(personajul preferat dintr-un text narativ sau comedie aparţinând lui I.L.

Caragiale; eseu
argumentativ)

Consider că afirmaţia lui Paul Zaripofol cu privire la personajele lui Caragiale este
adevărată şi subliniază modul în care acesta dă viaţă unor „păpuşi de caracter", le dă
credibilitate, făcându-le să pară atât de reale.
În primul rând, I.L.Caragiale nu se remarcă doar prin arta compoziţiei, a structurii
conflictelor, ci şi prin talentul excepţional în ceea ce priveşte realizarea personajelor.
Caragiale a creat personaje vii, reprezentative pentru societatea timpului respectiv, fiecare
având identitatea sa bine precizată, trăsături specifice, modul său de a gandi şi de a se
exprima. Personajele sale sunt aşadar tipuri umane, personaje de factură clasică, având ca
dominantă o trăsătură căreia i se subordonează celelalte trăsături, pentru că personajele,
deşi tipice, nu sunt realizate schematic, ci sunt privite în complexitatea lor. Astfel, există
trăsături comune şi trăsături individuale care se contopesc în realizarea personajului
caragialesc.
În al doilea rând, aşa cum spunea Paul Zaripofol „Caricatura în opera lui Caragiale este
îndeobşte eminent amuzantă", acest amuzament fiind stârnit de întâmplările prin care trec
şi de situaţiile în care sunt puse personajele. Din personajele comediei „O scrisoare
pierdută", cel mai expresiv consider că este Nae Caţavencu. Avocat, directorul ziarului
„Răcnetul Carpaţilor", şeful opoziţiei politice din judeţ, ilustrează tipul demagogului şi al
parvenitului. Este fondator şi preşedinte al Societăţii Enciclopedice „Aurora Economică
Română", a cărei prescurtare – A.E.R. – este sugestivă pentru statutul de societate
fantomă, prin care îşi însuşeşte ilegal sume importante de bani. Dovada ilegalităţilor
financiare este poliţa falsificată pe care o gaseşte, fără efort, Trahanache: „Girurile astea
două cu care onorabilul domn Caţavencu a ridicat cinci mii de lei de la Soţietate, sunt tot
pentru enteresul ţării?".
În al treilea rând, Caragiale „a dat adeseori figurilor lui un mecanism de marionete, dar
excepţionala lui capacitate de observare le-a făcut să fie păpuşi de caracter", aşa cum
susţine Paul Zaripofol. Comicul de caracter relevă însuşirile ce reies, în mod indirect, din
atitudinea, faptele şi vorbele acestui politician, iar în mod direct din didascalii sau din
relaţiile cu celelalte personaje. Nae Caţavencu este ridicol, principalele trăsături
decurgând din manifestarea diversificată a comicului. Patron de ziar şi conducătorul
opoziţiei politice, Caţavencu vrea să pară un cetăţean onorabil, dator să informeze opinia
publică despre moravurile amoroase ale prefectului, dar în esenţă este un şantajist josnic,
folosind scrisoarea ca unealtă în dorinţa de a obţine postul de deputat („Vreau... mandatul
de deputat, iată ce vreau: nimic altceva!"). Parvenit, grosolan şi impostor, se conduce
dupa deviza „scopul scuză mijloacele", pusă însă, din pricina inculturii, pe seama
„nemuritorului Gambetta", pe care-l confundă cu Niccolo Machiavelli, de altfel, celebru
pentru acest principiu al succesului în parvenitism. Caţavencu este înfumurat şi
impertinent atâta timp cât se află în posesia scrisorii, arma şantajului („Mă omoară
vampirul! prefectul asasin! ajutor!", strigă el de la fereastră când este atacat de
Tipătescu), dar devine umil, slugarnic şi linguşitor atunci când pierde scrisoarea: „În
sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru fericirea judeţului nostru!". Prin
comicul de situaţie reies, în mod indirect şi alte trăsături ale lui Caţavencu. Lipsit de
demnitate şi de coloană vertebrală, el conduce manifestaţia festivă în cinstea rivalului său
politic, Dandanache, fără niciun scrupul, intuind că şansa de a câştiga în viitor este legată
de Zoe. Demagogia este principala trăsătură de caracter a lui Caţavencu „nu braţul care
loveşte, voinţa care ordonă e de vină", iar atunci când ea îmbracă forme de patriotism,
personajul este de un ridicol desăvârşit: „Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu
voi să ştiu de România mea şi numai de România...".
Nu în ultimul rând, comicul de limbaj şi cel onomastic ajută la caracterizarea personajului
şi la conturarea caracterului său făţarnic. Comicul de limbaj se manifestă mai ales în
discursurile politicianului, care reliefează personajul semidoct, dar infatuat, plin de
importanţă. Atunci când ia cuvântul la adunarea electorală care precede alegerile,
Caţavencu îşi construieşte cu ipocrizie „o poză" de patriot îngrijorat de soarta ţării,
rostind cu greu cuvintele din cauza emoţiei care-l îneacă, dramaturgul evidenţiind aceste
atitudini ridicole prin didascalii: „Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea
mă apucă aşa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune şi eu... (plânsul îl
îneacă mai tare)... Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne...
(de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc... la ţărişoara mea... (plânsul l-a biruit de tot) la
România... (plânge)". Ignoranţa lui Caţavencu este evidentă atât din nonsensul
afirmaţiilor – „Industria română e admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipseşte cu
desăvârşire". Aceeaşi lipsă elementară de cultură rezultă şi din confuzii semantice,
Caţavencu numindu-i „capitalişti" pe locuitorii capitalei, iar el autocaracterizându-se
„liber-schimbist".
Prin comicul onomastic, se sugerează, indirect, firea de mahalagiu, de palavragiu a lui
Caţavencu, întrucât "caţă" înseamnă persoană răutăcioasă, cicălitoare, iar cuvântul
„caţaveică" numeşte o haină cu două feţe, de unde reies, indirect, ipocrizia şi demagogia
individului.
În concluzie, principalele mijloace artistice de caracterizare a personajului sunt sursele
comicului, foarte variate şi sugestive, în conturarea trăsăturilor etice remarcându-se
comicul de situaţie, de caracter, de limbaj şi de nume. Dialogul şi monologul constituie
modalităţi de caracterizare indirectă, ca şi vorbele, faptele şi gândurile personajului,
caracterizarea directă fiind făcută de către celelalte personaje sau de către dramaturg. Prin
indicaţiile scenice, care sunt adevărate fişe de caracterizare, dramaturgul îşi „mişcă"
personajele, le dă viaţă şi credibilitate, făcându-le atât de reale, încât trăiesc şi în zilele
noastre.