SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte) uman

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități de construcție a unui personaj dintr-o
comedie studiată.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;
– evidențierea unei trăsături a personajului ales, prin două scene/secvențe comentate;
– analiza a două componente de structură şi/sau de limbaj ale comediei studiate, semnificative pentru construcția
personajului ales (de exemplu: acțiune, modalități de caracterizare, notațiile autorului, conflict dramatic, registre stilistice,
limbaj, act, scenă etc.).
*
SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte) real
Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unei comedii studiate.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea comediei studiate într-o perioadă, într-un curent cultural/literar
sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două scene/secvențe relevante pentru tema comediei studiate;
– analiza a două componente de structură şi/sau de limbaj, semnificative pentru comedia studiată (de exemplu: acțiune,
personaj, notațiile autorului, conflict dramatic, registre stilistice, limbaj, act, scenă etc.).

tării piesei la Teatrul Național din Iași. Caragiale a citit piesa în ziua de 5 octombrie 1884, la aniversarea ”Junimii”, la Iași. Succesul
primei lecturi atrage o reprogramare în cadrul societății (25 și 29 octombrie). În 19 octombrie presa informează că ”O scrisoare
pierdută” este ”în studiu”, la Teatrul Național. Pe 12 noiembrie, însoțit de Titu Maiorecsu, Caragiale citește comedia la Palat. ”O
scrisoare pierdută” a fost publicată în revista ”Convorbiri literare”, nr.11/1885.

Comedia, genul/text dramatic

„O scrisoare pierdută” a avut premiera la Teatrul Naţional din Bucureşti

pe 13 noiembrie 1884, în prezența reginei Elisabeta. Bucurându-se de mare
succes, premiera a fost urmată de unsprezece reprezentații succesive. În
rolul prefectului Tipătescu era distribuit chiar C. Nottara. „O scrisoare
pierdută” fusese citită de I.L. Caragiale la aniversarea Junimii, în 1884, apoi
și la Palatul Regal, unde autorul merge însoțit de Titu Maiorescu. Comedia a
fost publicată un an mai târziu în revista „Convorbiri literare”, nr. 11/1885.
Comedie de moravuri, „O scrisoare pierdută” ilustrează în cele 4 acte
şi 44 de scene spiritul unei perioade importante din literatura noastră:
epoca Junimii, perioada marilor clasici. Trăsăturile realismului se recunosc
ușor: viziune critică, personaje-tip, tehnica detaliului, veridicitatea etc.
Specie a genului dramatic cu final fericit, comedia este construită ca un
mecanism perfect.
Acţiunea se petrece într-un oraş de munte, în preajma alegerilor
parlamentare din 1883. Prefectul Ştefan Tipătescu (tipul politicianului
corupt, june prim) este de 7 ani amantul lui Zoe Trahanache (tipul femeii
voluntare). Pierderea unei scrisori de amor provoacă încurcături care
stârnesc râsul, în diferite registre, de la ironie și ridicol, la sarcasm.
Tema comediei caragialiene este lipsa de moralitate în lumea politică şi
în viaţa de familie. Comicul este generat de un mecanism rigid, stereotip,
care stârneşte râsul – „du mecanique plaqué sur du vivant” („Teoria
râsului”, H. Bergson). Repetata pierdere a scrisorii ilustrează comicul de
situaţie. Acţiunea se rostogoleşte după tehnica „bulgărelui de zăpadă” din
comedia clasică a lui Molière. Comicul de limbaj subliniază incultura, iar
comicul de caracter pune în evidență imoralitatea societății.
Personajele caragialiene sunt ca nişte marionete din teatrul absurd,
aşa cum observa Eugen Ionescu. „Ce scrisoare? Nu pricep!” – se miră
prefectul, la începutul comediei. Polițaiul Ghiță Pristanda îl informase pe
prefect că tabăra adversă deține o scrisoare infamantă. Mirarea prefectului
va fi repede înlocuită de îngrijorare, căci el este autorul scrisorii cu pricina.
Intriga se țese în jurul unui personaj, element esențial în
construcția piesei. Matei Călinescu arată în studiul „A citi, a reciti” că
personajul îi acordă cititorului un rol activ. Personajele atrag atenția prin
felul în care sunt construite, așa cum se întâmplă și în comedia caragialiană.
Ilustrând realismul, personajele „Scrisorii pierdute” arată contrastul dintre
aparenţă şi esenţă. Personajele caragialiene vorbesc nejustificat despre
„onoare”.
Titlul este un element de paratext. Așa cum se vede din titlu,
scrisoarea se transformă în „docoment” de maximă importanță pentru oraș.
Scrisă de prefect, scrisoarea este primită de Zoe. Neglijentă, femeia o
pierde odată cu batista. O găsește cetățeanul turmentat, fost funcționar la
Poștă, obișnuit să tragă cu ochiul prin scrisori. Nae Cațavencu transformă
scrisoarea în instrument al șantajului politic. Pierdută din nou, scrisoarea
ajunge iar la Cetățeanul turmentat (lovitură de teatru), care o înapoiază
coanei Joițica. El cere, în schimb, să i se spună cu cine să voteze.
„Scrisoarea pierdută” este un personaj care tulbură viața politică a orașului
exact în perioada alegerilor.
Relația prefectului cu Zoe trece printr-un moment de criză. În fața
unui posibil scandal, cei doi amanţi reacţionează diferit. Prefectul este
inflexibil și autoritar. Vrea percheziţie domiciliară şi arestarea lui Caţavencu,
deşi nu are un mandat judecătoresc. Tipătescu îşi depăşeşte atribuţiile,
făcând abuz de putere. Prefectul îi ordonă polițaiului, ca unui subaltern: „Să-
mi afli despre ce scrisoare e vorba!”.
Imoral, arogant, ambițios, politician cu experiență, prefectul nu
se ridică la înălţimea statutului social impus de funcţie. Nu are caracter,
dovadă că înșală încrederea „amicului” Trahanache. Polițaiul știe despre
prefect un adevăr cunoscut de toți: „moşia, moşie; foncţia, foncţie; coana
Joiţica, coana Joiţica” (c.directă). „Banii lui Trahanache” sunt importanţi
pentru un politician ambițios. Funcția are un rol decorativ, nu trebuie
propriu-zis practicată, ci doar susținută simbolic. Deciziile se iau la „Centru”.
Prefectul este corupt, toate faptele sale fiind exemple clare de încălcare a
legii. Cațavencu îl numește „vampir” (pronunție deformată de polițai,
„pardon, bampir!”) și îl acuză că „suge sângele poporului”. Cei doi amanţi
sunt complici la falsificarea alegerilor, la obţinerea „unanimităţii” pentru
Dandanache, și el posesorului unei scrisori compromițătoare.
Titu Maiorescu observă că personajele lui Caragiale intră adesea într-un
dublu registru, comic şi tragic, deopotrivă. Iubirea celor doi este ridicolă
pentru că este nepotrivită. Zoe e mai în vârstă, e soția „amicului”, e o
„damă bună”, „rușinoasă”, cum crede soţul ei. Totuși, suferința femeii este
autentică. La fel este și disperarea prefectului, care constată că scrisoarea
nu e de găsit.
Să analizăm o scenă semnificativă pentru tema piesei,
imoralitatea vieții sociale și de familie.//Să analizăm o scenă
semnificativă pentru statutul personajului, la nivel social și moral.
Prefectul discută aprins cu Zoe. El reacționează violent la șantajul lui
Cațavencu: „vrea să ne omoare, trebuie să-l omorâm!” Nervos, prefectul îi
reproşează femeii că a fost neglijentă: „Atâta nebăgare de seamă!” Atâta
lipsă de judecată!” Limbajul folosit arată că prefectul este nedrept și
nepoliticos, chiar grobian. Acuzând-o doar pe ea de „lipsă de judecată” îi
reproșează prostia, nu doar neatenția. În fond, și el are partea sa de vină,
fiindcă el este autorul scrisorii.
Zoe se dovedeşte mai diplomată, mai practică. Femeie puternică și abilă,
Zoe își dă seama că îi poate manevra pe bărbații din viața ei. Îi știe mai
interesați de „nimicurile lor politice” decât de onoarea unei femei. La
început, Zoe apelează la armele seducţiei feminine: plânge, oftează, leşină.
Ulterior, firea ei voluntară o face să caute o soluţie şi chiar să-şi înfrunte
amantul. Zoe se teme cu adevărat de „scandal”: „Fănică, Scapă-mă de
rușine!”. Ridicol, Fănică o încurajează, negăsind soluţii: „Zoe, Zoe, fii
bărbată!”. Când prefectul îi cere să fugă în lume împreună, Zoe refuză,
dovedindu-se rațională: „Eşti nebun? Dar nenea Zaharia?”.
Într-o replică de un ridicol înduioşător, Zoe se întreabă „Ce-o să zică la
Bucureşti Guvernul?” şi „Cum o să mai poată rămâne Fănică prefect?”
Apelativul „Fănică” pare o coborâre de pe piedestal. Prefectul Ștefan
Tipătescu este pentru Zoe „Fănică”. Tipătescu este interesant ca bărbat
pentru Zoe atâta timp cât este prefect.
Altă scenă relevantă pentru tema piesei este cea a confruntării
dintre prefect și Cațavencu. Faţă în faţă, cei doi adversari îşi reglează
relaţiile de putere. Caţavencu nu cedează, deși i se oferă postul de avocat al
poporului sau pe cel de primar, și chiar o moșie. El vrea mandatul de
deputat. Epuizând oferta, prefectul pune mâna pe un baston şi se repede la
Caţavencu. Avocatul, urcat pe fereastra deschisă, cere ajutor: „Săriţi, mă
omoară vampirul, prefectul asasin!” (caracterizare directă). Comportamentul
celor doi politicieni este compromițător.
Prefectul „e iute”, zice Trahanache, îşi pierde prea repede cumpătul -
trăsătură importantă a personajului. Nervos, negăsind scrisoarea nici
după ce îl arestase pe avocat, Tipătescu amenință: „Îl împușc, îi dau foc!”.
Prefectul are un limbaj agresiv, autoritar („Las' că știm noi!”), nepotrivit
pentru un politician de rang înalt. În schimb, în scrisoarea de amor
exprimarea sa este de un sentimentalism ieftin. Anumite cuvinte sunt
deformate: „Caraghioz... ", „aldată”, „nifilistul Cațavencu”, „vițios” etc.
Prefectul are chiar ticuri verbale: „Să-mi rază mie mustățile!” Se poate
spune că prefectul este un fel de Trahanache mai tânăr, putând deveni un
bătrân zaharisit și trădat în amor. Nu doar polițaiul face dezacorduri, ci și
prefectul: „s-a pus patruzeci și patru de steaguri?” Limbajul trădează lipsa
de educație și de moralitate a politicianului.
Se observă evoluţia inversă a personajelor. La început, Tipătescu
este şantajat şi pare să cedeze în faţa lui Caţavencu. La final, Tipătescu
rămâne prefect şi o păstrează şi pe Zoe: „Eu n-am prefect! Eu am prietin!”,
spune Trahanache. Agamiță Dandanache, uituc şi imbecil, îl confundă în
permanenţă pe amant cu soţul (comic de situatie). Prefectul se vede nevoit
să precizeze mereu: „Eu sunt Ştefan Tipătescu, prefectul judetului, cu dânsa
sunt numai prietin!”
Numele prefectului indică un individ mediocru, fără inteligență, deși
viclean, un „tip” şi un „-escu”. Referirea la comedia lui Tudor Muşatescu,
„Escu” mi se pare inevitabilă.
I.L. Caragiale se întreabă într-un articol: „Oare teatrul este literatură?”
Dramaturgul junimist este de părere că textul trebuie însufleţit,
devenind spectacol, prin jocul actorilor, decor, indicaţii scenice,
relaţia cu publicul. Regizorul Liviu Ciulei a realizat o memorabilă
punere în scenă a „Scrisorii pierdute”.
În concluzie, comedia caragialiană oferă, în epoca marilor clasici, un
model de artă dramatică. Personajele lui Caragiale întruchipează moravurile
unei societăți corupte, în care politicienii își disprețuiesc alegătorii.