Sunteți pe pagina 1din 17

Tema operei

’’O scrisoare pierduta’’ este o comedie de moravuri,


dezvaluind viata publica si de familie a unor
politicieni care, ajunsi la putere si rosi de ambitie, se
caracterizeaza printr-o crestere brusca a instinctelor
de parvenire. Interesele eroilor se armonizeaza in
final, pentru ca toti stiu sa speculeze avantajele unui
regim politic in folosul lor.

Spatiu si timp

Specificul textului dramatic impune concentrarea


actiunii , atat ca durata cat si ca spatialitate.
Cavalcada de actiuni determinate de pierderea
scrisorii se desfasoara “ in capitala unui judet de
munte , in zilele noastre” , pe durata a 3 zile.
Cititorului atent nu poate sa ii scape ironia din
indicatiile referitoare la timp, in didascalia
autonoma :’’ in zilele noastre’’ , este o sintagma cu
rol de relativizare a timpului dramatic, de eternizare
a unei situatii care se actualizeaza ori de cate ori
textul este citit sau jucat pe scena.

Conflicte

Conflictul principal antreneaza doua tabere a caror


confruntare are loc in plan politic : membrii de vaza
ai partidului aflat la putere ( prefectul Tipatescu ,
Trahanache si Zoe sotia acestuia ) si gruparea
independenta a lui Nae Catavencu, aspirant la
calitatea de deputat.
Conflictul secundar se manifesta in grupul Farfuridi-
Branzovenescu , obsedat de tradare din partea
fruntasilor partidului si , implicit , de pierderea
nominalizarii la deputatie a celui dintai.
Solutia finala este impacarea tuturor opozantilor , ca
si cum nimic nu s-ar fi intamplat.Dupa un tipar
compozitional al tuturor comediilor lui Caragiale, tot
ce debuteaza cu un scandal se incheie cu o
petrecere, accentuand ideea a nu exista principii sau
valori care sa nu poata fi incalcate, cand
’’ enteresul ’’ o cere.

Incadrare in gen si specie literara

Textul dramatic impune comunicarea mesajului


prin dialog si prin replica ale personajelor,
completara de elemente nonverbale si
paraverbale,precum si de informatii referitoare la
décor, care preiau rolul descrierii din textul narativ.
’’ O scrisoare pierduta ’’ infatiseaza o lista de
douasprezece ’’persoane’’ ( dupa cum le numeste
autorul ), la care se adauga figurantii : alegatori ,
cetateni , public.Textul este impartit in IV acte , cu un
numar variabil de scene si pastreaza – in mare
masura – ideea de unitate de timp, spatiu si actiune.
Pentru ca este destinata prezentarii pe
scena,intr-un timp limitat , opera dramatica este
supusa necesitatii de a concentra actiunea si de a
mentine tensiunea.Asa se explica faptul ca ’’ O
scrisoare pierduta ’’ debuteaza ex-abrupto , in plina
intriga , dupa consumarea expozitiunii practic in
afara cadrului textual sau scenic.
Intre speciile dramatice, comedia are cateva
trasaturi specifice : personajele apartin stratului de
mijloc sau paturii joase a societatii , starneste rasul ,
punand in lumina defectele morale sau fizice, dar si
conflictul intre aparenta si esenta, limbajul are ca
model vorbirea comuna , iar finalul aduce impacarea
adversarilor.

Caracterizarea personajelor

O scrisoare pierduta
CARACTERIZAREA PERSONAJELOR

Ca dramaturg, I.L.Caragiale nu se remarca


numai prin arta compozitiei, structurii conflictelor, ci
si prin talentul exceptional ]n ceea ce priveste
realizarea personajelor, prin care “face
concurenta starii civile”.
Caragiale a creat personaje vii, reprezentative
pentru societatea timpului respectiv, fiecare avandu-
=i identitatea sa bine prezentata, tr[s[turile sale
specifice, modul sau de a fi, de a gandi si de a se
exprima.
Personajele sale sunt asadar tipuri umane,
personaje de factura clasica, avand ca dominanta o
trasatura careia i se subordoneaza celelalte trasaturi,
pentru ca personajele, desi tipice, nu sunt realizate
schematic, ci sunt privite in complexitatea lor. Astfel,
exista trasaturi comune si trasaturi individuale care
se contopesc in realizarea personajului.
Stefan Tipatescu, prefectul judetului, este
tipul junelui prim, al primului amorez. Arogant,
el traieste sentimentul abandonarii unei cariere
stralucite in favoarea partidului. Totodata, nu este
lipsit de inteligenta, este instruit, dar este, de multe
ori, nestapanit, impulsiv, devenind chiar violent, asa
cum se intampla intr-una dintre confruntarile cu Nae
Catavencu. Aceste insusiri sunt evidentiate direct de
Zaharia Trahanache, care precizeaza ca este “bun
baiat, cu carte, dar iute”. A=a se explica si faptul ca
modul sau de exprimare nu se compara cu al altor
personaje, folosind limbajul corect al unui om
instruit.
El este unul dintre stalpii puterii locale caruia ii
apartine totul si de aceea face aluzie incalcand legea
si accepta compromisuri. Administreaza judetul ca
pe propria mosie, ii ordona lui Pristanda sa-l aresteze
fara motiv pe Catavencu, caruia ii ofera apoi, in
schimbul scrisorii, functii si chiar mosia “Zavoiul”,
cenzureaza corespondenta si opreste depesele care
nu-i conveneau. Aceasta postura a sa de a dispune
de tot dupa bunul plac este magistral caracterizata
de Pristanda: “mosia mosie, functia functie, coana
Joitica coana Joitica”, opinie care pune in evidenta si
imoralitatea personajului.
Stie sa-l faca servil pe Pristanda caruia ii accepta
micile “gainarii”, cum cea cu steagurile(…).
Oscileaza intre dorinta de ascensiune politica si
sentimentele fata de Zoe si, dovedind luciditate, dar
si la insistentele acesteia, accepta mentinerea
candidaturii lui Catavencu. De fapt, el stapaneste o
adevarata arta a disimularii: fata de Trahanache se
preface ca nu stie nimic de scrisoare, fata de
Farfuridi si Branzovenescu pozeaza in victima, iar
fata de Catavencu devine chiar violent, pentru a-l
impresiona, schimbandu-si apoi atitudinea.
Desi autorul ii reliefeaza defectele si viciile,
acestea sunt general umane si personajul este privit
cu oarecare ingaduinta, neintegrandu-l in tagma
politicienilor demagogi si inculti.
Ghita Pristanda, politaiul orasului, este tipul
servitorului, al omului slugarnic. Replica lui
“curat”, devenita un tic verbal, reliefeaza aceasta
dominanta a caracterului sau – servilismul- si este
totodata o sursa a comicului de limbaj.
Servilismul sau este unul umil, dar Pristanda
urmareste prin acest mod de comportare unele
avantaje, conducandu-se dupa principiul enuntat de
sotia sa: “pupa-l in bot si-i papa tot ca satulul nu
crede la al flamand”. El este, dupa cum recunoaste,
unealta docila a celor trei – Tipatescu ,Zoe si Zaharia
– “omul nostru”, cum spune prefectul.
Pristanda asculta si executa orbeste ordinele
stapanilor, ajungand pana la incalcarea legii atunci
cand il aresteaza si-l terorizeaza pe Catavencu, in
ciuda protestelor acestuia, sau atunci cand obtine
venituri ilicite din afacerea sa cu steagurile. Sefii sai
trec insa cu vederea aceste nereguli atata timp cat le
serveste interesele si le este supus.
In Zoe recunoaste adevarata stapana cunoscand
autoritatea acesteia fata de Tipatescu si fata de
Zaharia Trahanache, dar doreste sa le intre in gratii
si celorlalti. De aceea, el este gata sa suporte orice
consecinta, atunci cand il trimite nejustificat pe
Tipatescu la telegraf.(…)
Dupa cum el insusi declara, este “scrofulos la
datorie” dar el transforma datoria in actiuni menite
sa-i aduca anumite profituri.
In ciuda servilismului afisat fata de stapanii sai
prin modul de adresare, prin modul de a actiona etc.,
Pristanda e capabil sa-i tradeze daca s-ar intampla ca
Nae Catavencu sa fie ales.
Lipsa de cultura a lui Pristanda este evidenta,
caci el stalceste neologismele al caror sens nu-l
intelege sau foloseste in exprimare cuvinte si
expresii populare ori regionale.
Politaiul nu este un ingenuu, asemenea
Cetateanului turmentat, dar nici o canelie ca Nae
Catavencu, ci doar un smecher care stie sa profite de
bunavointa interesata a stapanilor, sa le speculeze
slabiciunile si situatiile delicate in care acestia se
afla. El sa afla in dubla ipostaza: de profitor si de
persoana de care se profita. Este profitor pentru ca
stie sa traga unele foloase pe care le inteprinde,
avand tacit si consimtamantul stapanilor. La randul
lor, acestia profita de Pristanda si de serviciile
acestuia.(…)
Acest permanent du-te vino, aceasta
permanenta agitaie de colo pana colo, uneori cu
folos, alteori fara, este sugerata si de numele
personajului care denumeste un dans popular.
Ce este interesant de sesizat la acest personaj
este tocmai raportul sau cu prefectul Tipatescu, pus
in evidenta inca din prima scena a comediei. Acesta
este de subordonare, determinat, in primul rand, de
diferentele de statut social si manifestandu-se prin
atitudine, mod de adresare si limbajul folosit.
Atitudinea lui Pristanda este de supunere oarba,
neconditionata, pe cand prefectul il priveste cu o
superioritate toleranta pentru ca stie ca are nevoie
de complicitatea lui. (…) Initiativa schimbarii temei si
a continuarii celei initiale apartine prefectului, adica
superiorului, celui ce domina in aceasta relatie de
subordonare dintre cele doua personaje.
Zaharia Trahanache, nenea Zaharaia, este
tipul incornoratului dar si al ticaitului (dupa
trasatura dominanta). El este incornoratul simpatic,
deoarece refuza sa creada – din convingere sau din
“enteres” si diplomatie – in autenticitatea scrisorii de
amor si in adulterul sotiei.
Dupa cum precizeaza autorul, Trahanache este “
prezidentul Comitetului permanent, Comitetului
electoral, Comitiului agricol si al altor comitete si
comitii”, el fiind unul dintre stalpii locali ai partidului
aflat la putere, alaturi de Farfuridi si Branzovenescu,
asa cum el insusi pretinde.
Trasatura dominanta este “ticaiala” (incetineala)
ilustrata atat de remarcabila formula rostita si in
rarele momente de energie (“Aveti putintica
rabdare!”), cat si de numele Trahanache, provenit de
la “trahana” – o coca moale - , si Zaharia, care ne
duce cu gandul la zahariseala, sugerand vetustitatea.
“Venerabilul” este calm, linistit, imperturabil, cu
o gandire plata si cu un temperament formal, dar
este viclean, de o viclenie rudimentara si in acelasi
timp periculoasa pentru ca stie sa disimuleze si sa
manevreze cu abilitate intrigi politice. Astfel, cand ei
si ai sai sunt santajati nu se agita, ci, abil, raspunde
cu un contrasantaj descoprind o polita falsificata de
Catavencu.
Cu aceeasi abilitate politica ii combate si pe
Farfuridi si pe Branzovenescu care il banuiesc pe
prefect de tradare si care ajung apoi sa creada
despre Trahanache: “E tare…tare de tot…Solid
barbat”.
Recunoaste imoralitatea si coruptia la nivelul
societatii, dar practica inselaciunea si frauda
falsificand listele de alegatori si promitandu-i lui
Dandanache unanimitate in alegeri. El nu admite
insa imoralitatea in sanul familiei si, de aceea, nu
crede in autenticitatea scrisorii pe care o considera
plastografie. Credulitatea lui poate fi pusa pe seama
unei convingeri ferme sau poate fi considerata un act
de diplomatie, prin care vrea sa pastreze onoarea
familiei si sa nu-si strice relatiile cu prefectul.
De fapt, principiul lui politic este de a respecta
ordinile celor de la Centru.(…) Motivul acestei
atitudini este , bineinteles, “binele nostru”, prin care
noi cititorii trebuie sa intelegem binele personal al
“venerabilului” si al celor asemenea lui.
Este neinstruit, caci stalceste neologismele, se
exprima confuz, fiind prezente deopotriva truismul,
tautologia si cacofonia. Gandirea si cultura generala
si politica se rezuma la spusele fiului sau, care
exprima in fond tot o platitudine.
Zoe Trahanache, sotia venerabilului domn
Zaharia Trahanache, reprezinta in piesa tipul
adulterinei, femeia voluntara si autoritara, si este
unicul personaj feminin al piesei si figura feminina
cea mai distinsa din dramaturgia lui Caragiale.
Desi nu este membra a partidului din care sotul
si amantul ei fac parte, ea conduce totul din umbra
datorita influentei ei asupra acestora si, de aceea,
pentru Farfuridi partidul inseamna in primul rand
“madam Trahanache” si apoi ceilalti.
Ea este frivola si isi insala sotul, iar in momentul
descopririi adulterului lupta din rasputeri ca sa-si
salveze reputatia, desi, mai presus de aceasta, este
pozitia sociala pe care o detine. In atingerea scopului
propus este energica, hotarata si apeleaza la toate
mijloacele pentru a-l convinge pe Tipatescu sa-l
sprijine pe Nae Catavencu: se lamenteaza, plange,
lesina, ameninta, trece de la o stare la alta cu
dezinvoltura unei actrite, pentru ca, in final, sa
ajunga la concluzia:”In sfarsit cine lupta cu
Catavencu lupta cu mine…”.
In darzenia, dar mai ales in disperarea ei, Zoe
hotaraste: “Eu te aleg, eu si cu barbatul meu”,
considerand ca daca va fi nevoie “Vom lupta contra
oricui!… Vom lupta contra guvernului”.
Cand este stapana pe situatie, vrea sa-i
dovedeasca lui Catavencu ca este o femeie buna,
iertatoare, toleranta, dar ii cere in schimb sa conduca
manifestatia publica in cinstea alesului, neuitand sa-i
aminteasca, nu fara ironie, faptul ca “asta nu-i cea
din urma Camera”.
De aceea este cracterizata de acesta ca fiind “un
inger”, pe cand, din punctul de vedere al altor
personaje doar, “o dama bine”, expresia insinuanta
si echivoca, avand in vedere comportarea ei.
Nae Catavencu este tipul demagogului
ambitios. El este “avocat, director-proprietar al
ziarului <Racnetul Carpatilor>, prezident fondator al
Societatii Enciclopedice Cooperative <Aurora
Economica Romana>” si sef al “Grupului
independent”.
Catavencu este ingamfat si doreste sa parvina,
urmarindu-si realizarea intereselor personale
indiferent prin ce mijloace o face, conform
principiului ,,Scopul scuza mijloacele“, pe care i-l
atribuie ,,nemuritorului Gambeta” sau, altfel spus,
conform altui principiu de drept, “fiecare cu al sau,
fiecare cu treburile sale”. De aceea, nu se da inapoi
de la santaj si declara deschis scopul (deputatia),
considerandu-se indreptatit s-o obtina, asa cum
insusi remarca, intr-un limbaj ambiguu care starneste
umorul involuntar: “vreau ceea ce merit in orasul
asta de gogomani, unde sunt dintai… intre fruntasii
politici. Vreau mandatul de deputat…”.
Profesiile de avocat si gazetar ii favorizeaza
demagogia si de aceea, in fraze lungi, sforaitoare, ca
un actor desavarsit, se adreseaza auditoriului pe care
incearca sa-l impresioneze plangand, apoi
stapanindu-se, apoi hohotind si rostind dintr-un
limbaj patriotard vorbe mari gandindu-se la
“tarisoara mea”, la “Romania mea”, “la fericirea ei,
la progresul ei”.
Un asemenea limbaj bombastic, pretentios,
alteori sententios foloseste in orice imprejurare, fie
ca e vorba de discursul electoral sau de alocutiunea
din final, fie ca se adreseaza unor personaje ca
Tipatescu sau Pristanda si, de aceea, prefectul il si
avertizeaza: “Ei sa lasam frazele…Astea sunt bune
pentru gura casca”.
De fiecare data este ipocrit, teatral, sentimental,
plin de sine si dovedeste un tupeu iesit din comun.
Cat timp este stapan pe situatie este inflexibil,
orgolios, agresiv, refuzand orice propunere a lui
Tipatescu si incercand sa-si impuna pretentiile. Cand
situatia se schimba si ii este nefavorabila, devine
umil, neputincios si accepta fara nici o impotrivire
toate conditiile puse de Zoe.
Discursurile sale sunt mostre de incapacitate
intelectuala. El citeaza far discernamant si in
necunostinta de cauza sau stalcind cuvintele
(“oneste libere”), foloseste constructii lipsite de sens
(“e sublima, dar lipseste cu desavarsire”,
“capitalistii”- pentru locuitori ai capitalei) ori de-a
dreptul stupide (“lupte seculare care-au durat
treizeci de ani”).
Limbajul sau latrator este sugerat chiar de autor
prin intermediul unor indicatii scenice si de numele
purtat care ne duce cu gandul la verbul “a catai” cu
sensul de “a flecari”.
Tot un tip e demagog este si Tache Farfuridi,
dar neinzestrat cu abilitatea si cu siretenia celui
dinainte, fiind de fapt imaginea prostului fudul, a
prostiei solemne. Este si el tot avocat, ca si
Catavencu, si membru al comitetelor si comitiilor din
care face parte si Trahanache.
Trasaturile sale fundamentale sunt ingamfarea,
prostia si lasitatea. El este membru al partidului aflat
la putere si candidat al acestuia la apropriatele
alegeri parlamentare. Pune pasiune in activitatea
politica si e zelos in a apra partidul, deoarece acesta
inseamna “madam Trahanche, nenea Zaharia, noi si
ai nostri”.
Farfuridi simte manevrele de culise, dar esenta ii
scapa si e nemultumit ca nu este implicat in acest
joc. Totodata, el accepta chiar tradarea daca
interesele partidului o cer.
Este ridicol prin lasitate, mai ales ca face caz de
curajul sau, hotarand in final sa trimita la “Centru”
telegrama pe care s-o iscaleasca anonim.(…)
Discursul pe care il tine este o mostra de
vorbarie demagogica, dublata de incoerenta si
prostie fudula. El abunda in ticuri verbale (“Dati-mi
voie!”), cuvinte de implutura, propozitii si fraze
neterminate, lipsa de logica, treceri bruste de la o
idee la alta, ajungand la concluzii stupefiante si
ridicole prin stupiditatea lor: “Din doua una, dati-mi
voie: ori sa se revizuiasca, primesc!”…
In ciuda unei vieti aparent ordonate, care
reprezinta, da fapt, o existenta stereotipa, si a
calmului sau se agita si devine uneori impulsiv,
violent, adoptand o atitudine de moralist intrasigent
fata de Nae Catavencu, adversarul sau politic.
Iordache Branzovenescu formeaza impreuna
cu Farfuridi un cuplu comic atat prin comportare, cat
si prin numele lor cu rezonante culinare. Si el este
avocat si membru al aceluiasi partid, si se teme de
tradare, fiind la fel de incult, de stupid si de las. (…)
Spre deosebire de Farfuridi, este mai timid, mai
domol, mai calm si incearca sa-i tempereze acestuia
excesele de zel: “Tache, Tache, fii cuminte!”.
Galeria demagogilor se imbogateste cu
Agamemnon Dandanache, prezenta, cu evidenta
ironie, de catre autor drept “vechi luptator de la ‘48”.
El este insa imaginea prostului ticalos, pentru ca
I.L. Caragiale a intruchipat in el politicianul mai prost
decat Farfuridi si mai canalie decat Catavencu.
Vorbeste peltic si sasait, se adreseaza tuturor cu
“neicusorule” si “puicusorule”, si isi motiveaza
pretentia la deputatie prin faptul ca este un “vechi
luptator” de la 1848 si continua traditia familiei care
a fost reprezentata in toate Camerele.(…)
Desi, senil, cu un avansat grad de ramolisment
intelectual, deoarece confunda mereu persoanele,
este un santajist notoriu care obtine candidatura tot
cu ajutorul unei scrisori compromitatoare, ca si
Catavencu. Spre deosebire de acesta, el pastreaza
scrisoarea pentru a o folosi si in alta imprejurare: “la
un caz, iar… pac! la Razboiul”.
Vorbirea lui Dandanache contine numeroase
repetitii, cuvinte stalcite si, in lipsa unui vocabular
adecvat, apeleaza la limbajul interjectional specific
oamenilor primitivi. Toastul rostit la festivitate este o
nefericita sinteza a tuturor greselilor de exprimare.
(…)
Acestui irezistibil comic de limbaj I se alatura si
comicul de nume prin alaturarea celor doua
substantive, nume proprii – Agamemnon devenit in
mod ridicol Agamita si chiar Gagamita, si
Dandanache, sugerand ramolismentul cu pretentie
de virtute.
Cetateanul turmentat este, in general, tipul
cetateanului comun si al celui naiv si sincer, in
special. Are un rol important in desfasurarea actiunii,
deoarece el este acela care gaseste scrisoarea, o
pierde si o regaseste. Desi are drept de vot si este
“negustor si apropitor”, nu are aspiratii si pretentii
politice si nici o anumitaoptiune, ci reprezinta marea
masa de alegatori dezorientati ametiti (turmentati)
de propaganda electorala. De aceea, ticul verbal al
acestuia este: “Eu cu cine votez?”. Are haz si ii
trateaza cu indiferenta pe toti cei cu care vine in
contact, fiind uneori chiar ironic. De aceea, la un
moment dat, el raspunde cu deosebita sinceritate, la
indemnul lui Tipatescu de a vota cu cine pofteste:
“Eu nu poftesc pe nimeni, daca e vorba de pofta.”
Deseori s-a pus intrebarea dac Cetateanul
turmentat este vicios sau nu, cinstit sau necinstit,
sincer sau prefacut, dar dincolo de aceste simple
speculatii, el este cel care aduce, intr-o lume sfasiata
de pasiuni si interese politice, o nota de umanitate,
de naivitate si de sinceritate.
Cetateanul turmentat completeaza diversitatea
tipologilor realizate de I.L. Caragiale in comedia “O
scrisoare pierduta” cu o deosebita arta, apeland la
diferite mijloace de caracterizare. Astfel, insusirile
personajelor sunt prezentate prin actiune si
comportament, prin felul lor de a vorbi (limbaj) sau
prin nume, prin intermediul altor personaje ori direct
de catre cititor.
Interesant de urmarit este si raportul dintre
diferite personaje sau categorii de personaje.
Astfel, ele se grupeaza in reprezentanti ai puterii
(Tipatescu ,Trahanache, Zoe, Farfuridi,
Branzovenescu, Pristanda), ai opozitiei (Nae
Catavencu, Ionescu, Popescu, popa Pripici), si ai
grupului neutru (Agamita Dandanache, Cetateanul
turmentat, alti alegatori).
Pentru realizarea comicului, I.L. Caragiale
recurge si la prezentarea unor personaje perechi
(Farfuridi si Branzovenescu sau Ionescu si Popescu)
sau a unor structuri triunghiulare.
Exista, astfel, triunghiul conjugal constituit din
Zoe, Zaharia Trahanache si Tipatescu, triunghiul
politic, in componenta caruia intra Dandanache,
Farfuridi si Catavencu si triunghiul inocentilor, cu
grad diferit de inocenta, alcatuit din Cetateanul
turmentat, Branzovenescu si Pristanda.
Toate aceste raporturi existente intre personaje,
diversitatea lor tipologica si a modalitatilor de
caracterizare folosite de autor dovedesc marea
maiestrie a lui Caragiale si in privinta creionarii unei
“lumi” aparte prin preocuparile si prin relatiile
interumane ce se stabilesc intre membrii sai.

Comicul

Comicul in aceasta piesa rezulta din convingerea


autorului ca rasul este o arma sociala. Atitudinea
critica a lui Caragiale se exprima prin ironia, ridicolul
si rasul ce sunt activate de personajele sale.
In piesa „O scrisoare pierduta” comicul are mai multe
aspecte: de situatie, de intriga, de caracter, de limbaj
si are drept scop sa reliefeze ca societatea burgheza
este o parodie penibila.
Situatiile comice sunt create prin inversarea valorilor.
Stefan Tipatescu vrea „sa-l lucram pe onorabilul”
adica pe Nae Catavencu dar este lucrat de acesta
prin Zoe Trahanache. Zaharia Trahanache vrea sa
ascunda de Zoe continutul scrisorii dar ea il stie de
mai mult timp. Ghita Pristanda vrea sa para fidel
conducatorilor judetului dar se compromite prin
furtisaguri, ca cel cu steagurile. Agamita Dandanache
vrea sa para o personalitate marcanta dar este total
ramolit. Catavencu si Farfuridi tin discursuri politice
nestiind ce vor sa sustina. Tot acestia se cearta iar
castigator este Dandanache care devine deputat.
Intriga este comica deoarece politica partidelor,
compozitia parlamentului este realizata prin santaj
cu scrisori de amor.
Caracterul comic al personajelor lui Caragiale rezulta
din raportul dintre cea ce sunt, ceea ce vor sa para si
ceea ce ar trebui sa fie acestea. Jocul umoristic cu
limbajele insotesc aceasta farsa imaginii eroilor.
Tipatescu se crede o personalitate politica dar este o
papusa manevrata de Zaharia Trahanache prin Zoe.
Gita Pristanda cel ce ar trebui sa fie un model de
cinste si corectitudine este in realitate un profitor ce
se ghideaza in actiunile sale cu ajutorul propozitiei
„Pupa-l in but si papa-i tot” .
Comicul de limbaj rezulta din diferenta dintre ceea ce
spun, ceea ce ar vrea sa spuna si ceea ce ar trebui
sa spuna personajele. Farfuridi se intrece cu
Catavencu prin paradoxuri, in loc sa dezbata
probleme legate de noua constitutie. Pristanda nu
cunoaste sensul neologismelor, asociaza termeni
cunoscuti cu alti necunoscuti (etimologie populare):
„scrofulos la datorie” , „capitalisti” – locuitori ai
capitalei .
De asemenea acest comic este conturat si de ticurile
personajelor: Tipatescu „ai putintica rabdare” ,
Pristanda „curat-murdar” dar si de unele expresii ale
acestora: Tipatescu „sa-l lucram pe onorabilul” ,
Farfuridi „iubesc tradarea… dar urasc pe tradatori” ,
Catavencu „industria romana… e sublima putem zice
dar lipseste cu desavarsire” . Aceste expresii
subliniaza nonsensul din vorbirea personajelor.
Stalcirea cuvintelor provoaca si ea rasul: Cetateanul
turmentat spune „cioclopedica” , Dandanache „o
sotietate fara printipuri care va sa zica ca nu le are”.
Numele eroilor este si acesta comic. Din falnicul
Agamemnon eroul de la Troia a mai ramas „un
gagamita” , cum ii spune Trahanache la un moment
lui Dandanache. Farfuridi si Branzovenescu numele
celor doi avocati trimit gandul la arta culinara, sunt
derivate subtil cu sufixe onomastice grecesti sau
romanesti, pentru a indica un amestec al acestei
clientele politice care se bucura de aceleasi avantaje
„constitutionale”. Numele lui Ghita Pristanda este
luat de la un joc moldovenesc in care se bate pasul
intr-o parte si alta fara a se porni niciunde, are o
mare putere de sugestie, potrivindu-se perfect cu
siretenia personajului.
Caragiale a adus teatrului si prozei romanesti o
viziune noua si un mod de exprimare deosebit.
Meritul acestui scriitor este, acela de a fi un mare
creator de tipuri si de scene de viata, prin care opera
lui devine o „comedie umana” , un document artistic
al moravurilor unei epoci, scriitorul aratand ca un
istoric umorist al parvenismului autohton.
O alta latura remarcabila a personalitatii lui Caragiale
este constiinta lui artistica. Cultul formei, migala de a
gasi expresia cea mai potrivita au reprezentat un
exemplu asupra a ceea ce inseamna
responsabilitatea scriitorului fata de cuvantul scris,
fata de arta litarara.
Pornind de la realitati romanesti, creand scene si
tipuri originale, Caragiale s-a ridicat la o valoare
artistica universala prin puterea de generalizare si de
sinteza, prin satira necrutatoare a viciilor, prin
aspiratia spre o umanitate superioara, prin
increderea in posibilitatile omului de a se
perfectiona.
Geniul comic al acestui dramaturg roman este
profund original si rezultatele lui tin de o combinare
inimitabila a tuturor mijloacelor. G. Calinescu
situeaza problema in sfera indemonstrabilului:
„Umorul lui Caragiale e inefabil, ca si lirismul
eminescian, constand in caragialism, adica intr-o
maniera proprie de a vorbi” .