Piesa românească preferată

Fiecare piesă de teatru este un document, un monument al timpului și al

publicului.
Teatrul nu este doar un spațiu cultural, ci reprezintă și locul în care poveștile,
operele marilor dramaturgi iau naștere pe scenă, transpuse în fața publicului printr-
un joc actoricesc.
Pentru mine, dramaturgia românească este reprezentată mai ales de comedia
marelui dramaturg Ion Luca Caragiale, „O scrisoare pierdută”. Această piesă de
teatru reprezintă o comedie de moravuri, în care sunt satirizate imoralități politice
și sociale din epoca în care a trăit scriitorul. Impresionantă însă este acțiunea, ce se
desfășoară în jurul unei scrisori compromițătoare de amor, care l-ar fi
desconsiderat pe Ștefan Tipătescu, prefectul județului, și, totodată, ar fi făcut
publică infidelitatea Zoei Trahanache, despre care știa oricum întregul oraș de
provincie, deși ea păstra aparența de femeie „simțitoare”, cum o numește soțul ei,
și de „damă bună”, de „înger”, cum se prefac a o crede Cetățeanul turmentat și Nae
Cațavencu. Mi se pare fascinant felul cum Zoe profită de toate mijloacele de
convingere specific feminine, doar ca să nu piardă poziția de primă doamnă a
orașului de provincie, cum la fel de uimitor mi se pare modul în care îi
manipulează pe toți oamenii politici importanți, astfel încât ei să acționeze în
favoarea ei, cu toate că drepturile femeilor erau limitate în epoca respectivă, iar
doamnele nu aveau drept de vot.
În viziunea lui Caragiale, personajele sunt transfigurate într-o lume a
compromisului moral, încadrându-se în tipologia arivistului, care își dorește să
câștige, prin folosirea oricăror mijloace, de multe ori imorale. Totodată, în spatele
acestor roluri, actorii depun mult efort pentru transmiterea mesajului moralizator,
adresat publicului larg. „O scrisoare pierdută” este una dintre piesele care reușește
să umple sala Teatrului Național din București, de fiecare dată când este
reprezentată, datorită rolurilor interpretate de actori, datorită cadrului în care se
desfășoară acțiunea și, mai cu seamă, datorită tipurilor variate de comic: de
situație, de moravuri, de limbaj, de caracter sau de nume.
Modul în care este redată piesa, scoate la suprafață anumite comportamente
inadecvate, lipsite de etică, vizând doar atingerea scopului propus, pe care le
regăsim și în ziua de astăzi la cei din jur. Când urmăresc această piesă, îmi
imaginez că fac parte din programul politic al zilele noastre, unde frauda și
corupția nu sunt doar niște idei preconcepute.
Consider comedia „O scrisoare pierdută” ca fiind o capodoperă, deoarece I.L.
Caragiale nu se remarcă numai prin arta de a compune texte dramatice, ci și prin
faptul că este un mare creator de caractere, regăsite la toate nivelurile societății.
Dramaturgul a scris texte valoroase, piesele lui rămânând imprimate în sufletele
oamenilor, precum versurile unor melodii celebre. De altfel, replicile din comedia
„O scrisoare pierdută” sunt cu adevărat memorabile. Nu-l putem uita pe Zaharia
Trahanache și al său tic verbal: „Aveți puțintică răbdare”. Caragiale însuși pare a
sta undeva, în spatele personajului, de unde ne face complice cu ochiul, pentru a ne
atrage atenția asupra faptului că „neica Zaharia” nu este un simplu soț înșelat, ci se
complace în situația respectivă, pentru că amicul Fănică Tipătescu îi organizează
partidul și îi ține de urât coanei Joițica. Astfel încât, Trahanache nu mai pare atât
de sincer atunci când îl apără pe Tipătescu de acuzația de trădare a lui Farfuridi:
„pentru mine să vie cineva să bănuiască pe Joițica, ori pe amicul Fănică, totuna e...
E un om cu care nu trăiesc de ieri de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an
după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca frații, și niciun
minut n-am găsit la omul ăsta măcar atâtica rău... Credeți d-voastră că ar fi rămas
el prefect aici și nu s-ar fi dus director la București, dacă nu stăruiam eu și cu
Joițica... și la drept vorbind, Joițica a stăruit mai mult...”
Replicile personajelor lui Caragiale au pătruns în vocabularul nostru, astfel
încât ne trezim adesea că spunem aidoma demagogului Nae Cațavencu: „Industria
română e admirabilă, e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire”, că ne plângem la fel
ca polițistul Ghiță Pristanda de „renumerație mică”, că avem pretenția precum
Farfuridi și Brânzovenescu „să fie trădare, dar s-o știm și noi” sau că ne întrebăm,
pe urmele Cetățeanului turmentat: „Eu cu cine votez?”
În sufletul meu, această comedie va avea întotdeauna un loc special, deoarece
are o acțiune si un mesaj puternic, de actualitate, prezentând o lume carnavalescă,
în care corupția reprezintă principala modalitate în care se realizează
dezumanizarea. Personajele sunt, de asemenea, unice, ele configurând un univers
ficțional, dar fiind în același timp inspirate din realitate.
Vizionând această piesă de teatru, am rămas cu întrebarea: „Oare eu aș putea fi
genul de persoană ipocrită, dacă atingerea unui scop ar avea o importanță crucială
pentru mine?”.
 Vă adresez și dumneavoastră această întrebare, sperând că v-am atras în
aventura caragialiană.