COMEDIA

I.L. Caragiale

OPERA DRAMATICĂ este scrisă cu scopul de a fi jucată pe scenă,

are o structură specifică (acte, tablouri, scene, didascalii), un conflict
dramatic puternic, pus în evidență cu ajutorul dialogului dramatic căruia i se
adaugă monologul dramatic.
COMEDIA este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin
surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații
neașteptate cu final fericit. Personajele comediei sunt inferioare. Conflictul
comic este realizat prin contrastul între aparență și esență. Sunt prezente
formele comicului: umorul, ironia și diferite tipuri de comic (de situație, de
caracter, de limbaj și de nume).
Surprinzând dintr-o perpectivă comică realitățile romanești ale timpului,
dar și ale naturii umane în general, observator lucid și ironic al
metamorfozelor individului și ale societății aflate sub imperiul „progresului”
și al modei, rafinat psiholog și desăvârșit maestru al jocurilor de limbaj, I.L.
Caragiale semnează în creațiile sale atât o cronica vie a epocii în care a trăit,
cât și un tablou al mecanismelor umane activate în preajma unor moravuri,
devenite teme ale operei, precum: compromisul, imitația, parvenirea,
șantajul, corupția, nepotismul, adulterul, minciuna fiind considerat cel mai
mare mare creator de tipuri umane din literatura română.
Aceste trăsături sunt prezente și în comediile „O scrisoare pierdută” și
„O noapte furtunoasă”.
O viziune obiectivă, cu o pronunțată notă comică, se întâlnește și în
comedia „O scrisoare pierdută” a carei premieră a avut loc la 13 noiembrie
1884, pe scena Teatrului Național din București. Acestă viziune este pusă în
evidență de tema comediei, de conținutul și de structura ei, precum și de
personajele care participă la acțiune.
„O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri (politice, sociale,
familiale) și de caracter, iar titlul ei are în vedere pretextul în jurul căruia se
dezvoltă întâmplările – pierderea de către Zoe Trahanache a unei scrisori de
amor care îi fusese trimisă de către Ștefan Tipătescu, prefectul județului.
Viziunea autorului, este dublată de o atitudine critică prin care sunt vizate
aspecte sociale și umane negative, pe care autorul dorește să le îndrepte prin
intermediul râsului, adică al umorului și al ironiei.
Tema comediei este una obiectivă și constituită din preezentarea vieții
social-politice dintr-un oraș de provincie în preajma alegerilor pentru
Cameră din anul 1883, în lupta electorală implicând-se atât forțele puterii,
cât și cele ale opoziției.

1
 În ceea ce privește conținutul comediei, aspectele înfățișate sunt realist-
obiective, iar acțiunea ei se petrece în capitala unui județ de munte, „în zilele
noastre”.
Ca structură, „O scrisoare pierdută” respectă împărțirea tradițională în acte
și scene, fiind alcătuită din patru acte cu cate 9, 14, 7 și, respectiv, 14 scene.
Încă din prima scenă a actului întâi aflăm din relatările lui Pristanda că Nae
Cațavencu se află în posesia unei scrisori și este convins că-și va determina
adversarii politice să-l voteze. Aceasta este scrisorea de amor a lui
Tipătescu, pe care Zoe Trahanache o pierduse și pe care o găsise Cetățeanul
turmentat de la care Cațavencu o sustrăsese. Aflând de pericolul publicării
documentului compromițător, Zoe Trahanache și Ștefan Tipătescu îi fac lui
Cațavencu diferite promisuni, dar acesta nu vrea să cedeze decât în schimbul
alegerii că deputat. Mai departe, Farfarudi și Cațavencu, pretendenții la
deputăție, își rostesc discursurile electorale, dar imediat după acestea, când
se anunță numele canditatului de la Centru, are loc o încăierare între cele
două tabere, pusă la cale de Zaharia Trahanache, soțul Zoei, și de Pristanta,
polițaiul orașului. Acum, Cațavencu pierde scrisoarea ce va găsită tot de
Cetățeanul turmentat, care, de data aceasta, o va duce „andrisantului”.
Pierzând arma șantajului și fiind prins de Trahanache cu o poliță falsificată,
Nae Cațavencu renunță la pretenții și acceptă chiar să conducă festivitățile în
cinstea noului ales, Agamița Dandanache, propus de la Centru tot în urma
unui șantaj cu o scrisoare. Astfel, totul se termină într-o atmosferă de
sărbătoare și veselie unanimă în sunetele muzicii.
În ceea ce privește construcția subiectului acestei comedii, se observă,
măiestria cu care I.L. Caragiale dezvoltă conflictul de bază al piesei ( lupta
pentru desemnarea candidatului în alegerile pentru Cameră, care se dă între
Cațavencu și cei de la putere), căruia i se subordonează o serie de conflicte
secundare (dintre cuplul Farfarudi – Brânzovenescu și grupul Tipătescu, Zoe
și Zaharia Trahanache etc).
În textul comediei, tot din punct de vedere structural, se observă o serie
de opoziții, dar și de simetrii. Exista o opoziție între incipit și final: primul
corespunde discuției dintre Tipătescu și Pristanda care prefigurează
conflictul acerb ce vă urma pentru candidatură, iar finalul va duce la
destrămarea conflictelor de orice fel. La rândul lor, personajele se opun, dar
sunt dispuse simetric: Farfarudi (prostul); se opune lui Cațavencu (canalia);
iar Cetățeanul turmentat (onestul) se opune lui Dandanache (necinstitul).
Pe lângă aceste elemente de conținut și de structură, viziunea realist-
obiectivă despre lume din această comedie este reliefată și prin intermediul
personajelor, pentru că acestea sunt reprezentative pentru societatea
respectivă, fiind tipuri umane de factură clasică, dezvolatate pe singură
trăsătură dominantă: Tipătescu îl reprezintă pe junele prim, Pristanda este
tipul servilului, al omului de casă slugarnic, Trahanache, tipul

2
încornoratului, Zoe, al adulterinei, Cațavencu îl reprezintă pe demagogul
ambițios, Agamiță Dandanache întruchipează prostul ticălos etc.
Tot în legătură cu personajele comediei, trebuie subliniat ca acestea se
grupează în reprezentanții ai puterii (Tipătescu, Trahanache, Agamiță
Dandanache, Farfarudi, Brânzovenscu), ai opoziției (Nae Cațavencu,
Ionescu, Popescu) și ai grupului neutru ( Cetățeanul turmentat, alți
alegători).
În privință tipurilor de comic, comicul de situație este obținut prin
relatarea și desfășurarea unor întâmplări, a unor situații nefirești, iar cel de
moravuri este realizat prin înfățișarea unor aspecte familiale, sociale,
politice, care constituie o abatere de la moralitate (falsul, adulterul, corupția
de orice natură).
Comicul de caracter izvorăște din comportarea personajelor, din
atitudinea și inconsecvența comportamentului lor, scriitorul marcând astfel
exigența unor defecte generale.
Comicul de limbaj și de nume este realizat prin felul de a se exprima al
personajelor și prin numele lor: ticuri verbale („Ai puțintică răbdare!”,
„Curat!”), pronunțarea greșită a unor neologisme și a unor cuvinte obișnuite
(„famelie”, „bampir”, „fevruarie”, „enteres”) și contradicții de termeni („
12 trecute de fix”).
Se mai observă numeroase repetiții („ enteresul și iar enteresul”, „tânăr,
tânăr, dar copt”), unele cacofenii („să zică că nu are”).
În ceea ce privește comicul de nume, acesta este înrudit cu cel de limbaj.
Astfel, numele lui Trahanache sugerează bătrânețea, iar al lui Cațavencu,
având legătură de sens cu „a cățăi”, „cața”, „cațaveică”, sugerează tipul
demagogului lătrător care se agață cu disperare de orice pentru a-și atinge
scopul. Farfuridi și Brânzovenescu, prin aluzia culinară a numelor lor,
sugerează inferioriatea, vulgaritatea. Dandanache ne duce cu gândul la
dandanaua pe care o produce, iar diminutivul Agamiță pune în evidență un
personaj decrepit, pe când Pristanda își trage numele de la un joc
moldovenesc, sugerând ideea că este capabil să joace așa cum i se cântă.
Numele lui Tipătescu ne duce cu gândul la un tip important din viață
politică, abil, folosindu-și puterea politică în propriul interes și fiind capabil
de aventuri amoroase.
Comedia „O noapte furtunoasă” a fost jucată pe18 ianuarie 1879, pe
scena Teatrului Național din București. În același an, piesa a fost publicată
în revista „Convorbiri literare” și inclusă în volumul „Teatru”, apărut în
1889.
Titlul piesei („O noapte furtunoasă”) este urmat de un subtitlu („farsă”).
Deducem, astfel, că acțiunea comediei se concentrează în jurul confuziilor și
al răsturnărilor de situație. Ambele au loc pe parcursul unei nopți
memorabile, încărcate de evenimente, în cadrul căreia se petrece o mare
încurcătură.

3
 Structurată în două acte, piesa "O noapte furtunoasa" este o comedie a
moravurilor de mahala, ilustrând aspecte sociale și psihologice specifice
locuitorilor de la periferia Capitalei, cu scandaluri și "ambituri" de familiști,
cu nelipsitul triunghi conjugal, o lume pe care Caragiale a iubit-o cu patimă.
Principalul mijloc artistic de realizare a acestei comedii este comicul de
situație, alături de care se manifestă și comicul de limbaj, comicul de nume,
comicul de caracter.
Actul întăi aduce în scenă toate personajele și îl familiarizează pe cititor
și spectator cu o lume populată de negustori parveniți de tipul lui Jupân
Dumitrache zis și Titircă- Inimă-Rea, cherestigiu și căpitan în garda civică,
de reprezentanți ai forței publice, cum este Nae Ipingescu, de “amploaiați”
că studentul gazetar Rică Venturiano, de “dame bune” că mahalagioaicele
Veta și Zita, de oameni de încredere cum este Chiriac sau de slugi proaste ca
Spiridon.
Povestea de amor dintre Veta și Chiriac, cel care păzea “onoarea de
familist” a stăpânului sau înșelându-l în propria-i casă, subliniază grotescul
acestei lumi.
Cel de-al doilea act îl prezintă pe Rică Venturiano într-o dublă postură
comică: demagog liberal și amorez. Acest june-prim îndrăgostit de Zita, îi
trimite acesteia un bilețel de amor și poezii erotice în care-i jura că o iubește
“la nemurire”.
Prins de Jupân Dumitrache, care-l bănuia că i-a știrbit “onoarea de
familist”, nu uita să debiteze tiradele “democratice”, menținându-se într-o
situație comică ce putea deveni tragică. “Intelectualul” în devenire pe scară
socială este bucuros că aventura lui se încheie prin căsătoria cu cea pe care o
cauta și iubea, Zita. Găsește că este momentul să-și facă cunoscute ideile
liberal-democratice pretinzând că nu are altă politică decât “suveranitatea
poporului”.
Comicul rezultă aici, că de altfel în toate comediile lui Caragiale din
contrastul dintre esență și aparență, din grotescul situațiilor, din limbajul
semidoct al eroilor.
“Ambitul” și “onoarea de familist” ale lui Jupân Dumitrache sunt grav
compromise de omul său de încredere, Chiriac, amantul soției sale Veta, dar
el își poartă coarnele liniștit după ce s-a “convins” că bănuielile lui “nu erau
fondate”.
Veta încearcă prin postura de amantă să recupereze deficiențele unei
căsătorii formale. Iubirea ei pasională pentru Chiriac devine comică în scena
limpezirii situației creată prin confuzie de Rică Venturiano prin modul în
care se străduiește să-și dovedească fidelitatea în fața amantuiui și nu a
soțului.
Psihologia personajelor din „O noapte furtunoasă” e evidențiată de limbajul
pitoresc al mahalalei, care transformă situațiile tragice într-un comic
spumos.

4
Triunghiul conjugal format din Jupân Dumitrache -Veta – Chiriac este
imaginea celui de mai tărziu din „O scrisoare pierdută”. Diferența este dată
doar de statutul social pe care-l vizează dramaturgul.
Comicul de nume este și el evident, mai ales în cazul “bagabontului” Rică
Venturiano. Numele lui are sonoritatea necesară unui june student la drept,
jurnalist cu vederi liberale, aflat în căutarea marii iubiri care să-l propulseze
că “dipotat”.
Personajele feminine poartă nume care nu au nimic comic în sine. În cazul
lor comicul este al categoriei sociale pe care o reprezintă – mahalaua
Caragiale a reușit să le treacă în registrul comic imprimând realității
concepția lui, astfel încât Zita și Veta au căpătat rezonanțe comice.
Celelalte personaje poarta nume specifice ocupației lor: Jupân Dumitrache
-negustor, Chiriac – un fel de administrator al casei și ajutor în a le
negustoriei, iar Spiridon – sluga, ucenicul celor doi. Nu trebuie să trecem cu
vederea că primul dintre personajele amintite are și o poreclă -Titircă-inimă-
rea. În acest caz comicul este creat prin inversarea raportului dintre structura
inferioară a personajului și realitate.
Mesajul este cât se poate de clar: lumea din interior este o copie în
miniatură, grotescă a lumii de-afară.
După cum se poate observa din cele două comedii prezentate, ambițiile,
dorință de avere, privilegiile sau ascensiunea socială nu țin doar de
mentalitatea unei epocii, acestă afirmație fiind susținută și de către criticul
literar, G. Călinescu: „Precum există categorii individuale, există și tipuri
sociologice. (...) Situațiile sunt eterne și se rezolva în limbaj.”.