Legenda lui Ștefan cel Mare și a Vrâncioaiei

Se spune că a fost mai demult, pe când

domnitorul Ștefan cel Mare și Sfânt stăpânea în
Moldova, luptându-se cu turcii, o femeie
vrednică, pe nume Tudora Vrâncioaia, care avea
șapte feciori: Bodea, Spirea, Negrilă, Bârsan,
Spulber, Pavel și Nistor. Toți șapte erau ciobani
în munții Vrancei, după cum erau mai toți voinicii
locului.
S-a întâmplat ca, într-o luptă cu turcii, Ștefan,
neavând destulă oaste, să fie învins. Singur,
flămând, obosit și necăjit, a bătut la ușa
Vrâncioaiei, să primească găzduire de-o noapte.
Aceasta l-a primit - fiind lege nescrisă
ospitalitatea străinilor - și l-a omenit cum se
cuvine. Curând după aceea, domnitorul a
adormit, fără să dezvăluie cine este.

Vrâncioaia însă a ghicit cine e, după

îmbrăcăminte și după chip. Auzise ea că
domnitorul e la ananghie, deci și-a chemat
feciorii de la treabă și i-a îndemnat să strângă
fiecare câte o mică oaste din munți și să meargă
la luptă.
Feciorii au făcut așa, încât dimineață, când s-a
trezit domnitorul, în fața casei era oastea gata.
Cu mare bucurie a pornit Ștefan la luptă, alături
de feciorii Vrâncioaiei, obținând de această dată
victoria. Niciunul din cei șapte frați nu a pierit în
luptă. La sfârșitul bătăliei, Ștefan i-a chemat la
sine, să-i răsplătească: fiecăruia i-a dăruit unul
dintre munții Vrancei, întocmind act domnesc
pentru aceasta.
Și așa, cei șapte frați s-au întors la îndeletnicirile
lor, întemeind fiecare un sat cu numele său. Iar
mama lor a rămas de legendă, pentru vrednicia și
curajul ei, pentru inima generoasă și pentru
iubirea de țară.