Povestea Vrancei legenda

De mult, pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pe câ nd Ţara Româ nească nu era unită încă şi
ţinuturile Munteniei şi Moldovei aveau fiecare domnii lor, a fost o luptă mare între plă ieşii lui Ştefă niţă
şi armia turcească , care nă pă dise ca frunza şi iarba pe pă mâ ntul Moldovei.

Bă tă lia a fost aprigă şi, din cauza numă rului prea mare de duşmani, faţă de oastea lui Ştefan,
moldovenii au că zut biruiţi.

Voievodul, amă râ t în suflet de această pierdere, fugise din faţa puhoiului vră jmaş, ca să nu fie prins şi,
ră tă cind singur prin munţi, a ajuns pe valea Putnei.

Pe atunci, în Vrancea nu erau sate cu lume multă , ca în vremea de astă zi şi nici locuri goale şi dealuri
chelbaşe, cum se vă d acum. Codrii stă pâ neau mai peste tot şi abia unde şi unde câ te un pâ lc de case se
gă seau înşiruite şi ascunse pe la poalele pă durilor, lă turiş cu scurgerea apelor, iar oamenii erau mai
toţi ciobani, care-şi pă şunau oile prin golurile şi poienile munţilor.

După atâ ta umblă tură prin codri, nimeri prin asfinţitul soarelui la o casă de pe dumbrava Bâ rseştilor.
Aici, o babă bă trâ nă torcea dintr-un fuior de câ nepă pe prispa casei.
– Bună ziua, bă trâ nico, zise voievodul descă lecâ nd şi legâ nd calul de ţâ ţâ na porţii.
– Bună să -ţi fie inima, voinice, ră spunse blâ nd bă trâ na care, uitâ nd să mai tragă fir din caier, privea
mirată pe viteaz, că ci nu-l cunoştea cine este.
– Fă bine, mă tuşică , de-mi dă ceva de mâ ncare şi lasă -mă să mă odihnesc puţin, că tare am ostenit de
câ nd umblu pe coclaurile astea.

Baba, fă ră să mai facă vorbă multă , puse masa şi îi dete stră inului să îmbuce lapte cu mă mă ligă şi
brâ nză de oi, repezindu-se apoi la coşar de aşeză armă sarul la iesle.

Câ nd se înapoie în casă , gă si pe stră in culcat. Se aşezase pe o laviţă , aşa îmbră cat cu sarica cum se afla
şi aţipise, că ci, după cum se cunoştea pe tră să turile feţei, era tare obosit.

Îl privea acum nedumerită baba şi nu înţelegea cine să fie stră inul acesta cu pă rul bă lai şi cu faţa
rumenă şi frumoasă , de a ră tă cit tocmai prin inima codrilor aceştia, unde doar mocanii de aici
să lă şluiau în voie cu oile lor, fă ră să le tulbure cineva liniştea.

Tot uitâ ndu-se aşa cu luare-aminte, bă trâ na observă că voinicul purta haine ostă şeşti de domn, cusute
în fireturi şi aur, pe sub sarica greoaie de lâ nă de oaie, care se lă sase puţin la o parte, dezvelindu-i
pieptul de viteaz.

Îndată îşi dă du cu ideea că nu poate să fie altul decâ t Ştefan Vodă , domnul Moldovei, despre care
auzise că fusese învins de turci într-o bă tă lie, că oastea i-a fost risipită şi alungată , iar el s-a retras în
munţi.

Fă ră să mai stea pe gâ nduri, porni la fugă pâ nă la stâ na din vale, ca să -şi vestească feciorii, lă sâ nd pe
Ştefan Vodă singur, să se mâ ngâ ie cu somnul.

Baba avea şapte feciori voinici, tot unul şi unul, nalţi, spă toşi şi vâ njoşi, care nu se temeau de nimeni în
calea lor. În ei îşi pusese acum nă dejdea şi, ajungâ nd la stâ nă , le povesti cele întâ mplate cu voievodul,
îndemnâ ndu-i ca să plece câ t mai curâ nd şi, ră scolind ţinutul Vrancei, să strâ ngă pe toţi voinicii
plaiului acesta, cu care Ştefan să pornească la luptă şi să alunge pe turci din ţară .

De cuvâ nt, feciorii babei, toţi şapte, se ră spâ ndiră în şapte pă rţi ale Vrancei, buciumâ nd pe vă i şi
dealuri, pâ nă a doua zi în zori, strâ ngâ nd fiecare câ te o ceată de voinici, cu care se lă sară pe dealul
Dumbră vii.
Dimineaţa, câ nd baba îşi vă zu feciorii venind, deschise larg uşa de la odaia în care se afla Ştefan Vodă
şi voioasă zise:
– Mă ria Ta, nu fi întristat. Scris este ca un aşa de bun viteaz să nu ră mâ nă învins de mâ na duşmanului.
Ia te uită cum îţi vin ostaşii cu care vei învinge lifta pă gâ nă .
Ştefan ieşi în prag şi ră mase mirat câ nd vă zu curgâ nd din toate pă rţile cete de voinici, înarmaţi cu
lă nci şi arcuri, coase şi topoare ce stră luceau în razele soarelui de-abia ră să rit.
– Dar de unde sunt aceşti voinici, bă trâ no, şi cine i-a adunat aşa?
– Sunt plă ieşii Vrancei, Mă ria Ta, şi vin cu toţii ca să porneşti cu ei la luptă . Te-am vă zut câ t de amă râ t
erai câ nd ai venit aseară şi ştiam că oastea ţi-a fost nimicită în luptă cu turcii. De aceea am trimis pe cei
şapte feciori ce-i am şi, uite, pâ nă dimineaţă ţi-au strâ ns oaste nouă în loc, toţi voinici şi dornici de
luptă .
Apoi, chemâ ndu-şi feciorii lâ ngă ea, urmă :
– Aista-i Bodea, aista Spirea, celă lalt Negrilă , apoi Bâ rsan, Spulber, Pavel şi cu Nistor. Toţi sunt feciorii
mei şi acum ţi-i dau Mă riei Tale. Cu ei şi cu întreaga ceată ce au adunat, mergi fă ră teamă şi-i vei scoate
pe duşmani din ţară .
Acum, privea mâ ndru la oştenii aceştia adunaţi în pripă în jurul să u, care i se pă rură vrednici de luptă ,
apoi, întorcâ ndu-se că tre babă , îi zise:
– Dar cum te numeşti, bă trâ no?
– Tudora Vrâ ncioaia.
– Să tră ieşti, mă tuşă Tudora, şi Dumnezeu să -ţi dea să nă tate, pentru sprijinul şi dragostea de ţară ce
ară ţi.
Apoi, îmbă rbă tâ ndu-şi oastea adunată , plecară cu toţii peste dealuri şi stră bă tâ nd codrii la vale, izbi în
coastă pe vră jmaşi.

Toţi s-au luptat voiniceşte, Ştefan Vodă era printre cei dintâ i, înconjurat de flă că ii Vrâ ncioaiei, care se
luptau ca nişte lei, lovind în dreapta şi în stâ nga tigvele pă gâ ne care că deau ca bostanii, înroşind
pă mâ ntul.
Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, Ştefan a învins şi de data asta pe turci, izgonindu-i din ţară afară .
Atunci, de bucurie, voievodul se puse de petrecu şi veseli cu ostaşii să i, iar în urmă chemă lâ ngă el pe
cei şapte feciori ai Vrâ ncioaiei şi le zise:
– Flă că i, cu voi am câ ştigat izbâ nda şi am alungat pe vră jmaşi. Dacă nu nimeream la casa mamei
voastre, multă vreme turcii ne secă tuiau ţara. Sunteţi vrednici de ră splata domnească . Iată , voi sunteţi
şapte fraţi iar în Vrancea sunt şapte munţi. Ai voştri să fie în veci, cu vă i, cu ponoare şi tot ce se află
acolo. Întoarceţi-vă , dar, înapoi în codrii voştri şi să -i stă pâ niţi să nă toşi, din neam în neam; iar mamei
voastre duceţi-i multă să nă tate din partea voievodului Ştefan, care la vreme de strâ mtorare a gă sit la
casa ei pat pentru odihnă şi braţe vitejeşti de luptă .
Le fă cu ocolniţă pe piele de viţel, scrisă cu litere de aur, pentru dania domnească , document în puterea
că ruia fiii Vrâ ncioaiei ajunseră stă pâ nii Munţilor Vrancei, de la Trotuş pâ nă în valea Bâ sca a
Buză ului,Şi de atunci, fiecare din cei şapte fraţi, înapoindu-se pe plaiurile Vrancei, s-au aşezat la
poalele munţilor, întemeindu-şi fiecare sate, după numele lor: Bodeşti, Spireşti, Negrileşti, Bâ rseşti,
Spulber, Pă uleşti,Nistoreşti.