RÎNDUIMA IJRAGOSTK1 .
Şl A FRUMUSEŢII
în rai, că-s daţi dracului. Beţivani din tată-n fiu, des­
trăbălaţi foarte, că nu lasă femeie neteercetată, flecari
cu gurile cît şurile. Aiştia-mi strică mie raiul de istov.
Du-i dracului la iad !
— Aşa; ţi-i vorba, sfinte Petre ? Eu cătam la bă-
trfaeţale tale, da tu eşti tot căpăiţînos şi îndărătnic.
Apoi dacă ai haribă, să-ţi cat şi pieptene !
Stă sfîntul Petrea şi se miră. Se temea el, cît era
de sfînt, să nu păţească ceva şi să se ffacă de rîis. Şi
chiar aşa era. Blestematul de Drăguş-învîrtecuş se re­
pede pîină la iad şi-i spune ,lui Scaraoschi :
— J a dă-mi-o pe un ceas pe Talpa iadului, adică
pe mămuca, ca să-1 spării puţintel !
Scaraoţchi i-o dă pe-un ceas. Drăiguş-învîrtecuş o
apucă de-o aripă şi-o aduce la rai. Oînd ,o vede sfîntul
Petrea, îngheaţă de spaimă. Soacra se dă îndată la
dfasul.
— Aha, stai cu cheiile-n mînă şi eu mă canonesc în
iad ! Aşa-ţi^ iubeşti tu soacra şi-l mai faci pe sfîntul !
Măi gilnerieă, deschide poarta, să văd eu pe rînduială
ai tu aleasă, că toată viaţa ai umblat pe drumuri ca
atunci cînd erai în lumea cealaltă !
— Ia-o, bre, şi du-o de unde-ai scos-o, a strigat
sfântul Petrea, că-ţi bag toţi sătenii în rai ! Mi-a fi
mai bine cu ei decît cu soacra, că amarnică muiere a
mai foist la zilele e i !
Şi aşa au intrat toţi sătenii aceia îin rai şi-a intrat
cu dînşii şi Drăguş-învtîrtacuş. Şi i-a trecut şi sfinxului
Petrea supărarea, că avea suflet bun şi milos, că era
şi el om păţit şi fript de toate nevoile, pînă ce s-a
văzut sfînt cu cheile raiului în mină. Şi s-au dat şi
săttenii pe brazdă şi n-au tulburat rînduială din rai.
încăpuseră şi ei la viaţă lină şi senină.
Iar eu am încălecat pe-o alună şi v-am spus, oameni
buni, o minciună. Şi cîţi îţi fi şi-ţi bănui, ,mai bine-aţi
sta şi v-aţi gîndi, că omul povesteşte şi mai greşeşte,
că de aceea-s şi poveştile pe lume lăsate, ca să mai
facă povestaşul şi păcate. Da eu, cît am povestit, tot
la iertăciune m-arn gfadit.
Că gura pe toate le spală şi le bagă-ntr-o oală, că
de aceea-i gură, iar vorbele n-au făptură. Le-ai spus,
s-au dus, ca vîntul, pe sus. Rămiîn numai urmele, ca
lîna-n spini pe unde trec turmele.
112
Amu cică Sfînta Vineri, înainte de-a ajunge sfîntă,
a fost o dumnezeoaică a limbilor celor păgîne, avînd
ea pe seama ei rînduială dragostei şi-a frumuseţii mu-
iereşti şi las' că nu era uşoară trebuşoara asta! Că
numai bărbaţilor le pare că asemenea treburi sfat fără
de preţ, iar muierile n-au niciodată vreme destulă de
prăpădit cu podobirea chilpurilor lor şi cu măiestriile
dragostei, că s-au adunat atîtea de la începutul lumii,
încît nu mai încap în răcliţe şi-n sticluţe şi dau şi pe
dinafară. Se vede că de aceea a ajuns Vinerea limbilor
păgîne o sfîntă în calendarul muierilor, căici de la
diînsa au luat şi ele învăţătură !
De cînd însă cu poveştile, Sfînta Vineri era o babă
care trăia într-o pustietate, îngrijind de nişte lighioane.
De unde le adunase, niime nu ştia, iar de văzut le
vedeau slugile sfintei. Ograda ei foşcăia de balauri şi
de zgripsori, care cereau de mîncare, iar mîncarea tre­
buia făcută după o rînduială ştiută numai de Sfînta
Vineri.
Aşa începe şi povestea mea. Se prăpădiseră adică în
lume legile cele străvechi ale dragostei şi oamenii se
luau mai mult după dobitoace. Se întinsese sălbăticia
şi-n părţile noastre de lume. Bărbaţii îşi alegeau femeile
cum le nimereau, iar femeile nu preţuiau frumuseţea
şi uitaseră de dragoste. Şi trăia într-un sat, pe vremea
Ceea, un moşneag, unul Onofrei, şi moşneagul aista
avea o fată urîtă ca noaptea şi-o chema Aftecla. Şi
s-a însurat moşneagul a doua oară şi-a luat o babă,
pe Casaridra, iar baba avea şi ea un fecior urît, tot
ca noaptea, şi-ll chema Tănasă. Ge mai încolo-ncoace ?
Două ciume. Şi urîţeniile parafatului au început într-o
dimineaţă, cum s-ati sculat, să strige prin casă :
— Tată, vreau să mă mărit!
Aiasta era fata cea urîtă.
•—• Mamă, vreau să mă însor !
Aista era feciorul cel urît.
— Da cu cine să te mărit, pătcaitele mele cele multe,
fată, hăi, a întrebat moşneagul, că nime nu se uită
la tine ?
— Apoi dacă-i aşa, eu m-oi dulce pe lume, ca să-mi
cat ursita şi s-o farordb de ce m-a făcut aşa de urîtă,
că nu mă pot mărita.
113
 Şi s-a dus fata cea umtii şi-a rămas acasă feciorul
cel urît s-o aştepte, ca să valdă ce >se va alege cu dîrisa.
Amu drumurile cale din poveşti sînt tare lungi, da
parcă drumul fetei işti ia nu se mai sfîrşea. Şi mergea
Aftecla, nu se-ncurca, iar drumul mereu se lungea.
Şi tot a mers, tot a mers, pînă ce-a ajuns într-o pus­
tietate pe care o păzeau doi balauri.
„Na, dc-amu-i capătul meu !" — şi-a spus fata cea
urîtă.
Da balaurii aceia nu i-au făcut nimica şi s-au gu­
durat pe Ungă dînisa, apoi i-au arătat drumul pînă la
casa Sfintei Vineri. Sfînta tocmai da de mmcare G-
gihioanelor şi s-a bucurat, cîmd a văzut chip de om
în pustietăţile acelea.
— Ce vint te aduce, tu fata, pe meleagurile aies-
tea ? — a întrebat sfînta.
Fata cea urîtă a răspuns îndată :
— Apoi, mătuşă dragă, eu îs tare urîtă şi nu mă pot
mărita şi-am pornit în lume, ca să-mi cat ursita şi s-o
întreb ce să ma fac ?
— No, apoi atuncea ai nimerit bine, că eu te-oi
învăţa cum să te măriţi, da mai întîi să-mi slujeşti
un an şi pe urlmă ţi-oi da învăţătură.
Fata cea urîtă s-a învoit şi-a slujit un an. Făcea
mînicare, cîltă-i ziulica de mare, şi hrănea lighioanele.
Aoasă, la tat' su, avea vaică, oi, cal, găini, de toate,
şi îi plăcea să lucreze, da pe lighioanele acelea nu le
putea suferi. S-a dat însă cu slujba şi le-a hrănit.
în ziua cea din urmă a anului, după ce-a dat de
mîncare la lighioane, iată c-a venit înaintea ei un
zgr'ipsor, care ţinea o labă-n suiş şi se văieta pe limba
lui. îi intrase o aşchie şi-1 durea. Fata cea nrîtă mai
întîi s-a scîrbit de dînsul, apoi s-a tras pe seamă şi
i-a scos aşchia.
— Aiasta a fost scăparea ta, fata babei, a auzit
ea deodată glasul Sfintei Vineri, că ajltcum te prefă­
ceam şi pe tine într-o lighioană de a'iestea ! Da dacă
ai scăpat, se cheamă că trebuie să-ţi dau învăţătură.
Sfînta Vineri a făcut un semn din mîhă şi zgrip-
sorul acela s-a schimbat într-un Făt-Frumos.
— Aista a fost odată mare răulean şi-şi bătea joc
de fete. Amu-i zgripsor, da tainele bărbaţilor tot le
mai ştie. Mai ales cunoaşte el rînduiala dragostei şi-a
frumuseţii. întreabă ce vrei să afli !
IH
Fata cea urîtă s-a vîrît în sufletul acelui Făt-Frumos
şi 1-a întrebat:
— Ce să fac, ca să plac la bărbaţi şi să mă mărit,
că iacă, îndată-s fată băitrînă ?
— Trebuie să ajuţi fiirea şi să te faci frumoasă ca
ziua. Am să-ţi arăt tainele cele ascunse ale frumuseţii,
pe care le stăpîneau împărătesele din ţara Eghipetului.
îrtdată i-a adus Făt-Frumos cîteva răcliţe cu alifii
şi cu miresme şi i le-a pus înainte, apoi a învăţat-o
cum să-şi facă obrazul. Cînd i-a dat oglinda ca să se
vadă, fata cea urîtă a ţipat de sfială mare, căci nu
s-a mai cunoscut. Pielea de pe obraz i se făcuse fra­
gedă şi era rumenă, avea sprîncene codate şi buzele
roşii cum îi carmîzul.
— îmi place.
— Bine ! Amu să te-nvăţ cum să te porţi, ca să le
placi şi bărbaţilor.
Făt-Frumos i-a arătat fetei cum sa-şi poarte boiul,
legănîndu-şi cu măiestrie şoldurile, ca să-i scoată din
mftnţi pe bărbaţi, cum să rîrfă şi cum să vorbească.
— Mai ailes ţine-te mîndră şi nu le căta în coarne,
că se obrăznicesc ! Fata cinstită e poftită. în casă să
fii gospodină, da nici în dragoiste sa n-ai vină !
Făt-Frumos i-a amănunţit apoi cum se face dragostea
şi s^a făcut fata roşie ca para focului de ruşine, da în­
văţătura era învăţătură ! De la fata asta urîtă Afitecla
se trag toate măiestriile dragostei în lume pînă în zilele
noaistre.
— Eşti mulţumită, fată, hai ? — a întrebat-o Sfînta
Vineri.
— îs mulţumită, — a răspuns fata.
îndată a pupat mîna sfintei şi s-a întors acasă în
sat cu rătliţele acelea-n sîn şi cu învaţătura-n cap. Şi
numaicît a ajuns şi s-a împodobit şi a ieşit în lume,
la strînsură. Şi-şi purta fata amu boiul cu meşteşug
mare, îşi legăna şoldurile şi rîdea la feciori, încît s-a
făcut gloată în jurul ei. N-a trelcut anul şi s-a măritat
cu un fecior vrednic din sat.
Cînd a văzut treaba asta, feciorul cel urît a spus :
— Apoi, mamă, mă duc şi eu în lume să-mi cat
partea !
Şi tot dusu-'S-a ! A ajuns şi el în pustietatea aceea, a
dat de cei doi balauri, care l-au îndreptat spre casa
Sfintei Vineri. Aiasta 1-a năimit pe-un an, ca să-i deie
şi lui învăţătură. Da feciorul aista urît s-a purtat altfel
115
cu lighioanele acelea. Le spărgea în bătaie. Era vai-şi-a-
mar în ograda Sfintei ^Vineri ! Nu le mai trebuia mîn-
care lighioanelor de răul lui ! El nu căta însă la su­
ferinţa Lor.
Şi le-a bătut aşa, pînă şi-a împlinit anul. Se răcorea
şi el în felul lui. în cea din urmă zi, numai iacă o
dihanie dintre acelea se dă de trei ori peste cap şi se
preface într-o fată frumoasă-frumoasă ca ziua şi se uită
galeş la dî>risul. Feciorul cel urît a rămas cu gura căscată
de mirare.
Fata cea frumoasă a prins a se legăna pe dinaintea
lui şi a-şi dezgoli trupul, atît cît trebuie, ca să-1 scoată
din minţi pe un biet om. Şi era tare minunată dihania !
Pe spinare însă i se vedeau nişte vîrci * vinete de varga,
pe unde-o lovise el cu cîteva zile mai înainte. Şi nu
nu mai putea de dragul ei Tănasă !
— Vrei să fii nevasita mea ? — a întrebat-o el.
— Vreau, — a răspuns ea.
— Apoi a ta să fie ! —. s-a auzit deodată glasul
Sfintei Vineri. Să duci şi tu viaţa ei, pe care ţi-ai ales-o,
că din pricina unor bărbaţi ca tine, care-şi bat femeile,
a pierit dragoste'a din lume.
Cum a spus Sfîrata Vineri vorbele aiestea vrăjite,
fata cea frumoasă s-a făcut iară şerpoaică, iar feciorul
cel urît şi-a schimbat şi el înfăţişarea. S-a lungit, a
căpătat solzi şi a încăput a se încolăci ca un şarpe.
Vezi bine aiestea erau lighioanele Sfintei Vineri !
Faţa moşneagului însă ducea o viaţă fericită. Bărba­
tul îi căta-n obraz şi-o iubea, nevoie-mare ! Celelalte
feţe şi fainei i-au deprins şi eîc meşteşuguriife şi măi'es-
triile şi şi-au făcut alifii şi sulimanuri, încît n-a mai
rămas fată urîtă-n sat. Şi va fi în lume de-amu dra­
goste, cît fetele şi femeile vor păzi cu străşnicie rîn-
duiala asta, pe care-a învaţat-o fata cea urîtă. Iar eu
i-am jiat^ de capăt şi poveştii acesteia, ca să prindă
învăţătură şi fata şi femeia.
ANCLUZUL
A fost odată un fecioraş dintr-o caisă de oameni să­
raci şi umMa la păscut vitele, că altceva n-avea ce
face. De trăit, trebuia să trăiască şi de murit, mai avea
1
Umflături, dungi (n.e.).
116
vreme destulă înainte. Se ruga el, nu-i vorbă, de multe
ori să moară, da moartea nu-1 asculta !
„Mai bine muream eu, decît mureau tata şi mama,
•—• spunea el la necaz, — ori mai bine trăiau şi ei şi
trăiam şi eu ! Aveam o prindere pe lumea asta, da aşa
am ajuns cum îi mai rău. M-au crescut străinii şi le-am
fast slugă, cum sînt şi amu."
Ceilalţi fecioraşi din sat, dacă aveau părinţi apoi se
cheamă că erau în rînd ou lumea. Aveau unde trage,
eînd se întorceau de la muncă, aveau casă, aveau masă,
aveau pat. Cînd ajungeau de seama, lui, se gîndeau la
îhsuiătsoare şi perindau toate fetele din sat, eautJÎndu-şi
neveste.
Fecioraşului istuia nevastă îi mai trebuia ? Să se adune
cu altă sărăcie şi să facă două ? Că fiecare sac cu pe­
ticul lui. S-ar fi găsit şi pentru dînsul, în sat, vreo fată
lepădată de ceilalţi feciori, d-apoi lui îi trebuia aşa
ceva ? Se lua bietul om cu gândurile şi se ţinea după
coada vitelor. Avea vreme isă se gîndească şi să se tot
giîndească... Asta-i partea săracului pe lume : gîndurile
şi răbdările !
Luîndu-sc el cu gîndurile aşa şi croindu-şi fel de fel
de închipuiri, ajunge el, într-o bună zi, la malul unui
iaz. Iarba era bună de păscut vitele, apă era de adă­
pat, se mai putea hoidini şi el. îşi scoate el traista de
după cap, ia dintr-însa un dărab de mămăligă şi o
ceapă, se aşează la umbra unei tufe şi începe să mă-
nînce.
Cum mînca, deodată aude boncălăitul buhaiului şi—1
vede, izbind cu coarnele şi frămînlfkiâ în copite ceva.
Vitele celelalte se sitrînseseră mai de o parte şi-şi pă­
zeau viţeii. Apucă bota fecioraşul şi se duce să vadă
ce-i acolo. Cînd se apropie de vînzoleala aceea, aude şi
glas subţirel de lighioană :
„Mihalaiş-Fecibraş, scapă-mă de la pierzare că bine
ţi-oi prii şi eu !"
Se uită Mihalaş şi vede că buhaiul frămîntă în pi­
cioare un pui de balaur cu trei capete.
„Aista ştie cum mă cheamă, — se miră Mihalaş. Ian
să-1 scap de sub copitele buhaiului l"
Tiohăieşte fecioraşul buhaiul şi-1 păleşte cu bota în
coarne. Se lasă păgubaş buhaiul şi se duce la vacile
lui. Dă, minte de dobitoc ! îşi păzea şi el cireada.
— Te-ia cam schilodit buhaiul, aşa-i, — îl întreabă
Mihalaş pe puiul de balaur.
117