TUDOR VIANU

DUBLA INTENŢIE A LIMBAJULUI ŞI PROBLEMA

STILULUI*
Este o constatare plină de consecinţe, pentru întreg domeniul studiilor
estetice şi literare, faptul că limbajul omenesc este însufleţit de două
intenţii care, deşi rămân mai tot timpul solidare, nu sunt mai puţin diferite
în spiritul şi direcţia lor. Am arătat şi altă dată141 că cine vorbeşte
o face pentru a-şi împărtăşi gândurile, sentimentele şi reprezentările,
dorinţele sau hotărârile, dar că în acelaşi timp comunicările sale năzuiesc
să atingă o sferă anumită a semenilor care întrebuinţează acelaşi sistem de
simboluri lingvistice. Cine vorbeşte „comunică” şi „se comunică”. O face
pentru alţii şi o face pentru el. în limbaj se eliberează o stare sufletească
individuală şi se organizează un raport social. Considerat în dubla sa
intenţie, se poate spune că faptul lingvistic este în aceeaşi vreme „reflexiv”
şi „tranzitiv”. Se reflectă în el omul care îl produce şi sunt atinşi, prin el,
toţi oamenii care îl cunosc. în manifestările limbii radiază un focar interior
de viaţă şi primeşte căldură şi lumină o comunitate omenească oarecare.
Cele două intenţii ale limbajului stau într-un raport de inversă
proporţionalitate. Cu cât o manifestare lingvistică este menită să atingă un
cerc omanesc mai larg, cu cât creşte valoarea ei „tranzitivă”, cu atât scade
valoarea ei „reflexivă”, cu atât se împuţinează şi păleşte reflexul vieţii
interioare care a produs-o. Generalitatea unei formulări creşte prin însuşi
sacrificiul intimităţii şi adevărului ei subiectiv. Generalitatea unei
formulări creşte prin însuşi sacrificiul intimităţii şi adevărului ei subiectiv.

141
Cf. Arta şi frumosul, 1931, p. 20 urm.; apoi Estetica, ed. a 11-a, p. 26 urm.

211
O ecuaţie matematică, o lege mecanică, o formulă chimică sunt fapte
lingvistice menite prin structura lor să se împărtăşească oricărei inteligenţe
omeneşti. Ele nu sunt limitate nici de caracterul naţional al limbilor nici de
felul particular al tendinţelor şi sensibilităţii celui care le înregistrează.
Când spun de pildă că „suma unghiurilor unui triunghi este egală cu două
unghiuri drepte” sau când afirm că „corpurile se atrag în raport direct cu
masa şi în raport indirect cu pătratul distanţei lor” construiesc un fapt de
limbă care se poate transmite oricărei inteligenţe omeneşti, dar care nu
comunică nimic despre mine însumi. Prin această aserţiune relativă la
raportul dintre lucruri nu transpare nici un reflex din intimitatea psihică a
vorbitorului.
Oricine vede însă că nu acelaşi este cazul unui vers de Eminescu sau
Racine. Valoarea de circulaţie a unor asemenea fapte de limbă este cu mult
mai restrânsă. Răsunetul reţinut din intimitatea spirituală care le-a
proiectat este însă nemăsurat mai puternic. Tranzitivitatea lor este
mărginită; reflexivitatea lor este infinită. Există creaţii ale poeziei în care
privim ca într-un abis fară fund. Citească-se versul lui Eminescu:
,, Apele plâng clar izvorând în făntăne ”. Este limpede că intenţia
reflexivă a acestei manifestări de limbă întrece cu mult intenţia ei
tranzitivă. Căci nu ştirea despre felul cum izvorăsc apele interesează în
acest vers, ci acel înţeles emotiv şi muzical al lucrurilor, precipitat în
intimitatea subiectivă a poetului. Nu toţi cititorii acestui vers vor putea
realiza intenţia lui reflexivă. Tranzitivitatea lui va scădea prin însăşi
dificultatea de a pcrcepe acea semnificaţie a lucrurilor apărută poetului.
Poetul îşi va fi limitat cercul autenticilor lui cititori prin însăşi adâncimea
şi adevărul subiectiv al expresiei sale.
Dar deşi cele două amintite intenţii ale limbajului sunt deosebite prin
caracterul lor, ele se găsesc într-un raport de cooperare care trebuieşte
precizat. Poate că printre faptele lingvistice, numai ecuaţiile matematice şi
legile ştiinţifice sunt acelea în care tranzitivitatea domină în chip absolut.
Numai în aceste fapte lingvistice apoi, urma oricărui reflex al vieţii
interioare este eliminată cu desăvârşire. Am văzut că cine ia cunoştinţă de
una din formulările exacte ale ştiinţelor nu primeşte nici o

212
veste despre felul general de a fi sau despre momentul sufletesc particular
al persoanei care a enunţat mai întâi aceste formulări sau care le repetă în
faţa noastră. Reflexivitatea legilor şi formulelor ştiinţifice este nulă. în
restul manifestărilor lingvistice, intenţia tranzitivă şi reflexivă se găsesc
deopotrivă la lucru, deşi una din aceste intenţii poate deveni
preponderentă. Astfel, locurile comune, expresiile care se repetă,
formulele de întîmpinare şi de politeţe etc., sunt fapte de limbă în care
puterea de a se transmite a crescut prin însuşi sacrificiul virtuţii lor de a
exprima dispoziţia generală sau actualitatea sufletească a celui care le
întrebuinţează. Reflexivitatea acestor formulări nu este nulă, dar este
atenuată. în direcţia atenuării reflexului subiectiv se dezvoltă şi limba
practică şi comună, în care nevoia de a transmite scade valoarea limbii ca
document interior. Desigur, a transmite înseamnă a transmite „ceva”. Sub
semnul social trebuie să se găsească o realitate individuală. Dar această
realitate poate aparţine ea însăşi straturilor mai socializate şi mai
impersonale ale conştiinţei individuale sau poate aparţine păturilor ei mai
intime şi mai subiective. Astfel, în scrisorile de afaceri sau de politeţe şi în
conversaţiile uzuale reflexul individual provine din ceea ce suntem
obişnuiţi a considera drept zonele mai superficiale ale conştiinţei.
Convenţionalismul acestor manifestări este notoriu. în creaţiile poeziei
reflexul urcă din zonele ei mai adânci.
Am arătat că existe fapte lingvistice în care reflexivitatea este nulă sau
mult atenuată. Există oare fapte lingvistice în care tranzitivitatea lor se
găseşte în aceeaşi situaţie şi în care reflexul interior urcă până la cel mai
înalt grad cu putinţă? Desigur, o expresie lingvistică în care puterea de a se
transmite este anulată nu poate fi judecată nici în virtutea ei de a reflecta
fondul subiectiv al vorbitorului. Delirul unui nebun nu poate fi apreciat
nici ca fapt lingvistic tranzitiv, nici ca fapt reflexiv. Din această pricină,
toate manifestările limbii în care tranzitivitatea se apropie de punctul nul
nu pot fi judecate decât în raport cu aspiraţia, cu veleitatea lor. Ştim, de
pildă, că operele suprarealiştilor moderni sunt însufleţite de năzuinţa de a
transcrie lectura cea mai adâncă a conştiinţei în sine însăşi. Pentru a obţine
acest rezultat, suprarealismul nu vrea să reţină nimic, în scrierile sale, din
ceea ce se organizează în straturile conştiente şi lucide ale sufletului. El
refuză chiar lucrarea discriminativă a atenţiei, adică a atitudinii negative al

213
cărei prim rezultat va fi eliminarea

214
din conştiinţă a destăinuirilor ei cele mai adânci. Suprarealistul se va opri
deci la „dictarea subconştientului”, la „automatismul psihic” menit să
scoată la iveală fondul lui cel mai intim subiectiv. Citească însă cineva
oricare din lucrările suprarealiştilor şi va constata cum slaba lor
tranzitivitate creşte din însăşi veleitatea adâncimii lor. De altfel, în mod
foarte general se poate spune că obscuritatea în literatură este un efect al
desocializării expresiei prin concentrarea exclusivă a vorbitorului către
procesul său subiectiv. Una din cauzele obscurităţii în literatură este
coborârea în adâncimi care îl lipseşte pe vorbitor de puterea de a transmite.
Sunt obscuri autorii care dorind să se exprime cât mai complet şi mai
profund nu mai ajung să comunice cu alţii. Dimpotrivă, preocuparea
scriitorului de a se face înţeles, creşterea intenţiei sale de a transmite îl
împinge adeseori către superficialitate şi convenţionalism.
Expresia literară este pândită astfel de două primejdii, decurgând din
natura însăşi a limbajului. Cu aceeaşi dreptate se poate spune că expresia
literară se organizează pe linia de demarcaţie a celor două intenţii ale
limbii. Opera literară reprezintă o grupare de fapte lingvistice reflexive
prinse în pasta şi purtate de valul expresiilor tranzitive ale limbii. Desprind
la întâmplare, dintr-o povestire a lui Mihai Sadoveanu, următorul pasagiu:
„ Vremea era pe la toacă, dar căldura era încă în toi şi juca rotind ca
răsfrângerile unei ape tainice pe deasupra caselor adormite. Uliţa
ridica, pustie şi singuratică, spre strălucirea asfinţitului. Clopotele
începură a bate dulce şi trist, de la bisericile târgului. Fetiţa se opri o
vreme în loc, ascultând". Analiza poate distinge destul de limpede, în
şirul acestor notaţii, expresiile care au o simplă valoare tranzitivă de acele
care adaugă reflexul viziunii şi sentimentul intim al seri itorului. „ Vremea
era pe la toacă... căldura era în toi... uliţa ridica... clopotele începură
a bate... fetiţa se opri... ” sunt comunicări a căror putere de transmitere
este nelimitată, dar care nu ne spun nimic despre acel care le face.
Aproape fiecare din aceste notaţii sunt însoţite însă de un adaos de
comunicări, prin care pătrundem în straturi mai adânci ale conştiinţei celui
care ni le transmite. Peste ştirea nudă se adaugă aureola unei ambianţe
subiective. O lectură atentă a pasagiului de mai sus ne face să simţim din
moment în moment cum trecem de la simpla intenţie tranzitivă la intenţia
reflexivă. Privită în totalitatea ei, amintita expresie literară este produsul
coadaptării celor două intenţii, punerea lor de acord

215
într-un întreg în acelaşi timp comprehensibil şi expresiv. Citească-se
oricare alt pasagiu împrumutat poeţilor sau prozatorilor artişti: analiza va
putea deosebi destul de limpede câmpul de acţiune al celor două intenţii şi
limitele lor respective.
Ceea ce vom numi „stilul” unui scriitor va fi ansamblul notaţiilor pe
care el le adaugă expresiilor sale tranzitive şi prin care comunicarea sa
dobândeşte un fel de a fi subiectiv, împreună cu interesul ei propriu-zis
artistic. îmbogăţite cu aceste adaosuri, expresiile limbii ne introduc în
intimitatea unei individualităţi, într-o sferă proprie de a resimţi lumea şi
viaţa. Stilul este aşadar expresia unei individualităţi. „Stilul este
întrebuinţarea individuală a limbii ”, spune odată renumitul lingvist
Vossler, variind o formulă mai veche. „Le style est l’homme même”,
spusese Buffon. Vestitul naturalist francez recunoaşte prin această sentinţă
caracterul oarecum natural al stilului. Dacă stilul este omul însuşi, nu
rezultă oare că orice om are un stil al său, un chip de a întrebuinţa
instrumentul general al limbii capabil de a-1 exprima în diferenţierea lui
individuală? Dacă s-a putut face vreodată această afirmaţie categorică,
lucrul se datoreşte unui concept incomplet al individualităţii omeneşti.
Contribuţia modernă a ştiinţelor sociale ne mijloceşte astăzi o altă
înţelegere a fenomenului individualităţii. Oamenii nu sunt realităţi com-
plete şi închise în mijlocul unei societăţi care rezultă numai din însumarea
lor. Buffon, debitorul liberalismului atomist al secolului al XVIII-lea,
putuse crede astfel. Astăzi, ştim mai bine că aşa-numitele individualităţi
omeneşti sunt produsele de interferenţă a mai multor influenţe sociale.
Prin poarta individualităţii pătrundem pe căile mai multor feluri generale
de a fi. Acestei împrejurări i se datoreşte faptul că nu numai vorbitorii
comuni, dar şi scriitorii cei mai de seamă prezintă între ei afinităţi, ca unii
care aparţin anumitor cercuri ale societăţii şi ca unii care sunt mişcaţi de
anumite curente intelectuale, morale şi estetice. Pentru cercetătorul de azi
există nu numai stilişti, dar şi stiluri; nu numai scriitori individuali, dar şi
grupări care îi conţin, curente care îi poartă.
în lucrarea de faţă, consacrată artei prozatorilor români, am ţinut
seamă de ambele principii enunţate mai sus. Am analizat prozatorii noştri
în particularitatea lor stilistică individuală, dar şi în curentele stilistice care
îi cuprind.
216