FRANTA

În 1969, preşedinte al Franței a fost ales Georges Pompidou, prim-ministru în timpul

președinției lui de Gaulle.
G. Pompidou şi premierul J. Chaban-Delmas au depus eforturi susținute în vederea accelerării
procesului de modernizare a industriei franceze: au sporit investițiile externe, s-a intensificat
procesul de concentrare a capitalurilor etc. In politica externă G. Pompidou a urmat în linii mari
cursul elaborat de Ch. de Gaulle. La începutul lunii aprilie 1974, G. Pompidou a decedat subit.
Noul preşedinte al Franței a devenit Valéry Giscard d'Estaing, obiectivul de bază al căruia a fost
apropierea potențialului economic francez de cel vest-german.
In primăvara anului 1981, în Franța s-au desfăşurat alegeri prezidențiale. Victoria a repurtat-o
liderul Partidului Socialist Francez François Mitterrand. Venind la putere, Fr. Mitterrand a
întreprins o serie de măsuri importante pentru soluționarea diverselor probleme interne: a fost
adoptat un program modificat de construire a reactoarelor nucleare; s-a elaborat o lege care
reglementa relațiile dintre chiriaşi şi locatari. La 13 ianuarie 1982, Consiliul de Miniştri a fixat
săptămîna de lucru de 39 de ore, a stabilit a cincea săptămînă de concediu şi vîrsta de
pensionare de 60 de ani etc. În mai 1988, Fr. Mitterrand a fost ales pentru al doilea mandat de
şapte ani.
În mai 1995, la cel de-al doilea scrutin al alegerilor prezidențiale, victoria a obţinut-o Jacques
Chirac, liderul partidului neogaullist -,,Adunarea pentru Republică", devenind, astfel, cel de-al
cincilea preşedinte al Republicii a V-a franceze. În mai 2002, J. Chirac a fost reales în funcția
de preşedinte al Franţei.
Actualmente, Franța dispune de o industrie cu un nivel tehnologic ridicat, competitiv mai ales
în aeronautică, material rulant, energie nucleară etc. În agricultură sînt antrenate 7% din forța
activă de muncă. Franța ocupă primul loc în Europa şi locul 5 în lume la producția cerealelor. In
politica externă Franța respectă tradiţionalele direcții de activitate.
M.BRITANIE
În 1951, în Marea Britanie s-au desfăşurat alegeri parlamentare anticipate. Victoria le-a revenit
conservatorilor. În fruntea guvernului a fost ales W. Churchill.El este succedat de Sir Anthony
Eden (1955-1957), Harold MacMillan (1957-1963) şi Sir Alexander F. Douglas-Home (1963-
1964).
În pofida greutăților economice, Marea Britanie a introdus tehnologii noi în multe ramuri
importante - industria aeronautică şi cosmică, de construcție a aparatelor electronice, industria
chimică, de prelucrare a petrolului, farmaceutică etc. La sfîrşitul anilor '60, Marea Britanie s-a
situat pe primul loc între țările lumii occidentale în ceea ce priveşte producerea şi folosirea
energiei atomice. Ea dispunea de 13 staţii atomice, cîte aveau Franța, R.F.G. şi Italia împreună.
În 1962, Marea Britanie a recunoscut oficial că imperiul său colonial s-a prăbuşit; postul de
ministru al legăturilor cu Commonwealth-ul a fost unit cu cel al ministrului în problemele
coloniilor. Conducerea engleză considera că Imperiul Britanic a evoluat în Commonwealth, din
care, la mijlocul anilor '60, făceau parte 21 de state cu o populație de 750 mil. de oameni.
Răminind metropolă fără colonii", Marea Britanie continuă să controleze viața lor politică,
economică și financiară. Guvernele conservatoare au promovat o politică de limitare a
activității întreprinderilor naționalizate, au redus rețeaua de căi ferate, aceasta fiind declarată
nerentabilă, au îngheţat salariile, au suspendat asistența medicală gratuită. Conservatorii au
favorizat inițiativa privată. În politica externă, guvernele conservatoare au susţinut iniţiativele
americanilor. În toamna anului 1956, conducerea Marii Britanii s-a confruntat cu o problemă
foarte complicată ce viza pierderea controlului asupra Canalului de Suez, care, fiind o arteră
internațională importantă de transport, aducea venituri fabuloase vistieriei engleze. După
naționalizarea Canalului de Suez de către egipteni, Londra, împreună cu Parisul şi Tel Avivul, a
început operații militare împotriva Egiptului (în octombrie 1956). Dar situația Marii Britanii s-a
înrăutățit din cauza atitudinii negative față de agresiune a U.R.S.S., a țărilor arabe, şi chiar a
S.U.A. În noiembrie 1956, A. Eden a ordonat încetarea focului, iar în ianuarie 1957 şi-a dat
demisia.
În anii '60-'70, Marea Britanie a fost condusă de laburişti (octombrie 1964-iunie 1970, prim-
ministru fiind Harold Wilson; martie 1974-martie 1976, premier fiind acelaşi H. Wilson,
succedat de James Callaghan, aprilie 1976-mai 1979) şi de un guvern conservator, între iunie
1970 şi martie 1974, prim-ministru fiind Edward Heath.
În a doua jumătate a anilor '70 economia britanică s-a aflat într-o stagnare continuă, fapt ce a
determinat unele organe de presă să numească Anglia ,,omul bolnav al Europei". Producția
industrială creştea anual doar cu 0,7%, Marea Britanie situîndu-se pe ultimul loc între statele
membre ale C.E.E. În timpul guvernării laburiste problemele social-economice stringente ale
țării n-au fost soluționate.
SUA
La alegerile prezidențiale din 1980 a ieşit învingător R. Reagan, reprezentant al Partidului
Republican. El a promovat o politică de modernizare a economiei americane, de reducere a
cheltuielilor din sfera socială, de întărire a capacității de apărare a S.U.A. Politica externă era
bazată pe principiul „asigurării păcii prin intermediul forţei". În condiţiile destrămării lagărului
socialist, succesorul lui R. Reagan, George Bush, a fost preocupat mai mult de politica externă
a S.U.A.
Următorii opt ani Casa Albă a fost condusă de reprezentantul Partidului Democrat Bill Clinton,
care a reuşit să îmbunătățească sistemul ocrotirii sănătății, sistemul învăţămîntului, să creeze
noi locuri de muncă. În politica externă, administrația B. Clinton a urmărit să întărească
coeziunea țărilor mem- bre ale blocului NATO, să susțină reformele economice din statele ex-
comuniste.