Prin Arta prozatorilor romani T.

Vianu inaugureaza la noi critica

stilistica, oferindu-ne o originala istorie a stilurilor epice in literatura
romana.
Eseul Dubla intentie a limbajului si problema stilului deschide aceasta
carte.
Autorul justifica aici teoretic metodologia pe care a aplicat-o in
studiul artei prozatorilor romani.
In teoria stilului Vianu pleaca de la dubla intentie a limbajului,
spunand ca cine vorbeste comunica si se comunica.
Deci limbajul este in acelasi timp tranzitiv si reflexiv.
Cele doua intentii ale limbajului se afla intr-un raport de cooperare,
in sensul ca vorbitorul comunica un mesaj dar in acelasi timp intra
intr-un raport social cu cei care il asculta, exprimandu-si atitudinea
fata de cele comunicate tranzitiv.
Cele doua functii ale limbajului se afla insa si intr-un raport de
inversa proportionalitate, in sensul ca valoarea reflexiva a limbajului
scade in functie de cresterea valorii tranzitive.
Deci cu cat o manifestare lingvistica se adreseaza unui grup mai mare
de ascultatori, cu atat valoarea lui tranzitiva creste, iar valoarea sa
reflexiva (starea sufleteasca ce a produs-o ) scade.
Din acest raport T.Vianu deduce ca limbajul poetic se caracterizeaza
prin tranzitivitate limitata si printr-o reflexivitate infinita.
T.Vianu face distinctie intre limbajul teoretic (matematic) si cel
artistic .
Limbajul matematic este un simplu instrument explicabil de
comunicare, pe cand limbajul artistic este dominant de inefabil, capata
o ambiguitate ce trebuie descifrata.
Actul matematic este tranzitiv, pe cand cel liric
( artistic ) este reflexiv.
Stilul este dupa Vianu expresia unei individualitati, deci stilul
literar este modul particular de a comunica al unui scriitor.
Stilul unei opere literare depinde de personalitatea creatoare a
artistului si de continutul de idei (fondul) operei respective.
Vianu urmareste apoi interconditionarea dintre continut si forma,
dintre idee si forma poetica a operei.
El subliniaza ca forma poetica plasticizeaza o idee, iar o idee cu
multiple semnificatii cere o forma poetica pe masura.
Vianu se opreste si asupra pericolelor care ameninta expresia
poetica: obscuritatea ( cand limbajul poetic se concentreaza exclusiv in
reflexivitatea a, mergand pana la o incifrare totala ) si banalitatea
( cand se exagereaza intentia tranzitiva a limbajului, scriitorul folosind
un limbaj prozaic ).