Genul liric

Genul liric cuprinde prin excelență operele literare populare sau culte, în versuri, în care se
dezvăluie complexitatea lumii interioare și viziunea unică despre aceasta, filtrată prin prisma
subiectivismului poetului care transmite nemijlocit idei, emoții, atitudini, exprimate în discurs deeul
liric printr-un limbaj expresiv și folosind ca moduri de expunere monologul și descrierea.

Opera literară X de Y se încadrează în genul liric deoarece însumează caracteristicile acestuia

la nivel formal, tematic și stilistic: tema abordată, eul liric, mijloacele expresivității, natura subiectivă
a discursului, modurile de expunere utilizate.

Un prim argument al apartenenței la genul liric este însăși tema abordată, autorul construind
discursul liric în jurul temei..., relevante fiind cuvintele și structurile care aparțin aceluiași câmp
lexico-semantic.

Titlul reflectă această temă aflându-se în strânsă legătură cu mesajul și conținutul ideatic al
textului raport titlu-temă pe scurt. De asemenea, eul liric, instanță a comunicării, aflat în ipostaza... -
îndrăgostitului, contemplatorului, singuraticului, nostalgicului etc. – reprezintă un argument că textul
suport este o operă lirică. Vocea creatoare este marcată gramatical prin forme verbale și pronominale
de persoana I și a II-a. Viziunea autorului despre lume și viață este exprimată prin intermediul
monologului liric de tip confesiv – persoana I – sau adversativ - persoana a II-a.

Poezia capătă forma unui pseudodialog cu interlocutor imaginat/personificat + exemple. În

plus, vocea interioară este marcată lexical prin părți de vorbire care exprimă stări sufletești, emoții,
substantive, verbe, adverbe, adjective.

Un alt argument îl reprezintă, ca în orice operă lirică, mesajul poetic transmis prin tehnici
aluzive și asociative, poetul creând un univers de mare forță sugestivă ce se adresează sensibil
cititorului. Exprimarea nemijlocită a sinelui se realizează prin limbajul artistic, sugestiv și ambiguu,
remarcându-se utilizarea figurilor de stil și a imaginilor artistice specifice artei cuvintelor. Astfel
epitetul X sugerează Y / metafora / enumerația / comparația / personificarea care umanizează cadrul
natural realizând legătura dintre om și natură / analogia între sentimentele eului liric și elementele
naturii.

Totodată discursul poetic este profund subiectiv, versurile făcându-ne să vedem prin ochii și
sufletul celui care simte – sentimentele eului liric – + citat.

Sentimentele dominante sunt exprimate gradual printr-o varietate de procedee – exclamații,

interogații retorice, interjecții etc. Observăm că autorul transfigurează prin cuvinte experiențe trăite
sau realități surprinse.

Nu în ultimul rând, observăm că la originea și muzicalitatea limbajului poetic contribuie și

organizarea discursului liric, în versuri grupate clasic – strofe de tip..., rimă..., măsură..., ritm ... –
/modern organizate astrofic cu versuri inegale, rimă și măsură variabilă, remarcându-se
ingambamentul. Elementele de prozodie sporesc muzicalitatea discursul liric sensibilizând cititorul
prin armonia compozițională.

În concluzie, prin exprimarea directă a sentimentelor viziunilor autorului provocate de...,

utilizând un limbaj expresiv textul X de Y aparține genului liric oferind o imagine subiectivă a lumii
și permițând lectorului să descopere și să înțeleagă profunzimea sinelui poetic.