Genul liric

Genul liric grupează operele literare în care poetul își exprimă în mod direct gândurile, trăirile, reflexiile, stările
sufletești printr-un limbaj expresiv, conturând viziunea subiectivă asupra temei abordate. Este considerat genul
confesiunii, al exprimării sinelui.
Atributele esențiale ale creațiilor lirice sunt expresivitatea și subiectivitatea.
Trăsături:
subiectivitatea generată de viziunea directă a scriitorului;
prezența eului liric, un „chip”/ „mască” a poetului transpus într-o anumită ipostază: îndrăgostitul,
meditativul, creatorul, cetățeanul, haiducul etc;
mărcii subiectivității atestă implicarea afectivă a eului: pronume, verbe și adjective pronominale de
persoana I și a II-a sg/pl, substantive în cazul vocativ cu sau fără determinanți; verbe la imperativ etc;
modurile de expunere specifice sunt: monologul liric adresat/ confesiv, descrierea subiectivă, etc;
expresivitatea limbajului, ce se realizează cu ajutorul imaginilor artistice sugestive, al figurilor de stil (sunt
exploatate sensurile conotative ale cuvintelor) și al muzicalității versurilor;
elemente de versificație;
în creațiile lirice e preferată structura versificată. Textele lirice clasice se caracterizează prin elemente de
prozodie: măsură, ritm, rimă;
punctuația dobândește în textul liric dimensiunea afectivă.
Prozodia e tehnica de alcătuire a versurilor.
Poezia modernă renunță la versul tradițional, cultivând versul alb și cel liber (e lipsit de rimă, măsura e variabilă,
iar versurile sunt dispuse în strofe cu un număr inegal de versuri sau nu există organizare strofică). Uneori lipsesc
semnele de punctuație și versurile încep cu literă mică ceea ce lasă impresia rostirii spontane firești în funcție de
impulsul gândirii.
Instanțele comunicării în textul liric:
Poetul;
Eul liric;
Receptorul/ Cititorul.
Poetul e o sensibilitate superioară deschisă spre confesiuni și meditație. El observă lumea în toate datele ei și o
subliniază în actul de creații modelând-o cu ajutorul cuvântului.
Eul liric/ poetic este acea instanță care comunică prin textul poetic idei, reflecții, sentimente; el este un
„chip”/„mască” a poetului care adoptă o anume ipostază.
Receptorul e instanța care decodifică mesajul poetic.