Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Luca Caragiale, în anul 1884, publicată în revista „Convorbiri literare”, XVIII (1885), nr. 11[1].
Cuprins
1 Sumar
2 Personaje
3 Structură
4 Premiera piesei
5 Interpretarea critică
6 Vezi și
7 Referințe și note
8 Bibliografie
9 Legături externe
Sumar
Personaje
Nae Cațavencu
Zaharia Trahanache
Zoe Trahanache
Ghiță Pristanda
Cetățeanul turmentat
Agamemnon Dandanache
Tache Farfuridi
Iordache Brânzovenescu
Ștefan Tipătescu
Structură
Comedia O scrisoare pierdută este împărțită în patru acte. Textul este conceput ca o succesiune
dinamică de replici, iar principalul mod de expunere este dialogul. Intervențiile autorului, adică
indicațiile scenice sau didascaliile, sunt prezente de obicei la începutul comediei, al unui act, sau sunt
intercalate replicilor. Ele se referă la cadrul acțiunii, statutul personajelor, mimica și gestica acestora
etc, și utilizează ca moduri de expunere descrierea și narațiunea.
Premiera piesei
Gloria literară a lui Caragiale a fost consfințită în seara zilei de 26 octombrie 1884, la Iași, la lectura
piesei "O scrisoare pierdută", în casele lui Iacob Negruzzi. Piesa a fost jucată în premieră pe scena
Teatrului Național din București, la 13 noiembrie 1884, înregistrând un mare succes de public, prin
seria de 11 reprezentații consecutive, în decurs de numai trei săptămâni.
A fost reluată, până la sfârșitul anului, cu actorii Teatrului Național, la Iași, apoi la Craiova, echivalând
cu răspândirea ei în toată țara și cu receptarea unanimă a publicului amator de teatru. Pentru autor,
spectacolele de la teatrul ieșean au însemnat consacrarea, după ce în 1879 primele două
reprezentări ale comediei "O noapte furtunoasă" au provocat scandal și l-au îndepărtat pentru un
timp pe dramaturg de Teatrul Național și după ce, în 1880, "Conu Leonida față cu reacțiunea" trecuse
aproape neobservată, jucându-se pe o scenă de mâna a doua, cum avea să consemneze Titu
Maiorescu în studiul său din 1885, Comediile d-lui I.L. Caragiale.
Interpretarea critică
Criticii teatrali ai timpului au socotit însă piesa lipsită de calități literare (Ionescu-Gion, Dassè,
Claymoor), excepție făcând Ollănescu-Ascanio care a scris favorabil despre piesă. O apreciere
favorabilă despre „O scrisoare pierdută”, scrie, fără a semna, și Gh. Panu în ziarul Lupta în decembrie
1884, cu ocazia reprezentării piesei la Naționalul ieșean.
Pe cei prezenți la reprezentațiile din 1884, Scrisoarea pierdută i-a impresionat prin acțiunea ei vie și
prin forța extraordinară a satirei politice. Chiar detractorii lui Caragiale nu i-au putut refuza
cunoașterea meritelor indiscutabile și în acest sens a fost nevoit să scrie în 1903, în "Causeris
littèraires", Pompiliu Eliade, pentru care Scrisoarea pierdută era „cea mai bună bucată literară care s-
a scris vreodată în limba română“, capodopera de necontestat a repertoriului nostru dramaturgic, o
piesă clasică, în măsură să consacre nu numai un autor, ci și o întreagă literatură.
Vezi și
Referințe și note
Bibliografie
Popa, Ion (2007). Dicționar analitic de opere literare românești : ediție definitivă. Casa Cărții de
Știință. p. 714.
Legături externe
Wikisursă
[arată]
v•d•m
Categorii: Piese din 1884Piese de teatru în 4 acteComediiComediile lui Ion Luca CaragialePiese de
teatru româneștiPiese de teatru adaptate în filme
Meniu de navigare
ArticolDiscuție
LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare
Căutare în Wikipedia
Pagina principală
Schimbări recente
Cafenea
Articol aleatoriu
Participare
Ajutor
Portaluri tematice
Articole cerute
Donații
Trusa de unelte
Ce trimite aici
Modificări corelate
Trimite fișier
Pagini speciale
Navigare în istoric
Element Wikidata
Tipărire/exportare
Creare carte
Descarcă PDF
Versiune de tipărit
În alte proiecte
Wikisource
În alte limbi
Deutsch
English
한국어
Srpskohrvatski / српскохрватски
Modifică legăturile
Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice;
pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Ter