COSTACHE(CONSTANTIN) NEGRUZZI

Costache Negruzzi s-a născut la 24 august 1868, în satul Trifeștii, astăzi

Hermeziu, județul Iași, din apropierea Prutului și a fost fiul lui Dinu Negruzzi și
al Sofiei Hermeziu. Și-a început învățătura în limba greacă cu unul dintre
dascălii greci cu renume din Iași, iar limba română a învățat-o singur dintr-o
carte a lui Petru Maior.

Când a început revoluția din 1821, Negruzzi s-a refugiat cu tatăl său în
Basarabia, iar la Chișinău a făcut cunoștință cu poetul rus Pușkin, cel care i-a
trezit interesul pentru literatură, dar și cu un emigrant francez de la care a luat
lecții de limba și literatura franceză. Chiar din această perioadă datează primele
sale încercări literare: „Zăbavele mele din Basarabia în anii 1821, 1822”. În
1837 este ales deputat de Iași în “Obșteasca obișnuită adunare”, apoi devine
funcționar superior ca mai târziu să fie director al teatrului împreună cu Vasile
Alecsandri și Mihail Kogălniceanu. În anul 1840, Costache Negruzzi a fost ales
primar al orașului Iași.

Debutează în literatură cu traducerea poeziei „Șalul negru” după Aleksandr

Pușkin. A scris poezii, iar cea mai însemnată lucrare în versuri a sa este
“Aprodul Purice”. Operele în proză sunt împărțite în trei grupe, botezate cu
titlul general de “Păcatele tinerețelor” (1857). În prima grupă intră “Amintiri din
junețe”, câteva povestiri și “O alergare de cai”, nuvele în care intriga este plină
de interes. Tot în această grupă intră și povestea “Toderică”. Din a doua grupă
face parte cea mai însemnată lucrare a lui Costache Negruzzi, “Alexandru
Lăpușneanu”, una dintre nuvelele de referință ale literaturii române, iar din a
treia grupă fac parte “Scrisorile”, peste 30 de bucăți, care au fost publicate
antum în volumul “Negru pe alb”.

Negruzzi s-a ocupat și de teatru, ba chiar a fost unul dintre personajele care a
pornit mișcarea în anul 1840. El a tradus din franceză și a scris lucrări originale
în care și-a propus să-i ridiculizeze pe puriști și neologiști. Costache Negruzzi s-
a stins din viață pe data de 24 august 1868 și a fost înmormântat în cimitirul
bisericii din Trifeștii Vechi, satul său natal.
Alexandru Lă pușneanu de Costache Negruzzi

Nuvela „Alexandru Lăpușneanu” apare în primul număr din 30 ianuarie

1840 al revistei ieșene „Dacia literară”, condusă de Mihail Kogălniceanu. Tema
nuvelei este proveniență istgorică și prezintă o perioadă importantă din istoria
Moldovei, ultimii 5 ani de domniei ai lui Lăpușneanu între anii 1564 și 1569.
Construcția nuvelei este dispusă de-a lungul a patru capitole și fiecare dintre
capitole are un motto sugestiv, care concentrează conflictul dominant al operei:

Capitolul 1 – “Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”;

Capitolul 2 -” Ai să dai seama, doamnă”;

Capitolul 3 – “Capul lui Moțoc vrem”;

Capitolul 4 – “De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu”.

 TITU MAIORESCU

Titu Maiorescu, cu numele complet Titu Liviu Maiorescu, unul dintre cei
mai cunoscuți autori canonici, s-a născut la 15 februarie 1840, la Craiova. Tatăl
său a fost Ioan Maiorescu, fiu de țăran transilvănean și mama sa, Maria Popazu,
sora cărturarului episcop al Caransebeșului, Ioan Popazu.
Între anii 1846 și 1848 a fost elev al școlii primare din Craiova, iar în decembrie
1848 ajunge cu întreaga familie la Blaj, ulterior la Brașov. Între anii 1848/1849
și 1849/1950 reușește să-și continue cursul primar la școala protodiaconului
Iosif Barac, acolo unde urmează primele două clase elementare. Între 1850 și
1951 a absolvit școala primară și s-a înscris la gimnaziul românesc din Șcheii
Brașovului, acolo unde l-a cunoscut și pe Anton Pann. În anul 1851, întreaga
familie Maiorescu se muta la Viena, acolo unde tatăl lui Titu era salariat la
Ministerul de Justiție, iar în octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la
Gimnaziul Academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună
i se echivalează anul de gimnaziu și este trecut în clasa a II-a.
În perioada șederii sale la Viena, Titu Maiorescu a urmat cursurile Academiei
Tereziene, timp în care a început redactarea “Însemnărilor zilnice” pe care le-a
continuat până la sfârșitul vieții. În anul 1858, Maiorescu a absolvit cu succes ca
șef de promoție Academia Tereziană, iar acest lucru a reprezentat o încununare
a eforturilor sale de până atunci.
În anul 1858, Maiorescu a absolvit cu succes ca șef de promoție Academia
Tereziană, iar acest lucru a reprezentat o încununare a eforturilor sale de până
atunci. A urmat dupa , un an de studii la Berlin, acolo unde a obținut la Giessen
doctoratul “magna cum laude”, iar după încă un an a obținut licența în litere și
filosofie la Sorbona. După încă un an de studii universitare la Paris a obținut și
licența în drept. Pe lângă activitatea sa universitară, Maiorescu a predat și
pdihologia la pensioane particulare și franceza în casa Kremnitz. A dat lecții
celor patru copii ai familiei.
În anul 1860 își ia licența în litere și filosofie la Sorbona, iar anul viitor îi apare
la Berlin lucrarea de filosofie “Considerații filozofice pe înțelesul tuturor” –
“Einiges Philosophisches in gemeinfasslicher Form .
În anul 1862 se căsătorește cu eleva sa, Clara Kremnitz, iar în luna decembrie
devine profesor la Universitatea din Iași și director al Gimnaziului central din
Iași.
Împreună cu prietenii său Iacob Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th.
Rosetti, Maiorescu a contribuit la întemeierea Junimii. Titu Maiorescu
reprezenta o nouă generație junimistă și venea cu o nouă concepție asupra vieții
sociale și culturale românești. Un conservator adept al evoluției naturale,
organice și foarte bine pregătite, un adversar al “formelor fără fond”, al căror
rechizitoriu în face în articolul din 1868.
În anul 1871 consacră definitiv intrarea junimiștilor de partea activismului
politic, iar pe data de 15 aprilie 1871, atunci când are o întâlnire cu Gheorghe
Costaforu, lui Titu Maiorescu i se propune să intre în viața politică. După mai
multe dezbateri și adunări ad-hoc, Junimiștii acceptă propunerea și intră în
Adunarea Deputaților, sprijinind guvernul Lascăr Catargiu. Din acest moment,
Titu Maiorescu își începe cariera politică, este ales deputat în 1871 și are o serie
de proiecte de lege pentru reorganizarea învățământului rural, inclusiv acela de
introducerea limbii române ca obiect de învățământ în licee. Din 1877 se
stabilește în București, urmează să predea la Facultatea de Litere și Filosofie, iar
între anii 1892 și 1897 este ales rector al Universității București.
A devenit unul dintre liderii Partidului Conservator, iar pe 28 martie 1912,
Maiorescu a preluat președinția Consiliului de Miniștri, iar din această funcție a
prezidat în iulie 1913. Ocupă funcția doar până la 28 februarie 1914, atunci
când își prezintă demisia din motive personale și se retrage din activitatea
politică.
Titu Maiorescu moare la vârsta de 77 de ani, pe 18 iunie 1917.
 ION NECULCE
Ion Neculce s-a născut în anul 1672, în satul Prigorenii Mici din județul Iași.
Tatăl său a fost Enache Neculce vistiernicul, se pare grec de origine, iar mama -
Catrina era fiica vistiernicului Iordache Cantacuzino și a Catincăi Bucioc.
Al doilea soț al Catrinei a fost Enache (Ienachi) grămăticul, tatăl vitreg al
cronicarului. În anul 1686, un podghiaz polon (podghiaz sau poghiaz = grup de
ostași care execută o incursiune pe teritoriul străin cu scopul de a jefui) a ars
conacul familiei de la Prigoreni și l-a ucis pe Enache. Catrina cu copiii (mai
avea două fete) a fost nevoită să plece în Țara Românească, pentru a se adăposti
la rudele de acolo, la stolnicul Constantin Cantacuzino. Ea mai era însoțită de
mama ei, Iordăchioaia, și de fratele ei, Iordachi stolnicul.
În 1691 se întoarce în Moldova, unde capătă slujba de postelnic. În 1700 era
vătaf de aprozi, apoi devine vel-agă ( mare agă, rang boieresc, echivalent șefului
poliției), fiind însărcinat cu găzduirea solului polon Rafael Leszczynski în Iași.
În aceeași perioadă s-a căsătorit cu Maria, fiica biv-hatmanului Lupu
Bogdan,nepoată de soră a lui Dimitrie Cantemir.
Continuand traditia inaintasilor sai, Neculce a reusit sa ridice istoriografia
romaneasca la cel mai inalt nivel artistic. El este considerat cronicarul-artist, iar
letopisetul sau drept apogeul artistic a literaturii romane vechi.
Neculce realizeaza trecerea de la naratiunea istorica la naratiunea
artistica.Cronica lui Neculce reprezinta o cotitura pe drumul transfigurarii
artistice a realitatii. Este primul scriitor, care isi permite sa trateze realitatea cu
libertatea fictiunii. si el noteaza evenimente reale, dar golurile dintre evenimente
le umple cu scene, dialoguri, intamplari semnificative. In marginea adevarului
istoric el imagineaza, fictionalizeaza. Aceste scene sunt luate in mare parte din
traditia populara orala asa cum au fost transmise de la om la om. Aceste
amanunte, detalii, intamplari dau viata paginilor seci, aride, de cronica.
Marea arta a lui Neculce consta in faptul ca a stiut sa reanvie trecutul. Prin
Neculce se realizeaza trecerea de la istorie (relatare exacta, stiintifica) la istorii
(povestiri anecdotice). Astfel cronica lui Neculce se citeste intradevar ca un
roman si acest lucru datorita exceptionalului talent povestitor al autorului.
Neculce nu este un carturar, om invatat, ca Miron Costin, ci asemenea unui
razes istet si sfatos povesteste tot ce a vazut si a trait.Din cele 82 de ani evocati
aproximativ 50 sunt efectiv traiti de autor, ca martor a unor evenimente sau
intamplari. In cea mai mare masura, cronica sa este rememorare, literatura
memorialistica. In legatura cu acest aspect se vorbeste la Neculce de o arta a
spontaneitatii, adica de simplitate, de naturalete. In acest sens Sadoveanu
afirma: Neculce e simplu, rustic, fara podoabe ca natura, dar maret ca ea.
 GRIGORE URECHE
Cronicarul este fiu de mare boier, de la care mosteneste inclinatii spre cultura
si politica. Din 1611 urmeaza cursurile unei scoli din Polonia si apoi, intors in
tara, ocupa, treptat, diferite functii:logofat, mare spatar, mare vornic al Tarii-de-
Jos. Este autorul "Letopisetului Tarii Moldovei", cea mai veche cronica in limba
romana, redactata intre anii 1642-47 si tratand istoria Moldovei intre 1359-
1594.In cronica lui Ureche sunt cuprinse trasaturile caracteristice, de inceput,
ale umanismului romanesc.
"Letopisetul" urmareste istoria unei tari: succesiunea domnilor, destinele,
gloria sivicisitudinile prin care a trecut un popor, "incepatura si adaosul, mai
apoi si scaderea". Ureche nu compileaza date si texte, ci impune un punct de
vedere original si patriotic.
Umanistii europeni au subliniat, in repetate randuri, asemanarea dintre limba
romana silimba latina sau italiana. Au aratat ca in limba noastra sunt si elemente
slave, dar nu au dat exemple concrete. Ureche sustine aceasta idee cu material
lingvistic, face corelatii lexicale, dar mai ales intregeste imaginea limbii romane
aratand ca ea este mostenitoarea unui fond latin bogat, la care s-au adaugat
cuvinte nu numai de la slavi, ci si din limbile: greaca, polona, turca, sarba, etc.
Astfel,Ureche, pentru prima data in cultura romana, exprima o idee justa asupra
lexicului limbii romane,confirmata de cercetarile moderne si nesesizate de
umanistii straini. Inzestrat fiind cu darul de povestitor, G. Ureche este
intemeiatorul portretisticii in literartura romana veche. In virtutea talentului sau,
el selecteaza figurile domnitorilor sau boierilor, leierarhizeaza, le da contur
propriu, punand alaturi de trasaturile fizice si anecdote -insusiri de
caracterdefinitorii. Galeria de imagini-portrete de domnitori din cronica lui
dovedeste o varietate apreciabila,concizie, preciziune de nuante, arta
concentrata. Efigia lui Stefan cel Mare, modelul clasic, esterealizat din linii
simple, dovedind o incontestabila arta de portretist. Glorificand eroul care a dat
Moldovei stabilitate si independenta, Ureche concepe povestirea din cateva
momente: imprejurarile mortii domnitorului, portretul acestuia, sentimentele
poporului la moartea lui Stefan, intrarea lui inlegenda, aprecieri asupra vremii si
o scurta insemnare istoriografica.
Om de larga cultura la vremea lui, Ureche, pornind de la limba populara,
inaugureaza inscrisul sau limba creatiei literare, plina de naturalete si savoare.
Cronicarul nu apeleaza la stilul stiintific, cum ar fi cerut materialul istoric tratat,
ci la stilul literar, impacand cerintele istorice cu celeliterare.
Miron Costin
A trait si a invatat pana la 20 de ani in Polonia. Cunoaste antichitatea greco-
latina, este unuldin primii reprezentanti ai umanismulu romanesc, prin respectul
fata de om, dragostea de patrie side limba, interesul constant pentru originea
poporului roman, incercarea de acrea opere literare.A inceput prin a scrie
versuri, domeniu aproape inexistent la noi. Poemul filozofic "Viatalumii", o
meditatie asupra trecerii necontenite a timpului, ii demonstreaza vocatia de
scriitor.Miron Costin continua "Letopisetul Tarii Moldovei" lui Ureche,
descriind istoria romanilorinter 1594-1661, si avand in efigie personalitatea lui
Vasile Lupu. Intentia cronicarului nefiind pedeplin satisfacuta, el si-o realizeaza
spre sfarsitul vietii, in "De neamul moldovenilor, din ce tara auiesit stramosii
lor"; lucrare, insa, neterminata