Mistinguette

 
 
     Era iarnă și se înnoptase. Am închis calculatorul, lumina de la birou, mi-am infășurat fularul
pe sub haină și am coborât în stradă. Trecătorii, înfășurați în hainele lor, treceau grăbiți. Am luat-
o prin Sarandi către Piața Independenței, către casă. Mergeam neatent, absent, fără să mă
grăbesc, fără a ține cont de oră. Am văzut-o îndreptându-se în direcția mea, prin poarta
Ciudadela. Era o fată înaltă și subțire, cu ochi închiși la culoare și părul deschis; era îmbrăcată cu
un pardesiu roșu-aprins și ghete înalte cu toc subțire. Am urmărit-o cu privirea, pentru că nu și-a
desprins ochii dintr-ai mei. Când ne-am intersectat, s-a oprit.
     - Ca să ajung la Rio Negro e bine pe aici? m-a întrebat într-o spaniolă cu accent francez.
     -Nu, i-am răspuns surprins, mergi în sens invers. Rio Negro este mai în spate cu vreo doi
kilometri.
     -Este în drumul tau? vru să știe.
     -Da, i-am răspuns recunoscător, locuiesc puțin mai încolo.
     -Te deranjează dacă mergem împreună?
     -Nu, nu, te rog…să mergem.
     Mi-a spus în timp ce traversam piața că de mai puțin de un an locuia în Montevideo. Era de
origine franceză și venise ca reprezentant al guvernului pentru a suplini în ambasada Franței o
angajată care se pensionase.
     Cum noaptea îmbrățișa deja orașul, nu am vrut să fiu nepoliticos și am invitat-o sa bem un
coniac în barul Rex. Am urcat la etaj. Atmosfera era foarte plăcută. Ea vorbea ca și cum am fi
fost vechi cunoștințe, se numea Madeleine. Mi-a povestit că locuia cu părinții ei într-un cartier
din suburbiile Parisului, într-o casă veche, cu pivniță și mansardă, cu balcoane mici și grilaje
către stradă și o grădină în spate, cu trandafiri si magnolii.
     Că, deși îi era dor de țara ei, se îndrăgostise de Montevideo din prima zi în care a sosit.
     A spus și că tocmai împlinise 25 de ani și era obișnuită să călătorească prin lume de mică, de
aceea avea usurința de a se adapta la locurile diferite unde trebuie sa stea.
     Vorbea cu mare ușurință. Era captivant să o auzi. Vocea ei avea acel accent suav rezultat din
amestecul francezei cu spaniola.
Spuse, printre alte lucruri, ca trăia singură într-un apartament, în compania unei pisici
drăgăstoase, în trei culori, care avea un ochi verde si unul galben. O pisică pe care a găsit-o la
întoarcerea de la ambasadă, miorlăind de foame la poarta clădirii, într-o cutie de pantofi. Atunci,
când a văzut-o acolo așa mică și fără apărare, a luat-o cu tot cu cutie în apartament. Și-a adus
aminte că, atunci când a luat-o în brațe, i-au atras atenția labele lungi in comparație cu corpul și,
că atunci când a  văzut-o cum merge, i-a venit să îi spună Mistinguette, ca pe o actriță și balerină
franceză foarte faimoasă, din prima jumătate a secolului trecut, care își asigurase picioarele
pentru 1000 de franci.
     Când am auzit asta, eu, care sunt iubitor al muzicii lui Gardel, am putut să-i adaug mai multe
detalii poveștii: știu de existența lui Mistinguette, i-am spus, a fost o balerină din Parisul
cabaretelor secolului al XX-lea, al cărei nume adevărat era Jeanne Bourgeois. Știu despre ea
pentru că, în anul 1929, Carlos Gardel, care se afla în Paris, a participat la un festival unde jucau
figuri importante cum sunt La Mistinguette și Maurice Chevalier. A și împărțit afișul cu ea la
Nisa, unde Gardel l-a cunoscut și pe Charlie Chaplin.
    
 Văzând că știam de existența compatrioatei ei și că adusesem mici detalii poveștii ei, i s-a
luminat fața, a izbucnit într-un râs senin și, fără să își ia privirea dintr-a mea, spuse: - Știam eu că
poți să scoți mai mult de patru cuvinte!
Și eu eram surprins. Trecuse mult timp de când nimic nu mă mai mișcase, nimic nu îmi mai
atrăsese atenția. În orice caz, în acea noapte, în barul 18 Iulie și Julio Herrera y Obes, împreună
cu acea fată de douăzeci de ani care vorbea necontenit, povestindu-mi viața ei, ca și cum aș fi
fost un tânăr de seama ei, și nicidecum un văduv trecut de cincizeci de ani, am simțit cum ceva în
mine reîncepea să renască. Începea să prindă contur.
     La această primă întâlnire am vorbit mult, Madeleine m-a molipsit cu magnetismul ei, iar eu
i-am povestit o parte din viața mea. Noaptea se lungea și își urma cursul, și în acel moment m-a
invitat să bem o cafea în apartamentul ei.
     -Hai, mi-a spus, mi-ar plăcea să o cunoști pe Mistinguette. Eu nu aș fi vrut să merg, și nici să
rămân la ea. Mi-am dat seama atunci că faptul că trăisem legat de o amintire mă făcuse să îmi
pierd încrederea în mine, eu, care mereu fusesem îndrăzneț în fața femeilor.
De asemenea, m-am gândit că faptul în sine nu contrazicea cu nimic decizia mea de a trăi
singur. Astfel că am acceptat și am pornit pe jos către apartamentul ei care, în mod ciudat, era
localizat într-una din clădirile din jurul pieței Zavala, în inima Orașului Vechi.
     Cred că, în timp ce ne plimbam, m-am întrebat până unde ar fi vrut să meargă de fapt atunci
când m-a oprit în piață pentru a mă întreba de Rio Negro. În orice caz, ea vorbea atât de mult
lângă mine, că m-a distras și nu am mai întrebat-o. Apoi nu a mai avut nicio importanță.
Când am ajuns la apartament, trecuse de miezul nopții. Era frig și un vânt puternic sufla fără
oprire dinspre mare.
     Apartamentul lui Madeleine era mic, dar foarte confortabil. Avea un singur dormitor și un
living foarte spațios, cu mobilă, canapele și multe decorații.
     Tânăra a început încălzirea, a pus un disc cu muzică lentă și a pregătit o cafea. Atmosfera era
pregătită. Deja ne cunoșteam. Ne-am regăsit singuri în penumbra camerei.
     Cuvintele erau de prisos. În acea noapte am început o relație pasională.
     Eu, negativist, sigur că acea relație nu va dura.
     Nu s-a întâmplat așa, iar ea, cu timpul, s-a îndrăgostit de mine.
     Voia sa se căsătorească cu mine și să mergem în Franța când i se va încheia șederea în
Uruguay. Nu știu dacă am ajuns să o iubesc cu adevărat, dacă am iubit-o și nu am dorit să o
rănesc sau dacă pur si simplu mi-a fost frică și nu am avut curajul să încep o viață cu ea.
Madeleine era foarte tânară, foarte frumoasă, veselă și plină de viață. Își trăia viața visând la un
viitor, cu copii. Eu reprezentam viitorul, eram mai mare cu 25 de ani, nu aveam așteptări
vanitoase. I-am spus aceste lucruri. Că avea nevoie alături de ea de un bărbat tânăr ca ea, cu vise,
cu speranțe.
     Dar nu mă asculta, nu credea ceea ce ii spuneam. Înțelegea că fericirea nu constă în vârsta pe
care o ai, ci în a dori sau nu să fii fericit. Am trăit puțin mai mult de doi ani împreună și
despărțiți. Puțin în casa mea și puțin în casa ei. Într-o zi a fost informată din Franța că trebuia să
se intoarcă la slujba ei anterioara din Paris. A plâns ca o fetiță, rugându-mă să o însoțesc.
Spunându-mi că, dacă preferam, ar fi renunțat la slujba ei și ar fi rămas cu mine, că era sigură că
eu o iubeam, că să nu mă închid în fața dragostei.
     Mai mult de o dată am fost pe punctul de a-i cere să rămână cu mine. Mai mult de o dată, ca
să nu o fac să plângă, am fost pe punctul de a-i spune că merg cu ea. Mai mult de o dată. Și m-
am abținut.
     Madeleine a plecat într-o primăvară, luând-o cu ea pe Mistinguette, iar eu m-am adâncit în
singurătate și amărăciune. Mult timp mi-a trimis scrisori din Franța, la care nu am răspuns
niciodată. Acum câțiva ani am primit-o pe ultima, unde mă anunța de nunta ei apropiată. Nu mi-a
mai scris. Niciodată. Acum, că au trecut atâția ani de la acele zile de dragoste pasională, continui
să cred că am facut bine să nu o las pe Madeleine să se unească cu amărăciunea mea. Nu ar fi
fost fericită lânga mine. A fost o luminiță care mi-a luminat viața în momentul în care eram mai
singur și mai pierdut ca niciodata. Eu nu m-am schimbat, nu m-aș fi schimbat niciodată. Sunt o
persoană tristă, singuratică. Mă inconjor cu singurătate. Încă duc dorul soției pe care am pierdut-
o, refuz ca altă femeie să îi șteargă amintirea. Trăiesc singur, nu accept pe nimeni lângă mine. Nu
am nevoie de nimeni. În casa mea am numai o pisică care a apărut de  ceva vreme. O pisică
neagră, cu mustață și lăbuțele albe. La început am încercat să o dau afară, să o las afară, dar s-a
încăpățânat atât să rămână, că până la urmă am lăsat-o. Pentru o amintire dragă pe care o voi
păstra pentru totdeauna, i-am pus numele: Mistinguette.