Totul se cufundase deodată într-o profundă tăcere.

S-a uitat în curtea goală, unde zăceau doar

păpuşile părăsite. – „Francisco! Francisco! Unde eşti? Francisco!”. Strigătele ei erau din ce în ce
mai disperate. Pe când îşi frământa mâinile strânse în poală, cu trunchiul uşor înclinat din cauza
disperării, Graciela se gândea ce să facă. Nu putea să fie în casa vreunui vecin, la ora aceea în
general toţi erau la muncă. Fără să stea pe gânduri, s-a aplecat către trotuar şi a continuat să îl
strige, pe când privea într-o parte şi în alta. Unde putea să se fi dus?
Au trecut două ore interminabile de căutare înnebunită, străbătând singură străzile sub
implacabilul soare tropical. Oprea orice persoană cu care se întâlnea; a fost în parc, în piaţă, la
magazin. Nimic. Când, epuizată, se sprijini plângând de un zid, îşi aminti că, în disperarea ei,
nici măcar nu închisese uşa casei. Dar ce mai conta? Dacă nu îl găsea pe micuţul ei, nimic nu
mai avea sens. Cum o să-i explice soţului? Cum să-şi justifice neatenţia de neiertat? Aceste
reflecţii îi provocară o durere puternică în capul pieptului şi simţi ca şi cum limbi de foc ar
consuma-o pe dinăuntru. Îşi duse mâna la faţă şi îşi observă transpiraţia şi pielea îngheţată. În
buzunarul rochiei găsi o batistă pe care o folosi ca să se usuce şi, după ce îşi reveni puţin, îşi
dădu seama că trebuie să meargă la poliţie. O luă pe bulevardul principal şi începuse să avanseze
cu paşi repezi, cât de rapid îi permiteau picioarele. În mintea ei dădeau năvală tot felul de
catastrofe şi tragedii. Se gândea cu ce obraz o să se prezinte înaintea autorităţilor. „E teribil.
Teribil. Nu are justificare. Doar o mamă rea e în stare de o asemenea neatenţie”.
Staţia era la vreo cinci străzi şi, după ce mersese vreo 200 de metri pe bulevard, ceva îi atrase
atenţia. În depărtare, ceea ce părea a fi silueta unui copil se întretăia în lumină, dar nu putea
vedea bine din cauza soarelui care îi bătea în faţă. „Ar putea fi? Da!” Alergă din toate puterile şi
inima aproape îi ieşi din piept când distinse tricoul verde pe care îl purta Francisco în acea zi.
Copilul, fără să îi observe prezenţa, contempla încântat un fluture care zbura din floare în floare
pe gardul cu arbuşti al unei case. Încerca să îl prindă şi, chiar dacă nu reuşea, râdea şi persista în
intenţia lui de vânătoare.
Graciela se opri la jumătate de stradă distanţă, temându-se să nu îl sperie. Ar fi mai bine să se
apropie cu grijă; niciodată nu ştia cum putea reacţiona dacă se speria sau agita. Fluturele
continua să zboare, ca într-o capricioasă coreografie de spirale neprevăzute şi zigzaguri, iar
Francisco mergea după ea, întinzându-se şi învârtindu-şi mânuţele înălţate în soare. Pe măsură ce
se apropia, îşi venea treptat în fire, dar când în sfârşit micuţul o privi zâmbitor, încordarea
provocată de tot ce a trăit se dizolvă complet. Atunci, îl luă în braţe şi îl strânse cu putere, ca şi
cum s-ar asigura că era acolo cu adevărat. Pe când lacrimi de uşurare îi ieşeau din ochi, Graciela
recunoscu cu modestie că avea un păcat de mărturisit.