Într-o noapte din februarie 1951 un lup a coborît din pădurea de pe Dealul Feleacului și a intrat în

Cluj. A mers pînă în centru și s-a oprit la Catedrala Catolică, de unde nu s-a mai lăsat dus. Dimineața
oamenii îl priveau înmărmuriți, nepricepînd ce căuta sălbăticiunea pe străzile urbei. Pînă la urmă
jandarmii l-au împușcat și, despicîndu-l, au văzut că avea burta plină de hrană. Prin urmare, nu
foamea îl împinsese să descindă în oraș. Și atunci pentru ce Dumnezeu venise? Episodul a făcut
înconjurul Clujului, iar Ion D. Sîrbu, aflat acolo, a văzut în rătăcirea lupului un semn cu noimă
metafizică. Un neam în a cărui țară lupii, pierzîndu-și instinctul sălbatic, părăsesc pădurile și coboară
în orașe nu poate fi decît un popor aflat pe marginea prăpastiei. Mai mult, Ion D. Sîrbu vedea în
deriva lupului un tîlc profund autoreferențial: el însuși, în acei ani de naufragiu istoric, era un lup cu
busola stricată, căci spiritul i-o luase razna. Părea un sălbatic ce nu-și găsea limanul.

De altfel, biografia lui a fost o necontenită rătăcire: două plecări pe frontul rusesc, ultima oară la
Stalingrad, de unde, căzut prizonier, evadează pentru ca, după 1900 de km făcuți pe jos, să se
întoarcă în țară; anii de mizerie în Clujul preschimbat în citadelă comunistă, cu foamea chinuindu-i
mintea și cu soția mîncîndu-i zilele; condamnarea în cursul căreia vede cum prietenii (Negoițescu și
Ștefan Aug. Doinaș) pledează ca martori ai acuzării în privința culpei de a fi săvîrșit acte
„contrarevoluționare“ împreună cu Marcel Petrișor; anii de închisoare, apoi cei de domiciliu
obligatoriu, cu așezarea tardivă în Craiova, oraș cu ale cărui moravuri nu se obișnuiește, văitîndu-se
întruna de singurătate. În acest periplu de răsturnări și căderi, singura oază de bucurie o gustă în cei
patru ani (1950-1954) petrecuți alături de Lucian Blaga și Liviu Rusu la Facultatea de Filosofie din
Cluj. Dat afară în 1954 de Pavel Apostol, Sîrbu va intra în pielea lupului debusolat, căruia semenii nu-i
vor da decît lovituri sub centură.

În plus, lupul acesta degringolat era un comunist pocăit, ispășindu-și prin remușcări ușurința cu care
mușcase din momeala marxistă. Îi detesta atît de mult pe ideologii comuniști încît mă întreb ce-ar fi
simțit dacă, trezindu-se din morți, l-ar fi văzut pe Jean Claude Juncker inaugurînd în 2018 statuia lui
Marx la Trier. Pesemne că și-ar fi spus că încă un scatofag îngroașă rîndurile ipochimenilor beliți de
morbul roșu.

Detaliu bizar, Ion D. Sîrbu era un comunist cu o vie credință în Dumnezeu. În 1979, făcînd o călătorie
în Cehoslovacia, trăiește în Catedrala Sfîntul Vitus din Praga un veritabil rapt mistic: „Prin picioare
mi-a trecut un fior, mi-am simțit rădăcinile firelor din părul meu. Simultan mi-am văzut toți morții
dragi, mi-am amintit cît de mult și multe am scris, în ultima vreme, despre moarte. Parcă am și
tremurat puțin, apoi am început să mă rog: «Mamă, mamă bună, ajută-mă, nu mă părăsi!». Ca un
copil nenorocit și părăsit, am murmurat cele cîteva cuvinte ce se rosteau în gînd, dar asta nu era
important, ci haloo-ul care se crease în jur, un fel de singurătate în spirală, o bucurie însă nesosită
dar anunțată, nu mai vedeam statuile altarului, nici vitraliile, aveam ochii aburiți, deși nu plîngeam.
Doar tremuram ușor.“ (scrisoarea către Dorina și Sergiu Al-George din 18 noiembrie 1979).

În fine, comunistul acesta pocăit era un histrion sadea, un măscărici dîndu-se în vînt după
calambururi țepoase, după șopîrle subversive sau după anecdote mustuoase. În jurnal notează sec:
„sunt un bufon ca vocație și destin“, ba chiar recunoaște că, pentru a supraviețui, a făcut pe idiotul în
fața imbecililor. Singura dată cînd va reuși să plece în Occident va trăi o dramă a inadaptării,
constatînd că libertatea nu-i pria deloc și că, lipsit de otrava zilnică a traiului din Craiova, își pierduse
inteligența, hazul și inspirația: „Acolo devenisem banal, nu eram crezut, nu interesam, îmi pierdusem
întreg farmecul duhului meu. Aici pot să-i fac să rîdă și pe cei mai severi egonomiști, acolo nici măcar
popeștii și ioneștii nu se amuzau de drolaticele mele paranteze.“ (scrisoarea către Virgil Nemoianu
din 1 martie 1984).
Sociabil și miștocar, Ion D. Sîrbu avea nevoie de interlocutori ca de aer. Chiar și atunci cînd scria în
singurătatea camerei, își imagina un preopinent cu care, certîndu-se, schimba replici usturătoare.
Cînd ieșea în oraș, avea pe limbă zeci de poante, bancuri și șmecherii. Nu întîmplător scrisorile îi sunt
mai vii decît jurnalul: în ele Sîrbu avea de la bun început cui să se adreseze, scutit fiind de efortul de
a-și plăsmui un adversar în imaginație.

Comunistul acesta pocăit avea drept modele menite a-i inspira tărie două exemple: tatăl și Lucian
Blaga. De la primul, miner fără carte din Petrila, învățase etica lipsei de compromisuri, de la al doilea
prinsese patima filosofării. O anecdotă pe care Ion D. Sîrbu o repeta ca pe un laitmotiv îl are drept
povestitor chiar pe Blaga, din gura căruia auzise la Cluj un episod pe care profesorul îl considera
grăitor pentru firea românilor. Anecdota spusă de Blaga suna astfel: în anii războiului, doi soldați
nemți merg cu tramvaiul în Sibiu. Oprindu-se în stație, ușile tramvaiului se deschid și românii dau
buluc să urce. În acel moment, unul dintre soldați îi dă cu cotul celuilalt, spunîndu-i: Fritz, pass mal
auf, jetzt kommt der Fututz! („Fritz, fii atent, acum vine Fututz-ul“). Ca la un semn, înghesuindu-se să
urce, românii încep să se înjure: „Futu-ți grijania și anafura…“. Morala: nemții se uitau la noi cu
curiozitatea unui antropolog care studia triburile primitive din Indonezia. În noima acestei anecdote
Blaga vedea o confirmare a matricii stilistice pe care o teoretizase în Trilogia culturii: factori abisali,
de ordin inconștient, îi mișcă pe oameni după reguli ce sînt mai presus de voința lor. Nemții nu
pricepeau o iotă din „Fututz“, dar vînzoleala descreierată a celor care o rosteau era mai expresivă
decît sensul ei obscen. În jurnal, la fel ca în scrisori (de pildă, cea din 10 iulie 1983 către Virgil
Nemoianu), Ion D. Sîrbu relatează anecdota cu o pornire copioasă spre autoflagelare. Românii nu au
vocația destinului tragic, sunt niște energumeni agitîndu-se fără scop, exact ca în spiritul trivial al
anecdotei, atîta doar că Ion D. Sîrbu se considera ca făcînd parte din aceeași categorie: un bufon cu
destinul frînt, un lup ratat, osîndit să rătăcească fără conștiința clară a unei misiuni pe care o avea de
îndeplinit. Viața lui fusese echivalentul omenesc al lupului pierdut în centrul Clujului: degringolat
pînă la obnubilare, aștepta ca cineva să-i facă de petrecanie.

Craiova era „ghetoul urgisirii mele“, un Isarlîk oltenesc în care singura grijă a locuitorilor era „să nu
vină turcii, să plece austriecii, să nu treacă și să rămînă rușii“ (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, p.
201, ediția Academiei Române, 2013). Mai mult, un Isarlîk în care Caragiale refuza să pună piciorul,
în ciuda invitațiilor repetate pe care le primea, dramaturgul motivîndu-și refuzul cu o replică tare:
„La Craiova nu se vine, din Craiova se fuge!“ (ibidem, p. 202). Și ultimul accent anti-oltenesc:
„Austriecii, după 18 ani de fantastice eforturi de a organiza Oltenia, au plecat disperați, înnebuniți.
Au fost fericiți cînd turcii ne-au primit înapoi!“ (ibidem, p. 202).

Sarcasmele de felul acesta i se potrivesc mănușă, Sîrbu descărcîndu-și amarul sub forma tiradelor
aspre, iar atunci cînd obosește să biciuiască, începe să se vaite. Lamentația este a doua lui natură,
dacă prima e cea bufonerească. Plîngerea de milă se ivește din orice: că frigiderul e gol, că Nicolae
Balotă e un pisălog laș, că editurile nu-i publică volumele, că scriitorii moderni sunt prolicși, că criticii
literari au uzurpat rolul filosofilor, că iarna e prea geroasă, că seceta e prea uscată, că vecinii nu-l
salută, că Marin Sorescu nu-l apreciază, și tot așa.

Și totuși, în pana acestui lup sarcastic cu blană de comunist pocăit mocnește unul din cele mai
sprințare talente literare, atîta doar că partea postumă a operei o eclipsează pe cea
antumă. Corespondența și Jurnalul lasă în urmă romanele, piesele de teatru sau nuvelele. Chiar și
așa, după Petre Pandrea și Nicolae Steinhardt, Ion. D. Sîrbu este una din marile revelații
postdecembriste din literatura noastră, iar sărbătorirea centenarului nașterii e un prilej potrivit
pentru a-i sublinia valoarea.