Stabilit de mai mulți ani în Germania, romancierul și eseistul Radu Ciobanu are la activ câteva cărți

importante, care-l mențin în atenția criticii și mai ales a cititorilor. Așa este romanul Heralzii,
desfășurându-și ampla acțiune pe fundalul istoric al evenimentelor care au dus la înfăptuirea
României în forma ei de astăzi; romanul a avut două ediții și probabil ar fi avut-o și pe a treia, dacă
editura ar fi observat la timp oferta prea modestă pe care librăriile și scriitorii au oferit-o cititorilor cu
prilejul centenarului Marii Uniri, din 1918. Însă prozatorul nu șomează și a publicat recent un volum
de eseuri dedicate cărților de călătorie anunțând de la început tema, precum și perspectiva din care
își dezvoltă textele și își motivează viziunea destinată să-l captiveze pe cititor: Magia drumului. Spre
surpriza cititorului – și chiar a recenzentului – lectura cărții justifică această viziune care își
controlează și își reține orice veleități descriptive după modelul pletoric al lui Vlahuță, de pildă, și
traversează lumea înconjurătoare mai puțin preocupat de pitorescul locurilor și de diversitatea
tipurilor întâlnite, captivat fiind el de perspectivele infinte pe care le deschide gândul și implicit
sentimentul călătoriei ca stare de spirit.

Ca să transmită cititorului său o definiție a acestei forme de viață și în același timp de spirit care este
călătoria, ca să o plaseze într-un cadru suficient de larg pentru a o scoate din banalitatea situației
pentru care folosim același termen cu cel întrebuințat pentru diverse accepții curente, autorul
citează pe una din primele pagini ale cărții sale o formulare aparținând lui Claudio Magris a țelului
adevărat spre care se îndreaptă mai toți bolnavii de dor de ducă : ei călătoresc “nu pentru a ajunge,
ci pentru a călători, pentru a ajunge cât mai târziu posibil, pentru a nu ajunge, poate, niciodată“.
Sugestia lui Magris este că există, metafizic vorbind, două variante ale călătoriei individului, una
circulară, a lui Joyce, a lui Fénelon sau a lui Bougainville, de pildă, în care călătorul – fie el învingător,
fie învins – se întoarce până la urmă acasă, și alta lineară, „nietzscheană“, a personajelor lui Musil,
care avansează spre un „infinit negativ“, de unde bineînțeles nu se mai întoarce nimeni. Dar călătoria
marilor călători nu este un simplu cabotaj, o navigare de ici-colo, dominată de necesitatea păstrării
legăturii sale acestora cu pământul care este terenul de desfășurare a vieții și activității noastre. Este
o lecție de smerenie, spune autorul, pentru că în călătorie, trecând prin locuri necunoscute în care el
însuși este un simplu necunoscut, călătorul învață că el poate fi privit ca un „nimeni“, că el este un
Nimeni, iar exemplul pe care și-l alege triestinul este că „între a fi om de lume și a fi călător smerit,
animat de curiozități atipice, acceptă rezervat prima ipostază, dar o preferă și o cultivă pe a doua“.
Prezentarea cărții lui Claudio Magris, aparținând evident unui cărturar care este și călător, este o
fericită prefață la cercetarea unuia dintre subiectele lumii moderne pe care ea n-a încetat să le
dezbată pentru că, într-un text intitulat Chipurile Patriei, Radu Ciobanu formulează una dintre
coordonatele esențiale ale vremii noastre: „ne aflăm într-o epocă în care mobilitatea omenirii se află
la apogeu“.

Textele din acest volumaș se organizează într-o ierarhie care ține de cronologie, astfel încât primul
capitol consacrat subiectului, după textul introductiv, ne reamintește că istoria culturală a
călătoriilor noastre, a românilor adică, este legată de numele lui Eminescu. Călătoria și povestea ei
literară începe în literatura noastră cu călătoria Luceafărului pe care poetul a cunoscut-o într-un
basm românesc pe care îl semnalează Moses Gaster în 1883: însemnările de drum ale lui Richard
Kunisch intitulate Bukarest und Stambul. Skizzen aus Ungarn, Rumunien and de Türkei, care s-au
bucurat de un mare succes la apariție (în 1861 și apoi reeditate în 1866 și 1869) și care au fost
traduse în 2000 de Viorica Nișcov, într-un volum reeditat și el cel puțin o dată ca dovadă a interesului
public pentru această temă. Cum arată d-sa, Kunisch n-a cules el însuși basmele, ci le-a auzit
povestite întâmplător, având deci caracteristicile stilului folcloric fără a fi cu adevărat folclor, într-un
spațiu neprecizat și deci lipsit de caracteristicile stilistice și lexicale obișnuite: „ele nu sunt basme
culte, ci o categorie intermediară între cult și oral“ (p.35). Dacă nu este propriu-zis un folclorist, în
accepțiunea științifică a termenului, el este însă un călător și de aceea mai interesant pentru cititorii
săi de peste veac, pentru că, așa cum detaliază dna Nișcov, „nicidecum întâmplător, Kunisch ține să
lămurească într-un capitol liminar, poate să-și lămurească în primul rând sieși, De ce călătorim?“

Concluziile sale, după recapitularea amintirilor din adolescență, când imaginația îl ajuta să evadeze
într-o lume mirifică a depărtării, sunt logice dar destul de prozaice: „Cei fericiți nu călătoresc. Multe
nume are pricina care îi împiedică pe oameni să zăbovească acasă, care îi mână să străbată
depărtările; plictis se numește la cei săraci cu duhul, spleen la ipohondri, dor la poeți. Indiferent dacă
plictisul, spleenul sau dorul îi pun în mână toiagul de călătorie, țelul este de fiecare dată același. Ceea
ce nu ai în țara ta, urmează să găsești în depărtare“. În pofida faptului că nu face paradă de
cunoștințele sale, Kunisch este perfect informat asupra detaliilor despre locurile pe care le străbate
și despre oamenii care trăiesc acolo, încât detaliile și descrierile sale sunt nu numai prezentări
inteligente și atractive ale locurilor și oamenilor, ci surse credibile pentru o lume practic
necunoscută. În amestecul haotic de pe vapor, el remarcă și niște „văcari valahi“, pe fața căruia
distinge „semnele unei bărbății aspre care amintește de strămoșii lui, vechii romani“. Călătoria lui pe
meleagurile noastre este plină de surprize și de contradicții, Bucureștii sunt comparați cu Algerul, „o
grămadă de sate vârâte unele într-altele“, dar pe stradă circulă „trăsuri mai elegante sau trase de cai
mai nobili… cum nu se văd nici la Viena“. Contrastele și peisajele atât de diferite îi inspiră călătorului
cuvinte tulburătoare: „te afli în țara ai cărei locuitorii sunt urmașii vechilor romani, al cărei pământ e
acoperit de ruine din vremea cezarilor… Bogat e pământul, ar putea fi grânarul Europei, dar pustii și
necultivate se întind nemărginitele bărăganuri. Ce fatalitate apasă asupora acestui popor? Oare când
va veni vremea mântuirii sale?“

Foarte instructivă pentru recenzentul volumului este posibilitatea de a suprapune impresiile,

respectiv comentariile sale peste cele ale autorului cărții pe care o citește, evocând aceeași lume și
aceleași spaime în împrejurări comparabile cum sunt de pildă senzația de iluminarea bruscă în fața
unor „frumuseți înfiorătoare, în sensul literal al cuvântului“ opuse micilor dar repetatelor
dezagremente ale călătoriei în chip de globe-trotter precum cele aduse de „vizitatori nocturni în cort,
țânțari, furnici, șerpi peste care se suprapune mereu „teama de înserare, eterna spaimă a călătorului
și grija aflării unui loc de înnoptat sau a agresiunii caniculei năucitoare“. Ceea ce-l marchează pe
Radu Ciobanu, comentatorul acestui periplu pe care el îl repetă din spatele textului lui Romulus
Rusan, este mizeria umană întâlnită, unde cea mai supărător caracteristică este aceea olfactivă:
„descrierea este totuși imposibilă pentru că nu poate fi sugerat mirosul, un duhnet greu… părând să
nu fie câtuși de puțin trecător, de neprimenit, de niciodată îngrijit, de niciodată adiat“ situație în care
îl apucă „o spaimă apăsătoare în fața sărăciei acestor oameni. Ce mănâncă? Ce le dau să mânânce
copiilor transparenți și animalelor costelive? Cum trăiesc… în mizeria aceasta“ etc. Toate sunt fapte,
realități, imagini care apar sau sunt sugerate în ambele volume de călătorii, și de Rusan, și de Radu
Ciobanu, dar textul are o altă încărcătură în fiecare comentariu. Pentru Radu Ciobanu, modelul
preferat al călătorului, al adevăratului homo viator, este cel al lui Virgil Nemoianu, amator de peisaje
banale (dar ilustrative pentru locurile pe care le bate cu piciorul) și de efuziuni vegetale, cu
„libertatea visătoare a cărărilor printre ierburi înalte și flori mari de câmpie“, cu aerul „cald, greu,
palpabil, dar nu apăsător, atmosfera care se simte… e drăgăstoasă, erotică, bună, fără a fi excitantă –
dragoste și maternitate simultan – pământul e binecuvântat, rodnicia e deplină“. Această aderare la
peisajul străbătut îi dă „o mare disponibilitate de a cunoaște locuri și oameni și de a se bucura de
revederea unor prieteni“ și însăși călătoria în ansamblul ei pare că se identifică firesc cu revederea
unor peisaje prietenoase. Nu trebuie să fie ocolite însă paginile teribile despre miile de deportați din
Nordul înghețat pe care le cuprinde recenzia cărții lui Werth despre lagărele din Kolâma.

Treptat, parcurgând cartea lui Radu Ciobanu și lumea pe care o evocă, îmi dau seama că am intrat pe
nesimțite într-un alt peisaj, într-un alt univers, în care lumea însăși este o sinteză de alterități: un
atlas al diversităților noastre și a istoriilor noastre care nu fac decât să ne împingă unii spre alții. De
fapt, este un drum spiritual care busculează realitatea hărții geografice, mai severă cu noi decât
realitatea sufletească pe care ne-o construim singuri.