Pandemia a scos la lumină, printre altele, și noi posibilități de impostură.

S-a descoperit repede

că e mai ușor să copiezi la un examen online decît la unul față-n față și mulți studenți au profitat
– și nu numai la noi, ci, se pare, cam pretutindeni. Că vreo 45 de studenți la Drept au copiat la
examen n-a surprins totuși prea mult, avînd în vederea „buna” tradiție de impostură de la
Facultatea de Drept (vezi cazul Ponta). Mai neobișnuit e că au fost prinși și exmatriculați. Sînt
convins că majoritatea acestora se simt nedreptățiți, convinși fiind că pedeapsa a fost prea grea
și că, de fapt, ei au avut doar ghinion că au fost prinși, fiindcă – nu-i așa? –, în fond, „toți
copiază”. Ideea că poți trece examenele fraudulos, fie și la o facultate care îi pregătește pe cei
care vor împărți dreptatea, nu pare a mai clinti conștiința morală a multora.

Mai de mirare a părut faptul că s-a trișat și la o olimpiadă de matematică neoficială, organizată
de Gazeta matematică, desfășurată și ea online. Fiind neoficială, ea n-ar aduce beneficii
premianților. S-a trișat totuși, pare-se, cu ajutorul părinților și chiar al unor meditatori, prezenți
discret în afara unghiului de cuprindere al camerei video și rezolvînd în locul elevului unele
probleme mai dificile. Dar de ce ai copia acolo unde nu obții nici un beneficiu? Ba obții, aș spune:
măcar acela de a te grozăvi pe Facebook, urmînd a primi like-uri pentru frumoasele rezultate
„proprii” sau ale progeniturii. Oamenilor le place într-atît să fie lăudați încît, chiar și cînd știu că
laudele vin pe nedrept, tot sînt satisfăcuți și în final se conving pe sine că, de fapt, cumva le și
merită.

Online sau nu, impostura a devenit „normală”: se trișează la luarea carnetului de șofer – cu un
pericol imens pentru cel care o face și pentru ceilalți; se cîștigă posturi prin fraudă, se obțin
doctorate și, în general, diplome universitare prin plagiat. Au fost falși medici cu diplome
contrafăcute, care au „profesat” ani de zile, tratînd bolnavi și prescriind rețete. (Unii pretind că și
cu succes.) Multe CV-uri ale politicienilor sînt împănate cu rezultate inexistente sau cu falsuri și
numai cîte un accident sau un denunț mai descoperă un colț din imensitatea fraudei.

Uneori speri că nu atît cine știe ce mustrare interioară, cît un pic de inteligență îi vor determina
pe oameni să nu facă lucruri care le vor dăuna mai întîi lor înșile, cum ar fi obținerea unui carnet
de șofer fals sau – o noutate azi – a unui certificat fals de vaccinare anti-COVID, cu care să
călătorești mai înlesnit în unele țări, dar și cu un mare risc personal de îmbolnăvire. Dar se pare
că nici acest risc nu-i descurajează pe oameni, iar speranța neroadă că „se vor descurca ei
cumva” întrece orice prudență.

În Republica, Platon pune un personaj să povestească următoarea istorioară cu tîlc: un păstor

din vechime, Gyges, găsește un inel magic, care, pus pe deget cu piatra răsucită în sus, îl face
invizibil pe posesor. Cu ajutorul inelului, Gyges reușește să se strecoare nevăzut la regele țării, îl
ucide, îi ia nevasta și devine rege în locul lui. Cîți oameni, se întreabă personajul lui Platon,
dispunînd de un asemenea inel, s-ar mai comporta moral, așa cum o fac în prezent, aparent
numai din teamă de pedepse și de repercusiuni neplăcute? Și ce deosebire ar mai fi atunci între
omul bun și cel ticălos, dacă ambii ar putea dispune după voie de cîte un inel magic în deget?
Aparent, nici una. Ei bine, se pare că pe mulți pandemia și online-ul i-au apropiat de fericita
„condiție a lui Gyges” – imperfect, ce-i drept, căci uneori, vai, devin „vizibili” și sînt prinși asupra
faptului. Dar ce-ar fi dacă ar dispărea cu totul riscul de a fi descoperiți, dacă „inelul lui Gyges” ar
funcționa perfect? Oare ar mai exista vreunii care să reziste ispitei de a trișa, fie și puțin-puțintel,
mai ales cînd ar vedea și ar bănui că pretutindeni alții o fac din plin și culeg apoi netulburați și
fără concurență fructele faptelor? Cîți dintre ei? Cîți dintre noi?...