8 iunie 2023

Adunate de la cunoștințe ( un fel de Psihologia vârstelor, tragi-comică)

”Primul semn de declin ”osos” ar putea fi imposibilitatea de a te mai întinde dimineata,
complet. Te întinzi până la un punct și brusc simți că ai ajuns la un fel de denivelare, ca pe
șosea…trebuie să reiei mișcarea, să mai câștigi o vertebra în plus…”
” Vorbeam, râdeam, eram un grup de vreo cinci-șase , cineva ne-a servit cu niste jeleuri
gumoase dintr-o pungă, am luat din politețe și după ce-am mușcat din el, efectiv, dar efectiv mi-
a rămas lucrarea de sus înfiptă în jeleul ăla nenorocit! Și nu e proteză mobile, e lucrare montată
pe propriii mei dinți…in fine, dentistul m-a acuzat de paradontoză, hahaha…”
”Coșurile astea o să dispară sau mai incolo se umplu de fructe?” ( mimică îngrețoșată)

Ildiko
Am reușit să mă abțin ieri toată ziua de la facebook (pînă după miezul nopții, cînd neavînd
somn, pasăre de noapte fiind, am aruncat totuși o privire pe aici) și de la mîncare, pînă în seara
asta. Adică n-am mîncat nimic vreo 44 de ore. N-am zis nimănui și ce văd pe newsfeed cînd
intru seara astăzi pe facebook? Mai multe postări sponsorizate, deci tip reclamă, despre postul
intermitent. Au tot zis alții că parcă le citește fb gîndurile și nu prea îmi venea să cred. O fi totuși
coincidență, sper.
Deci n-am stat ieri pe facebook, dar am stat pe youtube. Pe podcasturi. Mai multe cu foști
transgenderi în proces de de-tranziție, care s-au hotărît să speak out, adică să spună public
adevărul despre ideologia criminală transgender cu măcelul pseudomedical aferent și finanțat,
atenție (!) în mare parte din bani publici și o mamă din California, care a povestit cum a reușit
să-și salveze fiica adolescentă din ghearele cultului transgender, la care pare să fi aderat toată
societatea americană. Fraților, e tragic ce se întîmplă cu transgenderismul în America. Copii puși
pe tratament hormonal de blocare a pubertății, adolescenți puși pe tratament hormonal, fetele
pe testosteron, băieții pe estrogen, adolescente mutilate, cu duble mastectomii, unele și cu
histerectomii. Copii și adolescenți care sînt împinși de consilieri școlari, medici măcelari și
psihoterapeuți vînduți sistemului să se mutileze, să-și distrugă sănătatea, fără să fie informați
despre efectele secundare groaznice și complicațiile medicale ale acestor proceduri barbare.
Tineri care cînd cresc un pic și se mai maturizează, își dau seama că au luat niște decizii greșite,
cu consecințe grave și ireversibile, că de fapt au fost manipulați și abuzați. Se trezesc cînd e pre
tîrziu să mai repare răul făcut, intervențiile chirurgicale mutilante și totuși vor să se întoarcă la
sexul lor biologic, chiar și așa, mutilați. E incredibil ce se întîmplă în Vestul "civilizat", e vorba de
milioane de copii cu vieți distruse. În SUA sînt 60 de gender clinics, clinici medicale care
recomandă operațiile de schimbare de sex cu rutina cu care la noi se recomandă algocalminul.
Acești de-tranziționiști treziți s-au lămurit că nu există transgenderism, ci doar disforie de gen,
care în vremuri normale se trata cu psihoterapie, nu cu hormoni și cu bisturiul, fiindcă acești
oameni au probleme psihice, nu s-au născut în corpul greșit și înțelegînd asta vor să trezească
societatea care a luat-o razna. Și de fapt nici măcar nu au decît puțini disforie de gen,
majoritatea copiilor sînt pur și simplu manipulați în mod odios de propagandiștii ideoogiei
gender, sînt confuzați și influențați de societatea nebună, săracii cred că e cool să fii
transgender și caută să fie validați, apreciați, populari.
Am mai descoperit și un ieromonah român ortodox de la o mănăstire de pe o insulă din Scoția,
Mull Monastery. Într-un video avertizează despre pericolul inteligenței artificiale, că trăim
vremuri în care din cauza tehnologiei avansate nu mai putem crede nici ceea ce vedem, într-atît
de reale pot să pară niște falsuri, metaversuri, realități virtuale, augmentate sau cum or mai fi
ele. În celălalt povestește despre o experiență din adolescență, cînd bunica lui bolnavă de inimă
a murit de la un AVC. Organele ei au cedat pe rînd, tot corpul de fapt era deja mort, dar inima
se încăpățîna să mai bată o vreme pînă într-un final a cedat. Și călugărul spunea că și-a dat
seama că noi de aceea nu putem să ne rugăm cum am vrea și să nu mai păcătuim, fiindcă
sîntem, fiecare, o celulă în marele corp mort al omenirii acestei epoci întunecate pe care o
trăim, omenire care s-a dezis de Dumnezeu. Și totuși sîntem ca o inimă care încă mai bate într-
un corp mort. Și îndeamnă oamenii să nu abandoneze rugăciunea, chiar dacă corpul mort al
omenirii pare imposibil de salvat, fiindcă ceea ce este imposibil pentru oameni, este posibil la
Dumnezeu. Îndeamnă la credința nebună în imposibil, în speranța că la un moment dat Cristos
va reînvia acest corp mort.
Am vrut să mă țin departe de facebook, care e canalul meu de informare, doar acolo citesc și
articolele de presă și fiindcă am prieteni mulți și informați, găsesc un fel de revista presei pe
newsfeed. Și tot de nebunia lumii și de profeții despre vremurile din urmă am dat și pe youtube.
Și degeaba nu mă uit eu pe facebook, îmi trimit alții linkuri pe whatsapp. Așa am aflat despre
tratatul semnat între OMS și UE despre certificatul digital de sănătate, care va conține și datele
despre statusul vaccinal, deci criminalii nu renunță. Și despre acordul dintre OMS și Google
privind cenzura informațiilor neoficiale. Și despre distrugerea barajului din Ucraina, care pune în
pericol centrala lor nucleară și toată Europa. O prietenă din Italia a aflat de la cumnatul ei din
SUA că în țara lui moș Biden FDA a retras autorizația de urgență pe care o avea vaccinul J&J
covidnouășpce, dar numai ca să mute vaccinul pe lista celor obligatorii de la vîrsta de 6 luni (!!!)
în sus pentru toată suflarea (!!!)
Citind nu mai știu care articol dintre acestea, mi-a scăpat un altul căruia n-am apucat să-i citesc
titlul și acum nu-l mai găsesc, cum că nu prea vom avea vară anul ăsta. Așteptam vara, soarele
și ploile nu se mai opresc. Măcar dacă ar fi de la mama natură, dar nici norii de pe cer, nici
ploile, nimic nu mai e natural.
M-am uitat azi la trenurile spre mare și ia ghiciți ce am văzut. Mai nou sînt calculate și trecute
pe site-uri emisiile de carbon la fiecare rută.
O prietenă care stă în aceeași zonă cu mine mi-a trimis pe whatsapp și apoi a postat pe
facebook o invitație de la ceva comisie de la primărie la o dezbatere publică (chipurile) despre
nu știu ce plan de regenerare urbană și regîndire a spațiilor publice. Îmi miroase a orașul de 15
minute aka lagăr digital.
Simt că nu mai pot. Demență generală, globală, război în Ucraina care distruge de fapt Europa,
tratate cu teroriștii omese privind certificatele de sclavi, vară fără soare (un concept by bilgheiț,
dimming the sun), aberația cu emisiile de carbon etc. etc. Enough is enough.

2 iunie 2023
Încerc să fac scheme dupa rezumate ale unor rezumate facute dupa bibliografii complicate.
Urmeaza patru examene unul dupa altul, apoi inca doua la distanta cat de cat rezonabila si mai
am de terminat si doua lucrari din sase ( sunt momente cand nu mai sunt sigura daca le-am si
transmis si intru sa verific). Pana aici totul e bine, ma simt apta sa le duc, varsta nu e un
impediment, ci o resursa pe care o reactivezi ( ai invatat sa inveti, ti-ai facut o ”metoda” , stii
cum sa-ti setezi creierul pentru ”situatii de avarie” etc). In timp ce imi suflec manecile pentru o
noua tura de scheme, care sa-mi usureze studiul hei-rupist, suna un telefon. Ma gandesc ca
trebuie sa fie mama, si culmea, chiar mama e, ce ”surpriza”! Ma intreaba, strigand, pentru ca
nu poate pune aparatul auditiv cand vorbeste la telefon, unde e fiu-meu. Ii spun ca e lipit de
computer, cu colegii ( greva, se repeta faza din pandemie). Nu aude, striga din nou daca copilul
e acasa, strig si eu ca e, daaa. Sa i-l dau la telefon , sa se convinga! Diferenta de varsta dintre ei
e de 73 de ani, asa ca fiu-meu nu se lasa usor convins sa converseze chiar zilnic cu ea ( ”spune-i
ca dorm!”, desi el nu doarme niciodata si toti o stiu). Ma intreaba apoi unde mi-e sotul. Cu ochii
dati peste cap ii spun ca e la serviciul lui. ”Ar trebui sa ii retezi asta!” zice, cu voce convinsa si
mult prea puternica pentru cat de bine aud. ”Sa inteleg ,deci, ca nu mai trebuie sa lucram si
copilul sa nu mai mearga la scoala?”, ”Ar fi cazul”, zice, cu tupeu de batran care crede ca poate
spune orice, ca i se trece cu vederea. ”Bun sfat matern!”, zic, cu albul ochilor la vedere. ”Nu
glumesc, am visat ceva ingrozitor: eram intr-un fel de templu si in jurul meu erau numai indivizi
in negru cu glugi, nu le puteam vedea fața. Am vrut sa ridic gluga unuia de langa mine si nu era
nimic sub ea. Ai grija de voi ca o sa se intample ceva…”. Incerc sa imi continui ”studiul”, dar
suna alt telefon, cineva ma intreaba daca sa ia antiinflamator sau analgezic pentru niste dureri
insuportabile de articulatii ( dau din nou ochii peste cap, abia reveniti la normal), dupa care ma
suna fiu-meu,din casa, dezlipit pentru cateva secunde de comp ca sa-mi spuna ca i-e foame si ar
vrea si salata pe langa…revin disperata la birou, cand aud plescaituri in balta si gasesc motanul
cu laba bagata prin plasa de sarma, toti pestii agitati…iau pulverizatorul si-l alerg prin toata
curtea ( de fapt, fac jogging pentru ca va reveni implacabil in acelasi loc, cum dispar eu). Intre
timp trece o camioneta de unde zbiara la difuzor un tip ( acelasi in fiecare saptamana) :”
Aragază, mașină de spălat, televizore, fer vechi, cumpărăm!”, fază la care câinele e gata sa
sucombe de furie, agătat de poartă ca un tablou fixat prost pe un perete subred…In salcie,
ciocanitoarea Woody ciocaneste dupa viermi invizibili noua. Pe whatsapp se aud clinchete
continuu, sa ma uit sau sa le las pe mai tarziu? Nu ma uit. Dar suna telefonul. Mama. ”Auzi, am
uitat sa-ti spun sa-mi aduci maine ziarele! Si un tub nou de Diclofenac, ca vad ca ala ajuta. Am
citit in ziar ca a aparut o crema minune pentru reumatism, spun si unele persoane acolo ca le-a
ajutat…”. In acelasi timp suna din nou telefonul, inchid cu mama, deschid dincolo: ” Vezi ca vin
cu omul de la gaze, trebuie verificata central…”. Suna din nou mama: ”Auzi? Mie sa nu-mi
inchizi asa telefonul, ca sunt mama ta si am 87 de an, odata dispar pe vecie si o sa plangi, dar
degeaba mai plangi…”. Inchid frumos laptopul, trag jaluzelele si plec sa citesc si sa dorm.
Oblomov.

28 mai 2023
Cand imi doresc ceva foarte mult se intampla, dar apoi nu cred ca e real. Si incep jocuri ale
mintii cu realitatea tocmai intamplata, desfac in lamele totul si refac fiecare strat altfel. Straturi
de realitate ireală . Cand un lucru dorit cu ardoare devine real, ma comport mediocru. Ma simt
ca o taracnca ratacita cu cosul de mere in spate.
27 mai 2023
Avem nevoie de validări și nu doar pentru că am fi nesiguri, anxioși, fără stima de sine
multpomenită, ci pentru că fiecare zi e o încercare, diminețile par uneori fără șansă, iar serile ne
lasă deseori confuzi, anunânțând o altă dimineață fără șansă. Evident, le ducem și fără vaildări,
fără încurajări ( pentru simplu fapt că încă suntem vii), dar simplul fapt că cineva te ascultă fiind
”acolo”, cu tine ( se cheamă empatie, ascultare activă, dar lăsăm termenii tehnici acum),
ridicând o sprânceană, exclamând ”Incredibil!” sau ”Sunt aici daca ai nevoie” poate fi ca un
suflu al bombei care te proiectează înainte, pe traiectoria a ceea ce ai de înfruntat în orele sau
zilele viitoare. Empatia nu costă, nu știu dacă se învață ( fără ca celalălalt să simtă că e falsă),
dar cu siguranță uneori se uită. Cei care o au nativ, uită de ea. De parcă ar fi de la sine înțeleasă.

26 mai 2023
Am în camera de lucru, să-i zicem atelier de studiu, un păianjen impunător, un fel de șef al
sutelor de păianjeni mici și mari ( dar niciunul cât el de mare), care se ascund în toate
cotloanele camerei și pe care i-am tot scos regulat cu tot felul de ustensile. Până când într-o
dimineață, ascunsă acolo să fumez la cafeaua de dimineață, a coborât serafic pe un fir și s-a
oprit în fața mea. Ne-am uitat unul la altul ”în ochi” și el a început să danseze dând ritmic din
toate picioarele lui fragile și lungi. Am suflat foarte puțin fum spre firul lui și a început să se
agite, dar nu s-a retras, ca alți păianjeni, repede, în sus, pe calea lui diafană. Toterangularus, i-
am spus, ești un șef de trib de ucigași de muște. A fluturat din două-trei picioare segmentare, s-
a bătut în piept ca o gorilă alfa cu alte două, situate mai sus, arătând mai a mâini, mi-a mulțumit
înclinând capul-corp și a pornit repede în sus. Am uitat de el, luată de gândurile matinale. La a
doua țigară a reapărut, coborând rapid pe același fir sau poate altul, ținând între două mâini-
picioare, cadavrul uscat al muștei enorme care mă enervase în noaptea trecută. Mi-a depus-o
gentil pe birou și a fugit înapoi, pe firul de borangic păienjenesc, dispărând într-un cotlon
umbros. Era dimineață, aveam treburi amândoi...

19 mai 2023

Știu pe cineva care, atunci când avea o frică reală, fizică, se ”apăra” cu facebook-ul deschis, ca și
cum, îmi spunea, cei din fb deveneau prezențe și simplul fapt că ”discutam” cu ei când tocmai
auzeam zgomote nefirești în casă, de exemplu, făcea ca lucrurile să reintre sub control. Cât timp
scriam acolo cu unii sau alții, realitatea devenea virtuală și zgomotele reale, imaginație. Mie, i-
am spus, îmi trec spaimele daca aud jazz sau reclame. Jazz-ul are ceva liniștitor, de spleen, de
stabilitate, așezare în perimetrul emoțional, iar reclamele sunt atât de inepte încât nu-ți mai
poate fi frică când devii atât de furios...

15 mai 2023
E înfricoșător să te trezești dimineața . Chiar dacă ai avut un coșmar, te gândești că îl rezolvai
cumva dacă puteai continua să dormi, pe când cu cel diurn, ce faci?

30 aprilie 2023
Nu e prea usor nici sa fii supravietuitor, cand in jurul tau sau in aria ta de interes afectiv incep sa
dispara, pe rand, oameni. Case tot mai goale, tot mai multe numere de telefon radiate din
agenda, interlocutori cu care aveai de discutat cele mai "grele" subiecte -lipsa, incaperi in care
inca mai exista urmele celor plecati, obiectele lor, hainele ( desi crezi ca ai donat tot), sticluta cu
tuica ascunsa ( de baba!) intr-un dulap cu scule, gasita dupa cateva luni, copacii saditi de ei,
oamenii plecati definitiv, curtile care nu mai arata la fel pentru ca nu mai sunt cei care le-au
conceput si au sadit florile intr-un anumit aranjament, propriu...Da, incepe sa-mi displaca tot
mai mult sa fiu supravietuitoarea, asistenta, "bocitoarea", calauza spirituala din lumea inca vie,
debarasatoarea, delegatul care reziliaza contracte de utilitati si primeste apoi in continuare
plicuri cu facturi pe numele celui plecat ( un soc reluat in fiecare luna, socul previzibil,
resorbabil), povestasul care evoca mortii folosind expresii, proverbe sau cuvinte comice ale
disparutilor. Mi-e greu sa inteleg de ce multi se duc la inmormantari cu nesat, oarecum usurati
ca au scapat, ca nu li s-a intamplat lor. Pentru ca in jurul lor e tot mai pustiu si numarul
cuvintelor pe care le-ar spune zilnic e tot mai mic. Supravietuitorul de unul singur e un nonsens,
cuvantul supravietuitor ar trebui sa aiba doar plural.

24 aprilie 2023

Dadeam cu pamatuful de praf prin camera lui Tanti Pepit, cand o aud formand un numar pe
mobil. Are un telefon care “vorbeste”, ii confirma ca cifrele formate sunt corecte. O saluta pe
Sofia, prietena ei si, cum totul e pe difuzor, o aud pe Sofia intr-adevar si-mi vad de treaba, sunt
obisnuita cu conversatiile lor lungi despre dureri de oase, primavera care vine si nu vine,
evenimente de la stiri ( in general batrani atacati in case, batranici rasturnate pe treceri de
pietoni, adolescenti care isi bat profesorii ca pe hotii de cai…). La un moment dat o aud: “dar sa
vezi saraca Sofia ce dureri are! N-o mai ajuta nimic!”. Ma impacientez, ii fac semne disperate ca
vorbeste tocmai cu Sofia ( nu are decat o singura prietena cu numele asta) si ciulesc urechea sa
aud ce raspunde Sofia! Ma astept sa se indigneze, sa faca corectiile de rigoare, dar o aud
ingrijorata: “ Dar i-ai zis de Perozin? Sa stii ca asta totusi ajuta, eu folosesc si Lyber, si Voltaren,
alternative, mai ales cand se schimba iar vremea…”. “Primavera asta care ba vine, ba nu vine”
completez in gand… “Primavara asta ne distruge, draga!”, continua Sofia, in difuzor, fara sa
prezinte semnele fiziologice ale aducerii aminte de propria persoana…
19 aprilie 2023
Cred ca cel mai greu e sa accepti moartea neasteptata a celor pe care nu ai apucat sa-i cunosti
"fata in fata". Din virtuali devin ireali deodata, ca si cum virtualul s-ar "dedubla" si ar neantiza si
unica sansa de a crede ca au existat cu adevarat.
Azi am aflat ca a murit Gina, prietena mea virtuala, dar prietena reala a unei prietene reale. Mi-
a placut de Gina de la inceput, era inteleapta si cu umor, iar acum inteleg ca oarecum era
pregatita sa plece de aici. Simtea si gandea mai mult decat poate duce un om. Cred ca a obosit.
N-a mai apucat sa-mi raspunda la ultimul mesaj, iar eu am crezut ca e ocupata. Dar era ocupata
sa treaca Dincolo…

Am vreo 15 ani de cand am contul Fb, eram in Israel cand prietenii de acolo m-au indemnat sa
mi-l fac cu argumentul ca e bun pentru orice eventualitate, sa comunicam ( dupa ce urma sa
plec). Pana prin 2011 nu am postat mai nimic si nici nu-l deschideam macar. Acum simt ca
imbatranesc pe o platforma virtuala, de parca si imaginea mea ( pe care o mai si putem
prelucra, culmea!) ar suferi procese biochimice de alterare odata cu anii digitali. Evident, pentru
cei care folosesc Fb sau orice alta platforma ( urasc cuvantul, ma face sa ma gandesc la un
depozit de materiale de constructii in faliment sau o platforma atasata de un TIR care tocmai si-
a livrat marfa) ca sa-si promoveze afacerile, produsele sau pe sine, FB are alta conotatie, trebuie
sa fie un fel de unealta de lucru, fara multe componente emotionale. La mine era un fel de
National Geografic al popoarelor, din primele luni am avut “frinds” din cateva zeci de tari si toti
postam intr-o veselie poze din tarile noastre, laudandu-ne, cumva, cu minunatele noastre patrii,
risipite prin lume. La un moment dat m-am imprietenit cu una dintre cele mai golase si izolate
insule din lume ( si acum suntem inca….prietene), Tristan da Cunha, situata in Oceanul Atlantic
intre Africa si America de Sud, o insula cu un vulcan la mijloc si o asezare umana la poalele lui.
Ceva infricosator si nostalgic. Aveau internet din cand in cand si posta cate unul, cand nu era
ocupat cu supravietuirea. Intr-un timp, m-as fi retras acolo pentru totdeauna, dar totusi e prea
rece si vantos pentru mine. Si mai e si vulcanul, care in 1961 a avut ultima eruptie serioasa

21 martie 2023
Ma uit la lume si parca nu mai e a mea

12 martie 2023
Nu pot cuprinde toate maruntisurile din casa si nici nu pot pastra o ordine stricta, in care
fiecare lucru mic sa aibe un sertar, cutie sau dulap al lui, asa ca mi-am facut un caiet urias,
unde pot si desena, in care mi-am notat locul exact al unor lucruri de care nu am nevoie zilnic,
ci doar in situatii speciale sau la schimbarea sezonului. Ca doar stim sa scriem! Gen: covorasul
de baie pentru iarna e in camera pisicilor in dulapul dezafectat din stanga, sub maldarul de
ziare din 1990…se poate face si o schita.

12 martie 2023
Radioul din masina are parca alt impact decat cel din casa, muzica auzita din mers nu e la fel cu
aceeasi muzica ascultata stand locului si m-am tot gandit de ce: se transforma peisajul cand il
vezi acompaniat de sunete? Din lipsa de altceva mai bun de facut stand in masina si asteptand
sa ajungi la destinatie devii mai atent la muzica? Radioul iti ofera surprize dand piese pe care nu
te astepti sa le mai auzi vreodata si ai brusc tot felul de revelatii? Nu o data am am prins cate o
melodie “straveche” pe care o stiam de zeci de ani, fara sa-i mai stiu autorul sau formatia, care
m-a ajutat sa-mi amintesc parti-lipsa din anii trecuti, chiar dupa primele acorduri. Ca azi, auzind
o trupa pe care am uitat-o complet, Silent Circle, cu piesa pe care cei mai “vechi de ani” o stiu
cu siguranta, “Stop the rain in the night”. Muzica disco, nimic deosebit, dar pentru memoria de
lunga durata, un tezaur! In timp ce ascutam, l-am “vazut” pe frate-meu, pe atunci elev la liceul
sanitar, alergand dupa un sarpe scapat din borcanul unde era captiv pentru ora de disectie de a
doua zi, iar pe mine, de vreo 7-8 ani, saltand dupa cativa broscoi cu un mincioc. Undeva, in
curte, la radio se auzea piesa de azi. Dupa mai mult de patruzeci de ani mi-am amintit ca eu am
dat drumul jivinelor din borcane, din compasiune, iar frate-meu a mers la disectie doar cu un
sarpe si un broscoi din patru, promitand ca la urmatoarea disectie o sa urmez eu…

12 martie 2023 ( Tudor face 14 ani)

Una din zilele cand lumina se schimba la fiecare minut sau poate la fiecare secunda si ne face
poetici. Cand chiar norii chimizati nu reusesc sa faca fata vantului care ii imprastie ca pe pene si
lasa soarele sa faca din fiecare imagine instantanee, o pictura.

26 februarie 2023
Azi am primit un link sa semnez o petitie contra reclamelor care se fac jocurilor de noroc si
pariurilor de tot felul. Cand ma intereseaza un subiect, semnez, chiar daca cunostintele mele se
minuneaza mereu cum de cred ca printr-o petitie se poate rezolva ceva. Am naivitatea asta
civica de a crede ca definind o problema o scoti din aria indiferentei, enunti ceva si deodata
exista. Ca problema, ca obstacol de care te izbesti mereu si nu constientizezi ce anume te
deranjeaza ( mereu in acelasi loc, mereu acelasi disconfort vag, ca o eticheta care te zgarie din
cand in cand , la anumite miscari – pana o descoperi, ai rana). Nu printr-o petitie rezolvi “ceva”-
desi au fost petitii care, atingand un scor imens, chiar au schimbat ceva), dar esti de acord ca
acel “ceva” ar trebui ori sa nu mai existe ori sa se fie schimbat in ceva suportabil. Iar reclamele
sufoca, in general. Nu doar cele imorale, ci reclamele in general. Daca de la sase luni, cand te
pun in fund, sprijinit de perna, te uiti la reclame, ti se vor parea normale, vor face parte din
viata ta si te vei obisnui sa gandesti “cu pauze” pentru ca nu te poti raporta la un alt fel de a
gandi. N-ai reper, nu stii cum e sa nu fii interupt cand ti-e lumea mai draga ca sa fii nevoit sa
auzi si vezi o ineptie, care nu te intereseaza in acel moment. Inveti, deci, sa te “intereseze”
orice,oricand, fara rost ( rost are doar pentru cei ce vand). Inveti sa gandesti in hiatus-uri
aberante, sa devii tu insuti un nonsens in noianul de nonsensuri si falsuri in care ne balacim cu
iluzia ca stim sa discernem.
De curand, stand langa un copil cu autism, l-am auzit spunand pentru sine cuvinte si deodata
recunosc: “remuneratie dupa buget mica”. Nu era din Caragiale, era dintr-una din miile de
reclame stupide care ruleaza de cate ori nu deschizi televizorul la ora fixa!

17 februarie 2023
Am terminat sesiunea de iarna mai bine decat visam, poate si rodajul dupa ani de pauza incepe
sa dea roade.

Iarna ma uit la documentare cu criminali in serie sau atroci, iar intre ele se insereaza cate o ora
de sperieturi cu aparitii ectoplasmatice, demonice, care chiar ii ataca fizic pe locatari. Evident,
dupa ora 1-2 noaptea. Nu as mai avea nevoie de adrenalina pentru ca viata mea nu e deloc lina
si fara probleme, dar dupa ce ma uit la criminali, viata mea mi se pare foarte normala, in
masura in care mai putem vorbi de normalitate acum. Ce mi se pare ciudat e ca toti acei ucigasi
sunt tratati doar ca diabolici si atat. Si toti se bucura cand sunt prinsi si bagati pe viata la
puscarie sau chiar condamnati la moarte. Firesc, dupa ce au comis-o nu mai ramane alta
alternativa pentru societate, au prins gustul sangelui si s-a terminat, dar filmele nu au niciun
mesaj in afara de “infricosator”, “ veti vedea crime desfasurate pas cu pas”, “e considerat unul
din cei mai diabolici criminali din istorie, adica, spectacol! Mai interesant e ca realizatorii si chiar
anchetatorii spun despre cate unul ca era pasionat de crime in serie din copilarie, la tv sau pe
internet, ca pe computerele multora se gaseau, la istoricul cautarilor, numai titluri de genul
“cum sa cureti petele de sange dupa o crima” sau “cum sa scapi de un cadavru” etc. Nu exista
cuvinte-cheie pentru crima, cadavru, spalat putina dupa ucidere? Nu le sesizeaza niciun
program care ne blocheaza pentru cuvinte cu iz ideologic, politic sau nou-moral? Nevolnicii nici
macar nu isi stergeau istoricul cautarilor! Iar sursa de inspiratie era taman cate un documentar
de genul celor urmarite de mine, ca sa cred ca viata e totusi inca suportabila. Oh, infricosator ce
oameni rai bantuie printre noi! Si, culmea, zice cate un martor, pare la fel ca noi, nu ai fi zis ca e
in stare de asa ceva! Pai, asa e, nu ai zice niciodata, ca demonul pe care l-ai format, pas cu
pas,dar l-ai ignorat se intoarce impotriva ta…

7 ianuarie 2023
Dupa zeci de ani de la moartea lui, ieri l-am vazut la tv pe tata. Explica ceva despre agricultura
pe timp de seceta. Ma uitam fascinata la sosia lui, fara sa mai fiu atenta la ce vorbeste, iar cand
reporterul l-a facut sa zambeasca cu o intrebare naiva, “tata” a facut-o cu un rictus mucalit,
cum zambea el pe vremuri. “ Tata!” am zis tare “ Cum mai esti pe acolo pe unde ai ajuns?” si
tata a raspuns reporterului: “ Si desertul poate inverzi”. “Va multumesc, domnule…” a zis
reporterul si imediat a intrat un breaking - news. Dar nu mai era despre tata…

4 ianuarie 20023
Am transmis azi vreo cinci indexuri contor gaz/curent pentru vreo cinci persoane si
locatii( pentru ca-s permisiva si nu stiu sa zic “nu!”). Fac asta de multe luni, dar se tot adauga
cate un pensionar sau alt necajit, care nu mai intelege nimic din companiile de energie ( cum
nici eu, dar cred ca nici companiile insele!), care nu stie cand, unde, cum, de ce trebuie sa
citeasca contoarele , care, si daca le citeste la timp, primeste niste facturi de-i sta mintea in loc,
facturi care nu au nimic de-a face cu indexul dat etc. Am preluat treaba si pentru tanti Pepit si
prietena ei la fel de invalida, de peste calea ferata si cred ca o sa-mi deschid un tabel in excel, sa
fac fata la brambureala de termene, coduri de incasare si de loc de consum, pentru ca nu sunt
doua locatii in acelasi interval de timp… In acelasi timp lucrez la trei lucrari de colocviu, cu
termen de predare in curand, unde trebuie sa fii extrem de prezent si atent, asa ca am ajuns sa
scriu intercalat: transmit un index, descriu o fateta de personalitate, mai transmit alt index
( care nu se preia ca se intrerupe legatura exact cand trebuie sa se confirme indexul!), mai
interpretez o schema cognitive, alt index, o trasatura accentuata de personalitate, iar in final
am macar satisfactia ca lupt cumva impotriva Alzheimer-ului, de care ne temem tot mai mult,
ca de o boala infectioasa transmisibila! Mi-e tot mai greu sa cred ca tot haosul asta energetic nu
e intretinut ca sa submineze si sanatatea mintala publica…

Ma gandeam sa incep mai optimist si mai feeric noul an, sa scriu ceva “poetic”, dar tocmai incep
sa se deruleze perioadele de autocitire contor gaz/curent si cum eu trebuie sa transmit indexul
la multe persoane si locatii ( pentru ca-s permisiva si nu stiu sa zic NU!), nu am lucruri
interesante de scris
28 decembrie 2022
Am ajuns si in punctul in care sa zic: decat o groaza fara sfarsit mai bine un sfarsit groaznic. Cum
ar fi ca te plictisesti de un film de groaza care se reia in fiecare dimineata, schimband putin
scenariul si personajele. Am inteles ca nu mai mi-e frica cand mi-am dat seama ca pot umbla
prin curte in toiul noptii, chiar fara luna ( desi Luna plina imi dadea mereu fiori reci pe spate
dincolo de orice romantism, implicit), ca pot strabate pajistea care arata straniu noaptea, pe
ceata, doar ca sa verific daca nu am uitat sa acopar lamaiul sadit in pamant temperat-
continental. Inainte de Noua Era nu aveam curaj. Si m-am intrebat de ce acum, ce nu mai am de
pierdut? Probabil ca frica dispare cand nu mai exista energia care o intretine sau cand actionezi
paradoxal asupra ei si te strecori in ea ca intr-un cuib negru care comunica cu alta lume. Si
intelegi ca partea neagra e doar culoarul de trecere, tunelul de "dezinfectare" de tine insuti,
delta prin care te versi in ceva prea vast ca sa-l intelegi de acum ( cand esti complet anti-vast,
mic si micit de micimile lumii tot mai meschine).
Ieri, fiu-meu m-a intrebat fara sa schiteze vreo grimasa anume: "Auzi? Noi de cati ani ne
cunoastem?". Si atunci mi-am dat seama ca restul de frica ramasa, inca neprelucrata ar fi ca
propriul copil sa nu te cunoasca cu adevarat. Si tu sa te duci si el sa ramana cu o schita din tine,
cu un puzzle pe care timpul nu mai are cum sa-l aranjeze coerent. Piese de parinte lipsa...

22 decembrie
M-am gandit de cateva zile, si de fiecare data m-au trecut frisoane scurte, sa fac si eu o data in
viata sarmale! Ideea fusese a lui Tanti Pepit, doar ca ea nu mai e in stare nici sa dea indicatii
corecte, darmite sa si execute asa laborioasa procedura culinara. M-am oferit eu, desi lipsa de
experienta, timp si chef ma indemnau sa ma abtin sa promit “asa ceva” complicat. Pana la
urma, ciclotimia mea (testata) m-a aruncat intr-un acces de entuziasm si am decis ca fac si, ca
sa fiu sigura ca nu cedez, am spus-o celor din familie si, evident, principalei doritoare. Am
inceput sa ma pregatesc psihic inca de acum doua zile, am studiat o reteta pana m-am plictisit,
mi-am propus sa intreb prietene vechi, care stiu ca fac sarmale cum fac eu referate, dar din lene
nu am mai intrebat. Ieri i-am luat ingredientele si azi, dupa ce i-am trimis la sporturi pe ai mei,
am ramas singura cu un kil de carne si nu stiu cate verze, plus orez si condiment. Le-am pus in
boluri si le-am admirat ( bolurile, picturile de pe ele). Eram insa foarte bucuroasa ca in sfarsit
am ramas cateva ore singura in casa si puteam sa fac tot felul de activitati care presuspun sa nu
ai audienta, ca de exemplu sa canti cat poti de tare ( si fals) si sa vorbesti singur cu
“inconstientul” tau, care iti si raspunde si iti lamureste multe dileme…In final, am ascutit cutite
si mi-am dat seama ca nu am nevoie decat de unul, pentru tait nervurile foilor. Mi-am pus
ochelari, sort si cu cutitul in mana aratam ca inainte de o interventie chirurgicala. Brusc, am
inceput sa amestec si sa combin tot ce era de amestecat si combinat, am taiat, extras, introdus
si cand am crezut ca de acum totul e simplu, mi-am aprins o tigara si am cantat o frantura din
“Corul vanatorilor”, atat cat ma tine vocea. Apoi, am vrut sa termin, ca sa mai am timp si de alte
minunate aventuri prin casa goala si am realizat ca nu pot rula sarmalele! Oricat am incercat,
chestia aia nu se lasa infasurata, pe la cate un capat tasnea mereu compozitia, ca si cand ai
musca dintr-un corn cu ciocolata doar cu jumatate de dantura! Si atunci, ca un bun cicliotimic,
am “cazut in depresie”, mi-am amintit de toate esecurile vietii, ca nu sunt in stare de nimic
“bun”, ca “nu merit sa exist” si alte catastrofe, de care, la celalalt capat al lantului cicliotimic,
radeam si eu. In final s-au intors ai mei de la sporturi si gasindu-ma in prostratie, cel mai batran
s-a pus sa ruleze el sarmalalele. Un hiperexact si hiperperseverent salveza intotdeauna un
cicliotimic de la dezastru, zic eu acum. Sarmalele au iesit nesperat de bune, problema acum e a
cui e meritul…Un cicliotimic insa va ceda intotdeauna pentru ca nu are timp prea mult sa
persevereze intr-o singura stare

17 decembrie 2022

Legat de postarea de mai jos, cred ca exista azi ceva mai cumplit decat pandemia si
vanatoarea de injectii, ceva ce nu se "abroga" si nu trece ca valul X si cred asta e confuzia
copiilor ( corelata cu cea a parintilor), nesiguranta, lipsa de valori si repere in care ne mocirlim
toti, doar ca ei, ca "simptom" al disfunctiilor din familie , au cel mai mult de suferit. Pentru ca,
se presupune, ca ei "au toata viata inainte". Cand se intampla ceea ce vedeti in video-ul de
mai jos, eu personal nu ma infurii niciodata pe copil, ci pe adulti, incepand cu mine, ca
parinte. Fac parte, vrand-nevrand, din marea masa a celor care "detin" un copil, din perioada
in care inca lumea parea ca merge, tarandu-se, normal. Dar si parintii au devenit "simptom"
al societatii in dezagregare. Cel mai clar vad lucrurile destramandu-se la scoala, o scoala care
initial a fost privata si apoi a devenit de stat. Incet, am inceput sa ne diluam toti, parinti si
copii, cu interventia acceleratoare a intervalului cand toti am fost dati peste cap, cu
inchiderea in casa si "studiul" online. Exigentele care tineau de disciplina au scazut in
intensitate cum scade un foc peste care nu mai pui lemne. Simplu. Ne mai agitam cativa, dar
vorbeam in vant, pana cand ne-am sastisit toti, iar azi, doamna, care e o profesoara buna si
extrem de toleranta, ne-a spus ca gata, copiii se schimba galopant, o iau razna si nu e vorba
doar de hormonii preadolescentei. Mai e si altceva, as zice cum spun Sfintii Parinti, ca e
"duhul lumii". Cine nu are organ sa-l sesizeze va fi in continuare fericit ca supravietuieste
cumva, cine il simte si pre-simte, nu-si mai gaseste linistea nici in somn pentru ca stie ca
lupta cu ceva intunecat, perfid, maestrul in disonanta cognitiva, in iluziile care incet, ucid, in
minciuna cu aparenta de adevar. Si, inapoi la copii: nu aveti incredere in ce va spun pentru ca
inca nu stiu nici ei cine e dusmanul si cine prietenul, nu au cum sa discearna pentru ca deseori
nici noi insine nu stim! Singura solutie, cred ca e sa fii cu ochii pe ei ca pe portofel!

6 dec. 2022
Mai nou deschid tv la stiri ca si cum ar urma vreo emisiune cu tunelul groazei din Parcul copiilor
de altadata: iei biletul, te urci in trenulet si intri in tunelul “cumplit”, de unde sar de pe pereti
tot felul de chipuri de vrajitoare, bestii si pricolici, dupa care, in urletele “de groaza”, iesi la
lumina si te bucuri ca inca nu traiesti cu creaturile acelea in casa. Viata pare din nou
suportabila! Diferenta fata de tunelul groazei din anii ’70 e ca viata de acum e tot greu
suportabila si dupa ce inchizi, desigur ingrozit, televizorul. De exemplu azi, pentru ca trebuia sa
stau in bucatarie pret de vreo cateva zeci de minute si era fix ( deci scapasem de reclamele
tembele) zic sa las pe stiri, sa nu ma prinda astia total nepregatita pentru cine stie ce alta
magarie pe care o prepara asiduu. Nimeresc direct peste niste samani din Siberia, si citesc titlu
cum ca Putin se scalda in sange de caprioara ca sa se mentina tanar, ca se consulta cu samani
etc. Am citit tone despre practicile oculte ale tuturor capilor, de la sacrificii umane pana la tot
felul de vrajitoare- consilier, magicieni si clarvazatori care, ca pe vremuri sfetnicii, sunt la
indemana diferitilor conducatori temporari si ei, ca tot ce viu si respira. Nimic nous au
neasteptat. Acum, ca ne baga in sperieti Putin, se straduiesc toti sa-l prezinte cat mai sinistru,
bolnav la trup sau la cap, uitand ca insistenta duce de multe ori la efectul contrar: cand il vad pe
Putin pe ecran, incep sa zambesc larg si raman asa, intr-un ranjet, asteptand sa aud ce anume
“abominabil “ au mai gasit. Pentru ca orice gasesc si oricat ne oripilam, ceea ce trebuie sa se
intample se va intampla. Ramane de vazut, ce?
3 dec. 2022
Dupa ce i-a murit Mos Pepitul, tanti Pepit a avut cateva saptamani un fel de soc posttraumatic
de la care a dormit zile intregi, iar in putinele momente in care o prindeai treaza era confuza si
complet surda, imi povestea ca il visa si ca o sa vina dupa ea, cert. Dupa 40 de zile, cele 40 de
zile in care se spune ca spiritul trece prin vami si viziteaza locurile pe unde a umblat cat a fost
viu, apoi raiul si in final iadul, Tanti Pepit si-a revenit spectaculos, vazand ca Mosul nu a venit
dupa ea. Parea ca a trecut si ea prin vami, in vis. A redevenit autoritara, mandra si enervanta! A
inceput chiar sa auda din nou cu aparatul, care se dovedise “defect” cat timp a fost ea in
calatoriile ei extracorporale. Din momentul acela a vrut sa-si viziteze sau macar sa se intalnasca
la jumatatea drumului cu prietena ei de peste drum. Intre cele doua randuri de case trece calea
ferata, formand un mic damb de-o parte si de cealalta a sinelor. Pana acum cativa ani cele doua
se “vizitau” pe rand, mergand fiecare pe banca din fata casei celeilalte, dar acum treaba s-a
agravat: amandoua au probleme cu picioarele si amandoua merg in bastoane sau cu cadrul. A
trece dambul era peste orice inchipuire. Vorbeau la telefon si lacrimau ca nu se pot vedea, desi
erau la o aruncatura de bat. Ne-am oferit sa le ducem cu masina, ocolind putin pe la trecerea de
cale ferata, dar niciuna nu voia si eu stiam de ce: ar fi trebuit sa se schimbe din hainele lor de
casa, adica vreo zece toale una peste alta, sa se “aranjeze”, sa-si taie unghiile etc.
“Vreti neaparat sa va vedeti? am intrebat-o “ Neaparat! Ca nu stiu cand moare si nu mai apuc s-
o vad! “ Sau tu…” am indraznit. “ Ma rog, sau eu, desi nu cred, ca ma duceam deja acum, ca
mosul a venit in fiecare noapte si mi-a povestit ce bine e acolo si ca a venit sa ma ia, dar eu l-am
refuzat…cred ca traiesc pana la 92, asa mi-am propus!”. “ Sa mai traiesc eu pana faci tu 92, sa
aibe cine sa te inmormanteze” am zis, “ Nu-i problema, ma ingroapa Primaria in caz de…” a zis,
scotand si bagand cum se cuvine o agrafa in parul alb si zburatacit. “Te-ar euthanasia!” am zis
cu naduf, “Nu-mi dau acordul!”…
Dupa ce s-a mai aranjat putin mi-a zis ca a vorbit cu tanti Neta si ca se intalnesc pe calea ferata,
la poalele dambului, ca si asa e pustiu si trenul trece rar, ar putea vorbi peste sine. “Sa va pun
cate un scaun la fiecare ?” , “Nu, ca ne sprijinim bine in cadru!”.
Scena care a urmat a fost de film. Le-am urmarit de la distanta, nestiind daca sa rad cu lacrimi
sau sa plang pur si simplu. Doua tanti grase, cu picioarele deformate de reumatism, in halate de
molton trase peste cele zece toale, sprijinte in fata pe barele cadrului de mers, uitandu-se in
sus, una la alta, gesticuland cu cate o mana, in timp ce cealalta tinea ferm cadrul, exprimandu-si
bucuria revederii mai mult prin volumul dat la maxim si in toiul scenei apare trenul cu doua
vagoane! Cele doua se trag fiecare un pas inapoi pe partea ei, trenul ajunge in dreptul lor si
mecanicul scoate un claxon prelung de salut, iar la ferestre, toti navetistii le fac cu mana…
Ce regal in ziua aceea! Ce socializare!
28 nov.2022
De la Marieta

Am primit de la o veche prietena si membra a cenaclurilor literare pe care le frecventam

amandoua in anii ’90, un mesaj pe care i-am cerut acordul sa-l postez pe pagina mea. Cititorii de
carti stiu la ce se refera…E si unul din argumentele mele pentru preferinta de a citi cartea
inainte de vedea filmul ( in caz ca s-a facut si film), daca nu cumva sa raman definitiv doar la
carte

“De ce psihologii nu fac o mai intensa publicitate consecintelor nefaste, în special asupra
dezvoltării creierului adolescenților, chiar la nivel de Ministerul Educației? În continuare se
pretinde profesorilor, sa utilizeze tehnologia de internet. La o lectie imi amintesc ca am selectat
dintr- o carte pasaje care descriu viata faraonului din Egiptul antic. Am citit descrierea sălii
tronului,efectuata atât de plastic de către autor( un istoric,evident, Lalouette) , încât s- a lăsat o
liniște profunda în clasa,o tăcere care i- a lăsat " muti" pe elevi,ca în fata unui miracol,ascultând
pasajul citit. Nicio imagine video nu ar fi avut acasă efect! Nu se pune accentul pe lectura
absolut deloc .Ar trebui insistat ca profesorii sa apeleze la pagina scrisa pentru a sublinia
aspectele lecției și nu la imaginile video.Se exclude total din învățământ dezvoltarea capacității
de reprezentare a elevilor,care la audierea textului scris au putut sa își reprezinte mental
fastul ,culorile,forma,fizionomie,strălucirea sălii tronului,pe când o imagine video proiectata 1-
2 minute nu le- ar fi produs aceeași activitate intelectuala și aceeași emoție și fascinație.
Cred ca în mod serios,psihologiii ar trebui sa își afirme poziția,explicând nu doar consecințele
negative, ci și comparând eficienta asupra dezvoltării mentale a paginii scrise în raport cu
imaginea care servește " judecați de valoare" de- a gata, nelăsând libertatea ființei umane de a-
și confectiona propria viziune despre lume.Este, pana la urma,o modalitate de cenzura,de
îngrădire a libertății individuale. Imaginile spun" e asa cum îți zic eu,nu altfel" fiind o garanție
pentru adevăruri fabricate de- a gata.Nu lasă privitorului sa observe alte unghiuri de vedere,alte
lumini și umbre,alte perspective asupra realitatii.E o caracteristica a societatilor "
manipulatoare”, de a tine populatia sub control și de a forma puncte de vedere și opinii " juste"
în raport cu ceea ce li se arata privitorilor,din realitatea înconjurătoare.”
Am navalit in epoca romantica a vietii urcand in pod dupa cu totul altceva si ramanand acolo,
fascinata de naivitatea mea din 1988. Pentru ca majoritatea catastifelor erau roase de soareci
am fotografiat cate ceva, “ceva de care sa nu-ti fie jena sa recitesti dupa ani”, dar am inghetat
dupa jumatate de ora si mi-am lasat balta prima tinerete, amintirile la cald din revolutie si tot
parcursul cognitiv din timpul primei facultati ( sper sa nu ajung sa fac facultati cum altii fac
mileuri!). Pana si scrisul de atunci ma enerveza…

12 nov. 2022
Lumea imi pare un cartier rau famat, in care cativa golani mai vanjosi incearca sa puna taxa de
protectie ca sa poti intra in propria casa...
4 nov. 2022
Am rascolit arhivele cu hiturile anilor 70, pe Spotify. Ce regal al emotiilor bune, de parca m-am
aruncat in cap, in trecut! Cata inocenta, ce mesaje idilice, vesele, triste, dar inca pure! Ceea ce
atunci parea dezmat, acum e candoare, ceea ce parea “de prost gust”, acum e rafinament, daca
e sa compar cu melanjul muzical sinistru, lautaresc-oriental, cu mesaj subcultural pentru
groapa comuna a ideilor si idealurilor. Si asta a fost doar un popas in anii ’70, asa, de noapte, de
relaxare. Muzica te poate face mai bun sau mai rau, mai destept sau mai tampit pentru ca
lucreaza si asupra creierului, nu doar a sufletului, iar daca stai prea mult sau preponderant intr-
o anumita vibratie sonora se schimba, subtil, chiar infatisarea. Cata muzica buna se pierde prin
neascultare, cate emotii si ganduri sunt subminate constant, din copilarie, prin lipsa muzicii care
te construieste frumos, ma tot gandesc…Mi-e greu sa vorbesc despre muzica in cuvinte, iar de
cantat…stiu sa cant numai in gand. Dar oricine poate face un experiment in oglinda, ascultand
de la muzica simfonica pana la manea si poate observa schimbarile fizionomiei. Personal, daca
sunt nevoita sa ascult mai mult de cinci minute, sub-muzica, imi cad trasaturile! Arat ca venind
de la tarla, dupa o zi de vara la prasit…

30 oct. 2022
Am gasit tigari Carpati, varianta moderna, mai precis globalista
26 octombrie 2022

Tanti Pepit a vazut la stiri, intr-una din serile trecute, ca “niste manelisti fiorosi s-au aruncat in …
metaverse”. Si-a pus aparatul auditiv ca sa auda mai bine ce explicatie o sa-i dau eu. “ Ce e
metaversul asta si de ce s-au bagat aia acolo? “. Cum nu vazusem stirile, chiar nu stiam ce
manelisti s-au transbordat acolo si nici exact ce e metaversul nu stiam cum sa-i explic. “ Tu nu
stii nici sa iti deschizi mesajele pe telefonul tau cu butoane, cum sa-ti explic de o lume paralela
cu realitatea, virtuala adica...?” . “Iti explic eu” a strigat si si-a potrivit si ochelarii-ochi, ca lupul
din Scufita Rosie, sa ma vada mai bine. “Iti spun eu ce cred” a continuat sa strige, “toti se vor
nemuritori, vor sa devina personaje din desene animate, orice, numai sa nu mai moara! Sa o
lalaie, cantand urat, prin nu stiu ce spatii 3 D, ca am auzit ce spunea stirista, acolo vor sa se
ascunda toti prapaditii, in viitor. Isi inchipuie ca scapa de a da socoteala pentru ce au facut aici,
pe pamant, ha-ha!”. M-am uitat la ea stupefiata, parea scoasa din minti, gata sa se ia la bataie
cu cineva, iar eu nu stiam ce a vazut la stiri, ce manelisti, ce metaverse, de ce se “cearta” cu
mine tanti Pepit pentru metaverse-ul cotropit de manelisti. “Concret: ce ai vazut?”, “Concret,
am vazut doi vlajgani, urati in realitate, care brusc au aparut intr-un loc ca din desene animate,
ca niste personaje de desen, tot urate, dar smechere, adica pareau bucurosi ca acum au scapat
de aici, de uratenia lor adevarata, ca cea din lumea aia infantila era mai suportabila…”. Dupa
care si-a scos rapid aparatul si-a incrucisat bratele si s-a uitat tinta la un punct din tavan. Era clar
ca nu mai avea nevoie de nicio explicatie!

25 octombrie 2022
Ma bucur ca brusc au inceput sa apara zeci, poate sute de texte si filmari despre darele chimice
care au acoperit in ultimele zile cerul multor orase mari din tara. Parca dintr-odata toti au
inceput sa le vada, parca pana mai ieri au fost orbi. Si ma bucur ca multi au inceput sa se
intrebe daca nu cumva suntem “deratizati” treptat, incepand cu rinita alergica si sfarsind cu
cancerul de toate tipurile, bolile neurologice ( de exemplu, Parkinson si Alzheimer, influentate
in mod deosebit de metalele grele si pesticide, incep sa devina deja “comune” si de la varste
atipice), bolile autoimune din ce in ce mai frecvente. Multi se plang ca se simt rau, ca se trezesc
cu nasul infundat dimineata, fara sa fie raciti, problemele cu somnul sunt la ordinea zilei, lipsa
de energie, dureri de cap, aritmii si tahicardii, confuzie si imposibilitatea de a se concentra,
oboseala chiar inainte de a incepe activitatea zilei…Urmaresc darele de multi ani si in afara de
doi-trei care s-au alarmat, nimeni nu parea sa fie interesat de ce se intampla deasupra capului,
aproape zilnic. Pentru ca avioanele “noastre” nu imprastie substante de cateva zile incoace, ci
de ani de zile, iar ceea ce noi credeam ca sunt nori era o pacla gri, care se inchega treptat, prin
intrepatrunderea mai multor dare, din ce in ce mai late. Eu am avut de atunci senzatia ca sunt
”starpita”. Suna aiurea, stiu, dar exact asa simteam: ca umblu prin curte dupa treburile mele si
deasupra mea trecea ditamai avionul, care lasa ditamai dara, ca si cand ceva sau cineva ma
considera o insecta mare, dezgustatoare, care trebuie sa fie exterminata. Cand eram prin
avioane de linie si ne apropiam de aterizare, se vedea clar diferenta dintre nori naturali si pacla
gretoasa care ne astepta jos, cand deja avionul nostru incepea sa coboare. Pacla era mereu
nefiresc de jos si arata ca o peltea cenusiu-metalizat. Mai mult, cand editam pozele din natura,
norii chimici faceau mereu nota discordanta cu norii naturali si apareau ca o pata metalizata pe
cerul cu nori obisnuiti.
In concluzie, ma bucur. Dar nu cu bucuria celui bucuros, ci cu groaza ma bucur. De fapt, ma
“bucur”…

Poezie veche de-a mea

Incerc sa te fixez intr-un manual de psihiatrie

Sa te determin la nesfarsit
Bolnav de nimic, lasat in libertatea din jurul meu
Jur care crezi ca e bun, dar care pe mine ma ingradeste de eu
Si apoi, tu iesi trantind coperta in urma ta
Si-mi scoti ochii cu linistea ta, nebun de dezlegat

9 octombrie
Apa e rece, picioarele albastre, mainile inghetate, crepusculul se lasa peste omenire, ierti tot
mai greu, te rogi tot mai rar, vrei tot mai putin si cu cat vrei mai putin, ti se cere mai mult ca sa
ai acel putin, lumina artificiala (re)devine naturala, cainele devine sacal, marul, bananier de
cartier, hibridul e la mare pret, omul vrea ne-om, nebunii de legat sunt dezlegati, precum cainii
razboiului
3 octombrie 2022
Azi fiu-meu a infruntat pentru prima data certitudinea mortii bunicului adoptiv ( de altfel,
singurul bunic). Cum n-a fost prezent la inmormantare si nici la vizitele din ultimele zile, de
agonie, la spital, disparitia lui Ota era mai mult o idee. I se parea mereu ca e plecat undeva si ca
urmeaza sa se intoarca. Dar azi mi-a cerut sa vada unul din video-urile facute de mine de-a
lungul anilor. I-am spus, inainte de a deschide primul video, ca toti care au plecat vor continua
sa traiasca prin noi, prin amintirile noastre, prin discutiile sau evocarile sau chiar imitarea lor. A
zis ok, da-i drumul…Si cand i-a auzit vocea a inceput sa planga. Am continuat sa vorbesc despre
ceea ce se intampla in video, ca si cand ne uitam pur si simplu la un film in care eram chiar noi
protagonist, respectiv Ota. L-am intrebat daca plange dupa Ota sau si dupa copilaria lui, pentru
ca acolo era mic, avea 2, 3, 4…ani si tot ce spunea Ota era extraordinar, comic si fascinant. Ora
razand in hohote, Ota prostindu-se, dansand pe muzica de fanfara, Ota primind pe chelie
porumb turnat de fiu-meu din hambar, Ota cantand aiureli doar ca sa-l faca sa rada…Ota –eroul
copilariei, mascariciul si sfatuitorul lui de taina, aparatorul si furnizorul de bani de buzunar. Ca
sa nu incep sa plang si eu, am vorbit continuu. Intr-unul din video-uri, fiu-meu, de nici 2 ani, in
brate la Ota, se intoarce catre mine si spune: Mama!. Se aude vocea mea, care il asigura ca sunt
acolo si il filmez…apoi, realizez azi ca desi sunt peste tot, nu ma vad niciunde! Ce amintiri o sa
aibe fiu-meu cu mine, ma intreb acum. Ca eu sunt cea care filmeaza mereu. Furnizez doar
amintiri despre altii. Si brusc ma simt bine asa, omul din umbra, mama fara chip, care doar
asigura ca totul e ok…"Dormiti linistiti, e liniste si pace in cetate!".

27 septembrie
Din cand in cand citesc povesti nemuritoare, am ramas de fapt mereu in contact cu povestile,
indiferent de varsta, alte interese culturale, studii s.a.m.d. Abia azi am realizat ce anume ma
fascineaza de jumatate de secol la povesti, de ce nu am renuntat niciodata la ele: inceputul si
sfarsitul oricarei povesti ma plaseaza in atemporal, ma elibereaza si absoarbe intr-o lume care
nu poate fi nici controlata, nici distrusa, nici explicata, modificata, in care exista reguli nescrise
care nu pot fi abolite
1 septembrie
Cand te mai intalnesti cu asa vehicul iti vine sa aplauzi si sa strigi bravo, bis, mai iesiti pe sosele
etc. Sigur, ei sunt “pericol public” pentru gonaci, oameni grabiti in masini “puternice” ( masini
puternice pentru oameni fara putere personala, am auzit o data), pentru treieratoarele sau ce
stiu eu ce masini agricole care, toate, sunt pe aceeasi sosea judeteana cu doua benzi inguste,
delicate ca niste domnite…Acest vehicul tras de cai continea trei persoane, probabil parintii si
fiica nubila, care se intindea lenes, cu bratul plin de bratari, somnoroasa si nepasatoare, stiind
ca incet-incet vor ajunge oricum acasa. M-au dus cu gandul la toata agitatia celor care mai vor
sa traiasca “bio” si ofera retete, solutii tehnice, chimice, botanice pentru a mai supravietui un
timp dupa standardul bunicilor sau macar al parintilor. Evident, unii nu vom ceda decat odata
cu moartea, chiar daca stim ca trendul distructiv e fara intoarcere. Asta e, vrem sa murim
precum caii, nu cainii! Ne vom face iaurt din lapte de casa, luat de la tarani care hranesc vacile
cu nutreturi peste care pica chimicalele din cer! Ne vom lua mezeluri de la macelari care nu
baga atatia aditivi cat se baga in variant industriala, baga mai putini, tot e ceva! Vom recurge la
omologul natural al oricarui medicament de sinteza, in cazul in care exista, iar daca nu exista
vom trata fiecare parte a afectiunii separat, cu planta corespondenta, un truc exceptional, cam
cum si-au pus oamenii din imagine copertina la caruta! Sa nu suferim chiar total, sa nu murim
chiar cand vor cainii…

31 august
M-am intalnit ieri cu un vechi amic, dupa mult timp si, la vreo ora de discutii despre cate s-au
intamplat intre timp, m-a intrebat brusc: “Pana acum mi-ai spus numai de ceea ce faci sau ai
facut, dar cum esti? Tu mai esti intre toate cate le faci? Mai scrii, de exemplu?” M-am oprit si eu
brusc din gesticulatie: “ Scriu…la gazeta facebook!” ( el nu are cont pe fb si i se falfaie total de
platforma asta!), “Cum ai scrie la gazeta de perete, nu?”, “ Cam asa. Ca sa scriu iar carti ar
trebui sa nu mai fac cate ti-am spus ca trebuie sa fac, a trecut vremea boemiei, am fost boema
vreo 40 de ani, acum e vremea facerii, ca sa sfarsesc devenind…”. Pe drumul spre casa m-am
gandit : de ce imi pune mereu omul asta intrebari incomode? Cati mai simt nevoia de carti cand
au la indemana articole, texte, comentarii, clipuri, video-uri, meme-uri, poze, toata aceasta
“marmelada” pentru “minte, inima si literatura”? Sa scriu despre pandemii, sfarsituri de lume,
transumanism, mori subite sau sa proclam in continuare, ca un ultim mohican, o lume in care
majoritatea respira, gandeste si traieste dupa o ordine cosmica, nu omeneasca? Ce sa scriu? Ca
nu omul L-a facut pe Creator, ci invers? Nu e clar inca?
 Mi-am stins tigara in portscrumiera cretana, pictata cu minotauri si labirinturi si am urcat in
tramvai.

29 august 2022
Tanti Pepit trece cumva in livresc, face acum pasul in legenda care va deveni, desi e inca aici, vie
si trebuie asistata, de cand Mos Pepitul a plecat destul de intempestiv din viata noastra.

30 august 2022
Revin la mare - in imagini - pentru ca anul asta nu am putut sa o "sorb", presata de anumite griji
lasate acasa, in tara, dupa colt...ca "arhetip cosmic de apa", in apa imi simt toata fiinta, ca un
burete tinut prea mult pe uscat care se imbiba brusc si devine ceea ce era destinat sa fie. Marea
e o experienta senzitiva completa, lichidul nesfarsit devine aproape solid si contactul cu
"persoana" marii e ca intre doua fiinte. Scufundarea, fara ochelari si tuburi, luand in ochi si nas
toata sarea si mineralele e, dupa mine, reintrarea in imponderabilitatea lichidului amniotic, pe
care nu am cum sa mi-l amintesc, dar pe care pot sa-l "recunosc" de fiecare data cand vad
lumea translucida de sub planul apei...

23 august 2022
Iti trebuie un timp sa te instalezi in moartea altora, sa regandesti permanent decorul fara ei, sa
strangi obiectele personale care, ramase pe loc, iti dau senzatia ca urmeaza tocmai sa intre cel
care nu va mai intra niciodata, nu e prima data insa, incep sa deprind cumva rutina mortii, imi
sterg transpiratia de sfarsit de vara umed si asez pe sofaua lui Ota, pe Teddy Bear cel urias…Iar
ei ce sa-I pun? Sa-I pun un carusel pe care se invart pui de elefant sau de leu, din care sa susure
un cantec de leagan? In timp ce incerc sa fac decoruri noi, suportabile, vad in memoria viitoare
cum dispar propriile mele obiecte din alte incaperi. Si decid, acum si aici, sa ma dez-atasez de
lucruri. Si, de ce nu? si de oameni. Ca atunci cand e de plecat sa fie plecarea lina, asa cum a fost
cand a intrat viata in trup. Sa nu fie nevoie sa fie stoarsa sau smulsa.

20 august 2022
Nu era "decat" tatal vitreg, dar era bunicul total pentru nepotul cel mai insetat de bunici. Daca
ar fi trait tatii nostri nu ar fi reusit sa fie atat de desavarsiti in rolul de bunici si poate aici Willi si-
a sarit umbra si a excelat si ca tata, socru sau sot, derivand din bunicul care voia sa fie. Ne-a
"adoptat" pe toti ca o closca buna, ne-a facut sa radem de el sau cu el, a fost "complice" cu fiu-
meu de cand s-a nascut si pana de curand mergea cu el la proful de mate, pe care il cunoastea
el din tinerete! Sunt printre noi oameni cu vocatie de parinti sau bunici care nu au avut sansa de
a avea propriii copii, deci nici nepoti, cunosc mai multi si, comparandu-ma cu ei, ma simt mereu
o ratata... Si recunoascatoare ca ei exista, ca sa am model.

14-15 august 2022

Dina mi-a spus ca si-a gasit ieri o noua pasiune: sa doneze sange. "Sa-mi dau sangele, intelegi?
Sa las sange…". O cunosc de zeci de ani si niciodata nu am dedus ca si-ar da sangele cuiva, nici
macar in copilarie, cand i-am propus o data sa ne facem surori de cruce. Ieri s-a dus asa, din
obligatie morala, pentru un pacient care trebuia operat urgent. Au intors-o pe toate partile la
centrul de transfuzie, sa fie siguri ca eligibila, au pus-o sa bea juma' de litru de apa inainte
pentru ca avea tensiunea prea mica, dar pana la urma au lasat-o. "Le-am spus ca asa am
tensiunea din gimnaziu, nici nu mi-o trebuie mai mare ca ma simt bine cu ea, ce? dupa aia sa
ma lupt s-o scad cu Norvasc sau mai stiu eu ce? Dupa ce am baut cu noduri toata jumatatea de
sticla, sa-mi creasca presiunea sangelui, m-au asezat pe un pat, cu picioarele mai sus, mi-au dat
o minge de burete s-o tot strang si mi-au pus garoul. Stii, credeam ca o sa lesin, numai la ideea
ca pierd brusc jumatate de litru de sange, dar in timp ce ma gandeam cum sa fac sa nu lesin, am
vazut afisele de pe perete cu tot felul de indemnuri si informatia ca un donator poate salva trei
vieti! In momentul ala mi s-a umflat inima in mine, stii cum e cand se umfla inima, stii, adica de
un fel de entuziasm ca poti sa faci si tu un pustiu de bine, mai sa fie, m-am gandit, sa pot salva
trei vieti cand altii sunt mandri ca omoara nu stiu cati pe front? Si am inceput sa pompez
mingea aia si n-am avut nici pe naiba, tot treceau sa ma intrebe daca nu simt caldura sau
ameteala, dar eram vesela, nici nu stiu de cand nu am mai fost asa vesela, mai ales in perioada
asta nenorocita. Am dat jumatatea de kil fara niciun lesin pentru ca frica a fost surclasata de
ideea ca scapi pe altii de la moarte tocmai pentru ca ti-ai invins tu frica, mai ce chestie tare! Du-
te si tu sa donezi, serios, e cea mai tare senzatie din ultimii doi, de fapt din ultimii 20 de ani
banuiesc. Si cred ca nicio frica nu are sens pentru ca mai devreme sau mai tarziu tot trebuie sa
treci prin zidul dincolo de care lucrurile se si intampla...".

12 august 2022
Pare obsesiv, da, sa te intorci in aceeasi tara, in fiecare vara, ca si cum s-ar fi terminat tarile, ba
mai mult, in aceeasi insula, iar la doi-trei ani, in aceelasi hotel, unde te intampina acelasi patron,
razand de nostimada de a te revedea, ca si cum trei ani nici nu s-ar fi scurs. Ca prin vis, stim pe
unde e magazinul, statia de taxi, ne amintim brusc ca dupa coltul din stanga apar niste cactusi
uriasi, parca a intepenit timpul si totusi, peste noi toti au trecut trei ani hidosi, kir Nektarios
clipeste cu subinteles, poate ne vine si razboiul, da, razboiul, zic, nu scapam, doar ca nu stim
cand si cum, care vor fi cele locale intai, ma simt bine, fara motiv, navalesc mirosurile si in final
ma indragostesc de o aroma noua, Barbarosa, o muscata africana, din care pui frunze in vin cu
miere si gheata si iese o bautura racoritoare incredibila, ei bine, primesc si o planta de la alt
cretan de treaba, am plantat-o deja in pamant romanesc, da, ma indragostesc in fiecare vara
de ceva nou din tara cea veche, din insula care a dat cea mai timpurie civilizatie europeana, cea
minoica. Asa ca ma intorc mereu la sursa…

3 august 2022
Grup de interventie tip “rude” pentru spitalizatii fara apartinatori. Voluntari. Cand afla de cate
unul fara rude reale, se organizeaza si incep sa viziteze, sa puna intrebari medicilor,
asistentelor, sa faca “scandal” daca pacientul e lasat de izbeliste

27 iulie 2022
Cred ca ce te tine in forma ( chiar daca fizic deformarea e tot mai plastica, nu elastica) sunt
experimentele si, automat, experientele pe teren, le zic eu. Sa schimbi mereu decorul, sa treci
de la birou la coasa si de la tocuri la bocanci si viceversa, ca sa nu intepenesti intr-o anumita
stare de confort si de spirit. Credeam ca de data asta nu fac fata, prea multe sarcini, prea putine
persoane, deloc vecini, nicio cumatra, nimic. Intr-o zi iti dai seama ca tu esti singurul care
trebuie sa rezolvi, sa fugi, sa aduci, sa duci, sa servesti, sa speli, sa internezi, sa externezi, sa uzi
gradina, sa hranesti cainele si sa aduni ouale ouate prin tot felul de vizuini…Poti, seara, sa te
plangi la telefon, la prieteni, dar atat. A doua zi o iei tot singur de la capat, Intr-un fel e
interesant, intr-altul, epuizant, dar oboseala e benefica, iti meriti somnul, cum s-ar zice. Mi-e tot
mai clar de ce oamenii simpli nu prea au depresie, rar o sa auzi sau poate deloc, ca un taran
care chiar lucreaza zi-lumina, sa “sufere” de depresie, fobii sau sa se scalde noaptea in
cosmaruri. E ca si cum nu ai crea loc pentru asa ceva, boala, tulburarea psihica are si ea nevoie
de un “spatiu” propice, in care sa se cuibareasca. Sa lucrezi, sa combini munca intelectuala cu
cea fizica, sa pastrezi adica un echilibru cred ca e o solutie, daca nu chiar Solutia. Am vrut sa
scriu mai mult, dar, ca sa intaresc cele scrise: mi-e somn. La ora 11 noaptea, cand abia ma
trezeam la realitate, mi-e somn. Mi-e somn de un somn fara figuri sinistre care sa-mi ranjeasca
din vis…

22 iulie
Marquez, “Un veac de singuratate”, ajutor in Alzheimer. Pe vaca scria “ VACA. Aceasta da
lapte”. Pe oala cu supa am lasat un bilet: “SUPA. Se mananca la pranz”. Am imprastiat bilete
peste tot, ca sa suplinesc absenta mea. Scriu scrisori si le tine in cartile ei, cand uita de mine ,
cand nu mai stie de ce sunt acolo, ce am vorbit, cand nu mai aude nimic sau doarme ore in sir,
ca intr-o avanpremiera a mortii, poate citi scrisorile. Pe moment isi aminteste tot, are pusee de
realism, apoi totul se pierde treptat intr-o ceata in care eu dau din maini, sar, flutur stegulete
colorate, strig si pier si eu, incet, in fum. Ma recompun apoi in realitatea imediata,
descumpanita. Incerc sa inveselesc o boala crancena, s-o fac “abordabila”, sa facem teatru pe o
tema data. Uneori reusesc…

Dintr-un roman chinezesc scris prin anii 600, am invatat cum se poate vopsi parul cu ulei de
masline, praf de carbune si cafea ( adaugat de la mine)

O zi din viata de om la inceput de Apocalipsa

Viseaza ca toata omenirea e convocata la marginea oceanului planetar – iata o noutate,
gandeste in vis, oceanul planetar chiar a devenit o entitate, nu mai e suma tuturor marilor si
oceanelor pamantului – si acolo i se prezinta oficial, moartea soarelui, ca in Oriana Fallaci,
“Daca soarele moare” - uite ca acum chiar moare, isi zice, in acelasi vis absurd ca si realitatea
din care cica a evadat in somn - apoi toata omenirea ingrozita face un pas inainte, la comanda,
si simte cum se zguduie tot pamantul doar de la un pas, si pe cer incepe dansul de adio al
soarelui: intai rasare complet din apele aceluiasi ocean fantastic si straluceste la puterea lui
maxima, asa ca omenirea inchide ochii si asteapta sa orbeasca. Apoi soarele incepe sa paleasca
si in jurului lui apar toate planetele din sistemul lui solar, fiecare cu muzica ei si incep sa se
invarta in jurul lui, de adio. Se aude apoi o muzica unica, care acopera muzica fiecarei planete si
omenirea intelege ca asta a fost tot si ca de acum ramane fara soare si trebuie sa se duca la
culcare definitive, undeva unde se duce si soarele lor si toti incep sa planga. Un vaier planetar
acopera muzica de final, desi nimeni nu misca, de emotie. Omul se trezeste si aude afara un
zgomot infernal de masinarii de tot felul, in timp ce alarma ceasului se suprapune din interior,
Sare, alearga, incearca sa bea cafea, se impiedica de pisicile care isi cauta iarba fiarelor prin
uscaciunea curtii, cainele soseste prefacandu-se vesel, ca altadata, si il umple de un nor de par,
firele lui lungi zboara in lumina soarelui care, iata, inca e pe cer, desi sub el dare nesfarsite albe
se latesc pana formeaza un subcer, mai aproape de om, mai claustrofobic, mai alarmant. Omul
tuseste sec si ia o gura de cafea, care are un gust ciudat, de aliaj metalic, din telefon incep sa
curga reclame utopice, de viata mai buna, mai usoara, mai molesitoare, stiri care se contrazic, o
stire il anunta ca locatia lui de vacanta unde urmeaza sa plece e in flacari, pompierii se lupta cu
focul, un mester suna ca trebuie sa ajunga imediat sa instaleze contorul pentru ca el nu are
timp, nu am Timp striga mesterul, mai am si alti clienti care asteapta, bine, bine, zice omul,
veniti, apoi fuge sa …

12 iulie
In ultimul timp simt ca traiesc in afara timpului si spatiului si n-as zice ca e tocmai neplacut
( lasam acum toata odiseea cu pandementa, un fiasco pe langa fenomenul de imbatranire, de
exemplu). Adica, ceea ce-mi imaginez eu ca stiu sau cred despre unii vechi amici, colegi de
prima facultate sau prieteni din copilarie nu mai are nicio legatura cu realitatea, vorbesc/scriu
cu ei si nu ne mai amintim nici macar cele mai tari faze din trecutul nostru “glorios”! Cautam azi
o alta colega, careia ii sunt foarte indatorata moral si careia i-am pierdut urma complet imediat
dupa revolutie, cand ne-am intalnit prin Bucuresti, prin puhoiul de manifestanti mitraliati in
toate directiile ( am scapat amandoua, dar nu ne-am mai vazut de atunci). Ca sa dau de ea,
intreb o alta fosta colega de grupa, prietena, cu care am tinut legatura, mai des sau mai rar, dar
am tinut-o. In timpul facultatii stateam in gazda chiar in acelasi cartier, la doua stradute
distanta, ne stiam vietile, cum s-ar zice, ne scoteam si ne bagam reciproc in depresii, una mai
morbida ca cealalta…O intreb in scris cum as putea da de L., careia ii sunt indatorata moral. “De
ce , ma intreaba R., ti-a salvat viata? Te-ai sinucis? “, “ Pai, cand sa ma fi sinucis? Ca ai fi stiut,
doar erai acolo!” zic si simt cum ma gadila rasul. “Pai, eu m-am sinucis o data, dar inainte de a
ne cunoaste noi…”, “Si eu am incercat, doar stii! Dar stii si ca m-am plictisit si am trecut la
teoretizare, am inceput sa-i salvez pe altii, ca sa scap de obsesie…”, “Nu stiu!” scrie R. Raman
descumpanita. “Dar episodul ala macabru, cand ne trezeam toti in demisolul meu cu Umbra la
geam si nimeni nu reusea sa prinda “fantoma”, desi organizam regulat pande, il mai stii?” zic.
“Parca, ceva….”, zice. Cautam intre timp pe facebook numele salvatoarei mele si nu gasim decat
persoane care nu au nicio legatura cu ea. R. imi ofera cateva nume, intru pe pagina lor,
seamana cumva, dar nu corepund datele generice. Unele nu au chiar niciun fel de date, doar
niste poze, care mai mult te induc in eroare. “ Nu era aia mica, slabuta, cu nas lung si o privire
de om bun?” intreaba R. “ Ba da, zic, ca de aia m-a salvat, ca era buna, nimeni nu m-ar fi salvat
atunci…”, “Dar, scrie R, de la ce te-a salvat pana la urma? Ca tot nu m-ai lamurit!”, “Pai, zic,
acum chiar nu mai stiu! Dar tin minte ca-i sunt indatorata moral pentru ceva important!”…
De fapt, ma gandesc, pot aborda oricare din persoanele cu numele ei de pe facebook, oricum
nimeni nu-si mai aminteste nimic clar. Poate ca daca as da de cea reala, mi-ar scrie: “Fugi,
dom’ne de aici, nu am salvat in viata mea pe nimeni!”. Eh, si ea chiar m-a salvat!

8 iulie
Tanti Pepit e “in cadru” de ceva timp, i-am comandat eu unul cu pasitor, merge pas cu pas si nu
mai trebuie sa-l ridice si sa-l propteasca in fata ei, ca pe cel vechi, de fier, la fel de greu ca ea.
“Nu mai fac haltere cu asta”, mi-a zis, oarecum satisfacuta, dar nici dispusa sa recunoasca total
ca a fost opaca la nou. Acum si Mos Pepitul ei e in cadru, i-am comandat si lui unul, la fel, pe al
ei am legat o panglica roz, pe al lui, una albastra. S-au bucurat, ca si cei in mintea carora par sa
fi dat. “Tu esti acum baby-sitter la noi, ha?” a ras stirb Mos Pepitul. El macar face exercitii dupa
operatia reusita, vrea sa se recupereze repede, sa-i poata duce ei cafeaua la pat, cafea mai mult
lapte, dar buna pentru ritualul de “buna dimineata soare, mai traiesti?”. Problema ei acum e ca
a surzit complet de-o ureche si comunicarea noastra, a tuturor e numai un urlet, care seamana
a cearta, desi ne spunem lucruri dragalase. Aparatul auditiv e o gluma proasta in absenta unui
individ care sa stea permanent langa ea si sa i-l dea de pe unde il rataceste. Si cum nu e decat
Pepitul, care sta in camera de langa a ei, fiecare cu domeniul lui, aparatul nu e niciodata de
gasit si Tanti Pepit striga in gura mare ca nu mai rezista si ca vrea sa moara odata, sa se termine
cu surzenia, si ologeala, si durerile de toate oasele, nonstop…Dupa ce i-l gasesc cu greu, ascuns
prin faldurile paturii sau cazut pe te miri unde, se calmeaza si ma ataca: “Tu mi l-ai ascuns
acolo! Ca eu stiu sigur ca l-am pus in cutia lui…” ( fii calma! imi spun, las-o, ca nu stie ce face).
Dupa care urmeaza excursia spre veranda. Intai pleaca ea, trece prin camera lui, unde el sta
senin, intins pe pat si se uita in tavan, si ii striga ca la pluton: “Hai afara odata! Scoala-te de
acolo c-o sa damblagesti si te atrofiezi de tot!”, “Na, bine! Nu trebuie sa strigi asa!” zice el si da
sa se opinteasca spre cadrul lui cu panglica albastra. “Stai!” ordona ea, “acum plec eu prima, nu
aveam loc cu cadrele in hol…”. Mos Pepitul da ochii peste cap si se relaxeaza din nou, pune
ochii inapoi in tavan. Dupa cinci minute ajunge ea in bucatarie, se pune pe scaun icnind si striga
spre camera lui: “Ai pornit? Poti sa pornesti acum!”, “Stau la semafor!” striga el si rade la mine,
stirb. “ Ce zice?” striga ea la mine, care sunt prinsa pe hol, intre ei…”Ca vine”. “Pai, sa vina
odata!” Si pune mana pe telefonul din buzunarul rochiei, il suna, incerc s-o lamuresc ca e pe
cale Mosul, nu ma aude, din camera Mosul suduie ca nu poate raspunde cand e deja cu ambele
maini pe cadru…”Ce vrea acum?” ma intreaba. “Nimic, suna pentru ca se plictiseste deja…”,
“Haloooo!” o aud din bucatarie. De dupa colt apare Mos Pepitul, cu cadrul lui, ia curba si se
inscrie pe holul drept ca drumul spre moarte…

7 iulie 2022

Scrisul ma umanizeaza, poate de aia renunt mereu sa renunt total la a scrie.

1 iulie 2022
Cand stateam la bloc imi imaginam cum ar fi sa stau iarasi la casa, sa pot deschide geamul
noaptea, vara, si sa dau cu nasul in crengile unui copac. Tocmai am mirosit aerul de vara, racorit
dupa vipia de peste zi, mirosea chiar ca in verile din copilarie, m-am gandit ca au uitat “astia” sa
ne pulverizeze azi, dupa care m-am gandit ca in timp ce eu inspir mirosul de vara undeva unii
mor chiar acum, altii danseaza, altii se drogheaza, altii stau inchisi cu forta, altii tocmai sunt
descarcerati din masini facute zob, altii lucreaza, altii procreeaza, altii doar “exerseaza
tehnologia” fara procreatie, unii rad, unii nu mai rad, unii stau in buncare, iar altii fug de
explozii, unii isi etaleaza opulenta, iar altii mizeria, mai trece un avion licarind in noapte, verde,
rosu, verde, rosu, se sterge de o stea in cadere, “uite! era sa se atinga, dar s-a tras intr-o parte,
steaua sau avionul?”, ni se mai pregateste ceva, ca si cand ar avea vreo importanta in
perspectiva nemuririi, si eu iarasi stau la casa, cum imi doream, dar si asta mai are vreo
importanta cand stii ca nimic nu se va termina, fie de-ar fi si in locul unde trebuie sa lasi orice
speranta?
27 iunie 2022

Batranul din poza de profil e "bunicul" meu adoptat de mine la 3 ani, din vecini. Wolf bacsi. A
murit acum vreo 36 de ani, Dumnezeu sa-l odihneasca, a fost unul din batranii care mor pe
picioare si avea 92 de ani. Lucid, umbland, ajutand pe langa casa cu ce stia si putea, intr-o zi ne-
a spus ca vine tatal lui dupa el. A doua zi a murit, senin, in somn..Cam la fel a murit si bunica
mea naturala, la 88: a facut un atac cerebral pe cand mergea prin curte sa vada ce narcise au
inflorit. A murit dupa doua zile de coma. Varste matusalemice, timpuri apuse. Acum batranii
nostri traiesc cumva prin dopaj cu chimicale, cu proteze, stent-uri, sonde, grefe si alte
descoperiri ale stiintei si tehnicii, drum care cu siguranta il va parcurge si cate unul dintre noi,
daca nu va deveni lege eutanasia. Cei mai multi dintre supravietuitorii de azi iau zilnic "pumnul
de medicamente", au efecte adverse de la psiholeptice, sunt susceptibili de Alzheimer, boala
care a devenit de acum "comuna", ca si Parkinson sub 50 de ani si altele, nu mai au control
sfincterian sau se deplaseaza cu carje, cadru de mers si, in cel mai bun caz, reusesc sa ajunga
pana la toaleta ecologica din camera. Cunosc zeci de cazuri, mai ales de cand mi-am dat demisia
si am facut si proba "ingrijitorului", ca sa vad ce urmeaza! In scurta mea experienta am intalnit o
singura doamna de 87 ani, care a imbatranit frumos, cu care puteai discuta ca intre doi adulti
lucizi, care avea simtul umorului si emana bonomie si intelegere pentru toti si toate. Valida, fara
toane, pretentii, victimizare sau reprosuri, fara acreala specifica celor care stiu ca nu pot fi siguri
ca mai prind a doua zi ( desi nimeni nu poate fi sigur). Si tocmai pe ea a bagat-o in azil, familia.
Soarta si finalul celor mai multi seniori depinde, firesc, de cei mai tineri, iar in acest punct vreu
sa ma opresc putin: cum facem ca ei sa aibe un sfarsit decent, iar noi sa rezistam psihic si fizic,
in conditiile in care de cele mai multe ori tot acest demers ramane pe umerii unui singur
membru al familiei ( exclude, deci, cazurile de internare in azil sau cele in care batranul isi
poarta singur de grija pana la final). Cum prevenim coplesirea? Cum rezolvam concret toate
sarcinile fara sa ajungem la randul nostru, epave iritate, obosite, care nu se mai pot ajuta nici pe
sine, cu atat mai putin pe altul? Cum sa invatam sa le dam atentia de care au atata nevoie
batranii cand nu ne mai dam nici noua atentie? Cum sa trecem peste episoadele de agresivitate
verbala, reprosuri absurde, urmate uneori imediat de perioade de calm si duiosie? La cine sa
apelam si cum s-o facem cand suntem depasiti de sarcini, cand nimeni nu mai pare disponibil,
nici contra cost? Ei bine, astept si alte intrebari, pe langa eventualele raspunsuri…
23 iunie 2022
Problema soacrei, mi-a venit in urma unei interventii unei college care ne-a prezentat un caz.
Am ajuns la concluzia ca o soacra, indiferent ce face, are un statut ingrat prin definitie: de
mama vitrega. Desi sunt exceptii, ca intotdeauna, cazuri unde soacrele se inteleg cu nurorile sau
ginerii si nimeni nu vocifereaza pe ascuns impotriva celuilalt, dar ma refer aici la cum e ea
asimilata in spectrul rudelor. Soacra care substituie mama ( in cazul ca ea a murit), daca e buna
la suflet are probabil mai multe sanse. Dar in principal ea ramane ne-mama, cea care va fi
mereu “de partea adversarului” cand sotul/sotia nu se inteleg tocmai bine sau au un diferend
oarecare. Chiar daca, din intamplare, ea nu va fi de partea copilului ei, tot va parea “ipocrita”,
ar parea ca face asta ca sa “dea bine” in fata nurorii/ginerelui. M-am gandit la asta in
perspectiva, daca si cand voi ajunge si eu soacra! Adica, cum va trebui sa ma port ca sa nu par
soacra…Doar termenul in sine deja ma amuza si, mai departe, cred ca aceasta increngatura
familiala, prin alianta, nu poate fi tratata decat cu umor, dar nu cu unul sarcastic, ci bun,
binevoitor. Asta daca ambii parteneri au umor, altfel se vor incinge lupte pe viata si pe moarte
pro mama sau contra soacra, in care ea va avea rolul arbitrului din umbra, aratandu-se insa la
lumina drept victima. Ceea ce va irita si mai mult cuplul si va duce ori la tensiuni permanente,
divort sau psihoterapie familiala. As include in dictionar cuvantul, fara specificatii. A fi sau a nu
fi soacra ( nu mama partenerului de viata).

11 iunie 2022
Carje, cadru cu pasitor, plosca, saltea ecologica contra escarelor, toaleta ecologica de interior,
tip scaun, suport pentru dus si tot felul de alte accesorii pentru batrani imobilizati la pat,
universul nostru se restrange tot mai mult atunci cand depasim cei saptezeci de ani care sunt ai
omului si mai avem inca de ispasit ceva, ca sa plecam cat mai curati dincolo. Ca sa nu devin
lacrimogena fac pe dura, nu ii las sa se lamenteze…”Aveti tensiune de aviator”, a zis asistentul
de la Salvare batranului care trebuia sa plece la operatie, “Da, rade el oblic, si ca un aviator am
si cazut, numai ca de pe bicicleta!”. Asistentul si soferul rad, le plac pacientii glumeti, rar dai de
ei. Am avut un bunic “adoptat” de mine, acum am un tata de imprumut, asa-zis vitreg, termen
care nu i se potriveste si ma intreb, a nu stiu cata oara, de ce apreciem oamenii abia cand sunt
plece dintre noi? Ce mecanisme psihologice se pun in miscare defazat? Sau, de ce mortii devin
“icoane”? Lipsa de imaginatie anticipativa?
30 mai 2022
Multi spun ca lumea s-a inrait, s-a prostit, in fine, s-a dezumanizat si, in parte, probabil ca asta
se intampla pana cand, si totusi!, am nimerit intr-o comunitate parca noua, nemaivazuta si
nemaiauzita, unde ma asteptam, conform noului scenariu, sa gasesc cam tot ce stiam deja de
jumatate de secol: mici meschinarii, ipocrizii, carierism, intrigi, rautati gratuite si de restul
indiferenta si egoism. Si am inteles de ce mi-am dat demisia “in prag de pensie” ca sa incep o
noua facultate, umanista la propriu si la figurat. Pentru ca in existenta asta trebuie sa evoluam
pana la potentialul nostrum maxim, cum spune si Alexander Jodorowsky, sa-ti dezvolti toate
cele patru centre ( intelectual, emotional, creativ si material) pentru ca suntem aici ca sa cream
constiinta, cu fiecare nou suflet sosit in trup. Cred ca din stagiatura, unde am intalnit un grup
mic de oameni extraordinari, nu am mai trait sentimentul ca pot fi eu insami ca acum, cu
studentii si profesorii de la Psiho. Am vrut sa scriu de la inceputul anului universitar despre
acest “miracol”, dar m-am abtinut, am zis sa treaca putin timp, poate e o iluzie a mea. Si cand ii
vad, on-line sau fizic, cand vad cum se ajuta toti, cum comunica, cat de deschisi sunt imi zic ca
nu e totul pierdut. Si ca sunt in plina evolutie, macar pe centrul emotional si intelectual, daca
acum am gasit atata empatie si interes pentru celalalt la un loc.

Proful nostru de neuro si genetica e cel mai tare! Ne da sa citim si sa ne exprimam opinia pe
carti , sa ne facem arborele genealogic si sa descriem personaje din el, e de neegalat…

Vineri, 13 mai 2022

Un pusti de 3 ani era foarte trist ieri pentru ca nu-I mai incapea piciorul in adidasii lui de curte.
Incerca sa-l indese, dar nu intra! Bunica i-a zis ca nu-i nicio problema, ii dam unui copil mai mic
si luam altii, mai mari, ca de acum creste baiatul nostru…Ba nu, a zis pustiul, ii tinem pentru
cand o sa fiu iar mic!
Toata ziua am “filosofat” in gand pe tema asta…
10 mai 2022
Ar trebui cumva sa multumesc tuturor opresorilor lumii, care ne tavalesc de doi ani si ceva prin
frici, emotii, nedumeriri, indignare si resemnare ( toate in alternanta) pentru ca mi-am testat
toate constructele psihice ruginite de prea multa pace. Culmea a fost faza cu racheta nucleara!
Adica, in final am acceptat si ideea asta. Groaza fara sfarsit elibereaza?

23 aprilie 2022
Daca nu e seceta prefer sa nu ploua si sa ne uscam la soare, ca pieile pierdute de reptile, dar
daca nu ploua avem, mai nou, un alt inconvenient: ies toti “intelectualii” cu masinile de tuns
iarba deodata. Ca ies deodata nu ar fi o problema, cel putin nu tunde in fiecare zi unul, dar
problema si mai mare e ca ies aproape de cate ori nu ploua! Tunsul electric al ierbii a devenit
sportul preferat al tuturor anchilozatilor de birou sau grasanilor trecuti de prima tinerete.
Astept sa vad macar unul cu coasa sau secera, dar nu se pot apleca prea mult si nici torsiunile
din trunchi nu prea fac bine la coloana, asa ca da-i cu motorul! In Ardeal, acum vreo zece ani,
am vazut ultim data un barbat taind iarba cu coasa, pe un deal intreg. Si nevasta o aduna cu o
grebla uriasa, de lemn. Amandoi mari si frumosi, transpirati si veseli. “Sorele” ii batea din toate
partile, doi cai pasteau mai incolo, iar caruta astepta la umbra unui copac sa fie incarcata si dus
fanul acasa. Sigur, vom zice, alta e treaba in orasul mare, unde nu e voie sa creasca iarba mai
mult de doi centrimetri, sa nu vina capusa si sa intepe copilul. In orasul mare e bine sa nu fie fir
de vegetatie, intr-adevar, nici copaci, nici iarba, doar cateva straturi de flori bine ingrijite,
simetric dispuse, cu acelasi numar de petale si daca se poate tot atatea frunze. Totul corect,
integrat in peisajul pestrit, cu tencuiala ce cade- dar macar esti avertizat-, asfaltul prea convex
sau prea concav, mizeria pe alocuri prea multa, iar in centru prea putina…Revenind insa la
ultima zbatere a masculinitatii urbane, care inca are in gena ceva din dorinta de a vana sau
semana, cred ca asocierea firului de iarba cu diferite motoare care scoala mortii din morminte e
putin cam prea mult! In zilele cu soare, din ce in ce mai rare oricum, nu poti vorbi cu cel de
langa tine de bubuituri. E un fel de competitie: care secera electric mai mult timp, pe un
perimetru relativ egal, biata iarba. Culmea e ca dupa aceea arata toti obositi. Cred ca cine nu
are ocazia sa taie macar iarba, taie acum cu elan, oameni. Ceva trebuie sa cada la pamant, ca sa
te simti mai inalt, mai puternic si mai, evident, inteligent…

15 aprilie 2022
Programele de editare foto ma ajuta sa ma rup de realitatea imediata ( in cazul in care chiar se
impune asta) si sa “fabulez” vizual. Imi activez, cum s-ar spune, lobul occipital si nu numai.
Evident, programele de editare nu ma multumesc complet, as face mult mai mult, in imaginatie,
dar ele nu stiu sau nu stiu eu ce stiu ele. Ce voiam sa spun aici, idee care tot revine de ceva
timp e ca, daca te detasezi de figura ta, poti cumva sa te detasezi si de tine insuti, cel putin ca
exercitiu. In sesiunile din prima facultate, cand aveam exact varsta potrivita sa mai fac tampenii
fara sa ma acuze nimeni, din cauza emotiei, obisnuiam sa ma “autohipnotizez” in oglinda din
fata biroului. Ma uitam fix in ochi pana nu mai recunoasteam persoana. Era foarte odihnitor,
desi ulterior am citit ca nu e deloc recomandat sa faci , dar totusi, cand e momentul, o mai fac.
Si scap cumva de mine, devin oricine altcineva, oricum cineva pe care inca nu-l cunosc si cu care
imi face placere sa coabitez cateva minute. Aflu lucruri noi despre “mine” sau mine, se
activeaza si creativitatea, pot invata mai usor si inteleg brusc lucruri despre care credeam ca imi
vor ramane straine.
Exista o moda acum in psihologia “de masa” in a te iubi pe tine insuti ca sa poti accept ape altii.
Eu am pornit cumva invers si m-am oprit totusi la intrarea in caverna magica a iubirii de sine.
Nu, multumesc! Nu simt nevoia sa ma iubesc in mod special, e suficient ca pot colabora cumva
cand trebuie, nu vreau sa ma “atasez” prea mult de mine si apoi sa-mi para rau ca urmeaza sa
mor.
Am scris textul de fata dupa ce, in seara asta, iar au inceput seria de panica la tv-uri, cum ca
Ursul ameninta iar cu arma nucleara! Mi-am reamintit de un cosmar de acum peste 20 de ani,
in care tot orasul se zvarcolea pe jos, incarcand sa respire. Oamenii se tavaleau pur si simplu, cu
gurile deschise ca pestii pe uscat, cautand aer. Printre ei eram si eu, evident, cum sa lipsesc?!
Era in anii ’90, cand totul parea infloritor sin oi tocmai ne angajaseram pe drumul construirii
capitalismului multilateral dezvoltat, plini de elan si complet confuzi, dar in niciun caz speriati
de vreun razboi, necum boli mortale, aparute de azi pe maine, cu arest la domiciliu. Ca sa nu
lungesc pelteaua, ca stiu ca nimeni nu citeste pe Fb mai mult de 30 de randuri, in cazul in care
textul nu prezinta interes personal, a nu te iubi exagerat in vremurile astea cred ca e o…arma. O
“auto-nucleara” pentru cazul ca!

(neterminata)
Oliver Sacks are intr-una din cartile lui un capitol dedicat “Lumii celor saraci cu duhul”, celor
care, desi intelectual par pierduti, sunt cei mai ancorati in realitate, au concretete. Ei nu au
experimentat niciodată abstractul, conceptualul, ceea ce face ca lumea lor, ei înșiși să fie
deosebit de puri, transparenți, integri, demni. Universul lor nu e poluat de concepte, ci e trăit
direct, nemijlocit, păstrându-și ceva din candoarea copilului. Deși mulți se nasc deja cu leziuni
pe creier, acestea nu afectează ființa creaturii vătămate, concretul e păstrat și nu are loc o
regresie spre el. Ei pot înțelege lumea prin simboluri, acolo unde alții, mai dotați intelectual, o
înțeleg prin concepte, teorii, raționamente și judecați. Testele scot în evidență doar
deficiențele, dar în niciun caz potențialul lor, forțele lor pozitive, capacitatea lor de a percepe
lumea reală ca pe un întreg coerent. Este și reproșul implicit pe care autorul îl face neurologiei
clasice, care e mai preocupată de lipsuri decât de ceea ce e intact și, deci, capabil de a da
persoanei un sens.
Ii stiam pe multi dupa figura, din diminetile cand ii vedeam coborand din autobuzul care ii
aducea din familii, eu in statie, asteptand tramvaiul. In mintea mea le ziceam “Mantuitii”. Lor
nu li se cere nimic in plus in afara de a exista, ei sunt o provocare pentru parinti si pentru
ceilalti. Ceilalti se pot mantui sau pierde dupa cum ii accepta, inteleg sau dupa cum se dedica
lor. Asa ca , dupa multi ani, am avut ocazia sa ma duc intre ei, printr-o succesiune de
imprejurari. Eram bucuroasa. O sa-mi vad “mantuitii” in mediul lor, unde lucreaza, fac activitati,
isi petrec timpul pana vine din nou un autobuz si-I duce acasa.

10 martie 2022
Mi-a venit azi in minte proverbul “ La placinte inainte, la razboi, inapoi” citit in “Amintiri din
copilarie a lui Creanga” ( asta pentru ca si cuvantul razboi se aude cam de doua milioane de ori
pe zi) si, cum chiar gateam ceva in fuga, am “vazut” brusc o scena, mental, o doichita de-a
noastra, o tanti gospodina, cu batic legat dupa cap, ajungand la Putin in fata iatacului, cu un cos
cu…placinte fierbinti. Garda innebunita se disculpa, nu stim cum naiba a ajuns aici, iertare, o
scoatem imediat, dar Putin se gandeste putin si ii spune in romaneste: “Ia, ce ai bun acolo?”,
“Ia, niste placinti, zice ea, rosie in obraz, ma gandeam ca la voi totul trece prin stomac si poate
te-i calma ca, na, la noi asa e, cand face unul ceva bun, duce si la vecini si se mai imbuneaza…”.
Putin, rapid, baga mana in cosul acoperit frumos cu o panza de in si scoate o placinta, musca din
ea si fata i se lumineaza, o aroma de vanilie si scortisoara umple tot holul, garzile saliveaza,
Tanti Pepit ( deghizata in doichita) se intoarce spre ei: “Am si pentru voi, amaratilor” si intinde
cosul, dar Putin se impacienteaza. Tanti Pepit il asigura ca mai sunt placinte, ca sunt mai multe
straturi…tanti Pepit paraseste mandra cremlinul si e condusa de garzi, inca cu gura plina, pana
la poarta. De acolo dispare brusc, luata la stop, de un mig care trecea pe acolo, fara treaba pe
moment….

4 martie 2022
Prietenul meu din copilarie, sa-i zicem Lică, cel cu care ma studiam craniul real adus de frate-
meu care se pregatea pe Medicina, cu care umblam prin cimitire sa vedem daca „ies mortii” din
mormintele cu placa deplasata, imi scrie azi ceva interesant, venind din...inconstientul nostru
colectiv, adica din al meu si al lui: “Nouă ne place ideea de pericol, ne ridică adrenalina, cred că
înlăuntrul nostru e ceva întunecat si morbid Abia așteptăm să dăm față cu dezastrul, sa-l
privim in ochi sfidator…”. M-am gandit ulterior ca, hm, Lică a pus degetul pe rana si mi-a adus la
nivel constient un lucru pe care il stiam fara sa-l verbalizez vreodata, nici macar mental. Ca daca
e sa fie dezastru, as prefera sa nu plec niciunde ( ideea de a fugi mi se pare si mai terifianta, ca
in cosmaruri, cand te alearga creaturi monstruoase si sunt gata sa puna gheara pe ceafa ta), ci
sa-l privesc in ochi. Aud pe unii ca isi verifica pasapoartele, altii au bagajul pregatit, multimea a
luat tot iodul din farmacii si rad singura, pentru ca nu-mi impartaseste rasul decat…Lica. Care
sta in alta parte. Sunt situatii cand e bine sa fii morbid “din constructie”.

Cei care încă nu a-ți aflat de ce este Ucraina atât de importantă în aceste momente majore din
viața noastră ?
Ucraina a fost sediul central a deep state , a elitei criminale - satanice !
Toate programele de finanțare a statului ascuns adică a ocultei mondiale criminale la nivel
mondial , toate au avut sediul în Ucraina.
Ucraina a fost Centrul Corupției Mondiale !
Toate Ambasadele , Consulatele tuturor țărilor Nato și UE din Odesa , Liviv și Kiev au dat foc
documentelor și au distrus tot felul de dispozitive...
Au distrus probele și dovezile privind abuzul asupra copiilor , vânzarea de ființe umane ,
fabricarea / traficul de arme biologice și narcotice , spălarea de bani / deturnare de fonduri ,
Vânzarea de arme către ISIS / Al Quida / Hezbollah / Hamas / furtul de resurse a poporului
Ucrainei etc.
Vladimir Putin a interzis adopția de copii în
țările occidentale , și a precizat că Ucraina este principala Bază pentru traficul de copii.
Niciodată liderii falși patrioți , jurnaliști independenți , influenceri nu a amintit de faptul că 8
milioane de copii dispar anual ! De ce ? Pentru că sint subordonații și slugile elitei sataniste , în
schimb pe adevărații patrioți îi numesc dictatori !
Ucraina a fost cuibul cabalei pentru toate traficurile posibile și imposibile , trafic de organe ,
spălarea banilor obținuți din crime etc.
Tot războiul e la tv , Ucraina nu este epuizată ,
Ucraina este eliberată !
UCRAINA A FOST CENTRUL CORUPȚIEI CRIMINALE MONDIALE !
Via Maria Fisher

Călin-Liviu Georgescu
9mth1S20cnoe0h3t83g4 ·
Observ că unul dintre ”actorii” care lipsește din narațiunile mass media este armata ucraineană,
lipsă care face ca invazia Ucrainei să prezinte obsesiv doar două entități: armata rusă și
populația civilă ucraineană. Dar unde-i armata Ucrainei? Nu e, dacă nu pun la socoteală
videourile cu cele câteva grupulețe de doi-trei soldați care, fie se fotografiază cu javelinuri, fie
se ciucesc pe lângă ziduri, trăgând cu mitralierele către niște cevauri din zare. N-am date, dar
estimez că armata ucrainenană este acolo, tăcută, ignorată de televiziuni tocmai fiindcă cred că
nu împărtășeșete în totalitate opiniile regimului Zelensky. Însă cred că va apărea la sfârșit, azi-
mâine, sau peste câteva zile, sub forma unor generali ai armatei ucrainene care-l vor prezenta
pe Zelensky și trupa lui de useriști ucraineni în cătușe, în drum spre pârnaie, unde vor aștepta să
fie judecați pentru catastrofa umanitară pe care au încercat să o provoace, înarmând civili și
făcând totul pentru a obține victime civile, victime necesare pentru a alimenta opinia publică
internațională. Nu sunt putinist, nu sunt rusofil, nu apreciez deloc și nu susțin invazia Ucrainei,
dar știu să recunosc o campanie mass media de gadafizare, precum și una de transformare a
unui scelerat ca Zelensky, care trimite civili la moarte, într-un erou internațional. Ca civil într-o
mică țară a UE și NATO, țară complet absorbită în ceea ce numim azi ”civilizația occidentală”,
mă uit și eu la Rusia și la Putin ca la un urs criminal și imprevizibil de care mă desparte doar un
perete de hârtie. Pe de altă parte, propaganda pe care-o înghit minut de minut de la vestul
civilizat, via mass media, este atât de dezgustător de vexantă pentru un om cu ceva minte, încât
cere de la mine să devin un idiot decerebrat pentru a o accepta. Spurcați-mă, înjurați-mă, dar
nu pot. Scuze.

Mugurel Constantin
t3318pohfn8tofget ·
De ce fac infracțiuni Politia de Frontiera plus DSU Arafat?
Hai sa va spun ce se-ntampla la Vama Isaccea , Tulcea, de unde nu am auzit sa se dea detalii.
Sunt valuri de refugiati care, azi dimineala la ora 4 jumatate, inca se calcau pe picioare ca sa
ajunga in Romania.
INSA, DOAR 10% sunt refugiati ucrainieni (femei si copii) in general, descrisi ca vizibil
provenind din familii instarite si restul de 90% puhoi de barbati musulmani (Maroc, India,
Banglesh si, se pare, chiar si turci si alte nationalitati).
Multi inteleg ca nu au acte si nici nu vorbesc limba engleza facand comunicarea foarte dificila.
Daniel Meterna
P.S. Uite așa se adeveresc spusele lui Vadim Tudor...

Deschizi google si citesti titluri: “ V.P a dat ordinul! Romania este vizata direct…”, iar in articol: “
este vorba despre inchiderea spatiului aerian pentru companiile aeriene din Ro”, alt titlu: “Se
elimina certificatul verde in Ro! Se renunta…”, iar in articol: “ Marcel Ciolacu a anuntat ca
certificatul ar trebui scos in acest moment…” Diferenta modurilor si timpurilor verbale! Nu stiu
cata gramatica stiu unii jurnalisti, daca cei care scriu asemenea jumatati de stiri chiar sunt
jurnalisti, dar intre intre indicativ si conditional - optativ e si va fi mereu o “chestiune de timp”.
Aproape toate titlurile au verbul la indicativ prezent sau trecut (perfect compus, mai ales: “ au
decis” ), iar realitatea tine mereu de o conditie, optiune sau de o posibilitate. Chiar si cei care nu
stiu gramatica, citesc o data, de doua ori cateva simulacre de articol, dupa care se prind ca nu
are rost sa mai deschida tot articolul, ca se pierde vremea. Simti ca esti manipulat grosolan. Mi-
am pierdut si eu timpul acum, sa transcriu niste ineptii care au de-a face tot cu timpul. Sau
timpurile.
5 februarie 2022
Imi place sa spun ca “am lucrat pentru examenul de azi”, suna ca si cum ai lucrat o zi la scos
busteni dintr-o apa de munte, dupa care te speli si cazi lat intr-un pat de cabana veche, in timp
ce ursul tocmai da atacul la grajdul cu vaci. Dar poate cea mai interesanta experienta e cea
umana, cu colegii noi. Stau sa compar atmosfera de acum cu cea de acum 35-37 ani, cand eram
studenta la o facultate din Bucuresti, considerata “grea”. Mi-am permis sa mai incerc o data, ca
o fosila vie, statutul si atitudinea de student, sa vad cum e acum, in mileniul doi. Si sa fac ceva
ce nu puteam face atunci pentru ca pur si simplu nu exista. Nu mai exista facultatea de
Psihologie!

1 ianuaire 2022

24 dec. 2021
Trece anul ca luna si luna ca saptamana si Craciunul vine si altul poate nu mai, dar trece in
continuare anul ca saptamana si saptamana ca ora, dar ceasul nu mai vine…Si se reia ciclul tot
mai dens si precipitat, se strange latul, confectionam mici capsule ale timpului in care
inghesuim la repezeala date, marturii, fragmente de tesaturi, de vase, carti, impaturim jurnale
vechi din care reiese cum traia omul simplu in veacul XX, fragmente de emailuri necitite, un
caiet de elev de clasa intai, o poza de bunici din secolul XIX, si punem si un mic crucifix peste
toate (in mileniul doi traiau pe acest teritoriu mici enclave de crestini, nu mai este timp sa
explicam ce inseamna) si cand sa ingropam capsula, nu aflam pamant. “E pamant acolo, uite
acolo mai e ceva pamant”, zice cineva si arata cu mana departe, dar nu vad decat cladiri
enorme, beton si sticla, unde, intreb, unde sa ingrop capsula, sa ramana la urmasi? Ridica din
umeri, “credeam ca e acolo pamant…”

E interesant si sa stii ca faci parte din ultima generatie de homo sapiens sapiens

20 decembrie 2021
In "Omul care si-a confundat sotia cu o palarie", pacientul pierde simtul concretului, esuand in abstract
si categorial ( prosopagnozia, sindrom al emisferei drepte etc., pe scurt e vorba de incapacitatea de a
recunoaste figuri cunoscute, inclusiv pe cea proprie, in oglinda). Fortand usor nota, ma gandeam la o
prosopagnozie generala prin care sa nu ne mai putem recunoaste in natura , ci doar in mediul virtual. Si
m-a ajuns gandul asta din urma in momentul in care am realizat ca de cativa ani, luni sau in cazul cel mai
bun, saptamani, prietenii mei de pe unde ar fi, imi mai staruie in memorie doar gratie satelitilor ( pe ai
lui Elon Musk i-am prins in direct, cand si-i urca la cer deasupra curtii mele, eu fumand inmarmurita in
toiul noptii, crezand ca am halucinatii si ca trece Mos Craciun cu sania in iunie). Dar ca sa revin la
prosopagnozie, realizez ca pe prietenii mei totusi ii cunosc si cred ca i-as mai recunoaste chiar si mascati
( de fapt, de acum trebuie sa ne antrenam creierul sa ne recunoastem numai mascati), dar am o multime
de colegi noi de facultate, de parinti ai colegilor fiului meu pe care nu i-am vazut niciodata live si pe care
"am senzatia" ca ii cunosc de foarte multi ani si toate astea doar in/prin virtual. Si la care as privi ca la o
palarie daca m-as intalni cu ei brusc pe strada, oarba emotional, incercand sa recompun fetele din
fragmente de memorie vizuala sparta. Dupa care as vrea sa-I indes pe cap…

1 decembrie 2021

Imi amintesc azi de discutia cu un bun prieten evreu, cand eram in tara lui si incerca sa ma faca
sa inteleg cum ar fi sa nu ai tara! Uite, a zis la un moment dat, tu stii ca peste doua-trei
saptamani te intorci in tara ta, ai si bilet de intors, dar hai sa iti imaginezi ca ajunsa in aeroport,
cu biletul in mana, cei de la ghiseu se uita ingrijorati la tine si iti intind inapoi biletul, cu un aer
stanjenit: "Ne pare rau, dar tara aceasta nu exista!". Sigur, in prima secunda ai zambi, ai crede
ca e vreo gluma buna, dar apoi, de la un minut la altul, ti-ai da seama, dupa privirile, discutiile
lor agitate, ca ceva nu e in regula. Apare si un sef de departament, ceva, care iti explica din
nou, politicos si plin de compasiune, ca intr-adevar, aceasta tara nu exista pe harta. Esti dirijat
spre un ghiseu de informatii, ca sa afli cum sa iei un bilet intr-o tara vecina eventual, ca sa poti
de acolo sa mergi pe jos, pe la frontiere, sa-ti cauti tara...

Nov. 2021

Sufletele sulfuroase incearca sa inghita viul pentru ca ele insele nu pot crea, dar pot imita viata,
pot insela, pot atrage, pot minti si pot determina viul sa se creada mort deja.
Totul e ireal. Faptul ca m-am apucat de o noua cariera cand totul e pe sfarsite si lumea pare sa
nu mai aibe nimic de luat, ci doar de dat, ca tai menta uscata si o pun in borcane pt o vreme de
restriste in care n-o sa mai fie loc de ceai….
14 nov. 2021

In 2018, aprilie, am facut o gripa din care nu am crezut ca mai scap vie. A inceput subit, dupa o
zi de trebaluit prin gradina si curte, incantata de primavara caldut-racoroasa. Eram singura
pentru cateva zile si ma simteam perfect! Noaptea m-am culcat si nu m-am mai trezit pana a
doua zi, seara! Ardeam si nu puteam sa misc de rau. Ma dureau toti muschii si simteam ca sunt
intr-un cuib de vata. Mi-am dat seama ca am febra, dar nu stiam cum sa ajung in alta camera
unde aveam "instrumentarul"...Am readormit, ca in coma! M-am trezit tot asa spre dimineata,
si am plecat, tindandu-ma de usi, pereti pana la termometru: 39, 6! Cateva secunde am intrat in
panica pentru ca nu tineam minte sa mai fi avut, ca adult, asa febra, nu stiam nici daca am
paracetamol prin casa, aspirina nu puteam sa iau ca ma durea stomacul trei zile si trei nopti, asa
ca am luat primul bol gasit, am pus apa si spirt si am carat cu mine toate batistele si sosetele
gasite la repezeala si, ajunsa in pat, mi-am "trantit" cateva comprese pe frunte, piept, glezne si
incheieturile mainilor. Ca in copilarie. Am stat asa, cu apele curgand din textile si m-am gandit:
"Nu vrei sa mori acum, ca mai ai de lucru, nici nu are cine sa te ajute pe moment, asa ca te
descurci cu apa si cu gandul bun..." Am adormit din nou, intr-o alta coma. Cand m-am trezit,
toate erau uscate pe mine si capul imi era limpede. Anticorpii se spalau pe maini, dupa o lupta
grea, se lungeau la umbra altor celule, sa-si traga sufletul. Vedeam mental tot frontul, plin de
virusuri sau bacterii ( cine sa stie?!) moarte, cate unuia ii mai pulsa membrana, altii se
rostogoleau in agonie si imediat primeau lovitura finala de la cate un anticorp de veghe, care
supraveghea campul de lupta... Dureri de muschi am mai avut inca doua saptamani, dupa criza
febrila am inceput sa iau vitamina C si extract de coaja de salcie, care e "aspirina vegetala" si nu
da dureri de stomac, dar ideea e alta: daca intram in panica, sa nu ne lasam dusi de ea in haul ei
sinsitru, ci sa incepem sa "vorbim" cu ea, cu corpul nostru. Sa-l linistim ca pe un copil speriat,
sa-i vorbim cu voce sau mental, linistitor, sa-l imbarbatam. Despre asta as putea scrie pagini
intregi, dar nu e locul. Si ca sa inchei odata, recomand cu entuaziasm, "sistemul de carpe"! Si
apa! :))

12 noiembrie 2021
Ma gandeam azi ce s-a mai umplut viata de evenimente de cand ne luptam cu pandementa, ma
uitam la pozele vechi de acum, din 2019, 2018, ooo, ce frumoasa si fada era viata! Ne faceam
proiecte de viata lunga, ne planificam sau ne lasam dusi de existenta, convinsi, ca in romanul lui
Roman Gary, ca “Ai toata viata inainte”. Si acum pare ca toata viata e in urma, blocata cumva
intr-un album foto sau cateva jurnale. Ieri, proful de etica a psihologiei, ne spunea, zambind
online dintr-un patrat mare ( noi fiind patratelele atente, participative), ca maturitatea
inseamna ca “stanga stie ce face dreapta”,presupune un plan de durata, creatia individului
matur intr-o societate matura are in vedere si “prezervarea, pentru o folosinta indelungata, in
beneficiul tuturor”. In timp ce la imatur primeza socurile, surprizele, neprevazutul, extazul e
vecin cu agonia, fericirea se incalceste cu plictisul, durerea sau disperarea, totul in salt maniac-
depresiv. La nivel macro avem societatea matura sau imatura. Revenind la anii dinaintea
fracturii medicale, ante 2020, care a trantit societatea umana la pamant, imi pare ca inainte era
totusi vorba de maturitate, cel putin la unele natiuni, in timp ce azi pare ca totul a cazut in
derizoriu, intr-una din tulburarile mentale pe care o gasim cu siguranta in DSM.

9 nov. 2021
Ni se pregateste sfarsitul si noi , bolnavi, tratam alti bolnavi. Ceea ce nu pot aceste reptile care
controleaza acum lumea materiala e sa creeze. Prin definitie biblica, demonicul nu poate crea,
el doar distorsoneaza creatia divina, pe care o invidiaza. Unde nu poate fi atinsa umanitatea pe
care slugile satanice incearca s-o distruga e creatia, potentialul creator al omului. Eu resimt
atacul la umanitate si umanism si , in acelasi timp, simt ca exista un nucleu dur, pe care nu il
poate distruge nimic din ceea ce e antihristic.

5 noiembrie 2021

In timp ce scotoceam dupa o carte pe rafturile bibliotecii, pe care stiam sigur ca o am undeva si
pe care nu o gaseam , am realizat ca, de nerabdare, miscam degetele pe o tastatura imaginara
dupa “butonul de cautare”. Manipularea realitatii cu instrumentele virtualului. Alienare.
4 noiembrie 2021
Ce actual mi se pare acum Adler, cu a sa psihologie individuala si schema de dezvoltare a
personalitatii. Copilul se naste si creste trecand prin etapa in care se dezvolta sentimental de
inferioritate, sentiment care se poate pondera prin integrarea in comunitate, socializare. Cazul
fericit! Daca nu reuseste, calea amara va fi spre izolare, frustrare, complexe de inferioritate
accentuate de unde, prin supracompensare, va ajunge un ambitios sinistru ( nota mea), obsedat
de dorinta de putere, de a impune vointa sa altora, la complexe de superioritate. In “abisul” sau
insa va ramane tot un izolat, care in loc sa faca bine va face rau. Desigur, in numele Binelui!

În schema de mai sus avem două trasee: unul orizontal cu plecare din punctul A, reprezentat de
naştere şi apariţia sentimentului de inferioritate, ce tinde, în urma unei evoluţii normale, spre
punctul B, cel al înscrierii în comuniunea socială (unde sentimentul de inferioritate se dizolvă
pierzându-şi aspectul ameninţător sau cel dureros). O a doua direcţie este reprezentată de axa
verticală C-D obţinută în urma deraierii de la evoluţia normală (respectiv alunecarea de pe
direcţia A-B). În punctul C avem izolarea dată de ceea ce s-ar putea denumi complex de
inferioritate care, nemulţumit de sine, va împinge individul înspre laborioase operaţiuni de
supracompensare. În urma acestora nu se poate ajunge decât în punctul D, cel al unui complex de
superioritate afișat ca autosuficiență, dar care se izolează şi mai mult. Se vede că, odată deraiat
de pe orbita înscrierii sociale, individul nu mai poate pendula decât între valorile extreme date de
complexe inferioare ce se vor neapărat supracompensate în cele superioare.
Prin devierea şi implicit augmentarea sentimentului de inferioritate înspre un complex
inferior supracompensat, o persoană se poate simţi deosebit de importantă; în consecinţă, fiind
„altfel” decât ceilalţi poate revendica o atenţie specială, ce trădează desigur caracterul nevrotic al
egoistului sau narcisicului; iată cum descrie Adler această stare:
Intră în sfera acesteia, înainte de toate infatuarea, aroganţa şi năzuinţa de a-i învinge pe toţi
cu orice preţ, nu neapărat în sensul de a urca el însuşi pe trepte mai înalte, satisfacţia putînd
fi obţinută pur şi simplu prin doborîrea altora. Ceea ce este important este distanţa, marea
deosebire dintre el şi ei. (Adler, 1991, p. 79).

31 octombrie 2021

Maine probabil ma intalnesc cu co-vidul nas in nas, un fel de cronica a unei posibile infectari
anuntate, ocazie de a verifica o supozitie a mea privind Rh negativ. Voi aplica toate metodele
mele naturist-magice de profilaxie, cu care am rezistat pana acum si pe care le stiu doar cativa
prieteni. Chestiunea e ca nu pot evita, nu ma duc de placere, e un caz umanitar sa-i zicem. Nu,
nu e Tanti Pepit, ea e bine, n-a reusit sa se infecteze nici ea de doi ani si asta pentru ca, de fapt,
nu-I pasa. E plina de viata, dar nu tine la viata si cred ca aici e o “smecherie”, ia sa ne gandim!
“Eu sunt ca betivii, zicea o data, nu patesc nimic tocmai pentru ca sunt cu mintea imprastiata si
nu-mi pasa. E un fel de a eluda ghinionul, care umbla dupa cei care se tem de el. E si un truc al
mintii” . Si rade. Poate ca rasul ei e profilactic, greu sa darami un tonus atat de ridicat, greu sa
pui la pamant un geniu al nepasarii.

Ceea ce m-a frapat inca de la inceputul acestui fenomen beligerant psiho-socio-medical a fost
discrepanta intre realitate si informatia venita prin canalele media. E ca si cum ai intoarce
comutatorul, e un switch la care, daca nu esti atent si te lasi purtat de cuvinte, imagini si sunete
transmise ( nu receptate direct), poti da in nevroza. Pentru ca nu se suprapun aceste doua
realitati, dintre care una cu ghilimele. Cand iesi in peisaj, urban sau natural, fenomenul nu mai
exista! Auzi poate sirene de ambulante, dar tu nu stii pe cine transporta, ce diagnostic are
persoana sau daca transporta pe cineva. Nu stii decat faptul ca…auzi si vezi o masina de salvare.
Spitalele sunt pline, dar tu nu stii nimic despre cei care sunt in paturile de spital, stii faptul ca se
spune ca sunt pline, de la televizor, radio si de la martori-rude. Atat timp cat nu ai fost personal
acolo, cu o boala anume, tu nu stii de fapt nimic. Iar daca din nefericire ai fost chiar tu, stii
despre tine, nu stii nimic despre altii. Ideea socratica ca stii ca nu stii nimic ar ajuta acum sa se
domoleasca frica. Frica tuturor de toti si de toate.
“Si va veni peste lume o mare amagire…”. Cautati, e scris de acum doua mii de ani. Cautati,
studiati, cititi, puneti in balanta, respirati adanc, in ultima instanta si realizati ca plamanii sunt la
locul lor, ca cerul e acolo, sus, chiar impanzit de nori artificiali, ca soarele inca rasare si apune,
ca mai piuie cate o pasare prin cate un copac, ca pisicile se freaca de picior si cainele vine sa te
intampine fericit sau sa te muste, ca poti sa mai si previi, nu doar sa tratezi, ca mai exista si
altceva decat ti se propune sa crezi ca exista.

20 oct.2021
Ca aud iarasi de lockdown, imi vine sa ma felicit ca m-am apucat de alta facultate taman intr-o
perioada cand poate, intr-o maniera mai pragmatica, ar trebui sa-mi pregatesc sacul negru cu
fermoar. Poate ca la mine a prins ideea lui Noica ca moartea e bine sa te prinda facand ce stii
mai bine, “in speta” sa studiez. Cand inveti ceva nou mintea expandeaza si poti accepta chiar si
faptul ca trebuie sa dispari din forma asta, oricum temporara, intr-o zi. Incet, cu rabdare,
invatam sa murim, adica sa ne bucuram de moment fara sa ne atasam insa de el. Daca anul
trecut pe vremea asta ma luptam sa-mi pastrez “uzul ratiunii”, acum invat si-s fericita ca un
paduche pe o coama bogata…

9 oct. 2021
Nu stiu daca o sa-mi cunoc vreodata toti colegii, stam toti online si ne vedem “in carouri”, niste
nume mici in patratele cu figuri miscatoare. Apoi, brusc, mare, ca si cand ai fi nas in nas,
profesorul! Prin el/ea se face conexiunea cu ceilalti, pare o curea de transmisie, ne cunoastem
cumva prin profesor

Colegii vazuti in carne si oase par mai stingheri, si tu esti mai stingher, dar exista si o
stinghereala online-ica, as zice, cea in care nu percepi direct energia celuilalt. Oricum, e
interesant sa te vezi si virtual, si in real
Intr-o dupa-masa m-am culcat si am visat repede ceva, un pui de somn cu un pui de vis. Am
visat ca nu-mi pare rau ca se va termina asa si nu altfel. Un vis in care nu existau personaje, nici
vreun cadru, nu aveam areal, nimic, eram doar eu fara parere de rau. Ca si cand ti-ai visa
mintea sau sufletul, fara regret. “Stii, pentru noi, cei din Corint e foarte greu sa ne gandim la
moarte, Corintul are toata frumuseteta pamantului, plin de istorie, religie, mare, munte, flori,
fructe si miresme, e greu sa te gandesti ca trebuie sa te desparti de toate astea intr-o zi” mi-a
spus un prieten de acolo, acum cativa ani. Dar eu, m-am gandit dupa ce m-am trezit brusc din
visul fara parare de rau, eu ce sa regret? Si m-am simtit bine ca afara era innorat, umed, frig si
ca in afara portii nu ma astepta nicio speranta de mai bine.

Pentru ei cred ca acum e si mai greu, Corintul ramane un plai de legenda, va ramane la fel de
frumos si manos, plin de istorie,religie, mare, munte, flori, fructe si miresme

1 octombrie 2021
Azi am incheiat a treia sedinta de “nebunie controlata” cu baba. Dupa supriza anuntarii ca e
ultima s-a repliat si a actionat ca intotdeauna: facem acum asta, apoi aia, apoi…S-a dus sa faca
dusul de viner, iar eu am stat afara pe un scaun si am citit articole pe telefon. Apoi am facut
curat in baie, cu ea in ceafa, ca de obicei. Apoi ne-am dus pe terasa, ea incuind mereu usile in
urma noastra si descuind apoi la loc, pentru orice fleac dupa care treabuia sa mergi. La un
moment dat nu aveam servetel si nici la baie nu puteai merge fara sa fie in urma ta, sa te
intrebe ce faci…A vrut sa ma cheme in bucatarie la micul dejun, ca vineri, cand am primit un
crenvurst mic, fara tacam, fara nimic. Azi insa pubela ei continea doua paini mari feliate, in
pungi, neatinse. I-am spus ca nu mananc si am primit un comentariu pe care l-am resimtit ca
acid-veninos, dar spus ca “justificare”: ”Mi-a pus nora mea ca ce insemana asta, sa tratezi pe cei
care vin sa faca curatenie? La ea nimeni nu are voie sa se atinga de nimic, are doua femei la
curatenie si una care gateste… Eu am zis ca e vorba de omenie, dar asa sunt doctorii, ce sa
faci?! ”. Nu am reactionat sau am reactionat aprobator, fara sa fie clar cu cine sunt de acord!
Am continuat sa sterg pervazurile cu un lichid adus de ea intr-un lighean mic, constand in apa si
mult prea mult Muscolo incat a iesit o spuma fara sfarsit cand am inmuiat buretele. Am zis ca e
cam mult detergent,s-a uitat la mine nauca si a zis: “Dar de ce ai pus atata?”. M_am uitat eu
acum nauca si am zis ca nu eu am adus ligheanul. “Ei, cum? Doar ti-am spus sa nu pui prea
mult!!!”. Mi-am dat seama ca ori face un joc tampit si necinstit, ori e dusa cu pluta. Am tacut
iar, ca sa nu spun ceva nelalocul lui.

Radacina amara

Am observat, chiar din propria experienta ca se citesc mai greu articole postate ( cu diferite
informatii) decat un text redactat de posesorul contului, care include eventual si experienta lui
personala. Experienta personala e intotdeauna mai instructiva, mai interesanta
Timpurile pe care le traim ne trimit cu gandul ca apropae orice e fi posibil, rau sau bine, dar mai
mult rau. Suntem intr-o epoca de resetare, altfel spus, de reasezare a valorilor sau de inlocuire
a lor cu principii care pot fi straine omului.
Abia acum realizam cat de putin suntem pregatiti sa traim fara lucruri nenecesare.
Cu mult timp in urma, ca intr-o poveste cu barloguri si pradatori fiorosi, am inceput sa ma
gandesc “ce as face daca…?”. Daca brusc as ramane fara una sau alta, care acum par firesti, pe
care nici nu le mai observ de parca ar fi crescut din pamant si le voi avea mereu la indemana.
Cu plantele eram de mult prietena, desi, ca intr-un destin bizar, in adolescenta si chiar prima
tinerete nu prea le observam si chiar florile ma lasau indiferenta. Le-am descoperit intai puterea
vindecatoare si abia apoi frumusetea, delicatetea, culorile si mirosurile atat de fin departajate
incat le poti confunda pe unele cu altele. Ulterior, cand am trecut de 30 de ani, am inceput sa
fac si cursuri de terapii complementare, dar asta e alt subiect.
Primul contact cu plantele a fost fugitiv, dar cu impact visual si olfactiv, la bunica care era
doftoroaie. Eu mergeam rar pe acolo, ma duceau putin in vacantele de vara, exact cat sa o
surprind la cules de plante tamaduitoare. Avea o casuta din pamant, undeva in curte, mai la
deal, in care mirosea a flori de camp si fan, iar privelistea ma incanta mereu: de toate grinzile
atarnau buchete de plante, puse la uscat. Lumina filtrata care trecea printre grinzi de la cateva
geamlacuri facea sa straluceasca sunatoarea.
28 sept. 2021

De prin gimnaziu am inceput sa invat cu muzica, iar in liceu am inteles ca pot invata lucruri
aproape imposibile ( pentru gustul meu!), daca am in casti sau in fundal muzica preferata. Dupa
cateva discutii in contradictoriu cu mama, care credea ca “nu se invata cu muzica” de parca ar fi
fost vorba de un fel de desfrau intelectual, a cedat si ea. Cand a inteles ca de fapt invatam,
puteam fi verificata si se constata clar progresul! In facultate am invatat numai cu muzica “in
creier”. Nu stiu cati dascali ar testa asa ceva, sa tina orele cu muzica in fundal, evident, nu orice
muzica, eu cunosc doar o invatatoare, zic eu adevarata, cu care am vorbit despre copii in
general. Ma miram ca exista asa dascal, ca inca mai exista. Deschisa la minte in adevaratul sens
al cuvantului, nu in sensul acelui stas “open mind” care poate friza si snobismul, apartenenta la
un curent sau pur si simplu o minte isteata si cam atat. Femeia are in mod evident charisma
pentru a educa, ii plac copiii, chiar ii plac, de fapt ii place tot ce e viu, inocent, frumos si, ce e
foarte important, are umor. Ea mi-a spus, printre altele, ca tine orele cu muzica. Instrumentala,
ca sa nu abata atentia copiilor, dar muzica curge tot timpul…Online nu prea mai tine figura asta,
desigur, online nu prea mai tine nimic, e un fel de “fara frecventa “cu vedere la fata si murmur
de voci. O ineptie pe care as putea s-o accept doar in conditii de situatie-limita, dar in situatii-
limita nu mai e nevoie de invatamant, atunci doar supravietuiesti si atat. In rest, cu cat trece
timpul intelegi tot mai clar ca tot acest esafodaj medical la baza, serveste unei schimbari de
paradigma. Alte generatii de sacrificiu pana sa se ajunga la trogloditul sublim, ras sub limba,cu
ochi de sticla si gandind in sabloane gata servite. Pana atunci se vor tari pe pamant vreo doua-
trei de struto-camile, care invata ceva in casa si altceva la scoala si cu totul altceva in societate.
Nu am decat sa-mi urmaresc propriul copil si deja pot strabate “ere” in viitor…Si sa urmaresc
muzica- melopee, repetitivitatea unor pasaje semanand teribil cu leganatul copiilor din
caminele de copii, in care am lucrat un timp. In spitale, in aziluri, in camine, in scoli s-ar schimba
complet atmosfera daca cineva ar avea in fisa postului sa se ocupe de muzica. Subtilitati de care
acum nimeni nu mai are timp, nervi sau parte. Pentru ca trebuie sa supravietuiasca. Prost, dar
sa ramana viu.
Ne radicalizam. E tot mai rau, dar noi stim ca va tot mai rau

26 septembrie

M-am tot gandit de ce vor ei sa ne imputineze, sa faca apoi ordine pe pamant, cum ai face
curatenie generala, arunci tot ce nu-ti mai trebuie, iar insectele le starpesti primele. Alea circula
peste tot, provoaca daune, sunt scarboase, mai si consuma. De ce creaturile umane incurca
planeta de parca ar fi fost destinata doar unei gramezi de fiinte, plus animalele agreate? Pentru
ca aceste creaturi atat de galagioase, colorate, umblatoare incoace si incolo fac exact ce nu pot
face ei: umbla singure, se iubesc, se urasc, traiesc tot felul de vise si isi pierd iluziile, apoi isi
revin, sufera ca pe cruce apoi isi revin, o iau de la capat, sunt vii, cu rele si bune, sunt “al naibii”
de vii, nu locuiesc in case-muzeu sau in case-bunkar sau in case-castel, nu au sofer si nu vad
lumea de dincolo de diferite sticle sau prin intermediul tehnologiei. Amaratii astia multi si vii,
desi uneori crapa de foame, de sete, de necaz, de lipsuri de toate felurile iubesc si sunt iubiti,
macar de cainele lor, de pisica lor, n-au ochi de broasca in formol, nici rictus de capcaun
unsuros conservat. Amarastenii astia pot sta singuri pe un varf de munte, singuri prin multimi,
singuri la un mal de mare, pot sa se adune in grupuri si sa vorbeasca, sa danseze, sa rada sau sa
planga, fiind insignifianti, nimeni nu-i va remarca decat atat cat o insecta remarca pe alta din
aceeasi specie. Asa ca da, o planeta aproape pustie ar fi cool! Ar putea sa se plimbe in izmene si
bietii inelati cu pecete, adica e ceva sa ai o planeta numai pentru cativa , sa te uiti apoi zilnic in
oglinda si sa exclami ca Dali: “Ce minunat e sa fii Dali!”. Doar ca Dali a si trudit ceva ca sa se fi
minunat ca e minunat…

26 septembrie 2021
Scrisul e legat si de perspectiva, cred. Cand nu mai exista perspectiva scrisul devine nota, ba
chiar notita. Cum ai scrie “ o sa rezisti si maine pentru poimaine cum ai rezistat ieri pentru azi
care tocmai a trecut” in loc de“ nu uita schimbare permis conducere”
25 sept. 2021
Am cunoscut zilele trecuta o distinsa doamna, la ea acasa. Casa ca un muzeu, totul perfect, cu
gust, ea – o prezenta plina de demnitate, erudita, ceva ce rar mai gasesti. Devenisem si eu
sobra, sa nu fac vreo gafa, cand, deodata, in timp ce urcam niste trepte prin casa, vad
nenumarati spiridusi din lemn, cu scufii sau acoperitoare ciudate de cap, toti hatri, mucaliti,
risipiti pe pervazele luminatoarelor! Am vrut sa-I ignor cand deodata, doamna izbucneste intr-
un ras potolit, tot distins si-mi zice: “ Ei pazesc casa, vezi? Si o inveselesc!”. Si, intr-adevar, dupa
acel moment ghidus, doamna sa devenit sociabila si prietenoasa…Asa ca mi-am amintit ca am si
eu fesuri de pitici, ca daca imi pun fesul rosu, devin amabila si optimista, si daca-l pun pe cel
maro sunt morbida, iar cu cel verde pe cap cugetla leacuri stravechi, cu cel galben vreau sa
alung mohoreala unei zile de toamna cetoasa…

Muntele Fericirilor, 2008

18 septembrie 2021
De cateva zile imi apar in fata ochilor imagini din primul film cu vampiri, vazut hat, de mult, prin
1980, cand inca nu eram la liceu. Vazut la sarbi, antene parabolice, ma rog, istorie antica de
acum…Nosferatu , garbov, uscat si cu nasul lung, plin de gheare gata sa inhate, se apleaca, ca
umbra, asupra calatorului cazat tocmai in castelul dracesc. Au urmat apoi multe alte filme cu
vampiri, unele ridicole, altele si mai ridicole, pe masura ce Dracula a devenit vampir de
societate de consum si i s-a dus tot hazul. Nu mi-era insa clar de ce devin toti vampiri, o data
intepati de un vampir, ce le inocula vampirul prim de se tampeau toti si mai voiau sa fie
intepati, nu se mai saturau sa fie “desanguinizati”, ma intrebam, inainte sa fiu la liceu…Repede
m-am plictisit de filme cu vampiri, desi atmosfera “de groaza” imi placea, dar faza cu infestarea
victimelor ma plictisea teribil pentru ca urma un sir de victime tot mai stupide si nu s-ar mai fi
terminat niciodata daca nu s-ar fi terminat filmul. Zilele trecute, cand mi-a venit iar in minte
imaginea lui Nosferatu, asa, in plin soare, in timp ce udam busuiocul si ma imbatam de aroma
lui, am realizat ca are legatura cu cu ceea ce se intampla acum, dar cum? Stau cu degetul la
tampla, degetul meu, nu tragaciul altuia, si ma tot gandesc: oare ce se intampla cu victima
intepata de vampir de ajunge sa se bucure cand il vede aparand pe usa, noaptea, cu caninii la
vedere? Cuca, muca…
11 septembrie 2021

Cea mai frumoasa batrana pe care am intalnit-o vreodata, o unguroaica cu ochi albastri si par
alb, profesoara de mate, doamna K. O stiu de multi ani, de cand hobby-ul meu cu reflexoterapia
s-a transformat in a doua profesie si venea la cabinetul doctorului unde lucram dupa-masa. Nu
toti oamenii simt cu talpa, e o specie rara, sensibila si ca fire, cu un intelect fin, cu intuitie
remarcabila. Doamna K. simtea tot si eu la fel, pe talpa ei mereu fina, catifelata puteam sa
depistez orice disfunctie a vreunui organ, orice meandra emotionala. Era o placere sa lucrezi cu
asa picioare! Invatam sa cunosc omul dupa picior, picioare chinuite, picioare mandre,
personalitati obosite, caractere insensibile sau picioare de troglodit…Nimic nu scapa piciorului,
oricat de mult se poate preface un individ ca pare a fi ceea ce nu e. Dupa aproape trei ani de
practica puteam sa fac reflexoterapie cu ochii intredeschisi, urma sa ma initiez in terapia
“oarba”…Apoi am intrerupt cativa ani, m-am luat cu viata si am regasit-o pe doamna K. acum
cateva luni. Pe strada, mergea insotita de o femeie, avea de acum baston si era tinuta de brat.
Am oprit-o eu, mi-am dat seama ca nu vedea. Mi-a pus mana pe fata si mi-a “desenat” conturul,
a zambit, fericita. Te vad putin, a zis, dar numai daca stai chiar in fata mea… Apoi am mers la ea,
i-am luat piciorul in mana si am intins usor uleiul cu miros de geranium, stiam ca ii place, a
inchis ochii ( si asa nu vad, zice), i-am inchis si eu si am inceput masajul. “Optzeci si sase de ani
nu sunt chiar o gluma, a zis, dar parca il iei pe fiecare la rand cand apesi pe talpa, putin cate
putin…”. Intr-adevar, talpa are memorie si oamenii incep sa povesteasca si la final se minuneaza
si ei cate si-au amintit. Talpa e un cimitir de secrete.

3 septembrie 2021 ( neterminat)

M-am intalnit cu o prietena, care mi s-a plans ca nu mai poate face un bine ca ii sar toti in cap si
o sfatuiesc sa termine imediat “cu chestiile astea”, ca o sa aibe probleme ea insasi. Mi-am
aprins o tigara si am ranjit ostentativ, abia asteptam sa aud ce anume o sfatuiau, desi banuiam
deja. Pai, zice, primul mi-a zis ca o sa ma umplu de energie negativa daca ma apuc sa lucrez cu
cineva cu probleme, ca si daca sufletul e bun, energia lui e de vibratie joasa si o sa ma
“contamineze” cumva, in fine…urmatorul a zis ca e o problema aici, ca poate copilul face fixatie
pe mine, stii, ca la psihoterapie, ca ne incurcam emotional si ca asta era datoria parintilor, desi
m-am disculapt si eu, parintii nu aveau cum sa-l ajute, din diverse motive obiective, copilul
progreseaza, eu nu m-am dezechlibrat, nici vreo fixatie psihanalitica nu a facut, care e
problema? Pai, va fi, stii, orice bine se intoarce impotriva ta, facerea de bine….bun proverb!
Am scuturat in sfarsit scrumul, eram deja cenusie pe tricou, aprinsesem a doua tigara fara
macar sa realizez, discutia a continuat, asa ca m-am gandit sa ii dau si eu un sfat, ca tot era plina
varf: “Tu cum simti cand te apuci sa faci bine? Ala, binele pe care il crezi tu ca e bine…”
“Bine ma simt, dar nu cred ca il fac doar de asta, ca sa ma simt eu insami bine, ca si asta mi s-a
spus, ca e egoism de fapt, ca lumea face bine ca sa se simta virtuoasa, ca sa-si creasca stima de
sine care e la zero. Nici macar nu m-am oferit sa fac ceva, s-a intamplat pur si simplu si ma
bucuram ca se bucura copilul. Ne co-bucuram, sa zic asa… ”
“Conteaza cum se simte lumea care comenteaza de pe margine daca se face un bine din cand in
cand? Sau conteaza ca binele ala sa se intample, pe alocuri macar, sa nu ne mocirlim in
rautate? Despre un mare sfant se spunea ca de atata bunatate nu mai stia ce e rautatea. La noi
e invers si acum ne luptam cu pandemonium-ul

Oamenii nu se lasa iubiti prea usor, cum se simt sau stiu iubiti putin se intorc sa muste.
Savureza insa sa fie urati pentru ca atunci se tem si au motiv sa se simta nedreptatiti, sentiment
cu care se simt cel mai confortabil. Un sentiment plin, zemos, in care se simt buni, dar
neapreciati, in care se pot mocirli si autocompatimi pana la deznadejde, unii.

31 august 2021
M-am intors azi din Iosefin pe jos pana acasa, o ora si cinci minute, punand la socoteala si
semafoarele pe rosu, pe care le-am trecut si asa, ca nu venea nicio masina. Am mers pe drumul
cel mai scurt, in adidasi, comod, teleap-teleap, sa nu facem osteoporoza mai incolo, mersul pe
jos previne…Am intrat pe strada Preyer, poza –jos, si m-am uitat la fiecare casa, intr-una a stat
colega mea de clasa din liceu, S., cu care veneam deseori pe jos si discutam despre cat de grea e
viata de adolescent sau cat de tembeli sunt cei de care eram atunci indragostite, cum “ nu ne
intelegeau ei”, iar noi, cat de “sensibile”, apoi am ajuns si in dreptul casei ei, fostei ei case. S. e
acum departe, undeva in Germania, ii invata pe emigranti limba germana sau asa ceva, copii,
familie, gata cu visele, da-i cu supravietuirea, asa-zisul trai, calitatea vietii spun unii, cum luptam
noi pentru calitatea vietii, cum cautam noi sa consumam tot ce e mai bun…Imi vine sa rad,
ascult acum un Genesis vechi de tot, in casti, la 2 noaptea, ca sa ma bucur temporar, bucuria
temporara a devenit un deliciu, ciocolata M va face mai puternic, nu uitati sa spalati rufele cu
detergent O, viata ta va fi mai pretioasa…hehe, nu-i asa ca lumea a devenit cumva infantile?
Stiati ca?
“Gradele de severitate ale retardării mentale
Exista patru grade de severitate ale retardului mental, care reflectă nivelul deteriorării
intelectuale: uşoară, moderată, severă şi profundă, dupa cum urmeaza:
Retardare mentală uşoară, cu nivel QI de la 50-55 până la aproximativ 70
Retardare moderată, cu nivel QI de la 35-40 până la 50-55
Retardare mentală severă, cu nivel QI de la 20-25 până la 35-40
Retardare mentală profundă, cu nivel QI sub 20 sau 25
Retardarea mentala usoara
Retardarea mentală uşoară este, în mare, echivalentă cu ceea ce se foloseşte pentru a se face
referire la categoria educaţională de „educabil”. Acest grup de persoane cu retard mental
constituie cel mai întins segment (aproape 85%) ai celor cu această tulburare.
Consideraţi ca grup, oamenii cu acest nivel de retardare mentală dezvoltă de regulă aptitudini
sociale şi de comunicare în timpul perioadei preşcolare (0-5 ani), au o deteriorare minimă în
ariile senzoriomotorii, iar adesea nu se disting de copiii fără retardare mentală până mai târziu.
Până la finele adolescenţei lor, ei pot achiziţiona aptitudini şcolare corespunzătoare aproximativ
nivelului clasei a şasea. In cursul perioadei adulte ei achiziţionează de regulă aptitudini sociale şi
profesionale adecvate pentru un minimum de autointreţmere, dar pot necesita supraveghere,
îndrumare şi asistentă, în special în condiţii de stres economic sau social.
Cu suport corespunzător, persoanele cu retardare mentală uşoară pot, de regulă trăi cu succes
în comunitate, fie independent, fie în condiţii de supraveghere.”
Asta ca sa inchei brusc!
M-a apucat chiar veselia. Se zice ca Scorpionul e in apele lui in situatii extreme, ii creste
adrenalina si otrava, de asta rezista greu, omul din tipologia asta, in stari de confort sau in
compania unor indivizi plati si conventionali. Mai bine se duce in pustiu si lupta cu stihiile decat
sa stea intr-un birou toata viata. Nimic nu e mai distructiv decat sa faca zilnic aproximativ
acelasi lucru, sa discute despre aceleasi subiecte. Asta ar fi Scorpionul frust, fara fasoane si ifose
de artistocrat.

29 august 2021

Azi am auzit a cincea persoana care vrea sa plece la mare – avionele fiind scoase – cu trenul, dar
se teme sa nu cada de pe sine, sa ia foc locomotiva sau se tamponeze! Cum nu ma mai uit la
stiri, ca sa tot aud aceeasi placa cu moartea in/din vacanta, nu stiu ce se intampla cu trenurile!
Sunt mijlocul meu de locomotie preferat, dupa avion, iar pentru distante mici, chiar inaintea
avionului. Recunosc ca singura portiune unde am avut mereu emotii cu trenul era pe langa
Dunare, undeva inainte de Turnu-Severin, cand trecea prin viaducte si se apleca atat de mult
intr-o parte incat aproape ca puteam atinge planul apei cu mana, daca usa era deschisa. In
timpul studentiei, cand faceam naveta Bucuresti-Timisoara si retur, usile mai erau si deschise,
vara…Am caiete intregi pline de intamplari din trenuri, inclusive cele din Ardeal, cand faceam
naveta Timisoara-Brasov sau, mai tarziu, Timisoara-Cluj, cu tot felul de variante. Numai cu cel
Timisoara- Iasi, cel de 17 ore, nu am fost inca, dar il am in plan. Bine, cursa la care as visa ar fi
Moscova- Vladivostok, tren cu care mergi vreo doua sapatamani, daca nu ma inseala memoria.
Aia calatorie! O mica viata de om…
Dintre sutele de drumuri cu trenul, pe cand eram inca mai flower-power, doua au fost epocale.
Unul in care am plecat cu echipa de la Gazeta de Vest in documentare si dupa aceea ne-am
despartit in orasul…Vascau, de unde eu am luat un personal spre Oradea, ca sa ajung la nunta
prietenilor mei din stagiatura, undeva pe langa Ciucea…In personalul cu pricina, dupa pornirea
trenului, in compartiment au navalit vreo sase membri ai unei familii de betivi, toti cu sticle de
sprit medicinal in buzunare, racnind si cantand, de la copii de 10, 12 ani , mama, tata, si baba
Cloanta, soacra unuia. Nu am putut sa mai schimb compartimentul, asa ca am cantat cu ei vreo
2 ore, am mintit ca am ulcer perforat ( sangereaza matzul!) ca sa nu fiu nevoita sa beau spirt cu
ei, le-am pus intrebari pana i-am ametit de tot, ca sa schimb obsesia de a ma face sa beau din
otrava albastra, tinuta in niste sticle murdare, invelite in ziar, i-am laudat cand imi povesteau
tampenii, pana cand unii dintre ei au picat intre banchete, unul pe bancheta si a ramas treaza
baba, care a vrut sa-mi ghiceasca in palma cand trenul intra in gara Oradea…
Al doilea episod, induiosator, un drum Bucuresti-Timisoara, in vacanta de iarna. Tren plin, pe
culoar se fuma, geamuri deschise, soldati lasati la vatra dormind in picioare, cu capul sprijinit de
perete, in compartimente full, am nimerit cu doi ciobani batrani cu sube, tot tacamul, mai erau
inca un cuplu cu doi copii mari…spre dimineata era atat de frig in compartiment incat toti
ceilalti eram vineti. Nu puteai nici iesi sa te misti, nu trecuseram inca de Filiasi, majoritate se
chinuia sa doarma, acoperiti care cu ce avea. La un moment dat am adormit sprijinita de
speteaza, eram langa geamul care dadea spre culoarul plin de funduri care se sprijineau la
randul lor de geam…Am inceput sa visez, vise, si era tot mai placut, ma afundam in nori de vata
calda, in vis m-am gandit o sa deger, ca atunci te simti bine. Brusc insa o frana ne-a trezit pe
toti : eram invelita in suba unui cioban, care dormea langa mine, imbracat in inca nu stiu cate
cojoace ale lui. Celalalt isi pusese suba peste cei doi copii… N-am scos niciun sunet, mi-a venit sa
plang, dar am renuntat pentru ca era bine sub suba aia, mirosul ei nu ma mai deranja, caldura
aia animala, perii care ma gadilau la nas…Le-am multumit ciobanilor cand au coborat la
Caransebes. “ Nu-i problema” au spus.

28 august 2021
Prima data cand am simtit o fractura mentala violenta a fost cand am inteles ca mi se umbla la
minte cu reclame introduse intre fragmente de text care nu aveau nicio legatura cu reclama
respectiva. Instantaneu m-am intrebat de ce acceptam toti asa ceva. Acum cu atat mai mult,
citesc un articol literar, sa zicem, si la cateva randuri imi apar reclame despre ultimul model de
Iphone sau pantofi de gala ori termometre de gradina, masini electrice sau nacele in culorile
curcubeului…Niciun gand nu mai poate fi urmarit de la cap la coada, neuronii proceseaza
alandala, creierul imi pare o masa vascoasa scotand bule de aer fetid, intre pasaje sublime
ranjeste un individ sau isi da ochii peste cap o individa invitandu-ma sa imi distrug negii de pe
nas cu o solutie minune, sa slabesc in doua zile zece kilo, sa-mi rad barba cu un o lama fara tais,
sa rad cand e de plans sau sa imi induc ideea ca viata e un sir nesfarsit de distractii pe care
trebuie sa le gasesc folosind nu stiu ce talon al lui peste…
Solutia nu e un addblock, solutia ar fi sa incepem macar sa fim deranjati de intruziunea asta.
Altfel, mai incolo, o sa acceptam orice altceva, ba mai rau, o sa credem doar ca am acceptat.

23 aug.
Se schimba statutul bolilor, psihicul medicilor si al asistentelor, aspectul cabinetelor, atitudinea
pacientilor. Cand intri intr-un cabinet, centru medical, clinica pare ca nu problema de sanatate
pe care se presupune ca o ai te-a adus acolo, ci un fel de toana. Boala medie, boala care nu are
nevoie de ajutor de urgenta a devenit un moft pentru care esti pedepsit rapid cu un formular in
care oricum poti scrie ce vrei, cu gel dezinfectant, care oricum iti poate provoca o dermatita de
contact, cu tesatura peste o jumatate de fata, peste care ochii, ca in desenele animate, incearca
sa exprime emotiile, curiozitatea existentiala ( “credeti ca se moare de la asta?”), frustrarea ca
nu ti se vede chipul care ar putea exprima tot, ca nu poti vedea chipul medicului, ca sa stii daca
“asta” e cel potrivit, daca zambeste sau are o barbie colturoasa, fara umor, ca sa stii daca mai vii
sau cauti mai departe. Sau nu mai cauti nimic. Lasi boala sa se cuibareasca in corpul tau ca o
pedeapsa pentru ceva ce vei fi facut tu rau, dar ai uitat. Pentru ca, in alta ordine de idei mistice,
nicio boala, afectiune nu vine fara “factura”. Ceva e de decontat, uneori doar faptul ca ani de
zile ai facut excese sau ai dat o replica caustica ne-necesara cuiva care nu avea nimic cu tine,
numai ca sa te faci remarcat. Sau pentru ca nu ai avut empatie pentru oamenii bolnavi sau
batrani sau pur si simplu neajutorati. Si acum ai, acum ai si fata de caruciorul cu rotile care trece
gol prin fata unei case de marcat…

Boala, orice boala a devenit si ea tematoare, se manifesta cum poate, cand nu mai poate
loveste urat, ca un copil timid atacat de badaranii mai mari, cand poate insa, se “alinta”, nu se
manifesta cat e ea de boala, ca sa nu se intample ceva, sa nu fie cumva vindecata sau bagata la
index, controlata si trimisa la sedere.

Prietena mea ii ingroapa pe toti . La propriu. Cateva strazi in jur vin la ea cand au pe cineva pe
moarte. Caterina ii stie pe toti care urmeaza sa moara sau trebuie sa faca “randuiala” la cei care
deja au plecat. E singura tanara intre ei in comunitate, singura care are masina si chiar si
sofeaza: vin toti viii la ea, sa-i duca la starea civila pentru certificatul de deces, la preot, la
pompele funebre, la doctor…Uneori vorbim la telefon si ma lasa brusc: A murit Itza, trebuie sa
te las. Ma cheama la priveghi, iar maine probabil merg dupa certificat…Incep sa fiu curioasa de
oamenii din jurul ei, par sa-i cunosc deja, dar mereu ii cunosc deja morti. “Ce-a avut Itza?”
intreb, “ Nouazecisitrei de ani!” imi raspune repede si inchide.

22 aug. ,

Eram acasa doar eu cu cainele, motanii inchisi in debaraua cu lemne, sa nu se bata cu alti
motani. Vara, fain. Umblam de la odaia din spate spre casa pe pavajul inca foarte cald, dupa
mizeul noptii, in timp ce cainele, aparent adormit pe o gramada de pietricele decorative,
deschidea cate un ochi si ridica o ureche de cate ori treceam. Cainele meu nu latra decat atunci
cand intra o pisica in perimetru sau trec badarani pe trotuar, vorbind prea tare. Atunci se
repede ca fulgerul si ii baga in boala, de striga cate unul “bata-te Dumnezeu de caine nebun!” si
se tine precis cu mana de inima. Ca eu nu-l vad.
Am fumat pana la greata in noaptea aia, fumam fara pofta, ca sa nu oftez fara motiv, tigara te
lasa sa oftezi cand expiri fumul, poti deci sa oftezi cand iti vine ascunzandu-te dupa un gest
banal, asa ca am oftat ore intregi pana am simtit ca daca nu ma ridic imediat si nu ies, vomit.
Da, nici eu nu inteleg cum ne facem rau singuri, viciosii, suntem nebuni? Mereu mi-am dorit sa
am un program de viata,sa fac sport regulat, sa nu fumez, sa fiu pedanta, cu tivul cusut, cu
papucii lustruiti, putin fada, putin vicleana, sa fiu punctuala, combativa, dura, sa-mi “stiu
drepturile”, sa mi se rupa de obligatii, sa arunc afara in noapte un iubit tampit, care a incalcat
“intelegerea”, sa dorm cat trebuie, sa mananc numai ce si cat trebuie, sa ma admir seara in
oglinda de cat sunt de frumoasa, desteapta si optimista, pe scurt, sa fiu o cretina placuta, care
poate trece usor drept o femeie de succes. Nu intoxicata cu tutun si cofeina, care nu se poate
scula dimineata nici cu riscul de a-si pierde jobul, care nu se poate culca inainte de ora 3
dimineata nici cu riscul de a-si pierde sotul, care prefera sa citeasca despre neuroni, nefiind
medic, sa deseneze, nefiind artist plastic, sa faca prajitura in toiul noptii numai ca sa modeleze
in aluat ( neavand lut), sa scrie , ca sa nu-si piarda capacitatea de a observa, sa vorbeasca
singura, ca sa nu uite ca mereu suntem doi in unul, suntem un cappuccino, da, si incepe sa rada,
iar cainele ridica pe rand ambele urechi, de pe gramada de pietricele decorative, se vede clar-
obscur cainele alb ca o fantoma si deodata cade ceva greu, undeva, in gradinile vecine, cainele
sare si o ia la goana in directia cu pricina, ma gandesc sa nu fie talibani care au ajuns pana in
gradinile noastre bucolice, va trebui sa crestem multi caini ca sa ne aparam de ei, iata, vor
incepe sa vina alte neamuri, alte vremuri…eram acasa eu si cainele doar.
21 august 2021
Ultima data am gasit-o pe Tanti Pepit cu unghii rosii, lungi, cum se purtau pana prin anii 90.
Unghii de dactilografa, cum s-ar spune. Cu atat mai ciudat cu cat nu fusese niciodata contopista,
nu iesea mai departe de magazinul cel mai apropiat din sat sau, o data pe an, la vreun control
“de ochi”, ca sa schimbe ochelarii si nici nu aratase vreodata o preocupare cat de mica pentru
infatisarea ei. Estetica ei se limita la fetele de masa si perdelele curate si apretate, cesti de cafea
cu picturi florale sau mai stiu eu ce vaze de flori din tot felul de tipuri de ceramic sau sticla, vreo
rama de tablou cu incrustatii de ipsos si cam atat imi amintesc eu. In copilaria mea avea poate o
colectie de sticlute de parfum cu dop bombat, pe care imi placea sa le deschid, sa inspir
ultimele efluvii chimice cu denumiri pompoase, frantuzesti, evident, chiar daca erau produse in
Bulgaria. Dar s-o vad pe Pepit cu “gheare” rosii ca sangele, cu degetele strambate de artrita,
maini care au lucrat mereu fizic imi parea o incununare a nebuniei generale declansate de
pandemie. Am intrebat-o de ce si-a facut unghii rosii. A inceput sa rada: “Eram sigura ca o sa
cazi pe spate cand ma vezi asa, mascarita, dar cred ca tot e mai bine cu rosu decat cu verde sau
indigo!” , Adica, am zis, ai vrut cumva sa restabilesti firescul? Desi fires car fi ca unghiile sa fie
eventual accentuate cu un roz pal, unghiile rosii aduc si ele cu ceva carnal, bestial…”, “ Iar cele
verzi sau albastre cu ceva bestial…” m-a interupt ea. “Ca si tatuajele, a continuat, de fapt, ce vor
sa sugereze pictandu-si pielea? Ca sunt din lumea insectelor? Oricum, nu se compara cu o
insecta bine desenata de natura! In comparative cu ele, oamenii par murdari, iti vine sa scuipi
acolo si sa freci, ca poate s-a patat cu ceva

După o seară petrecută la lumina blândă şi limpede a lămpii cu ulei, neonul verzui, care
răspândea umbre urâte, mi s-a părut nu o dovadă de progres, ci o excrescenta, un neg
Strălucirea lui fosforescentă mă deranja. O strălucire care-ţi ia ochii, fără să-ţidezvăluie de
fapt mai nimic!

Nu mă trezesc niciodată pe de-a-ntregul; părţi din mine mai rămân o vreme

cufundate-n somn. Creierul e-n stare de amorţeală, lâncezeşte, neavând habar
unde se află; mâinile şi picioarele abia mi le mişc; nu-mi găsesc cuvintele şi
nu-mi amintesc nimic. Ba uneori nu-mi vine-n minte nici măcar cum mă
cheamă… Ies din noapte, de fiecare dată, ca un cadavru adus pe plajă de
mareea joasă. Un timp, rămân aşa, o formă goală, o conştiinţă care constată
pur şi simplu că există, dar e văduvită de conţinut. Apoi, încetul cu încetul,
aproape nepăsătoare, identitatea mea îşi regăseşte ritmul, cum se-ntinde pata
umedă pe-

Atunci când nu porneşte la drum cu nici o aşteptare, călătorul nu va vedea decât ceea
ce poate fi văzut cu ochii; în schimb, dacă şi-a format deja în închipuire o
imagine a locului pe care-l vizitează, va vedea mai mult decât se arată privirii
şi, dincolo de clipa prezentă, îi va întrezări trecutul şi viitorul; şi chiar dacă ar
suferi o dezamăgire, aceasta i-ar fi mult mai de folos şi l-ar îmbogăţi oricum,
spre deosebire de un simplu

20 august 2021

Incerc sa citesc un roman in PDF – suna ca neonul fata de lampa cu ulei din romanul tocmai
inceput, in PDF! - , sa fac si asta, dar reflexul cartii ca obiect ma face sa misc degetele
compulsive de cum ajung la capatul unei pagini, sa intorc pagina, nu sa dau un clic doar. Simt
nevoia sa simt fila! Cartea, care pare a fi despre viata tuaregilor din nordul Africii, ma prinde,
dar incerc sa nu ma mai las prinsa de nimic, am impresia ca tot ce e omenesc minte, ca toti
suntem impregnati de minciuna ca de un sirop gretos turnat in exces pe o prajitura deja prea
dulce. Ma irita si teatrul, si cartile, si mass-media, stiinta si economia, filosofia pentru ca in
toate e loc de fals, de subiectivismul care, in final, e tot un fals. E ceea ce vreau sau pot “eu” sa
inteleg, simt, cred.
Zilele trecute lucram cu un tanar cu retard mintal, aflasem ca la liceul cu nevoi speciale unde a
absolvit, nu faceau decat romana si matematica. Aceeasi profesoara le preda pe amandoua!
Una din revelatii a fost…geografia. Am luat globul si am incercat sa vad ce stie, ma gandeam ca
ceva-ceva tot stie…Nu stia nici pe ce planeta suntem! Nu stia ca locul in care traim e o planeta,
nu stia ce e aceea o planeta, ca mai sunt si altele, nu stia de extraterestri sau nanoparticule, nu
stia decat ca el vrea sa se joace cu o colivie de pasari pe care o vazuse la mine in magazine! Ii
placea colivia aia, ii placeau culorile ei, se indragostise de ea, a trebuit s-o tinem langa noi cat
am facut geografie, la un moment dat, rasu-plansu, am avut impresia ca acea colivie mov cu
violet e o entitate in sine, un fel de coleg al lui sau un frate, ca vorbesc si pentru colivie, asa ca i-
am explicat si ei cate continente sunt, ce e acela “continent”, unde e tara noastra si cand am
ajuns la tara noastra, colivia scos un sunet, un fel de “Oh”! Ai auzit, m-a intrebat, ai auzit-o? Da,
am zis, pentru ca si eu chiar o auzisem, pentru ca voiam s-o aud, pentru ca o acceptasem ca
“persoana” si pentru ca vorbisem si pentru ea! Veti zice ca e subiectiv, nebunie chiar, dar eu voi
zice ca e la fel de subiectiv ca a crede ca o sa mor pentru ca sa mi se spune asta dintr-un
dreptunghi vorbitor. De ce sa nu cred ca o colivie mov spune “Oh” cand aude de tara mea?
Stimati telespectatori, tara mea e in capul meu si e cat de buna sau rea o percep eu, si voi
sunteti toti in mintea mea si eu sunt in mintea altora sau poate ca nu sunt in a nimanui si atunci
e cu atat mai bine…
Dupa care am cazut in somn ca intr-o coma. Falsa si ea, desigur.

Daca pana acum taceam ca sa…”filosof ramaneam”, de acum incep sa apara cunoscuti cu
hemoragii cerebrale la doua, trei, patru luni de la “salvarea bunicii”! Nu mai trebuie sa deschizi
televizorul sau sa citesti nu stiu ce statistici internationale oficiale ( pe care tv oricum nu le
prezinta). Tin minte, anul trecut ( ca secolul trecut!), cand isteria incepuse pe glob si fiecare se
intreba cand o sa auda de primul cunoscut imbolnavit de renumitul artefact medical, cum s-a
dublat isteria cand auzea cate unul ca a “picat: vecinul, soacra sau chiar unul din casa ( in timp
ce el insusi nu avea niciun symptom). Trei masti, doi ochelari, patru glugi pe cap si mers cu pasi
mici de gheisa pana la magazine si inapoi, fara sa se uite la vanzator, fara sa stie macar ce
cumpara, doar sa ajunga rapid in casa, unde se simtea protejat, dar nu foarte… La vremea
aceea, pe masura ce lumea intra in delir, incepea sa mi se para tot mai dubios faptul ca existau
doua mari directii de actiune: una care confirma ceea ce chiar eu percepeam, ca frica tranteste
la pat oamenii, alta care sustinea ca e grav, daca nu asculti de expertii aparuti din senin pe toate
platorurile tv, mori rapid, deci, ramai in frica si trage toate paturile pe cap!
“Moara cu noroc”, ce carte teribila acum, dupa 50 de ani! Recomandata de unii educatori ca
lectura de vara pentru clasele…5-8! Tot pe atunci cred ca am citit-o si eu, iar acum, pentru ca
reaiu scoala, ca una care parca am trecut prin ea fara sa fiu cu mintea limpede, o recitesc. Si
fiecare pasaj e un moment de reflectie:
“Nu-mi spune nimic: ma tem ca nu cumva nenorocirea ta sa-mi para prea mica si sa-ti fac o
nedreptate, caci ea este asa de mare cum o simti tu. Dar zic sa nu te mahnesti: e norocit omul
care a trecut prin o mare nenorocire, caci a scapat de multe necazuri mici, care te mistuie mai
rau decat durerea”
“Pe om nu-l stapanesti decat prin pacatele lui si tot omul are pacate, numai ca unul le ascunde
mai bine, iar altul le da mai lesne pe fata: cauta-I slabiciunea, fa-l sa si-o deie de gol si faci cu el
ce vrei…E insa o slabiciune de care ma tem, fiindca nu stii niciodata cum s-o apuci…slabiciunea
pentru femei, ba chiar mai rea decat aceasta, de o singura femeie.”

7 august 2021
Ma intreb, ca intr-un joc, care va fi ultima fotografie pe care apuc s-o postez, inainte de a pica
netul, si curentul sau doar unul dintre, ce mai conteaza? Umblu pe jos si totul pare inca
normal, oamenii nu se musca inca de jugulara, aparent lumea e pe acelasi fagas, daca n-ar fi
carpele peste gura si/sau nas, chiar ai putea sa crezi ca suntem tot acolo unde am ramas cand
s-a prabusit grinda de sustinere. Dar umbland pe jos ( bun lucru pentru ordonarea
gandurilor!) imi dau seama ca si daca s-ar termina vreodata filmul asta mai mult F dacat SF,
nu as mai vrea inapoi! Acum, ca mi-ati dat atat rau cu lopata,ca m-ati ingropat in rautate si
nebunie, vreau ceva mai bun. Stiu, pana atunci va si mai rau, si mai, pana cand o sa se ajunga
la fundul raului, la capatul nelacuit al funiei, pana cand se despart apele si buba se sparge in
catralioane de molecule de puroi. Unii poate nu vor mai fi aici, atunci. Ajuta mult sa nu te
increzi decat in ceea ce vezi cu ochii tai, acum. Nu ce se spune, nu imagini oferite, nu texte...

6 august 2021
Râsul nervos
Pornise de la ceva amuzant, ca la școală - când nu ai voie, atunci se întâmplă! -, dar minor-
amuzant, ceva stupid, iar la un moment dat nu se mai “justifica”: poanta fusese “râsă” deja,
spasmul însă continua, iar proful trecuse de etapa de îngăduință binevoitoare și intrase în
îngăduință nerăbdătoare. Se uita fix la mine, rămăsesem singura care mai râdea, colega mea
încremenise deja într-o poză serioasă. Asta a urcat și mai mult tensiunea în diafragmă, pericolul
devenea el însuși provocator și hilar. Nu amuzant, ca la începutul delirului. Acum mă simțeam în
plin ridicol, totul mi se părea ridicol, chiar faptul că existam, că eram la liceu, că aveam o
familie, că mergeam în vacanță la mare, că profesorul se uită țâfnos la mine…Totul e penibil, mă
gândeam și râdeam tot mai coleric, mă gândeam cum ar fi să sar brusc și să-l prind de mustăți,
imaginea profului la atare gest, mi-am lăsat capul pe brațe și râdeam absurd, simțeam că îmi
explodează ganglionii cervicali, îmi curgeau lacrimile și, instantaneu, și nasul. Proful înțelegea
prea bine că asista la o “criză de râs nervos”, dar tot încerca să mă oprească, în loc să mă
ignore. Poate ca să nu-și submineze autoritatea în fața celorlalți copii. “ Rîță! Moartea!” a
strigat brusc, crezând că îmi produce un șoc, cum sperii pe unul care sughite…” Rîță, am urlat, în
hohotul final, înseamnă “buche”, iar ironic, “învățătură”, uitați-va în dicționarul de nume! Sunt
o buche, o literă în universul pe care nu-l înțeleg, deși îmi place de el”. Și atunci s-a destins, a
început să zâmbească, era un prof bun, de fapt. Mi-am văzut colegii zâmbind prin ceața
lacrimilor de râs. De fapt, deja plângeam, dar nu s-au prins…

1 august 2021
Bun blestemul cultural! Mihai Eminescu…
CIOCLII APOCALIPSEI
Voi ce stați pe la tribune și în jilțul guvernării,
Voi ce vă hrăniți orgolii doar din lacrimile Țării,
Slugi vândute altor neamuri, cioclii veacului ce moare,
Zornăiți în pungi arginții, îmbuibați pe-a noastră jale.
Răsfoind prin cartea lumii, citesc pagini de milenii
Strâng în tolbă adevăruri de prin cronicile vremii,
Văd tirani ce varsă sânge, voievozi ce-adus-au pace,
Dar prin voi, ca niciodată, răul firele își toarce.
Ne-ați vândut pământ și codrii, toată zestrea milenară,
Ne-ați ucis și bucuria, ați pus doliu peste Țară.
Pleacă fiarele din codru, de durere toate gem,
Și asupra voastră cade al străbunilor blestem.
Căci în cugetele voastre numai e nimica sfânt,
Pervertire și minciuna și în fapte și-n cuvânt.
Nu sunteți decât paiațe, pe sub hainele cu ștaif,
Ochii voștri n-au lumină, sufletul vă e bolnav.
Iar din sufletele pure, astăzi vreți să smulgeți crinii,
Și în templul curăției, să-nflorească mărăcinii.
Să pătați tot ce-i candoare, toate florile de Har
Însă nu puteți Luminii, voi să puneți stăvilar!
Cioclilor apocaliptici, plini de-a iadului duhoare,
Ne batjocoriți CREDINȚA și CHIVOTUL din ALTARE!
Ne-ați ucis cu nepăsare și bunicii și părinții,
Ne-ați îngenuncheat sub biruri și ne-ați pus sub pază sfinții.
Trădători de Neam și Țară, ca păduchii stând în frunte,
N-auziți pe Mihai-Vodă, greaua-și bardă cum ascute?
Ascultați cum cântă lemnul! Vlad Drăculea vine-acușa,
Nu simțiți pe sub izmene, cum vă gâdilă țepușa?
Bravi cârmaci aveam pe vremuri, însă azi domnesc mișeii,
Rup bucăți din trupul Țării, precum hienele și leii,
Însă va-nvia dreptatea, Neamu-acesta s-o trezi
Și în groapa ce ne-o sapă, oasele le-or putrezi!
Vreau ca pana mea săracă, cântul lui Tirteu să fie,
Sufletul acestei Nații să-l ridice, să-l învie,
Și de-o fi să mă doboare, brațul fiarei de ATEU,
Iau cu mine plânsul țării și îl duc lui DUMNEZEU.

28 iulie 2021
Pe unii, apocalipsa ii va scapa pur si simplu de o batranete urata
24 iulie 2021
Dumnezeu a facut ordine din haos, diavolul face haos in ordine

22 iulie 2021

Greu sa gasesti o linie fina intre a te purta mereu “cum se cade”( dar cum se cade?) cu parintii
batrani si a nu te lasa “ispitit” de ei cand, prins in viata personala deja coplesitoare, explicatiile
nu mai lamuresc nimic, trebuie repetate de cateva ori pe zi, iar sentimentul ca esti un “copil
rau” ti-e indus la fiecare convorbire. Amenintarea ca o sa ajungi si tu in situatia respectiva nu
sta in picioare pentru ca mereu esti convins ca tu nu, tu o sa fii altfel, tu o sa resusesti sa iti sari
umbra si sa fii un parinte macar rezonabil! Constiinta iti sopteste insa ca e o iluzie ridicola. Deja
te-ai surprins gandind: “daca apare cu vreo papitoaica acasa?”. Nervos, strivesti o musca pe
monitor, tocmai isi spala labutele negre si pline de microbi pe un folder, cineva scrie pe
whatsapp ceva si dai sa raspunzi, autocorectorul a scos ceva ininteligibil, celalalt se enerveaza,
“ce naiba ai vrut sa spui?”, reiei, iese la fel de aiurea, melodia pe care o asculti e intrerupta de o
reclama interminabila, pe stirile de pe net se anunta in paralel un dezastru meteo, un alt val
spumos de litere grecesti, apoi o criza economica cum n-a fost de cand e pamantul rotund, o
trecere spre neoameni, cu inteligenta artificiala, culmea, care va fi conceputa tot de inteligenta
neartificiala care si-a dovedit deja limitele…suna din nou telefonul, imi spune sa fug la nu stiu ce
canal, ca se spune de un alt dezastru, nu mai conteaza de ce tip, suntem in era dezastrelor si
cred ca asa e bine! Imi plac deja, dezastrele au un rol de catharsis, iata, iese raul din noi, iese
minciuna la strada mare, ies acrelile, mizantropia, egoismul cel mai cras, ipocrizia, prostia, si, ici,
colo, cate un character integru. Te miri de integritate ca de o dimineata de vara in ianuarie,
aproape ca te recompenseaza pentru toata uraciunea zilei aparitia unui om care inca nu s-a
vandut pentru un motiv sau altul. Te bucuri. Te alina. O iei de la capat maine pentru ca mai
exista un motiv…

"Parcă aş fi trăit pe o insulă cu palmieri aşa mă minunam când cineva se minuna că nu ştiu
româneşte. Aveam vreo 5 ani si singura mea prietena, pe atunci era Adelheid, pe care o
admiram pentru că era cea mai grasă şi avea un fel de prestigiu asupra noastră. Mai avea şi
sâni de grasă ce era. Mama ei i-a făcut un harnaşament complicat cu bentiţe şi sfori de care
noi trăgeam şi puneam degetul să facem nod. Ne îmbulzeam care să ţină degetul la nod.
Sistemul asta o ţinea pe Adelheid într-o formă oarecare, ca un cofraj. N-a rezistat mult însă.
Pielea nu e ceva supraelastic, se întinde cât poate şi ea. Adelheid a început să pleznească întâi
la subsori şi la guşă. Trude, mama ei, s-a hotărât atunci să-i facă o cuşcă sau o armură. Arăta
Adelheid ca un cavaler obez castrat, dar mama ei nu ne lăsa să râdem de ea şi, de altfel, târziu
ne-a dat prin cap să râdem. Încă o admiram pentru prestigiu. Şi ca să râzi îţi trebuie un fel de
simţ al umorului care nu se dezvoltă de la prăjituri grase. Mama Trude se uita cu drag la ea şi
asta mică zâmbea toată ca un aranjament floral din plastic. Trude reuşea să fie încântată de o
copilă cu sâni de lehuză, comprimată în armură şi mereu cu gura plină de aluaturi dulci.
Printre pătrăţelele grilajului în care stătea Adelheid ca în cuşca propriului ei corp a început să
iasă câte o bucată de grăsime şi asta făcea treaba şi mai periculoasă. Barele de fier începeau
să cedeze şi noi râdeam tot mai des şi pe ascuns pentru că simţeam, în prostia noastră, că
ceva nu e în regulă. Numai Trude nu se îngrijora.
Totuşi, într-o zi, Adelheid a pleznit. Aşa a început sfârşitul copilăriei germane. În casa lor s-a
produs o uşoară panică.Toată camera în care Adelheid a fost surprinsă de surpare s-a umplut
de bucăţi de Adelheid. Camera asta ne-a trezit puţină nostalgie pentru că înainte ne jucam
aşa frumos acolo, iar acum era mizerie şi lumea îşi pieduse cumpătul. Printre atlazuri şi
mătăsuri, numai Adelheid! N-aveai pe unde să calci prin cameră fără să n-o jigneşti, implicit.
Au dus-o la un fel de spital, s-o coase la loc. Cu greu au reuşit câţiva medici s-o facă la loc
aproximativ ca înainte. Probleme mari au fost cu un ochi care n-a mai încăput în faţă şi l-au
lipit la spate, sub părul de pe ceafă. De sub păr, Adelheid se uita la noi bănuitor şi feroce. Cu
grăsimea a fost şi mai mare problemă: când ea a pocnit, multă grăsime s-a scurs prin cameră
şi fiindcă era cald, s-a topit şi s-a umplut de microbi. Medicii au spus că e un bun prilej ca e a
să slăbească instantaneu şi să nu mai fie, în viitor, necazuri cu obezitatea…
“Eu vrei pe Adelheid al mei!” a zis Trude
S-au gândit doctorii toţi, cap la cap, cum s-o mulţumească pe Frau Trude, dar n-au reuşit.
Adelheid a reapărut ceva mai slabă. Era acum defectă şi zăcea într-un colţ al dispensarului şi
se uita la noi din toate părţile deodată.Nu mai puteai să te joci de-a ascunselea cu ea pentru
că nu mai aveai cum s-o aşezi să “ţină ochii” cât te ascundeai. Numai pe lateral puteai s-o pui,
dar şi atunci vedea în toate direcţiile şi începea să-i placă figura asta, adică să ne streseze. Ne-
am înrăit toate. Toate frumoasele maniere nemţeşti au căzut în uitare şi ne enervam zilnic
până la crize de nervi şi plecam acasă supărate şi din ce în ce mai rar ne întorceam.
Trude nu avea nimic împotrivă că Adelheid avea acum doi ochi antagonişti, ea se gândea doar
cum să facă să o îmbrace din nou în rochiile cusute cu atâta răbdare. Fata ei arăta acum atât
de ciudat şi de fără sex încât nu se mai punea problema s-o îmbraci cu ceva, cu atât mai puţin
în rochii. S-au gândit chiar să-i schimbe numele în ceva impersonal, gen Soso, pentru că nu
mai semăna cu nimic. Totuşi, Trude şi soţul ei, Hartmund, au înţeles în cele din urmă să
organizeze treaba. Noi, nemţii, nu putem trăi cu nenorocirea în casă la nesfârşit. Până la urmă
o organizăm. Toate necazurile trebuie bine organizate şi atunci ele se rezolvă de la sine.
Trebuie să le dai o direcţie. Dacă trăieşti disciplinat reuşeşti s-o duci cumva de la o ora la alta,
de la o zi la alta şi, tot aşa, de la un an la altul până când, în cele din urmă, mori conştiincios.
Cineva organizează imediat înmormântarea ta şi apoi curăţă imediat urmele, să nu rămână
crenguţe de la coroane sau ceară de la lumânări peste tot pe unde ai fost mort în camera.
Preotul promite acolo că totulse va sfârşi cu bine pentru toţi, să nu-şi piardă cumpătul, că nu
e bine şi nici frumos şi, în general, nu se cade, iar dacă nu se cade , nici nu se face. Pentru că
toţi murim, oricum. O spune în aşa fel încât toţi răsuflă uşuraţi şi abia aşteaptă. Astfel
asiguraţi, toţi nemţii care rămânem vii după o înmormântare, ne reorganizăm. De asta spun
că nu e nicio problemă." ( extras din nuvela mea "Adelheid - Sau epilogul dada al unei etnii")

19 iulie 2021
-Unde esti? urla Tanti Pepit in telefon, nu cumva iar in Creta?
- Acolo, zic, bucuroasa ca tocmai am ajuns, cand credeam ca n-o sa mai ies niciodata din tara, ca
pe vremea Odiosului.
- La capatul Europei, ca sa fugi din ea mai usor! Unde stai?
- Intr-o casa cretana taraneasca, zic. Toti suntem acum aici tarani cretani, e wunderbar, sunt in
varf de deal, cu marea la poale si pot sa sar direct in ea daca asa imi vine.
- Sari la sfarsit, inainte de intoarcere, adica inainte de a incerca sa te mai intorci, dar mai bine
sari!
- Sa ramanem aici, pe veci tarani cretani?
- Nu asta iti doreai?
- De un an jumate, sigur! Inainte ma alintam…
- Puteti cultiva maslini si maravilla, portocali, lamai, rodii, ati putea supravietui cumva,
vegetarian.
- La vila de pe dealul celalalt au si capre!
- “Cultivati” si capre!
- Si putem fugi in Africa de aici, cu barca. Adica, ma gandeam, daca tot am ajuns aici iarasi, de ce
sa mai plec, sa fac iar tot drumul inapoi si apoi sa vreau sa fug si iarasi s-o iau inapoi?
- Stii ce am constatat? Ca sunt atatia prosti incat nu mai conteaza ce spui, ce faci, ca nu mai are
cine sa te valideze, nu mai ai de ce sa-ti fie rusine daca spui vreo prostie. Intr-un fel, am ajuns
toti prosti! E chiar greu sa parasesti in curand lumea cu concluzia asta, e ca si cand ai fi trait
degeaba…
Tanti Pepit e in stare filosofica, ceea ce ma linisteste pe moment. Ies din casuta taraneasca
cretana si pe drum, pe aleile umbroase cu maslini si maraville, pe sub bolti racoroase intalnesc
alti tarani cu prosoapele pe umeri. Jos de tot, dupa ce cobori zeci de trepte si o panta abrupta, e
marea. Marea aia speciala, cum numai in Creta gasesc: si cu valuri, si fara, si limpede ca gandul
curat, si translucida ca piatra pretioasa, si albastra, si turcoaz, si vernil, si alba, si racoroasa, si
calda, si cu pesti, si fara meduze…

17 iulie 2021
Petrecerile de ziua de nastere cu fitze, casa mare cu piscina, copiii tineri isi aduc prietenii, chef
mare, muzica acceptabila pana inainte de spargerea ei, cand se da cu un brau, cu o batuta, una
“ca la noi”, de sare in sus toata strada in ritm de sarba sau ce-o fi. Oh, ce dor mi-era de casa!
Am intrat in bloc, dupa mult timp, M-a izbit o racoare placuta, curate, si o aroma de varza cu
carne, extrem de imbietor. Uram, pe vremea cand stateam la bloc, mirosurile de mancare din
scarile blocurilor, dar acum, dupa niste ani de casa, am avut un sentiment de intimidate, de
colectivitate care gateste la gramada, respire la gramada, se cearta pentru vina unuia care
afecteaza pe toti…pe usa era un afis: Nu mai aruncati uleiul gatit in canalizare ca se infunda
tevile si platim toti…iata!

27 iunie 2021
Daca "zapezi" la tv, in cateva minute vezi pe toate posturile modertori care prezinta dezastre,
crime, batai, sinucideri, accidente cu un zambet larg pe fata, zambet profesional, stim, dar
parca totusi, daca nu mai ai si o stire normala, n-ar face rau sa il mai ponderezi. In loc sa
zambesti prosteste, poti de exemplu sa stai iei o expresie neutra. Zic si eu...

26 iunie 2021
Iluzia libertatii exterioare, cu care crestem, pe care invatam s-o cautam, pentru care, cica,
trebuie sa lupti, pentru care trebuie sa fii trist, disperat, daca o pierzi...Libertatea in materie, ce
sofism! Cand vine un vant, iti arunca o tigla sau o jumatate de copertina in cap si te lasa lat!
Cand pica un "copac cu flori", pe care mai ieri le-ai mirosit si admirat, pe masina in care tocmai
iti cauti, cu motorul oprit, un servetel din pachetul cazut sub bancheta! Cand mergi pe strada
linistit, in gandurile tale poluate si un dezaxat sare in fata ta cu un cutit de bucatarie, cu care
maica-sa i-a tocat morcovii din supa ca sa creasca mare si sanatos, racnind ca vrea sa mai ia
gatul cuiva! Cand azi crezi ca ai nu stiu cati prieteni si maine, daca ai cazut si te-ai lovit la
genunchi, constati ca toti sunt si ei loviti la genunchi si chiar acum nu pot sa te ajute! Imi place
tot mai mult lumea asta care ma invata, ca intr-o scoala spartana fara principii si fara scopuri
nobile, ca trebuie sa-mi castig libertatea interioara si din ea, din forta ei extraordinara, care iti
da putere cand nu mai e nimeni si nimic langa tine, sa merg mai departe pana acolo unde
drumul se opreste pe malul raului si Caron fluiera in luntrea lui, plictisit de asteptare.

13 iunie 2021
Cand imi povestea Mos Wolf despre razboaiele lui mondiale, si de fiecare care data imi arata si singura
fotografie cu ortacii lui pe front, ramasa cumva intacta, in sepia si galbejita pe la colturi, mi se parea ca
trebuie si eu sa prind unul, “Lasa ca o sa fac si eu un razboi” ii spuneam si el sarea imediat, serios,
“Doamne –fereste! Da-ti peste gura!”. Credea ca razboiul mondial e tot ce poate fi mai rau, pentru ca
acolo e moartea cu sange, cu moloz, cu parti lipsa din corp, cu buze uscate care cer apa inainte de a-si da
sufletul in bratele camaradului care isi risca viata ca sa stea cu el, in timp ce totul explodeaza, si bogatii
se scarpina in scafarlii, uitandu-se pe harti strategice, moartea e salbatica si setoasa de sange si limfa,
umbla cu coasa ca apucata, rade isteric cu mutra absenta ridicand doar gluga spre cer, pana cand se
potoleste setea si Ivan striga “Pasol na turbinca!” si lumea se ridica din pulbere, fara maini si picioare,
dar cu noi ideologii. Dar razboiul nostru nu e asa, razboiul nostru e plin de bune intentii, “control/S”
peste tot, toti salveaza si se salveaza, sunt acum impresionata de atata umanism, cand ies pe strada si
vad oameni vii sunt recunoascatoare, cati or mai fi ramas, ma intreb pe sub sprancene, in curand nu mai
avem ce iubi, nu mai avem cui scrie, cui canta, cui picta, iata razboiul meu, Wolf bacsi! Mi-am da una
peste gura, dar prea tarziu! Control/S.

8 iunie 2021
Vorbind de sensibilitate
Cum incercam sa ajungem la consonanta fiind atat de diferiti. Unii dorm pe muzica tare, altii nu
pot adormi decat atunci cand nu se mai aude niciun fosnet macar, unii pot fi daramati de
latratul unui caine din vecini, altii nici macar nu realizeaza ca exista un caine in vecini, unii
innebunesc numai daca stiu ca exista un tantar in camera, chiar daca nu-l aud sau simt, altii pot
sta si cu sobolani si scorpioni pe pereti, unora li se face greata de la mancarea verde, gen
spanac, broccoli, urzici, altii mananca moluste, celenterate, amfibieni…si toti acesti oameni sunt
pusi sa traiasca impreuna, sa fie contemporani. Nu mai vorbim de capacitatea mentala diferita,
de cultura, de educatie. Toti trebuie sa convietuiasca cumva, in proximitate, la distanta, oricum,
in acelasi timp istoric. E greu. Mi se pare tot mai greu.

8 iunie 2021
Ieri am incercat sa fac prima data spuma de cirese! Incantata ca fiu-meu o sa fie incantat, mai
ales ca nu a mai mancat asa ceva! Cum bunica-mea, care stia sa faca orice si oricand de
mancare, nu mai traieste, iar eu nu am invatat niciodata nimic de la ea in materie de gatit, m-
am uitat pe net, cum se face spuma. Un fleac, intr-adevar, daca ai mixer. In timp ce mixam, mi-
am amintit de ea cum batea cu telul, asa ca am scos si eu un tel tinut numai de rezerva, si am
inceput sa “teluiesc”, sa vad cum e cand folosesti tricepsii si bicepsii. In maximum un minut
deltoidul meu era contractat la maxim si am inceput sa simt durere, m-am oprit si am continuat
sa mai bat cu el, atenta de acum la fiecare muschi al umarului, bratului si antebratului, sa ii simt
cand si cum lucreaza fiecare. Spuma era mai putin importanta deja, voiam sa vad ce beneficii
fizice aduce lucrul manual! Si dintr-odata mi-am amintit ca bunica-mea, la 88 de ani, avea inca
muschi la brate, avea tricepsi! Muschiul care e cel mai putin lucrat – in afara celor care fac
exercitii speciale- in activitatea de zi cu zi si care atarna dizgratios inca dinainte de 40 de ani. A
venit vara si se poate usor vedea. Aparate care ne ajuta acum sa facem totul mai repede si fara
prea mult efort sunt minunate, da, dar ce facem cu muschii nefolositi? La sala nu merge toata
lumea din diferite motive, neimportante. Lumea se lupta cu kilogramele, cu ridurile, cu burtile
lasate, cu aripioare, celulita, gusa, da bani pentru unghii colorate diferit, pentru gene false,
botox, mese pentu chelii, machiaj etc, dar lumii nu-I pasa de tripesii lasati, leganandu-se apatic
ca o budinca neindulcita! Afurisit detaliu care strica tot, as zice. Asta din punct de vedere
esthetic…

5 iunie 2021
"Imbraca-ma in pielea goala!" striga azi la maica-sa, cea mica, de doi ani, in timp ce mama ei
vorbea cu mine la telefon. Dupa cateva ore de la convorbire, m-am gandit ca cea mica a spus o
chestie "epocala", cum ne "imbracam" noi in propria goliciune, gaunosenie, cat de transparenti
suntem pe masura ce ne dichisim mai mult. Sau, ca in paradoxul reclamelor: iti arata cat de
prost, nestiutor, urat, bolnav, flamand esti, ca sa-ti ofere "solutia": produsul miraculos!

4 iunie 2021
Toata lumea considera ca "lumea a innebunit". Toata lumea nebuna care considera ca lumea a
innebunit se crede in afara pericolului nebuniei generale doar pentru ca o constata...
29 mai 2021
Azi a fost o zi apandemica, ca in copilarie, cand traiam mai mult in gradini decat in casa. Pe
scurt: de cum m-am trezit si am iesit in curte am auzit larma mare in ciresul meu, dar si in alt
cires batran si urias, din alta gradina. M-am enervat subit si am fugit in casa de unde mi-am luat
toata recuzita pentru paza si confectionare de artefacte contra graurilor. Am desenat repede o
bufnita, pe ambele parti ale unui carton ( tridimensional nu puteam:) si am infipt-o intre ramuri,
Apoi, cum am multe bete de bambus din productie proprie, am facut vreo sase -sapte
"falfaietori", franjuri din pungi de plastic prinse de bambus si proptite intre crengi. Franjurile au
inceput imediat sa falfaie vesele in soare si sa fosneasca, asa ca am avut timp sa imi iau cafeaua,
tigarile, telefonul si ceva de scris cu mana. Din ciresul batran si nepazit, de peste doua gradini,
se auzea mare scandal pasaresc, decolau stoluri de grauri si aterizau altele, plecau individual
sau cate doi-trei, zburau razlet sau oblic, incercand sa dea atacuri si la alti ciresi pe care nu-i
puteam vedea de vegetatie. Singurul vizibil, ca un far vechi era cel in care isi aveau sediul. Mi s-a
parut ciudat ca nimeni nu reactioneaza si ca doar eu, ca o apucata ( recunosc ca mai mult din
ambitie decat pentru cirese) veghez nu in lan de secara, ci in dimineata de vara…Deodata vad
un zmeu, intr-o alta gradina, falfaind color deasupra unui, cu siguranta, cires! Avea pictat pe el
un vultur! Deci, tot pradatorii sunt cei mai de efect, m-am gandit, dupa care m-a cuprins o
emotie ludica: daca vulturul ala se repede la bufnita mea??? De undeva am auzit un paun,
tipatul lui strident si lugubru era nou in peisaj, m-am gandit ca or fi luat unii paun ca sa sperie
graurii, apoi, brusc, un vecin din apropiere a tras de doua ori cu pusca, probabil cu aer
comprimat. Doua stoluri au tasnit din directia impuscaturii spre ciresul meu unde insa m-au
gasit pe mine leganand amenintator un bat de bambus de vreo patru metri, asa ca unul a virat
ca un OZN si a luat-o spre alt cires, din alta gradina, unde insa s-a auzit un racnet infricosator,
apoi doua table izbite una de alta, faza la care un pitic a iesit dintr-o scorbura a unui nuc si mi-a
strigat prin gardul de plasa: “Hehe, iti place, nu?” si apoi a disparut inapoi, in timp ce doi grauri
deja ciuguleau din pomul meu, indiferenti la bufnita care se holba cataleptic la oricine in afara
de grauri, iar din alta gradina s-a auzit o pocnitoare si spre cer a plecat un grup tanar de grauri
nauci…Timp de vreo ora peste toate gradinile a plutit un aer de ghidusie naroada, un tip a
pornit undeva chiar masina de tuns iarba, pisicile sareau prin iarba, participand la vanatoare,
fara nicio sansa insa, cainii latrau peste tot, piticii din toate scorburile jucau “prinsa” intre ei sau
fugeau dupa cate o pisica, toata lumea era vesela, desi nu se vedeau unii cu altii, zmeul flutura
vultureste si brusc a aparut un avion utilitar. Zgomotul lui a acoperit tot, graurii au disparut, iar
oamenii s-au intors la nou-treburile si nou- gandurile lor. Pitici in scorburi? Nici vorba!

27 mai 2021
Cele mai cumplite dialoguri pe grupuri de mesagerii mi se par cele care nu se pot incheia. Cand
personajele doar se cunosc, dar nu sunt apropiate si au relatii politicos – necesare, totusi,
trebuie sa comunice din timp in timp. Un sir nesfarsit de “ buna ziua”, “multumesc”,
“multumesc si eu”, “cu placere”, “asemenea va doresc” se intinde pe un kilometru de
mesagerie, in timp ce fiecare, cu siguranta se gandeste: “de s-ar opri odata, sa ma pot opri si
eu!”. In cele mai multe cazuri nu “se cade” sa pui nici macar un emoticon inofensiv, care sa-si ia
adio, salvator, dand dintr-o mana galbena si grasuna. Trebuie sa scrii si foarte correct, iar aici
autocorectorul iti face mereu figura ( cred ca pentru asta a si fost inventat!): cu cat (crezi ca)
esti mai atent si sobru, cu atat cand dai “send”, s-a dus pe copca si limba ta romana ( in cazul
nostru). Toate omonimele, paronimele, dar cel mai des anacolutul lumii se afiseaza grabnic,
definitive, ca sa-ti dai seama ( a cata oara?) ca iciodata nu esti destul de atent, ba ca nu ai nici
macar bunul simt sa nu te grabesti sa trimiti imediat textul, dand compulsiv clic pe “send”!
“Focul mai are tinuta si nu poste venim ndobe la scos” ( Fiul meu are rinitia si nu poate veni
maine la scoala)
“Oh, ma szuzsti! Stiri, tsdtstura” ( Oh, ma scuzati! Stiti, tastatura)
In contextual dat, va dau o cimilitura, pentru ca si autocorectul e bun la ceva: “Sint bonuri ca se
ibtreroue bietul. Sa vreme faca se si intram!”.

25 mai 2021
In ultimul timp tot mai multi oameni isi amintesc visele si le povestesc, chinuit, cum povestesti
orice vis, care nici tie nu ti-e clar, il povestesti mai mult ca sa-l inghesui tu insuti in niste limite, il
mormai cuiva, care nu intelege nimic, dar ramane cu niste imagini straine lui. Culmea, pentru ca
nu-mi mai amintesc visele mele, am inceput sa mi le amintesc pe ale altora si, vicleana, le-am
prezentat drept ale mele. Sa nu se zica:” Uite-o si pe asta, nici sa viseze nu mai e in stare, biata
creatura, si-a pierdut si insusirea de a evada in somn”. Cum a fost fals-visul meu ca rataceam pe
un munte si am dat de un catun cu case albastre, care in loc de ferestre aveau gauri scobite
direct in perete si bucatariile lor erau toate afara, intre tufe de liliac, unde gateau femei grase si
rumene, vesele, in timp ce barbatii taiau lemne si beau bere facuta de ei, in butoaie uriase,
ascunse intre copaci scorburosi. N-am vazut copii acolo, dar am vazut soacra cuiva tragand un
car cu lemne, de una singura si se descurca de minune, femeie batrana tragand un ditamai carul
incarcat cu busteni, dar pana la urma a luat-o la vale cu el cu tot si au disparut intr-o prapastie,
si atunci mi-am dat seama a cui soacra era, pentru ca un satean a ridicat degetul mare, ca la
“like” si ceilalti toti au ras infundat, desi si-au continuat treaba de tapinari, si apoi brusc, eu am
inceput sa intreb de drumul spre orasul meu, ma grabeam pentru ca trebuia sa intre in
carantina si voiam sa fiu acolo, sa intru si eu, aveam o dorinta sfasietoare sa fiu acolo cu toti
ceilalti, care stiam eu ca sunt bucurosi ca intra in carantina pentru ca, spuneau ei, e ca si cand ai
fi aparat intr-o cetate, cu pod si metereze, sa nu intre dusmanul, mai sa fie! M-am gandit, in
visul altuia, cum am ajuns sa ne bucuram ca nu intra dusmanul, care oricum e inauntru, doar ca
eu am in fata trei poteci si nu stiu care duce spre orasul meu, dupa care ravnesc de mi se rupe
sufletul, la care apar doi lupi uriasi, negri, cu plete, care tocmai urmareau o vulpe mare cat un
ponei, si lupii imi spun: “Mars in padure, proasta pamantului, mai bine te urmarim pe tine si
lasam vulpea cat poneiul, te scapam de carantina, ca tu nu mai judeci limpede, ce poteci iti
trebuie, mars in fundul padurii!”. Dupa care am luat-o la fuga cu lupii care se faceau ca vor sa
ma manance, cu gurile larg deschise si coltii lucind, si blanurile falfaind dupa ei, eu scapand de o
alta carantina care nu-mi venea bine cum nu-ti vine un pantof cu cinci numere mai mare, si
sufletul nu mi se mai rupee de dor de orasul meu, si mi se falfaia si mie ca si lupilor , blana….
Si uite asa, visele altora sunt prolifice si in ultimul timp nu ma mai simt frustrata ca nu visez
personal pentru ca ma inspirt din inconstientul colectiv, tot mai interesant si aberrant si visele
la comun sunt tot ce-mi mai doresc de cand am scapat de Orasul meu…

15 mai 2021

Inainte de damblageala asta generala imi placeau nebunii. Dadeau o nota de nonconformisim
lumii, o tusa de culoare, acea pata de rosu Vermillion intr-o compozitie centrata pe griuri si
marouri. Acum nu-mi mai plac. Acum tanjesc dupa o conversatie logica, coerenta, fara fuga de
idei, obsesii sau stereotipii verbale preluate de aiurea si servite ca argument la orice. Acum
totul e rosu si irita. Vrei bejuri, ocru luminos, vrei un verde de China, oh, nu de China, un verde
inchis, un albastru ultramarin profund si sobru. Toata nebunia de pretutindeni seamana cu
latratul stupid si agasant al unui caine din vecini, o potaie care clantane la orice gandac de
noapte care zboara prin fata lui. Care, pentru ca e frustrat ca nu-l alinta stapanii, sparge linistea
strazii, sa se faca remarcat.
9 mai 2021
Suntem numai ochi si urechi. De cat folosesc ochii, mi-au iesit din orbite, iar urechile vin sa
acopere ca niste frunze mari ce a mai ramas din fatza. Un melc-elefant, fara antene si trompa se
taraste alene pe strazi fara soare, frecand zidurile deja scorojite, provocand mici avalanse de
moloz in capul altor melci-elefanti, care vin agale, in spate, cautand sa-mi ia urma si umbra, fara
sa se atinga. Vin ca niste hoti translucizi de mult stat in umbra, cu ochii tristi si aposi, cei mai
guralivi discuta si se aude “mmmnndddp”, “Poftim? Nu am inteles”, “Nnnsmdtppp”, “O, da! Si
eu ma simt minunat, ca bine ziceti!”, si trecem mai departe, mmmmaind si ppppaind fericiti ca
e soare si inca nu a trecut nicio cutie metalica care sa scrie pe cer cuvinte incrucisate, pe care
nimeni nu le dezleaga…( text in progresie)

7 mai 2021
Coada la Biblioteca Nationala pentru vaccinare...credeam ca pentru altceva, dar deja imi
imaginez prea multe!

27 aprilie
In seara asta am ras cu hohote, scurt, dar intens, dupa multe luni sau poate ani. Brusc, cand mi-am dat
seama ce se intampla, adica cum? rad? chiar rad? abia acum rad? mi-a trecut instantaneu! Si mi-a "cazut
fatza". Si cazandu-mi fatza mi-am dat seama ca asa da, asa e normal! Fara derapaje din astea, cand
lumea se scufunda in tampenie si niciodata n-o s-o mai vezi cum era ea odinioara...

26 aprilie
Azi am asistat la o hirotonire in Catedrala.
26 aprilie 2021
De cel putin cinzeci de ani ma pregatesc pentru moarte, trecand printr-o perioada cand
credeam ca sunt nemuritoare, care, din fericire, a durat exact cat sa nu zic ca nu am trait-o si pe
asta! Tema curenta a fricii de moarte imi aduce aminte de saltul in abis practicat de ucenicii
unui saman mexican, prin care, dupa ce se pregateau ani si ajungeau la punctul “fara mila” se
simteau complet detasati de lumea asta si se aruncau “in abis”, ca sa fie absorbiti de o
constiinta universala, a “vulturului”. Asta asa, pe scurt, simplist. Pentru ca ideea nu e
samanismul toltec tarziu care m-a fascinat pana pe la 35 de ani, ca sa ma arunce direct in
ascetismul timpuriu crestin din pustiul Nitriei, ci cum sa invingi frica de moarte incercand sa fii
pregatit oricand sa parasesti lumea asta. Si samanii, si ascetii crestini si multi altii stiu ca lumea e
iluzie si ca cel mai bine e sa te prepari cat inca esti viu si viabil pentru despartire. M-am tot
gandit ca orice teama se sfarseste oricum in momentul in care nu mai ai de ales si evenimentul
care a starnit groaza se si intampla. Ca esti de acord sau nu. Cand se intampla are loc o
experienta noua. Ca tot ceea ce insemni tu, in constiinta ta proprie, o sa fie intors pe dos, ca un
tricou uzat si transpirat, si ca urmeaza altceva pe care acum, aici, nu ai cum sa ti-l proiectezi si
nici nu are rost. I-ai strica farmecul!
Revenind la frica de moarte, care pe multi i-a smintit poate definitiv, mi-am amintit ca metoda
cea mai buna e sa nu-ti mai placa de tine. Sa-ti fii indiferent tu tie insuti. Sa te poti vedea
dinafara ta ca pe un strain. Tot atasamentul de sufletul tau, de trupul tau, de lucrurile tale, de
bucuriile si dorintele tale, de rudele sau prietenii tai nu face decat sa mareasca groaza ca pe
toate le vei pierde. E, da, un salt in abis, fara sa parasesti inca pamantul. De aia nu am inteles
niciodata de ce se insista atat pe “a te iubi pe tine”, ca sa poti sa accepti, sa faci, sa dregi, sa
scapi de traume etc. A nu te iubi, fara sa te urasti, mi se pare mai “constructiv” in vederea a
ceea ce oricum va veni…

Ceea ce mi-a placut cel mai mult la eremitii din pustiul sketic a fost raportarea lor la moarte.
Face sa te antrenezi zeci de ani pentru asta, daca nu te atrage lumescul sau daca, dupa un timp,
iti dai seama ca nu te mai atrage. Abia cand am dormit in desert, e drept nu al Nitriei, si am dat
ochii cu zorii in pustiu, am stiut ca daca o sa-mi mai fie frica de moarte va fi cu totul alta frica.
Desertul te confrunta cu infinitul intr-un mod atat de concret incat nu-ti mai ramane decat sa ti-
l doresti. Uneori, dimineata, scot sunete de vultur solitar planand deasupra canioanelor vinetii ,
avand deasupra un cer perfect albastru, iar putin dedesubt vrafurile de piatra ocru-rosu cu
cochilii de melci marini incrustate. Sau marai ca un coiot flamand sau hohotesc precum tzvoa,
hienele din jurul Tiberiadei. Sa fii putin pasare de prada, apoi coiot, te scoate din cutuma zilei
inepte, condusa de spirite cazute.

Sigur, plecarea poate fi urata, chinuitoare, urat-mirositoare, dar eliberarea vine oricum.

25 aprilie 2021
Fenomenul cel mai deranjant in ultimile luni e ca lucruri de la sine intelese trebuie explicate,
argumentate. Mai ales, argumentate. Sau, ca s-o luam altfel, oameni care inainte puteau
intelege orice, ba mai aveai si de invatat de la ei, par sa nu mai priceapa lucruri banale, de bun
simt. Sau, daca aparent le pricep pe moment, a doua, a treia zi te trezesti ca o iei de la capat.
Functia de intelegere si memoria par a fi alterate, desi la prima vedere totul pare la locul lui, nu
vorbesc inca singuri pe strada si nici nu rad cand le arati degetul. Asta ma face sa ma cred tot in
vis unde, desi multe nu au logica si tu esti constient ca visezi, totusi trebuie sa “traiesti” visul
pana cand ti-e dat sa te trezesti. Si cat ruleaza visul asta trebuie sa dai din cap si sa le dai
dreptate, da, da, cum sa nu! asa e, exact…Fiecare umbla prin visul lui cu nonsalanta, ne mai
intalnim pe acolo, inclinam respectuos capul, apoi mormaim in sinea noastra o “eticheta”,
plecam mai departe, intalnim o colina cu coada de cometa, un urangutan care sare intr-un
picior incaltat in condur de catifea, o femeie cu barba si rochie de matase , dar nu ne mai mira,
si incapacitatea de a te mai putea mira inseamna poate si incapacitatea de a mai gandi critic. In
visul meu de acum am patru-cinci ochi, o gura stramba, urechi clapauge si o antena cu care
prind stiri din pesteri virtuale si umblu cam de mult timp singura. Daca nu ati inteles nimic din
textul asta, nu e nicio problema: asa sunt vremurile.

19 aprilie 2021

Imi place cum disparem unii altora din memorie, asta imi intareste convingerea ca nu trebuie sa
iei niciodata nimic din ce e omenesc drept definitiv, etern. Ca, la urma-urmei, conteaza doar
momentul trait cu alti oameni. Ma pot raporta de acum si la parinti, si la prieteni, si la iubiti
inocenti sau doar cunostinte ori oameni intalniti o singura data, in tren sau la farmacie…Eva
Nada, un personaj din “Tara indepartata” a lui Sorin Titel, spune la un moment dat ca nu-si
aminteste din mama ei decat un dinte de aur! Si atunci m-am apucat sa ma gandesc la fiecare in
parte, vii sau morti, sa vad ce imi mai amintesc din ei, asa, la o prima trimitere la memorie. I-am
luat alandala, morti si vii si, in final, mi-am dat seama ca de fapt, cand nu mai esti langa cineva,
si viu de-ar fi, pare mort. Din fiecare a ramas o frantura de fizionomie, nici macar intreaga, din
unul doar o replica “celebra”, din altul o gesticulatie, cineva rasare printr-un ras, pe care inca il
poti auzi, daca ciulesti putin urechea interioara, din cineva un tacanit de tocuri, alta e doar o
rochie, altul doar un scaun pe care se tranteste si cade pe spate, unul e doar un cap bagat pe
usa sa te intrebe ceva, altul - o mana pe capul tau, una e doar un salut teapan si suficient, altul
apare ca un stereotip verbal, dintr-o colega raman doar doua maini spalandu-se mereu la
chiuveta, facand apoi un balet cu degetele incarcate de apa, sa se usuce mai repede, si
propozitia “ nu stiu de ce nu avem aici prosoape de hartie”, din cei dragi raman doar stari, o
contractie a muschilor gatului la viziunea care te bantuie si pe care ai prins-o doar tu, un frate
mort care iti spune in vis ca e minunat acolo unde a ajuns, apoi din nou prieteni , omul din
tramvai care ti-a atras atentia ca ti-e geanta deschisa, omul care a fost taiat de tramvai in fata
ta, un morman de carne si sange iesind de sub roti, fosti iubiti, de acum amorfi, niste crochiuri
care aveau un nume, batranii care ti-au marcat copilaria si acum, de un an incoace, niste ochi
speriati, incruntati sau pierduti privind de deasupra unor burkas medicale, oameni cu care nu
mai interactionezi, ci doar te ocolesti. Ce amintiri se vor lasa de acum, unii altora?

17 aprilie 2021
Zi in care nu am resuit sa scriu nimic
14 aprilie 2021
Ora opt seara, ma intorc de undeva pe jos, uit pur si simplu ca sunt singura pe toate strazile
dosnice pe care vin, spre calea Sagului, ajung in statia expresului si vad pe tabela ca mai am de
asteptat douazeci de minute, ca de obicei tocmai plecase unul. Imi aprind o tigara, bucuroasa ca
tocmai sunt singura sub paravanul jilav, ploua firav si nu se formeaza nici macar o balta, poti
fuma chiar sub cerul liber. Termin tigara si ma hotarasc sa plec pe jos pana la urmatoarea statie,
ca sa nu stau pe loc. Ceva incepe sa ma apese, dar prinsa de alte ganduri mai urgente, nu ma
gandesc ce anume ma apasa, dar parca ma strange haina. Paralel cu mine trec masini, stau la
stopuri, dar sunt tot singura, pana cand vad, intre benzi cu masini oprite la rosu, un cersetor
fara picioare, cu doua carje. Atunci realizez ca e primul om pe care il intalnesc live, dupa treizeci
de minute de mers pe jos, din Balcescu. Il las in urma si ma opresc la urmatoarea statie, tot
goala. De departe vad faruri de autobuze, pare animatie, acum realizez ca animatia e simulata
doar de masini, ca orasul e gol si ca singurii oameni vii parem sa fim cersetorul, ramas in urma,
si cu mine. Apare si expresul meu, urc si, din nou, in el doar un alt om, si cu mine, doi oameni,
fara sa tinem cont de sofer, care nu se vede de dupa paravanul lui. Celalalt om nu stiu daca era
femeie sau barbat, pentru ca desigur, nu am vazut decat un spate aplecat inainte pe un scaun
si, din lateral, o fasie albastra. Expresul a oprit constiincios in fiecare statie si de fiecare data nu
cobora si nu urca nimeni. Cobor in cele din urma si eu, in statia mea, usile se inchid in urma mea
si atunci, uitandu-ma din intamplare spre sofer, vad ca masinaria porneste mai departe, cu
scaunul soferului gol.
13 aprilie 2021
Plasa de zombie
Ultimele vesti proaste culmineaza cu un posibil razboi, care pare acum foarte aproape de partea
asta a lumii, urmat de niste epidemii groaznice, in care unii se vor transforma intr-un fel de
zombie, de fapt o boala fara nume inca, care ii va face pe oameni sa arate precum niste morti
vii, care vor atenta la viata celorlalti, inca nezombificati si asa mai departe, adica, vestile rele nu
se opresc niciodata si, iata, ne-am obisnuit de acum si cu viata rea ( pe aia buna am consumat-o
ca pe cafeaua de dimineata), dar ce zic eu viata rea, cu o viata pe zi ce trece mai rea, si, ca sa
conchidem odata: un rau in devenire ( traducerea cu google va scrie “ river” in loc de “evil”, dar
ce mai conteaza?). Un rau care se va amplifica direct proportional cu gradul nostru de
inconstienta in care am trait. Si asa prea mult. Daca n-am fi trait prea mult, nu-l mai apucam,
dar pentru ca probabil multi il vor apuca, se cheama ca au trait mai mult decat le era bine.
Pentru ca dupa bine vine rau si invers. Asa ca in timpul liber imi tes o plasa de zombie, o plasa
smechera, care nu trebuie sa fie rezistenta, ci cleioasa. Am invatat asta de la colectia mea de
paianjeni vii, pe care ii urmaresc vara in baraca de lemn. Acum cativa ani aveam un paianjen
mare, gras si versati, Charlie i-am spus, asa, fara sa asociez cu ceva . Asa mi-a venit si asa a
ramas pana cand intr-o zi devenise atat de urias si nesatios incat a dat sa prinda o vrabie, care
se incalcise in plasa lui imensa si lipicioasa. Si atunci m-am enervat si l-am strivit, am eliberat
vrabia si am tras concluzia: cand cineva devine prea lacom si impertinent, cand isi sare umbra,
cineva, pe neasteptate, il va strivi. Exact cand se astepata mai putin. Charlie, hm, ma credea
deja prietena lui!

12 martie 2021
Nu vazusem niciodata o pasare botgros, un Coccothraustes coccothraustes adica, dar stiam
denumirea din literatura. De cateva zile insa, mergand pe strada, ma gandeam ca toti aratam
ca niste botgros ( azi am catadixit/catadicsit sa ma uit dupa pasare … imi place mai mult forma
cu “x”!). Ca niste botgrosi sau boturi groase sau boti grosi. Ieri, fiind intr-o stare voioasa, pe
dinauntru, mergand printre botgrosi imi venea sa scot triluri, sa ma sui in final intr-unul din
pomii infloriti si acolo, sezand picior peste picior pe o creanga , sa cant pasareste, dintre
inflorescente. La gradul de nerozie planetara, ce mare ciudatenie ar fi ca una, trecuta de prima
tinerete, sa sada intr-un copac din centrul urbei si sa scoata sunete de pasare, cu ochii doar
razandu-i? Adica, cine mai vede acum ochii, desi numai ei se pot vedea? Vedem acum numai un
maxilar albastru sau negru sau cu floricele sau orange cu dungi. Ne-am imprestritat, artistic. Am
venit acasa si, in loc sa cant pe o creanga, i-am pus o masca cainelui meu, care caine a dat-o jos
in doua secunde, cu o singura laba. Dupa care s-a uitat la mine fix si a fornait de cateva ori.
Privirea lui parea sa spuna: Ce facem, mergem la psihiatrie? Ca acolo o sa fim mai aparati de
urgia de afara. Si acum, putin despre frica: sa ne intelegem, daca dumneaoastra va e frica de
paianjeni, mie nu. Mie mi-e frica de altele, dar nu de paianjeni, intamplator. Unii au rau de
inaltime, altii de subteran, unii au frica de boala, altii de sentimente ranite , unii de moarte, altii
de viata prea intensa, unii de greieri, altii de oamenii in costume albastre, mie mi-e frica de
mine. Pentru asta, da, as putea sa port o banda de panza peste gura, ca sa nu se vada rasul.
8 aprilie 2021

Cand Pepit vede ca te pregatesti sa o fotografiezi ia imediat o figura de sentimentala nevinovata, care
ma scoate din minti. Arata deodata ca si cand ar sta sa planga si nu inteleg de ce ii convine postura
asta, cand e orice altceva decat o sentimentala. Uneori strig “ Stai normal!”, dar ea isi schimba atunci
pozitia corpului, mai pune si o mana la tampla, de zici ca a apucat-o brusc migrena. “Figura, figura ta
nu e normala, nu-ti mai compune mimici tragice, o sa arati ca o bocitoare de profesie…”, zic, dar ea
ranjeste multumita, pana cand vede ca intind aparatul sa suprind grimasa, moment in care din nou isi
ia masca melodramatica! Asa ca i-am sters toate pozele cu figura stupida si i-am arata fisierul gol. “Am
vrut sa aveti amintiri duioase cu mine, poate nu tu, dar ceva nepoti, in caz ca apar, pe ici, pe colo, in
timp…”. I-am explicat ca dimpotriva, noi o s-o descriem ca pe o baba obraznica si ca pe ici, pe colo sper
sa nu raspandim diferiti nepoti, ca nu suntem neam de cuc. Ca sa ma deruteze a trecut instantaneu la
alt subiect, si a inceput sa rada direct: “Stii ca pe strada noastra s-au organizat in echipe de vaccinati?
Mosii si babele, vreau sa zic, dar au mai cooptat si cate unul mai puriu sau cate o femeie mai jucausa!
Fac acum campionate, Pfizer contra Astra, Pfizer e in grupa A, Moderna in B si Astra in C, pana acum
cei mai rezistenti au fost cei din A, intr-adevar, desi unul, mos Palade a picat alaltaieri pe teren, dar
cica e de la cioturile tufelor taiate anul trecut, nu de la ser. Aia care inca nu s-au vaccinat sunt galeria,
vor sa vada cu care sa se vaccineze in functie de scor. Eu cred ca ne-am tampit toti!” zice, si incepe sa
rada pana sa se inece…”Si tu esti in echipe?”, intreb disperata la ideea ca alearga in slapii de plastic pe
tapsanul plin cu cioturi de tufe taiate de primarie. “Eu nu m-am calificat! Doar ma stii!”. Ei, da, zic,
cum sa nu te stiu? “Eu…tricotez insa frumos!” a mai zis si a inceput sa rada din nou, inecandu-se a
doua oara.

Cand vin timpi de odihna, te gandesti ca te odihnesti anticipat….

3 aprilie 2021

Gradina de mai jos e parasita de niste ani, de acolo imi vin uneori serpi, melci si crocodili mici, dupa
ploaie. Crocodilii mici se formeaza instantaneu dupa ploile amare, care pica de undeva de sus, dar nu
de foarte sus, din norii facuti de mana omului. De cate ori ies sa intind haine, vad semne pe cer, le
scriu ei, vor sa imi transmita ceva si eu am inteles pana la urma si nu mai intind hainele sub cerul liber.
Fac un acoperis si mesajele cad direct pe el si atunci pot sa le si citesc pentru ca le culeg, litera cu
litera. Si fac un scrabble. Dupa ce termin de cules literele, cum culegi flori de musetel, mainile mele au
pulbere de stele cazute, sunt usor rosii si usor arse si usor mirositoare a laboratorul de chimie din liceu
unde Doamna ne punea sa facem experiemente…Doamna striga la noi, ca totul e chimie, cum cel de
mate spunea ca totul e mate, doar cel de romana spunea ca nimic nu se poate fara sa stii mai intai
bine limba materna. Asa ca mai intai m-am straduit sa invat limba si acum stiu si…chimie. Pe litere.
 Scriu despre gradini pentru ca vreau sa termin o carte si abia acum, dupa 20 de ani, s-ar putea sa fi
venit timpul. Sau poate Timpul. Pentru ca, interesant! simt ca nu mai are rost, in sensul cel mai clar al
cuvantului

1 aprilie 2021

Crepusculul, lumina care iti arata doua lumi concomitent, pentru scurt timp
Umblu si acum prin gradina, una singura de acum, si prietenul din copilarie stie ce de gradini am
avut la indemana, erau toate ale noastre, vecinii nu mai erau proprietari, ci niste zmei batrani, cu
care ne luptam seara de seara pana in miez de noapte, calcandu-le teritoriul si furand tot ce era de
furat de prin pomi, batand in ferestre si luand-o la fuga, viata de "drac de copil", viata de
maimute viclene, cu zgarieturi, tatuaje cu pixul, par incalcit si muci uscati agatati prin narile
innegrite de pamant, in care cadeam cu nasul, de pe ziduri vechi si inclinate, cu mere mancate
din fuga, zu zeama curgand pe barbie, cu imunitate de exceptie si miros de caine de vanatoare.
Umblu prin unica gradina si inca adulmec aerul, incercand sa disting intre mirosuri grele de
fumigatii, aromele florilor de cais si stravezia mireasma de papadii grase si galbene amestecata
cu firul ierbii verde smarald...

Tanti Pepit mi-a expus recent “trusa senilului”. De fapt, un afis mare, scris cu marker de ea, pe care a
desenat o schema a schemei de gasire a obiectelor de mare necesitate, o schema mare cu sageti.
Toate sagetile indicau locuri din casa unde se puteau gasi obiectele respective. I-am spus ca pentru un
hot e excelenta, dar mi-a ranjit incantata: “Vezi tu sageti spre bani sau bijuterii vechi de familie? Daca
le-as avea, sa presupunem!” Cand am inceput sa ma uit mai bine la schema, mi-am dat seama ca e o
mare vicleana:

“Sa nu uiti! Uita doar lucrurile rele din viata ta, dar pastreaza asta:

Caiet cu foi volante, pixuri, etichete – in dulapul ala cu cheia rupta. Etichetele le lipesti pe cutiile de
medicamente sau pe orice alt obiect a carui denumire ai uitat-o ( pot fi chiar cuvinte uzuale, care incep
sa se piarda…de fapt, unde se duc cuvintele cand nu ti le mai amintesti?)
Caiet unde scrii locul fiecarui obiect important – in sertarul pe care l-ai deschis si ti-a cazut in brate in
ziua cand te-ai mutat

Un afis la vedere unde scrii exact ce haine sa ti se dea si unde anume se afla pentru cazuri urgente
( spital, dar preferam sa nu!), moarte ( costumul pepit, desigur)

Setul de carpe spalate si calcate, pentru caz de razboi sau cataclism, cand trebuie sa iesi si sa ajuti
populatia

Locul unde stau bastoanele, carjele sau toiagul cel noduros, pentru cazul ca se rup bastoanele “de
oras” – acel loc il stii bine si important e sa le pui mereu tot acolo

Agenda de telefon, cu numere scrise de mana ta, in copii xerox, pe care le risipesti prin toata casa, in
punctele importante, in caz ca iti moare telefonul cu agenda lui cu tot

Locul unde iti tii sticlutele cu extracte gemoterapice de maxima urgenta ( arin negru, sanger pentru
infarct)

Harta reflexologica a mainilor, degetul mic de la mana stanga pentru inima si lesin si tot restul”

Schema continua haotic cu foarte multe indicatii, hartia arata ca o harta pentru gasirea unor comori
de la pirati, iar in cele din urma nu am mai putut citi.

- Macar pe tine te ajuta? Ca daca e sa se descurce cineva care chiar vrea sa-ti vina in ajutor, te asigur
ca o sa fi murit de mult pana se lamureste de unde sa ia macar sangerul! Ca sa nu mai vorbim ca nu ar
sti in ca se te imbrace. Adica, numai pana afla din schema ta generala unde anume se gaseste un loc
nu stiu care, pe care il incifrezi apoi cu constante din memoria ta personala ( sertarul care ti-a cazut in
brate nu stiu in ce zi), ii trece cheful sa mai ajute vreodata un semen. Pe mine deja m-ai descurajat.

-Nici nu e pentru ceilalti, zice, fericita. E pentru mine, ca sa mi se adreseze cineva zilnic, de pe perete!

19 martie 2021

Figurile lombroziene ale timpului

E adevarat ca Cesare Lombroso a fost cumva depasit si ca marii criminali nu e neaparat necesar sa aibe
o fiziognomie rudimentara, cu fruntea tesita, prognatism, asimetrie faciala, urechi mari si dinti
anormali, plus privire imbecil-sadica. Uneori insa imi amintesc de seminariile de criminalistica, tinute
in partea de demisol a facultatii, cu draperii negre groase, lasate doar putin intredeschise, sa se
ingrozeasca studentii de la Utilaje Tehnologice, care aveau cale de acces prin spatele Dreptului. Se
ingrozeau de la proiectiile cu scene de omor deosebit de grav facut de criminali in serie, activi chiar pe
timpul lui Ceausescu. Celebrul Ramaru, pe care am facut si studii, arata ca un macho al zilelor noastre,
avea chiar trasaturi regulate, dar, la o privire mai atenta, chiar pe fotografii normale ( nu de la
ancheta, unde ochii ii sunt intredeschisi si arata a zombie) se intrezareste acea “determinare” in ceva
ce nu duce cu gandul la bine. Privirea e aparent senina, de tanar de viitor, dar in ea intrezaresti o
obsesie. Evident, daca nu stii cine e, te gandesti ca e obsesia de a face cariera sau de a atinge un
record in vreun sport, de a obtine un Nobel pentru o descoperire stiintifica…

Cum locuiam in chirie in cartierul unde a locuit el in ultimii ani, ca student, la o straduta de ea lui, cand
ma intorceam uneori noaptea, pe strada cu teii batrani care faceau bolta peste soseaua cu piatra
cubica, aveam senzatia ca-l vad venind pe acelasi troturar, cu mainile in buzunare, in geaca in care
apare in ultimele fotografii. Iata o fraza prea lunga! In Cotroceniul anilor 80 erau totusi niste
“felinare”, care, vara, luminau filtrat din coronamentele tailor. Iti auzeai pasii pe strazile pustii, cam la
fel de pustii ca acum in carantina. Daca aveai tocuri, se auzea clar: tc, tc, tc, tc…Ca sa imi treaca groaza
incepeam sa schimb ritmul si brusc, ma opream dupa cate un trunchi gros de tei. Din vilele vechi se
mai auzea cate un pian sau o harfa, locuiau destui muzicieni in zona. Asta ma linistea, grabeam pasul.
Apoi, dupa ce acordurile se stingeau in urma mea, incepeam sa am alte senzatii: ca printre tc-urile
pasilor mei, intercalat, se aud alti pasi. Ma uitam inapoi: nimeni. Dar daca se opreste si el in spatele
unui tei din urma mea? Imi aminteam brusc sfatul mamei: “Sa nu umbli noaptea!”. Dar imi placea
Bucurestiul noaptea, imi placea apoi Bucurestiul pentru lumea lui pitoreasca, pentru patina bizantina
pe care, pe alocuri, o mai avea, imi placea cum miros teii in Bucuresti, cum vorbea lumea buna si cum
injurau, inventiv, cocalarii din mahalale. Care imi aminteau de romanul “Maidanul cu dragoste”. Nu
intelegeam de ce, intoarsa acasa in vacante, prietenii imi spuneau ca mi-am schimbat accentual, ca imi
schimb fizionomia. “Dar cresc si eu!”, ripostam. “Nu pot sa raman mereu cu figura bleaga din liceu, cu
ochii usor descendenti si privirea amabila”. Apoi, usor, am inceput sa-mi dau seama ca figura imi
exprima schimbarea interioara. Fiecare noua experienta, fiecare nou desfrau lasa un stigmat fin, in
trasaturi. Cine stie sa citeasca figurile, rapid intuieste cu cine are de-a face, in pofida tuturor
declaratiilor sale. Si nu neaparat prin aspecte evidente, frunte tesita, maxilare proeminente, privire
crancena sau, dimpotriva, figura suava, privire decenta si nas frumos, ci in acea subtila dizarmonie
dintre trasaturi si un anumit detaliu, care tradeaza tot. Detaliu care poate fi, la un moment dat, doar
felul de clipi la auzul anumitor cuvinte.
17 martie 2021 ( neterminat)

In 13 martie 2018 a murit Stephan Hawkings, dupa cum era notat in jurnal , tipul care a afirmat ca nu e
nevoie de Dumnezeu ca Universul sa evolueze. Daca lumea e rezultatul unui accident si ulterior a unei
evolutii ” iesite din comun”, cum se explica suferinta care a insotit tot parcursul omului? Durerea
sufleteasca, emotiile, iubirea, ura? Erau ele necesare intr-o evolutie strict materiala? A materiei? Are
Universul proprietati afective? Daca da, de unde vin? Daca nu, cum se explica spectrul imens de
sentimente? Universul plange? Rade? De unde capacitatea omului de a plange, rade.? Sunt trasaturi
care tin de Persoana. De asta, a scris el in jurnal, undeva, in spatele accidentului trebuie ca sta
Dumnezeu. Pe care nici macar o “minte brilianta” nu L-a putut vedea pentru ca s-ar pulveriza
instantaneu. Si n-ar mai fi brilianta. Brilianta e cat poate si ea…

17 martie 2021

( Rene Descartes , „Discurs asupra metodei” apărută în anul 1637. Totodată, lucrarea se subintitula
„Pentru a ne conduce bine rațiunea și a căuta adevărul în științe”.)

Exista un soi de hiatus intre doua mari jumatati ale populatiei, luati in mare, pentru ca mai exista si
indecisi, indiferenti. Una se indoieste de tot ce se ofera, alta accepta tot, neavand nici macar dubiul
instinctului de conservare, desi, culmea! exact frica de moarte a adus pe multi in pragul acceptarii a
orice (li se spune) ca i-ar scapa de moarte! Ce e inca mai interesant e ca li se spune de catre personaje
de care se indoiesc in aproape orice demers al lor. Se indoiesc cand li se spune ca tara va arata
minunat in cativa ani, dar nu se indoiesc deloc cand li se spune ca se face totul pentru sanatatea lor.
Ei, asta iti da fiori de placere! Insemana ca nu esti ultimul prost dintr-o gramada mare, iti zici. Dintr-o
data au aparut doua stiinte, una care vrea binele, alta care vrea raul omului . In pofida tuturor
evidentelor, care tot curg si nu sunt bagate in seama decat de cei care se indoiesc, deci cugeta, cugeta,
deci exista, o jumatate de glob e in intuneric, alta in lumina, cum e si cu fusul orar, deh! Frumos ar fi ca
din cand in cand sa se faca un schimb, sa experimenteze fiecare si cealalata varianta, macar teoretic.
Deci, sa …existe, pornind de la a se indoi. Dar nu fizic.
15 martie 2021

Cum sa explici unui pusti de clasa a cincea timpurile verbale? Prin exemple, da, dar se cere si putina
teorie. Actiune trecuta neterminata in momentul vorbirii, care se desfasoara in acelasi timp cu alta
actiune trecuta: imperfect! Faceam, dadeam, plecai, te minunai cand el a ajuns si se uita la tine pe
fereastra. Actiune inceputa si terminata in momentul vorbirii: perfectul compus. Am fost, ati baut
toata cafeaua, prapaditilor! L-au batut la cap si nu s-a enervat…

Ma straduiesc sa il fac sa inteleaga gramatica, logica de felul ei, dar in logica limbii, pe care o poti
dezvolta doar citind, citind, citind, mult, pana la ameteala, sa te ridici “din carte” si sa clipesti des la
vederea arealului color, sa te trezesti folosind cuvinte noi si sa simti contextual, fara sa fi verificat in
dictionar, sa te bucuri de lectura ca de prajitura preferata, sa te ascunzi ca sa citesti in liniste, sa
incepi sa vezi pe intuneric ca sa poti citi noaptea, cand ar trebui sa dormi

13 martie 2021

Cand m-am trezit era o liniste nefireasca in toata casa. Am iesit nauca, drept spre celalalt pavilion,
unde mi-am amenajat o pestera in care imi revin la realitate treptat, dupa somn. Cafea rece, lasata
acolo de cu seara, abia vad ce apuc, pipai dupa tigari si bricheta, intra putina lumina prin geamlac, pot
inca sa-mi molfai arabescurile onirice. Deodata realizez ca nu aud pick-up-ul vecinilor mei batrani, care
pun “Kalinka”- doar cand afara e frumos si se pot tine deschise usile spre curti. Ii aud acum vorbind,
aud cum gafaie dupa mai multe propozitii si imi dau seama ca nu avem curent. Ma vad pioniera din
nou, dar in Vestul Salbatic sau in orice alta salbaticie, taind cu maceta tufe de maces, ca sa-mi
incropesc salas…”De ce sa-ti fie frica de razboi, o aud pe doamna , nu ne-am nascut noi in razboi?
Poate acum murim mai repede, asa zic astia acum, ca am muri ca puii de musca, hehe, ne palesc si ne
frig instantaneu, ne rumenesc…”Il aud si pe el razand de undeva, de dupa usa deschisa. Cand e pana
de curent se lasa linistea de inceput de lume sau de sfarsit, ce mai conteaza!? Vreau sa sun la
Deranjamente, sa vad ce se intampla, dar imi dau seama ca telefonul e mort, nu l-am pus la incarcat si
mereu atunci apare pana de curent, cand crezi ca totul functioneaza cat de cat, dar de fapt nimic nu
mai functioneaza decat in reprize, in doze de subzistenta, iata acum si curentul o sa vina din nou, ca pe
vremuri, intre anumite ore, iar cand vine o sa aud “March to war” urland la radioul vecinilor, mari
consumatori de Sabaton, te si minunezi! Ma gandesc la tonusul batranilor, li se falfaie de razboi, rad
si-si beau cafeaua fara cofeina sau “3 in 1”, o posirca din care as bea eventual dupa o zi de batalie
castigata, in spatele frontului…”Acum, zic astia, n-o sa mai fie fronturi, transee, puscoace, o sa dea de
la butoane sa crape lumea…”, il aud pe domnul vecin. “Crapa oricum, nu stiu de ce trebuie sa dispara
multi deodata, de parca am fi nemuritori si nu mai scapa de noi in veci! “, “Da, Vera, dar consumam
resursele planetei! “, “ Ce resurse consumam noi doi, de exemplu? Ca avem totul in solarul nostru din
gradina si mai dam si la altii…”, “ Cine suntem noi, sa intram la exceptie? Intram la gramada cand e sa
fie, zburam mai repede la Domnul si gata! Consumam terenul pe care stam, ca sa stii!” , “ Ma intreb ce
regim au sufletele care vin la gramada, in timp de razboi, ca tot ai spus…sunt trecuti ca mucenici? Ca
nu e totuna sa mori de batranete linistita, in confort sau sa pleci ca animalul sfartecat, dupa o viata
deja de chin?”

Vera tace brusc, tace si sotul ei. Aerul incepe sa vibreze in pestera mea, un sunet abia perceptibil, care
face doar diferenta fata de linistea dinainte: a venit curentul! Din pick-up bubuie cu entuziasm , din ce
in ce mai repede, Kalin-ka-kalin-ka-ma-ia…Ma tarasc afara din pestera si vad cer albastru, si caine
privindu-ma afectuos, si motani pandind vrabii zurlii, si narcisa inflorita prima din grupul de narcise
nealiniate, si pesti rosii plutind mirati in balta si imi imaginez ca inca lumea e normala. Dar cand a fost
lumea normala?

10 martie 2021

Tanti Pepit si Willi

Unul din sotii lui Tanti Pepit a fost Willi, neamt de prin partea locului. Tin minte ce furtuna emotionala
crea Willi, care pleca mereu in sat dupa cumparaturi si venea inapoi nu doar cu plase pline, dar si cu
povesti de la “Biroul Info”, cum ii spunea el. Cum Tanti Pepit era naturalizata acolo si nu cunostea
comuna de la inceputul vietii, ca el, dialogurile lor erau atat de absurde incat nu ma puteam abtine
mult sa nu izbucnesc in ras nervos, indreptand atunci atentia ambilor asupra mea. Deveneam eu
inamicul comun, dupa criteriul “ tinerete”.

Willi intra in bucatarie unde Pepit deja incepuse parte din meniul zilei, dar ii trebuia inca ceva, care
urma sa fie adus de el.

-Ai venit, in sfarsit? zbiera ea, toata transpirata de aburile din oale

- Ce? zicea calm, Willi

- Ce, ce? Ai ajuns?

- Am ajuns? De ce? spunea Willi, cu figura lui rotunda, rozalie, chel si binedispus.

- Tot intrebi ce, de ce…cum de ce? Nu stii ca astept scortisoara???

- De unde?

- Cum de unde? De la magazin!

-De unde sa stiu io ca tu astepti scortisoara!?

- Dar n-am vorbit la plecare? Nu ti-am spus eu clar: Willi, daca vrei masa gata pana la 12 – ora asta
tampita pe care o pastrezi din copilaria ta nemteasca- nu stai la Info pana la 12 fara un sfert???

- Ce fara un sfert? Abia e 11!

( Willi avea darul de a contrazice evidente si de a le sustine pana renunta celalalt sau cadea lat)

Atunci Pepit se enerva asa de tare, dar asa de tare, incat Willi disparea brusc undeva , chipurile sa se
schimbe de “hainele de strada”. Pepit spumega, fumega si vorbea singura in doua limbi ale
nationalitatilor conlocuitoare, iar in romana facea doar promisiuni sinistre.

• Asa face mereu, imi spune, vorbim una, promite ca vine pana la 10 si dupa aia dispare sa stea
la taclale cu toti betivii la “info” si sa-mi povesteasca mie despre tot felul de indivizi pe care nu
i-am vazut in viata mea…

• Arata-te interesata, zic, se simte si el important

• Daca ma mai arat si interesata, reia toata povestea vietii, cu toate personajele vii sau moarte
din viata lui de 80 de ani! Si 80 de ani nu-s o gluma!

Willi reaparea, roz, chel si binedispus, imbracat acum in niste nadragi largi, patati, cu o camasa si mai
prapadita si cu o vesta tricotata de Pepit, toata gaurita de molii. Pepit se uita cu coada ochiului la el, in
timp ce mixa ceva in spatele unui “pult”, loc numai al ei, unde prepara bunatati.

• Stii cu cine m-am intalnit la Info azi?

• Te uiti cum arati?

• Arat foarte bine, toata lumea imi spune ca nu arat nici de 70, hehe…

• Asa cum esti acum, asa sa te duci in sat data viitoare! Sa te vada ca arati de 120!

• N-am nici 70, zicea, aiurea, Willi si-mi tragea cu ochiul si eu ii raspundeam, sa-l incurajez in
greau incercare ce urma

• Arata-mi buletinul! Ca ce vad eu acum in fata ochilor nu seamana cu ce am luat acum 20 de

ani!

• Ha! zicea Willi, usor consternat, brusc nesigur pe tactica lui

• Pot sa va filmez? intervin, ca sa il scot pe Willi din incurcatura

 • Motor! Filmeaza pe Pepi, sa-i fie rusine de cum zbiara la mine, om batran! striga Willi, vesel

• Sa ne filmezi? Sa ne dai la Stiri? Sa se vada cum striga o femeie de treaba la un om batran care
la 80 arata nici de 70? striga Pepit si-mi trage cu ochiul, si eu ii raspund la fel

• Sa va mai vad dupa ce n-o sa mai fiti! Si sa-mi amintesc cu drag ce bine va intelegeati!

Willi imi trage cu ochiul ca, yes, bine i-am spus-o….Pepit se face ca nu a auzit, ocupata cu
farfuriile. Ma simt bine, miroase a budinca cu scortisoara si desi am deja jumatate de veac
petrecut pe picioare, ma asez la masa si bat cu lingurita in masa, scot limba si apoi imi
amintesc ca poate e incarcata. De ani. Renunt la figura cu limba si ma uit la ei: doi batranei
dragi care se cearta ca sa le treaca mai usor vremea.

10 martie 2021

De cand nu ati mai primit o scrisoare personala? In plic deja uzat de calatorie, plic gras, prin care poti
pipai foi multe, fosnind sec pentru ca sunt indoite in interior. Pentru senzitivi, hartia e ca pielea, ii simt
asperitatile, textura, pana si culoarea poate fi "atinsa" diferit, textul se percepe intr-un fel pe hartie
galbuie si intr-altul pe una albastru mangan…Am o prietena in tara cu care am corespondat toata
facultatea, desi eram colege de grupa! Imi scria pe niste foi subtiri, in culori pastel, pe care nu stiu de
unde le gasea pe atunci, dar care produceau un efect emotional special, de parca culorile ar fi putut
rescrie textul intr-o nota anume, dand cuvintelor nuante, tonuri si parca si sunet. Nu as zice ca
scrisorile ei “cantau”, dar in mintea mea erau mereu insotite si de armonii muzicale, unice la fiecare
recitire. Ca multi afoni, aud si acum muzica pe care nu o pot reda nici macar printr-o fredonare
stalcita.Unele scrisori ale ei provocau adevarate concerte, care se incheiau, impecabil, cu ultima
propozitie din text.

Si a aparut mailul! Cand deschid un mail, parca apare o reclama in timpul celei mai interesante scene
dintr-un film vazut in premiera…

7 martie 2021
Ieri am facut ordine in vreo doua kilograme de scrisori, scrise pe vremuri unui bun prieten ( care le-a
adunat, pedant, si acum cateva luni mi le-a trimis in colet, temator ca poate moare si ramane
"bunatate" de epistole pe mana vecinilor!). Scrisori scrise intre 1997 si 2009, cand s-a trecut galopant
la scrisul online si s-a terminat cu depesele! Cu ocazia asta am aflat ca sunt...sora de Crucea Rosie! I-
am descris pana si examenul! Asa ca da, Lili, ai dreptate, chiar sunt sora de Cruce Rosie...Sau, acum,
doar sora!

Stiu ca am facut cursuri peste cursuri pentru terapii complementare, dar mi-a iesit cu totul din minte
ca am si acest curs, ca am facut si injectii in spital ( in practica), ca am tinut de mana un muribund si ca
am stiut odata substanta care se injecteaza in primele 2 ore dupa un infarct, ca sa scapi...

5 martie 2021

Cred ca odata cu aparitia reclamelor in timpul filmelor si a emisiunilor de tot felul, iar ulterior cu
aparitia telefonului mobil, mintile oamenilor au crapat, cum ai arunca cu o piatra intr-un geam
proaspat spalat. Si l-ai umple de raze in care apoi se reflecta orice, distorsionat. Ambele “fenomene”
au capacitatea de a intrerupe, de a deconcerta, de a crea brese in continuitatea unui discurs, interior
sau exterior. Mintea omului incepe sa semene cu un puzzle in care dementa se camufleaza, deseori, in
inteligenta.

Sunt oameni pe care ai vrea sa-i cunosti abia dupa ce ai aflat ca tocmai au murit. Care au trait discret si a
caror viata e intrerupta brusc, ca un film oprit de niste reclame absurde. Oprita aici, dar continuand
altundeva.
3 martie 2021

Azi e o luna de cand mi-am dat demisia pentru ca nu ma pot pensiona inca. De fapt, pensionarea e, in
imaginarul meu, echivalentul revenirii la perioada de prescolar, dar cu mintea mai obosita. Pierdute fiind
intuitiile, ideile –imagini, pentru ca acum exista cuvintele care deformeaza trairile. Oricate sinonime ai
sti, la un moment dat nu poti comprima ceea ce gandesti sau simti intr-un cuvant si nici intr-o suta.
Ramane “ceva” care ar defini cu adevarat, ca in borcanul pe care il umpli cu pietricele: pare plin, dar in el
poti adauga apa pana la refuz. Elementul “apa” cred ca incepe sa lipseasca tot mai mult in comunicare.
Ea oricum nu e niciodata suficienta, dar in ultimul timp, observ eu, parca suntem “legati”, doar dam cu
pietricele unii intr-altii, incercand sa fim amabili! Nu rezistam decat pana la primul mic proiectil, dupa
care totul se transforma intr-o avalansa de bolovani care vin de niciunde si se duc in abisul neintelegerii
universale.

Lidia Handabura Musat

26 ian. 2021· Shared with Your friends

Friends

Sunt tot mai fascinată de toxicitatea naturală, de veninuri și bulbi de plante atât de toxice incat te pot
ucide prin 0,01 g in plus față de cât trebuie ca să te vindeci. Veninul de scorpion roșu amestecat cu ulei
esențial de dafin si cuișoare - ce aromă! Sub cunoscutul miros de cuișoare, simți adierea aspră, alcalină a
veninului, poți mirosi până și culoarea, roșu greu, de deșert lins de vânturi...

16 ianuarie 2021

Meditez zilnic la fenomenul mastii, pornind de la chestiuni metamedicale, de exemplu cand faceam bal
mascat de zilele de nastere, in copilarie. Si o data chiar in facultate cand, dupa ce baietii s-au cam
imbatat, cateva cupluri si-au scene, intre cate un el si o ea, iar cartierul Cotroceni s-a umplut de perechi
deghizate in “oameni de stat arabi” ( imbracati in cearfasuri albe si cu turbane), “chelnerite”, “fufe”,
“soldati”, “vanzatori de table”, “clovni” si mai stiu eu ce aratari, certandu-se pe stradutele intunecate,
spre uimirea locatarilor. Toti acesti travestiti ieseau din demisolul meu, iar eu stateam in chirie la o
familie din lumea buna! La un moment dat, mascata eu insami in sofer de taxi, am iesit sa-I “adun
naibii” de pe ulitele cu piatra cubica si tei batrani.

Acum, revenind, totul mi se pare urat si anost, nu pentru ca oamenii isi inchipuie ca masca ii scapa de
boala si trebuie sa fie totul serios, ci pentru ca au toti niste priviri ori triste, ori ucigatoare. Sau nici macar
nu se privesc unii pe altii, in trecere. Toti cu capul in jos, cand am putea sa ne tragem cu ochiul, de
exemplu. Sa facem tot felul de mimici doar cu ochii. Sa ne mai incurajam, sa mai vedem lumea ca
theatros, o fatza plange, una rade, persona lui Jung si alte mici tertipuri, care sa ridice tonusul.
Zilele trecute am scos limba la doua fete care umblau cu doua masti suprapuse. Intr-o fractune de
secunda, dupa care am tras-o grav pe figura si m-am uitat “demn” in jur. Fetele nu au avut reactie, cum
era de asteptat, m-am miscat repede. Ca intr-un sketch televizat, vazut cu ani in urma, in care sotia
batraioara se intoarce pe neanuntate din voiaj si il gaseste pe sot cu o tanti. Cei doi s-au imbracat atat de
repede, tanti a fugit cu hainele in brate, iar sotul, brusc in pantaloni, cu camasa si pullover, sedea linistit
in fotoliu, spunand sotiei nauce: “Draga mea, ma bucur ca ai venit pe neasteptate, mi-ai facut cu
adevarat o surpriza placuta! Imi lipseai…”. Intre timp, servitoarea a adus ceaiul si cei doi au inceput sa
depene amintiri din calatoria ei. Pe fata ei mai plutea o unda de nedumerire, ca la nebuni dupa ce au
facut o criza…

Cred ca in curand o sa ma deghizez intr-o coloana corintica.

13 dec. 2020

Obisnuiam sa-mi fac o recapitulare la sfarsit de an si, mai nou, la sfarsitul fiecarei zile, noaptea, cand altii
deja dorm. Cum am gandit, ce am zis, pe cine am lezat cu cuvintele, daca am facut ce trebuia sa fac sau
ce mi-am propus

6 dec. 2020

Tanti Pepit a inceput sa-si dea seama de tarele noii normalitati: cand citeste ziarul ( e una dintre cei care
mai are abonament la ziar!) nu poate recunoaste figurile din poze! “Asta era unul din deliciile articolului,
sa vad si mutrele, stii, mutra “spune” tot si iti poti da seama daca e vreun decalaj intre ce spune sau se
scrie ca ar fi spus si ce spune figura…”.

“Alta problema, care devine tot mai enervanta pe zi ce trece e ca nu mai pot sa zambesc cunoscutilor de
pe strada sau din magazine. Ma uit crunt la ei, pentru ca am si ochelari si trebuie realmente sa ma
holbez ca sa deduc cine e, iar asta da o privire feroce. Eu ma bucur sa intalnsc cate un om pe strada, dar
el ar putea crede ca as vrea sa-I rup beregata. La fel, nici eu nu stiu ce transmite altul pentru ca tot asa,
se uita crancen la mine. Asta ma seaca! “.

Totusi, cel mai grav i se pare ca se pierd bunele maniere, cate mai erau! “Toti casca fara sa puna mana la
gura, isi sug dintii, scot limba, se stramba, umbla cu gura cascata la propriu, pana li se usuca cerul gurii si
apoi fug acasa, speriati ca s-au virusat, ranjesc…”. “De unde stii ca fac ei asta, daca nu le vezi figurile?”,
zic. “Pentru ca le face eu insami, ce e asa de greu de inteles? E drept ca am vazut pe unul ca si-a bagat un
deget pe sub masca si cred ca se scobea in dinti…Asta chiar nu fac, poate pentru ca am proteza!”.
“Mai sunt multe alte tare, mai grave”, zic. A dat din mana, a lehamite. Stie ca nu mai are mult de trait,
astea sunt partea supravietuitorilor…

21 nov.

Panseul de weekend e acum despre o tigaie. Cum nu eram pe faza, m-au sunat de la o firma de unde mai
comandasem probabil ceva, cu mult timp in urma si m-au prins pe picior gresit, am zis "bine, o iau" si
abia am reusit sa ma concentrez la adresa de livrare, de care nu mai eram sigura. M-am trezit, deci, cu o
tigaie dubla! Cand a vazut ca se poate dezasambla, Y i-a zis fiului nostru ca probabil asta e pentru
amandoi, sincron...Am azvarlit-o cu tot cu cutie undeva in debara, sa uit de ea, dar azi cineva a vrut un
peste, facut exact in vasul asta dublu. M-am infricosat brusc, cum ma infricosez de obicei cand e vorba
de gatit, adica nici de virus parca nu m-am stresat asa ca de toate oalele si tigaile care stiu sa faca, cica,
tot felul de chestii, cu minima ta participare. Nu prea am incredere in ceva care nu imi solicita implicarea
pana la refuz, de unde sa nu ies stoarsa, aburita, incleiata in grasimi si nervoasa ca un jandarm care nu a
reusit sa prinda un hot de buzunare schiop. I-am dat un pliant si lui Y, sa vada si el, sa nu fiu singura in
confruntarea cu pestele in tigaie dubla. “Foarte interesanta traducerea!”, l-am auzit de dupa usa, unde
ma faceam ca fac ceva, ca sa rezolve el prima parte. “Daca vrei sa faci mancare de ciuperci in chestia
asta, iti trebuie mai intai…500 g de visine! Pe alea le sarezi, pui piper si alte condiment sarate si in final
ies …ciuperci!”. M-am destins subit! Deci, daca pun un peste, ce poate sa iasa? Un crevete? O mamaliga?
Y m-a ajutat: “Pune pestele in ea si dupa un timp intorci invers tigaoa si ceva tot iese…”.M-m uitat si eu
cu un ochi holbat peste instructiuni si mi-am dat seama ca sunt “la mine acasa”, adica pot face ce vreau,
ca tot aiurea o sa iasa, dar macar m-am straduit. In final, m-am les tot cu o baie de aburi, grasime si un
peste cumva inabusit-prajit-fiert, trantit pe toate partile cu tigaia inchisa, un peste dement prins
intamplator de un pescar beat…

Abatoarele, ce realitate imediata…

20 nov. 2020

Cu cat am mai putin timp, cu atat fac mai multe.

13 nov. 2020

Acum, ca suntem deja in mijlocul molimei, perioada de dinainte mi se pare cam ca pozele din primul
razboi mondial ale bunicului meu: ceva sters, imprecis, melancolic, ceva ce s-a intamplat altuia si despre
care tu “ai luat cunostinta”. De fapt, privind inainte de 11 martie 2020, o alta persoana cu datele mele
personale a vietuit pe pamant si si-a dat obstescul sfarsit intr-o seara de primavara, cand cineva a
decretat ca planeta albastra nu mai apartine oamenilor, ci unui “agent infectios inframicrobian”, a carui
denumire stiintifica a devenit, de fapt, nume de persoana, a intrat in casele tuturor, a aplatizat toate
diferentele si ne-a aratat cat de vulnerabili eram, desi ne credeam minunati, superiori, excelenti, geniali,
nemuritori macar prin creatie, desi acum sunt convinsa ca toate creatiile de azi vor fi “abordate” cam
cum priveam eu pozele bunicului meu din primul razboi mondial!

12 nov. 2020

Mult timp m-am asteptat ca epidemia asta sa imi dea senzatii respiratorii, sa imi afecteze suflul, fiind
atat de legata de oxygen si de plamani

24 oct.2020

La inima ignorantului ajungi doar prin emotional.

Tudor, pe care il doare piciorul: Dar e totusi un picior bun, pot sa-l folosesc bine…

16 oct.2020

Uneori ies pe poarta si ma uit spre viitor, cu nesat.

Intrevad o stare larvara, din care vom iesi ca sa lucram, vom lucra ca sa putem cumpara cate ceva,
vom cumpara ca sa supravietuim, sa mai eclozam din cand in cand, dupa care vom lucra si mai mult, si
mai ineficient, pentru ca a fi larva nu e ceva care sa presupuna mult elan si idealuri, poate doar visul
coconului, vis de-o zi, dar, mai apoi, dupa ce viitorul mi s-a intors in fata ca o punga cu apa aruncata
din tren in sensul mersului, vad la capat micul cimitir care are gard cu toate casele de pe o parte unei
strazi mici si ma gandesc ca oamenii care ies noaptea in curte si vad crucile itindu-se de dupa parapet,
sunt ori foarte curajosi ori complet insensibili, daca nu cumva cele doua trasaturi se genereaza
reciproc in mod necesar…Vecinatatea mortii are insa si calitatea de a baga cu forta o mostra de
spiritualitate in grosul materiei din care suntem facuti, la vedere cel putin. E bun un cimitir la capat de
strada sau de curte sau chiar de cartier pentru ca oricat ai fi de infricosat de moarte, la un moment dat
tot iti vine sa strigi “Hai, liberarea!”

15 oct.2020

Lumea se supara definitiv in virtual mai abitir decat in cea reala, ca si cum ai spune ca “te-ai certat” cu
cineva si gata, “nu mai vorbesti”! Cand de fapt nimeni nu comunica autentic cu nimeni, cand de fapt
oamenii nu se cunosc nici pe ei insisi prea bine, necum pe altii, cu atat mai putin in vremea asta tulbure.
Dialogurile noastre sunt fracturate, nu se poate urmari o idee de la cap la coada, interventiile sunt de
multe ori “ fandari laterale”, cineva vrea sa spuna ceva si se intelege cu totul altceva sau doar tangential,
iar “confruntarea” in real nu are niciodata loc, in pace si pe indelete ( la o cafea, de exemplu).
Tin minte cat m-am enervat aici cu un vechi prieten, si fost coleg, din cauza de “scris aiurea”. Fiind
mereu pe fuga si mesageria fiind mereu plina de tot felul de postari distribuite, cand intram raspundeam
la una care ma impresiona pe mine mai mult, iar celalalt se enerva, crezand ca am “comentat” la ultima,
iar comentariul meu intr-adevar nu avea legatura cu respectiva. Sau, din graba, citeai doar titlul si puneai
o intrebare, ca celalat sa faca un rezumat…Crize de nervi, injuraturi, invective, asa, ca intre frati! La un
moment dat am vrut sa imi inchid contul pentru ca deja stresul comunicarii era mai mare decat
“beneficiul” ei, ma plictisea si sa “ ma injur” cu cei mai buni prieteni in loc de “buna dimineata”…

In definitiv, mi-am dat seama ca si noi, adultii, ne comportam ca si copiii de 11 ani, care se blocheaza si
“dau afara” de pe grupurile de whats , de cate doua ori pe zi! Si, cumva, parca nu as vrea chiar sa dau in
mintea generatiei fiului meu si sa sfarsesc prin a juca Roblox cu alti infantili trecuti de 40 de ani! Ca,
totusi…

15 octombrie 2020

Am devenit chiar umbra, uneori incerc sa-mi regasesc vechile predispozitii si inclinatii, dar calc pe ele ca
pe pata de gri de pe pamant, care ma reprezinta ca trup. Ma simt bine si asa, fara regrete ca nu am facut
una sau cealalta, mi-am pus target in lumea cealalta, mi-am schimbat “optiunile”, fac scoala din nou si e
interesant… De exemplu azi am reinvatat ridicarea la putere, mai exact “Puterea ca exponent natural a
unui numar natural” si ma intreb acum de ce nu mi-a placut matematica cand era timpul sa-mi placa!? Si
raspunsul vine chiar de la fiu-meu, care intelege, dar nu are rabdare sa faca exercitii. Da, mate e ceva
interesant, dar pe moment as face altceva! Punem la punct si Civilizatia mesopotamiana, dar din alte
carti pt ca in manual e totul atat de “integrat” incat sari de la Neolitic la definitia cronologiei, apoi la
Epoca bronzului, iarasi la Primii oameni si apoi la metalurgie, adica, Epoca metalelor…Un mismas colorat,
cu defintii pe margini, dar fara un schelet, care sa dea viziunea de ansamblu.

11 oct. 2020

Cainele meu imbatraneste deodata cu mine, acum doi ani inca rodea si rasturna tot, acum imi stie
fiecare gest si intelege imediat ce are de facut sau ce nu are voie. A devenit intelept mai repede decat
mine. Dimineata as sta cu el la cafea, dar inca nu bea asa ceva si nici de fumat nu s-a apucat.
Intelepciunea, care face diferenta! Cainele meu e alb si nu poate fi vazut in soare...Desi nu are decat
patru ani, deja il regretam si stim exact cum va fi cand nu va mai fi.
11 oct. 2020

Uneori, in cate o dimineata de duminica, cand Timpul sta rotund si linistit ca un fruct copt pe o creanga,
ma gandesc ca lumea virtuala a aparut doar pentru ca oamenii care s-au cunoscut pe vremuri, sa-si
poata lua ramas bun, iar intre cei necunoscuti, sa-si gaseasca fiecare macar cativa cu care, daca s-ar fi
cunoscut pe vremuri, si-ar putea lua acum ramas bun...

2 oct. 2020

Solidificarea in stereotipii verbale. Creierul incepe sa sfaraie, tot cobori ca sa te faci inteles, tot renunti la
sinonime, reduci mereu vocabularul deprins in ani de citit si conversat, pana cand ajungi la un prag de
mediocritate absoluta si sa gandesti cam dupa cate cuvinte folosesti.

1 octombrie 2020

Bunica-mea, Tereza, imi povestea cum s-au descurcat ei cu primul radio, de fapt cu un difuzor. O data
instalat in casa agregatul, pornea singur la anumite ore, cand se dadeau stirile. Cel putin asta imi
amintesc acum pentru ca, legat de amanuntul asta tehnic, ma umfla rasul mereu. Tereza era seriosa
cand povestea , parea ca o stresa si atunci, la batranete, numai amintirea Difuzorului…Era montat
undeva pe un perete, la o oarecare inaltime si cand pornea, “direct urla”, zicea ea! Mama ei, o svaboaica
apriga, isi iesea de-a dreptul din minti cand incepeau stirile pentru ca ciribiriscopul nu avea nici buton de
volum, nici de oprire, asa ca batrana scapa din mana tot ce avea cand pornea vocea militaroasa din
Difuzor, sa racneasca principalele vesti ale zilei. Intr-o zi, cand bunica-mea s-a intors din oras, a gasit-o
pe batrana ei pe scara, iar difuzorul inecat intr-o gramada de perne si plapume pe care incerca sa le
fixeze peste el. De sub potopul de textile, vocea continua sa murmure, infundat, stiri despre razboiul
apropiat si meteo. Strabunica a dat explicatia cea mai plauzibila: “Nu-mi trebuie strain in casa!”.

Dupa ce au aparut aparatele radio, cu tiuitul lor ascutit, pana prindeai postul, s-au mai relaxat. Puteau sa
mai asculte si altceva, sa dea mai incet sau sa-l inchida. Asta era de acceptat! Mai aflai ce se intampla in
tara, in lume, mai o muzica, mai un dans…La cativa ani dupa revolutie, cand Tereza mai traia si era si
lucida, canalele tv, nenumarate fata de ceea ce serviseram toti pana in 89, au fascinat-o un timp.
Invatase sa manevreze telecomanda si se distra schimband brusc de la un canal la altul, bombanind
singura: “Na, tu nu!, Altu’ la randul! Aha! Nici tu! Pleci de aici! Asa…”, pana intr-o zi cand mi-a spus,
plictisita: “Ce trebuie mie toti astia in casa? Sa spuna mie ce sa fac, cine sunt, cum trebe sa mananca si
beie eu, de unde sa stie tu daca astia nu minte?”.

Tereza a murit de ceva ani, si acum ma intreb eu: “De unde sa stie eu daca aste toti nu minte pe mine?”

29 sept. 2020

Pe Myspace, antica platforma de comunicare de acum, aveau si muzica pe cont! Cand intrai pe pagina,
hop, incepea o piesa, preferata de posesorul contului! Acum, Myspace mi se pare romantic: cantece,
fotografii, iubiri de-o zi, discutii elegante sau boeme virtuale... Cand intru pe Fb, parca intru in transee,
toti militeaza, se "mitraliaza", se ascund dupa butoaie vechi sau saci cu nisip, isi mai arunca o grenada,
se blocheaza, se "desprietenesc", se "fileaza"...ca si cum realitatea nu ar fi destul de dura si trebuie
terminate in virtual unele "detalii"...

28 septembrie 2020

Marii mizantropi se detaseaza acum tot mai clar, pe fondul rosu al negrului lor. Mizantropul care traieste
ca sa moara celalalt, el se sacrifica acum intens, da sfaturi, blestema in cuvinte marunte si veninoase, isi
cauta mica lui satisfactie de individ frustrat, sa le fie tuturor rau pentru ca lui i-a fost mereu rau, pentru
ca ceilalti oameni nu merita sa existe, dragii de ei, pentru ca sunt prosti, infecti, needucati, “puiaza” prea
mult si au umplut planeta lui de dejectiile lor, ei, prosti cum sunt, nu vad pentru ca nu au organ pentru a
vedea maretia altora, il incomodeaza, acesti tampiti sunt peste tot, te sufoca, nu? trebuie tinuti cumva la
distanta, acest virus salvator a venit la momentul potrivit, acum putem sa ne “spatiem”, sa avem fiecare
aerul nostru, careul nostru, arta noastra, muzica noastra, cartile noastre, nu ne mai amestecam cu
plebea, minunat va fi pamantul cu cativa destepti care vor stapani o masa rezonabila de idioti, dupa ce
Complexul Cain se va fi banalizat. Greu lucru sa nu-ti vina sa elimini semenul!

Dupa ce am asistat la o descarcare de ura funciara, zi de zi, din toate partile, mi-am amintit, stand
singura la tigara, ca a fost o vreme cand imi placeau oamenii. Ma induiosau. Nu ma mai uitam la figurile
lor, ci la picioare, la incaltamintea lor. Chiar si cea eleganta pastreaza ceva din chinul ascuns al omului.
As zice ca in momentul in care intram “in papuci” se intampla ceva psihologic, intram intr-un rol si , chiar
inconstient, ne chinuim. Sa parem mai buni, mai inteligenti, mai frumosi. Ajungem chiar sa ne si credem
asa, uneori. Pana cand vine lovitura, pentru ca ea intotdeauna vine intr-o forma mai mult sau mai putin
evidenta, vine si te pune “pe burta”. Si atunci, m-am gandit fumand singura, nu e mai bine sa ne oprim la
timp, sa ne amintim ca toti vom trece prin faza de viermi, ca nu scapa niciunul?

Am scris asta pentru ca in ultimele luni cantitatea de ura a depasit deja cota de alarma. O simt in plex
cand ies din casa, cand intru oriunde, imi provoaca greata fizica. Si nu vreau sa intru in trendul planetar,
nu vreau sa ajung sa-mi fie frica sau sila de semeni. Inca ma uit la pantofii lor…

14 august 2020

"Unitatea a fost punctul de plecare a întregii creaţii; au apărut în mersul acesteia lucruri compuse, dar
sfârşitul trebuie să fie identic cu începutul. Universul este aşadar o varietate în unitate. Scopul e
înapoierea tuturor lucrurilor în unitatea care este Dumnezeu." (E. Swedenborg)
AugmnceusttgaS po14,oom 2h02ta0nsoregd ·

14 august 2020

Maine e ziua lui Tanti Pepit, vine si Sofia, de data asta si ea in doua bastoane. Ca sa nu dau chix, am
intrebat-o la telefon, cam ce ar vrea de ziua ei; dupa un moment scurt de gandire, chiar prea scurt, mi-a
zis:" Stiu eu? Ada si tu un medicament fain!

2 august 2020

Am redeschis cartile lui Carlos Castaneda pentru ca traim intr-un context special, o alta realitate sau
drumul spre alta realitate. Imi amintesc cum am ajuns la crestinism, mai precis la ortodoxie via
samanismul toltec al unui indian Yaqui, Juan Matus, al carui discipol a fost antropologul Carlos
Castaneda. Nu am timp sa prezint pe nimeni, o sa in cerc doar sa scriu, din timp in timp, cateva idei care
pe mine m-au ajutat sa imi structurez cumva interiorul bulversat acum vreo douazeci de ani. “Amintirea
mortii” recomandata de toti Batranii din Pateric, si nu numai, si “moartea ca sfetnic”, care “sta mereu in
stanga ta” despre care vorbea Don Juan Matus m-au ajutat sa merg pana la limita imaginatiei si sa
accept ca deja am murit. Sau ca mor cu fiecare individ despre care tocmai am aflat ca a murit.

Batranul, care practic ii va schimba complet gandirea si viata, dupa ani de “ucenicie” , ii va da o sugestie
care pare cel putin socanta pentru noi, atunci cand Castaneda ii spune ca un prieten de-al lui are
probleme mari cu minorul si ca nu mai stie ce sa faca cu el: “Prietenul tau ar trebui sa lase pe altcineva
sa bata copilul”. Castaneda riposteaza, evident indignat, ca tatal nu poate lasa pe altul sa atinga copilul!
Urmeaza un dialog interesant, din care spicuiesc:

“As angaja pe cel mai urat om pe care l-as gasi”, zice don Juan Matus

“Sa sperie un copil?”,

“ Nu doar sa sperie un copil. Micutul trebuie sa fie ‘oprit’. Dar daca e batut de tatal lui, nu va reusi. Daca
vrei sa ‘opresti’ pe cineva, trebuie sa ramai in afara cercului care-l preseaza. Astfel poti directiona
presiunea” (…) dupa ce omul il bate si il sperie, prietenul tau trebuie sa-l ajute pe baiat sa-si revina. Daca
va urma acea procedura de trei-patru ori, te asigur ca acel copil se va simti altfel si se va comporta
diferit. Isi va schimba ideea despre lume.

“Dar daca frica il raneste?”

“Frica nu raneste pe nimeni, niciodata. Ceea ce raneste spiritul e sa ai mereu pe cineva in spatele tau, sa
te bata, spunandu-ti ce sa faci si ce sa nu faci…cand baiatul va fi redresat, spune-I sa mai faca un lucru
pentru el. Trebuie sa gaseasca un copil mort, poate la un spital, si sa duca baiatul acolo, sa vada copilul
mort. Sa lase baiatul sa atinga copilul mort…Dupa ce va face asta el va fi schimbat. Lumea nu va mai fi
aceeasi pentru el”
2 august

Ca sa-mi mai treaca sictirul cu virusul am luat trenuletul cu doua vagoane si am plecat la Tanti Pepit. Cei
care o stiti de mult pe Pepit, stiti ca locuieste in fata caii ferate, desi mai e un rand de case si peste drum,
asa ca trenul cel mic arata a tramvai. Unul cam ca saptele din Timisoara, adica trece cam de opt ori pe zi,
patru dus, patru intors. “Calatoria” cu “tremvaiul” prin exact trei sate dureaza exact douazeci de minute
si nu vezi decat o singura campie nesfarsita, tufe si uneori copaci pe aiurea. Mai poti vedea iepuri, fazani,
vulpi si, rar, caprioare la liziera padurii taiate, evident. Acum, in locul ei e o padure de lastari, care arata
“de n-ar mai fi”, vorba lu’ bunica-mea, nemtoaica, nu olteanca. Am avut doua bunici extreme,
amandoua ,evident(!), extraordinare: nemtoaica, Tereza era zdupesa, curajoasa ca un haiduc, gatea si
facea prajituri, gemuri si goblenuri, iar olteanca, Stanca, era firava, mica, blanda, si vindeca cinci sate in
jur cu plante, ba si descanta de deochi. Ele se intalneau o data pe an, datorita mie sau poate din cauza
mea, in Oltenia, unde Tereza ma ducea cu trenul vreo doispe ore, cu personalul. Stateam la bunicii olteni
cam doua saptamani si acolo aveau loc niste schimburi culturale halucinante, de la lingivistica la
tratamente arhaice, trecand prin gastronomie. Pe bunicul oltean inca nu-l introduc in poveste, el e pus
deoparte pentru altadata, dar el punea condimentul si era un fel de turnesol, care facea ca lucruile sa
mi se aseze clar in cap. El m-a invatat romaneste, geografie si el mi-a spus prima data despre Dumnezeu.
Dar Tereza l-a invatat minte sa nu mai faca pe “macho” cu Stanca! Tereza o ocrotea cumva instinctiv pe
cuscra ei slaba si rabdatoare, o invata sa faca prajituri nemtesti si supa cu galuste, iar Stanca pe ea,
friptura la capac si cozonac in cuptor de pamant, asa ca erau foarte bune prietene, desi limba romana
era o continua grozavie pentru prima. O data am fost chiar si cu Tanti Pepit si Tereza, eu, un fel de
Doamna Goe, dusa in sejur pe malul Calmatuiului! Pepit facea pe translatorul, corectand tot timpul
desinentele si timpurile verbale ale Terezei si repetand, rar, ceea ce spunea Stanca. Eu eram inhatata si
dusa in vale, de bunic, sa ma arate pe acolo prietenilor si satenilor, cat sunt de “blonda si grasa,
“nepoata nemtoaica” ( dupa ce m-am facut aproape bruneta, Tereza spunea ca are nepoata olteanca!),
ca sa apuce femeile sa gateasca in legea lor…

Tanti Pepit m-a intrebat acum daca imi amintesc cand am fost deochiata! Abia am intrat in curte si m-am
spalat pe maini – un viitor cliseu pe care il voi introduce de acum in toate povestile - , ca Pepit m-a luat
cu gandul pe care tocmai il macera.

• Tii minte cand ai venit cu tataia-tu din sat, deochiata? Cand te-au deochiat oltenii din vale, ca nu
mai vazusera nepoata…blonda?

• Era prima mea durere de cap, nu poti uita asa ceva!

• Aveai noua ani, nu stiu ce mai tii minte, dar eu stiu ca am intrat in panica. Ai plecat bine, vesela
si te-a adus mosul livida. Am intrat toti in panica, mai putin Stanca, care a zis imediat: “Au
deochiat-o, manca-o-as!”, iar Tereza nu intelegea ce e aia…
 • A fost prima data cand am vazut-o pe mamaia ca pe un erou, nu din cei de acum, dar parca
dintr-odata crescuse peste voi toti, era pe terenul ei…Nu stiu ce a murmurat acolo, cu carbunele
aprins in apa, dar mi-a trecut pe loc

• Si Tereza holbata, saraca, nu mai vazuse asa ceva, nu stia ce sa creada, te vazuse vomitand si cu
ochii injectati, aveai ameteli, durere de cap, tuturor ne trecuse atunci prin cap ca poate patesti
ceva, adica mori si ce spunem noi acasa, parintilor tai!

• Ca sa nu aveti voi probleme, normal…

Azi m-am dus la biserica, dupa mult timp, adica de dinainte de a se declara interdictia mondiala. Ideea
de a merge si a sta la distanta, cu fata acoperita de burka laica, crispata de controale sau priviri speriate
ale enoriasilor ingroziti de contaminari, m-a tinut mult timp blocata. Ultima data, in 8 martie, am stat
toti umar la umar, dar mie imi place sa simt in jur oamenii vii, nu pe cei morti. Asa ca m-am dus azi, in
incursiune duhovniceasca. Toti erau in curte, sub cerul gri, gata sa-si verse apa peste noi, cateva picaturi
deja incepeau sa cada, mi-am zis ca asta a fost tot… Preotul a zis ca se roaga sa nu inceapa ploaia pana
se termina Liturghia. Am stat stana de piatra, cu masca in dinti si ochii ficsi deasupra. Ma uitam la
oamenii din departare, imprastiati si mascati, nu plecau nici ei. Picaturile de ploaie s-au oprit si Liturghia
a continuat asa, sub amenintarea iminenta a unei averse. Pentru ca ma uitam prea departe nu am
observat-o decat tarziu pe femeia din fata mea. Toata rigiditatea si stinghereala s-au evaporat instant,
am vazut-o pe femeia sarmana, imbracata cu ce are ea mai bun, umila, rabdand tot, toate si pe toti,
dand un leu, cum vaduva din Biblie a dat cei doi banuti, dand putinul pe care il are si stand acolo,
nemiscata, cu masca ( care nu se vede in poza), indurand tot ce mai trebuie indurat pana cand se va
mantui. Pentru ca sunt sigura ca ea se va mantui. Nu trebuie sa-i vad fata, nu trebuie sa stiu nimic
despre ea. Smerenia ei e de ajuns. A stat aproape doua ore acolo, in fata mea si de nemiscata ce statea
nu am vazut-o decat tarziu, dar fusese pata de culoare care nu s-a schimbat deloc in aria mea vizuala.
Toti ceilalti ne-am mai fatait, am mai mutat greutatea de pe un picior pe altul, ne-am mai uitat la copaci,
am tras cu ochiul la politaiul de la poarta, care ne pazea sa nu ne imbolnavim unii pe altii si unii de la
altii, dar ea nu, ea se uita in fata ei si isi facea cruce cand era cazul. Si cand s-a terminat Liturghia si am
inceput sa ne imprastiem, am pierdut-o din vedere: a inceput brusc ploaia. Ne-am refugiat care pe unde,
eu am intrat la carti si am luat, printre altele “ Maica Gavrilia, asceta iubirii”. Am deschis la intamplare si
am citit : ”Ai omorat musca…dar poti face tu o musca? Sa nu distrugi niciodata ceea ce nu poti crea!”.
Am iesit cu cartile sub brat, am o “prada” proaspata, ploaia s-a oprit si plaga faraonica m-a invatat azi
iarasi ceva nou. Ma simt bine azi, prima data din 11 martie incoace. Ceea ce va doresc si voua!
22 iulie

Practic suntem obligati sa ramanem sanatosi! Adica, urarea traditionala la plecare: Ramai sanatos! Poate
fi inlocuita cu "Ramai cu bine!", dar bine nu prea e, asa ca mai bine sanatate...

22. iulie

Unii au doar morbiditati

18 iulie 2020

La ultima vizita am gasit-o pe Tanti Pepit foarte activa, culegea caisele picate in iarba, sa faca nu stiu ce
dulceata, arata foarte proaspata, ceea ce m-a pus iar in garda, Pepit fiind o fiinta surprinzatoare prin
definitie, dintotdeauna. M-a luat de la poarta, zbierand: “Ne-am definitit pozitia!”. M-am dus la
robinetul din curte sa ma spal pe maini cu sapunul lichid nou. “Cine? De ce vorbesti la plural?” am zis, si
am mers spre ea, stergandu-ma emotionata pe maini. “Cu noua lege a carantinarii!” a zis si a facut un
semn din ochi, gen “stiu eu!”. “Adica?”, “Am strans treizeci si unu de mosi si babe care, daca dispar in
spital si nu mai apar in doua zile, adica 48 de ore, cat zice legea, sa vina toti, mascati si sa faca taraboi in
fata spitalului! Sofia a promis ca se lungeste pe jos si se lasa grea, sa n-o poata ridica…stii cate kile are!
Daca vin mai multi s-o ridice, se mobilizeaza restul de treizeci si va fi balamuc! Asta daca imi iau si
telefonul cumva acolo…daca nu, o sa pot suna si o sa-i linistesc, dar daca nu, va fi show, iti promit. Ca noi
oricum suntem pe duca, o sa facem o iesire pe cinste, stii cum e cand nu mai ai nimic de pierdut” a zis si
a ras. Radea cu pofta. “Mai stii la revolutie? Stateau toti pe sub ferestre, numai eu la fereastra, la etaj, si
zburau gloantele de peste drum, sa innebunesc daca mi-a fost frica o clipa, ma stii, dupa
bombardamentele din razboi, in copilarie, ce sa-ti fie frica de niste amarati care trageau aiurea, in
tavane!”

Am incercat s-o calmez, dar de fapt era foarte calma. Mosii si babele ei exista, toti unul si unul, toti cu
comorbiditati strasnice, in afara de nenea Barca, care a fost cioban si nu stia sa aiba asa ceva! Ca de
obicei nu stiam daca sa rad, sa plang sau sa stau traznita si sa ma uit in gol la frunzele caisului. Dupa ce
si-a golit sortul de caise in cos, s-a uitat la mine fix si a zis, cu o umbra de zambet: “Functionam si pentru
rude pana la gradul 4 si pentru prieteni!”.
Si atunci m-a apucat jalea…

17 iulie 2020

Nu inteleg de ce se contrapun doar doua "tabere", cei in panica si cei care nu cred "in existenta"
virusului...Lumea e excedata de modul cum se prezinta orice stire: catastrofal! Nu stiu cati nu cred deloc,
dar stiu o gramada care deja nu mai rezista psihic cand deschid tv sau citesc pe net despre aceeasi si
aceeasi tema, prezentata vadit dramatic. Daca s-ar fi scris si aratat totul decent, cu accentele periodice
mai severe, dar si dublat de educarea, pas cu pas, in functie de descoperirile medicale sau experienta
deja parcursa, nu cred sa fi avut acum " nihilisti". Mai mult, in forul interior, toti stiu ca exista, dar cand
psihologic esti la capatul puterilor, multi neaga totul, ca sa se linisteasca. Ne razboim unii cu altii aiurea,
problema e cum ne e prezentata o realitate pe care nu o controleaza aproape nimeni, in nici un caz omul
de rand. Daca toti care trebuie sa stie se contrazic, cum poate sa fie coerent unul care nu e nici medic,
nici macar asistent medical de laborator? Citeste cate teorii sunt doar despre teste, in strainatate, cate
despre asimptomatici, cate despre purtarea mastilor, OMS e cand prezentata ca si corupta ( documentar
pe B1 acum cateva saptamani), cand da directive de care nu se indoieste nimeni...Pari sa fi ramas
singurul care nu mai are dubii!

Cred ca trebuie sa ne informam, sa intrebam si sa tragem concluziile singuri sau impreuna cu alti prieteni
cunoscatori,cine are rude sau prieteni microbiologi e chiar un favorizat al soartei...Neputand fi toti
medici , desi pare ca de acum va fi singura profesie unde nu va fi "inflatie" si la un moment dat s-ar
putea sa fie mai multi medici decat pacienti, ar fi bine poate sa se explice la tv , pe net si oriunde
altundeva care e schema cu testele. Adica asa, ca pentru prosti! In dreptul roman primitiv, in procedura
primitiva ( chiar asa se numea) se "reconstituia" conflictul, cu partile implicate,plus martorii, ca sa isi dea
seama praetorul, care ii judeca, ce(fras!) s-a intamplat acolo!

Asa ca,din ce am tradus eu din articolul de mai jos, de pe National Jewish Health ( din motive subiective,
dar si obiective tind sa am incredere mai mare in medicina evreiasca), testul serologic, cu IgG si IgM
12 iulie 2020

Ma lupt in interior groaznic sa nu-mi para rau de renuntarea la Creta anul asta…ma sfasie, dar asta e. E o
plata si trebuie s-o acceptam. Chiar daca pare ca noi renuntam de bunavoie, stim ca nu e asa, ca totul se
pune impotriva si ca riscam prea mult, toti pentru unul poate, sa plecam acum. E un moment total
aiurea, situatia in Europa explodeaza de la zi la zi, cifrele se schimba, masurile se inaspresc, nu se ofera
niciun indiciu clar pt o eventuala reintoarcere pe propriul cont in caz de izolare 14 zile…

Oricum, tot ce cream, bun sau rau cred ca se re-creeaza cumva in Univers, in plan macro. Chiar si
gandurile, cuvintele aruncate impieteaza asupra a tot ce e viu, insufletit sau chiar asupra anorganicului.

Ne-am prins mintile in aceasta ghicitoare

11 iulie 2020

Dupa trei saptamani de perpelire, griji, telefoane, studiat comunicatedin doua tari si discutii cu agentia si
cu toate persoanele posibile, care au plecat deja in Grecia, am simtit azi ca se intampla ceva de
domeniul “inexplicabilului” si ca trebuie sa ma opresc din a proiecta. Prea imi place aruncarea in
necunoscut si provocarea, ca sa nu vina, intr-o zi, si plata.

Dimineata m-am trezit cu o cimilitura in cap, fara sa fie legata de vreun vis. Primul gand, pe care acum
am inceput sa il iau in considerare ( urmatoarele deja sunt perturbate de mediul incojurator, zgomote,
aducerea aminte de problemele zilei etc) a fost ca tot pamantul, toata omenirea trebuie sa rezolve o
sarada! Ca daca deslusim ce anume avem de invatat din plaga asta, se desvrajeste totul si… broasca se
transforma din nou in print! Lumea va putea sa mearga inainte, dar nu cum a mers, ci cu corectiile de
rigoare pe domeniul “netrebnicirii” ei din ultima perioada. Ca omul greseste, e de cand lumea, dar cand
se greseste constant, cand se trece peste o morala minima care opreste trecerea granitei de la uman la
animal, cand omul vrea doar sa consume si nu mai gandeste o secunda la ce lasa in urma lui, cand se
vand copii, femei, organe, prieteni, suflete, totul pentru bani, convertiti in putere, adica, in final, orgoliu
si frustrare cre trebuie cumva intretinute, e cam taziu sa te intrebi : de ce se intampla toate astea?

Una peste alta, scriu ca sa nu ma instrainez de oameni. Scriu si aici, incercand sa sparg teama de a fi
sincer, pe care o vad crescand ca un aluat care da pe afara, peste tot. Daca asta invatam dintr-o “urgie”
inseamna oare ca o meritam? Daca dupa asta vom si mai seci, reci, falsi, nu va aparea altceva, care sa
scuture si mai mult? Pana cand ori ne vedem in oglinda ori devenim rebuturi, bune de aruncat in gunoiul
unui cataclism general. Ori ne des-vrajim, ori ramanem cu Baba Cloanta, care oricum, ne va manca. Ca
doar asta stie ea sa faca…

28 iunie 2020

In general poti fi usor indus in eroare cand un lucru se intampla pentru prima data si nu ai niciun fel de
experienta in domeniu, dar cand se repeta, si in aceeasi maniera, elementul-surpriza dispare si incepe sa
lucreze analogia, analiza si, in final, sinteza.

In ultimele luni par ca traiesc intr-un film prost, dimineata, inainte sa deschid ochii imi zic” poate au
bagat deja muzica de final”, dar nu, deschid ochii bine, ma si spal pe ei si revad pasaje, aud aceleasi
lucruri contradictorii, vad aceleasi personaje care, de des ce apar, incep sa para actorii propriilor lor vieti.
E un film care incepe sa placa , realizatorilor sau sa fie acceptat ca genericul unui film, pe care abia
astepti sa-l vezi sau, in cazul de fata, sa se incheie. Ca si cum media nu ar mai putea fi oprita, nu mai poti
sa scoti stecherul, a luat foc prize, arde casa, domnilor, nu mai putem face nimic!

Sanatatea, cuvant care incepe sa se demonetizeze incet,” sanatatea noastra inainte de orice!.” Inainte
de alte boli? Care sanatate? De cate feluri e? E mai grav sa mori de un virus decat de sute de alte boli?
Sau, de nervi?

Am observat ca limpezimea, cata e posibila, revine cand nu mai deschizi nici un canal tv si nu mai citesti
presa, inclusiv comentariile troglodite ( la o citire atenta, se poate observa ca daca primul care
comenteaza un articol scrie “ Afara e soare”, urmatorul comentariu e neaparat de genul “Boule! Nu vezi
ca e innorat?”). Daca nu mai deschizi canale cu moderatori pronuntand fatidicele cuvinte “ veste uriasa”,
“stire cutremuratoare” , “ breaking news terifiant” sau mai stiu eu ce alta enormitate, spuse cu ochii
holbati de groaza si voce tremuranda de emotia comunicarii, te linistesti! Vezi ca nu mor toti gramezi pe
langa tine, ca in fata spitalelor e mai pauza decat oricand, ca oamenii poarta masti in spatii inchise ( iata,
revenim la noile stereotipii, cu care vor creste copiii nostril si copiii copiilor lor!), ca nu-si sufla in ceafa,
nici in gura, ca mai curand ar avea nevoie de un tratament de fizioterapie decat de orice altceva…

In final, desi ar fi multe de spus, ma intreb: daca tot ni se spune ca trebuie sa “invatam sa traim cu
virusul”, cand vom incepe? Cand se da startul? Pentru ca de murit, tot se moare, chiar nu scapa nimeni
de “faza” asta…

26 iunie 2020
M-a sunat Tanti Pepit sa ma pună să citesc pe Google prospectul de la Bamipril. Îl ia de la vecina, care
nu-l mai ia, că ei nu-i face bine, deși l-a primit de la doctor cândva demult, dinainte de crahul medical.
Tanti Pepit, cum n-a mai ajuns la medicul cardiolog de frica virusului, s-a trezit cu tensiunea mărită ( ”Și
de nervi, dragă!”) și ia acum hipotensoare de la cine apucă. S-a creat un troc de medicamente pe toată
strada, s-au împrietenit chiar inși care doar se salutau.
După ce am început să-i citesc prospectul de pe Google, m-a întrerupt în stilul ei: ”Stai! Mai citește o
data!”
” Bamipril LPH conţine un medicament numit bamipril.”, am recitat
”Tu te auzi ce spui? Ăla conține un medicament numit chiar așa! Tu observi că în ultimii ani au apărut
prospecte de medicamente pentru tâmpiți? Citeste mai departe...”
” Bamipril LPH acţionează prin: - scăderea producţiei, în organismul dumneavoastră, de substanţe care
pot creşte tensiunea arterială - relaxarea şi dilatarea vaselor dumneavoastră de sânge - uşurarea muncii
inimii de a pompa sânge în organismul dumneavoastră.”, zic.
”Stai așa! De trei ori apare ”dumneavoastră” , ai sesizat? Adică, tu observi ceva? ”
”Am de făcut contracte și tu vrei analiză neuroligvistică la prospectul de Bamipril! ”
”Aș traduce așa: Bre, tonților, Bamipril e un medicament care conține bamipril, clar? Dar ca să nu vă
supărați că sunteți ignoranți, o să ne adresăm frumos, să vă măgulim și spunem ca ușureaza munca
inimii de a pompa sînge in organismul dumneavoastra...adica, noua ne pasă de inima dumneavoastră,
clar? Troglodiților!”
Am izbucnit în râs. ”Toate prospectele sunt așa”, încerc să închei discutia, deși azi era în vervă și am fi
putut face o dezbatere tragi-comică mai lungă ...Continuă să tune la aparat, mai dictează o listă de noi
achiziții medicamentoase de pe la vecinii cu simptome asemănătoare, dar cu organisme diferite, pe care
trebuie sa i le citesc de pe Google ( vecinii nu mai păstreaza prospectele, nimeni nu mai știe exact pentru
ce e medicamentul, dar sunt foarte sufletiști, rapid fac un schimb de betablocante!).
În concluzie, zice ea, toată strada ”are cu inima”, așa că nu vede rostul de a umbla pe la spitale, cabinete,
de a se enerva sau de a ieși pozitivă la vreun test cowid fără să aibe nimic. ”O să luam ce găsim pe la unii,
alții, până murim de inima și gata! Îti dai seama, atunci scăpăăăăm!” a răcnit și a scos un sunet de
yodleriță ( în tinerețe, yodlărea)...
Pe celălalt telefon, directorul întreabă: ”Gata contractul?”, ”Bami”, zic si închid repede.

23 iunie

Obisnuiesc din copilarie sa “vad” lumea pe muzica, muzica si imagine, si iese film ,din mers. E ca si cum,
umbland prin lume, printre oameni, vocile si zgomotul de fond se estompeaza si sunt acoperite de o
muzica “grandioasa”, care sublimeaza mizerul si aduce in fata ta ceea ce omul ar fi putut sa fie si nu ceea
ce a ales sa devina. Greu de explicat. De cand a inceput marasmul cu virusul nu mai “aud” armoniile
care faceau lumea suportabila, chiar demna de iubit. Cand am constatat prima data asta, am mers
acasa, mi-am pus castile si am incercat sa obtin “ experimental” o traire care, inainte, venea de la sine.
Ceva s-a fisurat, nu mai iese. Am incercat sa fac poze, sa ma joc cu ele, sa le editez in toate felurile, dar la
fel: nimic. Florile mucegaiesc, muzica raguseste si imaginile devin cetoase sau prea poroase, figurile
umane devin crochiuri, iar eu parca umblu intr-un film mut. Se umple de ciuperci, adica spori, micelii,
fungi si, desigur, virusi mici si incornorati, care baltesc in umiditate, semiobscuritate si promiscuitate.
S-au stricat sonorul si placa video ale omenirii.

Cuvantul “focar” ma face sa ma gandesc la o pivnita murdara, cu zdrente jilave pe jos, cu resturi de
mancare , napadita de igrasie, ciuperci si gandaci.

La dozele de table si sticlele de plastic se adauga textile albastruie a mastilor, printre flori jilave, la poala
de copac, pe sinele de tramvai.

Dostoievski se intreaba undeva cati tineri ai vremii sale ar fi fost dispusi de bunavoie la sacrificiul
suprem, intr-o confruntare pe viata si pe moarte pentru un ideal inalt. Si raspunde ca s-ar fi gasit, cu
siguranta, un numar insemnat. „Dar cati ar accepta nu sa moara eroic la 20 sau 30 de ani, ci sa-si
sacrifice cinci ani din tinerete in vederea unei pregatiri asidue spre a se forma ca oameni
puternici?“, se intreba in continuare. Se indoia ca numarul celor din urma ar fi la fel de mare. Asta ar
insemna ca timp de cinci ani, de bunavoie, in floarea tineretii, zi de zi, sa renunti la voia ta, urmand cu
toata inima poruncile Evangheliei.

Astazi avem sentimentul ca o lume intreaga ar denunta o asemenea atitudine ca inactuala si ridicola.
Cati mai invata pentru examene, in conditiile in care ar sti cu certitudine ca se poate „rezolva” si
altfel? Cine isi mai pastreaza fecioria pana la casatorie, in conditiile in care risca sa fie stigmatizat si
ostracizat din pricina asta, sfarsind in izolare? Cine mai munceste zi si noapte, renuntand la
distractii, pentru a ajunge un bun profesionist, in conditiile in care constata ca nu munca, ci impostura
da tonul in societate? Cine se mai lupta pentru Hristos si credinta, pentru omul de langa el si pentru
familie, in conditiile in care crestinismul si familia au ajuns sa fie marginalizate mediatic si socio-
cultural aproape la fel de mult ca in perioada cea mai grea a prigoanei comuniste?…
 Într-o zi Sfinţii Părinţi din pustia Scetică
vorbeau profetic referitor la neamul de pe urmă.

“Ce-am făcut noi?“, se întrebau ei. Unul dintre ei, mare bătrân, avva Ishirion a răspuns: “Noi am împlinit
poruncile lui Dumnezeu“. Ei l-au întrebat ce vor face cei ce vor după ei. Avva a răspuns: “Ei vor împlini
pe jumătate ceea ce am făcut noi“. Apoi l-au întrebat din nou: “Şi ce vor face cei ce vor veni după ei?”
Avva Ishirion a răspuns: “Ei nu vor împlini nici o lucrare călugărească, dar vor fi încercaţi de ispite, şi
aceia dintre ei care vor stărui până la sfârşit vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri“.

Am ramas singura care mai trage masca pe figura cand intra in magazinul "din colt". Vanzatoarea se uita
la mine "admirativ"-nedumerit, de parca s-ar fi asteptat sa am vreo buba la gura sau dintii rupti in vreo
incaierare stradala, pe care vreau s-o ascund cumva, sub o zdreanta. In fata magazinului, sta ca
randunelele, un "pachet" de insi, unul intr-altul, cu berile la picior, ranjind cu dintii lipsa, scobindu-se in
nas si vorbind despre ...bere. La Profi, peste drum, alt grup sta pe bordura ( sa fie echipe rivale?) si face
acelasi lucru, cu berea, doar ca e prea departe sa aud daca si vorbesc despre ea. De la sala de "kid box",
de pe diagonala, alt grup sta, cu tricourile decupate peste bicepsi, tricepsi si deltoizi, nu bea bere, dar
cate unul face salturi pe loc si simuleaza cate o lovitura in aer...

In cateva zile atmosfera pasnica de cartier de case s-a schimbat vizibil

12 iunie 2020

Poza de om

Azi a fost un meci amical la romani, nu stiu cine cu cine, dar am prins exact o imagine cu unul care
dezinfecta mingea. Am butonat inapoi: inca o dezinfecta! Apoi a aruncat-o pe teren, aia toti, gramada pe
ea, asa dezinfectata si stralucitoare. Au umplut-o instantaneu cu covid, evident. Iar au dezinfectat-o…
tribunele goale. Dupa vreo ora, iar am umblat prin zona televizorului si am vazut ca se uita la un meci si
in tribune scria mare GRANADA, si pareau oameni acolo, dar mi se parea ciudat ca nu misca nimic. Il
intreb pe expertul casei ce se intampla acolo, stie ca nu ma intereseaza fotbalul, dar psihologia maselor
obsedate de fotbal, da. Mi-a zis ca sunt poze cu oameni! Si-au pus poza, zice, platesc ca sa le fie pusa
poza… Parea calm, dar era sictirit, citea ceva, fara sa se uite de fapt la meciul ala hilar, cu poze de fani
stand pe locurile lor de veci…Si atunci am avut clar viziunea unui ritual, ca participam, tot globul, la
ritualuri de initiere intr-o lume noua, minunata si smintita ca un desen animat morbid. Cand omul va
deveni doar o poza sau o proiectie holistica care se face ca moare, dar nu moare, se ridica, precum Tom
dupa ce a fost calcat calcat de compresor, in timp ce Jerry rade turbat de dupa coltul casei…

In care ne facem ca…ne facem ca ne facem. Vom trai din simboluri si in simboluri si vom avea un logo
pentru orice

10 iunie 2020

Lumea vrea sirop de trandafiri, dar trandafirii au cam palit, sirop de spini, domnilor!

9 iunie 2020

Eu si Ceausescu ne-am terminat treaba in 1989, eu in vara, el in iarna. Eu cu licenta, el cu un glonte in

cap. Ceausescu a fost cam ce e covidul “nostru” acum, erai avertizat ca vei trai cu el toata viata. De cand
a inceput pandemia am stat deseori cu ochii in intuneric si am incercat sa inteleg de ce se inchide cercul,
desi e alta experienta si chiar mai urata, pe alocuri. Generatii intregi nascute sub imperiul “ asta nu se
spune”, se stie, dar nu se spune. Ne facem ca afara e frumos si ca suntem cumva multumiti ca
supravietuim, exact cum am facut-o acum treizeci si ceva de ani, acum patruzeci, oh, acum chiar
cincizeci: “Asta sa nu spui la scoala!”…Azi am fost la scoala cu fiu-meu, copiii au terminat ciclcu primar.
Ne-am intalnit cu Doamna in curte, pe fuga, ne-a dat lucrurile din dulapioarele lor, le-a dat si cate o
icoana cu sfantul lor protector, le-a gasit ea, nu eram decat noi cu ea si inca o mama cu fiul ei. Cei doi s-
au imbratisat, nu s-au mai vazut din 10 martie! S-au tras intr-o parte, sa vorbeasca repede de-ale lor.
Cerul se umplea de nori si noi formam un grup tragic: trei femei cu masti, doi copii fara, discutand cu
capetele apropiate, in poarta scolii. Cand am ajuns acasa, fiu-meu m-a chemat sa vedem ce era prin
dulapior, uitase si el, erau foi, desene, carioca si tot felul de cartoane pe care le scrisese Doamna sau
chiar ei. A scos cateva desene vechi, din clasa a doua, intr-unul era el, autodesenat, un fel de mutunache
pe care si-a scris numele…Mi l-a intins serios, gata sa planga: “Asta ti-l dau tie, sa-ti amintesti de mine
cand o sa fii batrana!”. Recunosc ca nu am inteles mesajul si nici nu vreau, dar pentru asta n-o sa-l iert
pe Covid cat traiesc! Pe Ceausescu l-am iertat, dar pe asta, nu.

7 iunie 1992 (2020)

In toate visele mi-e seara sau noapte. Nori violeti si vant. Dimineata ma trezesc cu ochii inrositi de
vantul oniric. Angoasa cand vine seara si stiu ca in curand trebuie sa ma apuc de visat. Parca as intra in
tura de noapte intr-o mina fara fund de unde sar spre tine, fulgurant, chipuri de sugari orbi, decupati din
carton, cai psihopompi si carute din tibii de om, hurducandu-se cu ecou pe un pavaj ud, in timp ce din
cer cad proiectile atomice care ard tintit, numai bucata de piele atinsa in treacat, un razboi piscator in
care e mai mult vant decat sange si mai mult groaza decat moarte. Noaptea e o chestiune serioasa,
lumea se intoarce cu susul in jos, ca o clepsidra care ia timpul de la inceput. Nu mai zambim de mult, in
vis.

3 iunie 2020

Aceeasi emotie brusca ca nu am numarul matricol pe uniforma cand uit sa scot masca la intrarea in
magazine. O emotie veche, slinoasa, dar batucita, urcand de undeva din adolescenta tulbure, din nou
imposibilitatea de a fi, nu fericit, ci linistit. Cineva aici jos mereu are grija de noi, ma gandesc, si ma trec
fiorii. “Ni s-au reactivat vechi obisnuinte”, spune o prietena. Cu deosebirea ca tinerii de atunci stiau ca
trebuie sa simuleze, in timp ce cei de acum par sa creada ca da, cineva de aici, de jos, are grija de ei…

1 iunie 2020

Prietenii mei vorbesc de fericire, cum pot ei fi fericiti si ca asta e o stare egoista, Silvia spunea ca si-a
dat seama ca e fericita pt, ca nu suporta starea de nefericire, Ovidiu spunea ceva de lipsa
atasamentelor, budist gandind. Deodata i-am simtit superficiali, cred ca si acum 30 de ani ii simteam
asa, desi tineam la ei si atunci, dar ma si enervau. Unul din ei a conchis repede ca la mine e suferinta,
dar eu spuneam ca imi place sa ma simt nefericita, poate pt ca nu stiu cum sa fiu altfel, nefericirea e
mai creativa, cand esti fericit nu prea mai poti crea, poti contempla sau darui, dar nu poti crea. Poate
doar copiii sa-I creezi in stare de fericire, asta ar fi ceva…Silvia spune ca golul suferintei da
posibilitatea de a crea, da, a acceptat. Am incercat sa spun ca suferinta are de obicei o cauza obiectiva,
pe cand nefericirea e mai mult un mod de a percepe sau poate ca fericirea mea e nefericirea, e de fapt
un dor…de exemplu cand eram toti la Hoghiz eu credeam ca sunt fericita pt ca ii vedeam pe toti asa,
fericiti, dar de fapt nu eram, pt ca stiam ca o sa se termine asta, odata. Si asta imi umbrea bucuria sau
imi rupea ritmul nefericirii structurale. Nu mai stiam ce sa fac cu ea. Tin minte ca de mica ma podidea
asa nefericirea, ma chirceam in pozitia de fetus si mi-o leganam asa, de-o parte si de alta, nefericirea,
cum fac copiii in leaganele de copii. Cand nu mai suporti o stare incepi s-o legeni, s-o hatani, poate-
poate se stabilizeaza cumva, ca sa poti sa te descurci mai departe.
28 mai 2020

N-am mai fost in mall de mult, de fapt cred ca am fost doar de vreo cinci-sase ori de cand e mall-ul
mall. Si atunci pentru ca schimbam pasapoarte sau imi ridicam carnetul inutil de sofer. Si azi tot
pentru pasaport am fost, m-am dus sa-mi scot unul pentru alta planeta, dar asta e alta discutie, ideea
e ca am fost iarasi in zona. Pandemia- Anemia, cand am stat toti ascunsi ca bursucii si am iesit numai
ziua, ca pasarile cinstite, cu hartia completata la zi, a adus surprize oamenilor. Ne-am trezit intr-un
oras nou, pentru ca in timpul cat am stat ascunsi, s-a construit ca la concurs. Ca si cum trebuia sa fie
totul gata cand ies oamenii, sa se minuneze ei si sa-si zica, in barbiile acoperite de bavetici: “Mai, mai,
am stat noi ascunsi, dar iata, un nou bloc de sticla! Un nou trotuar colorat! Un nou viaduct! Iata si un
metrou! A meritat pandemia, care ne-a anemiat!...”. Dupa ce am umblat haotic sa gasesc
Pasapoartele si m-am mirat ca suntem atat de putini si toti cu botul umflat si verde ca la brotaci, toti
stateam asa, umili si docili, sa ne vina ora programata online, toti, toti cu un aer de cimpanzei de circ
imbracati in oameni, dupa ce toate astea, am cautat sa ies din labirintul “nouficat” si m-am trezit in
“Gradinile suspendate ale lui Iulius”, unde perechi de tineri se pupau cat puteau de discret printre
pomii ornamentali, pe bancile ornamentale , sub norii decorativi, iar altii mancau inghetata si se uitau
cu jind la terasele inca goale. M-am gandit ca iata, omenirea e numai buna acum de mutat in alt areal
limitat, se pare ca plac imprejmuirile, chenarele, plexiglass-urile, benzile trasate pe pavaje, podele sau
linoleum! Incepe sa ne placa tot mai mult sa nu depasim anumite distante, sa ne privam singuri, de
acum, de libertatea de miscare. Iata, mi-am zis iar, un teritoriu aproape sacru, unde acusi poti sa si
“mâi” peste noapte, unde iti faci pofta ce-ai poftit si nimeni n-are treaba cu tine. Si am dat si de
“zgarie-nori” pitici, si de nuferi pe apa maloasa, si de alei trasate fara cusur, si de gazon tuns la
parametrii din “caietul de sarcini”, si de un fel de romantism comercial, ascuns sub pavilioane de
metal, si am plecat repede spre orasul meu din partea cealalta a orasului viitorului …

21 mai 2020

Am un prieten atat de discret, incat nu e de acord sa-mi spuna nici macar ce i-am spus eu, de mult, in
cazul ca am uitat propriile idei..

20.05.2020

Sedeam azi sus pe ultima creanga de artar si cantam un cantec de bejanie din alauta, lumea trecea pe
sub artar si zicea, de sub masca, iata canta un nebun in artar, da-l incolo, bolborosea cu greu omenirea,
facea spume sub masca deja umeda si lipicioasa, care ar fi trebuit sa fie schimbata la patru ore, dar
nimeni nu mai avea notiunea timpului si nici a nebuniei, cineva a strigat la mine, indignat, sa imi iau
temperatura si i-am cantat de sus sa isi dea jos masca, ca nu aud bine decat ceea ce cant eu pentru
mine, omul a dat din mana a lehamite si a fugit sa prinda un tramvai plin cu masti la geamuri, scaunul si
masca, toti holbati peste petecele lor de panza albastrui-verzuie, unul avea chiar o mustata pe oala
pictata pe masca, iata ca vedem partea comica a situatiei, cantam eu de acolo, creanga deja tot mai
subreda sub mine, eu mai gras dupa carantina, dar aluata mea era usoara ca pana corbului si in cele din
urma eu am cazut ca un bustean uscat peste un grup de trei, toti din aceeasi familie, unul avea manusi,
altul masca, iar al treilea temperatura…

19 mai 2020

Imi plac dezbaterile pe tema temperaturii, care dincolo de epi-pandemie, a devenit o chestiune atat de
biologic-absurda incat poate genera cate un spectacol ad-hoc, ca tot sunt interzise cele organizate! Chiar
nu-ti vine sa-ti dai temperatura, care e cumva numai a ta, produsul corpului tau inocent, care stie ce are
de facut si nu vrea sa dea socoteala nimanui, mai ales nu unora care, indeobste, se ocupa cu orice
altceva decat medicina…de exemplu, noi il vom pune pe fochist sa “ia” febra, omul cel mai potrivit

15 mai 2020

Moartea șoarecilor de bibliotecă

Sala în care veneam să citesc pentru examenul de la facultate de acum peste 35 de ani a devenit, de
câteva zile, biroul meu temporar ( spatiere-socială, bară, enter etc). E ca un vis care a început plin de
elan și s-a terminat cu produsul finit, adică acum “fac contracte”, după ce acolo învățam la filosofie.
Filosofie… și Drept s-a făcut! După contracte, după câte unul, umblu “cu părul despletit” prin ganguri și
filez geamuri opacizate de vreme, să întrezăresc cărțile. Le aud respirând, toți autorii striviți acolo cu
insuficientă respiratorie gravă, pentru că nimeni nu-i va mai deschide, pe unii, niciodată. De la atâta
dezinfectant au murit și șoarecii de bibliotec. Inspirăm-expirăm steril, suntem în viață și nu mai vrem
nimic altceva. Ce ciudat cum totul se leagă de plămâni, de primul inspir și de ultimul expir! Știați că
atunci când e liniște și cărțile se știu singure, ele urlă vătuit, foșnit?

14 mai 2020

Pandemia care apare o data la 100 de ani si prietenii care au aparut si ei, tot asa. Pandemie poate o sa
mai fie, dar prieteni ca ai mei, nu. Unu –zero pentru noi, Mocofanii cum ai zice Ultimii Mohicani, care
trecem prin revolutii si molime. Iata, maine se schimba ceva, iesim din botezul recluziunii, rupem
declaratii, ne dezicem de cumparaturi la coltul de strada si ne bucuram ca exista raii pamantului care,
fiindca ne vor raul, ne fac binele. Prietenii mei din stagiatura din fundul Brasovului ne-am regasit …
online. Nu ne-am pierdut niciodata, dar nu ne-am mai vazut toti, gramada, din noiembrie 1989!
11 mai 2020

Planeta bolnava a devenit un mare spital, printre randurile de paturi cresc plante si animale, se
purifica aerul si apa

10 mai 2020

Nu cred in ideea de pace pt ca pur si simplu imi dau seama ca oamenilor le place conflictual, il
savureaza, de la razboi pana la simpla ciondaneala. Daca nu participa direct, casca gura si urechea la al
altora. Cu cat trece mai mult timpul realizez ca firea omului se apleca mai usor spre rau decat spre
bine, pt simplul motiv ca de atata rau nu mai stie cum e binele…

9 mai 2020

Dimineata, mai ales dimineata, cand ma scol nu stiu sigur daca sunt in “Metamorfoza” lui Kafka sau in
“Zbor deasupra unui cuib de cuci” a lui Ken Kesey, care, in imaginatia mea, ar fi trebuit sa fie colegi si
sa ne dea acum sfaturi, prin reclame bine alese, in care, combindand imagini din realitatea trecuta (cu
insi ciocanind beri si tinandu-se de dupa umeri) cu indemnuri de spalari pe maini si pastrat distante
regulamentare, sa ni se spuna, la final cum sa cantam, seara “ cu-cuc”, ca sa dormim mai bine, sa nu
observam luna tot mai plina si nici faptul ca mainile preaspalate incep sa se transforme in aripi de
carabus. Confabulatia nocturna.

6 mai 2020

Tanti Pepit s-a sastisit de pandemie, mi-a zis zilele trecute la telefon ca de acum gata, vrea sa moara si
sa stiu unde a pus costumul ei pepit, in caz de. A precizat ca daca o baga cumva in spital, desi se simte
foarte bine, o sa spuna izoletarilor sa puna si costumul in izoleta, o sa-l tina pe piept, pentru morga, in
caz ca. Costumul pepit e un fix vechi al ei, de unde i se trage si nickname-ul, asa se considera ea, cu
bune si rele, alea bune, albe, alea rele, negre. Pentru ca era nervoasa si nu avea cu cine sa se certe, m-
a luat pe mine: “Ce tot vreti de la mine? Imi tot spuneti ca aveti grija de mine, ca trebuie sa
supravietuiesc, dar va intreb eu acum: daca doar supravietuirea e scopul, nu mai bine rece si in
pepit?”. I-am zis ca n-o ia nimeni cu izoleta, dar nu m-a lasat sa termin ideea: “ Ce stii tu?!”.Intr-
adevar, ce stiu?

2 mai 2020

Lume tot mai buhaita, cu cearcane, femei cu parul nevopsit, lume stirba si ponosita, eu insami cu
trening cu genunchi, cu un ochi mai mare si cu nasul stramb, ochelari legati cu drot si privire disperata,
mototolind declaratii vechi cu data schimbata cu Friction, ma salut pe sub masca cu vecinii grabiti,
nenea Coco nu a mai iesit in strada de doua luni, alta tanti saluta de departe, agitand bratele, si
dispare in spatele portii, ca naufragiatii in valuri, ca sa nu innebunesc incerc sa savurez marasmul, sa-l
fac literar, sa-l pot imortaliza pentru cei care vor veni si vor purta atat masti, cat si ochelari de cal

29 aprilie 202

"Buna ziua, sunt doctor X si doresc sa raspund intrebarilor dv...", "Mai bine paranoic si sanatos decat
smecher si bolnav", " Nu va atingeti fata!", "Spalati-va des pe maini!", "Pastrati distanta sociala..."...

Ne-am umplut de logo-uri ca un caine de purici, paranoia sus-amintita o sa se traga de la atatea sfaturi
si judecati de valoare, gata ambalate, ajutand bietii oameni sa nu-si mai oboseasca creierul ocupat cu
angoasele existentiale.

De cate ori trebuie sa intru intr-un magazin ( merg tot mai in scarba) si stiu ca din nou trebuie s-o aud
pe nu stiu care doamna dr., cu voce calma si mieroasa, precizand ca daca iti stranuta unul in fata e
suficient ca scoti batista si te stergi pe fata...imi vine sa las balta cumparaturile strict necesare si sa
mor de foame!

26 aprilie 2020

Dincolo de faptul ca ne scaldam in paradoxuri de la "in-coronare" incoace, e de observat o noua

contradictie stranie la moderatorii care cheama spre consultare diferite somitati medicale sau politice
( indiferent de canalul tv). Daca inainte de a se anunta anumite relaxari, adica sa scapam de declaratii,
toti intrebau plini de speranta despre cat va mai dura perioada de restrictii,acum, ca s-a anuntat ca
dupa 15 mai scapam de hartii, intrebarile moderatorilor sunt: "Dar, oare e bine sa ne relaxam asa
repede? oare,,,,nu e periculos?". Nu vreau sa redau replica din gand...

26 aprilie

Pana sa inceapa pandemia, mi se parea ca lumea a devenit un mare sat, datorita retelelor de
socializare. Acum parca toti locuim in acelasi cartier! Numai modelele mastilor mai difera, pe ici, pe
colo...

25 aprilie

Dupa ce vezi zilnic sute de mii de mii de infectari si mii de morti in tari mari, te duci la capatul listei si
vezi Gambia, cu zece cazuri, din care opt s-au vindecat, unul a murit si unul e in stare critica! Sau, si
mai interesant, Yemen, cu un caz si ala vindecat!

24 aprilie 2020

Azi am scapat pe campii, m-am dus s-o vad pe Tanti Pepit, cu punctul 4 din Declaratie. N-o sa scriu
despre ea, m-a pus doar sa fac poze, ne-am pus toti sa admiram natura cu ardoare, parca e prima data
in viata cand vad liliac inflorit sau cocos in livada....

E clar ca totul devine tragic, desi are parti comice indubitabil, acum depinde cum vrem sa vedem. Sunt
zile cand pur si simplu nu vreau sa vad partea sumbra a situatiunii, cand urasc prostia omeneasca, care
a lasat lucrurile sa degenereze in asa hal incat a ajuns sa vina un virus iaca asa, nu se stie de unde, si sa
ne puna capac, in alte zile ( pentru ca avem multe zile in care e timp de meditat) nu-mi pasa de ce va
veni, ma refugiez in ideea ca oricum mor intr-o buna zi ( buna va fi!), alteori mi se pare totul jalnic, de
plans si simt nevoia sa ma imbrac in sac, sa-mi pun cenusa in capul ras in prealabil, si sa jelesc o lume
dusa. Acum, ne spun ei, acesti “ei” despre care nimeni nu stie nimic sigur si tocmai in asta sta puterea
virusului, ca s-a dat in intretinere unora, care il exploateaza ca omul pe om, un virus stupid ca s-a
putut incredinta unor lifte, asta e alta poveste, ne spun ei ca nu se stie nimic. Ai ne spun ca totul va fi
bine si avem deja si slogan, dupa care vine sloganul stati naibii acasa, dupa care va veni probabil unul ,
“bine, stau singur acasa, nu ma mai trimite”, apoi “ rabd” si la urma, “tac in beci, dar nu in cel al
casei”. Ne spun ei ca va fi alta lume si-mi vina sa intreb: alta lume cu aceiasi prosti? Sau ne vom
preface ca suntem altii, pana cand vine tura urmatoare de omenire, deja crescuta cu masca, adica:
“Ciocul mic si fa treaba!”? Printre liliac inflorit imi vine sa itesc barda…

24 aprilie 2020
Cel mai penibil sentiment, sa simti ca esti mintit in fata si sa-ti fie tie jena sa ii spui celuilalt cat e de
jalnic ceea ce incearca sa faca. Imi amintesc bine ce stanjenita ma simteam, copil, cand mi se spuneau
minciuni “necesare”: ma uitam pe sus, incercam sa schimb subiectul, ma uitam in cele din urma la
fata omului, dar nu direct in ochi, ci la o parte din nas, la par, la gura, cum se modula in micinunele, iar
la final, cand nu mai rezistam, ma uitam fix in ochi. Si atunci tacea putin. Mai lua aer. Acum nu se mai
trage aer, daca ati observat, domniile voastre…

23 aprilie

Papusile Matrioska mi s-au parut mereu o inventie filosofica, cum se ascunde minciuna, cum e ascunsa
, cum poate fi pitita si imbracata mereu in ceva care seamana aproape leit, doar ca are alta marime:
minciuna-matrice

17 aprilie 2020

Langa cutia cu ciorapi a aparut cutia cu masti, o noua piesa in vestimentatie, prevad ca va deveni si
asta “cool” si cine nu are masca…n-are parte.

16 aprilie 2020

Azi am plecat cu bicicleta la cumpărături, în proximitate. Am scos o declarație nouă, printata mai de
mult, am un set întreg și îmi place să extrag câte una nouă, e ca și cînd scoti un șervețel din fisura
cutiei cu șervețele, îmi place cum se agață puțin șervețelul în fisură și apoi se rupe, zbang. Am învățat
să mă echipez, deja folosim chiar cuvinte-cheie: ”Te-ai echipat complet? Ți-ai luat masca?
Dezinfectantul? Mănușile? ”, iar la întoarcere, unul stă cu spray-ul cu cloramină pentru papuci, apoi ia
spray-ul cu spirt pentru haine, ne decontaminăm, ridicăm brațele cu haine cu tot și ne udăm, aruncăm
masca reutilizabilă direct în chiuvetă și dăm drumul la jet...e fain! Încep să ma simt un om ordonat, mă
duc la cele mai îndepărtate proximități, cât să pot oricând justifica că stau prin apropiere, nu dau jos
niciodată masca pentru că te apără de musculițele care îți intră în gură, când o caști la pomii înfloriți
de capul lor, pe marginea drumurilor pustii, pedalez ca în copilarie, mă bucur când trișez și ocolesc pe
străzi neproxime și văd, ilegal, tot mai mulți copaci înfloriți, înfloriți pe furiș, fără spectatori, ca într-o
taină a lor alb-roz, rău de voi, oamenii! Încep să văd din nou în culori, nu mai vad griuri, mi-am
redobândit vederea , respirația și auzul. Aud acum toate păsările, toți pisicii, câinii, fiecare cu glasul
lui, încep oare să învăț graiul animalelor? Și în feeria regăsirii de sine, nu înțeleg ”vorbitul” la televizor,
cu ochi exoftalmici, despre panică, evoluții, vârfuri și moarte. Îmi trebuie un timp să redevin tristă.
14 aprilie 2020

Ma trezesc la o ora oarecare, tot mai odihnita de la o zi la alta, ma uit in jur si inteleg ca sunt tot acolo,
in aceeasi camera, vad aceeasi fereastra, caut aceiasi papuci de casa, ca sa plec dincolo, unde am voie
sa fumez. O naveta scurta,prin curte, tarsaind slapii, cu cana de cafea sub brat si cu cheile de la casa-
birou zanganind in atingere cu cana. Ma strecor acolo ca un liliac reumatic in pestera lui, iau pachetul
de tigari si ma uit la el: cum ar fi sa nu mai simt niciodata nevoia sa fumez? Ca atunci cand nu ma
apucasem si ii vedeam pe toti fumatorii ca pe niste ciudati. Si sa nu mai judeci niciodata pe cei in a
caror piele nu ai fost, inca. Pentru ca iata, ai citit si de ciume, si de tifos, si de holera si ai stat pe
margine si ai crezut ca tu ai fi gasit ceva, ai fi mandralit tu o licoare din plante, ca sa te aperi, si sa aperi
pe toti si deodata simt ca nu mai trebuie sa ma feresc de nimic, ca trebuie sa-l vad pe virus ca pe
molecula de apa proaspata, pentru ca el ne pune cumva sa gandim,. Unii gandesc stiintific, cauta
solutii pentru aparate, medicamente, altii se gandesc ce au facut cu viata lor pana acum, altii cum ar fi
sa moara brusc, sa intre maine in spital si sa nu mai stie nimeni nimic de ei, ca in lagar, rudelor sa li se
inmaneze apoi un certificat de deces si cam atat, se descurca fiecare, altii invata sa faca sport in
camera, altii sa-si creasca copiii mai bine, altii, mai rau, sefii de entitati trebuie sa caute solutii ca sa
nu se supere sau infecteze niciun angajat, saracii, ca sa nu moara de foame, bogatii, de plictiseala sa
nu moara. Imi aprind prima tigara si ma gandesc mai departe: timpul s-a oprit cumva, timpul ala care
trecea prea repede si care trece de fapt si mai repede acum, pentru ca o luna a devenit ca o
saptamana si o saptamana pare ca trecut acum doi ani si nici nu mai stiu care era starea de spirit in 11
martie, cand a doua zi trebuia sa serbez ziua fiului meu si aproape toti copiii au renuntat, din cauza
fricii parintilor, care era starea de spirit la prima ordonanta militara? I-am zis atunci, ritos: “Ai sansa sa
faci 11 ani o data cu instalarea oficiala a primei pandemii , mare lucru!”. Ca sa-l consolez. Desi nu s-a
consolat si nici nu cred ca e mandru de pandemia care i s-a suprapus peste cei 11 ani de viata, cred ca
se dezvata sa iubeasca. Si atunci incerc sa iubesc eu mai mult, ca sa reinvatam ceva pierdut. Ieri m-am
certat cu un vechi amic, cu care ma cert sistematic pentru ca asa e regula de zeci de ani la noi, mi-e ca
un frate, iar in final el mi-a scris cu naduf: “Esti o fiinta rea si prefacuta”! M-am tot gandit dupa aia,
desi nu pun niciodata la suflet invectivele lui, daca nu cumva sunt rea si prefacuta si asta si-a dat
seama! E foarte posibil ca eu sa ma cred buna si corecta, dar poate ca e doar proiectia mea, poate in
realitate ceilalti ne cunosc mai bine. Si daca sunt rea si prefacuta, eh, e ceva de lucru aici. De unde sa
incepem? M-am gandit la sfintii din pustie, la toti acei avva care aveau “trezvia mintii”, care urmareau
gandul si il surprindeau pe cel care nu era bun, era de lucrat la asta si, chiar si in pustietate, fara ispite
si stimuli, gandurile iti fac felul. Crezi ca tocmai esti minunat si de fapt esti un…prefacut. Asa ca am
luat acest pustiu temporal drept pustiul sketic si incerc sa vad pana unde sunt sincera si de unde incep
sa imi trag presul de sub picioare. Si cred ca niciodata nu am iubit de ajuns si m-a prins asa pandemia,
neiubitoare si cu o falsa impresie despre mine insami. Si acum s-a naruit si asta…

14 aprilie 2020

Lumea-arici, să nu ne atingem, scoatem țepii, ne uitam urât și ne mutăm ușor spre un alt fel de om,
desigur cu literă tot mai mică, și mai mică, până devenim o amoebă cu reflexe umane
13 aprilie

Ce nu comunicam noi la job, dar acum e si mai greu, de acasa…parca as fi intr-o padure si haulesc si
raspunde un haulit, dar nu stii al cui

13 aprilie 2020

Nu am voie s-o vizitez pe Tanti Pepit, evident, dar nici videocall nu putem incerca, are telefon cu
butoane si manivela. Asa ca ma suna in fiecare zi de vreo trei-patru ori, poate chiar cinci-sase sau
sapte ori, de obicei cand sunt cu mainile in apa ( ma spal cate 20 de secunde dupa ce tocmai m-am
spalat 20 de secunde) sau framant lipii fara drojdie, dupa o reteta de pandemie. Dialogul incepe
intotdeauna furtunos, adica Pepit e deja turbata sau deprimata si ma introduce direct in problema:
“Auzi? La ce crezi ca e bun Nitromint-ul?”. Face ordine in cutiile cu medicamente si din incercarile ei
vesnice de a le departaja “pe organe afectate” nu iese nimic, in final sunt toate intr-o cutie uriasa, la
gramada, chimice cu suplimente naturale, fara noima, iar memoria ei e praf. Nu-si putea da seama ieri
ce e potasiul! Si de ce il are ea in cutie….Si de ce are ea diabet! Dar de ce i-e rau dimineata, abia se tine
pe picioare si pulsul o ia razna si iata, acusi o sa moara, nu de corona, ci de cei 84 de ani. Stiu cat e de
incantata de viata, asa ca nu pot s-o consolez spunand ca as vrea eu sa traiesc macar 70. Nu tine asta,
se enerveaza si devine patetica, ceea ce suport eu greu. O pot consola insa altfel: “Nu te omoara pe
tine un virus , cine a ajuns la 84 e de nerapus!”. Asta ii place sa auda si atunci ne imprietenim iarasi si
incepe sa ia toate cutiile cu medicamente la rand, imi citeste denumirea si eu trebuie sa spun repede,
ca la scoala, ce e, pentru ce si daca are efecte adverse, iar daca are, cum se manifesta. Ca sa o opresc,
am intrebat-o brusc daca poarta masca la cumparaturi. Incantata de intrebare, a zis mandra ca poarta
chiar vizor! A durat ceva timp sa ne lamurim ca nu e vorba de vizeta, ci chiar de un vizor, de un fel de
masca de infractor, cu gauri in dreptul ochilor, un ciorap urias crosetat “ strans”, prin care abia respira,
ca sa se obisnuiasca cu aparatul de ventilat, in caz de! N-o intreba insa nimeni de declaratii, o
cunoaste toata lumea si acum i-a iesit faima de “baba hoata”, ceea ce o distreaza grozav. “Adica, iti
dai seama, e un fel de aventura in fiecare zi, ma simt ca un bandit cracanat, care tocmai a furat o plasa
de zarzavaturi platite tot de el…”

Dupa ce am citit prospectul la Nitromint pe net, mi-am dat seama ca am in fata un pacient care
manifesta toate efectele secundare ale dopajului cu Nitromint! Am intrebat-o cine i-a prescris asta si
mi-a raspuns cu o voce brusc plina de respect: “Un profes-sor!”. Nu mai stia nici cand, nici care si nici
daca profes-sorul ii facuse anamneza si ii vazuse vreodata toate defectele inimii ei mari si iubitoare de
oameni!

Ce imi place cu Tanti Pepit e ca are incredere totala in mine. Cu Nitromint am rezolvat repede pentru
ca am citit: “Trebuie luate precautii speciale in urmatoarele cazuri:la pacientii varstnici, datorita
cresterii riscului de hipotensiune arteriala ortostatica (scaderea brusca a tensiunii arteriale la ridicarea
in pozitie verticala); tulburari cardiace cronice cu afectare pulmonara si hipoxie; insuficienta hepatica
severa; insuficienta renala severa; hipotiroidism; unele afectiuni ale valvelor cardiace; infarct
miocardic recent; hipotermie si subnutritie;”. Cand a auzit ce citeam eu din prospectul pe internet a

8 aprilie

Prietena mea mi-a zis la inceputul zilelor de epidemie: “Practic, nu teoretic, ar trebui sa ne pregatim
de murit!”. A zis-o cu vocea ei sobra, echilibrata, fara patetism, nici in gluma. A zis-o cum ai spune:” E
timpul sa punem cartofi” sau ceva de genul asta. Dupa cateva secunde de gandire am fost de acord.
Apoi am vorbit de altceva. Trecand zilele de izolare, ca una singura, m-am gandit din nou ca e cumva
decent sa ma pregatesc si de “murit”, la o adica, avand in vedere stilul “misterios” de actiune al
numitului vector ( nu mai suport sa-i aud numele!), cum isi schimba el predilectia si modul de lucru,
cand pe batrani, cand pe varsta a doua, ba pe cate un tanar fara “comorbiditati” ( alt cuvant care imi
devine antipatic). Problema e ca nu prea stii cum sa te pregatesti pentru eventualitatea asta finala, cat
timp presupui ca esti totusi, sanatos. Sau, ma rog, fara comorbiditati confirmate. Cu ce sa incepi? Sa
faci curat intre acte? Sa faci curatenie generala? Sa lasi scris ceva catre fiecare membru al familiei
( sfaturi, indicatii, taine vechi de familie, remedii naturiste, indemnuri…)? Sa te pregatesti doar mental
si sufleteste ( ceea ce am facut de mii de ori, din copilarie), ca si cand iti tii respiratia si te arunci in gol?
Asa imi imaginam: te cramponezi cat poti de viata si cand simti ca s-a terminat jocul, ca nu mai ai cum,
iti tii respiratia si plonjezi in absolut. In adevar. In dincolo.

Dupa ce te pregatesti asa un timp, te saturi, incepi sa iti iei avant din nou si rezisti. Dar, oricum, e greu
si sa nu te pregatesti deloc cand pare evident ca pandemia asta pare a fi mama pandemiilor viitoare,
care de care mai “enigmatica”, cu virusi si bacilli mai complecsi, capabili de atacuri miselesti, mutanti
ordinari si lipsiti de onestitate. Totusi, prefer sa visez. Visez ca oricum vine si un timp de murit, cum a
venit si timpul de nascut.

5 aprilie 2020

Era tehnologiei ne-a prins mascati cu carpe, protejati cu plasticuri de la dosare si in papuci de nylon de
la gunoaie! Imi place cum aratam asa, vorba unei prietene, ca niste "roboti descreierati". Si o zic
laudativ, pentru ca atunci cand nu vom mai avea totul la indemana, vom inventa din nou, din ce ne-a
mai ramas...

4 aprilie 2020

Interesant ca de cand cu coro-vidul, nu ma mai doare nimic! ca si cum organismul se conserva pentru
ceva mai rau sau pur si simplu...a uitat de orice altceva🤔

1 aprilie 2020

Am putea face un video-talk toti, cum face fiu-meu cu clasa si Doamna lui, dar si cu Frau, si chiar si
Doamna de sport le-a scris pe whats sa faca miscare ( ei fac multa miscare pe jocuri, totul se misca
acolo cu viteza ametitoare, e drept). Lectiile online sunt pentru toata familia ceva spectaculos, in
sensul ca brusc fiul se retrage, cu o morga de adult, in camera lui si inchide usa cu clanta, cerand
sobru: “Sa nu intrati, va rog!”. Noi, bucurosi ca e ocupat juniorul, ne distram pe seama lui din
bucatarie, unde stam tepeni la tv si comentam nervosi, si ca sa ne destindem mai mergem sa ne uitam
peg aura cheii, sa-l vedem stand ceremonios in fotoliul lui de casa! Cand se termina ora, copilul iese
rosu la fata sau palid, functie de cum s-a descurcat fatza in fatza cu toate fetzele! Ce ne place cel mai
mult e cand ne spune ca in spatele nu stiu cui a trecut o mama cu o cratita, in spatele altuia se bateau
doi frati mai mici, la altul a venit mama cu mancarea, la alta cineva facea bezele tuturor…Un nou tip
de invatamant, poate invatamantul viitorului, impanzit de masti, halate si metri liniari de giulgiuri…Eh,
iarasi alunec in morbid…

Traiesc un paradox, care acum mi se pare aproape hilar: acum cativa ani, tot spuneam ca vine sfarsitul
lumii, e pe teava ( ca citeam eu la catastife vechi, din batrani!)...si cunoscutii mei se distrau copios, si
mi-a iesit "nickname" de "Apocaliptica". Se distrau ei, ma mai distram si eu, cu zambetul stramb si am
lasat-o moarta, sa nu stric buna dispozitie a oamenilor. De cand a inceput pandemia, multi cunoscuti
imi trimit mie materiale asa-zis apocaliptice, ca sa ma puna in tema🤪 Doar ca am memorie selectiva, si
unele lucruri nu le uit. Si nici ele pe mine...
Eu intrezaresc, de azi, o luminita la capatul tunelului. Nu stiu de ce, ca la ce vad la tv pare sa fim pe
dric, dar stiu sigur ca nu suntem. Nu puteam fi altfel, noi, acum! Trebuia sa atingem un varf de criza de
nervi, sa ne incurcam in comunicare, sa tacem cand trebuie sa vorbim si sa vorbim cand trebuie sa
gandim mai intai. Sa vorbim prea tarziu sau sa tacem prea mult. E ceva atat de funciar, de inscris in
"ADN"-ul etnic, ca nici virusul asta amarat cred ca nu mai stie incotro s-o ia si de cine sa se anine.

Varianta romaneasca a coronavirusului e ceva cu tepii maciuca, rovid-20.20/miriste.ro/

Acum ar fi de umblat si fotografiat cladiri, nu se mai interpun personaje si masini, dar acum nu se
poate. Parca totul e ironie. Peste toate pare sa avem mai mult probleme de morala decat de
imunitate...ma gandesc ca daca s-ar fi pus populatia pe murit la modul serios, cu tulburarea si confuzia
din unele spitale, s-ar fi tratat fiecare "la domiciliu", cu tuica, prisnite, comprese cu apa cu spirt,
usturoi si slana...

Mi-au ajuns sub ochi tot felul de postari sinistre, pline de ura si promisiuni de razbunare pe tot felul:
magazine, popor, autoritati, medici etc. Sa te umpli de ura acum insemana, dupa mine, ca nu ai inteles
nimic din lectia pe care o primim toti, nu doar romanii. Nu e ceva personal contra "poporului roman",
si daca unii se simt indreptatiti sa se considere mai putin vinovati de tarele poporului, cred ca ar trebui
sa-si aminteasca ca nu intamplator s-au nascut romani si nu altceva. Spun asta eu, care nu sunt
romanca suta la suta. Tot ce se intampla era firesc in contextul in care lucrurile s-au degradat de zeci
de ani, poate de sute, bunul simt si autoanaliza se mai si invata: din carti, din filme, de la modele
umane...

28 martie 2020

Teoriie conspirationiste par sa inceapa sa devina reale si cele ”rationale”, conspirationiste! Tot mai
multi spun ca au senzatia ca traiesc intr-un film SF, cu orase goale, vântul sufland usor peste perdele
de ferestre in spatele carora nu mai e nimeni viu...am trait senzatia asta acum cativa ani cand am
gasit-o pe Rodica, moarta in casa. Am scris si aici despre ea...Fereastra ei ramasese deschisa si printre
gratii se strecurau perdele afara. Si nu raspundea nimeni la chemare.

26 martie 2020

Ma sperie mai mult ideea ca ne-am putea obisnui cu atmosfera asta! O deprimare decenta, un fel
de...n-ar mai fi! ( zicea bunica-mea, pe vremuri)

25 martie 2020

Acum se activeaza lumea interioara, faza aia cand nu te plictisesti cu tine si iti dai seama ca, si fara
pandemie, nu e mult timp inainte, nu e infinit oricum.
Azi noapte ma gandeam ca lumea pare sa fie pusa in situatia de a se maturiza brusc, "adolescenta"
tarzie in care ne complaceam s-a dus peste noapte. Mastile faciale au devenit masti din textile.
Botoxul nu mai seamana cu eternul "botic bosumflat", ci cu o grimasa trista, de om sculat "cu fata la
perete" , masinile tari a devenit vehicule de transport pur si simplu...Ne-am maturizat fortat, ca
legumele tratate chimic.

24 martie 2020

Mi-e teama ca o sa raman cu clorofobie pe tot restul vietii, daca va dura destul de mult ( viata). La
orice revenire la domiciliu - din ce in ce mai putine - tendinta e sa te "sprayezi" (spray-iezi, cucuieti)
din cap pana in picioare cu clor, apoi sa treci fiecare marfa prin "baie de clor", iar la urma, sa iei o
dusca!

Copilul a scris in jurnal: "Greu cu pandemia asta...mama si tata pleaca din cand in cand dupa
cumparaturi, mascati, mirosind a spirt, clor si cimbru, ca si cand ar pleca pentru totdeauna...ne luam
ramas bun si dupa ce se intorc, ne bucuram ca ne vedem, de parca au fost plecati din tara si eu acasa,
singur..."

23 martie

Am ajuns sa spal bani! Cu spirt.

17 martie 2020

Experiente noi, pe fiecare in parte, dar si in societate. Pandemia care suna mai curand ca o dictatura a
sanatatii iti strange inima nu doar de groaza contaminari, cat de masurile care par a fi luate impotriva
fiecaruia. Dosare penale, insi care fug din izolare, din carantine, paranghelie la granite. E lumea mea,
de fapt. Niciodata nu am trait in lumea consumista, in lumea reala, in reprezentarea mea lumea era
mult mai pustie, strazile erau, ca acum, aproape goale, sfarsitul era mereu undeva dupa colt. Asa am si
trait mereu, ca si cand fiecare zi putea fi ultima. Ma gandesc la moarte si incerc sa imi vad de treaba ca
si cum nu. Ma duc la ultimul scenario, ca sa sufar in avans tot ce e posibil de suferit…imi proiectez
moartea de multi ani, cu atat mai mult cu cat am avut o experienta absolut terifianta in 1990, 9
septembrie.

Am fost azi la job, erau toti isterici sau apatici.

15 martie

Daca stau sa ma gandesc, parca tot timpul am trait in stare de urgenta! Chiar si cand era aparent bine,
parca te asteptai la un bucluc. Poate de asta sunt oamenii asa relaxati, pe aici cel putin.Toata lumea se
spala cu pasiune pe maini, au disparut toate sapunurile ( in sfarsit, nu mai suntem la coada cu
consumul de sapun pe cap de locuitor!), toate dezinfectantele, tot ce tine de lupta cu "microbii"...
Recomand tuturor sa tina jurnal, scapi de presiune si ti se limpezeste creierul.

Ma intreb ce ar fi fost daca in toata degringolada asta s-ar fi intrerupt...internetul

Prima impresie, s-ar putea sa gresesc, dar parca oamenii sunt mai uniti? Mi se pare mie? Trebuie un
dusman comun ca sa ne trezim?

Suntem in stand by psihologic, nimeni nu are idee ce urmeaza

14 martie 2020

Totusi, inainte de toata efervescenta asta de salvare si nebunie au aparut cateva semne prevestitoare
de haos, pe care nu stiam, atunci, cum sa le explic. Un fel de inrautatire a tot, pe toate planurile, un
soi de "gura nu-i mai tace, iarba nu-i mai place" transpus pe planul relatiilor de toate tipurile. Pana si
lucrurile au inceput sa se defecteze, oamenii sa se certe din fleacuri, copiii sa se obrazniceasca de pe o
zi pe alta, parca toate convergeau spre ceva si mai rau...Pana a pocnit furunculul si toate alea s-au
lasat la fund. Incerc sa urmaresc ce se intampla la nivel psihologic cu mine, cu altii, cu lumea. Fac pe
filosoafa ca sa raman la suprafata, cat o sa reusesc...Dedublare: te uiti cum actionezi tu insuti, in
context, apoi tragi concluzii, vezi unde o iei razna...

Marea planeta bombata tinde se devina o suprafata trista si plata. Dar, cum zicea cineva intr-un
articol, oameniii devin mai placuti, mai amabili cand le e frica. Problema e cum o sa devina daca
foamea va invinge frica?

12 martie 2020

Ciudata interventia reclamelor in noianul de stiri terifiante, ati observat? Reclamele au ramas de pe
vremea cand lucrurile functionau cat de cat, sunt reclame inca "nevirusate", unde pare ca timpul sta in
loc si toti au acces la o lume ideala, bunica face branza cu smantana ca la tara, femeia frumoasa
tocmai a aflat cum sa-si curete tenul de impuritati, barbatul e si tata minunat, si sot perfect, si tocmai
si-a facut rost de o masina "extra", apoi cu totii pleaca in excursii, unde stau pe paturi la picnic cu
cascaval de nu stiu care...Da, traim intr-un film sau in filme paralele. Si reclamele, si viata reala par la
fel de stupide. Prima zi de pandemie. Inceputa cu o gura de clor pur si una de spirt pe paine...

Masti, la propriu si la figurat

Cand am purtat prima data masca era acum vreo 12 ani, eram nespus de gravida si trebuia sa umblu
prin policlinici anume, sa fac teste si masuratori. Salile de asteptare erau pline ochi, majoritatea
tuseau, scuipau si stranutau, eu, ca gravida in ultimul stadiu, nu aveam voie sa ingurgitez aproape
niciun fel de medicamente, asa ca mi-am tras masca pe figura ( din cele din care nu se mai gasesc
acum) si am infruntat holbarile tipice pentru ceva nou. Ma consolam cu ideea ca oricum nu ma va mai
recunoaste nimeni, trasa asa pana aproape pe ochi, iar peste ochi, parul imi curgea garla…

Acum sunt din nou in postura ciudatului, pentru ca nu port masca. Doar pe cea sociala.

Lumea s-a prostit din ziua in care nu am mai facut fotografii

29 februarie 2020

Zic sa scriu ceva in ziua asta” bisecta” pentru ca tot ce scriu azi va fi valabil doar din patru in patru
ani sau, de fapt, niciodata. Merita sa faci ceva intr-o zi pierduta in calendar, o zi oferita de Univers,
din cand in cand, pentru ca n-a stiut unde s-o puna. Ma simt si eu un 29, valabila uneori ca valoare de
intrebuintare, iar in rest, plutind altundeva, intr-un spatiu la care ai acces doar cand esti destul de
deschis ca sa fii primit. Ingaduit. E un spatiu fara granite si fara indivizi imbracati in combinezoane sau
uniforme. Fara tampiti si fara bonomi. Acolo, in 29 al meu, timpul nu exista si orice insusire umana isi
pierde sensul. Intri acolo doar in momentul in care ti le pierzi si tu, le lasi afara ca pe un combinezon
infestat, iti arunci masca scarbavnica de creatura cazuta si redevii ceea ce ai fost proiectat sa fii. Dar n-
ai reusit sa si ramai.
31 ianuarie 2020

Pe coiotul de pe versantul celalalt, care se uita direct in ochii mei, in desertul Iudeii, n-o sa-l uit
niciodata. Nu sunt multi coioti, dar am intalnit unul, cum am intalnit si multe hiene langa Marea
Tiberiadei, hiene care urlau prin preajma ti se scurgea sangele din vine. Le-am ascultat cateva ore
atunci si daca nu as fi fost “informata”, as fi crezut ca mi-a sunat ceasul. Dar coiotul, in plina zi, in
pustiul desavarsit, albastru cobalt sus, ocru si negru, jos, piatra pe piatra peste piatra, canion in
canion, coiotul si pasarea de prada care se unduia deasupra mea, in linistea perfecta si in caldura
imbietoare de peste patruzeci de grade, m-au facut sa cred ca se poate trai in pustiu. Ca ai avea chiar
si companie, animalele legate de moarte, vulturii si coiotii. Si ca iti trebuie foarte putin ca sa
supravietuiesti, desertul are plante pitice, rezistente, pline de minerale, care tin si de sete, si de
foame. Daca nu esti vreun gourmand cu nevoi rafinate. Si daca e sa nu rezisti, asta e, mai si mori. De
fapt, oamenii chiar mor si asta e singura parte buna a vietii, altfel, raul pe care il pot face ar fi
neadormit. Si oamenii ar fi ca demonii.

2 ianuarie 2020

Ii fericesc pe cei care inca au cu cine exersa un limbaj normal, nuantat, folosind si neologisme, care
mai pot face, intr-o conversatie, analize, sinteze, inductii si deductii, sa polemizeze chiar, cu bun simt,
fiecare avand rabdare si interes sa asculte argumentele celuilalt, iar pe baza acelui argument sa-si
construiasca contra-argumentul sau completarea, iar in final, sa plece de la intalnire cu senzatia de
creier limpezit si cu idei noi.

De cativa ani simt foamea de discutii adanci, de dia-logos, cum simti pofta amarnica de ceva dulce
cand ai hipoglicemie. Nevoia creierului de cuvinte cu inteles, cuvinte care sa creeze, nu sa distruga.

2019, decembrie

Tanti Pepit a surzit complet. Ea crede ca de la petarde, iesise sa caute pisica si pe strada era razboi de
gherila intre copii, tot satul bubuia, iar una a troznit chiar in fata casei ei.

“Pe loc nu m-am mai mai auzit pe mine strigand pisica”, imi zice, zbierand amarnic la mine. Ii fac
semn cu mana sa coboare vocea si spun din buze: “Te aud”.

“Stiu ca tu ma auzi, dar eu nu mai am am simtul auzului!!!” a continuat sa racnesca. “Si nu inteleg,
chiar nu inteleg de ce trebuie sa se intample asta in fiecare an? De ce trebuie unii sa orbeasca, altii sa
surzeasca, altii sa faca un atac de inima, doar ca sa se distreze niste cretini fara discernamant!”.

Urla tot mai tare si mi-am dat seama ca urla pentru ca ii si venea sa urle. Si am inceput sa urlu si eu,
mi-am varsat tot oful, pe tot ce ma innebunea pe mine. Urlam vesele despre problemele vietii si
sufletului nostru. Eram tot mai destinse si, in final, ni se falfaia de tot. Si atunci, urland pentru ultima
oara, Tanti Pepit a zis: “Vrei cafea?”. Si mi-a trantit o cafea ca un tipat. Valuri de cafea se ondulau in
aer, ca filmate cu incetinitorul, o cafea fara sfarsit…

Lidia Handabura Musat

October 12, 2017 at 1:17 PM ·

Făcea șerbet când am intrat peste ea și mi-am trântit rucsacul pe sofaua ei de bucătărie. Mirosea a
cacao și a portocale înca de la intrarea în coridorul ei cu perdele de macrame. După ce mi-a dat cafea și
mi-a împins scrumiera, fără să apuce să se uite în ochii mei, a zis cu privirea în bolul în care mixa ceva:
”Oamenii aștia nu mai știu să râdă?”
”Eu mai știu, dar nu prea mai am cu cine. Când râdem, parcă ragem sau nechezăm, e ceva nefiresc în
râsul multora, mă rog nu fac acum o dizertație, dar de ani de zile nu am mai auzit un râs sănătos, cu
mulți de ”a”, cum râdea Silvia, o mai știi?”
”Cum să uiți râsul Silviei, Doamne!?” și a început brusc să râdă și atunci a ridicat ochii spre mine prima
dată de când am sosit. Începeau să râdă și animalele din curte când se pornea Silvia pe râs...
”Cred ca toți își dau seama că ceva nu e în regulă, dar nu mai avem energie să facem altceva decât să
mergem înainte, ca oile bolnave, mai scurmăm puțin, mai înaintăm, mai cădem pe drum...”
”Oamenii ăștia nu mai râd, a reluat ea, le trebuie spectacole speciale de râs, unde unii râd în fundal, ca
să se știe că e de râs, acum, pe locuri, fiți gata, râdem toti, ha-ha-ha, ca gâdilați la tălpi, un râs provocat,
de laborator, experiment uman. Adica, nu apuc eu să casc gura să râd singură și, hop! banda cu râsul
publicului îmi taie maioneza, vrei un șerbet?”
”Fă pauze între idei, mă năucești!”
”Râsul s-a standardizat, avem ore de râs, pastile de râs, emisiuni speciale unde să te tăvălești, să crezi
apoi că lumea e amuzantă. Tu o să prinzi vremea când o să vă facă contract de la firmă, să vină Marele
Clovn, să vă facă să vă descrețiți frunțile teșite de problemele importante ale lumii, pe care nu știți cum
se face, dar nu reușiți s-o salvați cu toată tevatura voastră tehnologică, de supraoameni.”
Tanti Pepit știa prea bine că nu eram nici la vreo firmă și nici pe departe nu mă încânta ce se întâmplă,
dar eram singurul asistent, avea nevoie de cineva care să reprezinte lumea întreagă, pe care s-o certe.
”Știi cînd am râs ultima dată cu poftă, singură, ca toanta? Ieri! La știri au zis că Marea Neagră s-a retras
foarte mult și au prins un pescar care moșmondea ceva pe acolo și au tăbărât pe el, toți cu microfoanele
în gura omului, să-i scoată ochii: ”Ce credeți, întreabă o toantă, de ce credeți că se retrage marea?”
Întrebări din cele care ma ucid, cum văd când prind câte un infractor, cărat de poliție cu gluga pe cap și
reporterii îl întreabă, încă și fugind după el: ”De ce ai făcut asta? ”. Mai dă câte unul cu gluga în ei, cred
că de nervi, îl înțelegi, îi arde lui atunci să-și facă o autoanaliză, un proces de conștiință cu concluzii
gata...
”Și pescarul?”
”Așa, pescarul s-a scărpinat în cap, pe sub beretă și a zis: Nu știu eu dacă chiar se retrage marea! Unde
să se duca?”
Și a început să râdă așa de tare, că s-a sprijinit în coate de masă și s-a scuturat așa, cu tot cu masă,
încercând să spună ,printre hohote: Vezi? Râd în reluare! Dacă n-am alt motiv...
8 septembrie 2019

In timp ce sportul in sine devine o afacere- spectacol, creste numarul supraponderalilor si al bolnavilor in
lume. Un raport, as zice, de la sine inteles. Sportul, de fapt miscarea, ar trebui sa fie pentru toti si ar
trebui sa foloseasca fiecaruia in parte, in schimb avem cativa maestri in cate un sport, care ne ofera
"lupte de gladiatori" televizate, in timp ce sustinatorii zac in fotolii, cu berea, sucul sau pizza de-a
dreapta, participand emotional la ceva care presupune ca mai intai sa reinveti sa umbli...

7 septembrie 2019

Ce capacitate de a uita sau de a ne muta atentia spre ce ia ochii sau surescita nervii avem! Psihism de
cotofana. Doua zile, o saptamana, doua saptamani maxim, dupa care raul e lasat in pace, sa fermenteze
in continuare, cazut in desuetudine, viclean- stiind el toate astea. Nu observam? Raul nu-si face
probleme la noi, niciodata, el se lasa putin pe vine, se "tupileaza", inchide ochii ca sa nu mai fie el vazut,
dupa care, in culise, isi schimba recuzita.Si hop, apare in rol de matroana de bordel iesita din uz! Cui ii
mai pasa?

31 august

31 iulie 2019

In 1941, medical American Hervey Cleckley publica un fel de inventar al nebuniei rationale in cartea sa “
Masca sanatatii mentale”. Psihopatul, scrie el, “nu este familiarizat cu factorii sau datele primare din
asa-numitele valori personale si este incapabil sa le inteleaga. Nu e deloc interesat de tragedia, bucuria
sau eforturile umanitatii, cum sunt ele prezentate in literatura sau arta. Frumusetea si uratenia,
bunatatea, rautatea, iubirea, oroarea si umorul nu au nicio insemnatate pentru el si nu exercita nicio
influenta asupra lui. II lipseste abilitatea de a percepe emotiile celorlalti. Se comporta ca un daltonist in
fata acestui aspect al naturii umane, in ciuda inteligentei sale peste medie. Nu i se poate explica acest
lucru deoarece nu exista nimic in raza lui de constientizare cu care sa faca analogii, pentru a putea
intelege. El intelege cuvintele, dar nu si muzica emotiilor..”

7.07.2019

Cand m-am dus sa-mi iau fiul de la bunici, am gasit-o pe maica-mea lipita cu scotch, mult intinerita! Fiu-
meu era mandru, o facuse ca in pozele din anii 50 pe care ea, mandra de un trecut fabulous ( adica, in
care arata bine), i le tot aratase. Ii lipise si parul, odata cu pielea, trasa mult la spate, facuta valuri, peste
care a tras banda de scotch. Am ramas interzisa cateva secunde, amandoi erau incantati, el ca avea
acum o bunica de 40 de ani, ea ca se mai vede o data tanara inainte de moarte… “ Vezi, a zis ea, tragand
cu ochiul, adica sa nu ma enervez pe el, noi nu avem nevoie de chirurgie plastic!”, “ Scotch-ul e mai
ieftin” a adaugat si el, in timp ce continua sa o traga de urechi si sa lipeasca tot ce se mai putea lipi, de
piele sau de par…

A trebuit s-o tundem cu creasta. A ramas dezamagita, cu pielea cazuta la loc si lipicioasa. Iar copilul se
face de acum “doctor de frumusete”, nu mai vrea psihiatru. L-am sfatuit sa nu renunte la prima
pasiune…

25 iunie 2019

Ultima data am valsat la o nunta a unui prieten din stagiatura, intr-o padure, noaptea. Cred ca a fost
singura nunta la care am participat, parca eram in Noaptea Ielelor Nebunelor. Nuntasii eram insirati la
mese printre copaci, noaptea s-au adus torte si mult timp am avut atunci senzatia ca particip la o nunta
mitica, cu toti stagiarii prieteni si toti acei nuntasi straini amabili, dansand prin luminisuri. In final,
barbatii s-au insirat unul dupa altul, s-au prins de umeri si au dansat un dans fantastic, care semana
oarecum cu Calusarii. Au devenit toti seriosi, sub comanda unuia care, se parea ca stia cel mai bine
dansul... si au disparut printre copaci.Au reaparut pe alta parte, in aceeasi formatie, semn ca au dansat
constiincios tot drumul. Parol, nu e fabulatie!

23 iunie 2019

Cred ca diferenta dintre barbati si femei in ceea ce priveste uneltele sta in destinatia lor: ei, sa faca, sa
repare, sa construiasca, ele, sa se apere cu ele. Oricum, e fascinant sa cotrobai intre unelte si suruburi,
sarme, fitile si ...branturi. Daca nu poti altceva, macar sa i le incurci, schimbi locul si sa razi, in barba cand
o sa le caute, injurand prin garaj. Sunt atatea sarme atarnate acolo, incat nu te poti gandi cu care ar fi
mai eficient sa te spanzuri, in caz ca ti-ai pierde mintile din cauza vremii, de exemplu. Vizita in garaj mi-a
amintit de domnul Tupitza, care era co-proprietar al demisolului unde stateam in chirie, ca studenta.
Stateam doua studente acolo si domnul Tupizta, inginer pensionar, fara umor, un tip stresant prin
vizitele lui dese la "pivnita", dupa tot felul de unelte, ne-a invatat un truc in caz de atac: sa punem in
fiecare seara vreo zece sticle in fata usii de la intrarea din curte! Explicatia:daca incearca sa intre vreun
bandit ( pentru el lume era plina de banditi de atunci inca!), toate sticlele o sa inceapa sa se
rostogoleasca pe ciment, pe scari in jos si ei, cei de sus, din vila, vor sari toti sa ne salveze...ceva pe
acolo. Mai mult, ca sa fie sigur ca respectam indicatia, cobora uneori dis- de -dimineata, adica pe la 4, sa
verifice daca sunt sticlele la locul lor. Daca nu erau incepea sa le puna el, troznind in ele cat
putea...Nesuferit individ!

30 iunie 2019
E ciudat ca pe cat de mult ma bucur ca traiesc, pe atat de interesant mi se pare ca trebuie sa si mor
odata. Sau, o data. De aia nu am nevoie nici de alcool, nici de alt drog care iti modifica constiinta,
tensiunea vietii mi-o da viata insasi. Si la fel, delirul ei. Sa fie asta gasirea echilibrului, in sfarsit? Cand nu
te mai poti nici indragosti pentru ca stii ca toate vor atinge o culme, apoi un declin, iar in final o rutina.
Cand sa te certi iti pare o pierdere de energie si mai bine faci ce stii mai bine.

Poezie

Oare munc de jos e cu folos? Gandea doamna de la academie, cam purie, dar studioasa, cu ochelari
simereu acasa, in biroul ei cochet. Cu tomuri vechi si ikebana, adevarat muzeu estet. Sa merg acum in
pensie anticipate si ultimii ani sa-I inchei la librarie in loc de academie, sa vad oare greaca veche pe care
o studiez din copilarie e mai putin valoroasa decat sa vinzi o carte cuiva curios sa stie? Si pensionata
inainte de vreme, gasi un loc la librarie, unde dadea referinte inalte pentru fiecare carte in curs de
rasfoire. Intre client, in timpul liber, iesea in strada sa fumeze in rand cu cate un elev, alti vanzatori sau
gura-casca fara treba , oameni de omenie gata sa socializeze

18 iunie 2019 CINE E TANTI PEPIT

Pentru cei care au intrat mai tarziu in FB “meu”, Tanti Pepit e o creatie ad-hoc, iscata tocmai pentru a da
un fir rosu postarilor eclectice de aici. Tanti Pepit nu e o tanti anume inca, dar e baba care as vrea sa
devin. Cred ca, oarecum, iti poti construi din timp senectutea, pana in punctul in care o sa te lase
mintea. Cu adevarat insa, “baba” la care lucrez e ideea fratelui meu cu care, in 1990, am fost intr-o
prima si ultima excursie la Istanbul. In tot circul calatoriei, care ar merita un text aparte, s-a remarcat
baba- ghid, o ciudatenie de tanti imbracata foarte colorat, vesela, care ne dadea tot felul de indicatii
anapoda, dupa care radea si se scuza ca n-a fost atenta, si care parea foarte adaptata haosului de la
malul Bosforului. La un moment dat frate-meu i-a spus cumnatei mele: “Vezi, asa o sa arate sora-mea,
batrana!”. In plimbarile de voie prin Stambul ( de fapt, noi am mers sa vedem Constantinopolul!), ne
intersectam din cand in cand cu “ghida”, careia ii fluturau tot felul de esarfe la gat si stegulete cu
tricolorul, care radea si trecea ca un generic de film, disparand rapid in puhoiul zgomotos, cu turci fugind
cu ceaiuri aburinde dupa femei blonde si vehicule pe doua roti pline cu baclavale! Pana la ora la care
trebuia sa ne intalnim in fata la Sfanta Sofia, ne-am vazut cu baba de cateva ori si mereu parea ca ne
cunoaste de undeva, ne facea cu steguletul si ne tragea cu ochiul.

Dupa doi ani de la extraordinara si nemaipomenita escapada la Stambul, frate-meu a murit, iar eu am
ramas sa devin baba care trebuie.

18 iunie 2019
Nu stiu cum a nimerit Tanti Pepit pe Facebook, dar intr-o zi m-am trezit cu o cerere de prietenie de la un
contur de cap cu freza, cu nume care mi-a dat de gandit ~Draga de Pepi~. I-am dat accept si am sunat-o,
ingrijorata. Ma simteam cumva in nesiguranta cu ea pe FB, era ca si cum ar intra mama peste tine cand
ai zece ani si te strambi in oglinda, fardata pentru prima data si cu pantofii ei cu toc. Imi venea s-o
intreb: “Cine ti-a dat voie sa intri pe FB?” , dar in loc de asta am intrebat, neutru: “ Cum ai invatat sa intri
pe FB?”. Mi-a zis ca nu stie exact, ca a primit un smartphone de la o prietena din copilarie, al carei fiu
emigrase si ii mai trimitea ciurucurile lui tehno. A tot butonat si a “tras de ecran” pana cand s-a prins
cum functioneaza. Un vecin cu copil adolescent a invatat-o cum sa-si faca cont pe FB, stia si el de la
copil…inca nu a invatat sa-si puna poze, dar o sa se descurce, m-a asigurat. Era foarte incantata si mi-am
dat seama ca de acum gospodaria ei o sa decada. Am vrut s-o previn sa fie atenta ce si cum posteaza, sa
nu isi imagineze ca FB e un fel agora mondiala unde te intalnesti si cu prietenii din copilarie, dar si cu
presedintii tuturor tarilor , cu vedetele de film si cu toti dusmanii, dar mi-am dat seama ca exact asta e si
nu am mai prevenit-o. Asa ca dupa cateva zile am inceput sa gasesc comentarii la cate o poza sau la
vreun text. La inceput comenta neutru, “interesant” sau “ frumos”, la cate o poza, apoi, brusc, m-a
intrebat daca maica-mea mai face macramé sau, la o poza cu o livada, daca mai avem nu stiu ce visin
care facea nu stiu ce visine. Incet, ne indreptam spre un fel de sueta publica, cu discutii despre durerile
de spate, medicamente, sefi, prietenii mei din copilarie ( mai traiau?), maica-mea in mod special, cu care
era mereu in concurenta ( care o sa moara prima si in caz ca ea, Pepit, e clar ca nimeni n-o sa se mai
ingrijeasca de mormant, aluzie ferma la mine). Intr-un tarziu a inceput sa puna poze de profil cu mine
copil mic, una in care ea impinge un carucior care arata ca un fel de Mercedes demodat, cu obloane de
lemn, de unde ma iteam eu, un fel de luna plina cu boneta…N-am mai rezistat si i-am spus sa paraseasca
urgent FB, sa se duca pe Instagram sau oriunde altundeva. M-a intrebat senina de ce, ca doar aratam asa
de dragut, cu boneta, ea o facuse, cu macramé de la bunica-mea. Am insistat sa stearga imediat poza cu
mine bebelus, ca nu se pun poze cu copii pe Fb. In replica mi-a trimis un sticker care scoate limba.
“Copilul ala nu mai exista!” a scris in cele din urma.

18 iunie 2019

Ce imi place in zonele urbane de case e ca nu ne stim numele de familie si nici macar prenumele. E un
mod cumva tribal de a relationa, in functie de tot felul de necesitati. Ne "botezam" unii pe altii dupa
culoarea casei ( ala din casa mov), tipul de nas ( Baba Cloanta), stadiul de degradare al casei ( ala din
casa daramata), vagi referinte auzite tot de la altii, in timp ce fugi la troleu (aia care vindeau butelii pe
vremea lui Ceausescu)
Texte FB 2019

Am vazut la Cluj la inceputul anilor 2000, intre doua trenuri, filmul “Iris”. Iris Murdoch, scriitoarea, cu
Alzheimer. Literele se stergeau din fata ochilor, voia sa scrie, dar nu se mai lega nimic, la un moment dat,
literele deveneau semne pe care nu le mai recunostea. Mai tarziu, scria simple semne care nu mai
aduceau nici macar a litere si pe care nu le mai recunostea, evident, nimeni. M-am gandit deseori la film,
as vrea sa-l revad acum, dupa aproape douazeci de ani. De atunci nu am mai publicat nicio carte. De la
filmul “ei” am ramas cu un gust al derizoriului intr-ale publicarii. Nu te poti juca cu cuvintele pentru ca
ele se prefac. Sunt vii, isi schimba configuratia, compozitia, metabolismul, prin litere. Cand scriu nu stiu
niciodata unde ma duce un cuvant, intr-un spatiu deschis sau o fundatura. Exista un risc de fiecare data
cand pun mana pe litere. Cand cartea e gata pentru public deseori textul ei nu iti mai apartine, si nu doar
prin mecanismul juridic al editarii, ci prin inteles. Frica mi-e de ne-intelegere!

Daca pronunti de mai multe ori, fara pauza, un cuvant cunoscut, banal, incepe sa-ti sune strain, daca
scrii fara sa incarci fiecare cuvant ( chiar si cele de legatura) cu emotie devii scriboman. Sau lautar de
cuvinte. Le canti la mese surde, langa ele se pun resturi de ciolan si samburii cireselor de pe prajituri.

Un Alzheimer repune lucrurile in ordine, cuvintele putrezesc in tine, nu mai pot iesi la suprafata, nu mai
pot influenta pe nimeni, nu smintesc si nu bucura, totul se proceseaza in afara creierului. Ca si cum ai
scrie direct in Ceruri ceea ce nu ai terminat aici. Si mori ca un inger nimerit din intamplare in corp uman.

Trebuie neaparat sa revad filmul!

9 mai 2019

Tema la germana ( clasa a treia) era acum un desen, cu multe magazine ( un bulevard intreg), pe care sa
le numeasca, iar in fiecare magazin trebuiau desenate produsele specifice. A desenat deci, chinuit, o
Konditorei ( cofetarie), si o Tierhandlung ( magazin cu produse pentru animale), o Fleischgeschaft, un
magazin de sport, un copac, un tip chior de un ochi cu picioarele pornind direct din cap si mainile, din
urechi, care parea sa alerge cu o plasa in vant, de la Konditorei la Backerei si mai departe, sa-si ia si o
bicicleta, si un tort, si o franzela, si ein Schinken ( eine?)...Obosit de atata migaleala, mi-a spus sa
desenez eu macar carnatii care sa atarne in vitrina la macelarie. Am ascutit un creion cat s-a putut, ca sa
pot desena in nici un milimetru, niste carnati. Mi-au iesit niste linii curbe, nu mai aveam spatiu sa intorc
varful creionului. I-am stricat bunatate de vitrina de Fleishgeschaft! Disperat, m-a intrebat cum am facut
eu cativa ani la Arte daca nu stiu sa fac macar niste carnati. "Nu stiu sa desenez decat cuburi, zic, nu
faceam carnati la Arte!!!". "Nu esti deloc artista!", a zis. M-a pufnit rasul. De parca as mai avea nevoie de
confirmari."Pot", am zis repede, inainte sa mai aud ceva si mai descurajant, "sa-ti fac o strada intreaga
din cuburi si sa ti-o hasurez toata..." Nu m-a mai ascultat; cu limba scoasa a facut el niste carnati, care
ieseau frumos din cadrul macelariei, cam pana pe trotuarul tras stramb..."Artista lu' peste!", m-am
gandit🤪

12 mai 2019

Vremea e o experienta noua in viata mea, chiar o s-o numesc Vremea, ca pe un fenomen de fenomene.
E ca si cum te-ai juca cu materialul genetic al cerului, “tu” generic, care nu stii nici cate universuri exista
si abia acum ai ajuns sa parcurgi manualul de biologie din gimnaziu. Zic ca e o experienta noua pentru ca
jumatate de secol am avut fata de vreme atitudinea pe care au avut-o probabil toti inaintasii nostri: sa te
mai uiti pe cer, sa vezi daca iti iei anumite haine cand pleci de acasa sau nu, umbrela sau bocanci- iarna.
Sa nu te adapostesti sub copaci in caz de furtuna sau sa incerci sa scapi de celular daca trazneste prin
preajma ( aruncand, eventual, telefonul la douazeci de metri de tine, cu tot cu pozele preferate!). Acum
nu mai e nevoie sa te uiti la cer, ca e degeaba. Nici la prognoza meteo de orice fel, de pe orice canale
media; e degeaba. Acum trebuie sa iesi din casa ca si cand ai pleca in necunoscut, in slapi de guma. Ca
pe timp de bejanie. Intr-o permamenta urgenta si cu simturile ascutite la maximum, cu narile framatand
la adieri dubioase, care iti mangaie fata cateva secunde si in minutul urmator iti arunca in cap o galeata
de gheata. Am castigat deprinderi noi, am invatat sa tasnesc ca sa strang rufele, stiu cam in cate
secunde ajung sub primul acoperis daca deja sunt surprinsa de o vijelie, cum anume sa-mi strig pisicii ca
sa vina rapid si sa-i inchid, cum sa ma tin de un pom ca sa nu ne ia vantul pe amandoi. Cuvantul de
ordine e de acum “forta majora”. Aptitudini de forta majora. De ninja, care vine de la…El Nino.

Acum doi ani, venind spre casa cu expresul, am vazut cu totii niste nori negri, sinistri, deasupra
cartierului. Erau parca delimitati de restul orasului si, intr-adevar, pana la o anumita strada am mers pe
soare, brusc am intrat sub norul apocaliptic si tot brusc a inceput sa se zgaltaie usor autobuzul. Oamenii
navaleau din statii, am ajuns la statia mea, am trecut de ea pentru ca nu aveam curajul sa cobor, am
ajuns si la capat de linie si ne-am intors, am coborat pana la urma la statia mea, intr-un accces de
nebunie furioasa ( genul: pana cand sa suport toata mizeria asta?). Pana la casa mea am de parcurs doua
strazi scurte pe care, normal, le parcurg in patru-cinci minute. Acum nu inaintam insa, ci incercam doar
sa nu merg inapoi. Vantul sufla din fata, cu ploaie si gheata, eu in tricou. Am facut vreo douazeci de
minute pana acasa, inghetata, nu am putut scoate cheia din geanta plina de apa. Am aruncat in aceeasi
zi si telefonul mobil de atunci

Iunie 2018

Citim, auzim si spunem in fiecare zi ceva despre oameni. ”Oamenii sunt răi, dom,ne!”, ”Ce să faci, ăștia-s
oamenii !”, ”Oamenii distrug Pământul”, ” Oamenii își merită soarta” și multe altele. Ca și cum, când
enunțăm, concluziv, cu amărăciune, eul se situează automat pe altă poziție, nu mai face parte din
aceeași specie. El emite opinii despre o specie decăzută, străină, ostilă lui, care nu distruge Pământul,
care nu e rău, care nu își merită soarta...
Lidia Handabura Musat

13 iunie 2018· Shared with Your friends

Daca ma concentrez putin, chircita in pozitie de foetus, cu ochii inchisi, pot sa gandesc din nou luminos
despre lume si viata. Ne scufundam, imi striga prietenii si ii vad cum isi smulg parul in apus -pentru ca ei
sunt deja adulti- ne scufundam si tu ne iriti cu “luminozitatea” ta, ne scoti ochii cu ea, e doar in capul
tau, nu ai fost niciodata realista. Si ma imaginez brusc realista, cum nu am fost niciodata, deci doar in
imaginatie pot fi. Si cand ma imaginez eu re-a-lista, ma trece un ras nervos. Ieri sau alaltaieri am ras
nervos aproape doua ore, ma durea muschiul zygotic major si buccinatorul, niste muschi care ajuta la
masticatie, era un ras mecanic, chinuitor, dar era ras. Cine m-ar fi vazut de departe ar fi crezut ca traiesc
un interval de fericire fara egal, iar mie imi venea deja sa vomit de la efort. Asta se intampla cand ma
trazneste in plexul solar realismul. Erau unii fara dinti la tv si imaginile se succedau frenetic, multi-multi
indivizi cu dinti lipsa strigau si ridicau mainile in aer si , de la departare, credeai ca ei chiar stiu de ce
striga sau ce striga si, ma gandeam, daca s-ar indeparta si mai mult cadrul si toti indivizii aia ar putea fi
vazuti pe un platou montan, de la cativa kilometri, de sus, si nu li s-ar mai vedea dintii lipsa, ar putea
parea chiar mirifici. Dansand asa pe un platou montan in timp ce imaginea s-ar roti tot mai repede, ei
dand din maini si strigand cu ecou. Asta inseamna sa vezi lumea luminos, am strigat prietenilor mei, sa
nu te uiti de aproape la lume, ci intotdeauna de la o distanta rezonabila, atat cat sa distingi doar
contururi si gestica, atat. Nu te apropia prea mult ca incep sa se vada spatiile goale si sa auzi mojicii. De
ce nu pleci, mai striga cate unul – isi urcasera cuferele in carute deja, le legau cu sfoara groasa – fii
realista! Parul lor smuls plutea peste tot, ca penele pasarilor dupa o lupta in aer, am prins o suvita-doua,
stiam ale cui sunt, m-am uitat dupa ei, carutele lor devenisera care de parada si erau deja in zbor spre
cer. M-am uitat in jos, la picioarele mele, am ramas singura, nicio alta pereche de picioare nu se mai
vedea langa mine. M-am uitat in sus dupa ei si am strigat fara sa ma mai auda nimeni: Si ce fac cu limba?
Nu pot gandi drept decat in limba asta. Nu pot trai intr-un loc unde trebuie sa gandesc de doua ori ca sa
spun un lucru, nu pot trai intr-o traducere continua. Nu ma pot exprima cu dezacorduri, am urlat in
urma lor. Apoi am plecat pe aceeasi carare inapoi si m-am gandit ca eu sunt singura aici, iar ei sunt
singuri acolo. Si e tot aia.

Lidia Handabura Musat

9 iunie 2017· Shared with Your friends

Friends

Eu una am pierdut noţiunea de "acasă" şi acum stau să mă gândesc dacă e de bucurat - am mai scăpat
de-o condiţionare - sau de întristat. Profund. Nu că nu mi-aş târî şi eu paşii cu oarecare uşurare spre
ceea ce se cheamă domiciliu, dar mi-e şi totuna.Toate "acasele" mele au fost şi sunt şi vor mai şi deveni
nişte scheme de refugii, puteau foarte bine fi peroane pustii sau bârloguri de fiare sau cutii de beton prin
care auzi cum vomită vecinul alcoolic în pacea beţiei lui sau case nemţeşti, trainice şi cu trandafiri roz.
Mi-e totuna.Mă pot simţi la fel de bine sau de rău oriunde şi la oricine. Unde mi-am aşezat caietele, zise
de acum Caiete, mă simt deja acasă. Ştiu că nu ţine nimic şi nici nu-mi doresc. Am dormit în atâtea paturi
străine şi case ale altora încât aproape că am ajuns să cred că sunt aici pe pământ pentru un fel de
cercetare pe teren ( antropologică şi multe altele), unde merg şi stau de vorbă cu oamenii, dezvolt
idiosincrazii sau simpatii pe viaţă, suport un timp anume unele persoane, care ies din viaţa mea şi eu
dintr-a lor ca într-o reacţie chimică subită. Acum deja e târziu să-mi mai amintesc pe unde am umblat şi
pe unde m-am simţit totuşi cel mai acasă.Pe cine am iubit sau mi s-a părut că iubesc. Cu cine aş vrea să
prind apocalipsa, oricând va avea loc. Cred că singură.Vreau să mă ocup de moartea mea fără să fiu
perturbată de a altora…

Decembrie 2016

Momentul in care baiatul de nici opt ani te intreaba cum se fac copiii, cu aerul ca nu-l intereseaza in mod
deosebit. Momentul in care vorbind cu mama altui baiat, constati ( constatati) ca, de fapt, ei stiu deja
cate ceva despre sex, dar stiu ce se ofera pe internet. Intotdeauna e unul, mai cu mot, care informeaza
restul populatiei juvenile din clasa. Se ascund prin toalete, vorbesc cu un rictus de hotomani care “stiu ei
ce stiu”, acasa te intreaba de Mos Craciun si, culmea, mai si cred in el – totul se da peste cap, te duci sa
cazi pe ganduri ca si cand ai cadea din pod, sa iti amintesti cum a fost cand erai tu copil…cand a inceput
sa te intereseze prima data, cine te-a “intarcat”, parca totusi aveai noua ani, nu opt, tot alta fata, care
dormea cu parintii si era martora…Momentul in care, punandu-i la spalat hainele, inca mici, simti un iz
usor de transpiratie, ca aproape a unui adult. Momente si schite. Pe care trebuie sa le fac de acum, ca sa
il pun firesc pe linia de plutire. Da, seamana cu lansarea la apa a unui vapor nou-nout, mirosind inca a
vopsea. Seamana, la fel, cu ziua in care afli ca nu exista Mos Craciun si o lume intreaga se scufunda, ca
un vapor prost lansat. Momente, ma rog…

Lidia Handabura Musat 2017·

Când, după a doua îmbarcare în avionul pentru Creta, ne-a spus chiar doamna pilot că
defecţiunea nu s-a remediat complet, dar că s-ar putea să reuşim să ne ridicăm de la sol şi atunci
speră să nu mai avem probleme, am stat apatică aşteptând să plece şi aşa. Mergeam la risc, numai
să mă apropii cât mai mult de Creta! Cu o seară înainte, ca să-l amuz pe fiu-meu, i-am spus că
fac nişte paraşute din câteva pătrate din pânză. Aş fi luat umbrelele, dar ocupau prea mult loc în
bagaje şi probabil la aeroport mi-ar fi zis că am înnebunit. În Creta vremea e frumoasă mereu,
până în iarnă, când în sfârşit plouă. Pe vremuri, când aveam vârsta copilului, am sărit cu umbrela
de mai multe ori în fundaţia pivniţei unei case care se construia pe strada noastră. Avea vreo doi
metri adâncime şi ne lansam cu umbrelele deschise, ni se părea nouă că plutim şi impactul era
lin…Într-o zi am sărit de mâna cu o prietenă şi nu ne-am sincronizat, aşa că mi-am rupt piciorul.
De atunci m-am învăţat minte să mă bazez mai mult pe mine decât pe altul.
Acum, în avion, mă gândeam că poate tertipul cu paraşuta din bucăţi de pânză a fost o
premoniţie. Ok, să-i dea drumul, m-am gândit, sunt sigură că vom ajunge. Fiu-meu s-a uitat la
mine şi mi-a zis, serios: “Mulţumesc că ai fost ai fost mama mea opt ani!”. Nu aveam unde să
cad de surpriză! Din spate au început să vocifereze alţii, “Cum, doamna, suntem căruţă? Plecăm
aşa, la risc? Poate ajungem, poate nu?”. Comentarii cu voce tare despre cât de neînsemnată e
viaţa romanului, cum trăim noi într-o lume descreierată, în care nu contăm nici cât o ceapă
degerată. Şi câţiva au început să se ridice şi să se îndrepte spre uşa, s-a adus scara, avionul a
început să se golească, trebuia să coboram şi noi. Am mai aşteptat vreo patru ore, până când a
sosit altă aeronava şi am plecat pe întuneric. Pentru prima dată am sosit în Creta pe timp de
noapte. Nu am avut nevoie de paraşuta din pânză gata confecţionată. Apoi m-am gândit: care
poate fi probabilitatea de a cădea cu avionul dacă zbori de cel puţin două ori pe an? Câţi ani
trebuie să tot zbori până când o dată se întâmplă şi asta? Trebuie să învăţ cumva să-mi fie frică.
Adică să-mi amintesc că” a muri în aer” înseamnă a muri tot pe pământ sau în apă. Iluzia că te
pulverizezi cumva printre nori şi ajungi mai repede sus, sus de tot, nu ţine.

Lidia Handabura Musat

October 1, 2016 ·
Nu am epuizat nici pe departe Creta, o redau insa printr-un filtru personal pentru ca de ea ma
leaga nu doar primul contact cu Grecia, dar si revenirea obsesiva in insule. Vara asta m-am intors
in Creta, dupa zece ani si probabil ar trebui sa mai merg de inca zece ori cate zece zile, ca sa ii
percep textura si lumina, mirosul amarui-floral de piatra uscata, praful rosu ca de pe alta planeta
si duritatea ca de roca, uneori, a valurilor- atunci cand marea e agitata. Creta are o asprime care
te trezeste parca din morti, te face curajos si vesel, mergi ca nebunul prin soarele incandescent si
iti vine sa canti balade si sa te bati cu morile de vant in numele unei frumuseti pe care multi o
ignora. Cred ca locurile devin ceea ce trezesc in noi.
In Grecia sunt atat de multe porti, incat in cele din urma ai senzatia ca intri mereu in lumi noi si
intelegi cate ceva in plus, cu fiecare trecere. Ritualuri de trecere, le-as spune.Si nicio poarta nu
pare ferecata, mereu gasesti spatii prin care vezi ce ce dincolo de ele, mereu lacatele par sa cada
la un simplu cuvant potrivit. Si nu poti gandi despre Grecia doar prin intermediul pliantelor
turistice sau a cartilor, statisticilor sau articolelor economice sau politice. Ca strain, atunci cand
te duci cu mintea deschisa si cu respect fata de istoria altui popor, vezi si simti lucruri pe care
poate chiar nativii nu le percep pentru ca "sunt inauntru", le considera firesti, au "deschis ochii pe
ele". Orice calatorie departe de casa e, in cele din urma, o calatorie initiatica si a te gandi la ea in
termeni pragmatici inseamna a te priva de sansa de a a intelege si cunoaste.

Lidia Handabura Musat

August 7, 2016 ·
Bucatareasa rosie
Am vazut-o in fiecare seara, chiar si noaptea, cand urcam dealul spre locul unde aveam
“culcusul”. Mereu certa un bucatar mai tanar, parea ca in fiecare seara trec exact in momentul in
care tanarul facea o gafa culinara. Scena s-a repetat in vreo trei-patru seri la rand, pana cand n-
am mai rezistat si i-am facut o poza grasanei mele. In timp ce gesticula ( de data asta, fara
polonic in aer!) spre el sau ii explica cum se gateste “ca lumea” in Creta!
Nu stiu nimic despre ea, nu stiu nici macar numele restaurantului unde era mereu prezenta,
gatind pentru sutele, iar pe sezon, chiar miile de turisti “fomisti”. Mi-e drag de ea pentru ca
reprezinta “cea care ii hraneste pe altii”. Un personaj anonim brav, neobosit, nervos uneori, dar
darnic. Da de mancare. Gusta si ea, se ingrasa, devine artagoasa, da cu polonicul dupa ucenicii
cei impiedicati, dar are sufletul larg, ca oalele cele mari si aburinde, din care mereu trebuie sa
guste. Chiar daca s-a saturat. Gusta mereu si se ingrasa si nu mai incape in nicio rochie. Face
tensiune, ii creste glicemia si colesterolul, o lasa genunchii si glezenele. Afara sunt 40 de grade,
inauntru, vreo 60, noi, turistii, ne plimbam agale si facem poze, iar ea, anonima, ne nutreste,
cumva, pe toti
La anul, daca ajung tot in Creta, sigur o s-o caut! Ma duc si o pup

Lidia Handabura Musat

August 5, 2016 ·
It is said that the soul comes back from trips, to a time after the body is already home. After
about how many days have you been gone proper. Until then you walk dizzy and you dont know
exactly what to do with the body that sounded hollow. Sometimes, however, the soul gets caught
on, on the walls, no longer wants it back, thinks there's house. Sometimes comes crawling like a
lost luggage, the airline sent back ...

Se spune ca sufletul vine inapoi,din calatorii, la un timp dupa ce corpul e deja acasa. Cam dupa
atatea zile cat ai fost plecat propriu-zis. Pana atunci umbli nauc si nu stii exact ce sa faci cu
corpul care suna a gol. Uneori insa, sufletul ramane agatat departe, pe ziduri, nu mai vrea inapoi,
crede ca acolo e casa lui. Alteori vine taras, ca un bagaj ratacit, trimis inapoi de liniile aeriene...

Lidia Handabura Musat

cmunthsASougdpusoanigte 4ns, aaore2016d ·
Auguri Grecia!
Vorbeam cu Diana mea ieri la telefon, de ce ne place in Grecia mai mult decat oriunde
altundeva, care e “secretul” ( dincolo de ratiunea intelectuala, care te impinge sa mergi in locul in
care s-a pus baza culturii europene). Dom’ne, zicea ea, grecii nu sunt suspiciosi, au o lejeritate si
un fel natural de a aborda strainii, care te face sa nu te simti in deplasare. Cel putin un roman se
regaseste usor “acasa”, acolo. Pe mine m-a atras intotdeauna in Grecia, amestecul de abandon cu
forfota si voiosia ( poate chiar cand nu erau voiosi) oamenilor. Aici un loc pustiu, aproape
parasit, iar langa, o casa cu oameni care vorbesc animati, copii care alearga nebuneste, scutere
care trec in viteza si te ocolesc la milimetru, fara sa te sperie, comis-voiajori care duc placinte
sau turisti gura-casca, ce par soparle care vad prima data soarele adevarat, dupa luni de negura si
umezeala. Regulile sunt facute pentru oameni, nu oamenii pentru reguli, as zice, pe scurt. Si spun
asta pentru ca in prima zi am fost cazati intr-un demisol, desi aveam “tocmita” o camera. S-au
scuzat si a doua zi, ne-am trezit bagati intr-un apartament! Desi noi aveam tocmita doar o
camera! Apoi m-au intrebat in fiecare zi, cand treceam prin dreptul receptiei, daca totul e ok! Si
asta doar pentru ca am fost o noapte intr-un demisol care chiar arata bine. Mi-a parut chiar rau
dupa el, am stat aproape toata studentia intr-un demisol si mi se facuse dor sa cobor cateva trepte
in loc sa urc…Chestiunea extraordinara e ca nu simti ca fac asta pentru vreun avantaj material,
nu asteapta nimic in schimb si cred ca asta te face sa te simti dintr-odata normal. Acceptat. Tratat
ca un om, nu ca parte a unui contract. Nu e un raport comercial atunci cand esti fata in fata, ci o
relatie de la om la om.
Asa ca ma tot duc in Grecia nu pentru ca nu ar fi si alte locuri de vazut , pana la urma nu ma
intereseaza nici cazarea, nici mancarea, nici cat e sezlongul si umbrela, ci pentru ca in Grecia pot
vorbi cu grecii, intr-o limba pe care o construim pe loc, ca oamenii cu alti oameni. Nimeni nu e
“constipat” mental, nimeni nu e formal, dar nici intruziv. Sunt limpezi ca apele marii lor , care ii
inconjoara din toate partile si ii face aproape translucizi, dar si profunzi.
Inainte de a pleca, fugind sa iau cateva suveniruri pentru cei de acasa, o vanzatoare m-a intrebat
daca sunt din Italia ( nu era prima data cand sonoritatea limbii romane creeaza confuzia asta), iar
dup ace am lamurit-o, s-a pornit un dialog rapid despre termenii grecesti pastrati in limbajul
academic si cel arhaic, am facut un schimb cultural de trei minute, de parca eram la un seminar.
Asta in timp ce imi impacheta un mic vas de ceramic cu picturi antice grecesti…

Lidia Handabura Musat

AatSuoSpugcfuorscot 9nsSe,S h20gorg16ed ·

7 aug 2016

Înainte de brava eră a computerului scriai la maşina de scris ( de bătut). Ţăcăneai şi textul începea să
salte într-un ritm anume, ideile se pliau ca faldurile unei rochii ce foşneşte când se mişcă dama. Dacă
aveai şi muzică, lucrurile chiar că deveneau interesante: armonia muzicii cu armonia tastelor şi a
„carului” care sărea, la finalul rândului scris, de parcă punea punctul pe „i” sau trăgea concluzia ( nu, nu
„concluziona”, ci conchidea).

Primele două cărţi le-am „bătut” la maşină, adică le-am conceput de-a dreptul în ţăcănitul „şamanic” al
maşinii, acel sunet strident-înfundat, care face să se distingă fiecare literă într-un cuvânt scris şi care îşi
genera propria energie. Ca la pian, ultimele taste ( clape), mai puţin folosite, sunau mereu sec şi trebuia
să apeşi ceva mai tare ca să se imprime litera. Sunetul însuşi al tastelor şi carului te inspira.
De când scriu la computer, ceea ce am de spus sună tehnic. Acum „tehnoredactez” o proză, n-o mai
scriu. Tastele toate sună la fel şi niciuna nu e mai defectă, niciuna nu se blochează, iar la finalul rândului,
nicio idee nouă nu vine s-o întâmpine pe următoarea, ca la menuet. Nu mai există final de rând, totul
curge monoton, eficient şi în surdină. Sfârşitul vine pe tăcute şi când te aştepţi ca ceva să înceapă, de
fapt s-a dus de mult.Te uiţi în jur şi vezi o bandă mototolită, pe jumătate roasă, ca de doliu, care pare să
fi fost viaţa ta. Încurcată, ca un text dadaist.

Apropos: mai exista undeva benzi pentru masina de scris?

Deseori am auzit, pe aiurea, ca turismul ar fi simplu, adica ce usor e sa traiesti din turism...Personal, desi
tot turist, am ajuns sa inteleg ca e extrem de obositor si greu sa multumesti atata puhoi de neamuri,
care vor doar sa se simta bine, sa se distreze, sa caste gura. E o munca si poate inca una foarte grea. Am
incercat sa ma "dizolv" intre ei, sa incomodez cat mai putin si sa observ din umbra. Am discutat cu cativa
angajati sau patroni, la tavernele pe unde mai mergeam. Ma miram ca nu cad din picioare. II gaseam
dimineata, la pranz, seara, pana noaptea tarziu, la datorie! Zambind, aranjand, schimband fete de masa,
aducand clatite flambate si sampanii revarsandu-se sau pur si simplu musaka traditionala...sau mai stiu
eu ce. Din martie incep pregatirile, iar in octombrie se incheie oficial, sezonul. Apoi incepe culesul de
masline, portocale, lamai.Nu se termina niciodata. Pune masa, ridica masa...suporta toate toanele
turistilor tineri, cu bani, care beau si zbiara in cluburi pana dimineata, cand se duc unii pe altii spre
hoteluri, mai cazand gramada, mai vomand...sau a celor adulti sau venerabili, care au pretentii
"princiare"! M-am uitat la toti,de fiecare data cand am mers, din perspectiva celui care nici tanar nu a
fost frumos, nici batran- bogat. Cred ca atunci am vazut prima data in Grecia, o persoana. Nu o tara
doar. cea care, dupa ce a dat o cultura, trebuie sa sa-i si "distreze" pe cei care, incet, o fac praf si
pulbere...

Lidia Handabura Musat

Febrcuh9aoncrg0y 1o1m8, 20g0177 ·
Shared with Your friends
Exista zile, ca suprafetele de contact, cand o zi de primavara timpurie seamana perfect cu una de
toamna tarzie. Diferenta e de... speranta

Cum e sa ai ochii altcuiva

Exista aici pe Fb un om care are exact ochii mei. Si eu pe ai lui. Cand ne-am dat seama de asta, prima
data, nu ne-a venit sa credeam, am crezut ca e doar dintr-o anumita pozitie sau sub o anumita lumina. E
ciudat sa ai aceiasi ochi cu cineva cu care nu ai avut nicio legatura, care nici macar nu e din tara ta, e ca si
cum toti am fi rude, intr-un fel sau altul. Ne-am ”taiat” ochii si i-am ”lipit” pe fata celuilalt si nu se vedea
nicio diferenta. Suntem interșanjabili si in final am ajuns la concluzia ca puteam foarte bine sa fiu altul. Si
ca a iubi toti oamenii devine cumva de la sine inteles. Si ca a urî pe cineva e la fel de absurd ca a-ti trage
singur un bocanc in mandibula.
Hotii si vardistii

Iesisem pentru cateva minute sa-mi iau ceva de la “naturisti” si m-am intalnit cu o prietena pe care nu
am mai vazut-o de cativa ani, tocmai pentru ca lucram la o suta de metri distanta. Ne-am asezat pe o
banca rece si ne-am aprins tigarile, in timp ce faceam rezumatul vietilor noastre din ultimii ani, numai
partile esentiale, ca doar suntem ocupati toti pana peste cap…in fine, in timp ce ne hlizeam, mai mult de
emotia revederii decat de vestile bune pe care aveam sa ni le dam, apare un binom jandarm-hot de
buzunare ( banuiam asta pentru ca prapaditul care fugea ca un pui de leopard, tinea in ambele maini, ca
pe un trofeu, o borseta sau ceva de genul asta). Jandarmul a strigat catre cei care veneau din sens invers
“opriti-l!”, iar un tip tanar, cu prietena de mana, cu o miscare de kung-fu, i-a pus piedica hotului imberb,
care a zburat peste niste mese si scaune din fier forjat, de la o terasa goala, s-a pravalit printre ele si,
cand sa fie inhatat, s-a ridicat ca in jocurile video tembele, cu ucigasi si politisti, si a fugit mai departe ca
scos din minti. Tanarul , dupa el. Jandarmul, dupa ei. Ne uitam toti ca la filmele cu Louis de Funes. Hotul
a disparut dupa primul colt, tanarul dupa el, iar jandarmul, saracul, s-a impiedicat in pietrele cubice ale
Mariei Tereza si s-a intins pe burta, cu mainile lateral, moment in care s-a auzit un pocnet, iar pistolul i-a
sarit cat colo, scotand putin fum. Prietena mea a strans ochii si a zis: “Bietul om! Prea batran sa prinda
hoti!”. O fata de gimnaziu care era cel mai aproape de el i-a ridicat chipiul, alti doi-trei l-au ajutat sa se
ridice de pe jos. Era evident ca bietul om facuse tot ce putuse sa prinda hotul. In urma lui, dand coltul
tacticos, a aparut perechea lui de rond, probabil, o tanti mai tanara, dar foarte grasa pentru rolul asta,
cu un caiet in mana. Trebuia sa ia notite, sa faca un proces verbal, dar din cauza garabaritului pierduse
apogeul thriller-ului. Intre timp, pe partea cealalata a strazii a reaparut tanarul. Nu ne-am dat seama
daca a prins hotul sau nu, venea in pas vioi, si-a luat prietena de mana de unde o lasase si au plecat
zambind, inviorati. Jandarmul a revenit si i-am vazut fata. Avea “net” peste 50 si arata palid si trist. Dupa
alte doua minute a aparut din nou grasana cu caietul. Parea mereu defazata, mereu undeva prea in
urma si prea tarziu, nestiind parca de avea de facut. Prietena mea s-a uitat la mine: “Unde naiba am
ramas cu vietile noastre?”.

7 decembrie 2014

O limba straina e un port la ocean, mi-a venit in gand zilele trecute. Iar propria limba, daca nu e una deja
internatioanala, un mic debarcader la un rau interior.Spun asta pentru ca,ne place sau nu, avem nevoie
sa invatam o limba "internatioanala" pentru simplul fapt ca vrem sa comunicam. Daca ne limitam doar la
comunicarea prin imagini, video sau emoticoni, dupa un timp, relatiile de prietenie stagneaza sau se
"resorb" cumva.

Generatiile actuale au deja startul asigurat in acest sens, ei fac de la gradinita"limbi straine" si au toata
tehnologia si media la indemana pentru a se familiariza, mai apoi, cu ele, mai ales cu engleza.Dar cei
care n-au avut sansa sau interesul sa invete ceva in plus fata de limba materna, au acum o mie de
posibilitati de a invata macar o engleza de baza. Comunicarea online va ajuta la imbunatatirea , din
mers, a gramaticii si a vocabularului. Sunt dictionare online, sunt cursuri online, sunt pagini de gramatica
a diverselor limbi, online. Cateva minute pe zi acordate strict invatarii ar face bine si creierului, pus in
fata unor noi conexiuni, si relatiilor cu ceilalti ( in masura in care iti doresti sa le pastrezi si cultivi)..
A astepta ca mereu altii sa invete limba ta, altii sa faca eforturi insemana, de fapt. a te priva de la un
anumit tip de evolutie, care vine si prin cuvant si nenumaratele lui sensuri, atat in limba materna cat si in
cea straina.

Incercati, e o epxerienta care iti da mai multa incredere si mai mult curaj de a ...umbla prin lume.real sau
virtual.

Decembrie 2016

Casa paznicului de morminte cu alt caine si alte biciclete

(The house of the guardian of graves with another dog and other bike)

Cand am revazut-o, in toamna, am avut impresia ca timpul s-a oprit si ca undeva in spatele meu trebuie
sa fie bunica-mea, cu sapa mica si un buchet de flori bagate intr-un borcan de 500 g, in timp ce eu topai
in slapi, citind numele de pe morminte, pe silabe. Arata doar mai “tanara”casa cu 50 de ani in urma, iar
familia care locuia pe atunci in ea era o familie-model! Erau mama, tata si doi copii. Mereu veseli toti,
mirosea mereu bine cand te apropiai de usa deschisa, a mancare sau a paine facuta in casa, erau flori in
ferestre, perdele colorate si toamna tarziu, daca te prindea inserarea, ii vedeai pe geam, tot cu gura
pana la urechi. Mi se parea fascinant sa fii asa vesel cand locuiesti in cimitir. Ma gandeam ca trebuie sa
fie prieteni cu mortii, cam ca noi aici, pe facebook, de se simt asa bine.Ii “studiam” cand bunica-mea se
opera sa schimbe cateva vorbe cu ei,cautand sa surprind vreun rictus morbid sau ceva care sa tradeze
optimismul lor incredibil. Ca poate sunt fantome si ne triseaza…Sigur, as putea scrie o proza pe tema
asta, dar mi s-ar face dor de trecut si nu am niciun chef sa cad in gol cand stiu ca am devenit
imponderabila. M-as plimba la nesfarsit intre stari si imagini, arome din memorie si frici vechi, pe care
le-am lipit cu scotch si inca tine.