Dragă bunicule,

Azi îți scriu. Scriu, că poate așa mai trece timpul. Poate așa, nu o să mai stau cu ochii
beliți în ecranul telefonului și nu o să mai pierd timpul făcând nimic, stând pe marginea
patului, incapabilă să mă mișc, mâncându-mi de zor buzele sau rupându-mi coșurile de pe
spate și de pe umeri.
În continuare, sunt plină de pete, de cicatricile mici care rămân după ce rup coșul până
la sânge. Nu-mi place să le văd. E un tic nervos. Încerc să scap de el de ani de zile... Dar nu
reușesc. Sunt momente când e foarte puternic, când spatele meu arată groaznic. Și umerii. Și
uneori și decolteul. De unde vine aplecarea asta către autodistrugere?
La asta mă gândesc acum, dar să nu uităm de ce m-am gândit, de fapt, să-ți scriu. Adevărul e
că nu m-am gândit. M-a pus Andi, de la 3G. Vrea să facă un spectacol și...
Mă rog, nu că nu mi-ar plăcea, nu că nu aș avea nevoie, dar nu e un exercițiu neapărat plăcut.
Să te gândești la ultimii trei ani e destul de dureros. Deși, trebuie să recunosc, pentru mine nu
a fost numai cu durere. E complicat...
Pe scurt, ultimii ani au fost un carusel, de la pandemie, la război. Tot ce nu a mai trăit planeta
de ani buni încoace ne-a lovit acum. Când a venit pandemia de covid-19, în martie 2020,
eram, cu, poate, o oarecare lipsă de modestie, în plin succes. Cât poate însemna „plin succes"
pentru o studentă la actorie, în anul 3, în Târgu-Mureș. Lucram de dimineața până seara. Cu o
pasiune de neoprit. La propriu „de neoprit" fiindcă nu știam să mai iau câte o pauză. Totuși,
eram într-o perioadă foarte echilibrată a vieții. Acceptam tot ceea ce venea spre mine și
mergeam cu îndrăzneală și entuziasm mai departe. Rar am mai văzut la mine așa ceva. Mereu
mi-am dorit, dar rar mi-a fost dat să văd.
Dacă stai de vorbă cu oamenii, mulți îți vor spune că erau în plină ascensiune la început de
2020 și că pandemia le-a distrus toate planurile. Dacă ai fi stat de vorbă atunci cu ei, ți-ar fi
spus că nu mai pot de oboseală, că au nevoie de o vacanță, că tot așa și tot așa; oricum,
nemulțumiri peste nemulțumiri. Asta e ființa umană, un paradox. Pe când și-a primit pauza
dorită, a început să-și dea seama ce a lăsat în urmă. A început să aprecieze ceea ce a crezut
până atunci că i se cuvine. Poate că sunt și eu în categoria asta. De fapt, ca să nu mint, mai
mult ca sigur. Doar că, în același timp, îmi place să cred că am gestionat perioada pandemiei
destul de bine. Începutul ei, mai precis.
După două săptămâni în care nu am făcut nimic, în care am fost foarte supărată, în care am
așteptat să se termine și toate planurile să poate fi duse la îndeplinire, mi-am dat seama că este
foarte puțin probabil. M-am gândit că nu am de ales, decât să mă mobilizez și să fac tot ce pot
cu ceea ce am. Am început să citesc câte 50 de pagini pe zi. Nu mai avusesem timp de așa
ceva de ani de zile. Făceam yoga în fiecare dimineață. Făceam sport aproape zilnic. Îmi
preparam un mic dejun foarte bun. Și sănătos. Citeam „Dilema Veche" și-mi beam cafeaua la
soare, în fiecare dimineață. Și tot așa... Am descoperit atunci tihna. Și m-am îndrăgostit de ea.
Numai că, după cele două luni în care planeta a fost blocată în casă, odată cu revenirea la ceva
destul de departe de normalitatea anterioară, a dispărut și tihna. A reînceput alergatul. Cu
mască pe față peste tot, da, dar tot alergat. Oamenii au început să se agite și orașele să se
aglomereze.
Am găsit și ceva frumos în agitația asta, în vara lui 2020, când lumea încă își mai amintea de
tihnă: iarba de la Cetatea din Târgu-Mureș era plină de oameni disperați după aer, după
libertate. După stat în fața camerei laptop-ului, după umblatul cu declarație, după văzut
aceeași 2-3 oameni (dacă aveai norocul să locuiești cu atâția), oamenii se bucurau de iarbă, de
soare, de aer. Părea că în tot răul era și un bine. Numai că omul se obișnuiește foarte repede.
Și toată recunoștința asta s-a spulberat într-o clipă. Nimeni nu învățase lecția pe care
Universul încerca să ne-o dea.
Dincolo de măști și revolte, până în februarie 2021, la un an distanță, totul era la fel ca înainte
de pandemie. Oamenii erau nervoși, stresați și specialiști. Vaccinul a împărțit oamenii în două
categorii, vaccinați și nevaccinați. Depinde de unde te situai, în răi sau buni. Trist. Trist cum
oamenii de luptă și când ar trebui să se unească. Nu știu cine a făcut bine și cine rău. Eu i-am
tratat pe toți la fel, ca pe oameni, ca până atunci. Am încercat să-i înțeleg pe fiecare. Totuși,
până azi nu știu cine a făcut bine și cine rău. Eu m-am vaccinat. Nu m-am gândit prea mult la
asta. Am realizat într-o zi că, oricâtă importanță ne-am da, suntem atât de mici în Universul
ăsta mare și, cumva, atât de neimportanți. Soarele și Luna își continuă viața și fără noi; nu le
pasă cine s-a vaccinat și cine nu. Sunt tot pe cer, când le vine rândul.
Pandemia m-a adus și în pragul unei depresii. Fenomenul a fost semnalat de foarte
multă lume în jurul meu. Majoritatea ne-am trezit față în față cu o anxietate uriașă. M-am
bătut cu ea zilnic. Încă o mai fac. Poate mai rar, dar e tot acolo. Poate era mai bine să nu mă
bat, să o las să-și facă treaba. Dar nu-mi stă în fire... Bine, rău? Cine mai știe... Totul s-a
produs pentru că după tihnă, a reînceput furtuna. Graba, fuga, stresul, presiunea, toate
ingredientele fiecărei zile au revenit. După o pauză destul de lungă, toată lumea a început să
tragă de toată lumea în toate părțile. Să facem cât mai multe, să recuperăm ceea ce credeam că
am pierdut. Numai că nu am înțeles că nu se pierduse nimic. Sub acoperire, sub „pierdere”, se
aflau mari câștiguri. Numai că nu înțelegeam, nu eram capabili să le vedem. Nici acum nu
suntem... După doi ani, nu ne-am schimbat. Nu apreciem mai mult întâlnirea cu celălalt, nu
apreciem mai mult o plimbare, soarele, o zi în care avem de ce să ieșim din casă, un
spectacol... Ce perspectivă pesimistă...
Și totuși, printre actorie pe Zoom, admiteri date din mașină, multe call-uri video, multe
declarații completate, muncă până la epuizare, alcool prea mult după o lungă lipsă de ieșiri,
m-am îndrăgostit. Și asta mi-a schimbat traiectoria, cu 180 de grade. Și am filmat pentru
prima dată la un lungmetrajul, și am călătorit prin România mai mult decât în oricare alt an. Și
mie mi se întâmplau lucruri bune și oamenii mureau...
Și azi e la fel, numai că acum nu mai e pandemie, e război. Oamenii nu mai mor de
covid, mor bombardați în casele lor. Se nasc copii în buncăre. Mame și copii pleacă în alte
țări. Bărbații lor rămân cu pușca în mână. La numai câteva sute de km. Și totuși, eu m-am
trezit azi fericită, lângă cel pe care îl consider omul alături de care vreau să-mi petrec toată
viața. Ne-am pupat, am băut cafeaua, am privit cerul. Ningea frumos. Și la câteva sute de km,
oamenii mor... Mie îmi e bine și oamenii mor... Nu știu... Poate pur și simplu, asta e viața.
Mereu asta fost așa. Mereu unul e fericit și altul moare. Dar nu întotdeauna oamenii au murit
de covid sau în război. Dar ne obișnuim. Paradoxul este că ne obișnuim cu orice. Așa e
omul...
Nici nu știu ce să mai spun... Îmi vine să plâng. De tristețe. Și apoi de fericire. Eu azi
încă m-am trezit în patul meu, cu omul iubit lângă mine. Suntem sănătoși. Ne permitem luxul
să ne certăm că nu sunt spălate vasele... Suntem niște norocoși...
Atât.
Tu cum ești? În cer e mai liniște?
Mi-e dor de tine...

Cu drag,
Sașa