„Lumea”

Cum să ne urmam visurile, așa cum ne ”îndrumă” ei, daca, înca din copilărie ni se taie
aripile? Nu degeaba aveam oase, nu degeaba avem ligamente și mușchi și nervi… De ce să nu le
folosim? Ne folosim ochii să privim o lume care este construită pentru noi, dar fără noi. Atât.
Gândurile, ideile, nevoile noastre sunt luate în calcul? Cum să fie? Gurile ni sunt legate cu
același lucru care ne impiedică mâinile din a se mișca. Bine că măcar putem vedea, lumea de
care nu avem voie să ne atingem. Cum a rămas cu ”mințile viitorului”? Cum a rămas cu noi, ”cei
care aveau să conducă lumea”? Am fost uitați în aceași peștera. Sumbră, întunecată, gri. Legat,
mă gândesc la viitorul pe care mi l-au furat, la lumea pe care aș fi schimbat-o. Văd același gri
obosit de când mă știu. Dacă vreau altceva? Dacă vreau să trăiesc într-o lume roz, verde, mov,
dacă vreau ca cerul meu să fie albastru? Nu le pasă. Ei vor să rămân în peștera mea. Aud același
foc care arde de ani întregi în spatele meu și mâinile mele tremură cu dorința de a rupe legăturile,
de a vedea nevăzutul și de a face interzisul. Mă zbat, în fiecare zi mă zbat să ies din locul în care
m-au lăsat. În zadărnic. Le place să știe că nu voi ieși vreodată, că nu voi vedea lumea mea, pe
care eu trebuia să o conduc, să o schimb. Atât mi-a fost scris? Un întuneric complet năruit doar
de aceeași culoare care mă sufocă și o lumină care licărește în depărtare? Nu se poate, nu se
poate ca aceasta să fie viața ”împlinită” despre care ei mi-au vorbit. Au zis că voi zbura, au zis că
o să fac lucruri extraordinare. Trece viața pe lângă mine iar eu un pot să fac nimic. Nu pot să ies,
nu pot să mă schimb, să îi schimb… Ce rămâne de făcut? Ce viață rămâne de trăit? ”Sunt tânăr”
îmi spun, dar eu nu mă simt așa, mă simt bătrân, simt că mi-am irosit tinerețea, scopul,
potențialul. Toate acestea doar din cauza peșterii și a întunericului, pentru că nu mai văd lumina
de la capătul tunelului de mult. Și ei sunt tot aici, legați, imobili și triști. Aceasta este și viața lor,
dar ei se bucură. Ei sunt legați la ochi și nu văd lumea la care am putea ajunge dacă, doar dacă
am scăpa. Încerc în fiecare zi să nu mă mai gândesc la ea, la lume, la lumină, la ieșire, la tot ce
nu am, dar corpul îmi tremură din ce în ce mai tare. Nu doar sufletul meu vrea să scape, ci
întreaga mea ființă, fizică și spirituală. Vreau să le rup legăturile de la ochi, vreau să vadă
”lumea” în care sunt atât de fericiți să ”trăiască”. Diferența este că ei nu știu ce ne aștepta, ce am
putut avea. Urlu la ei în fiecare zi, le spun aceleași lucruri, le spun... Orice, sperând doar să audă,
să vadă. Focul acela continuă să ardă devastant în spate. Cum arată focul? Cum arată culoarea,
cum arată viața?

Nu ne-au legat doar mâinile, picioarele, ne-au legat capetele, astfel încât să nu le putem
mișca nici măcar un centimetru, în stânga, în dreapta, să vedem orice altceva, să descoperim, să
schimbăm ceva, orice. E crud și nu știu ce să fac. Continui să trăiesc în acea lumină la care mă
uit în fiecare zi deși am promis că nu o voi mai face. Speranță. Cred că acesta este cuvântul.
Acesta este motivul pentru care nu îmi pot ține promisiunea, pentru care nu numai că vreau, dar
știu că trebuie să mai fie și altceva. Societatea nu poate fi condusă de oameni legați la ochi. Cum
rămâne cu noi? Ceilalți, cei care văd haosul pe care îl creează ei, cei care pretind că știu ce fac.
Deși le place să o spună, să se prefacă, nu sutem conduși, plutim în aceeași derivă de când mă
știu. Credeam că eu sunt diferit, special, că eu voi cauza schimbări și că lumea va putea să
trăiască așa cum pretinde că o face acum. Am greșit. Continui să urlu la fețele fără expresie, fără
emoție, fără suflet care stau la câțiva centimetri de mine. Le spun același lucru, iar din acest
motiv nu mă aștept să răspundă, doar sper. Sper că poate nu am fost pus aici fără niciun motiv, că
ar putea să existe un tot unitar, un ”noi”, nu numai ”eu”, sau ”ei”, așa cum a fost până acum.
Poate le pot rupe legăturile de la ochi. Poate putem să sperăm împreună că vom vedea, la un
moment dat, lumina din cauza căreia nu pot dormi. Poate vom putea întoarce capetele, doar
puțin, să vedem un milimetru din focul care trosnește în spatele nostru. Poate nu o să mai fim
doar niște marionete ale unor maeștri care ne controlează de la spate. Poate. Iar sper. Mi-am
promis de atâtea ori că nu o voi mai face.

De câteva zile nu mai sunt singur. Nu mai sunt singurul care urlă. E frumos să știu că nu
sunt singur în nebunia mea. Am crezut acest lucru mult timp și poate încă îl cred, dar acum am
altceva pe care mă pot concentra. Ei spun aceleași lucruri, vorbesc de aceeași lumină, de același
foc, de aceeași speranță. Și ei sunt în aceeași peșteră, și ei speră. Nu sunt legați la ochi.

Mai nou vorbim despre ei. Vorbim despre ei, cei care ne-au furat șansa de a ne deschide
aripile și de a zbura, de a atinge luna și norii, de a fi cineva cu adevărat. Totuși, nu o facem mult,
ocupația noastră principală rămâne visatul cu ochii deschiși. Privim lumina a ceea ce
presupunem că am fi putut avea de parcă am îndupleca-o să se miște, să se aproprie de noi, câtuși
de puțin. Nu are milă. Adevărul este că nici nu credem că s-ar fi schimbat ceva, că se va schimba
orice. Totuși noi continuam să sperăm și știu că nu aș mai fi făcut-o de mult dacă eram singurul
cu ochii deschiși, iar pentru asta, sunt recunoscător. E greu și, într-adevăr, totul e la fel. Totul
mai puțin un lucru. Acum nu mai e lupta ”mea”, e lupta noastră. Trăim într-o peșteră, nu o
societate, trăim într-o ”lume” tristă, un gri etern, dar nu e același loc lipsit de speranța în care
trăiam mai de mult.

De câteva zile, facem mai mult decât să sperăm. Așteptăm un miracol; ca raza divină să
se coboare asupra noastră și să ne felicite pentru că răzbim în continuare să facem ce ne-a fost
scris, să conducem lumea, care și cum o fi aceasta. Urlăm mai tare ca niciodată, ei, ca
întotdeauna, sunt neclinitiți, dar noi o facem. Ne amintim adesea că ni s-a spus ”mințile
viitorului” și nu suntem siguri de ce ar putea însemna acest lucru, dar știm că dacă așa este într-
adevăr, avem o zi de mâine pentru care să luptăm. Nu avem ce să le lăsăm succesorilor noștri
dacă ne dăm bătuți aici. O lume ca aceasta nu este niciun dar. Urletele vor fi auzite, nu ne mai
întrebăm, ”dacă?”, ci ”când?”. Pereții gri sunt aceași. Focul trosnește în continuare în spatele
nostru, dar nu e singur. Speranța nu ne mai este limitată la auzul unor bătrâni orbi, suntem într-o
peșteră, suntem în apropierea a zeci, dacă nu sute de minerale, cărbune, fier, pretutindeni.
Firește, nu putem să le vedem, dar le simțim aproape. Știam că exista mai mult decât doar o
peșteră sumbră, niște oameni legați la ochi și la mâini, știam că undeva există viață, și nu cea pe
care ”conducătorii” pretind să o trăiscă.

De câteva zile, știm. Știm ce o să le lăsăm generațiilor viitoare. Nu mai suntem noi
”mințile viitorului”, dar am fost și acum suntem noi cei care conducem lumea. Predecesorii
noștri ne-au părăsit de mult, lumea este un loc pentru oameni cu ochii deschiși acum. Poate că
cei de acum, care ne-au luat locurile de odinoară sunt la fel de confuzi pe cât eram și noi. Cert
este că, nu ne lăsăm o peșteră. Nu le lăsăm frică și nici întuneric.

Astăzi le-am lăsat lor, lumea noastră. E o lume strălucitoare și nu datorită focului, sau a
luminii pale de care am uitat de mult. E strălucitoare datorită diamantelor aflați în aceeași pereți
pe care odată îi consideram triști, la doar câțiva centimetri de noi. Nu mai urlăm, dar acum o fac
ei. Așteptăm să fie revoluționari, să vadă nevăzutul și să facă interzisul. E lumea lor și așteptăm
să li se pară că avem ochii închiși. E lumea lor și așteptăm să găsească diamantele care erau
acolo tot timpul, e lumea lor și așteptăm să găseacă cerul și să îl picteze albastru, să ne facă
mândri.
 De câteva zile, i-am părăsit. Acum ne-am reîntâlnit cu cei de dinainte, la care urlam, cei
legați la ochi. Acum văd. Ne uităm cu sufletul la gura la cei care au rămas în peșteră, cei care vor
atinge acea lumină, care vor folosi acel foc și care vor vinde acele diamante. Poate că nu mai
suntem, dar îi avem pe ei. Poate că nu mai e lumea noastră, dar e a lor și e în mâini sigure.
Mâine, se leagă și ei la ochi, așteptând mințile moderne care vor ajunge pe Lună.