O istorie urita sau despre o tara de slugi nenorocite

Gabriela GHEORGHISOR
Radu ALDULESCU
Amantul Colivaresei
Editura Cartea Romaneasca,
Colectia Proza, Bucuresti, 2006, 424 p.
Privind retrospectiv proza romneasca de dupa 1989, se poate cu usurinta constata ca tendinta
dominanta (din punct de vedere cantitativ, dar si al impactului la receptare) este aceea a asazisului realism mizerabilist. Dincolo de exhibarea scripturala, in limbajul cel mai crud, a
tuturor fantasmelor sau experientelor sexuale posibile, insotita de ample dezbateri critice in
presa culturala a momentului, realizarile literare ale tinerilor douamiisti ramin efectiv putine,
si nu din cauza tematicii in sine (rezumabila in trei cuvinte sex, alcool, droguri si
redevabila vechilor tineri furiosi ai prozei americane), ci a lipsei de talent narativ sau de stil.
- Avatarurile realismului mizerabilist
Cu totul altfel se prezinta insa situatia in cazul prozei de urit si de mizerie (sintagma ii
apartine criticului Dan C. Mihailescu) a unor autori afirmati in anii 90 (ca Daniel Banulescu,
Radu Aldulescu, Petre Barbu sau Dan Lungu), proza in care precumpaneste alonja sociala si
nu egofilia, iar viziunea acut naturalista (uneori cu derive fantastic-absurde) nu eludeaza
virtutile constructiei epice si ale scriiturii. Formula aceasta (nelipsita de contestatii, la vremea
impunerii ei, din cauza excesului de imund) revine in atentia publicului cititor printr-o emula
ca Maria Manolescu (v. Halterofilul din Vitan), dar si prin reeditarea la Cartea Romneasca, in
2006, a romanului Amantul Colivaresei de Radu Aldulescu (publicat in 1996 de Editura
Nemira).
- Romanul marginalilor din epoca de aur
Desi poate fi comparat prin vigoarea suflului epic si prin excesul de fabulatie cu un roman
precum Cruciada copiilor al Florinei Ilis, Amantul Colivaresei nu isi extrage insa sevele
maligne si frisonul autenticitatii din mizeriile tranzitiei posttotalitare, ci din realitatea
sumbru-grotesca a epocii de aur comuniste (in treacat fie spus, fictionalizarea istoriei noastre
recente sta sub semnul citorva nume razlete ca I.D. Sirbu, Ana Blandiana, Gabriel Chifu si,
mai recent, Eugen Uricaru).
Firul narativ, proiectind un arc temporal intre 1961 si 1985, se desfasoara incontinent si
nelinear, fiind sincopat prin flash-back-uri ale memoriei protagonistului (care devine, prin
intermediul stilului indirect liber, principalul reflector al evenimentelor). Romanul urmareste,
astfel, traseul existential al lui Dimitrie (Mite) Cafanu, fiul mijlociu al unui nomenclaturist
comunist (redactor-sef la un mare cotidian sub Gheorghiu-Dej, apoi subsubministru la
Cultura) si al unei profesoare de limba romna si franceza. Adoptarea pattern-ului naratiunii
picaresti are drept miza prezentarea conditiilor mizere si umilitoare de munca si de viata ale
proletariatului, stratificat si el pe niveluri de saracie, pentru ca Mite, in ciuda auspiciilor
favorabile sub care s-a nascut si a copilarit (familie sus-pusa, masina cu sofer la scara si
femeie de serviciu), va apuca, de la doisprezece ani, calea pierzaniei.
Din acest punct de vedere, Mite reprezinta mai degraba un caz decit un tip, fatalitatea
destinului sau nefiind una de mediu. Deriva in clasa cea mai de jos si devianta
comportamentala au la baza o sexualitate precoce si o natura inclinata spre transgresarea
interdictiilor impuse de orice fel de sistem, parental sau social-politic. Pe de alta parte, intr-o

epoca in care practica stabilor de a-si aranja rudele era curenta, atitudinea indiferenta a lui
Grigore Cafanu fata de odraslele sale (fie ele si neascultatoare) ramine o ciudata exceptie.
Copilul vicios va gasi curajul indepartarii de familie si de exigentele ei constringatoare
(simbol, aici, al ipocriziei intregului sistem, intrucit Mite isi surprinde tatal intr-o ipostaza
intima cu servitoarea, iar pe mama o gaseste inchisa in casa cu meditatorul de engleza) prin
relatia cu vaduva de treizeci si sase de ani, Colivareasa. Femeia intuieste insa in el demonul
insurgentei si al derogarii de la orice responsabilitate, motiv pentru care, la virsta majoratului,
il va alunga. Inainte de a fi asumata in spirit de fronda, ca optiune constienta, conditia de
marginal este astfel, in cazul lui Mite Cafanu, determinata de propria structura bio-psihotemperamentala.
Prezentarea istoriei sale, intersectate pe lungi intervale cu aceea a orfanului crescut la casa de
copii, Giani Bajnorica, ofera prilejul zugravirii unei intregi lumi, a declasatilor si a refuzatilor
de soarta, o lume mustind de viciu si de promiscuitate si amintind, prin pitorescul ei
comportamental si de limbaj, de fauna umana din Groapa lui Eugen Barbu. Numai ca
eroii lui Radu Aldulescu sint, in marea lor majoritate, constructorii luminosului socialism,
muncitori in fabricile, santierele si uzinele infloritoare ale patriei (Uzina Policolor,
Caramidaria Viezuroaia, Uzina 23 August, Fabrica de Masini-Unelte, Porcaria din
Pantelimon, santierele de constructii din centrul Bucurestiului s.a.). Arta prozatorului
exceleaza in surprinderea cu acuitate (in siaj naturalist) si adesea in imagini de mare
plasticitate a mizeriei acestei lumi, de la paduchii soldatilor din unitatile militare la turmele de
carcalaci si la verzitura de mucegai trasa din igrasia peretilor apartamentelor din cartierele
marginase ale capitalei, de la frigul si duhoarea de motorina si de funingine sau de soda
caustica din platformele industriale la izul de sampon ordinar si de sudoare dospita din
mijloacele de transport in comun.
- O viziune romanesca intunecata si cruda
Intr-o nota de pe coperta a patra a cartii, criticul Mihai Zamfir afirma ca pina la Radu
Aldulescu o lume literara cliniana n-a fost creata la noi. De fapt, ceea ce individualizeaza
romanul Amantul Colivaresei in proza romneasca este tocmai viziunea intunecata si cruda,
precum la scriitorul francez, asupra unui univers cazut prada Raului si fara nici o sansa de
salvare. Existenta in aceasta vale a risului inotind in zoaie de singe pina la briu se defineste
ca razboiul tuturor impotriva tuturor, conform adagiului homo homini lupus. Nimeni, nici
macar descurcaretii care practica furtisagul sau luarea de mita, nu scapa din gheara
spurcaciunii, a masinariei statale care a transformat indivizii intr-o turma de porci,
ajustindu-le dantura cu patentul, domolindu-i cu cite o geanta de piini, care cit o mai fi si aia,
si un pachet cu oase afumate si-o sticla de tarie de fie ce-o fi, si soda caustica poa sa fie, daca
te arde pe beregata e bine.
Diavolul despre care se zvoneste in roman ca ar bintui zona Oltenitei pare a-si fi apropriat, de
fapt, intreaga Romnie, unde e tot mai rau, parca si-a facut Cel Rau casa aici si a prins
radacini si nu-l mai poate alunga nimeni. In aceste conditii, cautarea de paliative pentru
fericire, ca alcoolul, violenta, betia sexualitatii (adesea aberanta) reprezinta principala forma
de supravietuire a majoritatii personajelor si, in fond, de autoinselare si de degradare a propriei
fiinte. Singurele cai reale de evadare din lumea facuta de ciini pentru ciini sint fie emigrarea
in Vestul Europei ori in State (aleasa de multi dintre fostii colegi de la clubul de box ai lui
Mite Cafanu si de fratele sau mai mic, Nicusor), fie moartea (imbratisata de sinucigasul Dorin
Danciu, fost boxer, muncitor la Fabrica de Masini-Unelte).
- O istorie realista si critica a supravietuirii sub comunism

Doris Mironescu (Nouazecismul, cu forta si gratie, in Suplimentul de cultura, nr. 91/2006)

intrevedea un posibil centru de greutate al Amantului Colivaresei in sugestia, insuficient
dezvoltata, a acestei demonii care planeaza asupra universului romanesc, a timpului demon
si a istoriei demonice. Tema timpului malefic (sau nerabdator) ori a terorii istoriei este
veche si a fost deja valorificata cu succes in literatura noastra. Miza romanului lui Radu
Aldulescu se gaseste, mai degraba, in incercarea de a prezenta modul in care un popor, pentru
o perioada destul de lunga, a inteles sa lupte si sa se apere impotriva raului concret, socialpolitic. Compromisurile cu sistemul, fuga peste hotare, vegetarea la limita subzistentei
(practicata indelung de catre Mite Cafanu), subterfugiul sau fabricarea mentala de
maledictiuni si de cotropiri diavolesti au constituit modalitatile predominante de reactie a
romnilor in fata raului comunist si tot atitea forme de ascundere a fricii si a lasitatii.
Invocatia Fereasca Dumnezeu de mai rau, care pare sa defineasca psihologia colectiva a
populatiei din roman, este simptomatica. Romnia din Amantul Colivaresei se arata o tara de
slugi nenorocite, care-si inventeaza blestemul si motivul, diavolul cu clop de padurar si cizme
de cauciuc pentru ca e mai la-ndemina asa. Fuga de responsabilitatea propriului destin
(pentru care Mite Cafanu devine un personaj emblematic: doar sa fugi, fara sa stii vreodata
incotro, sa fugi, sa fugi de ei, de tine, nu conteaza; Dumnezeu stie ce va mai fi dupa atita
amageala si motaiala, tot asa o sa fie, e mai bine sa nu-ti pese si sa dormi si sa motai cu sapca
trasa pe ochi) nu e decit o falsa (si provizorie) cale de salvare. Fara sa adopte tonul acuzator
si pe o ruta aparent laturalnica, a cronicii vietii unor marginali, prozatorul Radu Aldulescu
schiteaza o istorie realista si critica a supravietuirii intregii societati romnesti sub comunism.
Si poate si o povestire simbolica despre supravietuirea poporului nostru de-a lungul vremii si
mai mult subt vremi.

C RONICA

DE CARTE

Nouazecismul, cu forta si gratie

Radu Aldulescu este, dupa toate indiciile, cel mai "solid"
nume lansat in proza romaneasca a ultimilor 16 ani.
Suplicant fara speranta in anticamera editurilor dinainte
de 89, prozator de sertar, de nevoie, Aldulescu scria o
literatura greu digerabila de catre stomacul usor iritabil
Doris
al cenzurii comuniste. O literatura care, de altfel, nu se
Mironesc
lasa usor digerata nici de stomacurile noastre
u
postcomuniste. Primele reeditari ale cartilor sale, greu
de gasit astazi, au aparut abia anul acesta: Proorocii Ierusalimului la
Editura Corint si Amantul Colivaresei la Cartea Romaneasca.

La 12 ani dupa prima aparitie de la Nemira,

Amantul Colivaresei este un roman proaspat,
puternic, lipsit de orice zgura a trecerii timpului
care sa-l fi facut inactual. Un roman despre
viata in comunism, e drept, dar nu unul care sasi epuizeze resursele in gestul patetic al
acuzarii. (Nu de alta, dar prea multi publicisti se
declara in ultima vreme "plictisiti" de retorica
anticomunista. Orice devine literatura cu timpul,
e adevarat, dar literatura adevarata cu greu se
transforma intr-un simplu discurs ideologic!) Un roman al mediilor
sociale marginale, al proletariatului in zdrente, al clasei fara
identitate de sine si fara constiinta morala. Romanul lumii pe care au
creat-o ultimii 50 de ani in Romania si in care noi inca traim astazi.
Lumea aici descrisa este una violenta si precara, strabatuta dintr-o
parte in alta de vagabonzi cinici si batausi, gata oricind sa se aseze
temporar undeva, in vreo periferie de Bucuresti, pe linga vreo
fabrica, deoarece munca in sistemul socialist nu ii scoate din
deprinderile lor de hotie, chiul si promiscuitate. Nu e vorba de
vagabonzi veseli sau cu "suflet mare", iar faptul ca intorc spatele
sistemului nu ii face niste ingeri. Ingeniozitatea autorului este de a-si
lua drept reflector privilegiat pe unul dintre ei, Mite Cafanu, si de a
ne oferi astfel spectacolul interioritatii acestuia, intunecata si
viscoasa, cu vagi momente de iluminare. Un ins dur, care judeca cu
duritate mizeria din jur.
Mizerabilismul poetic
Notiunea de "mizerabilism", destul de controversata in sine, a
inceput ca simpla strimbatura esteta din nas in fata virilitatii
invirtosate a unor scriitori de dupa 1990. Nu mai are rost sa subliniez
potentialul ideologic al respectivei strimbaturi intr-un moment cind
discursul anticomunist trebuia compromis cu orice pret, pentru ca nu
cumva stinga politica sa piarda puterea. Luat insa in sens neutru, cu
toate masurile de precautie necesare, mizerabilismul nu facea decit
sa numeasca o stare de fapt: o atitudine de revolta a noilor scriitori,
tradusa in realism "negru" cu insertii fantastice. In timp,
mizerabilismul nouazecist, bine reprezentat de cartile lui Daniel
Banulescu, Petre Barbu, Mihail Galatanu, Dan Lungu, partial de
Bogdan Suceava, s-a "clasicizat", a devenit o reteta de succes.
Debutanta Maria Manolescu, cu romanul recent Halterofilul din Vitan,
face parte din trena involuntara a epigonilor acestui fenomen,
confirmind astfel puterea de iradiatie a formulei.

Desi cel mai proeminent prozator nouazecist, Radu Aldulescu poate

fi numai cu greu alaturat acestui grup. Si asta pentru ca, desi lumea
in care se misca personajele sale este una "urita", scriitorul nu uita
ca trebuie sa fie artist in primul rind, deci sa scrie "frumos". In
deosebire de multi dintre scriitorii nouazecisti care isi radicalizeaza
nu doar universul tematic, dar si uneltele de scriitor, alese din
panoplia cu rangi si topoare, Radu Aldulescu este un autor care stie
sa foloseasca si bita, dar si stiletul. Optiunea sa tematica nu
inseamna si exclusivism stilistic. Tocmai de aceea, naturalismul
scrierilor sale este mai fidel si in acelasi timp mai pur decit al tuturor
colegilor de generatie. Din literatura romana, l-as asemana cu Marin
Preda cel din Intilnirea din paminturi, capabil sa descrie bataia cu
parii dintre doi fii de taran ca pe un balet. Senzatie care revine la
lectura unui pasaj ca acesta: "Cele doua crosee ale lui Mite au
explodat imediat in viscerele acestui gind rau, odata cu trosnetul
oaselor ambelor maxilare si odata cu presiunea resimtita in
incheieturile pumnilor si durerea ascutita din falange, care-l facu sasi infiga miinile in pieptii camasii maiorului, oprindu-l din prabusirea
sa pentru a-l fixa cu lovituri cu osul fruntii, puternice si rare, de doua
ori, de trei ori, in nas, in gura, in barbie, lasindu-l apoi sa cada, cu
fata si pieptii camasii lac de singe, intr-o rina, cu un umar pe
marginea patului si celalalt pe covor".
Cronica de familie a declasatilor
Mizerabilismul lui Radu Aldulescu este unul poetic, nu pentru ca s-ar
reduce la cosmetizarea prin edulcorare a unei realitati obscene, ci
pentru ca mizeaza eroic pe valorile stilului intr-un context in care ne
obisnuisem ca stilul sa fie una dintre ultimele preocupari ale
autorului. Textul lui Aldulescu este unul lucrat, cu dese schimbari de
registru, profitind de pe urma stilului indirect liber pentru a-si varia
virtutile expresive si pentru a genera o impresie de mare forta a
naratiunii. In fraze fara sfirsit, istoria lui Mite Cafanu si a partenerului
sau de vagabondaj Giani Bajnorica capata un relief pregnant si
datorita faptului ca este adesea spusa cu cuvintele lor. Limba
periferiei bucurestene, plina de "ie" si "pa" si "da", cu celebrele sale
dezacorduri, se potriveste foarte bine unei mentalitati aventuroase
si tranzactionale, pline de agerime, care trece cu aceeasi usuratate
pe linga sublim ca si pe linga grotesc si care sucomba in fata
superstitiilor: "Si ce mi-a spus vecinul atunci, oh, Dumnezeule, ce
scornire smintita, ca sarmana mea soacra si-a lui Bajnorica se iubise
cu insusi Cel Rau si le facuse pe fete, iar cele opt bivolite tot din
negura nepatrunsa a acestei ispite se ivisera-n batatura batrinei si daia nu se-apropia nimeni si nu intra nimeni in curtile lor, de putoarea
Necuratului, da, chiar asa cum iti spun, toata lumea stie, tot satu, si

da-i si omoara-i acolo, prin gard, tot intr-o susoteala dezlantuita sinfricosata, incit il masuram cascaund si-amutit". Dar superstitia nu
ocupa scena, deriva fantastica atit de prezenta in proza nouazecista
se opreste repede, ea fiind inutila unui prozator atit de plin de
resurse proprii precum Aldulescu.
In schimb, acesta se aventureaza in hatisurile unei incurcate cronici
a marginasilor societatii comuniste, mai exact a centurii industriale
bucurestene, printre toposuri cu rezonanta de-acum celebra: Glina,
Catelu, Pantelimon, Titan, Ferentari. Meditatiile inciudate ale unui
muncitor care se chinuie sa demonteze un surub dintr-un agregat,
lamentarile altora ca nu li se mai aduce alcool nerafinat la fabrica de
vopsea, ca sa-l poata fura pentru consum personal, solidaritatea si
ura reciproca a calatorilor in comun, glumele desucheate si
lejeritatea legaturilor erotice intr-o pasta sordida, omogenizanta,
care e viata insasi prin aceste locuri, toate sint adunate laolalta intro carte cu ambitii mari, de Cronica de familie a declasatilor din
comunism. Scriitorul stie sa produca pagini memorabile, precum
imaginea societatii intregi ca un vast combinat de crestere a
porcilor, inspirata de stagiul unuia dintre personaje intr-un astfel de
loc: "Sint sase trenuri pe zi si-nghesuiala in ele de nu se poate. N-au
loc unii de altii, pe tren ca si-n fabricile Platformei, Republica,
Douastreiul, Granitul, Ferebeul, Cablul, Policolorul, Medicamentele,
Anticorozivul, Stela, Masini Uneltele si cite inca, la care se strivesc si
se-mbrincesc si se musca, la titele scroafei nemaiprididind sa-i
alapteze, abia tragindu-si sufletul si-nsirind dire de singe prin padoc,
iar spurcaciunile ce alta treaba au decit sa le ajusteze dantura cu
patentul, domolindu-i cu cite o geanta cu piini, care cit o mai fi si aia,
si un pachet cu oase afumate si-o sticla de tarie de fie ce-o fi, si soda
caustica poa sa fie, daca te arde pa beregata e bine".
Prin amploarea ei, aceasta cronica a unei lumi instabile isi vadeste si
ea instabilitatea. Istoria lui Mite Cafanu este una plina de suisuri si
coborisuri obscure, de peripetii fie in doi, alaturi de Giani Bajnorica
sau de Norica, fie de unul singur, de episoade in armata, intr-o
bizara casnicie la tara cu iz necurat, la uzina Policolor sau la
demolarea centrului vechi al Bucurestiului. Singurul lucru care i s-ar
putea imputa unei astfel de constructii bogate este diversitatea
epica nemaivazuta, care te impiedica sa-i vezi centrul de forta.
Centru de greutate pe care eu il detectez undeva in capitolele de la
mijlocul romanului: pornind de la sugestia unei demonii care bintuie,
deocamdata, Oltenita, romancierul are tactul de a lasa straveziul
demon sa planeze asupra intregii sale lumi. Si nu e un demon
bulgakovian acesta, de recuzita, care sa poata fi imprumutat din alta
parte, eventual de la colegii de generatie, foarte bulgakovieni

adesea. Ambitiile prozatorului sint mai mari: "Trece timpul, uite-l

cum vine si uite-l cum trece, e oaches e oaches e oaches". Timpul e
un demon, istoria este demonica. O revelatie care ar fi putut sustine
un intreg epos, daca ar fi fost mai bine pusa in valoare.
Radu Aldulescu, Amantul Colivaresei, colectia "Proza", Editura
Cartea Romaneasca, 2006

Referat ACEASTA SODOMA POSTMODERNA

Aceasta
Radu
Proorocii
Editura

Sodoma

postmoderna

Aldulescu

Redactiei

Publicatiilor

Ierusalimului,
pentru
Strainatate,

Bucuresti,

2004,

312

p.

Proza lui Radu Aldulescu se apleaca asupra unui univers mai putin familiar literaturii romane, cel al
periferiei, al marginalitatii. Sonata pentru Acordeon (debut, 1993) si Amantul Colivaresei (1994), pentru a
nu aminti decit doua dintre romanele sale, cele mai bune de altfel, ne infatiseaza lumea mahalalelor
bucurestene (din Ferentari sau Dudesti): o lume sordida, mizera, care se zbate pentru supravietuire, cu
relatii tumultuoase si complicate; o lume cu iubiri ambigue, ce pot fi luate foarte usor drept altceva si care
se faneaza la fel de usor. Totusi, dincolo de pitorescul acestei lumi pestrite, dincolo de un anume exotism,
problema majora pe care o pun romanele lui Radu Aldulescu este in primul rind cea a relatiei cu ceilalti.
Personajele sale incearca din rasputeri sa faca fata acestui angrenaj monstruos care se numeste relatii
umane. Ele stiu intuitiv, fara sa-l fi citit pe Sartre, ca infernul e celalalt, dar, pe parcurs, incearca sa-l
imblinzeasca si sa se imblinzeasca. Infringere sau intelepciune? Greu de spus.
Cert este insa ca proza lui Radu Aldulescu se apropie cu o oarecare tandrete, fara edulcorare si
moralisme de prisos, de un celalalt impins spre periferie, privit cu aroganta sau suspiciune, intrucit refuza
sa faca jocul societatii, sa accepte un model impus de la centru. Marginalii acestia dispretuiti se gasesc
insa mai aproape de curgerea vietii si intrucitva mai liberi. Gresesc, tradeaza si sint tradati, iubesc si
uneori chiar ucid, dar exista totusi o onestitate frusta fata de viata ce le-a fost daruita, onestitate care-i
salveaza
de
la
degradarea
umana
totala.
Proorocii Ierusalimului, aparut in 2004, la Editura Redactiei Publicatiilor pentru Strainatate (extrem de
prost redactata cu numeroase scapari de culegere), se inscrie in oarecare masura in trena acestor
romane, cu mentiunea ca, de data aceasta, autorul vizeaza o lume in tranzitie, Romania de dupa caderea
comunismului, dupa confiscarea Revolutiei, dupa esecul din Piata Universitatii. Prin comparatie cu
celelalte romane, lumea aceasta apare, in mod paradoxal, mai sumbra si mai lipsita de speranta decit
oricind. O lume atinsa de coruptie politica, morala si erotica, o lume incinsa de zeci de cercuri ale
infernului, o lume gestanta, care nu izbuteste totusi sa nasca, o lume ce aminteste de Povestea porcului.
Pedepsita pentru curiozitatea sa, sotia printului este incinsa cu noua cercuri si blestemata sa nu poata
naste decit atunci cind mina sotului se va intinde iertator si izbavitor asupra pintecului ei. Izbavirea de
aceasta sarcina pare sa se lase indelung asteptata, coborirea, scufundarea in infernul patimilor pare sa
nu cunoasca iesirea la lumina. Cititorul pare, la rindul sau, condamnat sa rataceasca la nesfirsit prin
bolgiile
pacatului.
Sub
semnul
decadentei,
al
putreziciunii
si
al
imbuibarii
De altfel, deruta si confuzia sint sugerate chiar de firul epic atit de incilcit, care aduna laolalta spatii
diverse: cel romanesc, cel german si francez, cu multiplele lor ramificatii de mediu. Punctul de coeziune

se afla in intilnirea lui Doru (Dorulet) cu Ierusalim (copilul vindut unor traficanti de carne vie si intors in
tara, dupa multe peripetii, buclucuri si suferinte, sub numele de Duna Petre/Petrica). Intilnirea matinala din
apartamentul de bloc muncitoresc da tonul povestirii intortocheate si intretaiate. Vom trece astfel de la
saracia satelor Gitejei si Ciopleni, al caror motto sau vaiet este rostit de Culaita: Ie lumea amarita, la
traficantii de carne vie din Romania si din alte parti, imbuibati si inraiti (Edi, Marta, Burhusi, nasul
Oprescu), la emigrantii parveniti si la politia corupta, pentru care opinia publica e numai o chestie
siciitoare acolo, oricum neputincioasa atita timp cit moravurile sint cu desavirsire corupte.
Aflata sub semnul decadentei, al putreziciunii si al imbuibarii, aceasta Sodoma postmoderna perverteste
toate relatiile umane: Ierusalim, Robert si Claudiu ajung sa le spuna parinti proxenetilor cu apucaturi
demente (Marta, mamica lor cea isterica, Edi si Burhusi, niste sadici pusi pe capatuiala, care-si
cresteaza odraslele cu cutitul daca nu-si fac normele la cersit); cei trei copii traficati au o relatie
bolnavicioasa cu Marta, la fel Ierusalim cu pedofilul Frderic, urmasul lui Lautrec, atins de cancer osos (o
subliniere prea evidenta). Proorocirea acestei lumi intoarse pe dos de catre Nojita, batrinul rudar, cucernic
si betiv, care-l da pe Ierusalim de linga el si reluarea ei vaicareata pe parcursul romanului dau o nota prea
apasat simbolica, o nota stinjenitoare, care pare sa spuna ca autorul n-are destula incredere in
capacitatea
de
interpretare
a
cititorului.
Totusi, aceasta urmarire incordata a atingerii unor semnificatii, aceasta simbolistica la vedere cedeaza de
cele mai multe ori in fata unui narator cu adevarat inzestrat, care reuseste sa-si contureze destul de firesc
universul fictional. Descrierea mediilor interlope si a lumii necajite a muncitorilor (Magdalena, Rebeca)
sau a satenilor saraciti, precum Culae, pe care numai natura si bunul Dumnezeu ii salveaza de la foamete
(Ce dracu n-o fi asa bun de foame, cumnate? Atitea ierburi si verzituri si poame cite a lasat Dumnezeu
pe pamint. O luam de primavara cu urzicile de pe sant si p-orma cu stevia si loboda si macrisu [] si porma
prunele
si
merele)
sint
cit
se
poate
de
izbutite.
In ce priveste personajele, naratorul le insoteste fara sa le critice, le acompaniaza cu acel tu incarcat de
tandrete, care a adus atitea schimbari de la Butor incoace, se insinueaza in gindurile si sufletul lor,
cautind sa afle intelegere chiar si fata de comportamente reprobabile. Apropierea este atit de mare, incit
genereaza o confuzie, o indistinctie de-a dreptul inconfortabila. Binele si raul se intrepatrund intr-atit, incit
lumea devine o amestecatura monstruoasa, din a carei urzeala complicata nu ai cum sa scapi. Binele si
raul nu exista in stare pura, nu poate fi distilat, extras sub forma unei esente. Personajul care raspunde
cel mai bine acestei etici amestecate este Frderic, in care iubirea parentala pentru Ierusalim si iubirea
vinovata
nu
pot
fi
separate,
el
fiind
amant
si
parinte
totodata.
Abandonarea
stilului
dezinvolt
din
primele
romane
Relatiile umane nu mai stau demult sub semnul puritatii, al limpezimii, sub semnul a ceea ce ne-am
obisnuit sa numim normalitate. Contaminarea si vicierea lor au atins zonele unde se presupune ca e de
gasit puritatea maxima: copilul (de indata ce apare in scena, Ierusalim poarta pecetea decaderii sale:
Blond, imbujorat, de o frumusete nerusinata, cu o insolenta provocatoare pulsindu-i in privirea ochilor
albastri)
si
proorocii
nelegiuiti,
care
se
adapa
cu
ape
otravite.
In ciuda acestei lumi corupte, ratacind intr-o vesnica tranzitie, in ciuda acestor relatii nefiresti, simbolistica
strinsa a romanului ne conduce spre o oarecare speranta. Doru se va casatori in cele din urma cu
mamica sa grasulie si cicalitoare, iar din unirea aceasta searbada se va naste Mirel, cel adus cu atita
greutate pe lume. Chinurile facerii Magdalenei amintesc iarasi de printesa blestemata sa nu poata naste.
Magdalena sta zile in sir in spital, fara sa-si poata aduce pe lume copilul, pina cind o asistenta se indura
de ea si-i provoaca nasterea. O facere grea, poate innoitoare, caci Mirel nu are nimic din frumusetea
obraznica a lui Ierusalim, ci pare sa fie pur si simplu un copil cuminte.
Transparenta prea mare a semnificatiilor dauneaza insa romanului, ca si tonul egal de compasiune a
naratorului fata de personajele sale, care se transforma intr-un zumzet, intr-un refren murmurat in surdina.
Autorul pare sa fi uitat pentru moment stilul dezinvolt din primele sale romane, naratiunea pregnanta,
suficienta siesi, care nu are nevoie de parabole pentru a se sustine, el pare sa se tina indeaproape de un
proiect, de o viziune mai ampla, care ajunge pina la urma sa-l aserveasca si nu sa-l deserveasca.
referat de Doina IOANID