Fiicelor mele, Aleksandra şi Tiana

Kosovo-Reportaje de război:

Cântecul trist al mierlei

1998-2000
Kosovo,
pământ sfânt în trecut,
blestemat în prezent,
incert în viitor .
 În orice război, prima victimă a acestuia este adevărul însuşi. Aşa a fost şi aşa va rămâne,
dar adevărul nu poate fi ascuns la nesfârşit şi mai de vreme ori mai târziu iese la iveală. Nici
cazul Kosovo nu este o excepţie. Ca reporter, am avut posibilitatea să fiu prezent în provincia
sudică a Serbiei, de la izbucnirea propriu-zisă a conflictului care mocnea de zeci de ani. Am
avut ocazia să descopăr cu amărăciune o lege care domneşte în societatea noastră şi este impusă
de mass-media: minciuna, dacă e abil concepută, devine adevăr.
Am încercat să aştern pe hârtie, tot ce am văzut şi auzit, ce am simţit şi trăit în Kosovo şi
la Belgrad, dar şi ce am citit de-a lungul anilor despre spinoasa problemă kosovită.
În această carte se regăseşte tot ceea ce îmi era, din diferite motive, imposibil de transmis
telespectatorului şi cititorului român.
Lecturând acest volum, cititorul va găsi, sper, unele răspunsuri, va înţelege mai bine
drama care se petrece şi acum nu departe de noi, iar prezentul volum sper să reprezinte o
pietricică din complicatul mozaic al crizei iugoslave.
Departe de a se dori o analiză exhaustivă, cartea cuprinde materiale publicate în presa
românească, dar şi cele rămase în faza de manuscris deoarece "nu era momentul" pentru
publicarea lor. Documentaţia pe care am strâns-o în ultimii cinci-şase ani, notiţele, înregistrările
audio şi video din cele peste o sută de zile petrecute în Kosovo, mi-au fost deosebit de utile şi
stau la baza volumului de faţă.
Cu certitudine însă, această carte n-ar fi văzut niciodată lumina tiparului dacă nu ar fi
insistat colegii mei, gazetari din Timişoara printre care Lia Lucia Epure, Lucian Ristea, Marius
Hamburger şi mulţi alţi care încă se mai încăpăţănează să trăiască din condei.
Mulţumesc în mod deosebit domnului prof. dr. Miodrag Milin, decan al Facultăţii de
Ştiinţe Politice de la Universitatea Banatului pentru sprijinul acordat în publicarea volumului şi
doamnei Milin care a avut răbdarea şi amabilitatea de a citi manuscrisul.
Mult mai greu s-a dovedit a găsi calea spre tipografie decât de a scrie cartea. Fără domnii
Javor Radovancovici şi Omer Radovancovici care m-au sprijinit financiar, efortul meu ar fi fost
în zadar.
Le mulţumesc tuturor din suflet.

Autorul
 CUPRINS

Prefaţă
Prolog

PARTEA I
KOSOVO ÎNAINTE DE BOMBARDAMENTELE NATO

My friend, give me… jedan dinar !

"Să nu ne minţim: ura există !"
Drenica - aici poliţia nu are ce căuta
Două state paralele
Cursuri prin beciuri
Muma şi ciuma
"Drenica, Drenica" vs "Serbia s-a trezit"
Votaţi unicul candidat!
Două ore de demonstraţii
Va trebui să vă ucid !
Un week-end sângeros
Bucureştiul dictează textul
Terorismul eliberator
Calea lui Ho Chi Minh
Transversala „verde”
Între IRA şi ETA
"Stema" sau "banul"
Optimism şi teamă
Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?
Porumbeii de argilă
Recomandarea" de la centrală
Lupte grele la Štimlje
Cafeaua din prima linie
Ghinionul dublei eliberări
O zi printre gloanţe
„Pleavă, dupa mine !”
Adio, fraţilor !
Prizonieri ai UCK
"Masacrul" din Račak
Belgradul nu crede în bombe !
Moartea vine din cer

PARTEA A II-A
KOSOVO DUPĂ BOMBARDAMENTELE NATO

Nici ţipenie de om
Lungul drum spre nicăieri
Ultima împărtăşanie la Devici
Generalul pe tanc alb
KFOR nu va mai avea pe cine sa protejeze
Pentru un pumn de dolari
Nordul şi Sudul
Ziua care nu va mai veni
Ultimul tangou socialist
Dispariţia simbolurilor
Victoria absolută a moderaţilor
Ţinutul nimănui
Raico, reporter de război

Să fii jurnalist, atunci când pistolul mitralieră trage rafale fără oprire, să fii reporter de
război şi să uiţi cine eşti la numai un pas de soldatul manipulat de mâna morţii, nu este uşor. Unii
spun că un astfel de reporter, martor din linia întâi a unui conflict de orice fel, este sau nebun sau
inconştient. El este martorul clipei irepetabile a istoriei. Raico Cornea, modest şi cuminte cum
greu s-ar putea imagina despre cineva cu sânge dintr-un popor pe care nici Hitler nu l-a
îngenunchiat a fost pe front. El este unul dintre puţinii jurnalişti din lume care va avea şansa de a
povesti nepoţilor săi despre război, arme, feţe descompuse de spaimă, femei alungate din satele
lor, despre copii ascunşi în beciuri întunecate, despre soldaţi agresivi şi despre răniţi cu lacrimi în
ochi, pentru că a fost acolo. În mod autentic, a fost acolo, în Kosovo, un loc care pentru cei mai
mulţi dintre oameni planetei va fi doar un cadru ales bine pentru filmare de către cameramani
talentaţi, care-şi vor putea vinde bine produsul lor, mai ales după…50 de ani.
O dimineaţă de primăvară superbă din 1999 ne-a intrat pe geamul unei maşini, care ne
ducea în Clisura Dunării, pe noi, o echipă de televiziune din care făceam parte împreună cu
Raico. Atmosfera caldă, colegială, sinceritatea comunicării ne-a dus pe teritoriul relatărilor de
război, pe care, Raico Cornea, inimitabil, le-a făcut pe parcursul drumului. Am aflat despre
spaima sa în faţa unei puşti a cărei guri era pregătită să scoată foc, am aflat cu sufletul la gură
despre urmăriri de maşini, într-o zonă de război în care numai pasărea cerului ar fi putut avea
acces, am simţit trăirea reală a unui jurnalist ce lăsase în urma sa un copil şi o soţie minunată.
Dar, care trăia clipa reală a unei vieţi pe care puţini oameni o trăiesc cu adevărat.
Am simţit că trebuie să spun “Scrie!”. Eram uimită de calitatea experienţei, de modul de
analiză al unor încercări din care numai Bunul Dumnezeu l-a adus acasă teafăr, normal şi cu
umor, destul ca să-i ajungă să scrie această carte. Prima lui carte. Raico Cornea – reporter de
război – aceasta este emblema autorului. Un reporter, umilit adesea în propria sa instituţie de
către şefi laşi, care urmăreau războiul numai pe sticlă şi care habar nu aveau de spaime, raiduri,
sirene, alarme şi crime. Reporter care-şi găsea cu greu sursa de sponsorizare, amărâtă şi aceea,
pentru a-şi plăti drumul, camera de hotel şi câte un telefon acasă. Inteligenţa nu poate fi
răsplătită, însă, niciodată, îndeajuns. Inteligenţa observatorului, indiferent de cei care au decis
acel război, sau, indiferent de cei care au decis războiul mediatic, nu poate fi manipulată. În
schimb, bagajul afectiv şi memoria afectivă, acelea pot să fie transformate. Dintr-o astfel de
experienţă, mai ales jurnaliştii, îşi pot vedea cu alţi ochi propriul destin profesional, pot zâmbi
mai amar în faţa toanelor celor care trăiesc în “pacea“ cea de toate zilele.
Raico Cornea ştie acum mai bine, mult mai bine decât noi, cei scutiţi de spaimele unui
război care distruge destine, relaţii, ţări şi familii că viaţa este cu adevărat un dar de care, de cele
mai multe ori, nu ne bucurăm îndeajuns.
Sunt mândră de acest coleg şi prieten, pentru că mi-a dat ocazia să scriu aceste rânduri
despre el.
O carte este un pas într-un destin care are o stea.
Din păcate, în România nu se premiază curajul. Sau, nu încă. Poate că această carte îi va
convinge pe “marii judecători de spirite” să caute o soluţie stimulativă pentru încercările noastre
de a nu trece neobservaţi prin viaţă.
Raico Cornea a făcut un semn…
Lia Lucia Epure
Prolog

Datele demografice privind situaţia din Kosovo ar fi trebuit să reprezinte un element

important în nenumăratele încercări de soluţionare a crizei din această provincie. Elementul
istoric şi situaţia demografică din provincia sudică a Serbiei au fost adesea neglijate în
conceptele propuse spre rezolvarea diferendelor din Kosovo. Cunoaşterea insuficientă ori
superficială a aspectelor istorice şi a evenimentelor care au marcat convieţuirea celor două etnii,
albaneză şi sârbă, a mentalităţii locuitorilor şi a religiei acestora au determinat o reacţie eronată
din partea comunităţii internaţionale. Astăzi, la aproape doi ani de la bombardarea Iugoslaviei,
numărul celor care trăiesc în provincia Kosovo rămâne deocamdată necunoscut, la fel ca şi
viitorul acesteia.
Structura etnică a provinciei s-a schimbat mereu în decursul istoriei, începând cu
perioada ocupaţiei otomane, continuând cu cea interbelică, precum şi după preluarea puterii de
către comuniştii iugoslavi. Modificările etnico-demografice au continuat şi în perioada post-
comunistă. Intervenţia NATO împotriva Iugoslaviei şi sosirea trupelor KFOR în Kosovo nu au
schimbat cu nimic această stare de fapt.
În prima jumătate a sec. al XIX-lea, sârbii erau majoritari în Kosovo. Potrivit
cunoscutului etnolog Jovan Cvijic, în jurul anului 1830 în provincie trăiau cu puţin peste 400.000
de sârbi. Jumătate de secol mai târziu, în perioada Ligii din Prizren (1878), albanezii deveniseră
deja majoritari, reprezentând aproximativ 60 % din populaţia provinciei aflată în continuare sub
ocupaţie otomană. Din 1830 începe de fapt perioada pogromului şi a deznaţionalizării sârbilor
din Kosovo, care durează până în 1912 când, potrivit aceluiaşi Cvijic, numărul acestora se cifra
la aproximativ 200.000. Alungarea sârbilor şi a muntenegrenilor din Kosovo şi Metohija
reprezintă unul din cele mai dramatice episoade ale istoriei balcanice, dar şi unul prea puţin
cunoscut de publicul larg.
Între anii 1914 şi 1941, configuraţia etnică s-a schimbat parţial în favoarea populaţiei
nealbaneze. În 1941, cu puţin timp înainte de ocuparea Iugoslaviei, sârbii şi muntenegrenii
constituiau 49% din total, iar albanezii, musulmanii, rromii musulmani şi turcii, 51 de procente.
În perioada celui de al doilea război mondial (1941-1945) când Italia fascistă a anexat cea
mai mare parte a provinciei Kosovo la Albania Mare, numărul sârbilor şi al muntenegrenilor a
scăzut drastic, proporţia fiind în 1948, de doar 24,1%, iar cea a albanezilor de 67 %, adică
498.242.
Sub patronatul fasciştilor italieni, potrivit datelor existente, albanezii au expulzat până în
iunie 1941, 11.168 de familii sârbeşti în locul cărora au fost colonizaţi albanezi din Albania.
Datele furnizate de Office of Strategic Services din SUA menţionează că doar în perioada aprilie
1941-august 1942, extremiştii albanezi au ucis aproximativ 10 mii de sârbi. Dacă e să dăm
crezare datelor Serviciului Secret al Italiei fasciste (ORVA), în aceeaşi perioadă au fost
colonizaţi din Albania în Kosovo peste 100 de mii de albanezi.
 Comparând datele recensământurilor din 1939/40 şi din 1948, rezultă că în numai opt ani
numărul sârbilor şi al muntenegrenilor a scăzut cu 115.406 persoane, în timp ce numărul
albanezilor a crescut cu 75.415. Diferenţa de 40.989 de persoane care apare, se referă la
emigranţii veniţi din Albania care nu au fost incluşi pe listele cu cetăţeni iugoslavi. În acest sens,
cazul lui Fadilj Hoxha a rămas celebru. Acesta a fost ales în 1945 deputat al Miscării Populare de
Eliberare din Iugoslavia, deşi cetăţenia iugoslavă a obţinut-o abia în decembrie 1948. Hodja va
ocupa mai târziu o serie de funcţii importante în ierarhia comunistă iugoslavă, fiind ani în şir
liderul comuniştilor din Kosovo.
Planurile de reîntoarcere a sârbilor izgoniţi din Kosovo în timpul războiului au fost
zădărnicite de noua conducere comunistă care, la 6 martie 1945, emite un decret prin care se
interzice revenirea în provincie a sârbilor alungaţi în timpul ocupaţiei fasciste. Pentru a motiva
această decizie absurdă, comuniştii i-au etichetat pe sârbii izgoniţi drept "reacţionari",
"monarhişti" şi "colaboraţionişti". Pe plan politic, prin adoptarea acestui decret, noua conducere
comunistă dorea de fapt să atragă Albania în federaţia iugoslavă în formare, idee la care Josip
Broz Tito nu a renunţat niciodată. În aceste condiţii, emigrarea şi alungarea sârbilor din Kosovo
a continuat şi în perioada aşa-zisei "a doua Iugoslavii". Începând din anul 1970, în interiorul
conducerii politice iugoslave predomina ideea confederalizării statului, iar relaţiile între
republicile iugoslave trebuiau redefinite după cunoscutul principiu : "Doar o Serbie slabă este
premisa pentru o Iugoslavie puternică". Astfel a fost adoptată Constituţia din 1974 prin care cele
două provincii, Vojvodina şi Kosovo, obţin autonomia ce le oferea poziţia de "stat în stat". Ele
dispuneau de buget propriu, îşi organizau poliţia, sistemul juridic, învăţământul, etc. şi puteau
suspenda sau ignora deciziile republicii din care formal făceau parte, libertăţi de care
autorităţiile kosovite s-au folosit pe deplin.
În 1961, în Kosovo a fost efectuat ultimul recensământ de către organele federale
iugoslave, fiind înregistraţi 646.605 albanezi, ceea ce reprezenta 67%. Recensământurile din
1971 şi 1981, au fost organizate de organele locale kosovite. În 1981 în provincie trăiau
1.226.736 albanezi, reprezentând 77,42% din populaţia provinciei. Rata natalităţii albaneze
rămâne cea mai mare din Europa, iar Kosovo devine zona cea mai dens populată zonă din
Iugoslavia. Confruntându-se cu aceste cifre, sârbii au continuat să emigreze din Kosovo, fie
datorită persecuţiilor şi violenţei din partea majorităţii albaneze, fie în căutarea unor oportunităţi
economice la Belgrad şi în alte părţi. Potrivit datelor Oficiului federal iugoslav de statistică, în
perioada 1961-1981, 120.934 sârbi au părăsit oficial provincia Kosovo, iar până în 1988 acest
număr s-a dublat. Nu există date privind numărul celor care au părăsit Kosovo fără a fi
înregistraţi.
Numărul localităţilor albaneze "curate" etnic a crescut constant în timp ce scădea numărul
celor în care mai trăia şi populaţia ortodoxă. (vezi anexa nr.1)
La sfârşitul anilor `80, echilibrul demografic modificat i-a determinat pe albanezi să ceară
ca provincia Kosovo să fie ridicată oficial la rang de republică iugoslavă. Sârbii şi guvernul
iugoslav nu au cedat, temându-se că, odată ce Kosovo capătă dreptul de secesiune, va uza de
acesta şi probabil va fi absorbit de Albania. Elocvente în acest sens au fost mişcările de protest
ale albanezilor începând din martie 1981, organizate în sprijinul obţinerii statutului de republică.
Venirea lui Slobodan Miloşevici în fruntea Uniunii Comuniştilor din Serbia în anul 1987
a reprezentat începutul ascensiunii naţionalismului sârb, iar anul 1989 va fi consemnat drept
crucial pentru viitorul provinciei Kosovo şi Metohia. Astfel, în acelaşi an, în urma mişcărilor tot
mai ample de protest ale populaţiei albaneze, preşedinţia iugoslavă declară în Kosovo stare de
urgenţă, iar la 5 iulie 1990 Parlamentul Serbiei dizolvă parlamentul şi guvernul din Kosovo
limitând autonomia provinciei. Dacă până în 1990 funcţiile cheie din administraţia provinciei
erau ocupate în majoritate de albanezi, după venirea lui Miloşevici la putere s-a încercat
schimbarea raportului etnic în administraţia locală. Ca răspuns, albanezii şi-au creat un sistem
paralel atât în administraţie, învăţământ, cât şi în sectorul economic. În următorii câţiva ani,
oficialităţiile de la Belgrad vor încerca, fără a reuşi însă, să stimuleze reîntoarcerea sârbilor şi a
muntenegrenilor în provincie, iar liderii politici albanezi să supraestimeze numărul conaţionalilor
care trăiesc în Kosovo. Escaladarea conflictului etnic a readus în actualitate elementele
demografice şi importanţa acestora în modelele oferite pentru soluţionarea crizei. Primăvara
anului 1998 a reprezentat începutul conflictului armat între poliţia sârbă şi gherilele albaneze, iar
24 martie 1999 ziua începerii bombardamentelor NATO împotriva Iugoslaviei. Va urma un
adevărat exod al populaţiei albaneze. Din Kosovo în F.R.I. a Macedoniei şi în Albania se vor
refugia peste 850 de mii de persoane care, după încetarea operaţiunii „Forţa Aliată", vor reveni în
provincie şi odată cu aceştia şi aproximativ 100.000 de cetăţeni albanezi. După intrarea trupelor
KFOR în provincie şi revenirea albanezilor va avea loc un alt exod. De această dată cel al
populaţie nealbaneze (sârbi, rromi, turci etc.). În ultimele opt luni, peste 200 de mii de sârbi si-au
părăsit casele şi s-au refugiat în Serbia. Potrivit unor estimări, în Kosovo nu au rămas mai mult
de 40.000 de sârbi care trăiesc în cele 16-17 localităţi-enclave păzite de militarii KFOR. În
Priština spre exemplu, din cei 40.000 de sârbi câţi trăiau în oraş înainte de intervenţia NATO, au
rămas astăzi mai puţin de o mie.
Deoarece, de la recensământul efectuat în 1981, nu există date exacte şi plauzibile privind
structura etnică a provinciei, este cu atât mai interesantă analiza comparativă a structurii etnice
din F.R.I. a Macedoniei şi Kosovo, fiind vorba de aceeaşi zonă etnogeografică şi aceeaşi entitate.
Un punct de vedere cel puţin interesant privind numărul etnicilor albanezi care trăiesc în
provincie este cel din publicaţia „Kosovo i Metohija - cinjenice", editura SSI Belgrad, 1998, în
care se încearcă o analiză comparativă a situaţiei demografice din Kosovo şi F.R.I. a Macedoniei.
Prezenţa observatorilor internaţionali şi respectarea strictă a normelor de realizare a
recensământului au reprezentat principalele motive pentru care în Macedonia numărul etnicilor
albanezi s-a dovedit a fi mult mai mic decât cel vehiculat de liderii albanezi din această ţară. În
opinia specialiştilor, aplicarea aceloraşi principii şi în Kosovo şi Metohija va confirma probabil
faptul că în provincie trăiesc legal mult mai puţini etnici albanezi decât cifra care se vehicula în
ultimii ani în presa internaţională.
Administraţia internaţională civilă (UNMIK) a demarat în lunile trecute procesul de
înregistrare a populaţiei. Recensământul sau evidenţa populaţiei care trăieşte astăzi în Kosovo a
fost o acţiune dificilă, dar indispensabilă pentru normalizarea vieţii în provincie. Este greu de
crezut că în actuala situaţie, sârbii care s-au refugiat din Kosovo odată cu retragerea forţelor
sârbeşti în vara anului 1999, vor reveni în curând în provincie. Comunitatea internaţională, prin
administraţia interimară a ONU, va trebui să găsească o soluţie şi pentru înregistrarea celor care
au fost nevoiţi să părăsească provincia, indiferent cărei etnii aparţin. Cunoaşterea numărului real
al celor care locuiesc în Kosovo, precum şi a celor care ar dori să se reîntoarcă în provincie, este
un prim pas spre normalizarea situaţiei, necesar pentru organizarea alegerilor şi pentru
reorganizarea administraţiei locale. Recensământul pentru alegerile locale din octombrie 2000 a
scos la iveală în primul rând faptul că doar aproximativ 900.000 de etnici albanezi au drept de
vot.
După schimbările politice din Iugoslavia, căderea regimului Miloşevic, statutul provinciei
Kosovo şi Metohija va fi cu siguranţă redefinit.
Partea I

KOSOVO ÎNAINTE
DE
BOMBARDAMENTELE NATO
My friend, give me… jedan dinar !

Ţeava mitralierei de 12,7 mm de pe transportorul amfibiu blindat al poliţiei sârbe,

urmărea conştiincios Dacia noastră la intersecţia din Podujevo, primul oraş din Kosovo pe
drumul Belgrad-Priština. Agentul de circulaţie, un tânăr robust cu un pistol mitralieră pe umăr,
ne face semn să oprim. Ne salută apoi scurt. Colegul de lângă mine îşi face repede cruce
rugându-se la Dumnezeu ca poliţistului, care ţinea mitraliera îndreptată spre noi şi degetul pe
trăgaci, să nu-i tremure mâna… Măcar în următoarele câteva minute.
După ce ne-a verificat actele, poliţistul din mijlocul şoselei, ne urează zâmbind, o
călătorie plăcută. Maşina noastră demarează încet, lăsând în urmă cei câţiva poliţişti şi coloana
de autovehicule aşteptând.
În Lužane, de a lungul şoselei se plimbă copiii şi foarte mulţi bătrâni cu plisuri pe cap,
tradiţionala bonetă albaneză din fetru alb.
Traversăm podul şi în scurt timp intrăm în Priština.
Capitala provinciei pare suspect de animată. Pe strada care duce în centru, sunt înghesuite
zeci de prăvălii deschise la parterele caselor netencuite, dar aproape toate cu etaj.
Din cei 155.000 de locuitori ai oraşului situat într-o vale adâncă, 85 la sută sunt albanezi.
Panorama Prištinei apare dominată de două clădiri: cea a Radioului şi minaretul moscheii
centrale. Lângă judecătorie, doi bătrâni conversează liniştiţi în albaneză, sorbindu-şi cafeaua din
fildjane1. Unul din ei are un mic magazin de biciclete, iar celălalt confecţionează burlane.
Prăvăliile lor par înghesuite de alte două firme, una de turism, cealaltă cu vitrinele pline cu tot
felul de produse electronice japoneze. La câţiva zeci de metri mai încolo, pe o clădire înaltă
împrejmuită cu un gard viu, flutură voios în bătaia vântului, drapelul Serbiei şi cel al Iugoslaviei.
La intrare, pe două plăci negre cu litere aurite e scris: Secretariatul pentru informaţii - Provincia
Autonomă Kosovo şi Metohija. Acelaşi text în trei limbi: sârbă, albaneză şi turcă.
În parcarea din faţa hotelului "Grand" majoritatea locurilor sunt deja ocupate de "Land-
Rover"-urile blindate ale televiziunilor occidentale şi ale marilor agenţii de presă. Înţelesesem că
am ajuns în fieful jurnaliştilor aflaţi la datorie în butoiul de pulbere numit Kosovo.
În timp ce încercam să parcăm Dacia, doi-trei ţigănuşi simpatici, sărind de pe un picior pe
celălalt, roiau veseli în jurul maşinii încercând să ghicească din ce ţară venim. Unul din ei chiar
îşi luase în serios rolul agentului de circulaţie şi-l dirija de zor pe Daniel să parcheze Dacia între
două maşini mult mai arătoase. Ceilalţi cântau în jurul nostru: My friend, give me… jedan dinar!
La apariţia tânărului cu un ecuson pe care scria "Parking H.Grand", copiii s-au făcut imediat
nevăzuţi. Imensul hotel era singurul care mai funcţiona. Celălalt, care se afla tot în centru, era
plin de refugiaţii sârbi din Croaţia şi Bosnia, iar "Dea", motel privat albanez, avea dezavantajul
că fusese construit la periferia oraşului.
Spre surprinderea noastră, în Priština nu am văzut poliţişti decât la intrare şi o singură
patrulă în centru.
Se lăsa seara, iar pe stradă încă mai erau destui care intrau şi ieşeau din magazinele cu
vitrine înţesate cu tot felul de produse. Pe bulevard, de o parte şi de alta a străzii, chioşcurile
cochete îşi aprindeau pe rând reclamele luminoase, în timp ce vânzătorii ambulanţi îşi strângeau
cu grijă tarabele.
Totul părea normal…
(Priština, 25 februarie 1998)
1
Fildjan = felegean, ceaşcă de cafea fără mâner
"Să nu ne minţim: ura există !"

Una din cele 57 de publicaţii albaneze care apar în Kosovo publică în numărul său din 4
martie, un comunicat al UCK (aşa-zisa Armată de Eliberare din Kosovo) în care, printre altele
scrie: "UCK cheamă toţi albanezii să ia arma în mână şi să lupte pentru eliberarea ţării...
Înrolaţi-vă în unităţile noastre care luptă în întreaga ţară pentru ca Kosovo să devină un
coşmar pentru duşman". Depeşa din «Bujku» se încheia cu: "Moarte duşmanilor şi trădătorilor!".
În Priština nimeni nu comentează comunicatul publicat. Toţi tac. O tăcere care apăsa greu
pe umerii tuturor.
În întrega provincie ziua a fost liniştită. Doar la Klina, o localitate la vreo 30 km vest de
Priština, au fost atacate câteva case sârbeşti. Nimic deosebit pentru acea zonă, de câteva luni
încoace.
Familia lui Djordje Belic, pe care teroriştii l-au ucis cu două luni în urmă în pragul casei
sale, părăseşte satul Stepenica. Femeia în negru, încă tânără, înghesuia în micuţul "Yugo 45",
hainele celor doi copii ai săi: Milan de patru ani şi Bojidar în vârstă de şase ani. Acum două nopţi
asupra caselor Belic şi Nenadovic s-a tras din nou cu mortiere. Localnicii spun că nu există
noapte în care să nu fie atacaţi din munţi, măcar o dată.
- Trag ei, tragem noi… Şi tot aşa, câteodată până în zori - zice Stojan.
După lăsarea serii, sătenii se baricadează în case, transformându-le în adevărate mici
fortăreţe.
Pe drumul Klina-Srbica se intercalează patrule ale poliţiei sârbe cu cele ale UCK. Aceştia
din urmă, sunt îmbrăcaţi în uniforme noi de camuflaj, fără însemne, iar pe cap poartă cagule
negre. Străzile Srbicei de la un timp aproape că sunt pustii. Magazinele şi talciocul din centrul
orăşelului sunt închise. Recent a fost închisă şi şcoala generală albaneză în care învăţau aproape
800 de copii. Majoritatea blocurilor de locuinţe sunt părăsite şi de familiile sârbilor şi de cele ale
albanezilor. Teama pare mai puternică decât oricând.
"Uite măi, până unde s-a ajuns. Nu mai putem suporta. Ori plecăm noi de aici, ori îi
terminăm. Dacă nu vrea poliţia, o vom face noi ! Aşa nu se mai poate. Ne atacă perfid, cu
laşitate… Să iasă odată, să reglăm conturile pentru totdeauna ! spuse un tănâr sârb cu o mustaţă
stufoasă în timp ce privea cum autoturismul condus de femeia în negru părăsea micuţul sat.
În aceeaşi zi, câteva mii de albaneze s-au adunat în faţa clădirii Centrului Informativ
American din Priština. Agitând steguleţe albe din hârtie, ele cereau încetarea violenţelor
împotriva populaţiei nevinovate din Drenica.
De pe margine, poliţiştii priveau liniştiţi "spectacolul". Femeile au înmânat celor din
Centrul informativ o scrisoare în care pe lângă oprirea violenţelor cereau să li se permită să se
deplaseze în Drenica pentru a ajuta şi îngriji răniţii. După un sfert de oră mulţimea se dispersă,
plecând care încotro.
De pe trotuar, sârbii privesc plictisiţi ce se întâmplă :
- Nu trebuia să-i lăsăm pe americani să-şi deschidă aici Centrul. Cât mă pricep eu la
politică, acesta se deschide, frate, acolo unde ai măcar câţiva cetăţeni de-ai tăi, comenta un
pensionar.
- Pe americani nu-i găseşti pe aici nici dacă i-ai căuta cu lupa, adăugă celălalt bătrânel.
- Sunt însă steguleţele lor…Din alea din hârtie…
- Nu-i nimic, Radio Belgrad a anunţat că în curând va ploua.
 De câteva zile, după lăsarea serii, celebra promenadă a Prištinei este fantomatic de pustie,
dar tinerii se întălnesc totuşi în caffe-baruri şi pizzerii. Fiecare etnie are localurile sale. Cele cu
inscripţii chirilice sunt rezervate pentru sârbi, iar celelalte pentru albanezi. Într-un singur bar, al
cărui patron este un turc, vin şi unii şi alţii.
La o masă, doi tineri râzând, discută despre femei când în albaneză, când în sârbă. După
câteva păhărele de "loza", ne-au "citit" că suntem străini. Aici, străinii sunt ori gazetari ori
OSCE-işti. Cum nu aveam legitimaţii agăţate de gât, Bekim ne întrebă:
- Sunteţi ziarişti nu? Să nu ne minţim. Albanezii îi urăsc pe sârbi şi invers. Aşa a fost şi
va rămâne pe veci, eu şi prietenul meu Zoran suntem doar o excepţie.
Ambii se tem de război.
- Dacă se va ajunge la aşa ceva, eu voi merge cu ai mei, zice Bekim. Zoran la fel.
A doua zi, pe prima pagină, ziarul albanez "Bujku" titrează: "Nu mai e timp". Cu chirilice
de o şchioapă îi răspunde cotidianul "Jedinstvo", singura publicaţie sârbească din provincie:
"Timpul lucrează pentru noi". Cine are dreptate, se va afla foarte curând.
(Priština, 27 februarie 1998)

Drenica - aici poliţia nu are ce căuta

Şaizeci de cadavre zac de două zile întinse în faţa postului de poliţie din Srbica. Albanezii
refuză să-şi îngroape morţii ucişi în luptele cu poliţia sârbă prin împrejurimile satelor Prekaz şi
Lauš, până nu vine o echipă internaţională de medici legişti. Majoritatea celor ucişi însă sunt
necunoscuţi atât poliţiei cât şi localnicilor.
Regiunea Drenica este o zonă muntoasă de aproximativ 1.200 de kilometrii pătraţi din
centrul provinciei cu o populaţie de aproape 60.000 de locuitori, din care peste 90 la sută sunt
albanezi. Aici trăiau cândva destui sârbi şi muntenegreni, aceştia însă s-au refugiat mai ales după
apariţia UCK-ului, rămânând doar foarte puţini în Srbica şi Klina.
Încă de la formarea Iugoslaviei, regiunea Drenica a fost "zonă sălbatică" pentru autorităţi.
În timpul celui de-al doilea război mondial regiunea a reprezentat o puternică bază a baliştilor
albanezi (colaboraţionişti ai Italiei fasciste). Localnicii spun că au existat sate în care nici în
perioada anilor `70-`80 miliţia de atunci nu se încumeta să intre.
După o serie de atacuri teroriste din ultimele câteva luni, viaţa din zonă revine parcă încet
la normal. Muncitorii merg din nou la serviciu, copiii la şcoală, iar credincioşii la mănăstirea
Devici. Nimeni însă nu doarme liniştit.
- Dacă în curând nu se va face ceva, din cei 900 de sârbi vor rămâne mai puţin de
jumătate, e de părere Milutin Arsic, un ţăran care de luni de zile doarme cu puşca lângă pat şi
cartuş pe ţeavă. Un alt bătrân, cu ochelarii legaţi cu elastic în jurul capului, spune că în ultimi
ani, în zonă au fost vândute albanezilor peste 20 de hectare de teren şi că sunt încă mulţi ţărani
care se gândesc să-şi vând proprietăţile.
Câteva zile mai târziu vom afla că cele mai căutate parcele de teren sunt cele de la
periferia Prištinei.
Oferta de cumpărare vine în exclusivitate din partea etnicilor albanezi. Preţul real al unui
hectar la marginea capitalei este de o mie de mărci germane însă cei care doresc să cumpere
pământ cu orice preţ, oferă uneori chiar 15.000 de mărci pentru o parcelă de 100 de ari, spune
Bogoljub Ristic al cărui casă se află la doar trei kilometrii de Priština.
- Mi-au oferit, 275.000 de mărci bani gheaţă pentru casă şi pământ.
Am refuzat bineînţeles, deşi cu aceşti bani mi-aş putea cumpara o vilă frumoasă la Belgrad. De
la noi din sat nimeni n-a vândut nimic, ne spune cu oarecare mândrie bărbatul cu palmele
bătătorite şi pielea arsă de soarele puternic al primăverii.
La Priština, dr. Ibrahim Rugova, lider al Ligii Democratice din Kosovo (LDK) a anunţat
la conferinţa de presă că satele din Drenica sunt în continuare sub asediu şi că 13.000 de
albanezi au părăsit această zonă. El a cerut SUA, ONU, OSCE şi UE să intervină urgent şi să
sprijine aspiraţiile albanezilor spre independenţă şi democraţie.
(Priština, 1 martie 1998)

Două state paralele

Albanezii sunt răbdători şi imposibil de "cumpărat" ori mituit, viciul lor major fiind, spun
sârbii, încercarea de a-şi redobândi identitatea naţională doar prin obţinerea unui stat. Lupta lor a
intrat în faza finală şi se vor mulţumi doar cu realizarea scopului final. Visul tuturor albanezilor
din Kosovo este crearea unui stat naţional, etnic curat.
Despre sârbi, albanezii cred că aceştia se consideră superiori. Sunt impulsivi şi intoxicaţi
de mituri. În ciuda intoleranţei care există în ambele tabere, paradoxal, albanezii colaborează
chiar foarte bine cu unii sârbi în afacerile ce ţin de "economia subterană".
"Cu certitudine, în Kosovo, pe lângă canalele oficiale, albanezii <învârt> zilnic trei
milioane de mărci germane", afirma în paginile cotidianului belgrădean "Dnevni telegraf" din 29
mai 1998, dr. Radojica Jojic, director al Institutului pentru Studii Economice din Priština. El este
de părere că albanezii îşi finanţează cu aceşti bani "statul lor paralel" din Kosovo, care
funcţionează de cel puţin zece ani. Cu amintita sumă îşi finanţează atât manifestaţiile legale cât şi
cele ilegale. Pe lângă calităţi, albanezii au o trăsătură negativă importantă. Aceasta constă în
spiritul autoizolării şi a negării statalităţii, care îi transformă într-un factor destabilizator.
Rezultatul acestui refuz este neachitarea impozitelor şi a diferitelor taxe către stat. Albanezii însă
nu se sfiesc să folosească la maxim drepturile oferite de statul sârb: asigurarea de sănătate, apa,
curentul electric şi întreaga infrastructură. Dr. Jojic mai crede că etnicii albanezi sunt predispuşi
pentru bişniţă şi trafic de droguri.
În perioada 1991-1993, poliţia sârbă a descoperit şi arestat conducerea aşa-zisului
"minister al apărării al Republicii Kosovo" compus din foşti ofiţeri de etnie albaneză ai armatei
federale iugoslave, care se ocupau acum de politică la "nivel înalt", planificând formarea armatei
a "Republicii Kosovo". La "ministrul apărării" au fost găsite planuri militare cu structura şi
dislocarea unităţilor, planuri de procurare şi folosire a armamentului. Nu a fost însă condamnat
atunci nici un "soldat" al forţelor armate ale „Republicii Kosovo”.
La scurt timp după acest eveniment, a urmat arestarea conducerii aşa-zisului "minister de
interne" al republicii fantomatice. Într-o singură acţiune, au fost arestaţi atunci aproximativ 100
de foşti poliţişti de etnie albaneză care reprezentau "organele poliţieneşti centrale şi locale".
Membrii "ministerului de interne" au avut parte de un proces mult mediatizat în Iugoslavia, fiind
judecaţi în sala mare a clădirii parlamentului kosovit, deoarece în Priština nu exista o altă sală de
tribunal încăpătoare pentru atâţia acuzaţi.
(Priština, 3 martie 1998)
Cursuri prin beciuri

În Kosovo funcţionează din 1992 şi sistemul de învăţământ "paralel" albanez. În prima

parte a anului trecut, cadrele didactice din cele peste 30 de şcoli albaneze ilegale din provincia
sudică a Serbiei, au declanşat o grevă cu speranţa că instituţiile abilitate ale "Republicii Kosovo"
le vor plăti salariile pe ultimele şase luni. De la înfiinţarea sa, întregul sistem educaţional albanez
clandestin se află într-o permanentă şi profundă criză financiară din cauza "matrapazlâcurilor"
financiare practicate de unii membri ai guvernului-fantomă al "Republicii Kosovo”. Potrivit
presei de limbă albaneză din Priština, peste 800.000 de mărci germane, colectate în scopul
susţinerii învăţământului clandestin în limba albaneză din Kosovo, au fost deturnate, umflând
conturile personale, din băncile străine, ale unora dintre liderii extremişti albanezi.
O mare parte a populaţiei albaneze din Kosovo boicotează sistemul legal de învăţământ,
preferând să-şi trimită copiii la şcoală prin beciurile Prištinei şi ale altor oraşe. La ţară, în casele
celor mai înstăriţi săteni de etnie albaneză funcţionează şcolile organizate ad-hoc de către
"organele Republicii Kosovo". Cei înstăriţi însă, îşi trimit odraslele la studii în Albania, iar cei
mai bogaţi, în Occident.
Problema esenţială a şcolarizării în provincia Kosovo rămâne cea a programei de
învăţământ. Dacă albanezii cer utilizarea celei din Albania, după care şi funcţionează şcolile
ilegale existente, autorităţiile sârbe admit doar programa Serbiei. Ministerul sârb al
învăţământului a acceptat ca limba de predare pentru toate materiile să fie cea albaneză, dar
solicită ca elevii să înveţe şi limba sârbă, ca limbă oficială a ţării.
(Priština, 6 martie 1998)

Muma şi ciuma

Luni, 9 martie: La Londra reprezentanţi ai şase state membre ale Grupului de Contact
pentru fosta Iugoslavie au analizat situaţia din provincia Kosovo. După încheierea întrunirii a
fost emis presei un comunicat. La punct 3 al documentului se mentionează: "Dezacordul nostru
privind acţiuniile poliţiei sârbe nu trebuie în nici un caz înteles greşit; nu susţinem terorismul.
Privind această problemă, poziţia noastră e clară. Condamnăm în totalitate acţiunile teroriste ale
Armatei de Eliberare din Kosovo sau ale oricărei alte grupări sau persoane. Cei din comunitatea
albaneză din Kosovo care vorbesc în numele diferitelor grupări politice, ar trebui să se declare la
fel de răspicat împotriva terorismului".
Punctul 4 însă conţine şi formularea "condamnăm acţiunile de proporţii ale poliţiei sârbe
din ultimele zece zile care au dus la înrăutăţirea situaţiei şi aşa instabile…", în timp ce la punctul
8 scrie: "Procesul de normalizare a relaţiilor între comunitatea internatională şi RFI este serios
îngreunat…".
În aceeaşi după amiază, Grupul de Contact a propus luarea următoarelor măsuri
împotriva RFI: instituirea unui embargou asupra importului de armament, neacordarea de vize
demnitarilor iugoslavi consideraţi răspunzători pentru acţiunile represive ale organelor de ordine
în Kosovo şi instituirea unui moratoriu privind creditarea exportului prin care se stimulează
comerţul şi investiţiile, inclusiv finanţarea procesului de privatizare în Serbia.
(Priština, 11 martie 1998)
Votaţi unicul candidat!

După ce am străbătut un adevărat labirint de străduţe, în dimineaţa zilei de 13 martie,

puţin după ora 9 am ajuns cu Dacia pe o uliţă cu sens unic de la periferia Prištinei. Vlora, ghidul
nostru, ne va ajuta să găsim casa lui Ibrahim Rugova. La colţul străzii un tănâr clăpăug, într-o
geacă roşie din fâş, ne barează drumul. În următoarele câteva secunde alţi cinci-şase tineri ne-au
încercuit maşina ţipând şi gesticulând nervos către Daniel, şoferul echipei.
Am înţeles că mai departe nu se poate.
În faţa noastră, la vreo douăzeci de metri în josul străzii în faţa unei vile cu două etaje,
mai mulţi oameni aşteptau să voteze. Credeam că această zi va fi hotărâtoare pentru viitorul
provinciei.
Nu departe de noi, doi poliţişti urmăreau ce se întâmplă pe stradă, degajând din când în
când circulaţia din zonă. Jurnaliştii roiau în jurul clădiri filmând din diferite unghiuri pe cei care
aşteptau să bifeze numele lui Rugova pe buletinele de vot.
În mulţime, lângă gardul de fier, un copil pozând unui fotoreporter, ţinea în mâna
învineţită de frig un steguleţ albanez din hârtie. Nici măcar în curte nu se mai putea intra. Reuşim
să ne strecurăm cumva până în holul vilei unde, la o masă lungă, stăteau trei bărbaţi având în faţă
teancuri de buletine de vot.
De o parte şi de alta a mesei atârnă flori artificiale menite să ofere evenimentului o doză
de festivitate. Electorii se înghesuie printre numeroşii ziarişti pentru a ajunge până la cele trei
cabine de vot situate pe un hol lateral. Apoi din nou străbat mulţimea până la urnele albe puse pe
masă. Pe feţele lor se putea citi oboseala, dar şi mândria că au fost filmaţi şi fotografiaţi.
În jurul orei 10.30 soseşte şi Ibrahim Rugova, singurul candidat cu şanse reale pentru
ocuparea funcţiei de preşedinte al autoproclamatei Republici Kosovo. Liderul albanez iese dintr-
un Audi negru escortat de alte autoturisme de lux printre care şi două cu număr diplomatic
american. Din mers salută mulţimea care aplaudă frenetic. Printre bodyguarzi reuşim să-i zărim
doar celebra eşarfă roşie şi ochelarii. Rugova intră în vilă în timp ce fotoreporterii şi
cameramanii se îmbrâncesc şi se calcă în picioare pentru a imortaliza momentul. Pe partea
cealaltă a străzii, într-un Combi alb, un bărbat bine făcut, dezinteresat de ceea ce se petrece în
jur, citeşte ziarul belgrădean "Politika".
Audi-ul de culoare neagră demarează. Pleacă în grabă şi gazetarii. Reporterul de la RAI
UNO îşi întreabă operatorul care trăgea setos dintr-o ţigară, dacă a văzut pentru cine a votat
liderul albanez.
A urmat un schimb de priviri şi un zâmbet ironic.
Nici în ziua de azi nu se cunoaşte numărul celor înscrişi pe listele electorale, deoarece
acestea nu au fost întocmite niciodată. Nici rezultatele scrutinului nu au fost publicate.
Alegerile au avut însă din punct de vedere politic un succes deplin. Au reprezentat un
exerciţiu electoral util, testând atât pulsul populaţiei albaneze, cât şi starea de spirit a autoritaţilor
sârbe.
(Priština, 14 martie 1998)

"Drenica, Drenica" vs "Serbia s-a trezit"

După obţinerea acreditărilor necesare, aflăm că guvernul sârb i-a chemat din nou, pentru
a treia oară, la dialog pe reprezentanţii partidelor şi pe cei ai organizaţiilor albaneze. Întrunirea
este programată pentru luni, 16 martie, ora 11.00, în clădirea Secretariatului pentru Informaţii din
Priština.
La ora stabilită, de a lungul mesei din lemn masiv în sala de protocol de la etajul II al
clădirii, s-au aşezat doar cei opt reprezentanţi ai guvernului sârb.
După jumătate de oră, Atlan Biace, membru al delegaţiei din partea Uniunii Maghiarilor
din Vojvodina a declarat jurnaliştilor: "Suntem prgătiţi oricând şi oriunde să participăm la dialog.
Cu experienţa noastră, cred că putem ajuta la soluţionarea problemelor din Kosovo".
A doua zi presa publica reacţiile liderilor albanezi. Fehmi Agani, consilier al lui Rugova:
"Chemarea este lipsită de sens, atâta timp cât ne delimitează cadrul discuţiilor", Mahmut Bakali,
fost înalt demnitar comunist: "Gestul guvernului sârb este neserios. Se declară pentru dialog
deschis, dar ne cere ca discuţiile să fie purtate în conformitate cu Constituţia şi legislaţia Serbiei.
Sunt convins că dialogul nu este posibil fără mediatori internaţionali". Kaciusha Jashari:" Sunt
neserioşi. Nu se poate ca Ibrahim Rugova, preşedintele Republicii Kosovo, să discute cu un grup
oarecare din Guvernul Republicii Serbia. Rugova nu poate să răspundă chemării unor miniştri
oarecare …".
Reprezentanţii autorităţilor sârbe îi vor chema de încă 17 ori pe liderii albanezi.
Tot luni, mai mult de 10.000 de albaneze s-au adunat din nou, dis-de- dimineaţă, în faţa
Centrului Informativ American din Priština cu pancarte, pâine şi lumănâri intenţionând să plece
pe jos la Drenica.
Urmărim cu interes împreună cu mulţi alţi ziarişti, coloana de femei. Unul din colegi
întreabă o femeie din coloană de ce se îndreaptă spre Drenica.
- Să ducem pâine, răspunde imediat femeia plinuţă cu un batic alb pe cap. Ne terorizează
sârbii. Kosovo e al nostru. Noi suntem majoritari… adăugă din mers femeia.
- Câţi copii aveţi ? o întrebă repede alt coleg.
- Şase, răspunse prompt femeia.
- Sunt cu dumneavoastră ?
- Nu…
- Un alt gazetar vrea să ştie de unde a cumpărat pâinea.
- Am primit-o azi-dimineaţă.
- Şi pancartele şi lumănările ?
- La fel.
- Ştiţi câţi kilometrii sunt până la Drenica ?
- Nu.
- 35 ! urmă răspunsul.
- ?!
La intrarea în oraşul Kosovo Polje coloana de femei este întâmpinată de un cordon de
poliţişti. Văzând că nu-şi pot continua drumul, în scurt timp femeile se întorc în Priština.
A doua zi am aflat că în Kosovo Polje coloana era aşteptată de sârboaice...
Seara, pe platoul din faţa Facultăţii de Filozofie din Priština încep să se strângă sârbii
purtând steaguri şi pancarte. Mulţi dintre ei, aproximativ 10.000, au venit cu autobuze din
localităţile învecinate capitalei şi din zonele limitrofe provinciei.
O bătrână a venit să-şi susţină rudele şi fraţii de pe pământul sfânt.
- Pe drum, într-unul din sate, autobuzul nostru a fost atacat cu pietre de un grup de tineri
albanezi. Ne-au spart parbrizul, era să ne răsturnăm - povestea femeia vizibil tulburată.
Încă mai avea în părul răvăşit, cioburi de la parbriz.
 Masa de oameni a pornit apoi pe străzile Prištinei cântând şi scandând "Serbia s-a trezit"
şi "Aici e Serbia". Manifestaţia s-a terminat abia după câteva ore fără incidente.
(Priština, 16 martie 1998)

Două ore de demonstraţii

În capitala provinciei, pregătirile pentru demonstraţiile programate pentru ora 11 au

început dis-de-dimineaţă. Pe strada Vidovdanska două grupuri mari de albanezi de diferite vârste
şi-au început "obişnuita plimbare" cu o jumătate de oră mai devreme decât de obicei.
În scurt timp s-au format două nuclee, unul la un capăt al străzii principale, lângă
Secretariatul de Informaţii, iar celălalt în faţa clădirii Radio. La un moment dat, cele două
grupuri au pornit unul către celălalt scandând "Kosovo Republică", "Drenica, Drenica". În masa
de demonstranţi cei mai mulţi sunt bărbaţi. Tineri şi vârsnici laolaltă. Toţi mergeau cu două
degete ridicate în semn de victorie. Din când în când aplaudau, iar steagurile roşii cu vulturul
negru bicefal, fluturau pretutindeni. Cele două coloane s-au unit, iar în faţă au apărut unii liderii
albanezi din perioada lui Tito. Foşti activişti de partid, funcţionari locali şi soţiile lor.
Pe strada principală nu erau poliţişti decât lângă clădirea în faţa căreia erau arborate
drapelul sârbesc şi cel iugoslav.
Când coloana a ajuns la câţiva metri de cordonul de poliţişti, atmosfera a devenit
tensionată. Jurnaliştii mişunau de colo-colo pentru a-şi găsi un loc cât mai bun în aşteptarea
incidentului care parcă plutea în aer.
Vreo douăzeci de tineri au ieşit în fruntea coloanei şi s-au oprit la nici cinci metri de
poliţişti. Au început apoi să aplaude sacadat şi să fluiere. Coloana a pornit spre cordon.
Poliţiştii şi-au dezasigurat armele. Pe moment s-a lăsat o linişte de mormânt de a lungul
întregii străzi. Preţ de câteva minute nimeni nu mai mişca şi nu scotea o vorbă. Nici măcar
ziariştii nu se mai mişcau.
Rapid, trei bărbaţi între două vârste s-au apropiat de tinerii din fruntea coloanei, le-au
spus ceva, după care aceştia au început să se retragă.
Cele două ore prevăzute pentru demonstraţii paşnice s-au scurs.
(Priština, 17 martie 1998)

Va trebui să vă ucid…

La cinci kilometri de capitala provinciei se află localitatea Gračanica, sat sârbesc, lipit
practic de Aivalija, aşezare albaneză.
În centrul Gračanicei se află celebra mănăstire cu acelaşi nume. În spatele zidurilor
groase din piatră, descoperim o altă lume. O lume care parcă nu avea nimic în comun cu cea din
care veneam. O lume care de secole a reuşit să se ferească de nebunia din exterior.
Hramul mănăstirii construite în anul 1310 de Sfântul rege Milutin este dedicat Înălţării
Maicii Domnului şi la început, în acest lăcaş sfânt slujeau câteva sute de călugări. Astăzi însă, în
Gračanica sunt doar 16 călugăriţe.
Rezervată, Efrosinia, maica stareţă ne-a invitat în încăperea pentru oaspeţi a conacului cu
condiţia să nu filmăm. Mobilierul extrem de modest strălucea impecabil în lumina soarelui de
primăvară.
În încăpere, totul părea nemişcat de secole.
 Ne-am aşezat la o măsuţă pe una din băncuţele de lemn. Postul Paştelui era în toi. Maica
Efrosinia ne-a adus o farfurie cu prăjituri de post, apoi s-a aşezat încet pe scaunul alăturat. Cu
faţa ei blajină era parcă întruchiparea răbdării şi a binelui. Am rugat-o să ne povestească cum
arată o zi oarecare în mănăstire.
Cu mâinile împreunate în poală, bătrâna părea că măsoară fiecare cuvânt. Am aflat astfel
că zidul mănăstirii reuşeşte din ce în ce mai greu să oprească influenţa nefastă a evenimentelor
din Kosovo asupra vieţii liniştite din lăcaşul sfânt.
- Facem iconiţe şi diferite obiecte de cult. Avem câteva hectare de pământ pe care le
cultivăm. Până nu demult ne ajutau câţiva ingrijitori. Printre ei era şi un albanez din satul vecin.
Fehmi se ocupa de cai. Îi plăceau mult caii şi era devotat mănăstirii.
- Au fost presiuni în vreun fel asupra celor din mănăstire?
- Da. Multe. Într-una din zile l-am văzut pe Fehmi tulburat cum n-a fost niciodată. Am
muncit cu toţii din greu în acea zi. Recolta trebuia strânsă. Fehmi nu vorbea mult, dar în acea zi
n-a scos un cuvânt. Mi-am dat seama că ceva îl chinuie cumplit. Mi-a spus că are probleme cu ai
lui… Ştiam că nu e vorba de familie. Nici în următoarele zilele n-a scos nici un cuvânt.
Neliniştea lui o simţeam cu toţii.
- Într-o seară, în timp ce deshăma cei doi cai ai noştri, mi-a spus:
- Vă implor să plecaţi cât mai repede din mănăstire… Părăsiţi-o… Vor veni în curând…
Mă îngrozesc gândindu-mă la ce vă vor face. Mi-au spus că eu va trebui să vă ucid …
- Mângăia în continuare caii încercând să-şi ascundă lacrimile. Nu l-am mai văzut
plângând, deşi îl cunoşteam de zeci de ani. Îl priveam în ochi.
- I-am spus dacă trebuie să mă omoare, s-o facă acum. Sunt prea bătrână să mai plec.
- A doua zi am aflat de la celălalt îngrijitor că Fehmi a plecat împreună cu familia
undeva în străinătate.
Ne-am ridicat încet de pe băncuţă şi în tăcere bătrâna stareţă ne-a condus până la ieşire.
Cu zâmbetul blajin pe buze, maica Efrosinia s-a întors apoi la conac, lăsând în urma sa, dechisă
larg, uşa masivă a mănăstirii.
(Priština, 21 martie 1998)

Un week-end sângeros

Cu cele câteva case prăpădite, satul Likosane, nu poate fi găsit decât pe hărţile militare.
Aparţinând comunei Glogovac, la aproximativ 30 km sud-vest de Priština, localitatea a fost la
începutul lunii, timp de 24 de ore, scena unor puternice lupte între poliţie şi UCK.
Ambuscada a fost declanşată într-o sâmbătă în jurul prânzului când gherilele albaneze au
deschis focul cu arme automate şi mortiere asupra unei patrulei de poliţie. Riposta a fost pe
masură, deoarece în scurt timp poliţiştii au primit întăriri. Schimburi puternice de focuri s-au
auzit până pe la miezul nopţii când atacatorii s-au retras în pădure .
Bilantul luptei: patru poliţişti, cu vârste între 28 şi 30 de ani, şi-au pierdut viaţa, alţi doi
au fost grav răniţi, iar 16 terorişti au fost ucişi. Percheziţionând casele din care au fost atacaţi,
poliţiştii au găsit o importantă cantitate de arme şi muniţie: două mitraliere de companie, patru
puşti, 130 de grenade, 24 de mine pentru mortiere, 13 kilograme de exploziv, 3.000 de cartuşe,
80 de focoase şi alte materiale pentru diversiuni.
Potrivit surselor din cadrul poliţiei, în această comună cu peste 98% populaţie albaneză,
astfel de evenimente fac demult parte din cotidian.
 - Şi înainte au avut loc multe atacuri teroriste cu urmări tragice, ne spune bărbatul în
uniformă albastră la sediul poliţiei din Priština. Acum trei ani, de pildă, la trecerea de cale ferată
din Glogovac au fost ucişi trei şi alţi cinci colegi de ai săi au fost răniţi.
- Autorităţile au transmis şi atunci condoleanţe familiilor poliţiştilor ucişi - ne-a spus cu
amărăciune maiorul.
(Priština, 21 martie 1998)

Bucureştiul dictează textul

În corespondenţele transmise din Kosovo, Rareş Petrişor a fost printre puţinii jurnalişti
străini aflaţi în provincia sârbă care, în martie, a avut curajul să denumească acţiunile UCK ceea
ce de fapt şi erau: atacuri teroriste. A plătit scump această îndrăzneală de a spune lucrurilor pe
nume.
Iniţial, echipa TVR trebuia să rămână în Kosovo 14 zile, dar după zece zile, Bucureştiul
ne-a rechemat în ţară.
Rareş a fost "sanctionat exemplar" de către şefii de atunci ai D.E.I. pentru
"neprofesionalismul" său. A fost scos de pe „ecran”, fiindu-i interzisă totodată orice deplasare în
străinătate.
În locul lui Rareş a fost trimis imediat, pentru a "repara" greşelile acestuia, Cristian
Beşleagă. Prezenţa tânărului coleg vorbitor de albaneză, trebuia să aducă în opinia şefilor din
instituţia de pe Calea Dorobanţilor nr.191, o doză de obiectivism şi echidistanţă relatărilor
noastre care nu se prea potriveau cu ştirile cunoscutelor canale de televiziune din străinatate.
Subiectul Kosovo devenise interesant. Provincia începea să fie cuprinsă de flacăra neînţelegerilor
interetnice, iar conflictul se acutiza cu o rapiditate uluitoare.
Primele câteva zile după schimbarea lui Rareş s-au scurs într-o atmosfera tensionată. A
lipsit cu desâvărşire consultarea reciprocă privind conţinutul corespondenţelor transmise
redacţiei. Cristian primea de la centrala TVR textul materialului întocmit în baza datelor sosite
prin fluxul de ştiri al marilor agenţii occidentale de presă, apoi la ora stabilită îl retrimitea
"cosmetizat" prin telefon, la Bucureşti.
Având în vedere situaţia, , simţindu-mă inutil, am decis să mă întorc după o săptămână în
ţară. M-am consultat cu ceilalţi doi colegi, Daniel Niculescu şi Marius Gheorghiu. Primul a decis
să nu râmănă nici el în Kosovo în ciuda sancţiunilor care urma să le suporte la Bucureşti, iar
Marius s-a abţinut.
Seara, i-am comunicat decizia noastră lui Cristian care a acceptat ca în viitor să ne
consultăm asupra materialelor transmise.
În zilele care ne-au mai rămas până la expirarea deplasării am colaborat relativ bine şi ne-
am întors teferi acasă.
(Priština, 22 martie 1998)

Terorismul eliberator

Prin ieşirea din anonimat a organizaţiei care s-a autointitulat Armata de Eliberare din
Kosovo (Ushtrise te Clirimtare e Kosoves), fitilul războiului sârbo-albanez a fost aprins. Acesta
se va dovedi mult mai scurt decât îşi închipuiau mulţi.
UCK a intrat oficial pe scena kosovară pe la mijlocul lui 1993, cu un comunicat în care
îşi revendica o acţiune de tip terorist. De atunci, organizaţia a întreprins mai multe sute de acţiuni
teroriste, ucigând câteva sute de persoane, printre care cei mai mulţi erau poliţişti sârbi, apoi
civili de aceeaşi etnie, precum şi câţiva refugiaţi din Krajina stabiliţi în Kosovo. Totodată, UCK
a condamnat la moarte mai mulţi albanezi pe care i-a şi lichidat prin aşa-zise "execuţii publice",
etichetându-i drept "colaboraţionişti ai ocupatorilor sârbi şi trădători ai poporului albanez".
Ca toate celălalte organizaţii teroriste din lume, şi UCK activează ilegal. Oficial,
conducerea se află în străinătate (cea politică în Germania, iar cea militară în Elveţia şi Albania).
Organizaţia urmează doctrina fostului Partidul Albanez al Muncii de orientare stalinist-leninist-
maoistă al cărui lider, Enver Hoxha, a transformat Albania în ultimul bastion stalinist din
Europa.
În prima fază, acţiunile UCK erau executate după sistemul "grupuri independente de trei
combatanţi" care se întalneau cu ceilalţi doar la acţiuni de proporţii. În cadrul organizaţiei
domneşte o riguroasă atmosferă conspirativă. Pe scara ierarhică se utilizează doar poreclele, fiind
foarte puţini cei care cunosc mai mult de doi "confraţi": pe superior, de la care primesc ordinul
şi pe subordonat căruia îi ordonă.
În acelaşi an 1993, după o directivă emisă din Occident, toate grupările se unesc în trei
mari fracţiuni "Lab", "Drenica" şi "Metohija". Cele trei grupări vor continua însă, să acţioneze
independent. Mai târziu vor reuşi să se pună sub o comandă unică şi să-şi coordoneze acţiunile,
dar numai pentru scurt timp. Unite astfel, fracţiunile şi-au elaborat strategia şi planul de acţiune
pe termen lung.
Planul comun conţine patru faze distincte, cuprinzând două zone operaţionale. Faza I :
Lărgirea continuă a teritoriului controlat, păstrând nucleul în Drenica. Faza a II-a : Controlul
asupra întregii provincii Kosovo, echivalând cu obţinerea independenţei. Faza a III-a :
Extinderea activităţii şi în Macedonia, în cea de a doua zonă operaţională, pe axa oraşelor
Kumanovo - Gostivar - Prilep, unde au şi fost întreprinse unele acţiuni în acest sens. Ultima fază
reprezintă scopul final - alipirea întregii "zone eliberate" la Albania.
(Priština, 23 martie 1998)

"Calea lui Ho Shi Minh"

Întreaga activitate a UCK a fost finanţată din mai multe surse. Mulţi ani, principala sursă
financiară a fost puternica mafie albaneză care, potrivit unor surse ale Interpol-ului, controlează
80 % din întregul trafic de droguri din Europa şi o parte a reţelelor din America de Nord.
Cu sumele obţinute din vânzarea drogurilor, din comerţ cu arme şi organizarea reţelelor
de prostituţie a fost plătită instruirea teroriştilor, apoi a fost procurat armamentul necesar şi
finanţate acţiunile întreprinse. Majoritatea traficanţilor de droguri din reţeaua albaneză sunt
originari din Kosovo. Această concluzie poate fi trasă în baza datelor oferite de Interpol,
organizaţie care numai în primele opt luni ale anului 1998 a arestat pentru trafic de droguri 84 de
cetăţeni iugoslavi. Dintre aceştia, 81 sunt etnici albanezi din Kosovo. Dintre toţi cei arestaţi
pentru trafic de droguri în Europa, 14% sunt kosovari.
În ultima perioadă, o sursă financiară importantă a devenit impozitul ilegal (aşa-zisul
"rakett"). Astfel, aproximativ jumătate de milion de albanezi din întreaga lume plătesc
"Republicii Kosovo" între 3 şi 10 % din salariu lunar. Numai în acest mod, în Occident şi în
SUA, se adună lunar între 15 şi 50 de milioane de mărci germane! După decretarea mobilizării
generale de către UCK în martie 1999, fiecare din cei peste 200.000 de albanezi care trăiesc în
Elveţia, de pildă, trebuiau să contribuie lunar cu 2.000 de mărci germane la insurecţia armată din
Kosovo.
 Diferite organizaţii albaneze din Europa Occidentală şi SUA au înfiinţat diverse fundaţii
şi fonduri prin care varsă banii direct în conturile deschise de UCK. Cea mai cunoscută dintre
aceste fundaţii este Homeland Calling Fund, condusă de Joshar Salihu (vezi anexa nr.2). Această
fundaţie are reprezentanţe în întreaga lume, fiind înregistrată ca organizaţie umanitară. În acest
fel, banii se reîntorc albanezilor prin impozitul plătit statelor în care aceştia sunt rezidenţi.
Sumele colectate sunt de obicei expediate comandanţiilor UCK în numerar, prin curieri, moneda
forte fiind marca germană.
Emisarii UCK nu cumpără, desigur, arme direct de la fabrică ci prin diferiţi intermediari.
Marfa achiziţionată la bursa neagră de armament ajunge prin Mediterană, din portul italian Bari,
în cel albanez Durres. De aici, armele sunt transportate în Kosovo de grupuri mici de
contrabandişti cu camioane, catâri, măgari sau cai. Această filieră a fost denumită de jurnalişti
"Calea lui Ho Shi Minh".O parte din armament ajunge însă în Kosovo şi prin filiera croato-
bosniacă.
Republica Albania este desigur cea mai accesibilă sursă de aprovizionare cu armament a
UCK. Când în această ţară a izbucnit revolta populară din cauza prăbuşirii jocurilor piramidale
de tip "Caritas", din cazărmi şi depozite ale armatei albaneze au fost furate aproximativ 1,5
milioane de arme. Populaţia a returnat o parte din ele, iar o altă cantitate au confiscat-o
autorităţiile de la Tirana. Organizaţile internaţionale care încearcă să restabilească ordinea
împreună cu autorităţiile albaneze estimează că mai lipsesc vreo 600-650 de mii de arme. Acum
doi ani, acestea se puteau cumpăra la preţul de 10-25 de mărci germane bucata. După cum era de
aşteptat, mulţi întreprinzători albanezi au investit sume importante de bani în achiziţionarea şi
depozitarea armelor aşteptând zile mai bune. Astfel de activităţi au fost înlesnite şi de situaţia
haotică din nord-estul Albaniei care şi acum se află sub controlul bandelor rebele de partizani ai
fostului preşedinte Sali Berisha. UCK declarase între timp începerea luptei pentru eliberarea
provinciei Kosovo şi astfel cei care au cumpărat şi stocat arme, nu au trebuit să aştepte prea mult
pentru a le revinde la preţuri foarte bune. În unele cercuri care monitorizează comerţul de arme,
se crede că profitul întreprinzătorilor din Albania în afacerile cu UCK este între 500-1.000 la
sută.
În Germania, la Ulm, funcţionează de ani de zile aşa-zisul guvern din exil al "Republicii
Kosovo" în fruntea căruia se află Bujar Bukoshi. De aici şi din Geneva, unde activează statul
major al UCK, se coordonează toate acţiunile şi pleacă toate deciziile importante.
(Belgrad, 29 martie 1998)

Transversala „verde”

Potrivit informaţiilor disponibile, poliţia sârbă a arestat, până acum, câteva mii de UCK-
işti. Aceştia au diferite profesii. Cei mai mulţi sunt însă studenţi, apoi muncitori, ţărani, dar şi
ingineri, jurişti şi învăţători.
Nici unul din ei, prin comportament în anturajul său nu dădea de înţeles în vreun fel că ar
putea fi terorist, afirma un ofiţer sârb recent în publicaţia iugoslavă „Svedok". În timpul zilei
mergeau liniştiţi la serviciu, neevidenţiîndu-se prin ieşiri extremiste în discuţii. Unii din ei au
deţinut chiar funcţii de conducere sau administrative importante în diferite mari întreprinderi
particulare ori de stat, unde nimeni nu-i bănuia sau se îndoia de loialitatea lor faţă de statul sârb.
Totuşi, aceşti oameni liniştiţi în cursul zilei şi apolitici la prima vedere, noaptea plecau în acţiuni
semănând teroare prin Kosovo, iar dimineaţa citeau "cu stupoare" în presă, împreună cu colegii
lor de serviciu, despre actele teroriste. De la cei arestaţi, poliţia sârbă a aflat - şi odată cu ea şi
jurnaliştii - că printre membrii UCK, puţini sunt cei care deţin permanent arme. În organizaţiile
lor există persoane prin sate, care răspund doar de depozitarea armamentului. Alţii, înaintea
declanşarii acţiunii, transportă armele şi muniţia într-un anumit loc dinainte stabilit, iar după
încheierea acţiunii readuc armele în depozite.
Astfel, poliţia a putut cu greu descoperi în acelaşi timp şi teroriştii şi armele.
Transporturile de armament depistate au fost la începutul conflictului considerate ca "trafic de
arme", ce echivala practic cu o pedeapsă de câteva luni de închisoare.
În rândurile UCK nu puţini sunt cei recrutaţi printre muncitorii albanezi care lucrează în
Occident. Antrenarea luptătorilor UCK a fost încredinţată ofiţerilor bine instruiţi şi cu experienţa
războiului din Bosnia-Herţegovina, majoritatea aparţinând cunoscutei divizii "Handjar" a armarei
bosniace. Instruirea tinerilor kosovari care fugeau de recrutări din armata iugoslavă, se face în
tabere de antrenament din Albania, Germania, Elveţia, Suedia, Croaţia, etc. Coordonarea
instrucţiei o efectuează experţii iranieni apropiaţi liderului islamist sudanez Hassan al Turab.
Chiar celebrul terorist saudit Ossama bin Laden a fost o perioadă prezent în nordul Albaniei. Ben
Works, director la Institutul de Studii Strategice al SUA, remarca: "Fără îndoială că oamenii lui
Laden au fost în Kosovo pentru a înarma, echipa şi antrena UCK". Hezbollah-ul iranian este
implicat serios în susţinerea organizaţiei teroriste kosovare, atât prin pregătirea luptătorilor
albanezi, cât şi prin marile cantităţi de armament livrate în Kosovo, via Albania.
Şeful forţelor de elită UCK nu este nimeni altul decât Muhammad al Zawahiri, fratele lui
Ayman al Zawahiri, comandantul militar al lui Ossama bin Laden.
Un rol important în consolidarea aşa-zisei Armate de Eilberare, îl au luptătorii bosniaci
antrenaţi în taberele din nordul Albaniei, pentru înfiinţarea cărora guvernul Arabiei Saudite a
dăruit acum doi ani, cu mărinimie, un milion de dolari. Aceste tabere se află în localităţiile
Bajram Curri, Kukes, Tropoje, Krume şi Peshkopi.
Despre existenţa legăturilor strânse între fundamentaliştii islamici din Bosnia şi
căpeteniile UCK au scris mulţi experţi occidentali, printre care şi americanul Yossef Bodanski în
cartea sa " Pacea şubredă" .
Baze teroriste există şi la Zagreb. În imediata apropiere a capitalei croate ofiţerii BND-
ului german instruiesc într-un singur ciclu, câte 800 de tineri albanezi originari din Kosovo.
Toate acestea sunt cunoscute multor servicii secrete din lume şi, desigur, multor gazetari.
(Timişoara, 2 aprilie 1998)

Între IRA şi ETA

În acţiunile întreprinse până acum, UCK a folosit diferite tipuri de arme: pistoale
automate de tip "Kalashnikov", puşti mitralieră americane M-16, cele mai moderne tipuri de
puşti semiautomate cu lunetă printre care cele elveţiene "Sig-Sauer", calibru 7,62 mm, cu gloanţe
explozive - cunoscutele "dum-dum" - şi cele germane "SSG 99", grenade, mitraliere de
companie, tunuri "Browing" cal 12,7 mm, , precum şi diferite tipuri de substanţe explozive.
Gruparea UCK are în dotare şi arucătoare de grenade, mortiere de diferite calibre, rachete anti-
tanc de producţie germană "Armbrust", chiar tunuri şi rachete tip "Stinger". Printre furnizorii
importanţi de armament se numără Turcia, Arabia Saudită şi Iranul.
Modul de acţiune al organizaţiei este o copie fidelă a "stilului" practicat de IRA şi ETA.
Atacarea patrulelor şi a posturilor de poliţe prin ambuscade, apoi răpiri de persoane şi aşa-zise
"execuţii publice", sunt doar câteva din metodele folosite de UCK.
 În 1997, printre cele 55 de atacuri teroriste cel mai puternic răsunet l-a avut atentatul
împotriva rectorului Universităţii din Priština. În acea acţiune a fost utilizată pentru prima dată în
Kosovo, o maşină-capcană cu aproximativ 20 kg de exploziv puternic, activat de la distanţă prin
telecomandă.
Pe listele negre ale UCK figurează atât sârbii cât şi albanezii consideraţi de organizaţie
trădători. Este interesant că pe una din aceste liste figurează şi numele fostului premier albanez
Fatos Nano, deoarece "a trădat interesele naţionale ale albanezilor" în timpul întrunirii cu alţi
lideri politici din Balcani la reuniunea de acum trei ani din Creta. Pe listele negre ale UCK se
află şi numele lui Ibrahim Rugova şi cel al lui Fehmi Agani, precum şi a altor politicieni albanezi
moderaţi.
(Belgrad, 5 aprilie 1998)

"Stema" sau "banul"

"Ştii, frate, Kosovo seamănă mult cu America !

La fiecare pas găseşti Coca-Cola, poţi asculta rock 'n' roll, ai preerie, dar ai şi albi şi
negri. Din păcate îmi e neclar care sunt albii, care-s negrii". Este poate cea mai originală
descriere a provinciei sudice a Serbiei, şi a fost făcută acum aproape zece ani de un regizor
iugoslav care, după 15 ani petrecuţi la New York, a venit pentru prima dată în Kosovo şi
Metohija.
Atunci, în 1989, au avut loc cele mai mari demonstraţii separatiste ale etnicilor albanezi.
Motivul: adoptarea noii Constituţii a Republicii Serbia, prin care se limita autonomia provinciei.
Demonstraţiile au durat câteva luni. Dintr-o parte a baricadei se aruncau pietre, din cealaltă,
grenade lacrimogene. Foarte puţine persoane au fost însă accidentate. Serbia şi-a păstrat
autoritatea asupra întregului teritoriu, iar partea albaneză părea resemnată.
Astăzi, Priština e mult mai frumoasă decât acum un deceniu, dar şi mult mai neliniştită.
Majoritatea locuitorilor capitalei e răstignită între teama unor posibile incidente în oraş şi
încercările liderilor politici de a relua negocierile.
După lăsarea serii străzile devin pustii.
Când intri într-un magazin şi saluţi cu "Dobar dan"2 ţi se răspunde cu amabilitate "Mir
3
dita" . Vânzătorul ţi se va adresa apoi într-o sârbă "stricată", încercând din răsputeri să-ţi vândă
ceva. Dacă la ieşire îl saluţi, îţi va răspunde la fel de amabil cu "faliminderit" 4. Când e vorba de
afaceri şi bani, şi cei mai înrăiţi naţionalişti albanezi, vorbesc sârbeşte.
În afaceri, nu te vor înşela niciodată, spun mulţi sârbi care fac afaceri cu albanezii. Dar
dacă pe stradă încerci să întrebi pe vreun albanez ceva în sârbeşte, te va ignora. Va întoarce
capul şi îşi va vedea liniştit de drum. E interesant că pe stradă, sârbii şi albanezii se recunosc
negreşit unii pe alţii după fizionomie. La fel ca în America. Şi acolo albii îi recunosc negreşit pe
cei de culoare, vorba regizorului.
Pe zidul unei clădiri de pe bulevardul principal, se poate citi, în albaneză şi engleză o
inscriptie cu vopsea decolorată de soare: "Pace, libertate, independenţă". Peste, cu litere mari şi
negre, stă scris proaspăt, doar în albaneză: "Qumja, Liri, UCK" 5. Cuvintele ilustrează procesul
schimbării opiniei publice albaneze din Kosovo.

2
Dobar dan = bună ziua în limba sârbă
3
Mir dita = bună ziua în limba albaneză
4
Faliminderit = La revedere în lb. albaneză
5
Qumja, Liri, UCK = Insurecţie, Libertate, UCK
 La recentele demonstraţii din Priština, masa de oameni scanda alternativ "Rugova,
Rugova" şi "UCK, UCK", evident fără a sesiza diferenţa între cei doi factori, măcar în ce
priveşte metodele, dacă nu scopul. De fapt, e vorba de cele două feţe ale aceleiaşi monede.
Ibrahim Rugova, este intelectualul care susţine că modelul său este Ghandi, şi este "faţa
monedei" pe care albanezii doresc să o prezinte lumii, iar UCK e cea pe care o arată sârbilor.
Prin încercarea de a se relua negocierile, moneda e aruncată în aer. Şansele de a cadea
"stema" sau "banul" sunt absolut egale.
(Priština, 7 mai 1998)

Optimism şi teamă

Radicalizarea situaţiei din teren a determinat ambele părţi să se aşeze la masa

negocierilor. Diplomaţii "zburători" cum sunt denumiţi Richard Holbrooke şi Robert Gelbard, au
reuşit după numai cinci zile să-i convingă pe cei doi lideri, Slobodan Miloşevici şi Ibrahim
Rugova să se întâlnească fără mediatori internaţionali. În pofida speranţelor, situaţia din
provincie poate scăpa în orice moment de sub control. Atât autorităţiile de la Belgrad, cât şi
liderii albanezi, privesc începutul negocierilor cu rezerve deoarece nici una din părţi nu pare
dispusă să-şi schimbe semnificativ poziţia.
Dacă Miloşevici a acceptat întrevederea cu Rugova sub ameninţarea introducerii unor noi
sancţiuni împotriva Serbiei, pentru liderul albanezilor din Kosovo, care se confruntă cu
dezintegrarea partidului său şi cu scăderea popularităţii, întălnirea cu preşedintele iugoslav a
însemnat o adevărată doză de oxigen, indispensabilă pentru menţinerea sa pe scena politică din
Priština, măcar pentru o perioadă de timp.
Fruntaşii partidelor albaneze de opoziţie percep întrunirea Miloşevici-Rugova ca o primă
mare concesie făcută autorităţilor sârbe. Ei îl acuză pe liderul Uniunii Democratice din Kosovo,
în primul rând, pentru că a acceptat prea uşor să plece la Belgrad şi să discute cu Miloşevici fără
o terţă parte. Dacă această întâlnire nu va aduce rezultate, nu este exclus ca rivalii politici ai lui
Rugova să se distanţeze definitiv de acesta şi să-l izoleze pe liderul cu eşarfă roşie. Ei se vor
apropia în acest caz de UCK, optând astfel pentru soluţii radicale, ceea ce va însemna implicit
escaladarea conflictului şi adâncirea crizei.
Între timp, UCK continuă să-i racoleze şi să-i instruiască pe tinerii albanezi, pregătindu-i
pentru un eventual conflict armat de proporţii.
În capitala iugoslavă există păreri potrivit cărora Belgradul ar fi dispus, în funcţie de
derularea evenimentelor, să ofere albanezilor din Kosovo o autonomie mai largă decât cea de
care s-au bucurat din 1974 până acum opt ani, cu condiţia ca Rugova şi membrii grupării sale să
renunţe la "Republica Kosovo" şi să oprească acţiunile teroriste ale aşa-zisei Armate de
Eliberare. Adem Demaci, preşedintele Partidului Parlamentar din Kosovo, cel mai înfocat
adversar al lui Rugova, liderul curentului radical, câştigă pe zi ce trece tot mai mulţi adepţi.
Eşecul negocierilor Miloşevici-Rugova l-ar aduce, desigur, pe acest fost disident politic în
postura de prim lider al populaţiei majoritare din provincie.
Planul elaborat de Grupul de Contact acceptat în principiu de Belgrad dar respins
categoric de albanezii kosovari prevedea ca provincia să devină o "parte specială a Serbiei" sau o
unitate constitutivă a federaţiei iugoslave, Kosovo având obligaţia să nu-şi declare unilateral
independenţa, iar Belgradul să nu schimbe statutul provinciei.
În cele şapte pagini ale documentului oferit pentru soluţionarea crizei, sunt prevăzute şi
următoarele: Kosovo să poată înainta iniţiative legislative, să aibă împuterniciri în domeniul
executiv şi juridic, inclusiv controlul asupra poliţiei locale. Provincia ar avea sistemul propriu de
impozit, drapel, stemă, şi anumite atribuţiuni în relaţii internaţionale.
Planul va eşua, după cum se va şi vedea mai târziu.
(Priština, 12 mai 1998)

Şi caii se împuşcă, nu-i aşa ?

Sufla un vânt puternic pe vârfurile muntoase ale Djeravicei, în noaptea de 17/18 iulie şi
era destul de rece pentru această perioadă a anului, cum e de altfel indiferent de anotimp la
altitudinea de peste 2.500 m.
Abia trecuse de miezul nopţii când unul din grănicerii iugoslavi întinşi pe pământul umed
îşi aprinse cu grijă o ţigară şi-o băgă rapid cu îndemânare în gaura unei conserve goale de Coca-
Cola. Trăgea setos din ţigară ascunsă în cutia din tinichea de culoare roşie. Aici în post, la graniţa
iugoslavo-albaneză, ţigara e un deliciu cu adevărat rar, căci tot ce-i bun, ori e interzis, ori nu e
sănătos, ori îngraşă.
După vreo două ore, în liniştea nopţii se auzea din ce în ce mai clar zgomotul paşilor şi al
copitelor. Un numeros grup de oameni mergând în tăcere în coloane, se apropia încet de
grăniceri. Caii duceau lăzile cu muniţie şi arme. Grănicerii distingeau din ce în ce mai bine
siluetele celor care încercau să intre în Kosovo.
- Stai că trag !!! Se auzi somaţia.
În clipa următoare răsună o rafală şi imediat altele din diferite părţi. Oameni din coloane
s-au împrăştiat culcându-se cu repeziciune la pământ care încotro. Cai nechezară speriaţi. Trei
dintre ei au căzut zgomotos strivind lăzile purtate. Gloanţele şuierau pretutindeni. Trăgeau şi unii
şi alţii. O grenadă explodă lângă un cal şi-l transformă practic imediat într-un foc de artificii. Se
auzeau în continuare rafale din toate părţiile. Un strigăt de durere fu urmat de un alt ţipăt disperat
de ajutor. Focul continuă cu o şi mai mare intensitate.
Abia în zori, liniştea se aşternu din nou peste muntele Djeravica.
Bilanţul luptei: peste treizeci de persoane care au încercat să treacă clandestin frontiera
din Albania în Kosovo au fost ucise. Grănicerii au găsit la locul luptei o cantitate importantă de
arme, grenade, mine anti-tanc, material exploziv şi sanitar.
La Priština, ofiţerul de presă al armatei iugoslave a comunicat că, în cursul dimineţii, la
ora 2.00, în raionul pichetelor "Djeravica" şi "Kosare" un grup numeros alcătuit din 700-800 de
terorişti înarmaţi, transportând pe cai muniţie şi arme, a intrat pe teritoriul R.F.I. Organele
iugoslave de pază a frontierei au anihilat gruparea diversionist-teroristă confiscând o însemnată
cantitate de armament. În luptă au fost ucişi peste 30 de terorişti, iar în timpul curăţării terenului
un militar iugoslav a fost grav rănit.
Astfel de incidente la frontiera între cele două state fac parte din cotidian (vezi anexa
nr.3).
(Priština, 22 iunie 1998)

Porumbeii de argilă

Creşterea rolului UCK se datorează în primul rând nonşalanţei şi superficialităţii cu care

a tratat Serbia ani de zile această problemă. În opinia expertului Bozidar Spasic, fost inspector
şef la Departamentul pentru acţiuni speciale antiteroriste din cadrul Serviciului Sârb de Siguranţă
(SDB), statul este obligat să ia măsuri energice adecvate privind o organizaţie teroristă, în baza
informaţiilor obţinute de serviciile sale speciale. Apoi, instituţiile specializate urmează să
prelucreze informaţiile şi să identifice membrii respectivei grupări.
Statul sârb are obligaţia de a folosi standardele internaţionale privind lupta împotriva
terorismului. Identice cu cele aplicate de Germania în cazul grupării Baader-Meinhof, sau de
serviciul italian împotriva "Brigăzilor Roşii", ori cele utilizate de autorităţile britanice în lupta cu
teroriştii nord-irlandezi. Obligaţia Serbiei constă şi în a informa ţările vecine şi statele pe
teritoriul cărora se ştie că există baze teroriste. Acestor ţări li se transmit oficial listele cu
membrii organizaţiei solicitând luarea măsurilor în conformitate cu convenţiile internaţionale
existente. Urmează cererea de arestare a membrilor UCK şi extrădarea acestora, precizând
acţiunile teroriste la care au participat precum şi întreaga activitate subversivă a acestora. Prin
excluderea Iugoslaviei din Interpol era greu, dacă nu imposibil, de menţinut această conlucrare.
De cealaltă parte, statul sârb, pe teritoriul său, trebuie să izoleze zona în care sunt
localizaţi teroriştii şi să întreprindă acţiuni pentru anihilarea acestora. Când se descoperă baze ale
teroriştilor, se inventariază şi se cercetează fiecare amănunt, apoi se dă publicităţii, după care se
distruge totul. Dacă în aceste baze sunt surprinşi terorişti care opun rezistenţă, poliţia acţionează
la arestarea ori lichidarea lor, luând toate măsurile necesare pentru a evita uciderea sau rănirea
persoanelor care nu au legături cu teroriştii (femei, copii sau rude) sau care pot fi chiar ostateci.
Poliţia întreprinde atacuri asupra bazelor şi a nucleelor teroriste în cel mai mare secret, cu
precădere noaptea. În acest fel s-ar evita apariţia materialelor în presă de tipul "S-au semnalat
importante mişcări de trupe ale poliţiei înspre zona Drenica…". Cel mai trist este, apreciază
Spasic, faptul că acum doi-trei ani, presa era plină de titluri de genul: "Mai mulţi poliţişti ucişi
într-o ambuscadă a teroriştilor", demonstrând lipsa de pregătire a organelor de ordine.
Cu o doză de cinism, expertul susţine că a avut poate într-adevăr dreptate cel care a
afirmat că poliţia sârbă a aflat de existenţa teroriştilor …din presă.
(Belgrad, 12 august 1998)

"Recomandarea" de la centrală

Dacia noastră rula pe asfaltul înfierbăntat al autostrăzii Belgrad-Niš. Colegul nostru

Adelin Petrişor a dotat întreaga echipă cu veste anti-glonţ împrumutate pe semnătură de la Poliţia
Română. Cu toţii speram că nu vom fi nevoiţi să le folosim în această deplasare.
În ultimele zile, separatiştii şi-au schimbat strategia începând sa atace şi să rapească
civilii sârbi, mai ales în sud-vestul provinciei, cu scopul vădit de a-i înfricoşa şi de a-i determina
să părăsească satele unde sunt majoritari etnicii albanezi. Acum două zile, grupări teroriste i-au
alungat pe sârbii din satele Jelovac şi Kijevo, două localităţi cu populaţie mixtă, albaneză şi
sârbă. 900 de sârbi şi-au părăsit casele refugiindu-se în orăşelul Klina. Mulţi dintre aceştia spun
că nu mai ştiu nimic de rudele lor răpite de terorişti.
Situată la doi kilometrii de Priština, Čaglavica e una din puţinele localităţi în care sârbii
sunt majoritari. Un sat de agricultori şi muncitori angajati la marile întreprinderi din capitala
provinciei. Şoseaua care duce spre Skopje separă cele câteva case albaneze de locuinţele sârbilor.
În satul cu mai puţin de o sută de familii sunt şase restaurante, trei băcănii, şi două moteluri.
Unul în partea albaneză, unul în partea sârbă a localităţii. O staţie de benzină care după cum
arată, nu funcţionează de ani buni şi împreună cu un depozit de materiale de construcţii
abandonat, aminteşte de perioada bună a anilor `70 când oamenii şi-au construit majoritatea
caselor cu etaj folosindu-se de creditele avantajoase oferite de stat. Clădirea căminului cultural a
fost cândva, după cum spun localnicii, fala şi mândria lor. Acum însă căminul pare pustiu,
dezafectat, deşi în cladire sunt cazate douăzeci de familii de refugiaţi sârbi din Croaţia.
În sat nu au avut loc deocamdată incidente. În fiecare casă însă, sunt arme. Multe, de
diferite calibre.
Seara, pe terenul din centrul satului, sub lumina a două reflectoare puternice, băieţii de
liceu joacă baschet, iar fetele chicotind urmăresc meciul din tribună.
Adulţii au însă alte preocupări.
După lăsarea întunericului aceştia se organizează pentru apărarea satului de un eventual
atac terorist. Bărbaţii îşi iau de acasă armele şi se adună în faţa căminului cultural. Apoi, în scurt
timp îşi ocupă posturile. Unii din ei asigură intrările în sat percheziţionând maşinile necunoscute
care intră în localitate, iar alţii se duc pe poziţiile din împrejurimile Čaglavicei. Astfel, satul
devine după orele 22 şi până la ivirea zorilor, o adevărată fortăreaţă. Bărbaţii mai în vârstă, dar şi
tinerii care au satisfăcut stagiul militatr, mânuiesc cu abilitate armele şi par decişi să-şi apere
casele şi familiile, indiferent ce s-ar întampla. Unul din ei, Sava, are o carabină şi spune că nici în
mormânt nu s-ar despărţi de ea. A primit-o la împlinirea majoratului de la tatăl său care acum e
bolnav. Mai are acasă încă un "kalashnikov" pe care-l păstrează pentru vremuri mai grele…
Acestea vor sosi, din păcate, foarte curând.
După transmiterea materialului şi confirmarea de primire din partea Bucureştiului, ne-am
întors la hotel.
În timp ce pregăteam planul de bătaie pentru a doua zi, Adelin încercă să afle de la Anca
Toader, pe atunci şefa noastră, opinia acesteia referitoare la materialul transmis. I-a plăcut
reportajul nostru. După vreo oră însă, şefa vorbea din nou cu Adelin la telefon. De această dată
foarte supărată, iar Adelin devenise negru de supărare. După convorbirea telefonică, ne spune că
la sediul televiziunii e balamuc. Directorul Stere Gulea a fost sunat de la Cotroceni. Acesta a
format apoi numărul Alinei Mungiu, iar ea a vorbit cu Anca Toader. Ni se reproşa că am fost
pro-sârbi, din materialele transmise reiesind - opina Preşedinţia - că Televiziunea Română nu
ţine cont de interesele ţării şi chiar de eforturile liderilor politici de a integra România în NATO.
Lui Adelin i s-a "recomandat" ca pe viitor să evite formularea "separatiştii albanezi".
Supăraţi şi obosiţi, ne- am dus la culcare. Voi constata mai târziu că Adelin s-a
conformat.
(Čaglavica, 13 august 1998)

Lupte grele la Štimlje

Dimineaţa unei oarecare zile de august. În Priština e soare puternic. Arunc cele două
veste anti-glonţ ale colegilor într-un colţ pentru a deschide imensa fereastră a camerei care
dădea în parcarea din faţa hotelului. Remarc că pe mai toate maşinile gazetarilor, peste noapte au
fost lipite inscripţii care mai de care mai mari - "Press" sau "TV". În timpul micului dejun, după
cum îmi voi da seama în aceeaşi zi, vom pune la cale cea mai mare tâmpenie posibilă.
Vom încerca să dăm o raită "pe barba noastră" prin provincie.
Mie şi lui Daniel, care mai fusesem în Kosovo, nu prea ne surâdea ideea lui Adelin.
Încurajaţi însă de entuziasmul colegului nostru şi de faptul că avem fiecare veste anti-glonţ,
decidem să plecăm cu toţii spre sud. Insist să cumpărăm o rolă de "scoth" colorată şi să ne
împodobim şi noi Dacia.
 Daniel ne ajută să aplicăm cu banda albastră inscripţia "TV" pe capota şi uşile maşinii
fără prea mare tragere de inimă, deşi ca membru al echipei putea să-şi folosească dreptul său de
veto.
- Mă va înjura Ţeţe la Bucureşti, e maşina lui, murmură printre dinţi Daniel.
- Nu-ţi fă griji. La întoarcere, dacă ne vom întoarce, îi vom spune că te-ai opus categoric
operaţiunii de înfrumuseţare a Daciei ba chiar ai ascuns briceagul, încât am fost nevoiţi să
rupem banda cu dinţii şi s-o lipim noaptea în timp ce tu dormeai, a încercat unul din noi să-l
liniştească pe şofer.
La Lipljan gluma se îngroaşă.
Orăşelul e ticsit de poliţişti care controlează tot ce circulă, mai ales camioanele. Noaptea
trecută, în zonă s-au înregistrat puternice schimburi de focuri, iar potrivit localnicilor, mai mulţi
poliţişti au fost răniţi.
În localitate, azi este zi de piaţă şi oamenii se plimbă pe stradă roind spre şi din centru. În
intersecţia mare a orăşelului, poliţişti ne fac semn să oprim. Aşteptăm neliniştiţi în spatele unui
camion.
- Filmează Dorine, zice Adelin.
- Vor fi ultimele tale cadre filmate în Kosovo, adăugai eu.
Lui Dorin, nu i-a plăcut gluma. Dar nici de filmat nu s-a apucat.
- Du-te, Raico, şi întreabă ce se întâmplă.
- Cred că e mai bine să aşteptăm să vină poliţistul la noi.
- Da, bine …
După vreo zece minute poliţistul ajunge şi la maşina noastră:
- Bună ziua domnilor. Actele dvs.
În timp ce răsfoia atent paşapoartele noastre, poliţistul ţinea lejer peste braţul drept,
pistolul mitralieră cu pat rabatabil.
- Romania…Frumoos…Voi sunteţi fraţii noştri ortodocşi , nu?
- Da, şi noi suntem ortodocşi, îi răspund eu repede, în sârbă.
- Încotro vreţi să mergeţi, domnilor?
- Spre Štimlje, dacă se poate.
- De ce să nu se poată, domnilor?
- Am aflat că azi-noapte s-a tras în zonă…
- Da, puţin. Vă doresc drum bun şi ...mare atenţie !
- Mulţumim, răspundem toţi din maşină în cor dând din cap şi zâmbind.
La câţiva kilometri de Lipljan, un indicator ruginit ne arată că în dreapta se află Štimlje.
După câteva zeci de minute de mers pe un drum de ţară, ajungem în localitate şi oprim la
băcănia din centrul comunei. Totul pare normal. În faţa magazinului stau stivuite zeci de sticle cu
apă minerală şi suc. Ştiam că localitatea e populată în întregime de albanezi. Deci e de preferat să
nu vorbim sârbeşte. Intrăm în prăvălie unde un bărbat stă plictisit la tejgheaua pe care trona o
casă de marcat manuală. Îl salutăm în engleză. Ne răspunde cu un zâmbet larg şi cu o înclinare a
capului. Adelin îl întreabă dacă ştie ceva despre luptele de azi-noapte.
Cu un zâmbet şi mai larg, bărbatul dădu din umeri, semn că nu pricepe.
Adelin repetă întrebarea.
Primim acelaşi răspuns. Îi sugerez lui Adelin să încerc eu cu un amestec de sârbă, rusă şi
croată. Neţinând cont de gen, număr şi caz, încerc să explic interlocutorului ce ne interesează.
După câteva momente de gândire, acesta ne turuie, ca din puşcă, o frază în albaneză.
Era rândul nostru să zâmbim şi să dăm din umeri.
 Apoi, într-o sârbă care semăna mai mult cu bulgara cu puternic accent rusesc, ne spune că
nu ştie să fi fost vreo luptă azi-noapte prin zonă.
La ieşire din băcănie ne întâmpinară câţiva tineri adunaţi lângă stiva de apă minerală
privindu-ne curioşi şi încercând să ghicească din ce ţară venim.
Proptit pe o bicicletă veche, unul din ei ne întreabă:
- Italia…?
- Si. Îi răspund cu zâmbetul pe buze, sperând să nu fie vorbitor de italiană.
Nu era.
După vreun sfert de oră de gesticulări şi un esperanto ad-hoc, am renunţat şi noi şi ei la
dialog. Ne-am urcat în Dacia şi ne-am continuat drumul.
La ieşirea din localitate observ în oglinda retrovozoare că în spatele nostru un poliţist
fluiera şi gesticula de zor făcând disperat semne să oprim.
- Ia stai Daniele, să vedem ce vrea.
Şoferul a călcat brusc frâna, apoi am mers în marşarier până în dreptul poliţistului.
- Bună ziua domnilor. De ce n-aţi oprit ?
- Nu v-am observat…
- Actele dvs...De unde veniţi?
- Din Priština.
- Unde vreţi să ajungeţi?
- Unde s-a tras azi-noapte…
- De acolo s-a tras, de pe acel deal. Pădurea e încă plină de lunetişti albanezi. Nu v-aş
sugerez să vă apropiaţi de lizieră.
- Totuşi am încerca pe propria noastră răspundere, spune Adelin.
- Atunci nu vă las, zise hotărât poliţistul.
Tăceam cu toţii.
- Adelin! Ia cheile de la maşină dacă vrei să te duci, se auzi vocea lui Daniel.
- Şi eu voi aştepta aici. Nu ştiu de ce, dar îmi este tare simpatic poliţistul. Dar înainte de
a pleca, spune cui laşi vesta şi bocancii şi cui ducem casetele, am continuat eu discuţia.
După câteva momente de gândire, renunţă şi Adelin la ideea de a ne continua drumul.
Până la Priština am vorbit foarte puţin.
A doua zi, cu titluri de o şchiopă ziarele scriau: "Ieri după-amiază la Štimlje s-au dus
lupte grele, soldate cu patru morţi şi câteva zeci de răniţi…". Mi-am dat seama atunci că
poliţistul ne-a salvat probabil vieţile devenindu-mi astfel şi mai simpatic.
De această dată ştiam şi de ce.
(Priština, 14 august 1998)

Cafeaua din prima linie

"În vestul provinciei Kosovo s-au înregistrat şi astăzi ciocniri armate puternice între
poliţia sârbă şi separatiştii albanezi. Potrivit surselor sârbe, membrii Armatei de Eliberare au
folosit în special arme de mare calibru.
Echipa Televiziunii Române a reuşit să ajungă în prima linie a frontului", informa într-o
seara, Andreea Marin, telespectatorii din ţară.
Cu o zi înainte însă, la Media Centar de la Hotelul Grand, noi încercam să ne aranjăm, cu
sprijinul directorului Uroşevici, un itinerar cât de cât sigur. Bărbatul uscăţiv, înalt, cu ochelari,
nu prea vorbăreţ, ne invită în biroul lui în spatele încăperii cu computere, sugerându-ne din mers,
localitatea Komorane.
- Voi vorbi cu şeful poliţiei. Să vedem ce putem face, spuse Uroşevici aşezandu-se în
fotoliul de piele.
- Am fost la Bucureşti, Braşov şi Timişoara. Aveţi o ţară frumoasă. S-o stăpâniţi
sănătoşi, ni se adresa în timp ce forma un număr de telefon. Vorbi apoi scurt cu şeful poliţiei şi
spuse:
- Veţi pleca mâine dimineaţă pe ruta Priština-Kosovo Polje-Komorane. Băieţii vă vor
aşteapta.
A doua zi pe la ora nouă Dacia noastră deja gonea prin Kosovo Polje.
După vreo 30 de km parcurşi am ajuns la o intersecţie care mai de grabă arăta a
fortăreaţă. În stânga şoselei lângă o cuşetă albastră din tablă pe care scria cu alb "POLICIJA", era
construit un buncăr din saci cu nisip flancat cu cauciucuri auto uzate şi diferite alte obiecte.
- Bună ziua, de la Televiziunea Română suntem.
- Bine aţi venit, domnilor. Vă aşteptam, ne răspunde poliţistul grizonant.
Coborăm cu toţii din maşină.
Fac apoi prezentările necesare.
- Ei sunt Adelin, Daniel şi Dorin, iar eu sunt Raico.
- Nu-mi vine să cred, spune unul din bărbaţii în uniformă albastră, şi eu sunt Raico.
- Cum mai e la voi, în România, ne întreabă cel cu părul grizonant.
- Bine. Măcar e pace, răspund repede la întrebare.
- Am impresia că voi sunteţi următorii…Dar lasă asta. Ia zi-mi pe unde mai joacă
Belodedici?
- Cred că pe undeva prin Mexic, răspunde Daniel.
- Mai aveţi voi un fotbalist bun …Hagi, parcă îl cheamă…
- Da. Voi cum o duceţi?
- Aici e bine deocamdată, spune cel cu două stele pe epoleţi. Ziua nu ne prea
atacă…Noaptea însă ne provoacă. Nu sunt totuşi suficient de puternici să ne atace mai serios.
Măcar în această zonă.
- Aţi avut victime?
- La acest punct de control nu. Vedeţi că băieţii din Komorane vă aşteaptă aşa că ar fi
mai bine să mergeţi. Ne revedem la întoarcere. De aici mai aveţi trei kilometrii, e al doilea sat.
- Mulţumim. Vă dorim o zi liniştită.
Într-o vale, oprim să luăm câteva cadre. Satul pare complet pustiu. Nici ţipenie de om.
Doar câteva vite păşteau pe pajiştea de lângă sat. Majoritatea caselor au etaj, dar sunt netencuite.
Câteva din ele au fost complet distruse. Cea mai apropiată de şosea are o gaura de vreun metru în
perete, făcuta de un obuz, iar din acoperiş i-au rămas doar câteva grinzi.
Era o linişte deplină. Simţeam cum acea linişte ne apăsa mai greu decât vestele anti-glonţ
de pe noi.
În timp ce Dorin filma, ne-am aşezat în partea dreaptă a maşinii pentru a nu provoca
evident eventualii lunetişti.
- Grăbeşte-te Bunea, îi strigă Adelin.
După câteva minute, casele pustii se pierdeau uşor în urma Daciei noastre. În faţa noastră
apăruseră deodată trei cai vizibil neîngrijiţi de amar de vreme. Îi ocolim cu grijă şi ne continuăm
drumul. Din nou de o parte şi cealaltă a şoselei - case părăsite. Cele din stânga sunt transformate
în ruine. În dreapa şoselei trei poliţişti ne salută bucuroşi indicându-ne locul unde să parcăm.
 - Haideţi că vă aşteptăm de mult. Dar ce făceaţi în vale? Ne întrebă cu un zâmbet ironic
unul din ei.
- Filmam!
- De cine vă ascundeaţi?
- Păi de …lunetişti albanezi…
Hohotele de râs sănătos care au urmat ne-au nedumerit.
- De ce râdeţi oameni buni? A urmat întrebarea mea, rostită cu jumătate de gură.
- Păi, v-aţi ascuns pe partea greşită!
Simţeam cum mă trec fiorii. Mi-am îndreptat privirea spre colegii mei. Preţ de câteva
clipe, ne priveam încremeniţi unul pe celălalt. Daniel reuşi primul să iasă din starea de şoc
schiţând un zâmbet forţat. A urmat o cascadă de râsete. Râdeam cu toţii. Şi noi şi bărbaţii în
uniforme albastre.
- Haideţi, luaţi loc, ne invită unul din poliţişti să ne aşezăm pe băncuţa din lemn.
- Kafa…Merge? ni se adresă în română.
- Fi atent, omul ştie româneşte…constata uimit Adelin.
- Puţin. Sunt din Velika Plana, la mine lucrat, la casa, romani! Aşa că poliţistul a învăţat
câteva cuvinte în româneşte.
Acelaşi poliţist continuă parcă mai mult pentru colegii săi, în timp ce-şi aprindea o ţigară
"Morava" :
- Harnici dom`le, băieţii. Modeşti dar buni meseriaşi. Nu puteam să ţin pasul cu ei, nici
la muncă, nici la băut.
Poliţistul care părea cel mai tânăr deja pusese apa la fiert într-un ibric mare, iar acum
spăla ceştile din plastic.
Din deal aleargă spre noi, şchiopătând, un alt poliţist cu "kalashnikov"-ul în mână.
- Ce e, Milane? întrebă unul din poliţiştii de pe băncuţă.
- Nu mai suport durerea de la picior…
- Bine. Descalţă-te şi odihneşte-te puţin, răspunse celălalt.
Milan a coborât, şi după ce şi-a pus cu grijă arma s-a aşezat lângă aceasta, la umbră, în
spatele căsuţei care era probabil odinioară alimentara sătească. Uşa şi ferestrele aveau grilaj, dar
geamurile erau sparte. Înăuntru erau zeci de sticle cu apă minerală, ţigări şi diferite conserve.
Transpirat, cu un prosop ud pe umeri, Milan a scos din buzunar o tabletă şi a înghiţit-o sec. Părea
extenuat.
- Cum vă place cafeaua, cu zahăr sau fără?
- Cu puţin zahăr, răspund eu pentru întreaga echipă.
- Trebuia să veniţi azi-noapte, domnilor. Până la şase dimineaţă ne-am luptat. Cu greu
am reuşit să respingem atacul. La un moment dat, nu credeam că vom rezista.
- Unde e linia frontului ?
- La 30 de metri de aici. Pe deal.
- Putem merge până acolo?
- Da, dar numai unul din voi poate veni cu mine. E prea periculos să mergeţi toţi.
- Păi... Du-te tu, Bunea...! Doar suntem echipă de televiziune, nu? Ne trebuie imagini,
zise Adelin în glumă. După expresia feţei, ne-am dat seama că Dorin n-a gustat gluma.
Încerc să explic poliţistului că trebuie să mergem cel puţin doi. În cele din urmă acceptă.
Adelin îşi luă microfonul, iar Dorin îşi pregăti camera răsuflând uşurat. În timp ce ne sorbeam
cafeaua împreună cu poliţiştii, privirile ne erau aţintite spre deal.
- Pentru a ajunge în tranşee vom traversa în fugă livada, spuse poliţistul.
 - Sunteţi pregătiţi?
Dorin şi Adelin au confirmat dând din cap. Poliţistul şi-a luat imediat arma şi semi-
aplecat, în pas alergător, a luat-o spre tranşee urmat de cei doi colegi de-ai mei. Au urmat câteva
minute de linişte, apoi două-trei rafale. Şi eu şi Daniel am sărit înspăimântaţi de pe băncuţă …
- Nu vă speriaţi, ai noştri trag. Totul e în ordine, ne explică poliţistul durduliu rămas cu
noi la căsuţă.
Într-adevăr, după câteva minute, îi zărim pe cei trei cum se apropiau în fugă de locul în
care ne aflam. Colegii erau transpiraţi şi evident marcaţi de ce s-a petrecut sus.
Adelin a vorbit primul:
- Dă-mi te rog o ţigară!
Dorin s-a aşezat şi-şi ştergea meticulos ochelarii de vedere fără să scoată vreun cuvânt.
- Nu ne lasă şefii să-i lichidăm, mi se adresează poliţistul care i-a condus pe colegii pe
deal, şi continuă:
- Numai când e ucis vreunul din noi atunci ne permit timp de 24 de ore să-i atacăm, în
rest doar ne menţinem poziţiile. De peste treizeci de zile suntem aici. Teroriştii sunt bine dotaţi.
Au arme moderne…Chiar ieri, colegii de la cota cealaltă au distrus un cuib şi au găsit şase PSL-
uri americane. O bijuterie de de armă, o astfel de puşcă valorează şase mii de dolari şi "te ia"
la 3 kilometri fără probleme, ne explică poliţistul durduliu.
- Vreau să vă rog, dacă pot să sun acasă, ne întreabă unul din poliţişti.
Din păcate "Ericcson"-ul nostru nu avea semnal.
Daniel îi întreabă dacă vor să ne fotografiăm cu toţii, bineînţeles cu "Praktika" lui de care
era foarte mândru. Am făcut câteva poze şi ne-am luat rămas bun de la poliţiştii din Komorane.
În maşină, Adelin ne povesteşte precipitat sentimentele care l-au încercat în timp ce era în
tranşee.
- Când am ajuns, am luat microfonul pentru a face un stand-up. La semnul lui Dorin, am
zis ca din puşcă: "Aceasta este cea mai înaintată poziţie a poliţiei sârbe. La un kilometru în
spatele nostru se află liniile albaneze. Suntem obligaţi să stăm în tranşee pentru că, potrivit
spuselor poliţiştilor sârbi, oricine s-ar ridica în picioare ar primi un glonţ din partea lunetiştilor
albanezi. De lângă Priština, pentru Jurnalul Televiziunii Române: Adelin Petrişor, Raico
Cornea şi Dorin Bunea".
- La primul stand-up m-a întrerupt poliţistul, continuă Adelin în timp ce Dorin încerca să
găsească ceva muzică la radioul Daciei. Când mi-a arătat poliţistul pe degete că la douăzeci de
metri şi nu la un kilometru sunt albanezii, am simţit un fior rece, iar microfonul a început să-mi
tremure în mână, povestea Adelin zâmbind.
Privind acum fotogafiile, nu pot să nu mă întreb câţi dintre aceşti oameni mai trăiesc şi,
mai ales, pentru ce au luptat.
Am transmis materialul filmat la Komorane în aceeaşi după amiază la Bucureşti unde
difuzarea acestuia a stărnit diverse reacţii printre colegii din Calea Dorobanţilor nr.191. Unii ne-
au acuzat de sentimentalism, alţii că nu am fost obiectivi, sau că suntem pur şi simplu nebuni de
legat, în timp ce altora le-a plăcut. Cert este că cei care au urmărit corespondenţa n-au rămas
indiferenţi.
Ziua următoare se va dovedi însă şi mai grea pentru noi.
(Priština, 15 august 1998)

Ghinionul dublei eliberări

 Bătălia pentru Orahovac a fost îndelung pregătită. Chiar dacă ambele părţi au folosit
artileria uşoară, lunetiştii au "lucrat" în oraş cel mai mult, în timp ce populaţia, fără apă şi hrană,
prin beciuri, aştepta zile în şir deznodământul luptei. Cei care au simţit la timp ce se pregăteşte,
fie ei albanezi sau sârbi, şi-au dus femeile şi copii la adăpost în afara oraşului, în alte localităţi.
Operaţiunea "Orahovac" trebuia să reprezinte un progres calitativ în activitatea UCK,
care până atunci a acţionat cu precădere în sate.
"Planul era următorul: în prima fază UCK urma să pornească spre orăşele în care
albanezii reprezentau majoritatea covârşitoare şi în care nu exista vreo cazarmă a armatei
iugoslave. Următorul pas era "eliberarea" centrelor urbane mai mari", ne-a afirmat o sursă
apropiată UCK-ului, recunoscând cu amărăciune înfrângerea.
Având în vedere aceste lucruri, pentru organizaţia separatistă albaneză, Orahovac era
ţinta ideală - cazarmă nu exista, iar peste 80 la sută erau albanezi - preluarea controlului asupra
orăşelului ar însemna şi un mare avantaj strategic pentru UCK, deoarece în acest mod teroriştii ar
lărgi coridorul între Drenica şi centura de frontieră din sud-vestul provinciei pe unde se
alimentau cu arme şi muniţii. În altă ordine de idei, separatiştii albanezi au sperat că în acest mod
vor aplica sârbilor o lovitură psihologică decisivă, după care, intrarea lor triumfală în Priština ar
fi o chestiune de timp.
Bătălia a început într-o vineri, seara pe la 7,30, prin atacarea obiectivelor strategice din
centrul oraşului: postul de poliţie, poşta, spitalul şi hotelul. Cucerirea poştei şi a spitalului a
decurs fără probleme, pentru membrii UCK. Aceştia au alungat o parte din angajaţii speriaţi, iar
alta au dus-o în prizonierat la Mališevo. Mai greu de cucerit s-a dovedit după cum era de
aşteptat, postul de poliţie, hotelul "Park" şi un bloc de locuinţe unde sârbii erau majoritari şi s-au
baricadat cum trebuie. UCK a încercat mortierele şi tunuri fără recul, iar sârbii baricadaţi în cele
trei clădiri, au fost susţinuţi periodic de artileria grea a armatei de pe colinele din vestul
orăşelului. Ţinând cont de starea clădirilor din Orahovac, armata n-a folosit intens artileria din
dotare pentru a evita distrugerea masivă a localităţii.
- Priviţi, nu am distrus aproape nimic aici şi totuşi am eliberat oraşul, ne-a spus
colonelul de poliţie Milan Şipka, arătând spre clădirea poştei care era sediul teroriştilor cât
aceştia controlau oraşul.
Într-adevăr poşta era neatinsă, însă vreo cincisprezece imobile din centru nu au avut
aceeaşi soartă. Se pare că au fost temeinic găurite de mortiere şi tunuri uşoare.
Luptele au durat trei zile, dar fără nici un rezultat palpabil.
Abia după aceea, când poliţia şi armata au decis să aducă întăriri din Prizren şi
Djakovica, situaţia a început să se schimbe. Cum UCK se aştepta la aşa ceva, aceştia s-au
baricadat în satul Bela Crkva pe drumul Prizren-Orahovac. Au săpat tranşee adânci şi au
construit buncăre. Toate acestea însă au reuşit să amâne sosirea întăririlor doar pentru câteva ore,
suficient totuşi pentru a permite retragerea masivă a separatiştilor din Orahovac spre Mališevo.
Poliţia a intrat astfel în orăşelul pentru care s-a purtat prima mare bătălie între pe de o parte
poliţia sârbă susţinută de armată şi gruparea teroristă de cealaltă parte.
În curând vom avea ocazia să vedem cum arată un orăşel din Balcani care a avut
ghinionul să fie „eliberat” de două ori. O dată de UCK şi o dată de poliţia sârbă.
(Priština, 20 august 1998)

O zi printre gloanţe
 Dis de dimineaţă aflăm că poliţia organizează pentru toţi gazetarii străini acreditaţi în
Kosovo o deplasare la Orahovac.
Orăşelul din sud-vestul provinciei, potrivit autorităţilor, a fost recent eliberat după
aproape o lună de lupte intense, iar drumul deblocat.
Astfel, şi Dacia noastră s-a numărat printre cele 20 de maşini escortate de jeep-urile
poliţiei pornite la prima oră din Priština spre Orahovac. În arşiţa verii, Daniel ţinea piept cu
succes Land-rover-urilor blindate ale colegilor din Occident, pe şoseaua prăfuită şi pe alocuri
acoperită în întregime de tuburi de cartuşe de diferite calibre.
În localitatea Malişevo ne-au întâmpinat imagini şocante.
Fantomatic de pustiu, satul sau mai bine spus ce a mai rămas din acesta, arăta mai
groaznic decât oraşul Vukovar după încheierea conflictului din Croaţia. În stânga şoselei, câteva
case încă mai ardeau. Străzile erau pline de tot felul de obiecte aruncate la întâmplare: scaune
rupte, lighene, mături, bucăţi de mobilier, lăzi de bere, îmbrăcăminte etc.
Zgomotul grinzilor care încă mai ardeau ni se păreau asurzitor, iar dogoarea era de
nesuportat. Aveam senzaţia că nici o casă nu mai rămăsese întreagă. De fapt n-am observat nici
una intacta. Eram în iad. Printre ruine, din umbră, lângă caroseria unui Audi arsă în întregime,
doi poliţişti priveau cu dezinteres coloana de maşini. La ieşirea din sat, un "Yugo 45",
autoturismul iugoslav tradiţional, parcat perpendicular pe şosea, între un morman de cărămizi, a
fost transformat de către poliţişti în foişor. Câteva sute de metrii mai încolo, spre Orahovac, ne-
au întâmpinat trei oameni în uniformă poliţienească ieşind să ne salute dintr-un cort kaki.
Chiar la intrarea în orăşel, coloana de jurnalişti încetineşte pentru a ocoli câteva caroserii
auto arse şi contorsionate, după care intrăm cu toţii în Orahovac lăsând în dreapta staţia de
benzină înconjurată de transportoare blindate ale poliţiei.
Pentru eliberarea oraşului s-au dus lupte grele timp de câteva zile. Au fost zeci de morţi şi
răniţi în ambele părţi, numărul exact al victimelor este însă imposibil de aflat..
Pe strada îngustă care coboară spre centru, în faţa unei case a cărei faţadă e placată cu
faianţă verde, stă liniştit, cu privirea aţintită undeva în zare, un bătrân cu plisul alb pe cap,
trăgând setos dintr-o ţigară. Dacia ne aduce apoi într-o piaţă unde dintr-o remorcă o femeie între
două vârste îmbrăcată în negru, tocmai punea o lubeniţă pe cântar. Ne continuăm încet drumul pe
lângă casele pustii, arse şi ciuruite de gloanţe până în centrul oraşului unde oprim în faţa
primăriei. De o parte şi de alta a porţii, două panouri negre pe care scrie: "Republika e Serbise
Krahina e autonome e Kosove dhe Metohise Kuvendi e Komunes, Rahovec şi acelaşi lucru în
sârbă. Clădirea primăriei e flancată de două blindate albastre în jurul cărora este nefiresc de
multă lume. Câţiva metrii mai la deal, lângă indicatorul "Milicija", stau chirciţi sprijinindu-se de
zidul din beton, vreo douăzeci de indivizi cu privirile aţintite în pământ. Unul din aceştia,
nebărbierit, cu un fes alb tricotat îşi aprinde într-un târziu o ţigară. De peste drum, trei bărbaţi cu
revolvere la brâu şi pistoale mitralieră în mână, supravegheau grupul tăcut.
- Ce s-a întâmlpat cu aceşti oameni?
- Susţin că şi-au pierdut actele, ne explică unul din cei trei bărbaţi înarmaţi.
- Ştii, când se înrolează în OVK6, comandantul de pluton le ia toate documentele. Acum îi
verificăm…De unde sunt, ce au făcut, de când şi încotro au plecat de acasă.
La câţiva paşi de grupul înarmat, un bătrân cu mustaţă, neîngrijit şi nebărbierit, stă sub
copac proptit în cârja sa. Părea că aşteaptă şi el ceva. Ne apropiem de el şi îi ofer o ţigară. Mă
priveşte îndelung cu suspiciune şi apoi luă o ţigară. O răsuceşte agale printre degetele noduroase
şi o aprinde.
6
OVK = prescurtarea sârbească pentru UCK
 - Ce aşteptaţi? îl întreb.
- Aştept o adeverinţă de la primărie să pot să-mi înmormântez fiul.
- Cum a murit ?
- L-a împuşcat armata…
- Care armată ?
- Iugoslavă…Se refugia împreună cu familia şi au nimerit într-un schimb de focuri. Se
trăgea din toate părţile…I-au rămas doi copii orfani... Mai bine plecam eu în locul lui. Dar aşa
a fost să fie. A plecat el, iar eu am rămas să păzesc casa. Acum fiul meu este mort, iar casa e
arsă.
- Cum de a ars casa ?
- I-au dat foc sârbii !
- Kasim, de ce minţi ? Din casa ta s-a tras cel mai tare, interveni în discuţie bărbatul de
lângă noi.
- Drept dovadă, continuă bărbatul, priviţi celălalte case din jur, toate sunt intacte!
Bărbatul plecă în durmul său, iar bătrânul rămăsese să aştepte adeverinţa.
Pe străduţele întortocheate, pavate cu piatră cubică, Velibor Moisic, un bărbat de vreo 40
de ani, ne conduce la familia Baljosevic.
Oamenii ne primesc în casă puţin derutaţi la vederea aparatului de filmat. După aproape
jumătate de oră de convingere, femeia acceptă să ne povestească întâmplarea dramatică prin care
a trecut nu demult.
- Ne întorceam din Vrnjacka Banja de la nişte prieteni, îşi începu tânăra femeie povestea
în timp ce-şi legăna în braţe fiul de un an.
- Nu ştiam că în oraş lucrurile s-au schimbat. Între Malişevo şi Orahovac, şoseaua era
blocată. Maşina în care mă aflam cu soţul, fiul şi socrii mei, a fost oprită de vreo 40 de albanezi
înarmaţi. Ne-au scos din „Yugo" şi ne-au percheziţionat, căutând arme. Nu au găsit bineînţeles
nimic. Ne-au separat de soţul şi socrul meu pe care i-au dus imediat la Malişevo, iar pe noi ne-
au închis într-o magazie. După două zile ne-au dus şi pe noi la Malişevo, unde am stat închise
zece zile, povestea Snezana Jokic -Baljosevic.
- Doamne, nu ştiam ce se va întâmpla cu noi. Eram atât de speriată...Nici acum nu ştiu
nimic de soarta soţului şi a socrului. Pe mine, împreună cu fiul meu Ninoslav, ne-au ţinut într-un
depozit câteva zile, unde mai erau vreo douăzeci de femei şi câţiva copii. Abia a treia zi ne-au
adus de mâncare. În depozit era foarte cald, iar copii plângeau mai tot timpul. Era unul care
venea din când în când şi ne mai aducea pe furiş lapte pentru copii. Lui trebuie să-i mulţumesc
că Ninoslav mai e în viaţă. Într-o dimineaţă ne-au urcat în autobuz şi ne-au dus în altă parte. Se
auzeau multe împuşcături în jur. Am stat şi acolo două zile, după care ne-au îmbarcat într-un
camion, cu care ne-au dus în afara satului şi ne-au dat drumul. Ochii femeii se umeziseră.
- Scuzaţi-mă… Trebuie să dau copilului să mânănce.
Întorşi la Primărie constatăm că nu mai e nici un ziarist. Coloana plecase de vreun sfert
de oră. Ne grăbim s-o ajungem din urmă. Ieşim din Orahovac şi ne îndreptăm cu viteză spre
Malişevo. Urcăm, trecem pe lângă un buncăr al poliţiei şi coborâm într-o vale adâncă. Deodată,
în faţa Daciei iese un individ cu un kalaşnikov în mână. Daniel frână brusc pentru a nu da cu
masina peste bărbatul înarmat care începuse să ţipe, făcând gesturi disperate cu mâna:
- Înapoi ! Se trage! Înapoi!
I-am făcut loc pe bancheta din spate, neştiind ce se întâmplă.
- Repede, înapoi la buncăr, zise bărbatul necunoscut.
 În clipa următoare am auzit rafale de mitralieră. Gloanţele şuierau la câţiva metri de
Dacia noastră. Daniel a reacţionat cu o rapiditate uluitoare şi în câteva secunde am fost din nou
pe deal. Bărbatul înarmat a coborât din maşină şi a intrat în buncăr. Protejaţi de deal, noi am
rămas pe şosea. După câteva momente bărbatul a ieşit din buncăr împreună cu încă trei poliţişti.
Se trăgea în continuare.
- Să mergem repede la staţia de benzină, pentru întăriri, ne-a spus unul din poliţişti.
Mă gândeam, însă, cum? Erau patru poliţişti şi noi patru. Dacia nu va rezista cu siguranţă
la opt oameni iar alt mijloc de transport nu era.
- Intraţi în maşină, ţipa Daniel şi dădu să deschidă portbagajul pentru ca eu şi Adelin să
ne băgăm în el. În acel moment apăru un Jeep dinspre Orahovac.
- Raico, vino să ne îmbrăţişăm să nu murim certaţi, zise Adelin.
Jeep-ul care venea era al televiziunii austriece. Era salvarea noastră. Fără să-i întrebăm
dacă ne primesc, Adelin şi cu mine ne-am înghesuit în maşina de teren pe banchetă lângă încă
doi colegi de breslă încremeniţi.
Daniel, Dorin şi poliţiştii se îndreptau deja spre staţia de benzină. Austriacul de la volan
însă se pierduse cu firea şi nicidecum nu reuşea să întoarcă Jeep-ul. Gloanţele loveau în buncărul
aflat la câţiva metrii de noi.
- Hai, dom`le, odată, că ne omoară pe toţi din cauza ta, striga cel de lângă şofer către
moşul de la volan.
Şoferul a tras cât a putut de volan, a accelerat puternic luănd brusc piciorul de pe pedala
de ambreaj, astfel încât Jeep-ul a demarat în forţă spre Orahovac.
- Adeline, nu mai suport, ăsta de lângă mine pute îngrozitor a transpiraţie.
- Taci naibii şi rabdă, sau vrei să cobori ? îmi răspunse ironic Adelin.
- Dacă scăpăm, sunt primul la baie şi voi sta trei ore în cadă!
În faţa staţiei de benzină ne aşteptau cei doi colegi. În timp ce trei blindate ale poliţiei
plecau deja spre Malişevo să deblocheze şoseaua, noi pornim spre sud, către Prizren, singura
direcţie cât de cât sigură, pentru a ne întoarce la Priština.
(Priština, 22 august 1998)

"Pleavă, după mine !"

O bancnotă de 20 de Reich mark plutea în băltoaca infectă din centrul satului Junik, care
până nu de mult era una din cele mai importante tabere UCK. Bancnota veche de şaptezeci şi
ceva de ani, valoroasă doar pentru numismaţi, zburase în baltă când poliţiştii din grămada de
armament alegeau ce vor arăta gazetarilor.
Luni în şir, teroriştii albanezi au încercat din răsputeri să păstreze controlul asupra
localităţii Junik, ultima mare bucată de "teritoriu liber".
Au fost însă nevoiţi s-o predea.
Ce a găsit poliţia şi armata în Junik după luptele cu UCK, au putut vedea ziariştii care în
prima duminică după eliberarea localităţii au plecat din Pec, prin Dečani, la Junik.
Cu comanda "Pleavă, după mine !" poliţistul a chemat jurnaliştii care, sărind cu grijă
peste tranşee şi ziduri dărămate, au început "vizitarea" satului.
Satul e înconjurat de o adevărată reţea de tranşee şi împrejmuit de 47 de buncăre din
beton din care se putea controla o bună parte a drumului Dečani-Djakovica. Unele dintre
cazemate erau construite pe două nivele din care unul sub pământ.
 Într-o grădină, sub un măr, se vedea un buncăr destul de mare. Încă unul era în faţa unei
porţi mari din lemn, care dădea într-o curte unde cândva era o casă din care au rămas doar nişte
ziduri arse.
Clădirea a fost "un punct fortificat al teroriştilor, ca de altfel mai toate din sat", a explicat
gazetarilor colonelul Filic.
Coloana a plecat apoi spre centru. Aici, la intersecţia mare, au fost întâmpinaţi de
poliţişti, militari ai armatei federale şi de bătrâni albanezi.
În faţa djamiei săteşti căreia îi lipsea minaretul spulberat de un proiectil, era o grămadă
mare: aruncătoare de grenade, mitraliere, un tun fără recul, medicamente şi câteva registre de
evidenţă despre care colonelul de poliţie zicea că e o parte a documentaţiei lăsate de terorişti.
Ziariştii cei mai curioşi au putut constata că evidenţa se referea la perioada 21 mai - 15 august.
Scormonind în grămadă sub privirea atentă a unui poliţist care urmărea ca nu cumva cineva să-şi
însuşească ceva ca suvenir, cei mai zeloşi gazetari au răsfoit diverse registre, chitanţe în mărci şi
dinari, câteva ediţii noi-nouţe ale Coranului şi cine ştie mai ce se putea găsi. Câţiva metri mai
încolo, pungi pline cu buletine de identitate erau păzite de un poliţist şi de ele nu avea voie să se
apropie nimeni.
Sunt buletinele confiscate de comandanţii UCK de la cei recrutaţi. Astfel, nou-veniţii nu
puteau să se deplaseze niciunde fără acte, îi lămureşte într-un târziu colonelul Filici pe jurnaliştii
care nu-şi dezlipeau privirile de pe pungile păzite.
- Sunt 270 de buletine, dacă vă interesează!
- Ne interesează, se auzi o voce din grup.
În mahalaua Tofaj, pe stradă sunt arme aruncate aiurea. Sub o poartă din lemn făşaia
încontinu o staţie "Motorola". În sud, în josul satului, poliţia a descoperit un spital de campanie
cu 27 de paturi cu aşternuturi murdare. Pe paturi încă mai atârnau fişele de temperatură a
pacienţilor.
Nu departe era farmacia. Pe semne, bine aprovizionată. Flacoane cu glucoză, multe
antibiotice, calmante, fiole de morfină, pansamente şi sute de seringi de unică folosinţă erau
stivuite într-o magazie. În imediata apropiere se afla clădirea intendenţei. Depozitul era plin de
făină, zahăr, ulei comestibil, zeci de cutii cu paste făinoase, diferite conserve, saci cu detergent,
săpun şi bidoane de şampon. Soarele apunea încet, iar timpul pentru "vizitarea ultimului petec
de teritoriu liber al UCK" expirase.
Coloana de jurnalişti părăseşte satul în care, acum două luni, emisarul american Richard
Holbrooke s-a descălţat pentru a se fotografia cu comandantul UCK Ljum Hadziju.
(Priština, 25 august 1998)

Adio, fratilor!

Următoarea deplasare în Kosovo o vom face cu …o colegă. Trebuia să fie Ioana

Dumitrescu însă ea s-a răzgândit în ultimul moment astfel că în locul ei a plecat voluntar Cristina
Liberis.
Eram deja de o zi la Belgrad când Cristina, Daniel şi Marius au ajuns în capitala
iugoslavă, de unde, după două zile, urma să plecăm în Kosovo. La Belgrad am realizat un
interviu cu cunoscutul analist politico-militar Miroslav Lazanski. Unele părţi ale interviului nu a
fost difuzate niciodată la TVR, din motive lesne de înţeles, precum cea în care interlocutorul
nostru vorbeşte despre poziţia României privind conflictul NATO-Iugoslavia.
 Ajunşi în Kosovo, Ileana Pantelimon, şefa uneia din ture la DEI Externe, ne cere un
unilateral despre refugiaţii albanezi care fug din calea poliţiei.
- Dar nu prea sunt, îi răspunde Cristina.
De la celălalt capăt al firului se auzi:
- Ba sunt, uite ce ne-a venit de la agenţii de ştiri: În localitatea Kišna Reka sunt peste
3.000 de refugiaţi albanezi.
- Raico, unde naibii e Kišna Reka?
- Habar n-am.
- Hai la centrul de presă albanez, poate ştiu ei ceva, zice Cristina.
Într-o clădire din centrul Priştinei se află redacţia celui mai cunoscut cotidian în limba
albaneză - "Koha d`itore" – aici este şi centrul de presă albanez. În faţa clădirii pe care scrie
„Kosmetpromet” sunt parcate mai multe maşini cu numere de înmatriculare diplomatice. Intrăm
în clădire şi ieşim după vreo jumătate de oră fără a obţine vreo informaţie despre refugiaţi. Când
să plecăm, o colegă din Suedia, auzind ce ne interesează, ne spune:
- Ştiu unde e Kišna Reka, am fost ieri acolo. Dar să ştiţi că nu sunt 3.000 de refugiaţi,
cum apare pe agenţiile de presă, ci vreo două-trei sute.
- Buni şi ăia, zice repede Cristina.
Ne îndreptăm astfel spre tabăra de refugiaţi pe drumul indicat de suedeza.
După vreo 30 de kilometrii parcurşi, ajungem la punctul de control al poliţiei din
Komorane. La intersecţia care cu două luni mai devreme semăna cu o fortăreaţă, acum nu erau
decât doi poliţişti şi un agent de circulaţie într-o baracă din metal.
- Bună ziua, Încotro aţi plecat, domnilor? ne întreabă agentul.
- Spre Kišna Reka.
- Bine. Luaţi-o la stânga, apoi la a doua intersecţie la dreapta, deşi nu vă sfătuiesc să
mergeţi acolo.
- De ce ?
- E zonă controlată de terorişti care au ocupat poziţiile părăsite de oamenii noştri după
semnarea acordului Holbrooke-Miloşevic.
- Vă mulţumim pentru sugestie.
După baraca de metal a poliţiei, Daniel viră la stânga şi intrăm pe un drum de ţară. În
scurt timp ajungem într-un sat pustiu. Case distruse, arse, magazinaşe închise. Părea un loc
complet pustiu. Trecem pe lângă un camion abandonat, răsturnat în faţa unei casei, apoi facem
dreapta şi încet ieşim din satul părăsit.
- Cred că am văzut pe cineva în casa din dreapta. Cred că ne urmăreşte de după perdea,
ne spune Cristina. În tăcerea mormântală se auzea doar huruitul motorului care ne-a scos din
localitatea fantomatică fără nume şi ne-a adus pe un alt drum şi mai prăfuit.
După vreo trei kilometri, intrăm într-un sat care ar trebui să fie Kişna Reka. Pe una din
străzi, doi copii călăreau voioşi o bicicletă murdară. La câţiva metri de ei, un bătrân amărât ducea
un burlan în spinare. Cu greu ne-a înţeles omul ce dorim, dar după un sfert de ceas de gesticulări
am priceput că trebuie să ne continuăm drumul până în centrul satului. Aici ne-au întâmpinat trei
indivizi suspicioşi. Ne-au cerut legitimaţiile de presă şi un paşaport.
- Deutsch? Ne întrebă cel negricios cu un caiet-registru în care ne notă numărul maşinii.
Apoi intră în baza amenajată în birtul sătesc.
După câteva minute se întoarce cu legitimaţiile noastre şi paşaportul Cristinei. Ne salută
şi ne indică drumul spre tabăra de refugiaţi. Rulăm cu atenţie pe stradă între grămezi de bălegar.
 Cu toţii suntem de acord că acesta e cel mai prăpădit sat din câte am văzut în Kosovo.
Deodată strada se termină şi ne continuăm drumul prin albia unui rău. Ultima casă din sat ne
păru foarte interesantă. Făcută din chirpici, are plantate câteva antene parabolice şi de
radiolocaţie. După câteva sute de metri, depăşim doi bărbaţi care la vederea însemnelor TV ne
salută cordial. Începem să urcăm. Dacia înaintează anevoios pe drumul de munte. Trei femei
venind din sat, se opresc pentru a ne face loc să trecem. Ne oprim însă şi noi pentru a le întreba
de tabăra de refugiaţi. Cu noi vorbea doar cea mai vârstnică, în timp ce celelalte două, una cu un
copil în braţe, ne priveau curioase. Când a ieşit din maşină şi Claudiu Petringenaru cu camera,
bătrâna a început să plângă din senin. După câteva minute au urmat-o şi celelalte două femei. Era
rândul nostru să privim curioşi. Din tot ce ziceau şi gesticulau cele trei femei am înţeles doar trei
cuvinte "bombe", "poliţie" şi "teroare". Câteva clipe mai târziu, femeile au încetat să plângă, dar
începuse copilul să ţipe ca din gură de şarpe. Priveam nedumeriţi "spectacolul", cum l-au
denumit apoi colegii mei, fără a şti cum să reacţionăm. Într-un târziu ne-am urcat în maşină şi
ne-am continuat drumul spre munte. Înaintăm din ce în ce mai dificil. Ne-am oprit într-un loc să
vedem ce e de făcut.
- Propun să rămân la maşină, s-o păzesc, iar voi să continuaţi pe jos, am sugerat
colegilor. În acel moment lângă Dacia noastră a apărut, nu ştiu de unde, un tânăr în uniformă
UCK. Nu avea armă, însă de buzunarele de la piept îi erau agăţate trei grenade defensive care
străluceau în bătaia soarelui de toamnă. Tânărul vorbea doar albaneză. Ce-i drept, cunoştiinţele
acestuia de limba sârba nici n-am încercat să le testez. Ştiind ce vrem, ne indică drumul arătându-
ne pe degete doi kilometri. Daniel mormăi că nu-şi mai bagă maşina prin coclaurile kosovare
uitate de Dumnezeu, indiferent ce ar fi.
Teama începea încet să mă cuprindă. Eram singurul din echipă cu paşaport tip vechi, în
care aveam vize de flotant aplicate în timpul studenţiei de poliţia belgrădeană. Nu ştiu nici acum
ce era în capul nostru când am decis să ascundem paşaportul meu într-una din carcasele
casetelor.
Un Volkswagen Golf roşu, fără numere, cobora din munte. Pe drumul îngust, cele două
autoturisme au trecut cu greu unul pe lângă celălalt. La vreo o sută de metri în spatele Golfului,
cobora un Opel Frontera turcoaz. Aşteptam să treacă pentru a ne continua drumul. Opelul însă
opri în faţa Daciei noastre.
În maşina de teren sunt mai multe persoane în uniformă cu emblemă UCK şi înarmate.
Şoferul are o faţă îngrijită, barbă grecească şi ochelari de vedere foarte scumpi. Probabil
un ofiţer al UCK. Ne cere paşapoartele şi legitimaţiile de presă.
- Cristina, fie ce o fi, dă-i şi paşaportul meu!
Cristina însă dădu numai paşaportul său şi legitimaţiile. Din Opel coboară un soldat cu
kalaşnikovul în mână, luă documentele şi le înmână bărbosului cu alură de intelectual. Acesta le
studiază fără a se grăbi :
- Daţi-mi toate paşapoartele, ne ceru într-o engleză cu accent oriental.
Cel de lângă intelectual îi şopti ceva în albaneză. Ochelaristul îmi cere paşaportul. Nu-l
mai interesează restul actelor.
- Sunteţi sârb? Mi se adresă într-o sârbă cu accent albanez, bărbatul de la volanul
Opelului.
Înghit în sec. Simt cum mă trec fiorii.
- Nu! îi răspund în sârbeşte.
- Nu-i nici o problemă dacă sunteţi, mă încercă ofiţerul.
 Am dat de belea, mă gândeam, ştiind că singura şansă de a scăpa era să susţin până în
pânzele albe că n-am nici o legătură cu sârbii. Mi-am dat seama că trebuie să "joc ultima carte".
Soldatul cu kalashnikov-ul stătea între maşini şi se uita la cel care-mi răsfoia paşaportul,
dacă îi va face vreun semn. Începeau să-mi transpire palmele, conştient că totul se poate sfârşi în
câteva clipe dacă fac vreun gest necugetat.
- Cum nu sunteţi sârb, când noi ştim că sunteţi, veni sever replica.
Îmi iau inima-n dinţi şi ies din maşină pentru ca cel cu care discutam să vadă că nu am
nimic de ascuns. Abia mă ţineau picioarele.
- Nu, nu sunt sârb. Am stat la Belgrad cinci ani ca ziarist, corespondent al Televiziunii
Române...
Colegii mei priveau încremeniţi discuţia. Cristina dă să spună ceva însă bărbosul i-o
reteză scurt:
- Taci ! Nu pe tine te-am întrebat.
- Nu mă interesează unde ai stat şi ce ai făcut. Tu eşti sârb de naţionalitate ? Aproape că
ţipă ochelaristul în uniformă.
- Nu, nu sunt, ţipai şi eu. Mama e croată, iar tata e român!
Şi dau să intru înapoi în Dacie. Aş fi dat orice pentru a fuma o ţigară, dar nu aveam
puterea s-o fac.
Preţ de câteva clipe, bărbatul de la volanul Opelului m-a privit încercând să-mi citească
gândurile. Abia când am intrat în maşină am observat că operatorul, Claudiu Petringenaru filma
pe ascuns, de pe bancheta din spate scena.
Ochelaristul răsfoia paşaportul meu pentru a nu ştiu câta oară, iar soldatul se uita în
contiuare la el, urmărind orice mişcare a noastră. Într-un târziu, ofiţerul îi dădu actele noastre
spunându-i ceva în albaneză.
- Vrem să filmăm refugiaţii, îi se adresă în engleză Cristina.
- Nu se poate. Înapoi, răspunse bărbosul cu ochelarii scumpi.
Abia atunci am observat că în spatele Opelului era o "Lada" albă plină cu oameni
înarmaţi. Maşina de teren porni spre vale, iar Lada aşteptă să întoarcă Daniel Dacia, apoi porni în
urma noastră. După câteva sute de metrii Opelul o luă în dreapta, spre munte.
- Ce fac, Raico? mă întrebă Daniel.
- Continuă pe unde am venit. Dacă cei din Lada trag în noi…Asta e. Vom zâmbi în toate
părţile şi vom deveni eroi.
Cu toţii urmăream în oglinda retrovizoare ce vor face cei din Lada. N-au tras. Au luat-o
după Opel şi au dispărut rapid. Noi am mai rulat încet un timp, în tăcere, prin albia râului, apoi
Daniel a călcat cu putere pedala de acceleraţie.
Am ajuns din urmă acelaşi Golf roşu care acum însă avea numere de înmatriculare şi se
îndrepta spre punctul de control al poliţiei. Trebuia să trecem din nou prin satul pustiu. Aici am
decis să facem un stand-up.
După ce a luat câteva imagini cu case părăsite, Claudiu a început să-şi pregătească
sculele. A ales cadrul, şi-a fixat trepiedul, şi-a reglat camera. Facea totul cu o migală care ne
scotea din sărite.
- Daniel, ţine-mi te rog blenda. Aşaa…Cristina, mută-te cinci centimetri în dreapta să
prind şi calul din planul doi, ne dădea indicaţii Claudiu pentru a ieşi totul perfect.
- Hai odată, Claudiu, strigă Cristina, vizibil deranjată de excesul de pedanţă a
operatorului. Nu facem filme artistice, e război, omule.
- Bine, bine, dar să nu-mi reproşaţi apoi dacă ceva nu va fi cum trebuie.
 Deodată s-au auzit nişte rafale. Apoi încă două-trei. Cei pe care-i părăsisem nu de mult,
trăgeau înspre intersecţia unde erau cei trei poliţişti. Şi o făceau deasupra capetelor noastre.
Claudiu însă îşi vedea în continuare liniştit de treabă.
- Daniele, vino mai aproape cu blenda !
- Ştii ceva? Du-te naibii, cu tot cu blenda ta. Hai odată, că te las aici definitiv să-ţi alegi
cel mai bun cadru,veni prompt răspunsul.
În timp ce noi strângeam sculele, Claudiu a intrat într-una din case să filmeze în interior.
- Ieşi, mă, de acolo, că dacă-i minat te adunăm cu penseta, strigă Daniel.
- Nu, că e ciment pe jos şi e curat.
Cu toţi am râs cu poftă.
- Lasă-l, Raico, că s-a trezit profesionistul din el, zise Daniel şi porni motorul.
În câteva clipe veni şi Petringenaru.
- Măi, sunteţi culmea. Am apucat totuşi să iau nişte imagini trăsnet, spuse supărat
Claudiu.
Nici nu ştiam cum să ne apropiem de punctul de control, încet sau în viteză, pentru ca
poliţişti să nu ne confunde cumva cu cei din munţi.
- Mergi normal, Daniele şi fii atent la semnele poliţiştilor, spusei.
Trecem prin intersecţie fără ca poliţişti să schiţeze vreun gest şi ne continuăm drumul
spre Priština. După trei kilometri, oprim să mai încercăm un stand-up. În depărtare, în spatele
Cristinei, se vedeau dâre de fum. Păreau case arzând.
În timp ce-şi potrivea Claudiu camera, o maşină de poliţie venind dinspre Priština opreşte
în dreptul nostru.
- Zdravo!7 Zdravo! Ni se adresă poliţistul. Era colonelul cu care ne-am fotografiat acum
două luni împreună cu Adelin.
- Bună ziua domnule colonel! Acum câteva minute, cei de la punctul de control au fost
atacaţi.
- Da, ştiu, ne răspunde poliţistul scrutând zarea în direcţia caselor fumegânde. Iar îşi dau
foc la case de dragul jurnaliştilor, adăugă colonelul. Acuşi va apărea CNN şi va filma cum sârbii
dau foc la casele albanezilor.
- Voi v-aţi pus aici chiar rău de tot, zise poliţistul aflat la volanul maşinii. Sunteţi chiar în
bătaia puştii.
De la staţia din maşina poliţiei se auzi o voce care, printre păcănituri şi semnale sonore
caracteristice staţiilor de emisie-recepţie, raporta colonelului:"… În mai multe locuri se vede
fum…Îşi dau foc intenţionat la case… lângă fiecare casă văd câţiva civili…Urma un
părăit...Echipă de jurnalişti sau observatori OSCE…Nu pot vedea chiar bine…
Ne despărţim de cei doi poliţişti care pleacau spre punctul de control, iar noi spre
Priština. Cristina pare supărată:
- Cel mai mult mă enervează că nu poţi spune aceste lucruri… Nu că nu poţi spune, dar
nu te crede nimeni deoarece s-a creat imaginea că albanezii sunt cei buni, iar sârbii cei răi…
(Priština, 16 octombrie 1998)

Prizonieri ai UCK

Eram deja la al treilea păhărel de „loza” în micuţului restaurant belgrădean unde îşi
făceau veacul mai toţi gazetarii din capitala iugoslavă, când pe uşă apăru cel care a fost prizonier
7
Salut!- În lb.sârbă
al UCK. Comandă şi el un păhărel de tărie şi se aşeză lângă mine. Urma să ascult o poveste
captivantă aşa că am mai comandat încă un rând de „loza”.
Bărbatul îşi începu povestea:
- Sunt ai noştri sau ai lor ? Întrebă colegul meu tot gazetar la agenţia iugoslavă de ştiri
"Tanjug" în timp ce ne apropiam cu Yugo Florida de un grup de oameni în uniforme de camuflaj.
Pe fotoreporterul Nesa Radosevic îl cuprindea panica:
- E UCK!!
Cei doi presari au trecut încet cu maşina pe lângă grupul de militari, fiind convinşi că la
4-5 km de aeroportul Slatina nu pot fi decât militarii iugoslavi. Când şoferul, Vladimir Dobricici
a recunoscut însemnele era prea târziu. Oamenii în uniforme erau în şosea şi le făceau semn să
oprească
- Să fugim! Strigă tânărul fotoreporter. Bătrânul jurnalist însă, aflat la volan, şi-a dat
seama că orice încercare de acest gen era sortită eşecului.Cinci pistoale mitralieră i-ar fi ciuruit
cât ai clipi.
- Dacă aţi fi înaintat încă doi metri, trăgeam! Au fost primele cuvinte ale ofiţerului cu
mustaţă care le-a cerut apoi actele. Vladimir încercă o glumă însă ofiţerul îi reteză scurt:
- Ieri mi-au ucis tatăl.
Bărbatul de la volanul Floridei încremeni.
- Ieşiţi din maşină! Unde aţi plecat? Întrebă ofiţerul.
- Să filmăm autoturismul ciuruit al poliţiei, se auzi prompt răspunsul.
În următoarele clipe, gazetarii au fost pedant percheziţionaţi, legaţi cu fulare la ochi şi cu
cătuşe la mâini, apoi urcaţi într-un Jeep alb cu care membrii UCK i-au dus în satul din apropiere,
Sedlare. Aici i-au "depozitat" în clădirea dispensarului, în încăperi separate, unde i-au
percheziţionat din nou. În geanta lui Dobricic erau diferite fotografii de la un târg, apoi cele a lui
Rugova, Veton Suroi şi ale altor lideri politici albanezi. Din portofelul ros, cel care scotocea prin
lucrurile lui Dobricic scoase o bancnotă de 10 mărci germane, două de un dolar şi 20 de dinari.
Bătrânul gazetar ştia că acestea erau sub fotografia în care el îşi strângea mâna cu… Slobodan
Miloşevic!
- Această fotografie ne poate aduce moartea sau poate fi salvarea noastră! Gândi
jurnalistul de la "Tanjug". Totuşi, nu vor ucide persoane pe care le pot folosi în vreun schimb de
prizonieri. Nu reuşi însă să se liniştească. Stătea legat la ochi şi mâini, încercând să desluşească
mişcările celor din jur. Ceru apoi să meargă la WC şi paznicul îl dezlegă. Nu l-a mai legat. În
încăpere intră un militar cu un burek 8 cu brânză în mână.
Să mănânc sau nu ? era întrebarea care-l măcina pe gazetarul flămând. De ce ar dori să
mă otrăvească dacă mă pot ucide când vor, gândi Dobricic şi se apucă să mănânce. Spre seară,
paznicul îi aruncă un burete şi două pături.
Dimineaţa, în cameră intră un bărbat în blugi negrii şi cu o şapcă cu însemne UCK. Mai
târziu, cei doi gazetari vor afla despre acesta că are şase copii, că a stat puţin prin Germania şi că
a fost condamnat, cu încă unul, la cinci ani închisoare pentru că la demonstraţiile din 1981
strigau Kosovo-Republică, iar la proces nu au negat acest lucru. Acum, omul în blugi părea un
fel de lider local. Cei doi gazetari îl vor porecli "căpetenie".
A treia zi apăru încă un tip pe care jurnaliştii îl porecliră "Spy" deoarece s-a prezentat ca
şef al spionajului şi contraspionajului. Acesta nu ştia sârbeşte şi în prezenţa ofiţerului cu mustaţă
care i-a arestat, le ceru să dea o declaraţie în care să precizeze unde au plecat şi în ce scop,
adresată "Departamentului pentru spionaj şi contraspionaj al UCK".
8
burek – plăcintă cu brânză
 Spy luă declaraţia şi o mototoli nervos, apoi o aruncă în faţa lui Dobricic ţipând:
- Rescrie-o repede!
Declaraţia a fost scrisă cu caractere chirilice şi asta îl enervă la culme pe reprezentantul
spionilor.
În a zecea zi l-au mutat în cameră şi pe fotoreporter. Pe nici unul din gazetari nu i-au
bătut şi nici nu i-au ameninţat.
Căpetenia şi Spy au intrat în cameră şi aducând câte un pachet de ţigări, au comunicat
solemn celor doi deţinuţi că au fost condamnaţi la câte 60 de zile de închisoare deoarece nu au
avut acreditare de la Adem Demaci. În următoarele zile, cei doi au fost duşi în beciul unei case
undeva în munţi. În aceeaşi noapte UCK a adus încă un prizonier: Probabil un poliţist căci îl
băteau groaznic. În cursul nopţii, din încăperea alăturată jurnaliştii auzeau ţipete şi zgomotul
bătăilor.
- Ce arme aveai?
- O puşcă, se auzi răspunsul. Au urmat loviturile şi gemetele.
Spre dimineaţă se aşternu din nou liniştea în casa înzăpezită din vârful muntelui Drenica.
În a 32-a zi de detenţie cei doi gazetari au fost duşi prin nămeţi, undeva, jos, într-un sat.
Aici şi-au dat seama că în curând vor fi eliberaţi căci au fost trecuţi la "regim de înfrumuseţare":
au primit săpun, aparate de ras, periuţe de dinţi şi haine curate. După trei zile, doi comandanţi
UCK le-au adus genţiile. Era a 40-a zi de prizonierat. Ziariştii au fost din nou legaţi la ochi,
urcaţi într-o maşină şi transportaţi în alt loc. Pe drum, cauciucul de la roata din stânga-spate
pocni şi maşina a rămas vreo jumătate de oră pe loc, după care îşi continuă drumul spre noua
destinaţie. La un moment dat prizonierii legaţi la ochi au fost mutaţi în alt autoturism şi lăsaţi
acolo. Când auzi vorbindu-se engleză, Dobricic îşi smulse fularul de pe ochi. Albul zăpezii îl
orbi pentru câteva clipe, după care văzu maşini blindate americane cu numere diplomatice şi
vreo 50 de jurnalişti. Puţin mai departe, militarii UCK erau aliniaţi, iar din clădire apăru şeful
misiunii OSCE în Kosovo, William Wolker, care i-a preluat în mod oficial şi le-a oferit telefonul
prin satelit pentru a suna la "Tanjug".
De la începutul anului, teroriştii albanezi au atacat de 13 ori echipe de jurnalişti, răpind
cinci dintre aceştia. Cei doi de la "Tanjug" au avut noroc întorcându-se la familiile lor după 40 de
zile de detenţie. Despre soarta celorlalţi trei, un reporter, un şofer de la TV Priština şi un
traducător albanez, nu se ştie nimic nici în ziua de azi.
În luna mai, echipa WTN a rămas fără veste anti-glonţ, iar reporterul cotidianului croat
"Jutarnji list" şi colegul său ceh au fost "uşuraţi" de bani şi echipament lângă Komorane. Două
luni mai târziu, ziaristului rus Sergej Mitin de la "Izvestia" moscovită, membrii UCK i-au
"confiscat" autoturismul Golf-Polo şi aparatul foto. Patru zile mai târziu, echipa televiziunii ruse
a rămas fără cameră de filmat şi casete, iar traducătorul, un albanez din Priština, profesor de
limba rusă în pensie, a fost reţinut. Nici acum nu se cunoaşte nimic despre soarta acestuia.
Rezistenţa blindajului maşinii în care se afla echipa AFP-ului a fost încercată pe la
sfârşitul lui august în apropiere de Orahovac, reporterii francezi alegându-se doar cu o sperietură
zdravănă. Tot aici, corespondentul agenţiei japoneze "Kjoto" a rămas fără vesta anti-glonţ, iar în
aceeaşi lună, operatorului agenţiei "Reuters", UCK i-a confiscat materialul filmat lăsându-l în
şosea la Iglarevo. Alţi doi gazetari din Priština care au dispărut la data de 21 august în comuna
Orahovac n-au fost găsiţi nici până astăzi.
Şi lista continuă…
(Pristina, 10 ianuarie 1999)
"Masacrul" din Račak

Imaginile în care câteva zeci de cadavre ale civililor albanezi zac într-o groapă au fost
văzute de întreaga planetă. Puţini sunt însă cei care au privit aceste imagini cu rezerve. Nici
astăzi, nu se ştie cu exactitate ce s-a întâmplat de fapt în localitatea Racak.
Iată ce scrie publicaţia "Le Figaro" în numărul din 20 ianuarie 1999."Oare ambasadorul
american Wiliam Wolker, şeful misiunii OSCE din Kosovo, nu a reacţionat prea repede sâmbăta
trecută când a acuzat public poliţia sârbă de uciderea a 40 de ţărani albanezi din micuţul sat
Račak? Întrebarea merită pusă. Pentru a încerca să înţelegem ce s-a întâmplat, este necesară
cunoaşterea cronologică a evenimentelor.
În zorii zilei de vineri, poliţia încercuieşte satul cunoscut ca punct important de rezistenţă
a separatiştilor albanezi din UCK- scrie mai departe "Le Figaro" - Pare-se că poliţia nu are nimic
de ascuns, căci la 8.30 cheamă o echipă de televiziune (APTV) să filmeze operaţiunea. Este
înştiinţat şi OSCE care trimite în zonă două maşini cu numere diplomatice americane.
Observatorii vor rămâne toată ziua pe o colină de unde se vede satul şi împrejurimile. La ora 15
soseşte la Centrul de presă din Priština comunicatul poliţiei în care se precizează că în timpul
luptelor din Račak au fost ucişi 15 terorişti UCK şi confiscate mai multe arme şi o cantitate
însemnată de muniţie.
Ora 15.30: Împreună cu echipa APTV, poliţia părăseşte satul.
Ora 16.30: Trecând prin sat, un jurnalist francez vede trei maşini portocalii ale OSCE.
Observatorii, în căutarea eventualilor răniţi, discută liniştiţi cu trei civili albanezi între două
vârste.
Ora 18.00: Acelaşi jurnalist, revenind în sat, vede observatorii OSCE cum ajută două femei şi doi
bătrâni răniţi uşor. Observatorii, care nu par deosebit de îngrijoraţi, nu comunică jurnalistului
nici o noutate, declarând că nu sunt în măsură să aprecieze bilanţul luptei.
Cadavrele vor fi descoperite abia a doua zi dimineaţa în jurul orei 9, de ziarişti şi imediat
apoi şi de observatorii OSCE. În acel moment, satul este plin de membri UCK înarmaţi care-i
îndrumă pe jurnalişti către locul masacrului. În jurul prânzului soseşte şi W. Wolker şeful OSCE
în Kosovo, care îşi exprimă indignarea. Toate declaraţiile luate de la albanezi, prezintă aceeaşi
versiune: la prânz, poliţia sârbă intră în forţă în case, separă femeile de bărbaţi. Pe aceştia din
urmă poliţiştii îi duc lângă groapă, unde îi execută sumar.
Faptul care îngrijorează însă, sunt imaginile APTV şi afirmaţiile acestei echipe care
infirmă categoric versiunea albanezilor. Imaginile filmate arată cum poliţiştii intră în sat
înaintând pe lângă ziduri într-un sat pustiu. Se aud rafale din direcţia dealului din apropiere unde
şi-au săpat tranşeele membrii UCK. Intensitatea luptei se dublează pe deal. Jurnalişti APTV
filmează de lângă moschee, înţelegând că separatiştii sunt încercuiţi şi că luptă din răsputeri să
iasă din încercuire. De altfel, vreo 20 dintre ei au şi reuşit, după cum au recunoscut şi poliţiştii.
Ce s-a intâmplat de fapt? se întreabă "Le Figaro". Nu cumva UCK a adunat în timpul
nopţii cadavrele colegilor lor ucişi într-adevăr de gloanţele sârbeşti pentru a regiza un masacru ?
Un alt fapt care iscă suspiciuni este că jurnalişti vor găsi sâmbătă dimineaţă doar foarte
puţine tuburi de cartuşe lângă groapa cu cadavre, adică la locul presupusului masacru.
A încercat oare UCK să transforme o înfrângere militară într-o victorie politică ? Posibil!
Doar o anchetă internaţională serioasă ar putea înlătura suspiciunile" - îşi încheie articolul
jurnalistul ziarului "Le Figaro".
Ancheta a fost întreprinsă. S-a format o echipă de medici legişti finlandezi, iugoslavi, ruşi
şi belaruşi condusă de dr. Helene Ranta.
După mai mult de o lună de muncă, aceştia au comunicat presei următoarele:
 Printre cadavre nu sunt femei şi copii.
 La testul cu parafină menit să arate dacă victimele au folosit arme de foc înainte de a fi ucise,
cadavrele au fost pozitive.
 Toate cadavrele au fost ucise prin împuşcare de la distanţă considerabilă.
O lună mai târziu, la conferinţa de presă organizată la sediul OSCE din Priština în ziua
expirării contractului său cu UE, dr. Helene Ranta a afirmat:
 Printre cadavre se află şi o femeie.
 Cadavrele pozitive la testul cu parafină s-au putut contamina unele de la altele în timpul
manipulării acestora.
La întrebarea unui jurnalist din sală dacă în cazul "Račak" se poate vorbi de un masacru,
dr. Ranta a spus: " Nu, nu se poate spune cu certitudine, dar tot ce s-a întâmplat în ultimul an în
Kosovo reprezintă o crimă împotriva umanităţii".
Cu aceasta s-a pus punct în cazul celui mai mediatizat aşa-zis masacru al poliţiei sârbe
din Kosovo. Evenimentul va determina NATO să intervină împotriva Iugoslaviei lui Miloşevic,
aşa cum a făcut-o împotriva Republicii Sârbe după ce un obuz a ucis 90 de persoane în piaţa
Markale din Sarajevo în august 1995. Degeaba a demonstrat câteva zile mai târziu colonelul
Demurenko şeful căştilor albastre din Sarajevo că nu a fost vorba de un obuz al sârbilor. Dar pe
cine mai interesează istoria...? Aceeaşi soartă va avea probabil şi cazul Racak.
Din păcate, se pot număra pe degetele unei singure mâini publicaţiile care au scris câteva
rânduri despre descoperirea poliţiei sârbe, la 28 august 1998, a 20 de cadavre ale civililor în
localitatea Klecka.
(Pristina, 22 februarie 1999)

Belgradul nu crede în bombe !

La vreo 50 de km de Paris, la castelul medieval Rambouillet se va juca poate cea mai

mare farsă diplomatică a acestui deceniu, negocierile privind viitorul provinciei Kosovo. Timp de
17 zile, ochii întregii lumi au fost îndreptaţi spre castelul în apropiere de Paris.
La Rambouillet s-a încercat soluţionarea crizei din provincia Kosovo, unde cele două
delegaţii, cea iugoslavă şi reprezentanţii albanezilor din Kosovo au negociat fără a se întâlni faţă-
n faţă. Rezultatul mult mediatizatei întruniri moderate de membrii Grupului de contact, pare acum
aproape nul. S-a hotărât întreruperea negocierilor şi reluarea acestora pe 15 martie. Între timp, în
presa iugoslavă continuau să apară zilnic ştiri despre ucideri, asasinate şi atacuri cu grenade în
care cădeau victime, de regulă, civilii.
Totuşi, eşecul negocierilor a fost comentat de liderii politici de la Belgrad în diferite
moduri. În timp ce socialiştii aflaţi la guvernare s-au limitat sa elogieze comportamentul
delegaţiei sârbe la Rambouillet, ultranaţionaliştii lui Šešelj au ţinut să precizeze ca SUA încearcă,
sub pretextul respectării drepturilor omului, să întreprindă o agresiune armată împotriva
Iugoslaviei, pentru a-şi realiza interesele strategice în această parte a Europei. "Bombele
americane nu vor aduce pacea pe bătrânul continent, ci doar un nou Vietnam", a declarat liderul
radical Vojislav Šešelj.
Declaraţia lui Zoran Djindjic, lider al democraţilor, potrivit căreia "Serbia va pierde definitiv
provincia Kosovo, iar Iugoslavia se va reduce la Belgrad, ale cărui cartiere vor deveni republici,
dacă Milosevici rămâne la putere", nu a surprins pe nimeni în capitala iugoslavă, fiind
binecunoscute divergenţele de ordin personal între liderul democraţilor şi preşedintele Milosevici.
Autoizolarea şi incapacitatea lui Djindjici de a coopera cu ceilalţi lideri politici a transformat
partidul acestuia dintr-o organizaţie influentă a elitei intelectuale, într-o formaţiune care, de o
bună perioadă de timp, nu mai reprezintă o forţă pe scena politică a Serbiei.
Deşi nu a făcut parte din delegaţia iugoslavă la negocierile de la Rambouillet, Vuk
Draskovici, liderul charismatic al Mişcării Sârbe de Reinnoire, devenit între timp vice-prim
ministru federal, a surprins prin declaraţia sa dură la adresa Casei Albe. Fostul partener al lui
Djindjici din coaliţia "Zajedno", a afirmat că "cineva nu a dorit succesul conferinţei, iar acel
cineva nu este nici delegaţia noastră, nici partea europeană a Grupului de contact şi nici
reprezentanţii albanezilor. Acel cineva a încălcat Carta ONU şi prevederile dreptului internaţional
numai pentru a face rău Serbiei şi poporului sârb". Draskovici a mai adăugat că nu reprezintă o
problemă implementarea acordului ci semnarea acestuia. Considerând că "după semnare este
binevenit orice ajutor în dezarmarea teroriştilor", liderul Mişcării Sârbe de Reînnoire şi-a
exprimat temerea că "teroriştii albanezi au primit deja instrucţiuni să lanseze o ofensivă în
provincie".
Situaţi la celalalt pol politic, social-democraţii sârbi sunt de părere că "întreruperea negocierilor
prelungeşte agonia Serbiei, oferind separatiştilor albanezi posibilitatea de a se consolida politic şi
militar" susţine Vuk Obradovici, liderul acestei formaţiuni politice.
Referindu-se la negocieri, preşedintele recent constituitului "Centru Democratic", Dragoljub
Micunovici, a constatat că este trist că la Rambouillet problema nu a fost soluţionată definitiv, dar
este îmbucurător faptul că uşile n-au fost închise în totalitate. Micunovici doreşte ca, până în 15
martie, cele două parlamente reunite, cel iugoslav şi cel sârbesc, să reanalizeze variantele pentru
soluţionarea crizei din Kosovo, deoarece aceasta reprezintă o problema nu a unui partid politic, ci
una de interes naţional.
"Mulţumită neatenţiei d-nei Madeleine Albright, am putut constata că principalul motiv al eşuării
negocierilor a fost refuzul părţii albaneze de a semna acordul politic, care nu prevede organizarea
unui referendum după cei trei ani de tranziţie, precum şi a celui militar deoarece albanezii nu
doresc să fie dezarmaţi", este de părere Vojislav Kostunica, liderul Partidului Democrat Sârb. El
crede că Serbia nu se mai poate opune acum sosirii trupelor străine, dar poziţia ei poate fi
îmbunătăţită dacă se vor defini cu exactitate funcţiile, atribuţiile militarilor străini şi numărul
acestora. "Prin sosirea a 30.000 de militari, Iugoslavia va înceta să mai existe ca stat suveran", a
apreciat liderul democraţilor sârbi.
Aflată de cealaltă parte a baricadei, echipa albaneză prezentă la Rambouillet a acceptat în
principiu acordul politic oferit de Grupul de contact, dar nu l-a putut semna. Cei 15 reprezentanţi
ai albanezilor au cerut un răgaz de trei săptămâni pentru a se consulta cu "baza". În fapt, delegaţia
albanezilor din Kosovo nu a semnat documentul final datorită opoziţiei lui Hashim Tachi, lider al
aşa-zisei Armate de Eliberare (KLA). Acesta s-a împotrivit semnării acordului până în ultimul
moment, chemând populaţia din Kosovo să se înroleze în KLA. Într-un interviu acordat
Telviziunii Albaneze, Tachi a afirmat că "reluarea negocierilor nu va aduce nimic în plus". Adem
Demaci, liderul politic al separatiştilor, a blocat practic negocierile, respingând orice discuţie care
nu include organizarea unui referendum privind independenţa provinciei. Nici măcar lunga
discuţie telefonică între secretarul de stat american Madeleine Albright şi Demaci, nu a scos
întrunirea de la Rambouillet din impas. Poziţia reprezentanţilor KLA a rămas neschimbată.
Potrivit spuselor lui Albin Kurti, purtătorul de cuvânt al acestei formaţiuni paramilitare, "KLA nu
va permite nici un fel de dezarmare sau transformare".
Mediatorii internaţionali mai ales cei europeni, nu sunt dispuşi însă deocamdată să cedeze,
oferind albanezilor, la reluarea negocierilor, un document care să conţină şi organizarea
obligatorie a unui referendum. Ei însă nu exclud introducerea unui paragraf în care să se
menţioneze necesitatea consultării populaţiei din Kosovo în momentul redefinirii statutului
provinciei. Ambiguu şi insuficent totuşi, pentru a-i determina pe liderii separatişti să-şi schimbe
poziţia.
În aşteptarea bombelor NATO, belgrădenii îşi văd linistiţi de problemele lor zilnice.
Plictisiţi parcă de ameninţări, încearcă din răsputeri să procure zahărul şi uleiul, produse a căror
lipsă se simte în capitală iugoslavă. Acum câteva zile, un post local de radio a premiat cel mai
original răspuns la întrebarea: Cum veţi întâmpina un eventual bombardament? Răspunsul a fost:
în sânul familiei, cu o fripturică, muzică şi un pahar de tărie. În acelaşi timp, cotidianul
belgrădean "Novosti" publica rezultatele unui sondaj de opinie realizat recent în Statele Unite de
către cunoscutul institut Gallup care arăta că un sfert din americani habar n-are unde este Kosovo,
iar tot atâţia cred că provincia se află undeva în Asia Centrală, în timp ce 4 la sută din cei întrebaţi
sunt convinşi că este vorba de o provincie africană!
(Belgrad, 28 februarie 1999)

Moartea vine din cer

Seara de 24 martie nu prevestea nimic deosebit. Zece minute înainte de ora opt, telefonul
mobil bărăi scurt de trei ori până când Cristina apucă să-l audă.
- Alo? Bună Ileana… Nu te aud prea bine … Ce se întâmplă aici ?! Păi, nimic deosebit.
Cristina asculta cu atenţie chinuindu-se să ignore muzica din restaurant. În clipa
următoare expresia feţei îi devenise gravă. Închise telefonul şi ne privea pe rând. Apoi spuse:
- Raico, roagă-l pe Milan să oprească muzica. A început războiul…
Pe moment credeam că glumeşte. Totuşi, privind-o, mi-am dat seama că nu glumea
deloc. M-am ridicat de la masă şi m-am îndreptat spre pult-ul barului în jurul căruia erau adunaţi
câţiva săteni.
- Milane, opreşte puţin muzica, pare se că au început bombardamentele.
- Hai, lasă...
Ospătarului nu-i venea să creadă. Totuşi, s-a dus la combina muzicală şi a oprit-o. Ceilalţi
clienţi îl priveau nedumeriţi. Nici ei nu credeau o iotă din ce le-am spus. Am ieşit cu toţii afară
pe terasa restaurantului.
Nu se auzea nimic. Priveam cerul fără să ştim ce aşteptam să vedem. Dinspre celălalt
restaurant se auzea vag o melodie populară sârbească despre Kosovo, iar cerul era plin de stele.
Localnicii au intrat înapoi în restaurant pentru a urmări ştirile la televizorul pus pe o măsuţă
lângă intrare.
După câteva minute, în restaurantul cochetului motel "Mimoza" din Čaglavica răsuna din
nou muzică. Pe terasă însă se auzea din ce în ce mai bine un huruit ciudat care venea de nu se ştie
unde.
Deodată, cerul din spatele caselor s-a luminat puternic. A urmat o bubuitură înăbuşită.
Apoi încă una şi încă una. Culoarea cerului s-a transformat instantaneu din albastru în alb-
roşiatic. Terasa motelului devenise în următoarele clipe neîncăpătoare pentru toţi cei care în
urmă cu câteva momente erau în restaurant. Priveam încremeniţi imaginea apocaliptică.
După câteva secunde, o explozie puternică a lăsat satul în beznă şi a făcut ca geamurile
clădirilor să vibreze puternic, fără însă să se spargă.
 Milan ospătarul a aprins câteva lumănâri. Localnicii nu păreau îngrijoraţi de ceea ce se
întâmpla. Au intrat în restaurant şi au luat câte o bere. Nimeni însă nu prea avea chef de vorbă.
Am intrat şi noi şi ne-am aşezat la prima masă de la intrare. Ascultam şi priveam cerul cu atenţie.
O lumină orbitoare a apărut în mijlocul câmpului la vreo jumătate de kilometru de motel.
Explozia a avut loc instantaneu. În secunda următoare, cu un vuiet sinistru, suflul explozie a lovit
uşa restaurantului trântind-o zgomotos de perete. Nimeni n-a mai apucat să facă vreo mişcare.
Am simţit doar cum vuietul morţii mă cuprinde fulgerător şi cum mă izbeşte de mozaicul
rece al încăperii. Timpul parcă s-a oprit. Nu simţeam nimic. Nu mă durea nimic, dar nu puteam
să mă mişc. Eram parcă paralizat. Nu ştiu cât a durat până când, cu mâna stângă, am reuşit să
simt scaunul trântit lângă mine pe cimentul rece. M-am ridicat cu greu în genunchi. Mă durea tot
corpul şi nu vedeam absolut nimic. Nu ştiam nimic de ceilalţi colegi. Într-un târziu reuşesc să
desluşesc prin beznă silueta uşii care ducea spre garajul de la demisol şi împreună cu ceilalţi
pornesc într-acolo. Deodată simt cum o durere îngrozitoare îmi cuprinde piciorul drept. Suflul
exploziei doborâse un scaun din lemn masiv chiar în faţa uşii care ducea spre garaj. În încercarea
de a ajunge la demisol lovisem spătarul scaunului răsturnat cu piciorul şi acum mă durea
groaznic.
În garaj erau vreo 10-15 scaune pentru terasa de vară aşa că am putut sta cu toţii destul
de comod. Prin uşa cu sticlă mată vedeam cum se lumina cerul la fiecare câteva secunde de parcă
eram în plină zi. Deja mă obişnuisem într-un fel cu bubuiturile. Ştiam cu toţii că garajul nu era
un adăpost bun. Gândindu-mă la tot felul de nimicuri, încercam să scap de sentimentul că
următoarea bombă putea să ne omoare. Unul din bărbaţi deschise portiera şi porni radioul din
Audi garat în încăperea în care cu toţii, vreo douăzeci de suflete, aşteptam în tăcere zorile. Dacă
le vom mai apuca...
Mai mult decât de bombele NATO, mă temeam ca nu cumva terorişti să atace satul.
Cristina, Daniel, Marius şi Marian tăceau şi ei aşezaţi la o masă lângă uşa care dădea în centrala
termică a motelului. Lumina palidă a plafonierei de maşină ne permitea doar să întrezărim
siluetele celorlalţi din garaj. Uşa principală a adăpostului nostru se deschise şi înăuntru intră un
bărbat înarmat respirând sacadat din cauza efortului depus:
- Sunteţi bine cu toţii? Nu vă apropiaţi de uşă, iar pe copii puneţi-i în colţ, e mai sigur
acolo, spuse bărbatul înarmat.
După ce a fumat repede o ţigară, acesta deschise uşa garajului şi se făcu nevăzut în
noapte.
Nici unul din cei prezenţi nu părea că mai vede lumina exploziilor şi că mai aude
bubuiturile de afară care nu conteneau. În şoaptă, oamenii au început să discute între ei. Unul
din copii s-a trezit şi ceru apă.
În momentul următor, cerul se lumină pentru a nu ştiu câta oară. Se auzi imediat o
detonaţie năprasnică, iar suflul izbi uşa de la centrala termică cu un zgomot teribil. Surzisem
pentru câteva clipe, ca apoi urechile să-mi vâjâie minute în şir. Copii începuseră să plângă în cele
câteva paturi improvizate din două scaune. Cel mai mic plângea cel mai tare. S-a mai liniştit abia
după ce mama sa l-a luat în braţe. Femeia disperată strângea copilul în braţe, cântându-i cântece
de leagăn.
Bărbaţii fumau ţigară după ţigară vorbind în şoaptă.
- Mamă, de ce ne bombardează? se auzi o voce de copil care făcu să amuţim cu toţii. Nici
unul dintre adulţi nu îndrăzni măcar să încerce să răspundă copilului. Bubuiturile continuau să ne
străpungă dureros timpanele asemeni unor ace.
- Mamă, vreau acasă! Răsună prin garaj aceeaşi voce.
 - Bine, dragul meu…Încearcă să dormi, zise femeia înăbuşindu-şi plânsul.
Cerul se lumină din nou însă de această dată fără zgomot.
Bărbatul cu barbă veni lângă mine şi-mi ceru o ţigară. După ce a aprins-o, mă întrebă:
- Ce crezi, cât va dura asta? Şi fără să aştepte răspunsul continuă:
- Nu cred că se va încheia curând.
Ştiam amândoi că avea dreptate.
- Mă gândesc unde să-mi trimit familia. Fără paşapoarte nu putem pleca nicăieri.
După două fumuri de gândire bărbatul mi se adresă din nou:
- Nu mai ştiu ce să mă fac. De şapte ani băntui cu familia de colo-colo prin Serbia. De
atunci sunt refugiat. În Croaţia aveam un post bun, câştigam bine. Sunt inginer topograf , dar
aici lucrez ca grădinar. Când au venit croaţii la noi în localitate, ne-au dat 24 de ore să plecăm.
Am plecat. Acum pare-se că nici în Serbia numai e loc pentru familia mea...
Omul plecă să aducă nişte apă pentru copii, iar eu încercam să-mi amintesc de vreun
refugiat care s-a realizat profesional la Belgrad. Am constatat că nu am auzit de nici un astfel de
caz.
Gândurile mi-au fost întrerupte de Daniel care veni cu o propunere:
- Nu mai pot. Fie ce-o fi! Merg sus să mă culc. Care veniţi?
Nici noi nu mai puteam. Astfel că ne-am dus, întreaga echipă, în camerele noastre de la etaj. Era
ora patru şi jumătate. Bombele continuau să cadă, iar zgomotul motoarelor de avion era parcă
mai puternic. De pe fereastra deschisă larg, Marius încerca să filmeze ceea ce se întâmpla la doar
câţiva kilometrii de noi.
- Stânga! În stânga, Marius - îi arăta Marian luminile exploziilor.
Apoi Marian s-a dus în cameră să fie alături de Cristina, iar noi lăsând fereastra deschisă
pentru ca suflul să nu spargă geamurile şi să ne taie, ne-am întins în paturile noastre. Patul de
lângă geam era a lui Marius:
- Daniele, mă primeşti la tine în pat? întrebă Marius.
- Pleacă de aici. Nici gând, răspunse acesta întins lejer în patul său dublu.
- Hai, măi… insistă Marius.
-Nici să nu te gândeşti, veni prompt răspunsul.
-Atunci am să mă culc între paturi.
Şi Marius se întinse între paturile noastre. O bubuitură ne surzi pentru câteva clipe, iar
clădirea se zgudui puternic.
- Dar ce naibii pute aici aşa de tare? se auzi vocea lui Marius după câteva clipe de
linişte ce au urmat exploziei.
- Păi cum să nu-ţi pută, eşti cu nasul în bocancii lui Daniel, i-am răspuns în timp ce
şoferul râdea sănătos. Nu ne mai interesa ce se petrecea afară.
Toată noaptea încercasem să sun acasă. Ştiam că mama şi soţia nu dormeau. În zadar.
Abia pe la ora cinci dimineaţa am reuşit să obţin legătura. Nici nu apucase telefonul să sune bine,
că mama deja ridicase receptorul:
- Suntem bine mamă … Stai liniştită… Vă pup şi aveţi grijă de voi…
Intensitatea bubuiturilor creştea, iar lumina exploziilor venea din toate direcţiile.
Kosovo se transformase în iad. Începuse războiul…
(Čaglavica, 25 martie 1999)
Partea a II-a

KOSOVO
DUPĂ
BOMBARDAMENTELE NATO

Nici ţipenie de om

Nimic nu mai este la fel ca înainte de bombardamentele NATO. Nici nu va mai fi

vreodată.
 În timp ce intrăm din Serbia în Kosovo o groază de întrebări îmi trec prin minte cu o
rapiditate uluitoare. Ce vom găsi dincolo de graniţa imaginară? Vom putea ajunge în Priština?
Câţi din cunoscuţi au mai rămas? Câţi din ei au supravieţuit? Întrebări la care vom afla
răspunsul în curând. În plasă, învelit într-un ziar aveam un sandwich. În timp ce-l scoteam din
pungă observ în ziar o poezie intitulată "Câmpia mierlei". Citesc de pe hârtia mânjită de
margarină câteva versuri:

Îmi fură amintirile,

Îmi scurtează trecutul,
Îmi răpesc veacurile,
Îmi moscheiază bisericile,
Îmi prădează alfabetul,
Îmi demolează mormintele,
Îmi smulg temelia,
Îmi împrăştie leagănul…
Îmi iau ceea ce
Eu nu am luat de la nimeni…

Urma o bucată ruptă din ziar. Citesc ce se mai poate descifra în continuare:

…Nervul ochilor mi l-au împrăştiat,

Acum îmi iau şi bastonul alb,
Câmpia jertfei cu iarba-i însângerată
Nu cutez a spune că-mi aparţine.
Nu mă lasă să intru în casă -
Chipurile am vândut-o.
Holda plătită până în ceruri de mine
Le-a promis-o cineva lor.
I-a minţit
Cel ce le-a promis-o.
De ce nu le promite
Ceea ce este al său?
De aceea ei vin în iureş împotriva mea
Furioşi că i-am recunoscut.
Matija Bećković

Undeva între Raca şi Podujevo este linia de demarcaţie.

Într-o curbă, un tanc al armatei federale pare abandonat. La câţiva kilometri de acesta este
poziţionat un TAB al trupelor KFOR, iar în jurul militarilor se învârt câţiva civili. I-am salutat
din mers şi ne-am continuat drumul spre Priština.
Intrăm în Podujevo. Oraşul a fost serios afectat. În dreapta şoselei e un întreg lanţ de case
incendiate. Pe peretele uneia scria: "Plutonul Morţii, Nu intra!".
 Intrăm apoi în localitatea Luzane unde podul peste râul Lab n-a supravieţuit
bombardamentelor. Ocolim podul ruinat trecând prin faţa unei case pe acoperişul căreia este
înfipt steagul Albaniei.
Nici ţipenie de om.
După vreo 30 de kilometrii intrăm în Priština. În locul unde acum două luni era piaţa de vite,
doar câţiva bătrâni se uitau la trei-patru vaci amărâte aduse la vânzare.
Pe stradă e aceeaşi înghesuială ca înainte de retragerea forţelor iugoslave. Localnicii vând tot
ce pot. Găseşti aici de la ţigări la mobilă. Pe trotuar sunt parcă expuse mai multe produse
decât acum două luni. Pe moment ai impresia că oamenii şi-au scos totul la vânzare din casă,
de parcă doreau să-şi lichideze gospodăria. În faţa unei case se află un adevărat depozit de
mărfuri din plastic: oale, ligheane, ceşti, tacămuri şi chiar cuiere. Din dreapta veni deodată o
duhoare greu de suportat unde un escavator cu însemnele KFOR lucra de zor la o groapă de
gunoi.
În oraş, toate clădirile unde erau cândva instituţii administrative sunt sub lacăt. Nu mai e
nimeni la Procuratură, la judecătorie şi nici la poştă. Nici la Secretariatul pentru informaţii n-a
mai rămas nimeni.
Pe clădirea teatrului de stat e scris cu litere mari cu vopsea roşie "Adem Jashari" numele unuia
din lideri ai UCK ucis de poliţia sârbă acum un an. Ajungem în sfârşit la hotelul Grand. De
data această, în parcare nu ne-au mai întâmpinat, zbenguindu-se, ţigănuşii veseli.
(Pristina, 17 iunie 1999)

Lungul drum spre nicăieri

Un convoi de vreo zece tractoare şi câteva maşini e oprit la intrarea în Priština. Serbia e
încă departe, iar motoarele sunt obosite şi supraîncălzite. Oamenii sunt de două zile pe drum.
Ar trebui să înnopteze undeva. Pe drum nu pot rămâne, nu sunt în siguranţă. Oboseala şi
disperarea li se citeşte în ochi. Pe asfaltul înfierbântat bărbaţii se sfătuiesc. Să-şi continue
drumul spre graniţa administrativă, sau să rămână aici peste noapte? Le-ar prinde bine câteva
ore de odihnă.
Un autoturism „Zastava" de culoare roşie depăşeşte încet convoiul. Bărbatul de la volan salută
fără vlagă oamenii dintr-o remorcă. Femeia de lângă el ţine în braţe o fetiţă în timp ce pe
bancheta din spate stau înghesuiţi patru adulţi şi un copil.
După un sfert de oră, motoarele tractoarelor începuseră să scoată din nou fum negru şi
coloana era iar în mişcare. Convoiul depăşi o maşină cu o semiremorcă ticsită de scaune,
masuţe şi genţi. Între acestea se vedea un aragaz, un televizor, un cuier, zeci de pungi cu
haine, jucării şi ... o icoană. Oamenii au luat cu ei tot ce aveau mai de preţ şi ce au putut lua la
repezeală. Tot ce au agonisit într-o viaţă întregă a încăput pe două roţi, într-o remorcă.
Refugiul a fost singura lor scăpare. Tot ce au lăsat în casele părăsite nu vor mai vedea
probabil niciodată... Chiar dacă se vor întoarce vreodată acasă. Conştienţi de acest lucru,
majoritatea au dat foc la tot ce nu puteau lua cu ei. Alţii, mai norocoşi şi-au încredinţat casele
şi ce a mai rămas în ele, prietenilor lor albanezi. Cu toţii speră să se întoarcă într-o bună zi. Cu
toţii ştiu că acea zi e foarte departe.
(Pristina, 19 iunie 1999)

Ultima împărtăşanie la Devic

 - Am supravietuit doar datorită credinţei în bunul Dumnezeu. Imaginaţi-vă să trăiţi ani în
şir printre oameni care vă consideră duşman, iar pe drum să descoperiţi în fiecare dimineaţă cel
puţin un cadavru. Acest sentiment nu se poate exprima prin cuvinte- spune Anastasia, maica
stareţă a mănăstirii Devici, situată la 40 de kilometri vest de Pristina.
În cele şase secole de existenţă a acestui lăcaş sfânt, prin regiunea Drenica s-au perindat
multe armate şi cuceritori. Mănăstirea a supravietuit multor razboaie şi răscoale, dar acum, la
sfârşitul acestui veac, cele nouă călugăriţe trăiesc pare se, cele mai dramatice momente. În ciuda
ameninţărilor zilnice, poarta din tinichea a mănăstirii nu se încuie nici acum. În ultimul an,
micuţul lăcaş s-a aflat practic continuu sub asediu, fiind înconjurat de localităţi în care trăieşte
doar populaţia albaneză.
- Problemele noastre n-au început acum un an ci au existat dintotdeauna, ultimii doi ani
reprezintă doar punctul culminant, ne explică maica Anastasia, în timp ce ne arăta fotografiile
vechii mănăstiri. Aceasta a fost arsă din temelii în 1941 de membrii organizaţiei fasciste albaneze
"Bali kombatar". Jumătate de secol mai târziu, membrii UCK au încercat să desăvărşeacă ce au
început baliştii.
- Albanezii din satele Lause şi Rezava, povesteşte maica stareţă, au încetat deodată să ne
mai salute şi să muncească împreună cu noi pe câmp. Ne-a fost clar că situaţia se va înrăutăţi.
Aproape în aceeaşi perioadă, în jurul mănăstirii au început să se audă tot mai des
împuşcături. Apoi au urmat ameninţările.
- La început ne ziceau sa plecăm din mănăstire, apoi au început să arunce cu pietre în noi
pe stradă, de parcă am fi nişte lepădături, ne spune cu tristeţe călugăriţa.
- Mai târziu însă au început să tragă în noi şi să ne ameninţe că ne vor omorî, aşa cum i-
au ucis în 1941 baliştii pe călugări, îşi aminteşte Anastasia de începuturile UCK în zona
Drenica. Eram înconjurate şi nimeni nu putea să ajungă la noi. Am decis însă, dacă nu se poate
altfel, să murim aici, în locul unde ne-am depus jurământul monahal.
- În acelaşi timp ne-a fost tăiat curentul electric şi linia telefonică… Aşa e şi astăzi, spune
maica stareţă arătându-ne poteca spre bisericuţa construită pe ruinele vechii mănăstiri unde au
fost mutate o parte din fresce şi icoane.
Cea mai grea perioada pentru cele nouă călugăriţe, potrivit spuselor bătrânei stareţe, a
început în octombrie anul trecut după ce poliţia a părăsit poziţiile din jurul mănăstirii. Albanezi
înarmaţi au ocupat imediat colinele din jur. Nu erau civilii pe care călugăriţele îi ştiau, ci doar
oameni necunoscuţi în uniforme.
Într-o zi, sătenii au devastat o anexă a conacului luând întregul mobilier şi spărgând toate
geamurile.
- Când e război, e suficient să ai pâine - continua maica Anastasia - am cultivat petecul
de pământ din grădina mănăstirii şi aveam câteva vite. Satele sunt acum aproape pustii.
Albanezii se vor întoarce la casele lor, vrem ca toţi cei care nu au luat arma în mână şi nu s-au
mânjit de sânge să se întoarcă, ei fac parte din viaţa noastră. Ei spun că au fost asupriţi ani de
zile şi alungaţi, dar priviţi satele albaneze. Pot oare oamenii asupriţi să-şi construiască case atât
de mari şi frumoase ? ne întreaba stareţa.
- Ne pare rău că de mult nu ne-a mai vizitat nici un credincios deşi cândva localităţiile
din jur erau locuite în majoritate de ortodocşi. Sârbi în zonă nu mai sunt de mult, au plecat
odată cu armata federală.
(Pristina, 21 iunie 1999)
 KFOR nu va mai avea pe cine să protejeze

Dinamitarea Catedralei sârbe din Priština reprezintă doar vârful aisbergului tragediei
sârbilor rămaşi în Kosovo şi a haosului care domneşte în această provincie. De şapte săptămâni,
populaţia nealbaneză trăieşte un adevărat calvar, fără ca militarii KFOR să fie în stare să-i ofere
protecţie.
De la pompoasa intrare a forţelor multinaţionale în Kosovo, peste 200.000 de sârbi au
părăsit provincia, însă numărul total al sârbilor care au plecat din Kosovo în ultimii ani nu se va
cunoaşte cu certitudine niciodată, plecarea lor făcându-se în linişte fără să fie mediatizată.
Săptămânal în provincie au loc aproximativ 30 de crime, iar zilnic zeci de sârbi sunt maltrataţi şi
izgoniţi din casele lor, Kosovo devenind astfel în mai puţin de două luni, etnic mai curat chiar
decât Albania. În provincie nu este cine să-i condamne pe cei care încalcă legea, încă n-au fost
numiţi judecătorii, nu există poliţie, iar autorităţiile, dacă se poate vorbi de aşa ceva, nu au reuşit
nici după aproape şapte săptămâni, să rezolve cele mai simple probleme administrative.
De la plecarea armatei iugoslave şi a poliţiei sârbe din provincie, extremiştii albanezi au
distrus peste 80 de biserici si mănăstiri, mulţi preoţi fiind ameninţaţi, maltrataţi ori răpiţi. Feţele
bisericeşti care au mai rămas în Kosovo susţin că nu mai poate fi vorba de cazuri izolate de
răzbunare a albanezilor, aşa cum încearcă din răsputeri să prezinte situaţia o parte din
comunitatea internaţională, ci de acţiuni sistematice de epurare etnică şi de distrugere a
bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe, sub privirile membrilor KFOR. În disperare de cauză, şefii
KFOR s-au gândit recent să-i mute pe sârbii din Priština în Gracanica, unde se află cunoscuta
mănăstire sârbească cu acelaşi nume şi unde satul e înconjurat de blindatele forţelor
multinaţionale care trebuiau să asigure protecţie tuturor civililor.
În curând, KFOR nu va mai avea pe cine să protejeze. Sârbi au rămas foarte puţini şi
trăiesc în rezervaţii asemeni indienilor, iar rromii s-au refugiat în tabere precum cea din oraşul
Kosovo Polje unde vreo 5.000 de suflete stau în corturi ridicate în curtea unei şcoli. Paradoxal,
singura organizaţie care i-a ajutat în mod concret pe aceşti oropsiţi a fost Crucea Rosie din Serbia
cu câteva tone de făină.
(Pristina, 12 iulie 1999)

Pentru un pumn de dolari

De când au venit în provincie, occidentalii luptă între ei cu înverşunare pentru ca firmele

din ţările lor să participe la reconstruirea provinciei distruse de NATO.
Germanii încearcă să exploateze la maxim reputaţia lor economică în Kosovo a cărei
populaţie foloseşte acum marca germană drept monedă oficială şi care în număr mare este
germanofonă.
Firmele italiene se bazează pe sprijinul guvernului lor care le-a promis o nouă lege care le
va înlesni obţinerea contractelor deosebit de avantajoase în reconstrucţia provinciei. Marea
Britanie demonstrează şi de această dată, aşa cum a facut-o şi în cazul Bosniei, că este
specializată în introducerea diplomaţilor şi a oamenilor de afaceri britanici în cele mai influente
funcţii în organizaţiile internationale. În ceea ce priveşte Franţa, această ţară are experienţa
neplacută din Bosnia, unde militarii francezi au fost cei mai numeroşi, dar Parisul a rămas în
afara proiectelor serioase de reconstruire a Bosniei. Cel mai bun exemplu îl reprezintă desigur,
aeroportul din Sarajevo, apărat de francezi în timpul războiului, dar reconstruit apoi de o firmă
olandeză. La festivitatea redeschiderii aeroportului, în tribuna oficială, cei mai numeroşi au fost
însă americanii.
Pentru a identifica cele mai atractive locaţii din Kosovo, armata franceză a mobilizat
circa o sută de ofiţeri constructori cu misiunea de a ajuta pe teren firmele franceze. Faptul că
Bernard Kouchner este practic şeful provinciei, reprezintă un atu pentru întreprinderile franceze
care şi-au trimis de câteva luni reprezentanţi în Kosovo. Poziţia lui Kouchner este însă un avantaj
relativ dacă se ţine cont că adjunctul lui este american, iar de proiectele economice pentru
Kosovo răspunde un englez. Pentru reconstruirea exploatărilor miniere răspunde de asemenea un
insular, iar la Priština, noua agenţie europeană pentru reconstrucţie, care pentru anul viitor va
avea un buget de 3 miliarde de franci francezi, este condusă de un italian. În bătălia economică
între statele occidentale pentru reconstrucţia provinciei, totul este permis, fiind aplicate diferite
tactici. Pentru a se impune pe teren, militarii joacă adesea rolul calului troian. Atât contingentul
american cât şi cel francez au ofiţeri care intermediază contractele economice. SUA a trimis în
Kosovo 75 de aşa-zişi militari-afacerişti conduşi de directorul cunoscutei “City Bank”, italienii
au 40 de agenţi economici, dar nici numărul britanicilor, al olandezilor şi cel al germanilor nu
este cu mult mai mic.
O altă tactică este folosirea organizaţiilor umanitare ca paravan pentru o poziţionare
strategică mai bună în teren. O firmă franceză a reuşit prin aducerea clorului în oraşele Mitrovica
şi Pec- acţiune ce a costat un milion de franci - să obţină râvnita poziţie de asistent tehnic pentru
cele două oraşe kosovite. În toate celelalte localităţi clorul a fost distribuit cu ajutorul
organizaţilor umanitare de către firme americane.
Al treilea mod de influenţare a reconstrucţiei se realizează cu ajutorul agenţiilor
guvernamentale de plasare a creditelor. Astfel, agenţia americană “US Aid” care a investit deja
milioane de dolari în Kuweit şi Bosnia, a decis să repete operaţiunea şi în Kosovo. Beneficiarii
acestor sume de bani nu sunt însă alţii decât firmele americane, căci 80 la sută din proiectele
finanţate cu banii respectivi vor fi realizate tocmai de firme americane. Şi europenii consideră
donaţiile pentru Kosovo drept investiţii pentru firmele lor.
Cea mai mare bătălie economică se poartă pentru controlul combinatului “Trepca”,
cândva cel mai mare producător de plumb şi zinc din Europa. Francezii se consideră privilegiaţi,
deoarece combinatul este în sectorul controlat de ei, iar firma “M&M” deţine deja 3 la sută din
acţiuni. Grecii au intervenit şi ei afirmând că au dreptul la acţiuniile combinatului deoarece firma
elenă “Mitel” a semnat în 1996 un acord de cooperare cu “Trepca” în valoare de 517 milioane de
dolari. Britanicii ar dori şi ei să fie acţionari susţinând că la deschiderea combinatului în 1920, ei
l-au concesionat pe o perioadă de 50 de ani, concesiune care le-a fost ridicată în 1941.
Pentru a învinge în acest veritabil război economic din Kosovo, uneori sunt folosite şi
blindate. Imediat după ce au ajuns la importanta electrocentrală din localitatea Obilic, militarii
britanici au înconjurat cu tancurile lor întreprinderea, permiţând accesul doar expertilor proprii.
Astfel, în septembrie, reconstruirea electrocentralei a fost oferită nu întâmplător unei firme
londoneze.
(Pristina, 29 iulie 1999)

Nordul şi Sudul

Oraşul Kosovska Mitrovica întruchipează astăzi paradoxul kosovit şi neputinţa

comunităţii internationale de a controla situaţia. Râul Ibar desparte oraşul în două şi, după cum
stau lucrurile, aşa va rămâne încă destul de mult timp. Partea de sud e albaneză, iar în cea de
nord trăiesc sârbii. Podul care leagă cele două zone ale oraşului e împrejmuit cu sârmă ghimpată
şi păzit de blindatele KFOR. Militarii francezi controlează podul acţionând ca tampon între cele
două comunităţi, aflându-se astfel între ciocan şi nicovală. Albanezii din sud i-au atacat în
nenumarate rânduri şi încă îi mai atacă, acuzându-i de simpatii faţă de sârbi, iar aceştia din urmă
li s-au opus de fiecare dată când francezii au încercat să-i readucă pe albanezi în zona de nord.
Nordul şi Sudul sunt două lumi paralele, total diferite, separate de apă şi de o bucată de beton
înţesată cu vehicule militare şi înconjurată de sârmă ghimpată.
În cartierul sudic, bulevardul principal seamănă cu un imens talcioc în care se comercializează
orice. De la nasturi, îmbracăminte, fructe exotice şi ţigări, până la mobilă, lemne de foc şi
autoturisme. Aparent se trăieşte normal, iar steagurile albaneze fălfăie vois la fiecare colţ de
stradă. La sediul poliţiei UNMIK nimeni nu poate oferi nici o informaţiei despre situaţia din
nordul oraşului. Cei care doresc să vadă cum se trăieşte în nord trebuie să treacă podul şi să
meargă la celalălt sediu.
În câteva minute ajungem dincolo de râul Ibar unde ne întâmpină un grup de tineri supăraţi:
- Ziarişti din România? Bine, mergeţi.
Intrăm în cu totul altă lume. Steaguri sârbeşti, denumiri în chirilice, maşini înmatriculate,
magazine sărăcăcioase şi nu prea multă lume pe stradă.
La poliţie primim o escortă norvegiană şi revenim în oraş, într-o piaţă improvizată pe un trotuar
din apropierea podului. Oamenii se uită cu suspiciune la ecusoanele noastre de KFOR. Un bărbat
între două vârste vinde mere şi cartofi dintr-un camion: “Am venit aici din Vucitrn cu întreaga
mea familie şi n-am de gând să mă întorc curând acolo. Vom sta aici şi vom încerca să
supavieţuim”.
Lângă camion, o femeie căruntă vinde haine vechi: “Sunt din Croaţia. Am fugit de acolo
în Bosnia, de unde am fost nevoită apoi să mă refugiez împreună cu copiii. Am venit în final la
Mitrovica… Unde naibii să mă mai duc ?”
Un bătrân aşezat alături, pe o bancă, ne spune că singura soluţie poate fi revenirea
armatei iugoslave şi a poliţiei sârbe.
Plecăm spre enclava albaneză din aceeaşi parte a oraşului.
Pe o străduţă ale cărei intrări sunt blocate de saci cu nisip şi sârmă ghimpată trăiesc vreo două
mii de etnici albanezi. Ei sunt păziţi cu străşnicie de către militarii KFOR deoarece reprezintă, în
concepţia oficialilor UNMIK, o dovadă a convieţuirii între cele două etnii. Viaţa lor se rezumă
la a trece podul mic în partea de sud pentru aprovizionare şi apoi să revină după sârma ghimpată.
“Aici am casă şi nu o pot părăsi. Sper să fie linişte şi să se rezolve această stare de incertitudine.
Copiii mei trec podul zilnic şi merg la scoală în partea de sud a oraşului. Încercăm să trăim
oarecum normal”. Bărbatul salută un trecător şi îşi luă rămas bun de la noi.
Plecăm spre Priština. La Vucitrn biserica ortodoxă a fost avariată şi acum este păzită de trupele
KFOR venite tocmai din Emiratele Arabe Unite. Maiorul Mohamed Al-Mojeni ne permite să
vedem biserica, iar apoi ne duce într-un sat sârbesc din apropiere. Până acum în această zonă nu
au avut probleme, deşi localităţiile sârbe şi cele albaneze sunt intercalate. Pentru sârbii care au
probleme de rezolvat în Priština, se organizează convoaie escortate de KFOR. Îi duc şi îi readuc
sub escortă în sat.
Nu e greu să ghiceşti dacă într-o localitate sunt sârbi sau albanezi. În satele albaneze oamenii îşi
construiesc case şi îşi văd de treburile zilnice. În cele sârbeşti oamenii aşteaptă. Aşteaptă să poată
munci, aşteaptă să se poată deplasa liber, aşteaptă curentul electric, apa potabilă…
Bogoljub Ristici din Čaglavica aşteaptă şi el să poată reintra în apartamentul său din Priština
ocupat acum de o familie albaneză. “Nu cred că în curând voi putea să intru în apartament. Am
un prieten albanez care ar vrea să-l cumpere. Acest lucru m-ar ajuta mult. Cu banii primiţi aş
putea să-mi cumpăr o căsuţă undeva în Serbia. Recent, m-am înţeles cu prietenul meu albanez să
vadă în ce stare se află apartamentul. L-am rugat să le spună celor care sunt acum în el că i-am
cedat apartamentul deoarece îi datorez mulţi bani. Nu a reuşit însă să-i scoată. I-au spus că şi la
ei am o datorie şi că de asta au intrat în apartament. Nu-i cunosc, în viaţa mea nu i-am văzut,
sunt veniţi de undeva din Albania. Ce sa fac? Nu-mi rămâne decât să aştept”.
(Pristina, 17 martie 2000)

Generalul pe tanc alb

Revenim în oraşul Orahovac după aproape un an. Localitatea este acum împărţită. Sârbii
trăiesc aici înconjuraţi de albanezi. În partea sârbă străzile sunt aproape pustii, iar singurul
restaurant pe care l-am putut găsi era o prăvălie cu trei mese acoperite cu cearşafuri pătate de vin
şi scrum, pe care trona câte o solniţă mare. Săptămâna trecută au fost arestaţi 13 sârbi care au
încercat să iasă din Orahovac. Oraşul se află de câteva luni sub asediu. Uneori ne e mai greu cu
norvegienii ăştia decât cu albanezi - ne spune Mihailo Savic, fost lăcătuş, acum ospătar.
Imaginaţi-vă că nici măcar vecina mea nu a putut părăsi oraşul să nască undeva în condiţii
decente. A născut aici la spital de unde în aceeaşi zi albanezii au aruncat-o în stradă cu tot cu
copil. Cei de la KFOR au refuzat s-o transporte într-un spital deoarece nu avea aprobare pentru
escortă! În Orahovac sunt vreo 400 de copii sârbi care au pornit acum o lună la şcoală fără
manuale şi caiete. Încăperea care ţine loc de şcoală nu are WC-uri, aşa că elevii fug până acasă să-
şi facă necesităţiile. Deşi în oraş mai locuieşte şi un medic, acesta nu poate să facă mai nimic
pentru conaţionalii săi, deoarece nu are nici instrumente şi nici un fel de medicamente în afară de
antinevralgic. Are un sfert de tonă de tablete primite de la o firmă nonprofit. Acum câteva zile,
cinci copii s-au îmbolnăvit de hepatită, iar doi au tuberculoză, spune Golub Kujundzici, membru
al consiliului bisericesc din localitate. Nu avem apă potabilă şi abia de curând KFOR-ul ne aduce
apa în cisterne, zice cu amărăciune cantorul.
Localnicii au aşteptat în zadar câteva săptămâni contingentul rusesc. Ruşii n-au mai ajuns la
Orahovac. Au fost opriţi de baricadele ridicate pe drum de albanezi. Ofiţerul care ne însoţea nota
sârguincios în carneţelul său ce spunea interlocutorul nostru, promiţându-i că îl va înştiinţa pe
şeful său şi că va aduce ajutoare.
- Ar fi bine domnule, dacă norvegianul ăsta ar nota mai puţin şi ar face măcar ceva din ce
promite. Să ştiţi că poate fi şi altfel. Noi aşa nu mai rezistăm mult timp, şi când ne sare ţandăra,
nu vom mai aştepta nici pe generalul lor călare pe un tanc alb, nici armata iugoslavă. Singuri ne
vom elibera din robia asta, chiar dacă vom muri cu toţii.
Plătim berea şi ne luăm rămas bun de la cei doi bărbaţi.
(Pristina, 20 martie 2000)

Ziua care nu va mai veni

Teofil Parasca trebuia să devină preot, dar destinul i–a hărăzit uniforma de poliţist. Vocea sa
sobră şi serioasă care nu se potrivea cu râsul său sănătos l-ar fi ajutat negreşit să devină un bun
preot, însă acum el este purtătorul de cuvânt al contingentului românesc din cadrul misiunii
UNMIK în Kosovo. Harul cu care mânuieşte cuvintele face ca funcţia să i se potrivească precum
o mănuşă.
 Cei peste 40 de ofiţeri români câţi lucrează acum la UNMIK în Kosovo se descurcă foarte bine.
Prin profesionalismul lor, aceşti oameni au reuşit în doar câteva luni imposibilul: Să fie apreciaţi
şi de albanezi şi de sârbi în aceeaşi măsură.
-Gradul meu este Teo, şi nu-mi veţi spune altfel, ne atenţiona în glumă ofiţerul cu bereta
albastră în timpul conversaţiei.
Fiind superviser, Teo răspunde de instruirea noilor poliţişti sosiţi de pretutindeni în provincie:
- O experienţă interesantă am avut-o la o tragere cu colegii din Tanzania. M-am apucat cu
mâinile de cap când am observat că li se bălăngănea ţeava pistolului în timp ce trăgeau... Cea
mai hazoasă întâmplare însă a fost cu cei din insulele Fiji care în septembrie au venit în
uniformele lor tradiţionale: sandale şi fustiţe pe care scria, ce-i drept - Kosovo Police. Au
tremurat săracii aşa vreo două luni până când norvegienii nu le-au dat nişte pantaloni şi geci
mai serioase de iarnă.
Ne despărţim de Teo pentru a ne întâlni cu şeful contingentului românesc din Kosovo, maiorul
Adrian N.
Un tip care ştie ce vrea, Adrian este poliţistul de numele căruia se leagă cele mai mari capturi
de droguri de la noi din ţară. Înalt şi bine legat, cu părul grizonat şi prins într-o coamă permanent
cu o mini-cască în ureche şi ochelari negrii de soare, părea decupat dintr-un film american de
acţiune. Maiorul ne conduce la familia Marinkovic, unul din cazurile de care se ocupă.
Pe o stradă îngustă aproape de mănăstirea Gracanica, după un gard din scânduri se află casa
soţilor Marinkovic, o casă modestă, dar îngrijită şi curată. Bătrânul ne deschide uşa şi ne pofteşte
în sufragerie. Fiul lor a dispărut acum câteva luni. Soţia acestuia speră ca acesta să se reîntoarcă
acasă. A auzit de la nişte cunoscuţi că Goran, soţul său, s-ar afla într-un lagăr de muncă undeva în
nordul Albaniei.
Bătrânul Marinkovic respectând obiceiurile locului, fără să ne întrebe, o pune pe femeia în
negru să ne facă o cafea. Ne serveşte apoi cu câte un păhărel de vinjak (coniac sârbesc), toastează
privindu-ne pe fiecare în ochi, dă pe gât întregul conţinut trântind păhărelul pe măsuţă din lemn
masiv şi i se adresă lui Adrian:
-Ne aduceţi vreo veste bună domnule maior?... Poate data viitoare...
Îşi luă în braţe nepoata de şase ani şi umplu paharele cu vinjak. Micuţa Snezana părea
interesată doar de camera lui Marian şi de microfonul pus pe măsuţă.
-Aşteptăm cu toţii ziua când Goran se va întoarce acasă la soţia şi fetiţa sa. Va fi o adevărată
sărbătoare pentru noi, spune bătrânul Marinkovic. Apoi soţia lui Goran ne povesti cum a fost
răpit şi unde s-a întâmplat nenorocirea.
-L-au scos din maşină şi din acea zi nu a mai auzit nimeni de el. Cumnatul meu a încercat
prin Crucea Roşie să afle vreo informaţie despre soarta lui Goran. Nimeni nu ştie nimic. Acum
trei luni am auzit că ar fi într-un lagăr şi speranţele noastre au renăscut. Vreau să se întoarcă
pentru că nu a făcut nimănui nici un rău. Dumnezeu e sus şi vede...Nu voi înceta niciodată să
sper...
Adrian însă ştie că Goran nu se va mai întoarce vreodată la familia sa. A fost ucis acum o
lună.
(Pristina, 21 martie 2000)

Ultimul tangou socialist

 - Ştii cum sună începutul primei fraze din testamentul lui Slobodan Miloşevici? Mă
întrebă Dragan, fostul meu coleg de facultate, într-o seară acum câteva luni în micuţa sa
garsonieră din centrul Belgradului. Bineînţeles că nu ştiam.
- Păi cam aşa: „Dacă voi muri vreodată...”.
Un exemplu tipic de umor balcanic. Amărăciune, supărare, dar şi speranţă. Puţini dintre
cei pe care de a lungul anilor i-am cunoscut în Serbia credeau că sfârşitul anului, al secolului şi al
mileniului va aduce şi sfârşitul carierei politice a lui Miloşevici. Nimeni din Serbia nu era
indiferent faţă de cel care prin deciziile sale a marcat un deceniu din istoria acestei ţări.
Idolatrizat şi anatemizat cu aceeaşi înfocare, fostul bancher specializat pe Wall Street va părăsi
fotoliul prezidenţial după o mutare de maiestru recunoscând înfrângerea.
Alegerile s-au încheiat de mai bine de o săptămână, dar de câteva zile bune opoziţia şi
socialişti stau în expectativă aşteptând fiecare următoarea mişcare a taberei adverse. Primii se
chinuiau să declanşeze greva generală declarată în urmă cu câteva zile pentru a forţa comisia
electorală federală să valideze rezultatele alegerilor prezidenţiale şi înfrângerea lui Miloşevici.
Dorinţa hotărâtoare a oligarhiei socialiste de a subordona totul rămânerii lui Miloşevici la putere,
a adus Serbia în după amiaza şi seara zilei de 5 octombrie în pragul unei tragedii.
Situaţie explicabilă de altfel, deoarece pentru preşedintele Miloşevici bătălia
postelectorală se poartă în termeni de „ a fi sau a nu fi”. El nu se zbate numai pentru menţinerea
puterii ci şi pentru supravieţuire. Viaţa sa depinde de decizia comisiei federale electorale şi de
numărul celor care vor răspunde chemării opoziţiei.
În cursul nopţii, tinerii de la organizaţia „Otpor” au împânzit Belgradul cu afişe negre pe
care scria „Gotov je”9 şi „Zatvoreno zbog kradje”10 . N-au ratat un stâlp, n-au omis nici o vitrină
şi nu le-a scăpat nici o „ciupercă” din staţile de autobuz sau vreun coş de gunoi.
Vreme friguroasă şi mohorâtă în această joi de 5 octombrie. De la primele ore ale
dimineţii în capitala iugoslavă au început să sosească primii susţinători ai opoziţiei din provincie
pentru marele miting care urma să înceapă în jurul prânzului în faţa clădirii parlamentului
federal.
La periferia Belgradului, Ljubisav privea mulţimea de oameni care se îndrepta cu
hotărâre spre centru şi decisese să se urce la volanul buldozerului său şi să vadă ce se întâmplă.
Astfel, Jo, cum îl porecliseră cu mulţi ani în urmă prietenii deoarece a fumat din totdeauna numai
ţigări fine şi a dus o viaţă „dulce”, îşi porni agregatul său mobil şi călcă zdravăn pe imensa
pedală de acceleraţie. După câteva minute, buldozerul american „Internaţional 530 A” turuia spre
centrul Belgradului lăsând în urmă un nor de fum care în oraşele occidentale ar fi fost considerat
o catastrofă ecologică. În mai puţin de o oră, Jo parcase buldozerul său în faţa palatului federal
ignorând zecile de semne de circulaţie care îi interziceau acest lucru. El nu-şi imagina că
mergând în faţa mulţimii, în acea zi memorabilă va intra cu buldozerul său în istorie şi că îşi va
ajuta compatrioţii să pună capăt unui regim autoritar şi unui deceniu de declin. Când Jo opri
buldozerul pe platou era deja o mulţime de oameni şi mulţi încă mai soseau.
Prezenţa unui număr mare de oameni la miting era ultima carte la îndemâna opoziţiei
sârbe de a forţa regimul să recunoască victoria lui Vojislav Koştuniţa din primul tur de scrutin.
Asul din mânecă al celor care de zece ani i se împotriveau lui Miloşevc, îl reprezentau
susţinătorii din provincie, deoarece belgrădenii nu au răspuns suficient de prompt chemării
opoziţiei şi a organizatorilor. Scenariul părea simplu, dar deznodământul era imprevizibil.

9
„Închis din cauza fraudei”
10
„E gata”
 Poporul s-a trezit. A ieşit în stradă şi prin forţa voinţei, a pasiunii şi mâniei a decis cine va
fi viitorul şef al statului iugoslav. Niciodată străzile Belgradului nu au fost mai pline. În jurul
prânzului masa de oameni curgea spre Palatul Parlamentului iar în parcul dintre cele două clădiri
impunătoare adepţii opoziţiei se călcau deja pe picioare. E frig, iar cerul se înnorase şi plaia
ameninţa să zădărnicească intenţiile organizatorilor mitingului. Un cordon de poliţişti împiedica
intrarea în „skupstina”. Pe scena improvizată pe platou se perindau diferiţi vorbitori care
impplorau oamenii adunaţi la non-violenţă şi răbdare. Aceştia erau însă prea obosiţi şi flămânzi.
Epuizându-şi stocul, chioşcurile cu pljeskavica 11 nu mai fac faţă solicitărilor. Un bărbat comandă
de la vânzătoarea firavă 42 de pljeskavica. Femeia refuză să-l servească spre satisfacţia celorlalţi
clienţi flămânzi înnebuniţi de mirosul cărnii prăjite care venea din cuşeta din metal. Bărbatul
plecă furios dar nu înainte de a ameninţa că se va întoarce cu băieţii şi va lua toneta pe sus cu tot
cu vânzătare. Un elicopter al armatei făcu câteva ture deasupra mulţimii ceea ce o irită şi mai
mult. Oamenii îşi pierdeau încet răbdarea. Când mulţimea încercă să forţeze intrarea în
Parlament, poliţiştii traseră câteva grenade lacrimogene. Fumul gălbui se dispersă cu repeziciune
determinând oamenii să fugă care încotro. În spatele clădirii vreo 50 de poliţişti stăteau într-un
autobuz aşteptând ordinul. La un moment dat, şoferul porni motorul şi autobuzul dispăru din
centru în fluierăturile şi huiduielile demonstranţilor. Dintr-un grup de tineri fu aruncat un
„cokteil Molotov” spre una din maşini aflate în parcarea din faţa clădirii. Autoturismul se
transformă într-o clipă în torţă, iar mulţimea se regrupă şi forţă din nou cordonul de poliţişti. În
următoarele minute alte trei maşini au luat foc. Jo porni buldozerul, ridică bena şi porni spre
grupul de poliţişti. Mulţimea reuşi să rupă cordonul de poliţişti şi în urale, strigăte şi ţipete,
primii demonstranţi intraseră în clădirea parlamentului. Cineva arunca de zor printr-o fereastră
de la etajul I o groază de hârtii. Erau buletinele de vot de la prezidenţiale. În următoarele câteva
clipe încăperea de unde zburau spre mulţime hârtiile luă foc. Apoi şi de la alte ferestre un fum
negru începu să se înalţe spre cer. Din clădire ieşeau în grabă tot mai mulţi oameni. Fiecare cu
câte un „trofeu”. Un tânăr părăsi clădirea cu un radiator, altul alerga spre parc cu un cuier în
mână. Din depărtare se auzeau sirenele pompierilor. Doi tineri coborau pe stradă ducând în spate
un covor lung, iar alţi doi câte un fotoliu. În faţa Casei Tineretului băieţii au obosit. Au întins
covorul în mijlocul carosabilului şi pe covorul roşu au aşezat cele două fotolii. De undeva apăru
repede şi o măsuţă cu un telefon. Unul din băieţi se aşeză în fotoliu luă telefonul şi formă un
număr:
- Alo! Mamă? Vezi că vin acasă... Da, totul e în regulă... Da, da, îţi aduc un covor se
potriveşte cu mobila din sufragerie... Da, l-am măsurat cu Boki! Avem şi două fotolii...
Maşinile care treceau îi ocoleau cu grijă pe cei doi băieţi care se odihneau în mijlocul străzii.
Lângă fântâna arteziană din Piaţa N. Pasic un tip vânjos se odihnea îmbrăcat în geacă şi
pantaloni de blugi, avea o cască de poliţist în cap, iar în mână ţinea un scut transparent. Câţiva
metri mai departe un alt culegător de suveniruri se plimba triumfător cu o vestă anti-glonţ pe el şi
cu o mască de gaze atârnată la piept.
(Belgrad, 5 octombrie 2000)

Dispariţia simbolurilor

Seara se lăsa uşor peste euforia oamenilor care nu conteneau să cânte şi să danseze pe străzile
Belgradului când Jo porni din nou buldozerul său. Trase de volan cât putu spre stânga, trecu
peste trotuar şi era cât pe aci să agaţe semaforul din intersecţia din faţa Poştei. Îşi făcu loc cu brio
11
sendvici cu carne măcinată
prin mulţimea care-l aplaudă şi coboră hardughia sa pe Takovska unde la numărul 10 se afla
Radio -Televiziunea Sârbă. Clădirea era păzită de poliţiştii dezorientaţi de ceea ce se întâmpla în
jurul lor. În urmă cu jumătate de oră, mulţimea a încercat să ia cu asalt clădirea, dar oamenii în
uniforme albastre au reuşit să reziste. Jo ridică bena şi în uralele demonstranţilor se urcă cu
buldozerul său pe trotuarul din faţa televiziunii împingând două jardiniere din beton care făceau
imposibilă parcarea autoturismelor în aceea zonă. De dincolo de benă auzi o somaţie:
- Stai că trag! Opreşte!
Jo neglijă strigătele disperate ale celor câţiva poliţişti aflaţi în faţa sa. Călcă pe acceleraţie şi
înaintă câţiva metri înspre cordon. Unul din poliţişti scoase pistolul şi trase două focuri.
Mulţimea din jurul buldozerului începu să fugă în toate direcţiile. Se mai auzi încă un foc de
armă. Glonţul trecuse prin parbrizul buldozerului lângă jo şi se opri în pomul din spatele
agregatului. Buldozerul înaintă încet dar sigur spre intrarea principală. Poliţiştii speriaţi fugiră
înăuntru. Intrarea în Televiziune era acum liberă. Jo opri buldozerul când mulţimea se apropia în
iureş spre intrare, coborâ din hardughia sa şi se îmbrăţişă cu oamenii. Câteva femei s-au apcat să-
l pupe felicitându-l pentru curajul arătat. Demonstranţii au intrat în televiziune şi pin aceasta
murise un alt simbol al regimului lui Miloşevic. În scurt timp, clădrea Televiziunii era în flăcări
care au cuprins rapid trei etaje ale construcţiei.
Seara în drum spre hotel, trecem prin Piaţa Universităţii unde într-una din clădirile vechi
se află sediul Partidului Socialist. Sute sau chiar mii de fluturaşe electorale socialiste sunt
aruncate pe trotuar pe carosabil şi prin parc. În faţa clădirii un tânăr păzeşte în aşteptarea cuiva
un sac de hârtie igienică şi trei box-uri de coca cola. Din clădirea SPS un individ iese cu un
monitor în braţe şi în grabă îl pune în portbagajul unei maşini parcate în colţul străzii. În urma sa
vine grăbit prietenul său cu un calculator. În următoarele clipe în faţă ne apăru un bărbat scund
şi brunet cu ceva în mâini. Găfăia de ziceai că-şi va da duhul în faţa noastră. Ducea un aparat
xerox şi se grăbea să-l ducă la maşină. La colţ, o femeie şi un bărbat se certau încercând să
înghesuie o măsuţă şi două fotolii într-un „Yugo”. La ştiri aflu că demonstranţii au intrat şi în
clădirea ziarului „Politika”, dar că nu au distrus nimic. Pentru mâine e prevăzută şedinţa
consiliului de administraţie a ziarului când va fi aleasă noua conducere deoarece fostul director
Dragan Hadzi Antic a fugit. Prin oraş se zvoneşte că a sters-o într-o ambulanţă având asupra sa o
geantă cu un milion de mărci germane. În seiful din cabinetul fostului director demonstranţii au
găsit, potrivit stirii, o sumă fabuloasă. A mai dispărut astfel încă un simbol al vechiului regim.
Numai în câteva ore, demonstranţii au „cucerit” Parlamentul federal, au intrat în Televiziune şi
au pus sub control cel mai mare cotidian din Balcani. În timpul demonstraţilor două persoane şi-
au pierdut viaţa un bătrân şi-a găsit sfârşitul în urma unui infarct, iar o femeie a fost victima unui
accident de circulaţie. Acesta pare să fie preţul plătit de sârbi pentru înlăturarea lui Miloşevic de
la putere.
(Belgrad, 5 octombrie 2000)

Victoria absolută a moderaţilor

După cum era de aşteptat, alegerile locale din Kosovo desfăşurate la sfârşitul lunii octombrie
nu au decis absolut nimic şi nu au schimbat cu nimic situaţia din provincie. Kouchner şi echipa sa
au dorit cu orice preţ să organizeze scrutinul în ciuda tuturor dificultăţilor. Condiţiile în care s-au
dsfăşurat alegerile sunt departe de a se putea numi satisfăcătoare, scrutinul reducându-se la
confruntarea între două partide politice: Uniunea Democrată din Kosovo a lui Rugova şi Partidul
Democrat din Kosovo condus de Hashim Tachi.
 În timpul campaniei electorale s-a purtat un adevărat război între adepţii academicianului
moderat şi susţinătorii fostului lider UCK. Comisia OSCE care monitoriza desfăşurarea
campaniei a fost nevoită să amendeze de câteva ori partidul lui Tachi pentru comportamentul
susţinătorilor acestuia care au transformat adesea duelurile verbale în atacuri fizice împotriva
colaboratorilor lui Rugova, au tras focuri de armă la întruniri, au acceptat prezenţa membrilor
12
Corpului de Protecţie în uniforme UCK la mitingurile lor electorale etc.
Deşi scopul final declarat al tuturor formaţiunilor politice participante la scrutin este în
continuare independenţa provinciei, diferenţa esenţială între Rugova şi Tachi rămâne modalitatea
de obţinere a mult râvnitei suveranităţi. Negocieri ori război. Spre surprinderea opiniei publice
internaţionale, victoria lui Rugova a arătat că majoritatea albanezilor din Kosovo au optat totuşi
pentru negocieri. Au ales o abordare moderată a problemei kosovite promovată de liderul cu
eşarfă, respingând în acelaşi timp soluţiile radicale propuse de Tachi.
După cum era de aşteptat, sârbii care au mai rămas în provincie, au boicotat alegerile, iar noile
autorităţi de la Belgrad au considerat scrutinul inacceptabil deoarece în momentul de faţă, nu
există condiţii elementare pentru desfăsurarea acestuia, iar organizatorii scrutinului nu s-au bazat
pe legislaţia sârbă şi nu au respectat prevederile Rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate.
„În Kosovo sârbii nu au nici un fel de drepturi şi ca atare ne-a fost imposibil să participăm la
alegeri”, a afirmat episcopul sârb Artemije. El a adăugat că scrutinul nu a fost nici liber nici
democratic, neexistând condiţii elementare de securitate pentru participarea sârbilor.
Una peste alta, albanezii din Kosovo şi-au ales liderii sub supravegherea comunităţii
internaţionale şi asta în ciuda împotriviii sârbilor. Rezultatele scrutinului în care Rugova l-a
învins pe Tachi oferă o speranţă acelor albanzi care mai cred că se poate găsi o soluţie de
compromis care ar linişti spiritele în provincia Kosovo. După preluaea funcţiilor în instituţiile şi
administraţia locală liderii albanezi vor trebui să se gândească la faptul că mai de vreme ri mai
târzu, vor fi nevoiţi să accepte o relaţie normală cu Serbia. La acest lucru îi îndeamnă în primul
rând schimbările democratice survenite pe scena politică de la Belgrad şi apoi poziţia comunităţii
internaţionale care nu mai pune în discuţie secesiunea provinciei.
(Belgrad, 2 noiembrie 2000)

Ţinutul nimănui

Există o zonă unde nimeni nu ştie nimic, unde nimeni nu răspunde pentru nimic şi despre care
nimeni nu vrea să vorbească nimic. Aici nimeni nu are nume. Toţi sunt suspicioşi. Zona se
numeşte: Presevo – Bujanovac – Medvedja. Are o lăţime de 5 km şi aproximativ 200 km lungime
de-a lungul graniţei administrative între Kosovo şi Serbia şi a apărut în urma semnării Acordului
tehnic militar între NATO şi armata iugoslavă. În termeni tehnico-militari cele trei comune în
care trăiesc aproximativ 70.000 de oameni reprezintă începutul zonei demilitarizate, denumită de
localnicii „Triunghiul Bermudelor” pentru că dincolo de marginea vestică a acestor comune
nimeni nu ştie ce se întâmplă. Este spaţiul în care dacă intri, rişti să nu mai ieşi niciodată. Acolo
nu intră nici trupele KFOR, nici poliţia sârbă, nici armata iugoslavă. Cei care fac legea dincolo de
comune sunt membrii aşa-zisei Armatei de Eliberare Presevo-Bujanovac-Medvedja.

12
Înfiinţat prin transformarea UCK
 Fâşia nimănui a devenit în ultimele câteva luni teatrul unor dispute, provocări şi incidente
soldate cu moartea şi dispariţia mai multor persoane.
În localităţile din zonă, tensiunile, neînţelegerile şi suspiciunile au atins în ultimul timp cote
alarmante. Confruntările dintre albanezi şi forţele poliţieneşti amintesc neîndoielnic de
începuturile crizei kosovite. Indiferent ce spun localnicii, albanezii nu percep armata şi poliţia ca
fiind ale lor.
Într-o dimineaţă înnorată şi friguroasă de început de noiembrie ajung împreună cu colegul
meu Srdjan în sfârşit în comuna Bujanovac unde aproape 60% din populaţie sunt albanezi.
Parcăm în centrul localităţii lângă un BMW argintiu care contrasta puternic cu căruţa trasă de un
măgăruş amărât care tocmai trecea spre piaţă. Separarea locuitorilor din Bujanovac evidentă.
Albanezii şi sârbii frecventează separat localurile lor şi nu se întreţin între ei. Singurul loc unde
separarea nu este atât de vizibilă e piaţa din localitate. Ziua de luni e zi de piaţă. Atunci în
Bujanovac vine un adevărat val de oameni din satele vecine şi îşi aduc vitele şi produsele
agricole la vânzare. Ca în orice piaţă din lume şi aici se vorbeşte mai mult decât în orice alt loc
din orăşelul care e cuprins de pericolul escaladării conflictului. „ Oamenii şi-au făcut aci, de-a
lungul anilor, averi şi nimănui nu-i convine această situaţie tensionată. Vezi brutăria aia de
acolo? Ramiz face acolo pâine de ani de zile aşa cum înaintea lui o făcea taică său , moşu`
Riza. Şi acum cumpăr pâine de la Ramiz dar nu mai vorbim ca înainte de fotbal, femei şi...
Doamne fereşte de politică! S-au schimbat vremurile...” ne spune un bătrân de după o grămadă
de varză. Un bărbat ne întreabă de ce se vorbeşte imediat despre terorismul albanez când
atacatorii încă nu au fost prinşi? Răspunsul la această întrebare îl căutăm la sediul poliţiei din
localitate. Aici un ofiţer robust în uniformă de camuflaj şi vestă anti-glonţ ne spune că identitatea
celor care îi atacă pe civili şi pe poliţişti este în general necunoscută. Doar în câteva cazuri se ştie
că cel care conduce atacurile este un albanez originar din această zonă, dar care trăieşte de
treizeci de ani în Macedonia. El este membru UCK şi coordonează un grup înarmat compus din
vreo zece persoane tot din zona Bujanovac. În scurt timp ajungem în cazarma armatei iugoslave
unde ne primeşte un ofiţer fost coleg de şcoală al lui Srdjan. Ne roagă să nu-i pomenim numele
în material. „Scenariul este cunoscut, în prima fază e atacată populaţia locală şi sunt ameninţaţi
cei consideraţi loiali Serbiei. Urmează răpirile şi se pun bombe în casele „necooperanţilor şi
trădătorilor”. Apoi sunt atacate organele de ordine – poliţia- şi în ultima fază ţinta atacurilor
teroriste devine armata. Cu populaţia albaneză aproape că nu avem nici un fel de contact. Ne
privesc ca pe nişte duşmani”. Aproape zilnic poziţiile armatei iugoslave sunt atacate din „ţinutul
nimănui”. Sub nici o formă ofiţerul nu vrea să ne ducă în prima linie, să stăm de vorbă cu
militarii astfel că ne luăm rămas bun şi plecăm din „zona de risc maxim”.
(Bujanovac, 12 noiembrie 2000)
Anexă nr.1

Localităţi Localităţi Localităţi

Anul Numărul cu cu 1-10 cu 10-50
de total de populaţie persoane de persoane de
recensământ localităţi albaneză religie religie
100% ortodoxă ortodoxă
1971 1.440 547 146 260
1981 1.445 608 164 186
1991 1.449 776 96 206

Anexă nr.2

Anexă nr.3

Armament, muniţie şi materiale explozive

confiscate la graniţa cu Republica Albania
în perioada 01.01-31.08.1998
 Felul armamentului bucăţi kg
a) ARME
1. Diferite tipuri de puşti 947
2. Puşti mitraliere şi 161
mitraliere
3. Tunuri fără recul (TFR) 7
cu afet
4. Mortiere 26
cal. 60 mm şi 82 mm
5. Mitraliere cal. 12,7 mm 3
6. Aruncătoare 65
de grenade (AG)
7. Pistoale 15
8. Pistoale automate 26
9. Grenade 3.295
b) MUNIŢIE
1. Muniţie de infanterie 348.954
2. Grenade pt. AG 289
3. Mine pt. mortiere 422
4. Mine pt. (TFR) 62
5. Mine anti-tanc 55
Materiale explozive 132,2 kg
 Anexă nr.4

LISTA ATACURILOR TERORISTE

1991-1998

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 27.07. total

1998
Total 11 12 8 6 11 31 55 887 1021
împotriva 11 11 8 3 7 19 31 440 530
poliţiştilor
împotriva - - - - -
refugiaţilor 8 1 14 24
sârbi
împotriva - - - 3 4 3 23 432 467
civililor
Total morţi 1 3 2 5 6 10 12 110 149
Poliţişti 1 3 2 2 4 1 44 57
Civili 5 4 6 11 66 92
Total răniţi 4 9 12 2 9 7 27 258 328
răniţi rav 2 8 11 2 7 3 15 134 182
răniţi uşor 2 1 1 2 4 12 124 146
Poliţişti 4 6 12 1 7 6 13 178 227
Răniţi grav 2 5 11 1 5 3 8 96 131
Răniţi uşor 2 1 1 2 3 5 82 96
Civili 3 1 2 1 14 80 101
Răniţi grav 3 1 2 7 38 51
Răniţi uşor 1 7 42 50
Terorişti 2 1 5 96 104
ucişi

Anexă nr.5

Atacuri teroriste după intrarea KFOR în Kosovo

perioada 10 iunie 1999 – 30 martie 2000

Total sârbi albanezi alte naţionalităţi

 Ucişi 936 835 72 29
Răniţi 876 824 20 32
Dispăruţi 967 873 66 28

Anexă nr.6
Populaţia

Naţionalitatea Septembrie Refugiaţi după Septembrie

1998 10 iunie 1999 1999
1. Albanezi 1.245.000. - 1.245.000
160.000*
2. Sârbi 328.000 224.000 104.000
3. Muntenegreni 23.000 13.000 10.000
4. Iugoslavi 3.500 2.500 1.000
5. Macedoneni 980 880 100
6. Rromi 97.000 62.000 47.000
Egipteni (musulmani de
7. limbă albaneză) 41.000 23.000 21.000
8. Musulmani 37.000 15.000 22.000
(de limbă sârbă)
9. Gorani (musulmani de 25.000 10.000 15.000
limbă sârbă)
10. Turci 28.000 12.000 16.000
TOTAL 1.826.480 360.380 1.641.100

* după 10 iunie 1999 în Kosovo au intrat 160.000 de cetăţeni albanezi care trăiesc
actualmente fără formele legale în provincie.
 Refugiaţii în R.F. Iugoslavia

În Serbia------------------------------------------------- 268.380
În Muntenegru------------------------------------------ 45.080
Total------------------------------------------------------- 313.460

Refugiaţi în alte state:

Macedonia----------------------------------------------- 15.700
Bosnia---------------------------------------------------- 14.950
Turcia----------------------------------------------------- 8.200
Bulgaria-------------------------------------------------- 1.480
Italia------------------------------------------------------ 3.590
Alte state europene------------------------------------- 3.000
Total refugiaţi în alte state---------------------------- 46.950

Total refugiaţi din Kosovo---------------------------- 360.380

 La Priština înainte de intrarea trupelor KFOR trăiau 44.000 de sârbi, astăzi doar
270.
 Scolile din Priština înainte de intrarea trupelor KFOR frecventau 25.000 de elevi şi
studenţi sârbi, astăzi în capitala provinciei Kosovo trăiesc 35 de elevi sârbi şi nu este
nici un student.
 Au fost arse din temelie aproximativ 50 de mii de case aparţinând sârbilor,
rromilor, turcilor şi altor etni nealbaneze.
 Au fost arse, dinamitate şi distruse 85 de mănăstiri şi biserici sârbeşti.
 Au fost furate 12.000 de autoturisme şi au fost introduse din Albania peste 250.000
de autovehicule majoritatea fără acte.
Hărţi

Nr.1 - harta mănăstirilor şi a bisericilor sârbeşti din Kosovo

Nr.2 - harta incidentelor de frontieră şi a filierelor de armament
Nr.3 - harta distrugerilor NATO

CRONOLOGIA EVENIMENTELOR
CARE AU INFLUENŢAT ISTORIA
PROVINCIEI KOSOVO ŞI METOHIJA

Sec. al II -lea î. de H. - în zona balcanică vin ilirii.

Sec. al VI-lea d.H. - în regiune sosesc slavii.
1190 - statul medieval sârb Raska se extinde şi în Kosovo, Lab şi Metohija, aceste teritorii
fiind până în sec. al XIV-lea teritoriul central al statului sârb.
1389 - are loc bătălia de pe Câmpia Mierlei în care armata otomană înfrânge oştirea sârbească,
ceea ce va coincide cu începutul declinului statului sârb.
10 iunie 1878 - aproximativ 300 de albanezi formează Liga din Prizren solicitând de la
autorităţiile otomane autonomie şi unirea tuturor teritorilor locuite de albanezi. Se naşte astfel
conceptul "Albaniei Mari".
1878-1912 - Prin plecarea a aprox. 400.000 de sârbi, echilibrul etnic din provincie este
distrus definitiv.
28 noiembrie 1912 - La Vlore este proclamată independenţa Albaniei.
1912-1913 - După încheierea Primului război balcanic, Kosovo reintră în componenţa Serbiei
care, împreună cu Muntenegru, este recunoscută de marile puteri ca stat independent.
1918 - Tratatul de la Saint-Germain confirmă apartenenţa provinciei la Regatul Sârbilor,
Croaţilor şi al Slovenilor.
Aprilie 1941 - Kosovo e ocupat de Italia fascistă şi anexat Albaniei Mari. Din provincie
emigrează în mai puţin de un an peste 65.000 de sârbi, iar în locul lor autorităţiile fasciste
aduc aproximativ 100.000 de colonişti albanezi care se instalează în casele părăsite de sârbi.
16 septembrie 1943 - Sub protectoratul Italiei fasciste se înfiinţează a doua Ligă din Prizren
care, în ideea "apărării tuturor teritorilor albaneze" susţine continuarea epurării etnice a
provinciei.
Noiembrie 1944 - Partizanii iugoslavi eliberează provincia, iar în decembrie începe revolta
albanezilor, membri ai trupelor baliste (aliaţi ai germanilor şi ai italienilor), care durează până
în martie 1945.
6 martie 1945 - Din cauza situaţiei încordate, noua putere comunistă emite un decret prin care
se interzice reîntoarcerea sârbilor şi a muntenegrenilor în regiunea Kosovo şi Metohija.
1963 - Prin modificarea Constituţiei RPF Iugoslavia, regiunea Kosovo şi Metohija devine
provincie autonomă în cadrul federaţiei iugoslave.
1968 - În provincie au loc ample demonstraţii ale albanezilor care solicită transformarea
provinciei în republică.
1974 - Este adoptată Constituţia RSFI prin care se extinde autonomia provinciei. Kosovo
devine astfel practic "stat în stat".
1981 - Potrivit recensământului, în Kosovo, 77,42% sunt albanezi, 13,22% sârbi, 3,7%
musulmani, 2,15% rromi, iar 1,71% sunt muntenegreni. Este ultimul recensământ la care
participă şi populaţia albaneză.
Au loc noi mişcări de protes ale albanezilor. Se scandeaza: "Kosovo republică".
1987 - Proaspăt alesul lider al UCS, Slobodan Miloşevici, îi linişteşte pe sârbi promiţându-le
sprijin.
Martie 1989 - În urma mişcărilor de protest, preşedinţia iugoslavă declară în Kosovo stare de
urgenţă.
5 iulie 1990 - Parlamentul Serbiei dizolvă parlamentul şi guvernul din Kosovo, limitând
autonomia provinciei.
Izbucnesc o serie de violenţe între poliţia sârbă şi demonstranţii albanezi, soldate cu moartea a
cel puţin 20 de persoane.
7 septembrie 1990 - Liderii politici albanezi formează parlamentul lor paralel, proclamă
independenţa "Republicii Kosovo" şi votează aşa-zisa "Constituţie de la Kacanik".
1991 - recensământul nu poate fi realizat datorită boicotării de către populaţia albaneză
Septembrie 1991 - Sfidând autorităţiile sârbe, albanezii organizează referendum prin care
majoritatea covârşitoare se declară pentru independenţa provinciei.
Mai 1992 - Au loc alegerile ilegale albaneze pentru parlamentul paralel, iar preşedintele
"Republicii Kosovo" devine scriitorul Ibrahim Rugova.
Octombrie 1992 - Pentru prima dată de la restrângerea autonomiei se întalnesc liderii celor
două etnii, albaneză şi sârbă, pentru a încerca să detensioneze situaţia din provincie. Albanezii
îşi organizează învăţământul propriu, refuzând cel de stat.
1993 - Poliţia sârbă arestează conducerea aşa-zisului "minister al apărării din Republica
Kosovo", format din foştii ofiţeri ai armatei federale iugoslave de etnie albaneză, care
planificau formarea armatei "Republicii Kosovo". A urmat arestarea conducerii aşa-zisului
"minister de interne", când sunt arestaţi aproximativ 100 de foşti poliţişti de etnie albaneză
care se constituisera "organele centrale şi locale poliţieneşti". Membrii "ministerului de
interne din Republica Kosovo" au avut parte de un proces mult mediatizat în Iugoslavia.
Printr-un comunicat prin care îşi revendica o acţiune de tip terorist, iese la rampă UCK (aşa-
zisa Armata de Eliberare din Kosovo). De atunci, organizaţia a întreprins mai multe sute de
acţiuni teroriste, ucigând câteva sute de persoane.
Ianuarie 1997 - Rectorul Universităţii de stat din Priština este grav rănit într-un atentat cu o
maşină-capcană.
Februarie 1998 - Poliţia sârbă întreprinde operaţiuni împotriva teroriştilor UCK în regiunea
Drenica, ucigând câteva zeci de separatişti.
13 martie 1998 - La alegerile parlamentare şi prezidenţiale albaneze ilegale, Ibrahim Rugova
este reales preşetinte al "Republicii Kosovo şi ignorând iniţiativele Occidentului la dialog,
solicită independenţa provinciei.
Aprilie 1998 - În Serbia se organizează un referendum în care 95% din populaţie se declară
împotriva amestecului străin în soluţionarea crizei kosovare.
Grupul de contact pentru fosta Iugoslavie votează la Londra noi sancţiuni împotriva
Iugoslaviei.
Octombrie 1998 - Emisarul american Richard Holbrooke şi preşedintele iugoslav Slobodan
Miloşevici semnează la Belgrad un acord privind modalităţiile de soluţionare a crizei din
Kosovo. Între timp NATO se pregăteşte pentru intervenţia împotriva Iugoslaviei.
Ianuarie 1999 - În satul Račak sunt descoperite trupurile a 40 de civili. W.Wolker, şeful
misiunii OSCE din Kosovo a acuzat imediat autorităţiile sârbe pentru comiterea acestui
"masacru".
Februarie-martie 1999 - La Rambouillet au loc negocieri între reprezentanţii guvernului sârb
şi lideri albanezi din kosovo. Cele două delegaţii negociează fără a ajunge la vreo înţelegere.
Jocurile de culise ale mediatorilor internaţionali şi poziţiile intransigente ale celor două părţi
duc la eşecul total al negocierilor.
24 martie 1999 - NATO începe agresiunea împotriva Iugoslaviei sub pretextul nerespectării
drepturilor omului. Bombardamentele vor dura 78 de zile şi nopţi. Perioadă în care au fost
ucişi peste 2.000 de civili iar peste 800.000 de etnici albanezi din Kosovo se vor refugia în
Albania şi FRI a Macedoniei.
8 iunie 1999 - La Kumanovo (FRI a Macedoniei) reprezentanţii armatei iugoslave şi cei ai
NATO semnează un acord tehnico-militar în care se prevede ca forţele sârbe să se retragă din
Kosovo, iar NATO să înceteze bombardamentele, în provincie să sosească trupe
multinaţionale KFOR, iar UCK să fie dezarmată şi dizolvată.
Odată cu retragerea armatei iugoslave şi a poliţiei sârbe, un număr mare de etnici sârbi
părăseşte provincia. După plecarea forţelor sârbe, în Kosovo se crează un vid de putere şi se
declanşează un val de teroare din partea albanezilor împotriva celorlalte etnii.
Aproximativ 220.000 de sârbi se refugiază în Serbia, iar cei rămaşi solicită protecţie
membrilor forţei multinaţionale. Potrivit presei occidentale mlitarii KFOR descoperă cu
ajutorul membrilor UCK o serie de aşa-zise gropi comune în care se presupune că autorităţile
sârbe au masacrat civili albanezi. Nu este oferită însă nici o dovadă palpabilă care să confirme
aceste presupuneri.
28 iunie 1999 - Primul termen pentru demilitarizarea UCK. Membrii gherilelor albaneze
încep să predea o parte din armamentul din dotare. KFOR nu are nici o evidenţă a
armamentului UCK.
 22 iulie 1999 - Expiră al doilea termen fixat de KFOR pentru predarea de către UCK a
întregului armament greu şi a 30 la sută din arme automate.
23 iulie 1999 - În localitatea Gracko, lângă orăşelul Lipljan, sunt ucişi 14 ţărani sârbi. KFOR
nu a reuşit nici până astăzi să identifice criminalii.
6 august 1999 - După o serie de omoruri, răpiri, violări de domicilii ale etnicilor sârbi,
distrugerea bisericilor şi a mănăstirilor sârbeşti, teroriştii albanezi întreprind o serie de atacuri
împotriva forţelor KFOR.
20 septembrie 1999 – expiră termenul de dezarmare totală a Corpului de Protecţie din Kosovo
(TMK), organism în care a fost transformată Armata de Eliberare din Kosovo după intrarea
trupelor KFOR în provincie. Nici acest termen nu a fost respectat.
4 noiembrie 1999 – OSCE a avertizat liderii albanezi că orice nou atac împotriva sârbilor şi a
altor minorităţi din provincie s-ar putea solda cu retragerea sponzorizărilor din Vest
22 noiembrie 1999 – preşedintele SUA Bill Clinton vizitează militarii americani din cadrul
KFOR, declarându-se mulţumit de evoluţia evenimentelor.
13 ianuarie 2000 – serg. Frank Ronghi, membru al contingentului american KFOR staţionat
la Vitina este acuzat de violarea şi uciderea unei fetiţe albaneze în vârstă de 11 ani.
14 martie 2000 – UNMIK şi OSCE anunţă începerea procesului de înregistrare a populaţiei
din Kosovo. Recensământul se va desfăşura în cele 400 de birouri deschise în provincie şi va dura
câteva luni.
17 aprilie 2000 – Aproximativ 350 de ofiţeri ai Euro-contingentului preiau comanda KFOR
fără a se modifica misiunea acestor trupe în provincie.
24 septembrie 2000 – Au loc alegeri parlamentare şi prezidenţiale în Iugoslavia. Preşedintele
Slobodan Miloşevici este învins în cursa pentru fotoliul prezidenţial de către Vojislav Koştunica,
candidatul Opoziţiei Democrate din Serbia, care devine astfel primul şef al statului iugoslav ales
prin sufragiu direct.
28 octombrie 2000 – UNMIK organizează alegeri locale în provincia Kosovo. Uniunea
Democrată condusă de Ibrahim Rugova obţine peste 60 % din voturi învingând astfel categoric
formaţiunea rivală Partidul Democrat al lui Hashim Tachi.
15 ianuarie 2001 – Bernard Kouchner îşi încheie mandatul de administrator civil al ONU în
Kosovo şi Metohija.

BIBLIOGRAFIE

1. Cvijic Jovan - „Opere alese”, vol. VII, Editura „SANU”, Belgrad, 1986
2. xxx - „Terorizam na Kosovu i Metohiji”, Editura SMIP, Belgrad 1998
3. xxx - „Kosovo i Metohija”; Editura SMIP, Belgrad, 1998
4. xxx - „Kosovo i Metohija – cinjenice”, Editura SSI, Belgrad, 1998
5. xxx -„Terrorist acts of Albanian terrorist groups in Kosovo and Metohija –
Documents and Evidence”, Editura „Sluzbeni glasnik”, Belgrad, 2000
6. Andjelkovic Zoran – „Days of Terror”, Editura Centre for Peace and Tolerance,
Belgrad, 2000
7. Cerovic Vuksan – „Kosovo – kontrarevolucija koja tece”, Editura Nova knjiga,
Belgrad-Pristina, 1989