Referat la Istoria Casei Regale a Romaniei

Imaginea lui Carol I în istoriografia comunistă din

România

Student: Popescu Emilian Adrian

Anul III, Istorie
 Ca orice regim totalitar, regimul comunist din România a folosit discursul istoric drept
armă politică şi ideologică pentru modelarea mentalităţii şi identităţii populaţiei. După instalarea
definitivă a comuniştilor la conducerea României, când aceştia preiau toate pârghiile puterii,
istoriografia se transformă, astfel, în discurs propagandistic ce trebuia să servească intereselor
politice ale partidului. Monarhia şi foştii suverani ai ţării sunt puşi la zid, iar, dintre aceştia, Carol
I devine exponent al politicii de exploatare şi jefuire a poporului român. Imaginaţia istoricilor de
casă ai regimului nu cunoaşte însă limite:viaţa regelui ar fi fost una cu totul imorală, cu amante,
desfrâu şi uşi secrete.

Urmărind directivele date de Mihail Roller, „micul dictator al istoriei”1, care vorbea
despre „necesitatea introducerii unui spirit ştiinţific în cercetarea istoriei” 2 (pe care vechea
istorie, a regimului burghezo-moşieresc, nu l-ar fi avut), noii istorici au început să rescrie trecutul
României în baza ideologiei comuniste. Astfel, acea parte a istoriei României care tocmai se
încheiase – istoria Regatului – avea să fie imediat schimbată în vederea legitimării abdicării
regelui şi a proclamării Republicii Populare. Aşadar, perioada regimului monarhic – considerată
până atunci o epocă a progresului, a modernizării României – s-a transformat într-o perioadă
neagră a istoriei naţionale, asemănată întunecatului Ev Mediu. Potrivit noului discurs istoric, cei
81 de ani de monarhie au fost „ani de sărăcie, ani de robie, ani de cufundare a poporului român
în nenorociri din ce în ce mai mari”3.

Critica instituţiei monarhice a fost însoţită, bineînţeles, şi de critica foştilor suverani ai

ţării. Carol I, Ferdinand şi Maria, Carol al II-lea şi Mihai sunt toţi puşi la zid de istoriografia
comunistă şi vor fi aspru criticaţi şi huliţi până spre sfârşitul regimului comunist (când are loc un
proces de reabilitare parţială a foştilor monarhi, excepţie făcând doar Carol al II-lea).

Dintre toţi regii, cea mai proastă imagine o are, după cum era de aşteptat, Carol al II-lea.
Îi urmează Carol I, primul rege al României, cel a cărui domnie, lungă de 48 de ani, a schimbat
în bună măsură faţa ţării. Istoricii comunişti vor şterge însă cu buretele toate aspectele pozitive
ale acestei domnii şi vor face din Carol simplul iniţiator al politicii de exploatere şi jefuire a
poporului român.

1
Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească,  Bucureşti, Humanitas, 2011, p. 123
2
Mihail Roller, Probleme de istorie, Bucureşti, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1949
3
Sorin Toma, De la monarhia burghezo-moşierească la Republica Populară, în „Scânteia”, 2 ianuarie 1948, an XVII,
nr. 1011, p. 1-2
 În prima perioadă a regimului comunist, cea pe care istoricii de azi o numesc „faza
stalinistă” (din 1948 până spre începutul anilor ’60), regele Carol I era prezentat drept prinţul
străin impus de cercurile capitaliste occidentale, interesate să-şi exercite controlul şi asupra
micului stat răsăritean. În istoria de atunci, Carol apărea ca pion al Kaiserului la gurile Dunării,
executant docil al ordinelor acestuia4, precum şi ca apărător exclusiv al intereselor claselor
exploatatoare.

Pentru a vedea portretul model al regelui Carol în anii ’50, recurgem la un volum de
propagandă apărut sub semnătura unor ofiţeri:V. Anescu şi M. Popa. Aceştia publică în 1958, la
Editura Militară, o cărticică de aproximativ 150 de pagini, ce poartă un titlu sugestiv:Jefuirea
poporului de către monarhie. Scopul volumului este clar, după cum susţin şi autorii în prefaţă:
„demascarea concretă a modului cum poporul nostru a fost jefuit de către dinastia
hohenzollernilor”5. Nu contează că autorii recurg la prea puţine surse pentru a-şi susţine ideile;la
urma urmei, în propagandă asta contează mai puţin, iar cei doi încep să scrie cartea având deja
concluziile în minte.

Potrivit lui Anescu şi Popa, „obscurul ofiţer prusac” începe la scurtă vreme după venirea
în ţară prigonirea românilor. Deşi primeşte două moşii la venire, Carol nu se mulţumeşte doar cu
atât şi îi persecută pe ţărani pentru ca aceştia să renunţe la propriile pământuri în favoarea sa;se
vorbeşte chiar de torturarea şi arderea de vii a ţăranilor pentru a-i „convinge” să cedeze
principelui cât mai multe terenuri6. În viziunea autorilor, Carol inaugurează astfel „tabloul
sumbru al jafurilor şi împilărilor ţărănimii muncitoare de către monarhie” 7, ce va reprezenta o
constantă nu doar a domniei acestuia, ci şi a urmaşilor săi. Iar în timp ce regele era preocupat de
acumularea neîncetată de averi, ţărănimea română suferea din cauza sărăciei şi a condiţiilor grele
de trai, pe care regele nici că se gândea să le îmbunătăţească. De aceea, „în timp ce regele şi
familia regală duceau o viaţă de risipă, lux şi desfrâu, ospiciile erau pline de ţărani înebuniţi de
pe urma pelagrei”8. Iar în momentul în care, în sfârşit, ţărănimea se ridică împotriva autorităţilor,
Carol ordonă reprimarea răscoalei. În privinţa acestui episod, Anescu şi Popa susţin că „măsurile
4
V. Anescu, M.Popa, Jefuirea poporului român de către monarhie, Bucureşti, Editura Militară a Ministerului
Forţelor Armate ale R.P.R., 1958, p. 48
5
Ibidem, p. 5-7
6
Ibidem, p. 10-11
7
Ibidem, p. 38
8
Ibidem, p. 40.
sălbatice de reprimare a luptei ţăranilor muncitori au provocat satisfacţia deplină a regelui Carol
I, care într-o conversaţie cu Marghiloman, la 22 martie 1907 se declara «foarte mulţumit» de
armată”9.

O altă carte de propagandă, Adevărata istorie a unei monarhii, apărută în anii ’60 sub

semnătura lui Alexandru Gârneaţă, relatează cele întâmplate în 1907 într-un subcapitol cu
evident mesaj propagandistic, intitulat „Răscoala din 1907. Cauzele ei. Regele patronează
masacrele”. Ca mulţi alţi istorici comunişti, Gârneaţă se foloseşte de episodul răscoalei ţărăneşti
din 1907 pentru a arăta că regele Carol I apăra doar interesele burgheziei şi ale moşierimii şi că
dispreţuia cu adevărat ţărănimea română, regele făcându-se vinovat de moartea celor 11.000 de
ţărani ucişi în timpul răscoalei. (O observaţie:toţi istoricii din perioada comunistă vorbesc de
existenţa a 11.000 victime în 1907, cifră considerată astăzi mult exagerată.)

„Putreziciunea morală de la curte şi desfrâul care domnea acolo”

Cu toţii cunoaştem numeroasele poveşti privind aventurile sentimentale ale lui Carol al
II-lea;iar propaganda comunistă n-a putut trece peste această „mină de aur”, exploatându-le din
plin pentru a demonstra caracterul imoral al monarhului. Însă istoricii au căutat (sau au inventat)
anecdote similare în care protagonişti erau ceilalţi regi;Carol I nu a fost nici el ocolit.

Acelaşi Alexandru Gârneaţă dedică un capitol din lucrarea sa „vieţii de familie” a regilor,
scriind, de fapt, despre „putreziciunea morală de la curte şi desfrâul care domnea acolo” 10.
Despre Carol, pe care-l numeşte în batjocură „cel auster”, spune că ar fi avut la Peleş o uşă
separată prin care îşi aducea amantele în apartamentele sale. Amante care – pretinde autorul –
„erau recrutate dintre fiicele şi soţiile oamenilor politici, care în loc să se revolte, se considerau
onoraţi că pot să-şi murdărească familia, deoarece sperau să capete diferite avatangii.” 11 Dar asta
nu e tot:acestor amante cu legături politice importante li s-ar fi adăugat şi femei simple, ţărănci
sau servitoare:„regele Carol se întorcea câteodată din plimbările sale cu câte o ţărancă şi nu
rareori s-a întâmplat ca însăşi servitoarele multor palate regale să se bucure de atenţia unei
nopţi... regeşti.”12

9
Ibidem.
10
Alexandru Gârneaţă, Adevărata istorie a unei monarhii. Familia Hohenzollern, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, f.a., p. 93
11
Ibidem, p. 94
12
Ibidem, p. 95
În anii 1970, reabilitarea imaginii lui Carol I

Începând cu a doua jumătate a deceniului al optulea, discursul istoric referitor la foştii

suverani ai României se schimbă treptat, într-un sens pozitiv. Asistăm la o reabilitare a figurilor
monarhice, la o reinterpretare mai echilibrată a personalităţilor lor şi a rolului jucat în istoria
României. Această reabilitare – pe care o observăm mai degrabă în lucrările de specialitate, nu în
cărţile de istorie de larg consum, precum manualele şcolare – este evidentă mai cu seamă în
cazul lui Carol I. Dacă anterior, toţi istoricii, fără excepţie, vedeau în aducerea sa pe tronul
României în 1866 un act contrar intereselor şi dorinţelor poporului român, acum începe să se
justifice această acţiune ca fiind cerută de contextul politic şi de necesitatea de a apăra Unirea din
185913.

Se schimbă şi portretul lui Carol. Nu se mai vorbeşte despre imoralitatea acestuia

(dezminţită acum de unii istorici), despre dorinţa sa de a acumula averi cu orice preţ sau despre
caracterul său autoritar. Spre exemplu, în 1978, Carol este descris, într-un studiu, în următorul
fel:„locotonent, având 27 de ani, înzestrat cu o fire rigidă şi mândră, el fusese crescut şi instruit
într-un autentic spirit prusian care se caracteriza printr-o îmbinare a simţământului datoriei, o
obişnuinţă a activităţii metodice, perseverente, cu supunere la ordinele transmise pe scară
ierarhică.”14 Gh. Chiriţă, autorul acestor rânduri, nu este singurul istoric care începe să vadă în
originea şi educaţia germană a regelui Carol I nu sursa unui caracter conservator, militarist sau
reacţionar, ci baza unui respect pentru ordine şi corectitudine.

În această perioadă dispar din discursul istoricilor şi anumite chestiuni precum setea de avere a
regelui Carol sau vinovăţia directă a acestuia pentru reprimarea răscoalei din 1907. Dispare, de
asemenea, acuzaţia potrivit căreia regele Carol I ar fi trădat, prin alianţa secretă cu Puterile
Centrale, interesele românilor şi idealul întregirii naţionale. Istoricii pot afirma în această
perioadă că „Regele Carol I a fost, şi nu putea să nu fie, pentru ameliorarea situaţiei românilor
din Transilvania şi, în perspectivă, pentru unirea acestui străvechi teritoriu cu patria mamă.”15

13
„Alegerea unui prinţ străin pe tronul României a fost un act politic necesar dictat de nevoia menţinerii Unirii (...)”-
N. Copoiu, Rosturile unui prinţ străin, în „Magazin istoric”, XII, nr. 4, 1978, p. 25
14
Gh. Chiriţă, România în 1866. Coordonate ale politcii interne şi internaţionale, în „Revista de istorie”, XXXI,
nr.12, 1978, p. 2203-2204
15
I. Scurtu, Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia formei de guvernământ în istoria modernă şi
contemporană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 1189
Bilanţ cât îl priveşte pe Carol I:„patruzeci de ani de sărăcie, de robie, de ruşine” 16 sau „etapă de
mari progrese”?

În anii ’50-’60, singura concluzie la care puteau ajunge istoricii era cea potrivit căreia lunga
domnie a regelui Carol I nu fusese altceva decât debutul unei epoci de exploatare a poporului
român de către monarhie, exploatare care avea să atingă punctul culminant în timpul lui Carol al
II-lea. În ultimii ani ai regimului comunist însă, concluziile se schimbă radical, iar perioada
domniei lui Carol I e interpretată ca fiind o epocă în care România a cunoscut numeroase
progrese. Spre exemplu, istoricul Ioan Scurtu scrie la sfârşitul anilor ’80 că „o privire obiectivă
ne conduce la concluzia că cei 48 de ani de domnie a lui Carol I au marcat o etapă de mari
progrese a României în plan economic, social, aministrativ, politic, cultural. Sistemul de
guvernare stabilit prin Constituţia din 1866 şi-a dovedit viabilitatea, iar regimul politic a evoluat
pe o linie burghezo-democratică.”17 Se observă, aşadar, o foarte mare diferenţă de la criticile
foarte dure, cu iz propagandistic, ale istoricilor stalinişti, la interpretările din anii ’80.
Schimbarea e binevenită, dar cu următoarea menţiune:diferenţele apărute în discursul istoric sunt
vizibile cu precădere în lucrările de specialitate;în manualele şcolare – cele care exercitau cea
mai mare influenţă la nivelul întregii populaţii – imaginea regilor se schimbă prea puţin. De fapt,
ei abia dacă sunt menţionaţi. Atât în anii ’50, cât şi în anii ’80, istoria regatului e relatată fără a
vorbi prea mult despre regi. Apar, ici, colo, menţiuni sumare despre existenţa unui monarh, însă
prea puţine la număr pentru ca elevul de rând să-şi dea seama de ceea ce a însemnat de fapt
perioada 1866-1947.  

Această modificare radicală a discursului istoriografic vizavi de monarhie şi de reprezentanţii săi

ridică o întrebare legitimă:în ce condiţii şi cu ce motive a fost permisă reabilitarea foştilor regi şi,
deci, reinterpretarea istoriei Regatului? Răspunsul este, credem, foarte simplu:la patruzeci de ani
de la abdicarea regelui şi de la proclamarea republicii, comuniştii nu se mai simţeau ameninţaţi
de fantoma monarhiei. După atâţia ani de propagandă şi discurs istoriografic antimonarhist, prea
puţini români mai cunoşteau „adevărata istorie a unei monarhii”, pentru a împrumuta expresia lui
Al. Gârneaţă. Reabilitarea, cu rezervele de rigoare, a lui Carol I, a lui Ferdinand şi chiar a regelui
alungat de comunişti în 1947 nu mai prejudicia în niciun fel legitimitatea (falsă, de altfel) a
regimului.
16
Acesta este titlul unui manifest antimonarhist apărut în 1906, an în care se sărbătorea jubileul de 40 de ani de
domnie ai Regelui Carol I.
17
Ibidem, p. 130-131
Bibliografie:
1. Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească,  Bucureşti, Humanitas,
2011
2. Mihail Roller, Probleme de istorie, Bucureşti, Editura Partidului Muncitoresc
Român, 1949
3. Sorin Toma, De la monarhia burghezo-moşierească la Republica Populară,  în
„Scânteia”, 2 ianuarie 1948, an XVII, nr. 1011
4. V. Anescu, M.Popa, Jefuirea poporului român de către monarhie, Bucureşti,
Editura Militară a Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R., 1958
5. Alexandru Gârneaţă, Adevărata istorie a unei monarhii. Familia Hohenzollern,
Bucureşti, Editura Cartea Românească,
6. „Alegerea unui prinţ străin pe tronul României a fost un act politic necesar
dictat de nevoia menţinerii Unirii (...)”-N. Copoiu, Rosturile unui prinţ străin, în
„Magazin istoric”, XII, nr. 4, 1978
7. Gh. Chiriţă, România în 1866. Coordonate ale politcii interne şi internaţionale,
în „Revista de istorie”, XXXI, nr.12, 1978
8. I. Scurtu, Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia formei de
guvernământ în istoria modernă şi contemporană,  Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988