Alexandru I al Rusiei

Alexandru I Pavlovici Romanov (rusă: Александр I Павлович) (n. 23 decembrie 1777 – d. 1

decembrie 1825), a fost ţarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1
decembrie 1825, regele Polonieiîntre 1815 – 1825, precum şi Mare Duce al Finlandei.
Alexandru s-a născut în 1777 la Sankt Petersburg, fiu al Marelui Duce Pavel Petrovici, mai târziu Pavel I
al Rusiei, şi al Mariei Feodorovna, fiica Ducelui de Württemberg. Alexandru a urcat pe tron după ce tatăl
său a fost asasinat şi a condus Rusia în perioada războaielor napoleoniene. În prima parte a domniei a
încercat să introducă reforme liberale, pe când în cea de-a doua a abordat o conducere arbitrară iar o
parte din vechile reforme au fost abolite. În ceea ce priveşte politica externă, Alexandru a obţinut un
succes recunoscut, câştigând numeroase campanii. În particular, sub domnia sa Rusia a obţinut
Finlanda, jumătatea Moldovei dintre Prut şi Nistru, şi o parte din Polonia. Contradicţiile misterioase ale
personalităţii sale îl fac pe Alexandru unul din cei mai interesanţi ţari. Pe deasupra, moartea sa este
învăluită în mister, iar locul unde se află rămăşiţele sale rămâne necunoscut.
Curând după naşterea sa, pe 23 decembrie 1777, Alexandru a fost luat de la tatăl său, Pavel I al Rusiei,
de către bunica sa, Ecaterina cea Mare, care îl ura pe Pavel şi nu dorea ca acesta să aibă vreo influenţă
asupra educaţiei viitorului împărat. Unele surse susţin faptul că ea pusese la cale să-l elimine pe Pavel
din succesiune. Ambele tabere au încercat să-l folosească pe Alexandru în scopuri proprii, iar el a fost
nevoit să se împartă din punct de vedere emoţional între bunică şi tată, moştenitorul la tron. Aceasta l-a
învăţat de foarte devreme pe Alexandru cum să-i manipuleze pe cei care îl iubeau, şi a devenit un
"cameleon", schimbându-şi principiile şi personalitatea în funcţie de cine îl însoţea. Crescut în atmosfera
de gândire liberă de la curtea Ecaterinei, împărtăşea acum principiile lui Rousseau, insuflate de tutorele
său elveţian, Frédéric-César de La Harpe, şi tradiţiile autocraţiei ruseşti de la guvernantul său
militar, Nikolai Saltîkov. Andrei Afanasievici Samborski, cel pe care bunica lui Alexandru îl alesese pentru
educaţia sa religioasă, era un preot ortodox atipic, care trăise mult timp în Anglia şi care îi învăţase pe
Alexandru şi pe fratele său, Constantin, foarte multă engleză. Tânărul Alexandru simpatiza cu
revoluţionarii francezi şi polonezi, totuşi, tatăl său părea că-i insuflase o iubire teoretică pentru rasa
umană, odată cu un dispreţ pentru om. Aceste tendinţe contradictorii l-au însoţit pe tot parcursul vieţii şi s-
au remarcat prin dualismul lui în problemele domestice şi militare.
Pe 9 octombrie 1793, când Alexandru avea încă 15 ani, s-a căsătorit cu Louise de Baden(Elisabeta
Alexeievna), pe atunci de 14 ani. Între timp, moartea Ecaterinei din noiembrie 1796, înainte să apuce să-l
numească pe Alexandru succesor, l-a adus pe Pavel pe tron. Încercările de reformă ale lui Pavel au fost
întâmpinate cu ostilitate, iar mulţi dintre sfătuitorii apropiaţi, printre care şi Alexandru erau împotriva
schimbărilor. Pavel I a fost asasinat în martie 1801.
Alexandru I a urcat pe tron la 23 martie 1801 şi a fost încoronat la Kremlin pe 15 septembrie în acelaşi
an. Încă mai există dezbateri între istorici cu privire la rolul lui Alexandru în legătură cu asasinarea tatălui
său. Cea mai cunoscută opinie este aceea că i-a fost dezvăluit secretul conspiratorilor şi era dispus să
ocupe tronul, însă a insistat ca tatăl său să nu fie omorât. Se pare că preluarea puterii de către Alexandru
prin uciderea tatălui său i-a imputat remuşcări şi sentimentul de ruşine, ceea ce explică accentuarea
religiozităţii sale după războaiele napoleoniene.
La început, Biserica Ortodoxă a avut doar o mică influenţă asupra vieţii împăratului. Tânărul ţar era
determinat să reformeze învechitul şi centralizatul sistem de guvernământ pe care se baza Rusia. Deşi i-
a păstrat o perioadă de timp pe vechii miniştri care lucraseră pentru şi îl răsturnaseră pe împăratul Pavel,
una dintre primele decizii ale domniei sale a fost aceea de a numi Comitetul privat, poreclit într-un mod
ironic „Comité de salut public”, alcătuit din tinerii şi entuziaştii săi prieteni (Viktor Kociubei, Nicolai
Nicolaevici Novosilţev, Pavel Alexandrovici Stroganov şi Adam Jerzy Czartoryski) pentru a concepe un
plan de reformă domestică, care trebuia să pună bazele stabilirii unei monarhii constituţionale în
concordanţă cu învăţăturile Iluminismului. De asemenea, Alexandru dorea să rezolve o altă problemă
importantă din Rusia: viitorul şerbilor, deşi acest lucru nu a fost realizat decât în 1861.
Chiar la începutul domniei lui Alexandru au fost făcuţi câţiva paşi notabili, inclusiv acordarea libertăţii de
exprimare editurilor, descurajarea activităţii serviciilor de informaţii şi interzicerea torturii. În câţiva ani,
Mihail Speranski a devenit unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai ţarului şi a întocmit multe planuri
pentru reforme elaborate. Ţelurile reformatorului depăşeau cu mult posibilităţile vremii şi, chiar după ce
au fost ridicate la rangul de dispoziţii ministeriale, puţine dintre acestea au putut fi puse în
aplicare. Imperiul Rus nu era pregătit pentru o societate mai liberală; iar Alexandru, discipolul profesorului
progresist Laharpe, era (după cum el însuşi a afirmat) doar un „accident fericit” pe tronul ţarilor. El
vorbea, într-adevăr, cu amărăciune despre „starea de barbarism în care fusese lăsată ţara de către
traficul de carne vie”.
Codificarea legilor iniţiată în 1801 nu a fost terminată niciodată în timpul domniei sale; nimic nu a fost
făcut pentru a îmbunătăţi statutul intolerabil al ţărănimii ruseşti; constituţia elaborată de Mihail Speranski,
şi aprobată de către împărat, a rămas nesemnată. În sfârşit, intrigile plănuite de rivalii politici ai lui
Speranski au dus la pierderea de către acesta a sprijinului lui Alexandru şi la demiterea ulterioară din
martie 1812.
Alexandru, care, fără să fie în mod conştient tiranic, dispunea în totalitate de specifica neîncredere în
oameni a unui tiran şi de o judecată independentă, era lipsit astfel de prima calitate a unui suveran
reformist: încrederea în oamenii săi. El a experimentat în provinciile periferice ale imperiului său; iar ruşii
au remarcat cu voce tare că, nemulţumit de guvernarea prin intermediul instrumentelor străine, el a oferit
Poloniei, Finlandei şi guvernoratelor baltice beneficii care nu existau pe teritoriul Rusiei.
Anumite reforme au fost înfăptuite şi în Rusia, însă nu au putut supravieţui intervenţiilor suspicioase ale
autocratului şi subordonaţilor săi. Consiliul de Stat şi Senatul de guvernământ, noi puteri cărora li s-au
atribuit pentru prima dată anumite puteri (teoretice), au devenit instrumente servile ale ţarului şi ale
favoriţilor săi de moment.
Complicatul sistem de educaţie, culminând cu reconstituirea sau fondarea noilor universităţi de
la Tartu (Dorpat), Vilnius (Vilna), Kazan şi Harkiv, a fost strangulat în numele aşa-ziselor interese ale
„ordinii” şi ale Bisericii Ortodoxe Ruseşti; în timp ce aşezările militare, pe care Alexandru le-a proclamat
ca fiind o binecuvântare atât pentru soldaţi cât şi pentru stat, au fost impuse cu forţa ţărănimii şi armatei
cu o cruzime fără milă. Deşi ar fi trebuit să îmbunătăţească condiţiile de trai ale soldaţilor, efectul
economic al acestora a fost nesemnificativ, iar asprimea disciplinei militare a provocat revolte frecvente.
Chiar şi Societatea Bibliei, prin care împăratul, cuprins mai târziu de starea de zel evanghelic, îşi
propusese să-şi binecuvânteze poporul, era condusă după aceleaşi reguli nemiloase.
Arhiepiscopul catolic şi metropolitanii ortodocşi au fost forţaţi să servească în comitetul acesteia alături de
pastori protestanţi; iar preoţii de la sate, antrenaţi să privească orice amestec în documentele tradiţionale
ale bisericii ca fiind un păcat de moarte, au devenit fără voie instrumentele propagării a ceea ce ei
considerau a fi lucrarea diavolului.
După succesiunea la tron, Alexandru a inversat politica tatălui său, Pavel, a denunţat Liga Neutrilor şi a
făcut pace cu Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei (aprilie 1801). În acelaşi timp a deschis negocieri
cu Francisc I al Austriei. Curând după aceea, la Klaipėda (Memel), a intrat într-o alianţă strânsă
cu Regatul Prusiei, nu din cauza motivelor politice, după cum s-a lăudat, ci în spiritul adevăratului
cavalerism, din prietenie faţă de tânărul rege Frederic al III-lea şi frumoasa sa soţie Louise de
Mecklenburg-Strelitz.
Dezvoltarea acestei alianţe a fost întreruptă de scurta pace din octombrie 1801; şi pentru o scurtă vreme
se părea că Franţa şi Rusia vor putea ajunge la o înţelegere. Purtat pe val de entuziasmul lui Laharpe,
care se întorsese în Rusia din Paris, Alexandru a început în mod deschis să-şi proclame admiraţia pentru
instituţiile franceze şi pentru persoana lui Napoleon Bonaparte. Cu toate acestea, nu după mult timp a
intervenit o schimbare. Laharpe, după o nouă vizită la Paris, a prezentat ţarului Reflecţiile asupra
adevăratei naturi a consulului pe viaţă, care, după cum a afirmat Alexandru, au înlăturat vălul din faţa
ochilor săi şi l-au dezvăluit pe Bonaparte „nu ca un patriot adevărat”, ci numai ca „cel mai faimos tiran pe
care lumea l-a produs”. Deziluzia lui Alexandru a fost completată de uciderea ducelui d'Enghien. Curtea
imperială rusă l-a jelit pe ultimul membru al Casei de Condé, iar relaţiile diplomatice cu Franţa au fost
întrerupte.
Evenimentele războaielor napoleoniene care au urmat aparţin istoriei generale a Europei; însă atitudinea
lui Alexandru de-a lungul acestora a fost una personală, iar deciziile sale au avut o importanţă deosebită
pentru restul lumii. Opunându-se lui Napoleon I, „asupritorul Europei şi perturbatorul păcii mondiale”,
Alexandru deja credea că de fapt îndeplinea o misiune divină. În instrucţiunile sale către Novosilţev,
trimisul său special la Londra, ţarul a elaborat motivele politicii sale într-o manieră care apărea
indescifrabilă pentru prim-ministrul Pitt, ca şi mai târziu tratatulSfintei Alianţe pentru ministrul de
externe, Castlereagh. Însă documentul prezintă un mare interes, deorece în cadrul acestuia se găsesc
formulate pentru prima dată într-o corespondenţă oficială acele idei exaltate ale politicii internaţionale
care vor juca un rol atât de remarcabil în afacerile lumii la apropierea epocii revoluţionare şi emise la
sfârşitul secolului al XIX-lea în Rescriptul lui Nicolae al II-lea şi la conferinţa de laHaga. Alexandru
susţinea că rezultatul războiului nu trebuia să fie doar eliberarea Franţei, ci triumful universal al
„sacrelor drepturi ale omului”. Pentru a atinge acest scop, era necesar ca, „după
ataşarea naţiunilor de guvernele lor, făcându-le pe acestea să acţioneze în interesul supuşilor, să se
fixeze relaţiile între state după reguli mai precise şi astfel să fie în interesul fiecărei ţări să se respecte
reciproc.”
Un tratat general avea să devină baza relaţiilor dintre state, care vor forma „Confederaţia Europeană”; iar
aceasta, deşi „nu se punea problema realizării visului de pace universală, va obţine unele rezultate dacă,
la încheierea războiului general, ar fi posibil să se stabilească potrivit unor principii clare recomandările
privind drepturile naţiunilor. De ce nu ar putea cineva să urmeze”, a continuat ţarul, „drepturile pozitive ale
naţiunilor, care asigură privilegiul neutralităţii, inserează obligaţia de a nu declara război până când nu s-
au epuizat toate resursele de mediere a unei a treia părţi, aducând în acest fel la lumină respectivele
abuzuri şi încercând să le îndrepte? Conform unor astfel de principii se poate proceda la o pacificare
generală şi la crearea unei ligi ale cărei stipulaţii vor forma, ca să zicem aşa, un nou cod al legii naţiunilor,
care, aprobat de majoritatea statelor Europei, va deveni fără dificultate modalitatea imuabilă de
conducere a cabinetelor, pe când cei care vor încerca să-l încalce vor risca să abată asupra lor forţele
noii uniuni.”
Între timp, Napoleon, puţin abătut din cauza ideologiei neobişnuite a autocratului rus, nu a renunţat
niciodată la speranţa de a-l înlătura din coaliţia formată împotriva sa. Nici nu a intrat bine în Viena că a şi
început negocierile cu el; acestea au fost continuate după bătălia de la Austerlitz (2 decembrie
1805). Rusia imperială şi Franţa, a stăruit el, erau „aliaţi geografici”, nu era şi nici nu putea fi între ele
vreun conflict adevărat de interese; împreună ele ar putea conduce lumea. Însă Alexandru era determinat
în continuare „să persiste în sistemul de dezinteres faţă de toate statele Europei pe care îl urmase până
atunci” şi s-a aliat din nou cu Regatul Prusiei. Au urmat campania de la Jena şi bătălia de la Eylau, iar
Napoleon, deşi tot lua în considerare o alianţă cu Rusia, i-a stârnit pe polonezi, turci şi perşisă abolească
supunerea faţă de ţar.
 Un grup din Rusia însăşi, condus de fratele ţarului, Constantin Pavlovici, vocifera în favoarea păcii, dar
Alexandru, după o încercare zadarnică de a forma o nouă coaliţie, a chemat naţiunea rusă la un război
sfânt împotriva lui Napoleon, inamicul credinţei ortodoxe. Rezultatul a fost înfrângerea de la
Friedland (13/14 iunie 1807). Napoleon a văzut şansa şi a profitat de ea. În loc de a impune condiţii grele,
el i-a oferit autocratului învins alianţa sa şi un parteneriat în glorie.
Cei doi împăraţi s-au întâlnit la Tilsit pe 25 iunie 1807. Alexandru, orbit de geniul lui Napoleon şi copleşit
de aparenta generozitate a acestuia, a fost complet câştigat. Napoleon ştia bine cum să apeleze la
exuberanta imaginaţie a noului său prieten. El avea să dividă cu Alexandru imperiul lumii; ca un prim pas,
îl va lăsa în posesia Principatelor Dunărene şi îi va da mână liberă în afacerile cu Finlanda; iar după
aceea, împăraţii estului şi vestului, la momentul potrivit, îi vor alunga pe turci din Europa şi vor mărşălui
de-a lungul Asiei pentru a cuceri India. Un plan atât de uimitor a trezit în mintea impresionabilă a lui
Alexandru o ambiţie faţă de care până atunci fusese străin. Interesele Europei au fost uitate. „Ce este
Europa?”, a exclamat el ambasadorului francez. „Unde este, dacă nu suntem noi şi voi?”
Totuşi, măreţia acestor noi viziuni nu l-au orbit pe Alexandru de obligaţiile prieteniei; şi a refuzat păstreze
principatele danubiene ca preţul pentru suferirea unei noi dezmembrări a Prusiei. „Am purtat un război
loial”, a spus el, „trebuie să facem o pace loială”. Nu a trecut mult până când primul entuziasm de la Tilsit
a început să pălească. Francezii au rămas în Prusia, ruşii au rămas pe Dunăre; şi se acuzau reciproc de
încălcarea angajamentelor. Cu toate acestea, între timp, relaţiile personale dintre Alexandru şi Napoleon
aveau un caracter cât se poate de cordial; şi se spera că o nouă întâlnire ar putea ajusta toate
diferendele dintre cei doi. Întâlnirea a avut loc la Erfurt în octombrie 1808 şi a produs un tratat care a
definit politica comună a celor doi împăraţi. Însă relaţiile dintre Alexandru şi Napoleon au suferit o
schimbare. Ţarul a realizat că Napoleon nu se lăsa condus niciodată de sentimente în detrimentul raţiunii
şi că de fapt nu intenţionase vreodată să ducă cu adevărat la îndeplinire „marea întreprindere” pe care o
propusese, folosind-o numai pentru a-i preocupa mintea pe când el îşi consolida propria putere în Europa
Centrală. Începând cu acest moment, alianţa cu Franţa nu mai era o înţelegere fraternală pentru a
conduce lumea, ci o afacere pur politică. El a folosit-o, într-o primă instanţă, pentru a îndepărta „inamicul
geografic” de la porţile Sankt Petersburgului prin smulgerea Finlandei de la suedezi(1809); iar un alt scop
era stabilirea frontierei sudice a Rusiei de-a lungul Dunării.
Evenimentele duceau de fapt cu rapiditate la ruptura alianţei franco-ruse. Alexandru, într-adevăr, l-a
ajutat pe Napoleon în războiul din 1809, însă a declarat limpede că nu va permite ca Imperiul Austriac să
fie desfiinţat; iar Napoleon s-a plâns amarnic de inactivitatea trupelor ruse din timpul campaniei. Ţarul a
protestat la rândul lui împotriva încurajărilor lui Napoleon adresate polonezilor. În ceea ce priveşte alianţa
cu Franţa, el se ştia practic izolat în Rusia şi a declarat că nu putea sacrifica interesele poporului şi
imperiului său în numele afecţiunii faţă de Napoleon. „Nu vreau nimic pentru mine”, a spus el
ambasadorului francez, „de aceea lumea nu este destul de mare pentru a ajunge la o înţelegere legată
de afacerile Poloniei dacă se pune problema restaurării acesteia.”
De tratatul de la Schönbrunn, care era în mare parte în favoarea Ducatului Varşoviei, el s-a plâns că „nu
îl răsplătise îndeajuns pentru loialitatea sa.” Anexarea Oldenburgului, al cărui duce, Wilhelm (3 ianuarie
1754 - 2 iulie 1823), era unchiul ţarului, de către Franţa în decembrie 1810 s-a adăugat nemulţumirilor lui
Alexandru faţă de Napoleon; în timp ce reacţia ruinătoare a „sistemului continental” asupra comerţului rus
l-a adus pe ţar în imposibilitatea de a păstra conduita care era motivul principal al alianţei pentru
Napoleon. Au urmat o corespondenţă acidă şi înarmări prost tăinuite, care au culminat în vara anului
1812 cu Campania din Rusia. Însă, chiar şi după ce francezii au trecut frontiera, Alexandru încă a
protestat că sentimentele personale faţă de împărat erau nealterate; „dar”, a adăugat el,
„Dumnezeu însuşi nu poate schimba trecutul.” Ocuparea Moscovei şi profanarea Kremlinului, centrul
sacru al Sfintei Rusii, au schimbat sentimentul său în privinţa lui Napoleon în ură pasională. În van
împăratul francez, în mai puţin de opt zile după ce a intrat în Moscova, i-a scris ţarului o scrisoare în care
cerea pacea, şi a apelat la „orice rămăşiţă a a fostelor sale sentimente”. Alexandru nu a răspuns acestor
„fanfaronade”. „Gata cu pacea!” a afirmat ţarul, „El sau eu, eu sau el: nu mai putem domni împreună!”