ALEXANDRU I

AL RUSIEI
(1777-1825)

ANI DE DOMNIE
(1801 – 1825)
 CUPRINS
• Scurt isoric
• Începuturi
• Succesiunea la tron
• Reforme
• Alianțe cu celelalte puteri
• Opoziția față de Napoleon
• Înfrângerea din 1807 în fața forțelor franceze
• Surse
 SCURT ISTORIC

• Alexandru I Pavlovici Romanov (rusă: Александр I

Павлович) (născut pe 23 decembrie 1777 – decedat pe 1
decembrie 1825), a fost țarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1
decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum
și Mare Duce al Finlandei.
• Alexandru s-a născut în 1777 la Sankt Petersburg, fiu al
Marelui Duce Pavel Petrovici, mai târziu Pavel I al Rusiei, și
al Mariei Feodorovna, fiica Ducelui de Württemberg.
Alexandru a urcat pe tron după ce tatăl său a fost asasinat și
a condus Rusia în perioada războaielor napoleoniene
 ÎNCEPUTURI
• Curând după nașterea sa, pe 23 decembrie 1777, Alexandru a fost luat de la tatăl său, Pavel
I al Rusiei, de către bunica sa, Ecaterina cea Mare, care îl ura pe Pavel și nu dorea ca acesta
să aibă vreo influență asupra educației.
• Ambele tabere au încercat să-l folosească pe Alexandru în scopuri proprii, iar el a fost
nevoit să se împartă din punct de vedere emoțional între bunică și tată, moștenitorul la tron.
Aceasta l-a învățat de foarte devreme pe Alexandru cum să-i manipuleze pe cei care îl
iubeau, și a devenit un "cameleon", schimbându-și principiile și personalitatea în funcție de
cine îl însoțea. Aceste tendințe contradictorii l-au însoțit pe tot parcursul vieții și s-au
remarcat prin dualismul lui în problemele domestice și militare.
• Pe 9 octombrie 1793, când Alexandru avea încă 15 ani, s-a căsătorit cu Louise de
Baden (Elisabeta Alexeievna), pe atunci de 14 ani. Între timp, moartea Ecaterinei din
noiembrie 1796, înainte să apuce să-l numească pe Alexandru succesor, l-a adus pe Pavel pe
tron. Încercările de reformă ale lui Pavel au fost întâmpinate cu ostilitate, iar mulți dintre Marele Duce Alexandru, 1792.
sfătuitorii apropiați, printre care și Alexandru erau împotriva schimbărilor. Pavel I a fost
asasinat în martie 1801.
 SUCCESIUNEA LA TRON
• Alexandru I a urcat pe tron la 23 martie 1801 și a fost încoronat
la Kremlin pe 15 septembrie în același an. Încă mai există
dezbateri între istorici cu privire la rolul lui Alexandru în
legătură cu asasinarea tatălui său. Cea mai cunoscută opinie este
aceea că i-a fost dezvăluit secretul conspiratorilor și era dispus
să ocupe tronul, însă a insistat ca tatăl său să nu fie omorât. Se
pare că preluarea puterii de către Alexandru prin uciderea tatălui
său i-a imputat remușcări și sentimentul de rușine, ceea ce
explică accentuarea religiozității sale după războaiele
napoleoniene.
 REFORME
REFORMA SISTEMULUI
JURIDIC REFORMA SOCIALE

• Anumite reforme au fost înfăptuite și în Rusia, însă nu au putut

• Codificarea legilor inițiată în 1801 nu a fost terminată niciodată
supraviețui intervențiilor suspicioase ale autocratului și
în timpul domniei sale; nimic nu a fost făcut pentru a îmbunătăți
subordonaților săi. Consiliul de Stat și Senatul de guvernământ,
statutul intolerabil al țărănimii rusești; constituția elaborată de
noi puteri cărora li s-au atribuit pentru prima dată anumite puteri
Mihail Speranski, și aprobată de către împărat, a rămas
(teoretice), au devenit instrumente servile ale țarului și ale
nesemnată. În sfârșit, intrigile plănuite de rivalii politici ai lui
favoriților săi de moment.
Speranski au dus la pierderea de către acesta a sprijinului lui
Alexandru și la demiterea ulterioară din martie 1812. • Complicatul sistem de educație, culminând cu reconstituirea sau
• Alexandru, care, fără să fie în mod conștient tiranic, dispunea în fondarea noilor universități de
totalitate de specifica neîncredere în oameni a unui tiran și de o la Tartu (Dorpat), Vilnius (Vilna), Kazan și Harkiv, a fost
strangulat în numele așa-ziselor interese ale „ordinii” și
judecată independentă, era lipsit astfel de prima calitate a unui
ale Bisericii Ortodoxe Rusești; în timp ce așezările militare, pe
suveran reformist: încrederea în oamenii săi. El a experimentat
care Alexandru le-a proclamat ca fiind o binecuvântare atât
în provinciile periferice ale imperiului său; iar rușii au remarcat
pentru soldați cât și pentru stat, au fost impuse cu forța țărănimii
cu voce tare că, nemulțumit de guvernarea prin intermediul
și armatei cu o cruzime fără milă. Deși ar fi trebuit să
instrumentelor străine, el a oferit Poloniei, Finlandei și
îmbunătățească condițiile de trai ale soldaților, efectul economic
guvernoratelor baltice beneficii care nu existau pe teritoriul
al acestora a fost nesemnificativ, iar asprimea disciplinei militare
Rusiei.
a provocat revolte frecvente.
 ALAINȚE CU CELELALTE PUTERI

• După succesiunea la tron, Alexandru a inversat politica tatălui său, Pavel, a denunțat Liga Neutrilor
și a făcut pace cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei (aprilie 1801). În același timp a deschis
negocieri cu Francisc I al Austriei. Curând după aceea, la Klaipėda (Memel), a intrat într-o alianță
strânsă cu Regatul Prusiei, nu din cauza motivelor politice, după cum s-a lăudat, ci în spiritul
adevăratului cavalerism, din prietenie față de tânărul rege Frederic al III-lea și frumoasa sa soție
Louise de Mecklenburg-Strelitz.
• Dezvoltarea acestei alianțe a fost întreruptă de scurta pace din octombrie 1801; și pentru o scurtă
vreme se părea că Franța și Rusia vor putea ajunge la o înțelegere. Purtat pe val de entuziasmul lui
Laharpe, care se întorsese în Rusia din Paris, Alexandru a început în mod deschis să-și proclame
admirația pentru instituțiile franceze și pentru persoana lui Napoleon Bonaparte. Cu toate acestea, nu
după mult timp a intervenit o schimbare. Laharpe, după o nouă vizită la Paris, a prezentat
țarului Reflecțiile asupra adevăratei naturi a consulului pe viață, care, după cum a afirmat
Alexandru, au înlăturat vălul din fața ochilor săi și l-au dezvăluit pe Bonaparte „nu ca
un patriot adevărat”, ci numai ca „cel mai faimos tiran pe care lumea l-a produs”. Deziluzia lui
Alexandru a fost completată de uciderea ducelui d'Enghien. Curtea imperială rusă l-a jelit pe ultimul
membru al Casei de Condé, iar relațiile diplomatice cu Franța au fost întrerupte.
 OPOZIȚIA FAȚĂ DE NAPOLEON

• Evenimentele războaielor napoleoniene care au urmat aparțin istoriei generale a Europei;

însă atitudinea lui Alexandru de-a lungul acestora a fost una personală, iar deciziile sale
au avut o importanță deosebită pentru restul lumii. Opunându-se lui Napoleon I,
„asupritorul Europei și perturbatorul păcii mondiale”, Alexandru deja credea că de fapt
îndeplinea o misiune divină. În instrucțiunile sale către Novosilțev, trimisul său special la
Londra, țarul a elaborat motivele politicii sale într-o manieră care apărea indescifrabilă
pentru prim-ministrul Pitt, ca și mai târziu tratatul Sfintei Alianțe pentru ministrul de
externe. Însă documentul prezintă un mare interes, deorece în cadrul acestuia se găsesc
formulate pentru prima dată într-o corespondență oficială acele idei exaltate ale politicii
internaționale care vor juca un rol atât de remarcabil în afacerile lumii la apropierea epocii
revoluționare și emise la sfârșitul secolului al XIX-lea în Rescriptul lui Nicolae al II-lea și
la conferința de la Haga. Alexandru susținea că rezultatul războiului nu trebuia să fie doar
eliberarea Franței, ci triumful universal al „sacrelor drepturi ale omului”. Pentru a atinge
acest scop, era necesar ca, „după atașarea națiunilor de guvernele lor, făcându-le pe
acestea să acționeze în interesul supușilor, să se fixeze relațiile între state după reguli mai
Napoleon Bonaparte
precise și astfel să fie în interesul fiecărei țări să se respecte reciproc.
 Î N F R Â N G E R E A D I N 1 8 0 7 Î N FA Ț A F O R Ț E L O R F R A N C E Z E

• Între timp, Napoleon, puțin abătut din cauza ideologiei neobișnuite a autocratului rus, nu a renunțat niciodată la speranța de a-l
înlătura din coaliția formată împotriva sa. Nici nu a intrat bine în Viena că a și început negocierile cu el; acestea au fost continuate
după bătălia de la Austerlitz (2 decembrie 1805). Rusia imperială și Franța, a stăruit el, erau „aliați geografici”, nu era și nici nu putea
fi între ele vreun conflict adevărat de interese; împreună ele ar putea conduce lumea. Însă Alexandru era determinat în continuare „să
persiste în sistemul de dezinteres față de toate statele Europei pe care îl urmase până atunci” și s-a aliat din nou cu Regatul Prusiei. Au
urmat campania de la Jena și bătălia de la Eylau, iar Napoleon, deși tot lua în considerare o alianță cu Rusia, i-a stârnit
pe polonezi, turci și perși să abolească supunerea față de țar. Un grup din Rusia însăși, condus de fratele țarului, Constantin Pavlovici,
vocifera în favoarea păcii, dar Alexandru, după o încercare zadarnică de a forma o nouă coaliție, a chemat națiunea rusă la un război
sfânt împotriva lui Napoleon, inamicul credinței ortodoxe. Rezultatul a fost înfrângerea de la Friedland (13/14 iunie 1807). Napoleon
a văzut șansa și a profitat de ea. În loc de a impune condiții grele, el i-a oferit autocratului învins alianța sa și un parteneriat în glorie.
• Cei doi împărați s-au întâlnit la Tilsit pe 25 iunie 1807. Alexandru, orbit de geniul lui Napoleon și copleșit de aparenta generozitate a
acestuia, a fost complet câștigat. Napoleon știa bine cum să apeleze la exuberanta imaginație a noului său prieten. El avea să dividă cu
Alexandru imperiul lumii; ca un prim pas, îl va lăsa în posesia Principatelor Dunărene și îi va da mână liberă în afacerile cu Finlanda;
iar după aceea, împărații estului și vestului, la momentul potrivit, îi vor alunga pe turci din Europa și vor mărșălui de-a
lungul Asiei pentru a cuceri India. Un plan atât de uimitor a trezit în mintea impresionabilă a lui Alexandru o ambiție față de care
până atunci fusese străin. Interesele Europei au fost uitate. „Ce este Europa?”, a exclamat el ambasadorului francez. „Unde este, dacă
nu suntem noi și voi?”
 SURSE
• https://artsandculture.google.com/entity/alexandru-i-al-rusiei/m0r8f?hl=ro
• https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_I_al_Rusiei