Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei a fost ultimul împărat al Rusiei.

A domnit din
1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârșitul revoluției din februarie.
A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolșevici la ordinul lui
Lenin. În anul 2000, Țarul Nicolae al II-lea a fost Canonizat drept sfânt în
Biserica Ortodoxă Rusă.U

Împărăteasa Maria Feodorovna cu fiul ei Nicolae în 1870.
Nicolae al II-lea a fost fiul împăratului Alexandru al III-lea al Rusiei și al
împărătesei Maria Feodorovna (născută Prințesa Dagmar a Danemarcei). Pe linie
paternă a fost nepot al împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei, iar pe linie
maternă a fost nepot al regelui Cristian al IX-lea al Danemarcei. A avut trei frați
mai mici (Alexandru, George, Mihail) și două surori mai mici (Xenia și Olga).
La 13 martie 1881, în urma asasinării bunicului său Alexandru al II-lea, Nicolae a
devenit țarevici (moștenitor al tronului), iar tatăl său țar. Nicolae și alți
membri ai familiei au asistat la acest eveniment în timpul șederii la Palatul de
iarnă din Sankt Petersburg,[12] însă din motive de securitate, noul țar și familia
sa s-au mutat la Palatul Gatchina, situat în afara orașului.
Nicolae era văzut ca prea blând de către durul și pretențiosul său tată care, dată
fiind moartea sa prematură, nu și-a pregătit fiul pentru conducerea vastului
imperiu. Acesta se pare că nici măcar nu intenționa să-l pregătească pe Nicolae
pentru o astfel de funcție dificilă, considerându-l „un fel de imbecil” pe care n-
are nici un sens să încerci să-l pregătești în meseria guvernării.[13] Țarul
Alexandru III își numea, de altfel, fiul, „fetița”[14], iar atunci când ministrul
lui de finanțe, contele Witte, i-a sugerat că ar fi timpul să-l inițieze pe
moștenitor în afacerile tronului, împăratul s-a arătat surprins, declarând că e
imposibil ca Witte să nu fi constatat deja, dacă a discutat până atunci cu
țareviciul Nicolae, că acesta „este un prost.”[15] Mai târziu, când sfetnicul
apropiat al tatălui său (și mai târziu și al lui), reacționarul Pabiedonósțiev, a
încercat să-l inițieze în detaliile funcționării statului, Nicolae al II-lea s-a
lăsat absorbit de scobitul în nas.[16] Pabiedonósțiev considera că Nicolae al II-
lea „pricepe doar semnificația unor fapte izolate, fără legăturile lor cu restul,
fără o apreciere a influenței celorlalți factori care intervin, El aderând la
măruntul și nesemnificativul Lui punct de vedere.”[17] La 26 de ani, cu mai puțin
de o lună înainte de a accede la tronul Rusiei, jurnalul personal al viitorului țar
Nicolae al II-lea, conține stupidități gen descrierea unor epice bătăi cu castane
între el și amicul lui apropiat, prințul George al Greciei: „am început bătaia cu
castane în fața casei și-am sfârșit-o pe acoperiș.” Câteva zile mai târziu,
jurnalul se face mărturia unei alte bătăi, de această dată una cu conuri de pin.
[18]
Totuși în contrast cu un specimen gen împăratul Ferdinand I al Austriei, care
retardat mintal fiind, declara candid că „e ușor să guvernez, mai greu e să mă
semnez”[19], se pare că Nicolae însuși realiza că sarcina conducerii unui uriaș
imperiu aflat în plină fază a industrializării și a unei profunde prefaceri sociale
(sau a unei Rusii aflată deja în agitație revoluționară provocată de abandonarea
reformelor politice după asasinarea țarului Alexandru II de către un grup terorist
de stânga), îl depășește complet:

Țareviciul Nicolae Alexandrovici Romanov la 21 de ani.
la moartea tatălui lui, țarul Alexandru III - secerat prematur de alcool și-o
maladie renală - Nicolae își întreabă cu patetism verișorul, printre lacrimi, „ce
se va întâmpla acum cu mine și cu Rusia?” El declară cu această ocazie că nu este
pregătit să devină țar, că în plus n-a vrut niciodată să devină țar și nu știe
nimic despre cum se guvernează sau discută cu miniștrii.[20]
Nicolae s-a îndrăgostit de Prințesa Alix de Hesse și Rhin, o nepoată a Reginei
Victoria, dar tatăl său nu a fost de acord cu o astfel de alianță, el sperând să
perfecteze o căsătorie cu o prințesă din Casa de Orléans, pentru a întări proaspăta
alianță cu Republica Franceză. Numai când se afla pe patul de moarte, temându-se
pentru succesiunea dinastiei Romanovilor, Alexandru al III-lea a fost de acord ca
Nicolae să se căsătorească cu o prințesă din Germania.
Ca țarevici, Nicolae a făcut mai multe călătorii pe tărâmuri îndepărtate, incluzând
o călătorie importantă în Orientul Îndepărtat de unde s-a ales cu o cicatrice pe
frunte. Un japonez considerat de unele surse nebun, altele descriind mai degrabă un
ultra-naționalist.[21], aproape că l-a omorât, dar salvarea a venit de la vărul
său, Prințul George al Greciei (ziarele japoneze ale vremii considerau totuși
relatarea despre intervenția prințului George drept o simplă romanțare.[21] Fapt
este că familia imperială rusă, ca și cea japoneză, i-a răsplătit pentru salvarea
vieții țareviciului, îmbogățindu-i, pe doi japonezi (Mukobatake Jisaburo și Kitaga
Ichitaro) care cărau o ricșă și care l-au imobilizat și lovit cu propria lui sabie
pe ex-samuraiul atacant.[21]). Nicolae s-a reîntors la Sankt Peterburg cu o ură
crescută față de Imperiul Japonez.

Încoronarea Țarului Nicolae al II-lea
Nicolae s-a urcat pe tron în data de 1 noiembrie 1894, și la scurtă vreme după
aceea s-a căsătorit cu Prințesa Alix (din acel moment înainte Împărăteasa Alexandra
Feodorovna). Ei au avut cinci copii: Marile Ducese Olga, Tatiana, Maria, Anastasia
și Țareviciul Alexei. Titlul de Țar, derivat din titlul roman Cezar, ajuns în rusă
prin bizantinul Kaisar, a fost abolit oficial în 1712 de Petru cel Mare, dar a fost
folosit în mod neoficial de-a lungul domniei lui Nicolae. Titlul său oficial era:
Noi, Nicolae al Doilea, prin mila lui Dumnezeu, Împărat și Autocrat al Întregii
Rusii, Țar al Moscovei, Kievului, Vladimirului, Novgorodului, Astrahanului,
Poloniei [22], Siberiei, Crimeii, Georgiei, Stăpân al Pskovului, Mare Duce de
Smolensk, Lituania, Volkinia, Podolia și Finlanda, Prinț de Estonia, Livonia,
Curlanda și Semgalle, Samogiția, Bialostok, Karelia, Tver, Iugoria, Perm, Viatka,
Bulgaria și al altor țări, Stăpân și Mare Duce al Novgorodului de Jos, Cernigov,
Riazan, Poloțk, Rostov, Iaroslav, Belosero, Oudoria, Obdoria, Condia, Vitebsk și a
toată Regiunea de Nord, Stăpân și Suveran al Ținutului Iveriei, Kartaliniei,
Kabardinei și al Provinciilor Armenești, Suveran al Prinților Montani și
Circasieni, Stăpân al Turkestanului, Duce de Schleswig, Holstein, Stormarn,
Ditmarschen și Oldenburg, Prinț Moștenitor de Norvegia, și așa mai departe, și așa
mai departe, și așa mai departe.


Nicolae și Alexandra, 1894.
La festivitățile de încoronare de la Moscova din 1896, mai multe mii de persoane au
fost călcate în picioare și au murit în îmbulzeala iscată la ceremonie. Nicolae a
aflat despre catastrofă mai târziu în aceeași zi și a vrut să anuleze festivitățile
care urmau, dar a fost convins să nu facă asta de rude și de sfetnici. Mulți au
văzut decesele ca pe o prevestire nefastă. Nicolae nu era pregătit suficient să
domnească după moartea neașteptată a tatălui său. Logodna sa cu Prințesa Alix s-a
făcut doar cu puțină vreme înainte de moartea tatălui său, iar căsătoria s-a făcut
la scurtă vreme după funeralii. Nicolae a trebuit să facă față imediat sarcinii de
a fi Autocrat al Rusiei într-o perioadă de maximă agitație politică. Nicolae al II-
lea s-a dovedit incapabil să facă față sarcinilor combinate ale conducerii țării în
timpul unor situații agitate din punct de vedere politic și ale conducerii armatei
ruse în cel mai mare conflict internațional de până atunci.
El s-a bizuit foarte mult pe sfaturile unchilor săi, Marii Duci (frații răposatului
său tată), și de asemenea pe sfatul vărului soției sale, Kaiserul Wilhelm. Aceste
sfaturi corespundeau mai degrabă interesului „Vărului Willy”, care spera să prevină
crearea unor legături mai apropiate dintre Rusia pe de-o parte și Anglia și Franța
pe de altă parte. Un război cu Japonia, prost planificat și condus, (1904–1905), a
adus mari pierderi Rusiei, iar temerile de un conflict mai mare au contribuit la
Antanta Ruso-Engleză, alianță de care Wilhelm se temea așa de mult.
Nicolae făcea față și unor dificultăți interne, nu numai situației internaționale
tensionate. Bunicul său, Țarul Alexandru al II-lea, fusese asasinat într-un atentat
pus la cale de revoluționari, deși el era cel care făcuse foarte mult să
îmbunătățească situația economică și socială din Rusia. Revoluționarii nu erau
dornici să obțină puterea în cadrul regimului existent, ci luptau pentru
răsturnarea țarismului (în copilărie, Nicolae și familia lui au supraviețuit unei
tentative de asasinat cu bombă plasată în tren).


Țarul Nicolae al II-lea citind ziarul „Sankt Petersburg”.
Radicalizarea grupurilor politice era consecința refuzului țarului Alexandru al II-
lea de a accepta cererea secțiunii liberale a nobilimii de adoptare a unei forme de
guvernare reprezentativă (nu un regim parlamentar și cu atât mai puțin un sistem
bazat pe sufragiu universal, era vorba doar de un sistem tipic epocii, care să fie
bazat pe o adunare consultativă în care să poată avea loc o dezbatere de idei între
membrii claselor privilegiate și educate ale țării); refuzul țarului dealtminteri
reformator din 1860, de a accepta o adunare națională, a avut consecințe extrem de
grave și nefaste pe termen lung: a lipsit Rusia de acea „școală” care să ridice, în
timp, nivelul politic al publicului - așa cum se întâmpla în acei ani în Prusia, de
exemplu - și în același timp a lipsit administrația de serviciile a sute de oameni
capabili.[23] Începând cu domnia lui Petru cel Mare, clasa privilegiată ca și
împărații ruși au înțeles că fără o reformă care să modernizeze țara, aceasta va
continua să piardă influență și putere în raport cu celelalte națiuni ale Vestului
(țarul Nicolae al II-lea însuși a înțeles probabil asta, când conștient fiind de
faptul că Rusia cea înapoiată economic și industrial nu este capabilă să producă
armamentul modern de care Austro-Ungaria erau totuși capabilă, dar nici să și-l
procure cumpărându-l pe piață la prețurile exorbitante cerute, a încercat să
aranjeze semnarea unor înțelegeri internaționale „de dezarmare” care să interzică
imperiului rival acest tip de armament.[24]), în ciuda faptului că era țara cea mai
populată, mai întinsă și bogată în resurse a Europei. Pentru țarul Alexandru al II-
lea însuși, înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii de către țările occidentale, a
fost un semnal că fără reforme, țara nu-și va putea permite să joace un rol militar
și politic pe măsura dimensiunii ei.[25] De aceea bunicul lui Nicolae, țarul
Alexandru al II-lea, a adoptat o lege de abolire a iobăgiei, dar din cauza
opoziției majorității moșierilor, legea a devenit un compromis care era probabil
nefavorabil țăranilor în majoritatea cazurilor, dar care a fost totuși profitabilă
pentru stat.[26] Acest fapt i-a dezamăgit enorm atât pe țărani, cât și mai ales pe
membrii radicali ai intelighenției, care pledau cauza țărănimii. Pe acest fond al
dezamăgirii provocate de refuzul lui Alexandru de a adopta o formă de guvernare
reprezentativă și de nemulțumire provocată de o lege de abolire a iobăgiei
nefavorabilă majorității populației, unii membrii ai intelighenției au concluzionat
că o reformă justă ca și o veritabilă modernizare a țării nu poate avea loc decât
răsturnând regimul țarist; dintre acești blazați s-au recrutat viitorii
revoluționari.[27] Ultimii doi țari care au urmat - Alexandru al III-lea și Nicolae
al II-lea - au încercat să mențină intactă arhaica autocrație[28]: după asasinarea
țarului Alexandru al II-lea, prost sfătuiți fiind de cercurile conservatoare,
succesorii acestuia - țarul Alexandru al III-lea și fiul lui, țarul Nicolae al II-
lea - nu numai că n-au accelerat sau măcar stopat reformele adoptate de părintele
și bunicul lor, și care erau atât de necesare pentru modernizarea și stabilizarea
socială a Rusiei, și care erau deja cerute insistent de către elita intelectuală a
țării, aceștia au ales să revină chiar și asupra acestor timide și insuficiente
reforme deja adoptate de țarul răposat[29]: educația, și așa neglijată de
regim[30], a devenit încă și mai des subiect al restricțiilor, activitatea
organelor de administrație locală (zemstvo-urile) a fost împiedicată, iar comunele
au devenit subiect de control strict, prin adoptarea în 1889 a unei legi care
introducea funcția de „zemsky nacialnik”, în timp ce funcția electivă a
judecătorului de pace a fost abolită, iar guvernul a fost autorizat să asume puteri
sporite în situațiile în care ordinea publică era socotită a fi în pericol; până și
eforturile absolut apolitice ale zemstvo-urilor au fost obstrucționare de puterea
centrală. Conflictul între societatea rusă care devenea din ce în ce mai educată,
urbană și complexă, pe de-o parte, și fosilizata autocrație pe de cealaltă, s-a
acutizat cu ocazia foametei din 1891, când guvernul s-a arătat incapabil să
organizeze eficient ajutorarea țăranilor muritori de foame și când societatea
civilă însăși s-a organizat pentru ajutorarea țăranilor calamitați.[31][32] Faptul
că guvernul țarist a pus interesul de clasă al membrilor lui (moșierimea) mai
presus de supraviețuirea milioanelor de țărani
atunci când a amânat în plină criză alimentară
exporturilor de cereale (oferind astfel ocazia
încheie contracte de export), a radicalizat și
profesiilor liberale.[33]
victime ale foamei și holerei,
pentru o lună interdicția
proprietarilor de latifundii să
mai mult stratul de membrii ai