Scrisorile secrete ale lui Emile Picot, secretarul francez al lui Carol I între anii 1866-

1868.
Emile Picot (1844-1918) este unul dintre marii bibliografi ai Franţei – îi datorăm bibliografia
exhaustivă a operei lui Corneille, de exemplu –, unul dintre primii care au cules ştiinţific şi
au răspândit în Occident folclorul românesc, e cel care a înfiinţat prima catedră de limba
română la o universitate vest-europeană (la Paris, în 1875)... Lui Emile Picot, Franţa, ca şi
România, îi datorează mult, în plan cultural. Puţini însă îl cunosc într-o altă postură a lui,
cea de... spion al lui Napoleon al III-lea la curtea Principelui Carol I. Ca secretar francez al
Principelui Carol I, a tras cu ochiul, a analizat şi a trimis informaţiile la curtea imperialăde la
Paris, pe masa de lucru a lui Napoleon al III-lea. Codificate sau pur şi simplu strecurate ca
nişte informaţii oarecare printre date de interes general sau istorii de familie, relatările sale
ajungeau mai întâi la mama sa sau la Madame Hortense Cornu (sora de lapte a
împăratului) , de unde apoi erau retransmise la curtea de la Tuileries. Toate aceste scrisori
sunt publicate acum pentru prima dată în limba română.
________
Este unul dintre marii bibliografi ai Frantei – ii datoram bibliografia exhaustiva a operei lui
Corneille, de exemplu –, unul dintre primii care au cules stiintific si au raspandit in Occident
folclorul romanesc, e cel care a infiintat prima catedra de limba romana la o universitate
vest-europeana (la Paris, in 1875)... Lui Emile Picot (1844-1918) Franta, ca si Romania, ii
datoreaza mult, in plan cultural. Putini insa il cunosc intr-o alta postura a lui, cea de... spion
al lui Napoleon al III-lea la curtea Principelui Carol I. Cum de s-a intamplat asta, vom afla
ceva mai la vale...

Povestea alegerii "printului strain" pentru tronul Principatelor Romane a fost spusa si ras-
spusa. Ar fi inutil sa ne mai strecuram acum prin meandrele acestei istorii, scotand la iveala
ba interesul Frantei si al imparatului Napoleon al III-lea, ba pe cel al cancelarului prusac
Otto von Bismark... Cert e ca tanarul principe Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von
Hohenzollern-Sigmaringen – adica nimeni altul decat cel care avea sa devina primul rege al
romanilor, sub numele de Carol I – a fost pana la urma agreat, pe fata sau intr-ascuns, de
toti cei dornici sa aiba "aproape" tinutul de la gurile Dunarii. Inainte de anul 1866, principele
Carol – care, prin amandoua bunicile sale, avea sange francez, in vreme ce prin bunici era
prusac – indragea foarte mult Franta si isi propusese chiar sa se naturalizeze francez. Iar
imparatul Napoleon al III-lea aproape ca i-ar fi acordat cetatenia daca n-ar fi aparut intre
timp alte interese...

Madame Hortense Cornu (sora de lapte a imparatului) a fost cea care ii acordase printului
sprijinul, apropo de cetatenie, si tot ea avea sa-l convinga sa schimbe macazul,
indreptandu-i atentia catre acea tarisoara de la capatul Europei, aflata (inca) sub influenta
otomana si ravnita de rusi. Tot Madame Hortense Cornu avea sa-i recomande imparatului –
care, la randu-i, i le recomanda printului abia asezat in fruntea noii lui tari – serviciile unui
tanar studios, Emile Picot, ca secretar particular. Carol I avea deja un secretar prusac, pe
Friedlaender, recomandat de Bismark. Probabil acesta a fost unul dintre motivele pentru
care Napoleon al III-lea a insistat ca principele Carol sa accepte si un secretar francez.
Care sa-l sfatuiasca de bine, dar si, in acelasi timp, sa trimita la curtea Frantei informatii
despre tot ceea ce se intampla la Bucuresti. Sa fie, cu alte cuvinte, ochii si urechile impara-
tului, spionul sau...

Sa nu va inchipuiti insa ca Emile Picot trimitea rapoarte direct acestuia. Nu. Codificate sau
pur si simplu strecurate ca niste informatii oarecare printre date de interes general sau
istorii de familie, relatarile sale ajungeau mai intai la mama sa sau la Madame Cornu, de
unde apoi erau retransmise la curtea de la Tuileries.

Ca un bun bibliograf (cum se va dovedi mai tarziu), Emile Picot avea un mare respect
pentru textul scris. Asa ca nu s-a multumit doar sa trimita lungi epistole catre apusul
Europei, dar a pastrat pentru sine o copie. Astfel, putem avea o sursa extraordinara de
informatii (la prima mana) despre primii ani de domnie ai lui Carol I. Picot si-a transcris
scrisorile intr-un caiet care starneste azi curiozitatea cercetatorului. "Totul a fost facut
pentru a-l deconcerta, pentru a-l deruta pe curiosul intreprid", scria N. Georgescu-Tistu, cel
care a studiat pentru prima data caietul lui Picot. Ce descoperim in el? Copii ale scrisorilor
amestecate printre foi albe si pagini transcrise din "Profetul Mahomed" al lui G. Weil. 171 de
scrisori, de toate felurile, de la cele simple, de familie la cele codate aparent neglijent ori
chiar pana la epistole care contin pasaje sau cuvinte cifrate, greu de decodat astazi...
Amestecate nu doar ca tema, dar si din punctul de vedere al cronologiei (paginile albe pot fi
semnul ca, daca ar mai fi urmat alte scrisori, ele ar fi putut fi plasate acolo)... Si, pentru a
ingreuna si mai mult cercetarea, multe dintre scrisori nu sunt transcrise pur si simplu. Picot
a preferat o tehnica veche, respectiv umezirea originalului si aplicarea lui pe pagina alba,
astfel incat textul sa se transfere pur si simplu. Sigur, cu neclaritati, litere tremurate, pete,
care se adauga cititului "in oglinda" si fac si mai dificila descifrarea.

Ajuns la Bucuresti chiar in primele zile ale domniei lui Carol I, in 1866, Emile Picot avea sa
se afle, de la bun inceput, in mijlocul afacerilor de stat. Le cunostea dedesubturile si,
datorita pozitiei pe care o ocupa si influentei asupra lui Carol I a celei care il recomandase,
exersa la randu-i o influenta asupra principelui. De altfel, atat pentru domnitorul roman, cat
si pentru imparatul francez, el face o analiza a starii sociale, economice, politice a
Principatelor, imprietenindu-se cu oamenii-cheie ai momentului si, mai tarziu, implicandu-se
in proiecte mai degraba de natura educationala, culturala, depasindu-si astfel atributiile de
simplu secretar al printului. Inteligent si abil, el se implica, din convingere, in actiuni care "sa
propaseasca" patria de adoptie a stapanului sau de moment. Ii dirijeaza pe unii si pe altii, in
interesul Frantei, dar si – dovedind o calitate sau un defect, care nu apartine spionilor de
profesie – in interesul Romaniei. In scrisorile catre Madame Cornu, de exemplu, el face,
intr-o maniera deschisa si veridica, o descriere sumbra a vietii romanesti, sugerand insa si
caile de ameliorare a problemelor existente. Era epoca in care Romania se consolida ca
stat si pentru Franta imperiala era important sa se stie ce se intampla acolo.

Dar sa vedem ce informatii transmite Picot catre imparatul Napoleon al III-lea, prin
intermediul scrisorilor expediate doamnei Cornu ori altor interpusi. Descrie, de exemplu,
calatoria Printului Carol I la Constantinopol si intalnirea lui cu Sultanul. Vorbeste despre
pasiunile politice ale timpului si despre atitudinea suveranului vizavi de ele. Despre statutul
armatei romane si cat de greu se adapta reglementarilor prusace impuse de principe.
Despre vizita fratelui mai mic al lui Carol, Frederic de Hohenzollern, la Bucuresti. Despre
criza ministeriala din Romania. Despre misiunea colonelului Krentzki in Romania. Despre
relatiile Principatelor cu Sublima Poarta, dar si cu Puterile straine. Despre proiectul unui
canal la gurile Dunarii si marea frumusete a tarii. Despre iminenta unui razboi in Europa
orientala. Despre influenta prusacilor – si prin intermediul "colegului" sau, secretarul german
al Printului Carol, Friedlaender – si pericolul reprezentat de aceasta. Il mai interesau
chestiunea monedei nationale, intrigile printului Bibescu, pretendent la tronul Romaniei,
pozitia lui Ion Bratianu, concesiunile industriale facute strainilor, bogatiile solului romanesc.
In chestiunea populatiei israelite din Principate face chiar demersuri personale, la Paris.
Dar, in acelasi timp, studiaza cutumele si traditiile poporului roman si ajuta la strangerea de
informatii si publicarea primului atlas romanesc, colaborand cu T. Laurian.

Unul dintre subiectele indelung intoarse pe toate fetele a fost cel al eventualei casatorii a
Principelui Carol cu fiica tarului Alexandru al II-lea, Maria Alexandrovna. Mai ales ca
aceasta optiune este strans legata de una dintre problemele cele mai importante, in epoca,
si anume cea a independentei romanilor. "Romanii ar risca foarte mult daca si-ar proclama
independenta imediat" – scrie el de nenumarate ori, aratand cum, de exemplu, Bratianu era
partizanul acestei proclamatii rapide, si de ce ea nu ar fi fost utila, in deceniul sapte al
secolului al XIX-lea. Bratianu este si cel care sustinea prin casatoria principelui cu fiica
tarului. Numai ca tarul conditioneaza nunta de declararea imediata a independentei –
"Ginerele meu nu ar trebui sa plateasca tribut turcilor", spune el – nutrind in secret speranta
ca astfel sultanul se va supara pe Carol, va trece Dunarea si razboiul va incepe pe teritoriul
romanesc. Tarul s-ar fi angajat atunci sa-si salveze potentialul ginere, trecand la randu-i
Prutul. Printului nu i-a suras insa deloc ideea unui razboi pe teritoriul tarii – se temea si de
eventuala aservire a Principatelor de catre rusi, adica sa obtina, in loc de independenta tarii,
doar o schimbare a stapanului – si alege sa-si caute mai bine mireasa in alta parte, decat
sa provoace un razboi pe care nu-l putea duce. In decizia asta i-a fost alaturi si Picot. Carol
s-a casatorit, cum stim, cu Elisabeta de Wied. Maria Alexandrovna a devenit ducesa de
Edinburgh, plecand pe Insula Albionului. Peste ani, mostenitorii celor doi vor ajunge pe
tronul Romaniei: nepotul lui Carol, Ferdinand, se va casatori cu fiica Mariei Alexandrovna,
Maria (Missy), regina cea mai iubita a romanilor.
In mijlocul intrigilor, la Curtea de la Bucuresti
Ne e foarte greu sa facem o selectie pertinenta si exhaustiva din scrisorile lui Emile Picot
care privesc soarta Romaniei. Vom scoate aici doar cateva fragmente dintr-o epistola catre
Madame Hortense Cornu, din data de 5 aprilie 1867.
"(...) Situatia actuala este foarte critica. Marilor complicatii din politica europeana vin sa li se
alature intrigile, ambitiile, luptele de tot felul, si ar trebui sa scriu volume intregi pentru a va
face sa cunoasteti toate acele detalii pe care e bine sa nu le ignorati. (…)
Sarmanul Print! Cat de trista e uneori existenta lui si cat de grea e sarcina pe care o are de
dus! Intrigile lui Bibescu, de exemplu, capata pe zi ce trece un caracter de ostilitate tot mai
evident. Este ciudat cum acest «pretendent» face atat de deschis apropouri pe cat de
periculoase, pe atat de nedrepte. Doamna Bibescu face vizite sotiei ultimului ofiter, fara sa
primeasca macar una. In cele din urma, este evident ca acestia lucreaza foarte mult pentru
telul lor si am ajuns sa cunosc putin din modul lor de a gandi. Bibescu este jucaria consu-
lului Rusiei, a carui singura politica este de a pune pe jar relatiile externe ale Romaniei.
Bibescu este convins ca, odata razboiul inceput, rusii vor intra in tara si il vor declara Print.
(…) Cat despre invazia Rusiei, nu cred ca trebuie sa ne temem de ea si cred ca guvernul
moscovit nu se poate gandi la asta decat in cazul in care conflictul devine general. Lordul
Stanley a declarat in nenumarate randuri ca Anglia nu va ramane indiferenta problemelor
care se ridica din Orient si ca nu va permite niciodata Rusiei sa coboare pe Dunare.
(…) Dl Ion Bratianu da intotdeauna probe de vigoare si de capacitate. Nu ne-a fost frica de
liberalismul sau, cata vreme se stie ca si omul cel mai exaltat devine conservator atunci
cand ajunge la putere.
(…) Va rog, doamna, scrieti-i Printului. Scrisorile voastre sunt cel mai bun sfatuitor pentru el
si doresc din tot sufletul ca sa puteti sa o faceti cat mai des."
Scrisoarea I (partea I)
(către Madame Hortense Cornu)

Bucureşti, 2/14 noiembrie 1866

Doamnă,

Speram să am posibilitatea să vă dau, chiar din Constantinopol, veşti despre Prinţ şi despre
voiajul său dar, în mijlocul agitaţiei continue în care am petrecut ultimele săptămâni, bunele
mele intenţii au rămas sterile, prin forţa împrejurărilor. Alteţa Sa însăşi n-a putut găsi răgaz
pentru corespondenţa de familie şi întrucât - cum altfel? - Vă consideră ca făcând parte din
familia sa, n-a putut răspunde, până acum, nici la scrisoarea pe care i-aţi adresat-o. Prinţul
a binevoit să-mi arate această scrisoare, inclusiv sfaturile interesante pe care le conţine şi
am fost plăcut surprins să aflu aprecierile flatante pe care le-aţi făcut la adresa mea. Vă
mulţumesc, Doamnă, din toată inima, pentru sprijinul binevoitor pe care mi-l acordaţi, cât şi
pentru sfaturile şi încurajările oferite şi vă asigur că voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a
fi, întotdeauna, demn de amabilitatea dumneavoastră.
Astăzi, nu vreau, Doamnă, să vorbesc decât foarte pe scurt despre afacerile externe ale
ţării, dar aş dori, dacă nu abuzez de timpul dumneavoastră preţios, să intru în mai multe
detalii privind situaţia din ţară. Cu permisiunea dumneavoastră, Doamnă, voi face acest
lucru sub simpla formă a unor note, rugându-vă anticipat să scuzaţi eventualele neglijenţe
de redactare.
Prin călătoria sa la Constantinopol, Prinţul a încheiat fericit negocierile angajate de multă
vreme cu Poarta. Se poate spune că recunoaşterea s-a făcut necondiţionat. Graţie
intervenţiei oportune a Împaratului, Marele Vizir a consimţit ca expresia “în limitele
capitulaţiilor şi ale Tratatului de la Paris, 1856” să atenueze duritatea sintagmei “parte
integrantă”. Se pare că la Paris a stârnit multă mirare faptul ca Prinţul a acceptat cu greu
această sintagmă care, se spune, nu exprima decât un adevar indubitabil şi de necontestat.
Dar, cu toate acestea, într-adevăr, cuvintele “parte integrantă” nu figurau în nici un alt tratat,
în nici un alt act diplomatic, iar Prinţul străin nu putea accepta o formulă care ar fi agravat,
chiar şi aparent, situaţia României în raport cu Poarta.
În afara eredităţii pe linie directă, guvernul otoman a conferit Principatelor Unite dreptul de a
bate monedă proprie, cu condiţia unei inţelegeri prealabile cu Sublima Poartă. Prinţul va
putea încheia cu Puterile străine aranjamente particulare şi locale; chiar dacă propoziţia
această pare că indică o restricţie incomodă, este evident că România nu poate încheia cu
Puterile străine decât înţelegeri şi aranjamente particulare şi locale.
Cifra militarilor din armata regulată a fost fixată, în principiu, la 30.000. Creşterea tributului
se subordonează aprobării Camerelor române, ceea ce o face iluzorie.
Cât despre dreptul de a decerna decoraţii, el fost cedat Prinţului, în cursul acestui voiaj la
Constantinopol.
Iată, pe scurt, principalele puncte prevăzute şi în scrisorile schimbate de Alteţa Sa şi Marele
Vizir.
Primirea făcuta Prinţului de către Sultan a fost magnifică, diferită de recepţia de care se
bucurau fostii hospodari înscăunaţi pe baza averii lor. Fără a vorbi de ordinul Osmanie, cu
iatagane încrucişate, de caii de rasă, etc., vreau să spun că Înălţimea Sa a avut pentru
Prinţul României o atenţie deosebita. Astfel, Sultanul l-a trimis, ţn întâmpinare, până la
Rusciuk, pe aghiotantul său pentru ceremonii şi pe favoritul său, Djemil Paşa care a stat tot
timpul pe lânga Print, păna la încheierea vizitei. Sultanul a vrut, în pofida ploii nemiloase, ca
propriul fiu, cel care, după toate aparenţele, îi va succede la tron, să comande, în faţa
Prinţului, batalionul de infanterie otomană; în fine, n-a aşteptat o cerere a Prinţului şi a
acordat câte o distincţie onorifică tuturor persoanelor din suită, iar eu am fost obligat să iau
parte la această ceremonie.
Ducându-se la Constantinopol, Prinţul îndeplinea o datorie penibilă, dar primirea deosebită
a Sultanului, onorurile regale care i-au fost acordate au putut, într-o oarecare măsură, să
atenueze ceea ce era dezagreabil în acest demers. Astfel, după ce a exprimat, direct,
Sultanului mulţumirile sale, Prinţul s-a grăbit, la întoarcerea la Bucureşti, să-i scrie pentru a-
şi arăta, din nou, gratitudinea.
În acelaşi timp, el a adrest o scrisoare Împăratului în care îşi exprimă întrega recunoştinţă
pentru poziţia pe care Majestatea Sa a avut-o în timpul negocierilor de la Constantinopol,
pentru sfaturile sale şi pentru instrucţiunile date ambasadorului nostru pe langă Sublima
Poartă.
Prinţul a primit, la întoarcere, în audienţă solemnă, pe Consulul general al Rusiei, pe care
lipsa unor ordine precise l-a ţinut la distanţă de prima reuniune oficială a Corpului consular.
Alteţa Sa a fost, astfel, recunoscută de de către cele cinci Mari Puteri şi de alte cinci ţări
reprezentate la Bucureşti, iar problema externă poate fi considerată ca fiind soluţionată
definitiv. Prinţul trebuie, deci, să se ocupe, acum, în linişte, de politica internă. Aici încep, cu
adevarat, dificultăţile serioase ale domniei sale.

Scrisoarea I Partea a II-a

(către Madame Hortense Cornu)

Bucureşti, 2/14 noiembrie 1866

(continuare din numărul trecut)
Trebuie sa spun, sincer si fara echivoc: Romania se afla intr-o situatie deloc incurajatoare.
Peste tot, domnesc, incredibil, demoralizarea si confuzia, ca urmare a unei proaste
guvernari. Totul trebuie luat de la capat. Absolut totul.
Partea cea mai suparatoare a acestei situatii este ca Printul a jurat pe o Constitutie ciudata
si absurda, opera a catorva utopisti care n-au in cap nici cea mai mica idee practica. In ochi
tarii, Printul reprezinta totul; el e singurul responsabil si la bine si la rau. Cei cativa
democrati care au fost autorii masurii raspunderii ministeriale sunt insa aceiasi care nu se
vor da in laturi sa puna in carca printului toate greselile ce vor fi comise. De altfel, cand e
vorba sa se ia o hotarare decisiva, ministrii ezita, isi depun demisia si vor sa se retraga,
lasand Printului intrega greutate a evenimentelor.
Romania numara patru milioane si jumatate de locuitori; in acest numar se afla
cincisprezece sau douazeci de mii de persoane, cel mult, care sunt in stare sa inteleaga ce
inseamna o afacere, adica sa citeasca un ziar; sunt, deci, acesti cincisprezece-douazeci de
mii de oameni care intretin in tara o agitatie constanta. Nu e vorba pentru ei nici de principii,
nici de patriotism, nci de economie sociala, nci de vreuna din marile probleme care ar
pasiona un om de bine; totul se margineste la rivalitati personale. Fiecare vrea sa fie
ministru, senator, deputat, intr-un cuvant - sa ocupe o functie publica oarecare si sa intre in
afaceri. Boierii, in loc sa stea la mosia lor, unde ar putea, cu un minim efort, sa contribuie la
cresterea propriei lor bogatii, prefera sa-si sacrifice interesul in interminabile intrigi politice.
Alegerile care se incheie in acest moment au creat o miscare extraordinara. Liberali si
conservatori, "rosii si albi", cum se spune, s-au dedat la adevarate batalii si putini au iesit
din imbulzeala fara cateva bastoane pe spinare.
Autoritatile au respectat strict Constitutia care le cere sa fie neutre. Dar presa care impinge
libertatea pana la desfrau, excita, continuu, cele mai rele pasiuni. Ministrii sunt bagati,
neincetat, in noroi, strainii, evreii sunt tratati cu injuriile cele mai monstruoase chiar de cei
care isi spun liberali. Cetatenii cei mai pasnici au fost smulsi din viata lor linistita de sefii de
partide; chiar si cel mai mic vanzator a trebuit sa-si lase tejgheaua si sa se amestece in
politica transcendenta.
Orice-ar face, Guvernul actual nu va rezista dupa primele dezbateri ale viitoarei Camere.
Fiecare deputat aspira sa faca parte din Consiliu si din nefericire vom vedea curand cum se
fac si se desfac ministerele, cu o rapiditate care a fost funesta ultimului guvern, daca, pana
atunci, nu va fi aplicat un remediu prompt si energic acestei stari suparatoare de lucruri.
Nu ma tem, Doamna, sa va descriu tara in culori sumbre, pentru ca vreau sa o arat asa
cum este. Poate ca alte persoane, Dl Ubcini (publicist francez, secretarul guvernului
provizoriu de la Bucuresti in tmpul revolutiei din 1848 n.t.) de exemplu, care are aici
numerosi prieteni printre personajele cele mai stimate, infatiseaza, pe buna dreptate, starea
de lucruri cu ochii partidului care ii sustine pe cei cu care este legat. |n ceea ce ma priveste,
estimez ca intreaga profunzime a raului trebuie examinata cu sange rece. E singura cale
daca vrem sa vindecam ceva.

Scrisoarea 1 (Partea a III-a)

(către Madame Hortense Cornu)

Bucureşti, 2/14 noiembrie 1866

(continuare din numărul trecut)

Se vede clar că Prinţul Carol este iubit. Lumea aşteaptă totul de la el, pentru că el trebuie
să schimbe faţa României. Dar, toţi cei care urmăresc cu luciditate cursul evenimentelor şi
care ţin la binele românilor sunt constrânşi să convină că actuala Constituţie face ca orice
progres să fie imposibil. Prinţul nu mai are nicio iniţiativă, iar miniştrii se perindă la
conducere prea repede pentru a ajunge să cunoască diversele servicii componente ale
propriei administraţii... Este de maximă necesitate ca Prinţul, care îşi asumă răspunderea
efectivă, să aibă cel puţin iniţiativa a ceea ce urmează să facă. Aceasta nu e o opinie
personal şi izolată; Prinţul însuşi înţelege foarte bine că triumful cauzei sale are un preţ şi
că, dincolo de jurământul pe care l-a depus, imprudent, pe o Constituţie deplorabilă, el a
jurat să facă totul pentru fericirea noii sale patrii.
Când şi cum vor putea fi făcute aceste modificări în Constituţie? Nu ştiu; şi de-acum încolo,
în principiu, ele nici nu sunt binevenite. Vorbesc în calitate de persoană aflată în afara
oricărui partid, dar devotată sincer Prinţului şi care se interesează de problemele României
ca de problemele propriei sale ţări. Tabloul pe care l-am făcut, până aici, cu privire la
situaţia internă, nu e strălucit, dar nu sunt pesimist şi am convingerea intimă că, primind
puteri extinse, Prinţul, care a dat de mai multe ori dovadă de fermitate şi de energie, va şti
să aducă lucrurile pe calea cea bună.
Aş vrea, totuşi, Madame, dacă nu abuzez de binevoitoarea voastră atenţie, să abordez
subiectul mai de aproape şi să vă dau detalii mai intime cu privire la diverse compartimente
ale administraţiei.

Justiţia

Justiţia, la toate nivelurile sale, are urgent nevoie de o reformă. În aproape toate tribunalele,
ba chiar în toate, putem deplânge slăbiciunea, ignoranţa şi, mai ales, venalitatea
judecătorilor. Deja, de mai multe ori, guvernul Prinţului a adus pe banca acuzaţilor
funcţionari vinovaţi de deturnări şi de delapidări de fonduri: toţi, fără nici o excepţie, au fost
achitaţi.
Statul are de susţinut, deseori, procese împotriva particularilor şi, în acest scop, întreţine, în
fiecare judeţ, un avocat special, care să-l apere la proces. Or, iată ce se întâmplă. Primul
venit înaintează o reclamaţie oarecare împotriva Statului; judecătorii, corupţi - se ştie cum -
dar gata să pară în faţa autorităţii ca independenţi, îl scot basma curată. Câştigat, în prima
instanţă, procesul pleacă la Curtea de Apel. Şi acolo, însă, judecătorii sunt destul de
"accesibili", iar din economie de timp şi de bani avocatul Statului e adus la situaţia în care
nu mai introduce apel în termenul prevăzut de lege şi totul ia sfârşit.
Aceasta e maniera în care se procedează, pe care o vedem cu ochii nostri, zi de zi. Hoţii cei
mai cunoscuţi sunt absolviţi de toate Curţile de Justiţie, în timp ce prefectul de poliţie îl
asaltează pe Prinţ cu o mulţime de plângeri, dintre cele mai amare.
Reforma magistraturii e o problemă capitală, însă ea se va face în timp, fără îndoială, de
îndata ce se vor calma pasiunile politice.

Instrucţiunea publică

Învăţământul a fost făcut, până acum, fără vreo ordine sau metodă; de fapt, nu există
învăţământ naţional propriu-zis. Mulţi tineri români au făcut studii strălucite în străinătate şi
ar putea fi in stare să devină profesori distinşi dacă mania politicii nu le-ar deturna neîncetat
vocaţia. Aveţi de o mie de ori dreptate, Doamnă, propunând Prinţului Şcoala noastră
normală, în care să aducem câţiva bursieri ai Statului. Acolo, chiar, dacă vreo minte
luminată are, adesea, opinii cam exaltate, măcar se poate învăţa gustul, obişnuinţa lucrului,
dragostea pentru studiu - în sine şi fără preocupări exterioare. În ce mă priveşte, cred că e
de dorit ca acest proiect să poata fi executat. Ar mai putea intra în discuţie atât Şcoala
normală de la Cluny, cât şi Şcoala naţională de agricultură de la Grignon.
Prinţul m-a însărcinat să-i redactez o notiţă pe acest subiect în sensul indicat în scrisoarea
dumneavoastră, Doamnă, după conversaţiile cu dl. Duruy şi dl Ubicini. Îmi voi da toată
silinţa, însă aş vrea să amân acţiunea cu 15 sau 20 de zile, pentru a n-o compromite. Ştiu,
concluziile mele vor fi combătute de dl. Friedlaender, care a făcut din această chestiune o
problemă de onoare naţională. Reprezentant recunoscut al Prinţului Charles-Antoine
(istoric, ministru în al Doilea Imperiu - n. tr.), care îi scrie direct, şi al lui Bismark, a avut din
prima zi asupra Prinţului o influenţă împotriva căreia e foarte greu de luptat. Există - trebuie
să-i dau şi lui dreptate - sensul natural al Dreptului, dar prin grosolănia manierelor şi
aroganţa discursurilor, el a ofensat destul de multă lume aici. În ce mă priveste, nu am
pentru ce să mă plâng de el; de altfel, chestiunea Instrucţiei publice a fost prima ocazie în
care ne-am certat.
Dl. Friedlaender vrea, deci, cu o imprudenţă ieşită din comun, să convertească întreaga
ţară la Germania prusacă: influenţă, educaţie, limbă, toate trebuie, în opinia lui, să fie, de
acum înainte, germane. El nu ţine cont deloc nici de comunitatea de spirit care există între
romani şi francezi, bazată pe o simpatie naturală, nici de obisnuinţa dobândită şi care fac
indispensabilă, în România, educaţia noastră franceză. La începutul lunii decmbrie, Dl F. va
pleca să-şi vadă familia şi atunci sper să am ocazia de a-i expune Prinţului problema
aceasta, aşa cum o concepem noi şi să-l determin să decidă, în funcţie de punctul nostru
de vedere.
Trebuie să convenim, de altfel, că instrucţia primară trebuie să preocupe guvernul, prioritar.
În legătura cu acest subiect, există o idee pe care o consider destul de bună şi care a fost
înaintată, dacă nu mă-nşel, de bătrânul Prinţ Ştirbey. Întrucât recrutarea institutorilor se face
cu mare dificultate şi nu e de ajuns, pentru a avea şcoli, doar de a decreta învăţământul
obligatoriu, s-a tras la concluzia că personalul necesar trebuie recrutat din armată. Aşa că
s-au înfiinţat, în cadrul regimentelor, cursuri de mai multe grade care au dat, până acum,
rezultate bune; eu văd destule avantaje în alegerea cadrelor didactice primare dintre militarii
care au absolvit cursurile de gradul trei şi care ar putea deveni dascăli de şcoală, gata
formaţi. Aceşti oameni ar avea o instrucţie suficientă şi, lucru demn de apreciat, ar veni cu o
anumită educaţie şi disciplină care ar permite cu uşurinţă controlul lor. Cât despre corpul
cadrelor didactice din învăţământul secundar, acesta trebuie reînnoit în întregime: alegerile
i-au absorbit aşa de mult pe aceşti profesori vigilenţi încât unii şi-au părăsit clasele,
visându-se oratori la mitinguri în care îşi propun candidaţii preferaţi. Şi ce candidaţi!.. Au
ales oameni cu reputaţia cea mai proastă, de talia lui Kogălniceanu şi Bolliac.
Problema Instrucţiei publice depinde, de altfel, în primul rând, de bani, deoarece, pentru a
deschide şcoli, pentru a intreţine bursierii în cele mai bune colegii din Europa, e nevoie de
fonduri considerabile.

Finanţele

Aici, situaţia este foarte nefericită. Totul conspiră, parcă, pentru a epuiza şi ruina Statul.
Malversaţiunile miniştrilor, proasta organizare a serviciilor, efectele neplăcute ale legii
rurale, ultimii trei ani de foamete, au perturbat grav finanţele ţării.
|mprumutul negociat de Dl. Bălăceanu a produs multe bătăi de cap; el are destule condiţii
oneroase în urma cărora ţara se va afla la bunul plac al bancherilor. |n ce mă priveşte, am
evitat să mă amestec, oricum, chiar şi prin aprecieri neînsemnate, în problemele băneşti,
dar acest împrumut mi-a relevat o eroare incredibilă în practica bancară elementară a celor
care se ocupă de afaceri.
Ministrul Mavrogheni care este, totuşi, un om capabil, a fost foarte imprudent dând Dlui
Bălăceanu, care habar n-are de mişcarea banilor (a dovedit-o chiar şi în afacerile lui
personale) puteri extinse. Auzind de încheierea împrumutului, Mavrogheni s-a gândit că ar fi
mai bine să nu-l ratifice; dar iată că Bălăceanu se întoarce la Bucureşti iar ministrul,
temându-se că-şi vor spune lucruri neplăcute, îşi ia concediu şi se retrage la ţară, lăsând
guvernul într-o situaţie confuză. Eu cred că împrumutul a fost, cu siguranţă, ratificat deşi nu
pot afirma public acest lucru. Tot ceea ce ştiu este că Dl Schrayer, asociat la Dreyfus,
delegat al firmei Oppenheim se află aici şi că a adus, la Bucureşti, trei milioane de franci,
cash, destinaţi primelor vărsăminte.
Nu s-a găsit nimeni în guvern care să ştie să facă un calcul exact al dobânzilor. Unii susţin
că ar fi de 16%, alţii le reduc la 14... Eu unul habar n-am care ar putea fi adevarul.
Dar dacă împrumutul e încheiat, ce se va face, totuşi, cu banii? Nu s-ar putea crede că vor
fi, într-un fel, rispiţi? Toate serviciile financiare sunt în suferinţă iar bonurile de tezaur n-au
fost rambursate. Scadenţa şi dobânzile n-au fost amânate. Lefurile tuturor funcţionarilor au
fost reduse şi nu sunt resurse pentru a regla, definitiv, problema mânăstirilor (ale căror
bunuri au fost expropiate pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza) şi a furniturilor lui Godillot
(furnizor al armatei române pe timpul aceluiaşi Cuza).
Prinţul are, acum, dreptul să bată monedă naţională; ar fi de dorit să uzeze cât mai curând
de acest drept si de a bate monede fracţionare ale piesei de 5 franci cu titlul de 835 miimi
de argint, titlu care va face posibilă, fără mare sacrificiu, conversia numerarului metalic de
orice provenienţă care circulă acum în ţară. România va putea să bată doar puţine sau
chiar să nu bată deloc piese de 5 franci cu titlul de 900 miimi de aur, având ca monedă
legală valutele similare ale celorlalte naţiuni contractante. Dintr-un alt punct de vedere,
intrarea României în convenţia monetară va atrage asupra sa şi asupra guvernului atenţia
întregii Europe. |ncheierea unui tratat ar confirma, de o manieră strălucită, dreptul care i-a
fost recunoscut recent Prinţului de către Sublima Poartă iar Împăratul, sunt sigur, ar fi
sensibil la acest demers.
Ar fi foarte de dorit, după părerea mea, ca acest proiect să poată fi pus fără întârziere în
execuţie şi ca un eşantion din moneda naţională a României să fie expus la Expoziţia
Universală din 1867. Iată care sunt ambiţiile de viitor...Dar, ne găsim, încă, în realitatea
uneori tristă a prezentului şi sunt destule probleme de rezolvat, probleme blocate, pentru
moment.
Primul lucru care m-a frapat la sosirea mea în România au fost consecinţele deplorabile ale
nefericitei iniţiative Godillot. O afacere de acest gen nu este doar dezastruoasă pentru ţară,
dar este şi o ruşine pentru Franţa. Se întâmplă destul de des, trebuie să mărturisim acest
lucru, să întâlnim în străinătate compatrioţi cu care nu ne putem mândri, dar afacerea cu
furniturui militare încheiată de Dl Godillot depăşeşte proporţiile obişnuite şi ar pueta
discredita complet comerţul francez în această parte a Europei. Temându-mă ca spirite
răuvoitoare să nu intenţioneze agravarea situaţiei, am vrut să-mi dau seama, eu însumi şi
am examinat de aproape postavul din care se confecţionează uniformele militare. Cu greu
aş putea să cred că există în Franţa fabrici în care se fac stofe atat de grosiere; sunt mai
înclinat să admit că Dl. Godillot le-a luat dintr-un ţinut barbar!. Există două contracte
distincte cu Dl Godillot.; unul cu statul, pentru furnituri militare, altul, cu municipalitatea
Bucureştiului, pentru diferite lucrări. E incontestabil că, pentru primul contract, furniturile au
fost deja executate şi că nu a contat dacă marfa a fost sau nu de bună calitate; e de ajuns
că ea a fost acceptată de către guvern şi că acest accept a facut ca reclamaţia dlui Godillot
să aiba un punct de plecare fundamentat. Astfel, vorbind despre sumele vărsate, guvernul
nu-i poate contesta creanţa. A se observa, totuşi, că în anii din urmă, Statul putea spune
într-un asemenea caz că nu e legat de furnizor printr-un contract “leonin” şi că are dreptul
să rezilieze, pur şi simplu, angajamentele luate de ambele părţi.
Cât despre lucrările executate în contul municipalităţii, n-am văzut decât un început
nesemnificativ. Iată în ce termeni a fost făcut acest contract:
Godillot se angajează să construiască o piaţă în locul “Sf.Anton”, cu mici magazine din
metal acoperite, pentru vânzarea fructelor şi florilor şi o capelă, lucrări evaluate la 300.000
de franci. O altă piaţă, în locul “Hamza”(Amzei), tot din fier, cu magazine şi accesorii, la
preţul de 350.000 de franci. Fără planuri, fără devize şi schiţe de arhitect. Totul e lăsat la
fantezia antreprenorului. {i ce să mai credem despre o altă clauză din contract: Godillot se
angajează să stabilească un scuar în locul “Episcopie” cu o capelă “dintre cele mai
frumoase”, în stil grecesc, bazine şi fântână, lucrări evaluate la 250.000 de franci. Poate fi,
oare, acesta, ma întreb, un contract serios? Sau este, mai curând, cazul să recunoaştem
într-o înţelegere de aşa natură, ceea ce numim “o obligaţie fără cauză?” ({i, plecând de aici,
radical nulă?).
Guvernului - îi datorez această recunoastere - doreste sincer să termine cu această
afacere. Dar n-ar fi de dorit ca şi Dl Godillot la rândul său să se menţină în normele politeţii,
măcar a celei elementare?
Vă trimit, ataşat, Doamnă, o scrisoare a lui Godillot. Veţi putea judeca, după acest eşantion,
limbajul şi manierele acestui industriaş. El este unul dintre acei care nu se tem să o
ameninţe pe Alteţa Sa, prin formule nesăbuite, că va compromite guvernul.
Prinţul mi-a dat această scrisoare ca să-i formulez un raspuns; am considerat că nu are
nimic secret, Alteţa Sa autorizându-mă să fac acest lucru. Doamnă, pentru a vă trimite
scrisoarea, mă grăbesc să îndeplinesc cererea Alteţei Sale.
|mi cer iertare, Doamnă, pentru acest lung memoriu sau mai curând pentru aceste
...explicaţii care exced şi prin formă şi prin întindere toate limitele corsepondenţei epistolare.
Totuşi, n-am exagerat şi nici n-am trecut cu vederea; am crezut că e mai bine să râmân în
zona adevărului. Dificultăţile, fără îndoială, sunt mari, dar trebuie să sperăm că Constituţia
va putea fi modificată, mai devreme sau mai târziu şi că Prinţul va avea întreaga libertate de
acţiune, astfel încât starea financiară a României se va schimba prompt. Recunoaşterea a
produs, deja, în plan intern, un efect extraordinar...
Sper, Doamnă, că veţi scuza libertatea pe care mi-am permis-o intrând în aşa de multe
detalii dar trebuie, înainte de orice, să ne dăm seama de ce se întâmplă cu adevărat în ţară.
E deja foarte bine că putem vedea răul cu ochii noştri; dacă medicul va fi abil, se va găsi,
curând şi un remediu.
Vorbesc despre toate aceste afaceri cu destul de puţină experienţă în domenieu, dar cu o
imensă dorinţă de a fi folositor, atât cat îmi permit puterile, şi ţării mele dar şi ţării care îmi
oferă ospitalitate. Nu voi avea de aici înainte alt gând şi pot spune că m-am devotat în
întregime Prinţului şi noii sale patrii.
|ndrăznesc să cred, Doamnă, că mă veţi susţine pe această cale şi că nu voi avea vreodată
o încurajare mai preţioasă ca vorbele Dumneavoastră şi nici recompensă mai scumpă ca
aprobarea Dumneavoastră.
Rugându-vă, Doamnă, să-i transmiteţi Dlui Cornu complimentele mele cele mai sincere, nu-
mi rămâne decât să reînnoiesc expresia profundului respect şi a întregului devotament cu
care am onoarea de a fi umilul şi recunoscătorul Dumneavoastră servitor.

Emile Picot.

P.S. Dacă aceste detalii, mărturiscesc, putţn cam incoerente, vor putea să vă trezească
interesul, aş fi fericit, Doamnă, să vă pot da, curând, noi informaţii despre armată şi despre
lucrările publice.

*)Fara indoiala, o Constitutie liberala e un lucru bun, dar, inainte de a vota legile in stil
american, e important ca spiritul lor sa fie pregatit din timp; altiminteri, libertatea devine
amagitoare si orice guvern - imposibil. Ce se intampla in Romania pare a fi facut pentru a
demonstra cat de necesara, cat de indispensabila este intelegerea vietii politice,
cunoasterea tuturor intereselor intelectuale si materiale care trebuie sa preceada aplicarea
unui regim parlamentar perfectionat.
Unii prieteni imprudenti i-au jurat printului Carol, la venirea lui in Romania, o Constitutie care
nu poate si nu trebuie considerata decat ca o nefericita utopie. In ochii tarii noastre simple si
primitive, Printul este este responsabil pentru tot ce se face prin el, cu toate ca, potrivit
frumoasei Constitutii, seful Statului are mainile legate. Politicienii de dreapta si cei de
stanga (caci avem o dreapta si o stanga si nimeni nu s-ar multumi, la noi, sa fie doar
devotat, pur si simplu, interselor tarii), declara, unanim, ca Printul trebuie sa aiba, constant,
initiativa dar, cand acesta indreapta vreun abuz sau destituie un functionar e, imediat,
acuzat de exces de putere si se invoca Constitutia si responsabilitatea ministeriala.
Trebuie, totusi sa ne explicam. Ce se vrea? Care sunt pretentiile partidelor?
Ar trebui le faca publice, fara ocolisuri, ca sa vedem cum trebuie actionat. Dar ce sa credem
despre organele de presa care excita pasiunile agitatorilor? La noi, presa e absolut libera
dar niciodata, in nicio tara, in nicio epoca, n-a existat o presa mai haina, mai proasta si mai
ignoranta. Cu exceptia a vreo doua ziare care se respecta, marea masa a ziarelor care ne
coplesesc nu e decat o adunatura de injurii, de minciuni si de infamii de orice fel iar toate
aceste turpitudini sunt exprimate in stilul cel mai trivial. Mare fericire ca limba noastra nu e
prea raspandita in strainatate, pentru ca lumea si-ar face o trista idee daca ne-ar judeca
prin prisma acestor rusinoase elucubratii.
La o populatie de 4 milioane si jumatate de locuitori exista, in tara noastra, cincisprezece la
douazeci de mii de persoane implicate in afaceri publice. Sunt acei oameni care desi abia
daca se pot semna, vor sa faca parte din guvern, sa faca si sa desfaca ministere, sa-si
atribuie lor insisi portofolii importante si rente pe masura. Afacerile publice nu au decat o
valoare secundara; scopul lor principal e de a ajunge la putere si de a-si umple buzunarele.
Putem, acum, judeca cu dovezi la purtator, rezultatul ultimelor alegeri. Guvernul printului
Carol s-a tinut, cu un dezinteres exemplar, in limitele ultraconstitutionale dar, s-o spunem
franc, ministerul afacerilor publice s-a dovedit slab si neprevazator; in timp ce era atacat din
toate partile, n-a luat nicio masura pentru a se constitui o majoritate de oameni sinceri si
onesti; intr-un cuvant, nu s-a folosit nici macar de dreptul de legitima aparare. Ce s-a
intamplat, de fapt? S-a intamplat ceea ce era previzibil: Camera, departe de a fi expresia
vointei nationale, a devenit produsul urii si al ambitiilor celor doua partide...
Nu stiu care va fi decizia guvernului nostru, dar dizolvarea Camerei imi pare un fapt necesar
si inevitabil. Trebuie alungati acesti oameni rusinosi, care cred ca timpul hotiilor se poate
intoarce si ca, prin votul universal, un numar mic de indivizi are dreptul sa compromita
existenta a patru milioane si jumatate de oameni.
Printul Carol pastreaza, in mijlocul tuturor acestor greutati, cea mai demna si cea mai
frumoasa atitudine. El simte toata greutatea indatoririlor sale datoriilor si sunt convins ca nu-
si va rata scopul propus. El a jurat sa salveze Romania si nu va da inapoi in fata niciunui
sacrificiu.

*) Scrisoarea nu are destinatar, nici semnatura.

Scrisoarea a III-a
Bucuresti, 15/27 ianuarie 1867

Doamnă,

Profit de plecarea Dlui Ion Bălăceanu pentru a vă da noi detalii privind problemele țării și
mai ales pentru a-l justifica pe Prințul Carol și pe guvernul său pentru reproșul pe care li-l
faceți, de a fi excesiv de înclinați către Prusia.

Ştiți, cred, cum au căzut pradă agitației diverse popoare creștine din Orient. În Bulgaria, în
Serbia, exaltarea e extremă și dacă Poarta nu se grăbește să facă indispensabile concesii,
să liniștească furia popoarelor, mă tem că în primăvară vor avea loc mari evenimente.

Sârbii ale căror progrese au fost foarte rapide în ultimii ani vor să obțină autoguvernarea.
Laborioși și inteligenți, ei se cred chemați să regenereze rasa slavă ai cărei reprezentanți
de frunte se consideră și visează, deja, la formarea unui imperiu sârb care să includă
Muntenegrul, Herțegovina și toate populațiile slave din Turcia occidentală și Austria
meridională. Reclamațiile adresate Sublimei Porți prin cabinetul de la Belgrad cu ocazia
scandalului fortărețelor turcești nu sunt decât un pretext de care sârbii vor fi fericiți să
profite, dacă se va ivi ocazia. Astfel că, în timp ce Puterile occidentale au dat dovadă de
deschidere față de Constantinopol sprijinind cererile Prințului Mihai, Rusia, remarcăm, nu
caută să acționeze asupra sultanului, sperând că aceste noi complicații vor fi în măsură să
rezolve problemele Orientului fără intervenția sa aparentă.

Bulgaria, și ea, are aspirații naționale dar vrea să se constituie ca o formațiune aparte și
mai ales fără influența grecilor, pentru care bulgarii au o aversiune pronunțată. Această
inamicalitate declarată care există între cele două țări mă face să mă îndoiesc foarte tare
de succesul frumoaselor proiecte ale Prințului Ipsilanti. Acest prinț Ipsilanti pe care am avut
fericirea să-l cunosc personal e un binecunoscut personaj; el își schimbă mereu țara, limba,
dar, de fapt este și va rămâne un grec. Deși pretențiile sale nu mai sunt secrete pentru noi,
el se acoperă, încă, cu voalul patriotismului elenic voal, de altfel, destul de transparent. În
speranța că își va îndeplini scopurile, el e devotat pe de-antregul intereselor rusești iar
prințul Gorceakof, încurajându-l în ideea regalității bulgare, se serveste de el ca de un
instrument docil. În cursul ultimului său voiaj, Ipsilanti spunea că n-a venit la București decât
în interes privat dar a luat parte și la mișcarea de suscripție în favoarea Greciei. În legătură
cu acest subiect, el s-a adresat direct și într-o manieră confidențială Alteței Sale căreia i-a
remis, printr-o scrisoare, o proclamație vehementă adresată, prin el, grecilor, pentru a-i
convinge să vină în ajutorul patriei lor comune. Era un apel călduros făcut cu curaj, în care
promotorul suscripției declara, în încheiere: 1) Că sumele adunate vor fi depuse la Banca
Națională a Greciei; 2) Că ele vor servi în profitul unei nevoi naționale; 3). Că nu se vor
folosi decât atunci când vor fi produs un capital necesar acestui scop.

Vedeți, Doamnă, că Ipsilanti era destul de explicit chiar în noianul obscurităților lui!
Numeroși greci au fost atrași de promisiuni frumoase și, cu generozitatea binecunoscută pe
care o au în asemenea circumstanțe, au donat pentru “opera națională” sume importante.
Ipsilanti care nu e lipsit de o anume abilitate, a informat-o greșit pe Altețea Sa, folosind
termeni vagi sub aparența că solicită o simplă pomană. Prințul aproape că s-a angajat să
contribuie, fără să știe adevărul, cu o cotă parte, in momentul în care am descoperit
primejdia la care se expune. Ipsilanti, in ciuda sincerității cu care se laudă, n-ar fi ratat să
anunțe în toată lumea că șeful națiunii române a contribuit cu bani proprii pentru
încurajarea sentimentelor ostile Porții; acest lucru l-ar fi putut pune pe Prinț într-o situație
dificilă. În ce mă privește, n-am ezitat să semnalez pericolul Alteței Sale și am insistat să
respingă avansurile lui Ipsilanti. Prințul a acceptat motivația mea confirmată si de Dl.
Brătianu pentru care are multă deschidere. El a scris, cu mâna sa, o scrisoare de refuz
adresată lui Ipsilanti împreună cu un compliment la adresa șefului mișcării heleniste,
încheind acest incident spre mulțumirea ambelor părți.

Pot adăuga, Doamnă, că Prințul Ipsilanti a făcut propuneri mai multor ofițeri ai armatei
române și că unii s-au angajat să-l urmeze în acțiunea lui destul de tenebroasă. Am crezut
util, Doamnă, să vă țin la curent cu aceste lucruri mărunte pentru că Prințul Ipsilanti,
aflându-se acum la Paris, probabil nu va ramâne inactiv iar aceste câteva detalii vă vor
ajuta, poate, să-i urmăriți manevrele.

Consulul Rusiei, baronul Offenberg, este plecat la Sankt-Petersburg pentru a da, fară
îndoială, rapoarte detaliate despre situația din țară.

Dintre toți agenții politici aflați la București, cel mai mult inspiră încredere Prințului consulul
Franței, Dl. Avril. Dl. Avril a avut întotdeauna inițiativa măsurilor favorabile pentru țară și
tuturor le place să recunoască faptul că el împreună cu Dl. Green, consulul Angliei, a
contribuit cel mai mult la rezolvarea diferendelor trenante între guvernul princiar și Sublima
Poartă.

Depeșele Dlui. Avril sunt foarte exacte și foarte interesante - vorbesc în deplină conoștință
de cauză - pentru că el chiar a vrut să-mi citească vreo câteva extrase. Ar fi de dorit ca
Împăratul să poată avea sub ochi câteva dintre aceste documente. Dl. de Moustier
(ambasadorul Franței la Constantinopol) vede totul printr-o lentilă turcească și felul său de a
acționa a nemulțumit populația creștină. Ministrul englez a fost infinit mai înțelept în această
conjunctură decât al nostru și deși n-a făcut mai mult pentru noi decât pentru cretani, el a
primit, pe bani putini, mai multe expresii de simpatie.

Scrisoarea a IV-a
Romania, Bucuresti, (nedatată, 1867)
Către Madame Hortense Cornu

Mă grăbesc, Doamnă, să aduc în discuţie Prusia, a cărei influenţă asupra politicienilor de la

Bucureşti dumneavoastră păreţi a vă teme că a cescut prea mult.

Mai întâi, ca politica externă, cabinetul de la Berlin nu vrea, defel, să se amestece în

problemele Orientului; el aşteaptă ca Franţa să se pronunţe în legatură cu acestea. La
propunerile pe care Alteţea Sa Regală, prinţul Charles-Antoine le-a făcut domnului
Bismarck sperând să determine o atitudine comună împotriva proiectelor moscovite, primul-
ministru a răspuns clar că nu există şi nu va exista vreo alianţă ruso-prusacă, dar că
guvernul regelui are mână liberă în tratarea acestei chestiuni.

Consulul Prusiei la Bucureşti este o persoană cu inteligenţă limitată şi de modă veche. El

nu e în stare să lumineze ministerul prusac cu privire la ce se întâmplă în România. De
aceea, părerile sale n-au nicio influenţă asupra Prinţului.
Ideile prusace ar putea fi adoptate, oarecum, doar în legatură cu armata şi întrucât nota din
“Constituţionalul” pare a vă fi neliniştit, cred că ar fi util să dezvolt puţin acest subiect.
E greu de făcut, de la distanţă, un tablou fidel al confuziei care domneşte în diversele
corpuri ale armatei române: nicio ţinută, nicio disciplină, niciun respect pentru superiori;
lipsa oricăror aplicaţii militare, lipsa oricăror rezultate pozitive, la orice nivel. Ofiţerii sunt
ignoranţi şi majoritatea, incapabili; soldaţii, prost echipaţi, prost antrenaţi. Comandanţii nu
ştiu să se facă respectaţi de către inferiori şi adesea ei înşişi sunt un exemplu de dezordine.
Locotenenţii şi căpitanii joacă cărţi prin tripouri cu subofiţerii şi cunosc destule exemple de
comandanţi care au tocat banii soldaţilor. Însă lenea şi risipa nu sunt singura nefericire a
armatei romane, cât mai ales starea de spirit foarte proastă. Prinţul nu poate conta pe
niciun regiment şi are o încredere mediocră în proprii lui soldaţi.

O paradă sau o revistă militară a acestor trupe e un spectacol lamentabil. În 6/18 trecut, am
avut ocazia, de Bobotează, să vedem o defilare solemnă a Gărzii. Greu de imaginat ceva
mai trist! Soldaţii mergeau la întâmplare, fără să păstreze rândurile, iar ofiţerii n-aveau nici
măcar grija să comande prezentarea armelor şefului Statului. Din această cauză, Prinţul s-a
întors la Palat furios şi a hotărât să ia, imediat, măsurile cele mai energice. Reforma în
armată trebuie să fie radicală, a declarat, formal, Alteţea Sa în discursul pe care l-a adresat
ofiţerilor, cu ocazia Anului Nou. Tot ce este acum în armată trebuie schimbat, pentru că e
mult mai simplu de organizat o armată pe baze noi decat de refăcut, parţial, in zonele ei
cele mai declasate.

Reorganizarea cuprinde, obligatoriu, două elemente distincte: recrutarea armatei şi

regulamentul trupei.
În ceea ce priveşte primul punct, este evident că nu putem visa, cu modestul nostru buget,
să întreţinem o armată permanentă şi numeroasă; la un moment dat, va trebui să putem să
facem apel la toate forţele vii ale ţării.

Este, deci, înţelept şi indispensabil ca naţiunea întreagă să fie în stare să ţină arma în mână
şi că va trebui să recurgem la sistemul Landwehr, sistem a cărui aplicare a devenit
universală.

Cred că problema recrutării va fi tranşată în acelaşi fel de către toate persoanele care o vor
studia dezinteresat. Nu acelaşi lucru se poate spune despre ragulamentele militare.
Se înţelege prin “regulamente” legile şi ordonanţele care conduc la formarea corpurilor,
instrucţia soldaţilor, avansarea ofiţerilor, manevrele, disciplina precum şi dispoziţiile
generale care trebuie respectate. Regulamentul actual din armata română, spre ruşinea
noastră numit ‘regulament francez”, nu e decât o compilaţie primară a legilor şi decretelor
traduse fără inteligenţă, fără metodă şi fără aplicaţie. Armata însăşi nu-l cunoaşte şi de
aceea e urgent fie de a-l modifica, fie de a-l schimba în întregime.
Dispoziţiile organice actuale păcătuiesc, în primul rând, printr-o prea mare indulgenţă.
Sistemul cel mai sever ar fi, cu siguranţă şi cel mai bun pentru armata română. Cu vechea
metodă rusească a knutului, s-a putut forma soldaţi excelenţi! După retragerea ruşilor,
armata română a intrat într-un declin constant. Fuzionarea trupelor valahe cu regimentele
moldave, intrigile lui Cuza şi Florescu, pasiunile, ura, viciile, dezordinea şi lipsa unor
pedepse au făcut să dispară orice urmă de disciplină. Nu se va ajunge să se restabilească
încrederea în armată decât prin măsuri foarte drastice.

Prinţul vrea să se ocupe personal şi fără odihnă de problema armatei. Soldat până în
adâncul sufletului, el nu poate suporta ruşinea să vadă aceste adunături ridicole de oameni
zdrenţăroşi care compun actuala armată. Pentru a-şi atinge mai sigur scopul, el s-a gândit
ca ar fi bine să adopte regulamentele prusace, bazându-se pe mai multe raţiuni.

1. Regulamentele prusace sunte de o severitate inflexibilă şi nu se pretează în niciun caz, la

vreo indulgenţă;

2. Regulamentele se apropie, în mai toate toate punctele, de vechiul sistem rusesc care a
dat cele mai bune rezultate şi pe care mulţi ofiţeri l-au păstrat, în mare.

3. Prinţul cunoaşte profund aceste regulamente şi va putea să le urmarească cu toată

rigoarea.
Nu există, în toată această acţiune, nimic care ar putea deveni ofensator pentru Franţa.
Trebuie să marturisesc, spre ruşinea mea, că majoritatea lucrurilor supărătoare care există
în ţară sunt numite, nu ştiu de ce, ‘instituţii franceze”; e adevărat că, adesea, imitatorii n-au
înţeles nici măcar primul cuvânt din ceea ce pretind că au copiat.

Pentru a forma soldaţi după regulamentele prusace e, fără nici o îndoială, preferabil să se
recurgă direct la cei care au obişnuinţa de a le pune în practică; e, deci, natural ca Prinţul
să cheme câţiva ofiţeri prusaci care să-i execute ordinele. El va putea să se înţeleagă mai
uşor cu ei şi să exercite, aşa cum doreşte, comanda absolută. Să nu vă temeţi, Doamnă,
dacă vor veni, la Bucureşti, câţiva ofiţeri germani; prezenţa lor nu va avea un caracter oficial
şi chiar mai mult, ei nu-i vor înlocui în întregime pe ofiţerii francezi.
După părerea mea, Prinţul are dreptate să nu vrea ceea ce s-ar numi o misiune militară
prusacă; el vrea doar instructori de bună calitate care nu vor avea altă îndatorire decât să-i
execute, punctual, ordinele. Deşi încă nu s-a stabilit oficial, se pare că ofiţerii germani vor
avea conducerea regimentelor de linie, iar corpurile de elită vor fi date instructorilor francezi.
Prinţul a discutat, deja, această organizare cu consulul Franţei care va cere să vină noi
ofiţeri de la Paris.

Pentru a ne întoarce la prusacii care vă dau bătăi de inimă, Doamnă, aceştia nu vor fi foarte
redutabili. Regele însuşi s-ar opune să fie trimişi în România instructori cu funcţie oficială, ci
mai curând ofiţeri în retragere.

Sper, Doamnă, că toate temerile Dumneavoastră cu privire la acest aspect se vor risipi.
Prinţul dovedeşte, în tot ceea ce face, o prudenţă care mă uimeşte încontinuu. Cred că a
început să domnească. Societatea se supune, deja, unei discipline iar ministerul, împins cu
sabia de la spate, a repurtat, ieri, in Cameră, o victorie nesperată. Prinţul ma încântă, pot
spune cu toată sinceritatea, şi cred, Doamnă, că nu vă voi surprinde spunând că văd la el
doar calităţi deosebite.

Alteţa Sa a plecat, chiar azi, la Iaşi, unde prinţul Frederic va veni să-l întâlnească. Pe de
altă parte, era necesar să fie văzut în Moldova, din pricina intrigilor ruseşti.
Plecarea Prinţului m-a făcut, în vârtejul pregătirilor, să cam mâzgălesc această scrisoare,
fapt pentru care vă cer cu umilinţă iertare. Deoarece Dl. Bălăceanu mă aşteaptă să plece cu
scrisoarea, acum mi-e imposibil s-o redactez din nou. Îndrăznesc să sper, Doamnă, că veţi
scuza această lunga şi fastidioasă corespondenţă şi vă rog să fiţi convinsă de ataşamentul
şi de profundul meu respect cu care am onoarea să fiu devotatul Dumneavoastră servitor.

Emile Picot.

Scrisoarea a V-a
Bucureşti, 6/28 februarie 1867
(scrisoare către Francois Aubert, redactor la “Constituţionalul”, Paris)

Domnule,

Mă grăbesc să confirm primirea numărului din “Constituţionalul’ pe care aţi binevoit să mi-l
trimiteţi, precum şi a scrisorii ataşate. Cu acest prilej, ţin să reînnoiesc mulţumirile pe care
am avut, deja, onoarea să vi le exprim şi să vă dau, totodată, câteva explicaţii asupra
termenilor, puţin prea apăsaţi, probabil, pe care dumneavoastră i-aţi relevat în unele scrisori
semnate de mine.

Aşa cum mi-am permis să vă fac să remarcaţi, am, din nefericire, prea puţin timp la
dispoziţie pentru corespondenţa privată şi sunt obligat să-mi redactez scrisorile la
repezeală. Din acest motiv, uneori, cuvintele nu sunt expresia a ceea ce gândesc şi ele
poate că trec dincolo de limita aprecierilor permise de lege. {tiu cât de severă este legislaţia
în materie de defăimare dar, neputând şi nevoind să va trimit decat documente scrise, nu-
mi faci griji în legatură cu maniera în care, cu experienţa dumneavoastră, veţi şti să le
puneţi în ordine.

Prinţul Carol însoţit de fratele său, Prinţul Frederic de Hohenzollern s-a întors, marţea
trecută, în oraşul nostru. |ntoarcerea şefului statului şi sosirea unuia dintre membrii familiei
sale au creat, în ţară, un val de simpatie din partea tuturor claselor sociale. Călătoria în
Moldova a prilejuit o suită de ovaţii şi a dat cea mai formală dezminţire celor care încă mai
vorbesc despre separatism şi care ar vrea să întreţină o stare de agitaţie pe care s-o
exploateze în favoarea lor. Moldova a făcut dreptate în legătură cu toate acele insinuări şi
acum e clar, pentru orice om de buna credinţă, că insinuările au fost preţul unirii (de la
1859), singura care a putut permite crearea unui guvern stabil şi regulat.
Prinţul românilor a dat, în timpul voiajului, noi dovezi de generozitate. El a distribuit ţăranilor
care suferă de foame 80 de mii de franci din visteria proprie. Prinţul a putut vedea el însuşi
suferinţele cauzate de sărăcie şi a ţinut să prezideze el însuşi Comisia însărcinată cu
repartizarea ajutoarelor. La rândul său, Prinţul Frederic a cucerit toate sufragiile celor care i-
au putut vedea figura surâzătoare şi deschisă, aerul simpatic şi amabil. El intentionează să
rămână la noi încă şase săptămâni. Prezenţa Alteţei Sale este pentru Prinţul Carol un motiv
de bucurie, întrucât a sacrificat totul pentru a răspunde dorinţelor românilor deşi ininima lui
e încă plină de dulci amintiri de familie. Prin aceste preţioase calităţi, Prinţul Carol merită
dragostea noilor săi supuşi. Dar nu numai de noi este iubit şi apreciat. Majoritatea
suveranilor din Europa au ţinut să-l felicite cu prilejul faricitei sale urcări pe tron. “Monitorul”
ne-a făcut cunoscut că Alteţa Sa a primit deja, cu acest prilej, scrisori de la Majestatea Sa,
Regina Marii Britanii şi a Irlandei, de la Majestatea Sa, Regele Greciei, de la Majestatea Sa,
Regele Suediei şi al Norvegiei, de la Confederaţia Elveţiană şi de la 14 mari duci, prinţi şi
duci ai landurilor Germaniei.

Vreau să remarcaţi că Prinţul Carol a fost tratat în aceste circumstanţe ca un Prinţ suveran
a şi Dumneavoastră înţelegeţi deplina importanţă a relaţiilor diplomatice care au, pentru
România, un caracter cu totul nou.
Vă rog să primiţi, din nou, Domnule, asigurarea distinsei mele consideraţiuni.

Emile Picot

Scrisoarea a VI-a
Bucureşti, 19 februarie/13 martie 1867

Draga generale,

Desi ati aflat, prin scrisorile Domnului Desjardins, despre initiativa Imparatului si despre
increderea acordata de ilustra familie de Hohenzollern de a ocupa aceasta noua pozitie,
sunt deosebit de fericit ca un ordin al Altetei Serenissime imi ofera ocazia sa va informez
direct asupra acestui lucru. Printul Carol, dorind sa aiba relatii de prietenie cu diverse
guverne straine, a vrut sa le notifice, el insusi, recunoasterea sa oficiala de catre Poarta si
Puterile garante si am onoarea sa va inaintez acest comunicat pentru regenta Tunisului.
Veti gasi, anexata, scrisoarea adresata de catre Print Altetei Sale Beiul si o scrisoare
trimisa de mine Excelentei Sale Sidi Mustapha. Sper ca veti binevoi sa inmanati aceste
doua plicuri Domnului Prim Ministru, in baza amintirilor placute care ne leaga.
Daca vreodata voi putea sa va fiu de folos cu ceva, fie in Romania, fie in Turcia, puteti fi
convins, draga Generale, ca voi raspunde de indata cererii Dumneavoastra. Doresc, sincer,
sa puteti profita de aceasta oferta de servicii. Rugandu-va, draga Generale, sa transmiteti
asigurarea prieteniei mele catre Sidi Mohammet si Sidi Mougi, folosesc cu placere aceasta
ocazie pentru a reinnoi asigurarea intregii mele consideratii cu care am onoarea a fi umilul
si devotattul Dumneavoastra servitor.
Emile Picot,
Secretar a Altetei Sale Serenisime, Monseniorul Print al Romaniei.

Scrisoarea a VII-a, - Catre Sidi Mustafa

Bucuresti, 23 februarie/7martie 1867

Excelenta,

Guvernul Altetei Sale Serenissime, animat de dorinta de a intretine relatii de prietenie cu

Puterile straine, a decis sa intre in legatura cu regenta Tunisului. Ilustrul Print de
Hohenzollern, ale carui drepturi tocmai au fost recunoscute solemn de Sublima Poarta si de
Marile Puteri garante, a insistat sa notifice el insusi, Altetei sale Beiul, urcarea pe tronul
Romaniei.
Situatia Romaniei, similara, in multe privinte, celei din Tunisia, creeaza o legatura naturala
intre cele doua tari, iar faptul de a va cunoaste personal si care trebuie sa fie organul
acestor raporturi face ca misiunea incredintata de Alteta Sa Serenissima sa fie deosebit de
placuta.
Rugand Excelenta Sa sa prezinte scrisoarea anexata Altetei Sale Beiul, sunt fericit sa profit
de ocazie pentru a va oferi asigurarea inaltei consideratiuni cu care am onoarea, umilul si
devotatul servitor al Excelentei Voastre.
Secretarul Altetei Sale Serenissime, Printul Romaniei,
Emile Picot

Scrisoarea a VIII-a
Bucuresti, 21 februarie/8 martie 1867

Draga Domnule Peaucellier,

Nu-mi purtati pica pentru ca am intarziat asa mult cu raspunsul. Speram sa va anunt
imediat fericitul rezultat al demersului pe care m-am grabit sa-l fac dar, pana acum, n-am
putut reusi.
Desi nu-l cunosc personal pe Printul Nicolae Cantacuzino, i-am scris, rugandu-l sa repare
greseala pe care am comis-o fata de Dumneavoastra. In continuare, insa, nu am primit
niciun raspuns; e adevarat ca pe vremea asta scrisorile ajung mai repede de la Paris la
Bucuresti, decat de la Craiova la Buucuresti. Oricum ar fi, sper ca problema
Dumneavoastra va putea fi rezolvata in timpul apropiat. Am intalnit intamplator aici un om
din Craiova care este prieten al numitului Cantacuzino si caruia i-am incredintat afecerea. El
mi-a promis sa depuna toate eforturile pentru a ajunge la o solutionare conforma cu
interesele Dumneavoastra.
Sunt destul de ocupat, draga Domnule, si oricata placere mi-ar face corespondenta cu
prietenii, sunt mereu in deficit cu ea. Desi n-am nicio pozitie oficiala, sunt, totusi, obligat sa
ma ocup de o mie de lucruri care ma absorb in intregime. Fara a mai socoti alte framantari,
traversam o criza ministeriala al carei final nu pot sa-l prevad. Constitutiile sunt o mare
nefericire pentru tarile inapte sa le inteleaga. Pierd, una cate una, iluziile mele liberale
vazand straniul abuz care se face cu cuvinte frumoase, facute sa ne seduca. Aici, toata
lumea e gata sa pronunte discursuri patriotice si umanitare, dar putini stiu cum trebuie sa
actioneze, de fapt.
Nu trebuie sa ne imaginam, totusi, ca totul merge rau; uneori, lumea se mai ia si dupa
depesele mincinoase expediate din Austria. Nu exista, multumim lui Dumnezeu, nimic
adevarat in toata aceasta galagie pe care dusmanii tarii incearca s-o propage. In ciuda
foametei provocata de seceta puternica, in ciuda holerei care a facut anul trecut numeroase
victime, tara se afla intr-o stare mai buna decat ne puteam imagina, desi ar fi mai bine daca
ar exista mai putine discursuri si intrigi. Putin cate putin, ordinea este introdusa in
administratie, iar clasa functionarilor se epureaza si isi face mult mai serios datoria.
Culturile agricole sunt, anul acesta intr-o stare excelenta si putem spera ca se va strange o
recolta foarte buna. In iarna asta s-a insamantat mai mult decat oricand si daca porumbul
va creste normal, va fi un castig pentru intreaga tara. Deocamdata, boierii sunt stransi cu
usa si nu prea pot veni in ajutorul taranilor flamanzi.
Sper, draga Domnule, sa am ocazia sa va vad la Paris peste cateva luni, daca, asa cum
sper, voi obtine un concediu care sa-mi permita sa vin in capitala Frantei. N-aveti de ce sa
fiti mandru de fostul Dumneavoastra elev, intrucat sunt, spre rusinea mea, in urma cu
studiile juridice.
Rugand-va, draga Domnule, sa binevoiti a prezenta Doamnei Peaucellier omagiile mele
respectuoase, sunt fericit sa pot reinnoi asigurarea atasamentului sincer cu care raman
Al Vostru devotat,
Emile Picot

Scrisoarea VIII
Bucuresti, 24 februarie/8 martie 1867

Domnule Consul General,

Conform cererii pe care ati binevoit a mi-o adresa, am onoarea sa va trimit, alaturat, copia
scrisorii prin care Dl. Baron de Elder a fost acreditat, in calitate de Agent si de Consul
general a M.S. Imparatul Austriei pe langa guvernul Altetei Sale.
Imi iau libertatea de a va face sa remarcati ca aceasta comunicare are un deplin caracter
personal, adica va trebui sa ramana numai intre noi, pentru a nu da, din partea altor
persoane, prilejul unor cereri de aceasta natura, cereri care nu vor putea fi satisfacute.
Ma folosesc cu placere de aceasta ocazie pentru a reinnoi, Domnule Consul General,
asigurarea inaltei consideratiuni cu care am onoarea a fi
Umilul dumneavoastra servitor, Emile Picot.
Domnului Saint-Pierre, Agent si Consul General al Majestatii sale, Regele Prusiei.

Scrisoarea a IX-a
Bucuresti, 4/16 martie 1867

Draga si buna mea mama,

Iata ca au trecut opt zile de cand nu ti-am scris si ai dreptate sa te plangi de tacerea mea;
asa ca ma grabesc sa-ti fac cunoscuta cauza acestei intarzieri prelungite. Criza ministeriala,
despre care v-a anuntat telegraful s-a prelungit foarte mult si am fost nevoit sa alerg de
colo-colo pentru a-i conduce sau chiar a-i aduce pe candidatii la posturile de ministru. Pana
la urma, iata ca avem un cabinet; n-a ramas decat un fotoliu neocupat, din cauza refuzului
lui Dimitrie Rosetti, in ultimul moment. Va avea noul guvern viata lunga? Din nefericire, ne
este permis sa avem indoieli... Dincolo de faptul ca noii administratori nu-mi par suficient de
activi, ei n-au, probabil, nici inteligenta necesara pentru o buna si oportuna tratare a
problemelor tarii si, in aceste conditii, e greu de crezut ca un Consiliu de Ministri atat de
greu alcatuit ar putea avea un viitor stralucit. Macar - si asta e o chestiune importanta -
nimeni nu poate pune in discutie onorabilitatea si probitatea ministrilor. E o bila alba pe care
acestia o primesc, de la inceput.
Cabinetul n-a fost constituit definitiv decat marti, noaptea tarziu. A doua zi, Printul Frederic
trebuia sa faca o excursie in munti iar Printul Charles, gandindu-se ca nu o sa ma supar
daca imi intrerup ocupatiunile, m-a intrebat daca nu vreau sa merg cu el. Raspunsul meu a
fost favorabil si m-am pregatit imediat pentru plecare. Mai intai, insa , am expediat depese
la Paris si la Berlin, pentru a anunta formarea noului Consiliu, ceea ce m-a retinut pana la
ora 2 si jumatate iar la ora 5 si jumatate eram gata, in tinuta de calatorie. Plecarea a fost la
ora sase fix. Echipajul se compunea din doua trasuri; in prima, era Printul Frederic si bravul
colonel care-l insoteste, Davilla; in a doua, eram eu impreuna cu inginerii berlinezi, Stumpf
si Becker, carora trebuia sa le fac o idee despre bogatia tarii.
Nimic nu se compara cu rapiditatea cu care se poate calatori in aceasta tara, mai ales cand
esti print! In 3 ore si jumatate, am parcurs pe un drum foarte bun cei 63 km care separa
Bucurestiul de Ploiesti si ne-am asezat la masa cu prefectul, un baiat dragut pe care-l
cunosteam de la inceputul misiunii mele in Romania. La ora 11 si jumatate, ne-am reluat
calatoria cu trasura escortata de jandarmi. Ne-am indreptat catre Slanic unde se afla cea
mai importanta salina din Romania. Drumul e prost si uneori se parcurge prin albia raului,
fara insa ca acest lucru sa reprezinte un obstacol serios.
La ora 2 si jumatate, ajungem la Slanic, unde ne insotesc prefectul judetului si subprefectul
si unde suntem primiti de directorul si de muncitorii exploatarii. Salina de la Slanic e o
minunatie: daca drumurile ar fi mai usoare, ea ar putea da sare pentru toata omenirea.
Exploatarea, in lipsa comenzilor, e din pacate, pastrata la proportii restranse, cu toate ca
lucrul se efectueaza intr-o maniera sistematica. Galeriile sunt sapate la 4 de metri
adancime, la baza muntelui si se coboara la ele pe niste scari destul de comode.
Galeriile sunt vaste si luminate cu mii de lampi. Ele ofera vizitatorului o priveliste foarte
frumoasa. Am asistat la extractia unui bloc enorm care a fost detasat in cateva clipe. Sarea
asta e magnifica; are niste vine albe, ca de nichel si din ea pot fi facute mese, candelabre,
chiar si matanii.
Mi-am oferit placerea de a ma urca intr-un vagonet, impreuna cu minerii, mijloc mai
expeditiv decat scarile de acces. Dupa un pranz la directorul salinei, o vizita la biserica si la
scoala, ne-am reluat calatoria, cu intentia de a dormi la Campina. Plecati din Slanic la ora 3
si jumatate, am urmat din nou drumul de-a lungul raului, apoi am escaladat un munte pe
care-l credeam de netrecut; mai curand as fi crezut daca mi s-ar fi spus ca voi trece cu
trasura pe deasupra unor case...
Langa Campina, se traverseaza locuri destul de periculoase pe langa niste prapastii dar
acesta n-a fost un motiv sa ne oprim din drum. Escortati de barbati cu torte, am fost ajutati
sa ajungem, pe la ora 10 si jumatae la Campina. Aici, masa de seara, cu cateva sticle de
vin care ne-au inveselit. Printul isusi a fost foarte binedispus si am stat bucurosi de vorba
pana la miezul noptii. Gazda noastra a fost subprefectul acestei asezari pitoresti, situata in
zona muntoasa.
Noaptea, a nins fara incetare iar dimineata la 6 cand ne-am trezit, am vazut in jur siluetele
albe ale caselor si ale copacilor. A trebuit sa renuntam la excursia proiectata la Muntele
Sinaia, cel mai important varf din regiune si ne-am indreptat spre Telega, o alta salina
exploatata de ocnasi.
Dupa o vizita detaliata a minei si dupa ce ne-am oprit la puturile de petrol, ne-am reintors la
Ploiesti, si apoi la Bucuresti unde am ajuns pe la ora 6 si jumatate, seara, dupa ce am
trecut prin numeroase localitati si am baut Dumnezeu stie cate sticle devin.
Partea proasta a expeditiei a fost vantul rece care a suflat continuu si care ne-a umflat oribil
la fata.
Iata, buna si draga mama, detaliile cele mai insemnate ale acestui mic turneu de care as fi
fost foarte multumit daca nu m-ar fi pus in imposibilitatea de a-ti scrie. Nu se stie cu
adevarat cat de bogata e tara aceasta. Cei doi ingineri germani sunt inca uimiti. Cred ca vor
fonda, cu concursul bancherilor din Berlin, societati puternice in care vor lucra indigenii,
romanii. Ar putea sa reuseasca si de asta depinde viitorul lor.

La revedere, draga si buna mama; prefer sa scurtez aceasta scrisoare,decat sa pierd

curierul care o va duce la tine.
Mii de sarutari tie si tuturor.

Fiul tau respectuos,

Emile Picot

Scrisoarea IX-a
Bucuresti, 1867

Draga mea soră,

Dacă aș fi cât de cât exigent, aș putea să mă plâng și eu de lipsa veștilor de la tine. Ultima
scrisoare pe care am primit-o din partea familiei avea data de 5 martie, cu mult timp în
urmă. Mă resemnez, totuși, și trec la fapte, pentru că vreau să-ți spun, de îndată, o mulțime
de lucruri interesante.

În primul rând, știi deja, după telegrama mea de ieri, că l-am înscris pe Prinț în Societatea
de Geografie. El trebuie să figureze printre numeroșii protectori ai expedițiilor franco-
engleze în Siam și cred că a fost corect să insist să se implice. I-am cerut Alteței Sale să
acorde 1000 de franci pe care îi vei primi în câteva zile. Am să încerc să procur pentru
Societate o hartă mare, realizată cu implicarea magnifică a militarilor austrieci și ale cărei
exemplare devin tot mai rare și costă mai multe sute de franci. În aceste circumstanțe, cred
că Prințul a vrut să facă un gest agreabil la adresa Franței și cred că s-ar putea insera, în
ziarele franceze, câteva ecouri care să ajungă chiar sub ochii Împăratului.

Alteța Sa este foarte tristă văzând persistența zvonurilor care îi atribuie sentimente
ultraprusace și nu scapă nicio ocazie de a face o dezmințire, chiar și în cazurile mărunte,
asupra acestor cleveteli periculoase.
În ceea ce mă privește, am făcut tot ce am putut și trebuie să spun că am fost înconjurat din
toate părțile de un cor de reclamații și de strigăte de alarmă în privința unui punct care
prezenta oarecare pericol. Cu niciun preț, guvernul Prințului Carol n-ar vrea să se preteze
la vreun act de natură să exercite, direct sau indirect, susceptibilitatea Franței. De aceea e
bine să fim atenți la zvonurile mincinoase răspândite de dușmanii Prințului în unele ziare din
străinătate.

Pentru a-ți da un exemplu, iată, Domnul F. a primit sarcina să ceară de la Berlin un

funcționar care să poată organiza corespondența poștală între România și statele vecine.
Acest demers nu se explică doar prin buna administrare a serviciilor prusace dar, mai mult
decât atât, prin faptul că majoritatea funcționarilor poștei române sunt germani. Iată un fapt
cu siguranță foarte simplu, care n-ar trebui să neliniștească pe cineva. Ziarul “L’Europe” e
însă de altă părere, considerând că Prințul s-ar pregăti să trimită din Germania la București
mai multe trenuri cu funcționari de calitate! E evident că asemenea aserțiuni pot, dacă se
întâmplă să fie luate în serios, să provoace Prințului o nemulțumire puternică. Din fericire
sau mai ales din nefericire, Constituția română se opune, formal, chiar și la aceste invazii
pașnice de muncitori străini care, în anumite cazuri, ar putea fi, totuși, foarte utile.

Acesta e un fapt dintr-o mie dar nu va fi greu să se adune, încă și încă, altele. Se
telegrafiază de la Berlin la București pentru a informa despre colonelul Krentzki, trimis aici
cu misiunea de a înmâna Alteței Sale o scrisoare din partea Regelui și fără îndoială, pentru
a vedea cum stă țara. Or, lui Krentzki i-a plăcut să facă un drum ocolit până la București,
oprindu-se mai întâi la Blegrad și în alte părți; nu știu dacă acest traseu figura în
instrucțiunile sale; destul însă pentru a se crede că Prusia urmărește o unificare a armatelor
sârbe și române. Prințului nu i-a plăcut deloc această poveste, cu atât mai mult cu cât habar
n-avea ce face acest Krentzki la Belgrad și nici de ce Regele s-a grăbit să-i răspundă la
ultima lui scrisoare. Aceste procedee berlineze care uimesc prin stranietatea lor, îi fac,
totuși, pe mulți să pună la îndoială buna credințăa Alteței Sale. Unii diplomați nu sunt mai
puțin bogați în invenții surprinzătoare: ei cred că au descoperit un tratat secret , din iulie
anul trecut, tratat care încheie(?) o alianță defensivă perpetuă între români și sârbi. Este
clar că adevărul trebuie spus până la capăt și anume că reprezentanții marilor Puteri de la
Viena știu perfect că e vorba de articolul 4 din așa-zisa convenție care creează pentru
Înaltele Părți contractante obligațiile cele mai extinse.

E posibil ca, după toate astea, sârbii, neținând cont nici de declarațiile făcute la
Constantinopole de agentul român, nici de intențiile pacifiste exprimate la București, să
spere că zvonurile despre o alianță cu românii le va crește importanța în ochii turcilor.
Spiritele sunt, în continuare, agitate, la Belgrad. Mai ales populația, stârnită de propaganda
emisarilor rusi, cere războiul sfânt și nu se știe dacă guvernul nu va fi nevoit să dea curs
acestui deziderat.

Explozia poate fi, încă, evitată dar ar trebui, pentru asta, ca turcii să ia, pe loc, o decizie
decisivă în Caucaz și la Belgrad, fără a se lăsa păcăliți de lentoarea calculată a diplomației
ruse care vrea să dea combatanților plăcerea încheierii preparativelor. Să nu-și imagineze
cineva că problemele sunt reglate și că orice pericol a dispărut, deja. Timpul când turcii
puteau să scape de reclamațiile europene dând câte un “batti Kumaijoum” și promițând să-l
execute a trecut. Informațiile venite din diferite părți ale Turciei concordă pentru a prezenta
situația sub o lumină destul de tristă. În mai multe puncte, au fost semnalate deja mișcări
parțiale care par să fie avanpremiera unei insurecții. Fuad (Fuad-Mohamed Pașa, om de
stat turc - n.tr.) are o sarcină grea, în condițiile în care situația e deplorabilă; el va trebui să-i
dividă pe opozanții săi, exploatând antagonismul natural care există între slavi și greci care
nu se unesc decât la împărțirea ghinionului.

În ceea ce privește România, situația este calmă. Schimbarea ministerială nu e decât o

consecință forțată a sistemului constituțional. Orice s-ar spune, e fără îndoială că țara se
află în progres. Administrația începe să devină morală și putem spera, cu timpul, că se va
ridica la înălțimea menirii sale. În toamnă, agricultorii și-au dublat activitatatea și putem
crede că recoltele vor crește și că vom avea, în câteva luni, o ușurare generală.

Relațiile cu Puterile străine n-ar trebui să fie atrase de proiectele prusace cu care a fost
încărcat șeful Statului. Misiunea de curtoazie pe care prințul Știbey, când încă mai era
ministru de Externe, a îndeplinit-o la Curtea de la Viena a fost plăcută Austriei și nu ne
putem îndoi că n-ar fi fost văzută bine și la Paris.
Cât despre Rusia, ea acționează în umbră și planurile ei sunt atât de abil combinate, încât
evoluția e greu de urmărit. Informații secrete venite de la ambasada otomană la Viena spun
că ar exista o mașinațiune în care, mărturisesc, nu cred. În același timp, însuși Dl de Beust
a vorbit, la Viena, ambasadorilor Puterilor garante, iar acest fapt a coincis cu voiajul Dlui
Baligot de Begne, fost secretar al lui Cuza, care a plecat la Paris tocmai când guvernul, în
acord cu Consulul Franței, îl rugase să treacă frontiera. Nu puteau fi tolerate, într-adevăr,
articolele pe care le-a inserat în “La Patrie” , jurnal, de altfel, favorabil țării și cauzei...

Am întrerupt această scrisoare din cauza recepției oficiale a noului agent și consul general
al Italiei. Contele Teccio di Bagno, care ocupa acest post, a fost transferat la Viena, la
cererea sa și a fost înlocuit de comandantul Susino, un bărbat amabil care a binevoit să-mi
facă o vizită, chiar în ziua sosirii. După ce a remis Prințului scrisorile de acreditare, agentul
italian a depus în mâinile Alteței Sale cordonul Ordinului Sfinților Mauricius și Lazarus. E
vremea decorațiilor pentru Prinț; el are, deja, o cutie plină! Împăratul i-a spus lui Bălăceanu
(agentul României la Paris) că, întrucât Franța e satisfacută de rezolvarea problemei
militare, îi conferă Prințului marea cruce a Legiunii de Onoare, ordin căruia Alteța Sa îi dă o
importanță deosebită.
Și iată cum, draga mea soră, a venit timpul să mă opresc aici, pentru a nu deveni obositor.
Am primit scrisoarea ta care mi-a făcut multă plăcere. Văd că nu mă uiți deloc și îți
mulțumesc pentru asta.

Emile Picot

Scrisoarea a XI-a
Bucuresti, sambata 9 martie 1867, seara

Draga si buna mama,

Printul Frederic ne va parasi, curand, luand cu sine simpatia generala. Concediul militar
care i-a fost acordat de catre rege expira la 1 aprilie si trebuie sa se intoarca la regiment.
Cum nu vrea sa faca lucrurile in graba, va pleca din timp, adica in urmatoarele opt sau zece
zile.
Ieri seara, printul Frederic a fost prezent la o reuniune intima la Doamna Iarca. N-au fost
decat cativa prieteni si totul s-a petrecut intr-o veselie. Am avut putina muzaica, pe urma am
dansat fara fasoane si Printul ni s-a alaturat cu gratia-i recunoscuta. Aceasta mica
petrecere mi-a amintit balurile ieftine pe care le organizam cu Sidi Mahomed si Sidi Mougi.
Altetei Sale i-a placut mult latura vesela a reuniunii, asa ca nu ne-am retras inainte de ora
doua si jumatate.
Asta a fost duminica.
L.L.A.A. s-au pus in miscare azi dimineata pentru o excursie in imprejurimi, in principal, la
manastiri; se vor intoarce, la masa de pranz. As fi vrut sa profit de aceste clipe de libertate
ca sa-ti scriu mai mult, draga mama, dar sa fac si una din vizitele inscrise in program, dar
deja vad cu disperare ca timpul s-a scurs prea repede pentru a le duce la bun sfarsit pe
amandoua. Am fost bombardat cu solicitari ale unora care sperau sa obtina informatii cu
privire la noul Guvern, dar au plecat asa cum au venit. E adevarat ca eu insumi , la ora
aceasta, nu stiu exact cum stau lucrurile. Deseara, trebuie sa mergem, pentru ultima data,
la o serata de ceremonie la niste boieri, Dl si Dna Otetelesanu. Printul Frederic , care este
un dansator iscusit, a promis sa vina si voi fi si eu prezent, pentru scurt timp. Incep sa ma
oboseasca aceste placeri si ma gandesc cu bucurie la apropierea Postului Pastelui.
Am primit, in dimineata asta, o depesa de la F, care, probabil, nu va merge la P. El vrea sa-
si grabeasca intoarcerea intelegand, fara indoiala, amenintarea ca scurtul sau concediu sa
se prelungeasca peste masura.

La revedere,draga mea mama...

Fiul tau respectuos,
Emile Picot

Scrisoarea a XII - a
Bucuresti, marti 14/26 martie 1867

Dragul meu cumnat ( E. Desjardins, n.t)

Va trimit, atasat, o polita de 1000 de franci la ordinul Dumneavoastra destinata Societatii de

Geografie, cu conditia ca Printul sa fie trecut pe lista de suscriptii inaintea regelui Siamului.
Dl d’Avril (consulul Frantei la Bucuresti, n.t) care este membru al Societatii de care se
intereseaza in mod deosebit, m-a felicitat ca am inscris-o pe Alteta Sa pe lista si l-am rugat
sa consemneze acest detaliu in depesele sale. De trei zile, avem la Bucuresti un alt geograf
pe care il cunosteti, probabil, pentru ca si el va cunoaste si a asistat la lectura unui capitol
din memoriul Dumneavoastra: e capitanul de la Rucherie, comandantul Statiunii navale a
Dunarii. A venit aici pentru a rezolva cu guvernul problemele legate de micuta flota
romaneasca a carei instructie si organizare i-a fost incredintata. Am discutat destul de mult
cu el, cu harta in mana, despre nevoia unui canal la gurile Dunarii si despre fondarea unui
oras destinate a centraliza intreg comertul fluvial. El e intrutotul de acord cu acest proiect,
ca si cu ideea pe care ati expus-o in memoriul Dumneavoastra il legatura cu canalizarea.
Intrucat nu cunoaste scopul activitatilor Dumneavoastra decat prin intermediul publicatiei Le
Moniteur si nici plansele care insotesc memoriul Dumneavoastra, i-am oferit propriul meu
exemplar. Sper ca veti putea acoperi, candva, acest gol creat in urma sacrificiului pe care l-
am facut. El mi-a promis ca se va ocupa de detaliile legate de canal chiar la fata locului si
mi-a confirmat ceea ce stiam deja, ca navigatia e magnifica pe tot bratul Chilia pana la
bratul Otceakov, adica la Valcov; el are o intindere de apa in care s-ar putea adaposti o
flota intreaga. ; in sfarsit, de la Rucherie apreciaza, asa cum mi-am imaginat, ca acest canal
ar putea fi usor accesat prin extremitatea bratului Otcekov. Capitanul va putea, sper, sa
trimita la Societate note privind aceasta chestiune pentru a mai schimba obiectul ultimelor
sale cercetari cu privire la regina Pomare’ si imperiul sau (Tahiti, n.t.).
Antrepriza din Saint-Louis ar trebui sa-l convinga pe Dl Hardou sa incerce sa incerce sa
faca ceva in aceasta regiune.
Pentru a reveni la Rhone, am aflat despre lunga vacanta pe care ati facut-o in Camargue si
mama imi scrie ca , la data ultimei sale scrisori, inca nu va intorseseti la Paris. S-ar parea
ca ati gasit locul carea facea obiectul cercetarilor Dumneavoastra si pentru asta, va felicit
sincer.
La Bucuresti, ultima noutate este sosirea Dlui colonel Krentzki...care s-a oprit, trei
saptamani, la Belgrad, si apoi a facut o vizita prin vizita prin tara, pentru a-si da seama de
starea lucrurilor. Sarbii nu sunt asa gata de razboi pe cat o spun ca sa-i intimideze pe turci;
ei n-au decat militii inca neinstruite in timp ce armata regulata nu umara decat cateva sute
de oameni. Din aceasta cauza Printul Mihail a acceptat conditiile Portii, daca se poate
spune ca Poarta mai pune, inca, niste conditii.
Turcii nu cer decat mentinerea drapelului lor langa pavilionul sarb, ceea ce e o adevarata
copilarie.
Chiar presupunand ca aceasta foermalitate ar avea o oarecare importanta, cum ar putea
oare turcii sa vegheze la respectarea acestei reguli? Si, in plus, e foarte posibil ca regulile
sa fie date uitarii, dupa ce turcii pleaca din tara...
Pana atunci, in ciuda anuntului Printului Mihail la Constantinopol, populatia crestina nu pare
deloc a se calma. Bulgarii mai ales indeasa manifeste peste manifeste, brosuri peste
brosuri. Situatia continua sa fie tensionata; punctul principal pentru toata lumea este de a
castiga timp pentru pregatirile de razaboi.
Am facut, acum doua zile, prin intermediul Altetei Sale, un demers care sper, va place
Imparatului. Am telegrafiat in numele Printului Dlui Conti pentru a afla noutati despre Printul
imperial. Dl Conti mi-a raspuns imediat ca ilustrul bolnav se simte mult mai bine si a
adaugat ca imparatul multumeste Altetei Sale pentru atentie.
O problema care ar trebui sa atraga urgent atentia Dnei C., este casatoria. Printul imi
spunea , ieri seara, ca Printul -tata, regele, ma rog, nimeni n-ar agrea casatoria cu o
rusoaica. Printul Guillaume de Bade, casatorit el insusi cu o rusoaica, scria ieri ca nu
sfatuieste la un asa mariaj. De unde, o mare perplexitate careia Dna C singura i-ar putea
pune capat.
Permiteti-mi, dragul meu cumnat, sa revin asupra unui punct despre care v-am vorbit deja
in una din scrisorile mele precedente. Ar fi de dorit, chiar pentru binele Societatii
Dumneavoastra, sa se faca reclama in onoarea Printului.
Adio, dragul meu cumnat, imbratisati, in numele meu, intreaga famile.

Al dumneavoastra devotat,
Emile Picot