Istoria - Literaturii - Banatului Ian 2016 PDF

Literatura Banatului.
Istorie, personalităţi, contexte

Editura BrumaR
300050 Timişoara, str. A. Popovici 6
tel.: 00744 787 959
e‑mail: office@brumar.ro
www.brumar.ro
Comenzi:
office@brumar.ro
ISBN 978-606-726-029-8
Literatura Banatului.
Istorie, personalităţi, contexte
Cornel Ungureanu
Timişoara, MMXV
Literatura Banatului este o „istorie în mers“ care nu exclude, ci îşi asumă
istoriile care au fost şi vor veni. Ea trebuie citită lângă Dicţionarul scriitorilor din Banat,
coordonat de Alexandru Ruja, Literatura Banatului. Metamorfozele personajului
de Dorin Murariu, Literatura Reşiţei de Gheorghe Jurma. Cronicile literare pe care
critici mai vârstnici sau mai tineri, de la Alexandru Ruja şi Ada Cruceanu la Graţiela
Benga şi Alexandru Orăviţan, le publică, săptămânal sau lunar, în revistele de cultură,
pot fi adăugiri folositoare unor secţiuni ale cărţii noastre. Poate că nicio lectură a
foiletoanelor, a articolelor publicate, de-a lungul timpului, în revista „Orizont“, de
mine sau de Marcel Pop-Corniş, Eugen Dorcescu, Mircea Mihăieş, Lucian Alexiu, nu ar
fi inutilă, dacă vrem să înţelegem cum se cuvine literatura Banatului de ieri şi de azi.
Cartea de faţă trebuie înţeleasă în contextul larg al cercetărilor, traducerilor,
întâlnirilor realizate de „A treia Europă“, grup coordonat de Adriana Babeţi, Mircea
Mihăieş și de mine, și poate aparţine seriei inaugurate de Mitteleuropa periferiilor şi
ilustrate de Geografia literară a României.
Le mulţumesc tuturor colegilor mei de la revista „Orizont“, cei vechi şi cei noi,
pentru apariţia acestei cărţi şi a celor viitoare. Mulțumirile mele se îndreaptă și către
admirabilul editor Loredana Tîrzioru, pentru acest popas al Literaturii Banatului.
Introducere
Sentimentul spaţiului azi, în urmă cu o sută de ani sau cu o mie.
Despre sentimentul spaţiului trebuie să scriem mai întâi atunci când
ne ocupăm de primele pagini scrise în Banat de Gerard de Cenad, de
Iosif de la Partoş, de Ioan Slavici, de Sorin Titel sau de Petre Stoica.
Scrisul lor aparţine acestor locuri. Prezenţa lor, aici, numeşte un centru.
Arată cât de mari erau distanţele dintre Timişoara şi Bucureşti, Belgrad,
Budapesta, Viena, Paris şi Londra. Cum se recuperau ele. Cum puteau
fi recuperate pe jos, călare, în trăsură, în maşină, în tren, în avion. Cum
ajungeau aici cele scrise cu litere latine, slavone, turceşti. Cum tre-
cem — cu ce trecem — dintr‑un mileniu într‑altul. Şi, mai târziu, din-
tr‑un secol într‑altul.
Despre sentimentul spaţiului, la trecerea dintre milenii, putem dis‑
cuta mai întâi pornind de la biografia lui Gerardus de Cenad. Azi, în anul
2015, când Timişoara speră să devină capitală culturală. Sau, scriem noi,
să redevină o capitală culturală.
La începutul anilor nouăzeci, gândeam Europa Centrală ca un
ţinut definit de explozivul manifest al lui Miroslav Kundera. Construirea
grupurilor de cercetare ale Europei Centrale din Timişoara se baza pe
studenţii Adrianei Babeţi, ai lui Mircea Mihăieş şi ai mei, care studiau
literele: îi citiseră pe Kafka, Musil, Haşek, Eugen Ionescu şi Emil
Cioran. Nu lipseau de lângă noi cărțile lui Danilo Kiš, Italo Svevo şi Miloš
Crnjanski. Coboram cu ei la 1900 şi chiar mai devreme, dacă aşezam
la loc de cinste invitaţii americani, francezi, care se ocupaseră în cărţi
importante de Europa Centrală. Cum mereu apărea între paginile invi-
taţilor sau ale tinerilor combatanţi numele Mitteleuropei lui Naumann,
care atrăgeau atenţia nu asupra „tragediei Europei Centrale“, aşa cum
a fost ea asasinată de ocupantul sovietic, ci asupra unui stil anexionist,
Literatura Banatului. Istorie, personalităţi, contexte 6
atât de lizibil în Mein Kampf. Biblia lui Hitler poate fi bibliografie de

referinţă pentru cine vrea să înţeleagă cum se cuvine Europa Centrală
în secolul XX. Fie pentru cine apelează la anexări ale „spaţiului vital“, fie
pentru cine vrea excluderi succesive: aceasta este Europa mea. Nimeni
nu vrea să fie din Europa de Est, a scris un important om al istoriei. Dar
ce e Europa Centrală? Şi cea de Est?
Am decis să apelăm la doi istorici importanţi, care să realizeze o
cronologie a Europei Centrale menită să fixeze contextele necesare. (1)
Cronologia realizată de Nicolae Bocşan, Valeriu Leu şi de prietenii lor
începe numărătoarea de la 1848, ianuarie:
„La Milano au loc ciocniri cu ocazia unei demonstraţii antiaus-
triece organizate de liberalii italieni.“ Da, 1848, an în care toată Europa
se cutremură, iar Europa Centrală, aşa cum o înţelegeam noi — o
Europă definind cum se cuvine Banatul —, se cutremură chiar mai vizibil.
Aşa că am apelat la istoricul Florin Medeleţ, care ne‑a atras atenţia că
lecturile trebuie începute mai de demult. (2) Poate că desenul cel mai
important al Banatului, spun cei care văd în Banat un ţinut în expansi-
une, cu semnificaţii care să ne lege de geografia sa spirituală, cultu-
rală, literară, de sentimentul spaţiului, se configurează pe vremea
lui Ahtum. Trecem dintr‑un mileniu într‑altul cu un ţinut care ajunge
aproape de Budapesta, de Belgrad, de Vidin, ca să numim câteva dintre
oraşele de azi ce ar putea sluji drept reper. Am trece Dunărea, fiindcă
voievodatul lui Ahtum se întinde până dincolo de Dunăre. S‑au scris
pagini multe despre felul în care Ahtum a fost botezat la Vidin „secun-
dum ritum Graecorum“ şi a întemeiat la Morisena (viitorul Cenad)
o mânăstire bizantină. Arheologul Florin Medeleţ aduna documente
pentru a arăta felul în care Ahtum a rezistat în faţa năvălitorilor —
a rezistat, dar nu prea mult. Numele oraşului Cenad provine de la
învingătorul lui Ahtum, pe numele lui Csanad; un ostaş al lui Ştefan cel
Sfânt. Cenad e locul unde apar cărţi ale lui Gerardus, teolog, filosof,
călător prin Europa, dar aşezat la Cenad, unde întemeiază o catedra-
lă… În locul preoţilor de rit grec, aduşi aici de Ahtum, vin alţii, de rit
latin, supuşi Romei. „Procesul de transfer instituţional s‑a făcut paşnic,
episcopul Gerard intrând plenar în exerciţiul pastoral prin recunoaşte-
rea sa de către monahii greci ai autorităţii ierarhice… Gerard fiind
probabil un martor şi un practicant al compresiunii multilingve“. (3)
Ce sentiment al spaţiului va fi trăit un om‑care‑scrie în mijlocul
Banatului? Fiindcă exista în Banat, la începutul celui de-al doilea
Introducere 7
mileniu, un om‑care‑scrie: era Gerardus, care intră în istoria Banatului

după ce Ahtum e învins. Sfântul Gerardus ne invită să privim mai
departe, nu numai până la Turnu Severin sau până la Pécs, ci până la
Bologna, la Veneţia şi la Milano. Până la Paris, fiindcă şi de acolo îşi
aduna învăţăturile. Era un cărturar nepereche, spirit rebel, greu de înţeles
într‑o ierarhie ecleziastică în care ideea de ascultare era categorică.
Deliberatio supra hymnum trium puerorum ad Isingrimum liberalem
sau, în versiunea românească a lui Radu Constantinescu, pe care o vom
utiliza în cele ce urmează, Tălmăcire a cântării celor trei coconi către
Isingrim dascălul, e una dintre cărţile importante ale spiritului central-eu-
ropen, aşa cum se poate defini el la anul 1000, într‑un ev mediu în care
limba latină e atotcuprinzătoare.
Central-europen sau european? (4)
Gerardus reciteşte, parafrazează versete din Daniel, e un bărbat
al gândirii religioase, un predicator de seamă. Exegeţii au numit marile
embleme ale culturii europene pe care el le urmează — unii chiar nume
ale tradiţiei ebraice, şi e bine să înţelegem în predicile lui Gerardus
deschiderile către un timp nou:
„Legile firii sunt statornice şi pot să fie cercetate de noi, oricât s‑ar
potrivi obscurantiştii“, sună secţiunea 11 din partea a doua. Învăţăturile
înţelepţilor din vechime se intitulează altă secţiune: Gerard elogiază
vechimile, înţelepţii de odinioară. („Doar nu putem să slăvim la fel pe
aceia pentru că ei nu‑şi au locul acolo unde se slăveşte mereu.“) E o
parafrază, sau personalitatea lui are ceva de spus. „Au oare dreptate cei
care spun că este un izvor din afară pentru ştiinţa omenească, precum
învăţăceii lui Platon, ce comentează că mintea numai ei ne‑o dau?“ e o
întrebare care revine. Gerard e un prelat autoritar: sunt, zice, prosteşti
părerile celor care aşteaptă sfârşitul lumii. Zice, desigur, pornind de la
paginile vechi testamentare: „Eclipsele nu sunt semne dumnezeieşti, ci
lucruri fireşti“. (5)
E autoritar, erudit, dar întrebările sale au, nu o dată, o desfăşurare
lirică. Pe care o vom redescoperi, o putem descoperi azi, în marile
poeme: „Ce este veşnicia vremurilor şi ce este nemărginirea întinde-
rilor?“. În finalul părţii a şasea omul‑care‑scrie se confesează, fără să
uite că e teolog: „Şi ca să fie primită şi puterea slovelor ce ascund o
comoară de nespus, întru care slove se tot încearcă duhul nostru şi
care, negrăită comoară, nu locuieşte în slovele omeneşti, aşa, ca să
poată fi înţeleasă de muritor, ne‑am străduit să vorbim numai despre
ceea ce este cu adevărat“. În secţiunea a şaptea trece la persoana

a treia, ca să ne spună că el, Gerard, trăieşte într‑o vreme ticăloasă:
„Toată lumea cârteşte împotriva făcătorului lumii. Nimeni nu stă liniş-
tit atunci când îl încearcă necazul, nimeni nu se smereşte când îl bate
nenorocul. Împărăţiile se semeţesc drăceşte una împotriva alteia. Cei
puternici şi cei slabi se strâng, deopotrivă, în cete, să se bată cap în cap,
ca berbecii…“. Iar mărturisirile omului‑care‑scrie trebuie reţinute. Sunt
memorabile: „Astfel, privind noi raza lumânărilor cele din tăria cerurilor,
aşa cum le vedem noi în chip de pildă, am scris despre înfăţişarea
vremurilor, a zilelor, a anilor şi icoana pământului. Ci pentru că a noastră
cuvântare dintr‑acest al şaselea caiet s‑a întins prea mult şi ne aşteaptă
şi altele, care strigă să vorbim, vom încheia aici…“.
Carte de gândire creştină, dar şi de gândire liberă, Deliberatio…
este primul document al scrisului din Banat. (6)
Ar mai fi şi altele, pierdute. În lipsa lor, să‑l cităm pe Răzvan Theo‑
dorescu, cel care prefaţează traducerea/ediţia lui Radu Constantinescu:
„Ecourile civilizaţiei occidentale în Banatul medieval nu‑i sunt (lui
Radu Constantinescu, n.n.) necunoscute, de vreme ce tot el a ştiut
a face, cu ani în urmă, valorificarea cumpănită a unor informaţii de
epocă potrivit cărora în aşezământul cistercian de la Igriş — nu de-
parte de Cenad, iarăşi — erau citiţi, către 1200, Cicero şi Seneca, Anselm
de Cantebury şi Yves de Chartres într‑un climat scolastic ce era, în fond,
acelaşi, cu minime nuanţe şi diferenţe, din Anglia până la Carpaţi“.
Volumul Filosofia Sfântului Gerard de Cenad în context cultural şi bio-
grafic, editat de Claudiu Mesaroş, ca urmare a unui simpozion aniversar,
cu participări româneşti şi străine, e un eveniment care redimensio-
nează Banatul. Participă Martin Roos, Claudiu Mesaroş, Claudiu Teodor
Arieşan, Radu Cernătescu, Constantin Jinga, Duşan Baiski şi alții. Duşan
Baiski, unul dintre participanţii la Simpozionul consacrat Sfântului
Gerard, a publicat studii monografice în care accentele cad asupra
Cenadului din secolul XX. Cum trăiesc — cum au trăit — germanii,
maghiarii, sârbii, românii acasă, pe front, în lagăre de concentrare. Cum
au suportat războiul, colectivizarea, comunismul. Care sunt eroii satu-
lui — cei morţi în război, în închisorile comuniste, în deportări. Numele
Sfântului Gerardus e reţinut azi, la Cenad, doar de imaginea unui
monument din centrul comunei, ridicat de contele Nako. Monumentul
a fost înălţat pe locul unui obelisc ctitorit la 1807, pe locul unde a
Introducere 9
fost biserica Sf. Gerard. Obeliscul fusese distrus de sârbii ortodocşi în

timpul Revoluţiei de la 1848. (7)
Între discursurile de la întronizarea Î.P.S. Ioan la Timişoara, din 27
decembrie 2014 — Mitropolitul Nicolae Corneanu murise cu două luni
în urmă, şi Înalt Preasfinţia Sa Ioan a fost ales de sinod mitropolit, iar
Timişoara îl aşeza pe scaunul de înalt ierarh — s‑a făcut şi o scurtă isto-
rie a creştinismului bănăţean. Comemoratul Nicolae Corneanu venea
de la Caransebeş, oraş central al ortodoxiei bănăţene. Episcopi mari, ca
Ioan Popasu sau viitorul patriarh Miron Cristea trecuseră pe aici. Lăsa-
seră urme. Un alt Nicolae Cornean(u), cărturar al anilor treizeci, al
anilor patruzeci, scrisese Monografia Eparhiei Caransebeşului, care cu-
prindea informaţii noi despre istoria „veche“ a ţinutului. Nicolae
Cornean era din Zăgujeni, sat aflat la 7 kilometri de Caransebeş, la
2 kilometri de Tibiscus şi la şapte de Căvăran. Era interesat de urmele
istoriei în Banat. Întâi, în locurile apropiate de satul său. De Caransebeş,
oraş în care va ocupa funcţii în ierarhia episcopală. Ce se întâmplase, de
demult, în locurile din preajmă, la Tibiscus sau la Căvăran? (8)
Nu trebuie să ignorăm faptul că primele cartografii din vremurile
mai apropiate de noi ale Banatului le fac savanţii maghiari sau ger-
mani. Erau din secolul al XIX‑lea, secolul naţionalităţilor: apartenenţa
modela judecăţile. După 1919, când Banatul devine ţinut românesc,
apar arheologi care încearcă să pună în valoare rădăcinile româneşti.
Din Caransebeş este Ioachim Miloia, unul dintre personajele de seamă
ale Banatului, plastician, zugrav, jurnalist, arheolog, istoric, scriitor. (9)
Face parte din generaţia care este trimisă peste hotare să înveţe — să
se formeze. Născut în 1897, Ioachim Miloia ajunge în toamna lui 1920
la Roma cu burse care îi permit să rămână în Italia până în 1927. Ba-
natul devine vizibil (şi) datorită acestui tânăr care va picta biserici, va
deschide şantiere arheologice, va conduce reviste în care publică studii
privind Banatul. Va fi membru de seamă al primei Asociaţii a Scriitorilor
din Banat. Se va stabili la Timişoara, unde va întemeia Muzeul Bana-
tului. Este mai în vârstă cu un an decât Constantin Daicoviciu, cu care
va proiecta, în anii ’20, descoperirea Banatului „roman“. În revista
„Analele Banatului“, studiul Cercetări arheologice în Banatul de sud
numeşte itinerarii prin care se pune în valoare civilizaţia romană a mile-
niului unu. Jdioara, Căvăran, Jupa, Caransebeş, Teregova, Domaşnia, Plu-
gova, Mehadia sunt câteva localităţi din itinerarul regal al lui Ioachim
Miloia. Poate: al lui Ioachim Miloia şi al lui Constantin Daicoviciu. (10)
La Căvăran, Ioachim Miloia şi Constantin Daicoviciu descoperă

o biserică din secolul al XIII‑lea. Dar numai Ioachim Miloia continuă
cercetările şi va publica în „Analele Banatului“ rezultatele:
„Biserica noastră a fost ridicată în Evul Mediu. Iar stilul gotic al
acesteia, dovedit prin contraforturi, ne dovedeşte aici prezenţa unei
comunităţi catolice./ Cum însă este lucru ştiut că elementul catolic din
vechiul judeţ Caraş, nu numai în primele secole ale ocupaţiei maghiare,
ci şi mai târziu, prin sec. XV–XVI, a fost foarte redus şi menţinut aici artifi-
cial, reprezentat doar prin colonii de călugări, durarea unui monument
de aceste impozante dimensiuni şi calitate de construcţie n‑a fost niciun
caz opera unei parohii catolice a cărei existenţă aici nu este amintită“.
Dar, spune Ioachim Miloia, dacă nu e amintită, înseamnă că regii Ungariei
au vrut să combată aici elementul schismatic „prin toate mijloacele şi, în
primul rând, prin mijloacele spirituale“. Şi:
„În felul acesta vom găsi amintit Căvăranul în sec. XIII ca oraş şi
punct strategic şi politic important. Astfel se explică aici prezenţa unei
biserici catolice atât de importante şi ivirea unei comunităţi în mijlocul
unui cuib de schismatici, tot aşa precum în secolul următor Franciscanii
fac acelaşi lucru la Caransebeş“. Fiindcă epoca de înflorire a Căvăranului
este sec. XIII–XIV. Biserica de la Căvăran a fost zidită, zice Miloia, în
secolul al XIII‑lea. Căvăran va purta, din 1968, numele de Constantin
Daicoviciu, care s‑a născut aici. Nu trebuie să ignorăm rolul lui Ioachim
Miloia atunci când vorbim despre comuna Constantin Daicoviciu (11).
Iar la comemorarea lui Constantin Daicoviciu în comuna Constantin
Daicoviciu, la care au participat istorici de seamă din toată Europa,
personalităţi de vârf din România, nimeni nu mai ştia nimic de biserica
medievală a lui Ioachim Miloia. Nu mai era în comuna Constantin
Daicoviciu nicio urmă a ei.
Nu ştiu de ce nu ne ocupăm cum se cuvine de turcologii noştri
de seamă. Cultura otomană a vilayetului Timişoara (1552–1716), Editura
de Vest, 2006, şi Vilayetul Timişoara (1552–1716), Editura Ariergarda,
2014, de Cristina Feneşan, sunt cărţile unui om de ştiinţă cu specializări
îndelungate în arhivele străine, cu stagii la Ankara sau la Istanbul. Din
cea de-a doua, ultimul capitol, al patrulea, Literatura otomană din
vilayetul Timişoara (12), propune imaginea unei culturi vii, în care exista
o literatură populară cu „povestiri fantastice, povestiri eroice“ chiar în
cronicile care evocă evenimentele şi confruntările militare: „Naraţiu-
nea autorului (Ali Tarik Vak aname‑i Djafer Paşa se cheamă autorul)
Introducere 11
a câştigat mai mult nerv şi mai multă culoare locală în urma includerii
la locul şi la momentul potrivit al unor întâmplări miraculoase, al poveş-
tilor în care faptele reale se îmbină cu cele neobişnuite, al anecdotelor
şi al poveştilor fantastice“ scrie Cristina Feneşan. Din Rapsozii şi
cântecele lor aflăm că în cronica lui Elhadj Ibrahim Naimeddin au fost
incluse cântece populare „… transmise, uneori compuse, de aşik, barzi
şi rapsozi populari, muzicieni ca, de pildă, Gevheri, Așik Omer sau Așik
Gazi Hasan din Timişoara“. „Datorită apartenenţei la un mediu urban
aflat sub influenţa literaturii clasice şi prin participarea lor la campaniile
otomane, comportamentul artistic al acestor rapsozi s‑a apropiat în
egală măsură atât de propria tradiţie, cât şi de tradiţia literaturii clasice“.
Unii poeţi‑ieniceri au trezit chiar dorinţa sultanului de a‑i asculta, ne
informează Cristina Feneşan. Aşa s‑a întâmplat cu poetul‑ienicer Aşik
Gazi Derviş Hasan din Timişoara: în timpul popasului lui Mustafa al
II‑lea la Timişoara, după victoria de la Lugoj, din 22 septembrie 1695,
sultanul ar fi întrebat dacă numitul rapsod este în viaţă. Câţiva cântăreţi,
dând lămuriri, au spus: „Măria ta, Padişahule, el se găseşte chiar în
oastea împărătească“. Aşik Gazi Hasan se prezintă şi îi recită sultanului
Cântecul Budei şi Cântecele pentru Belgrad şi Timişoara, care „… prin
claritatea deplină a tonurilor şi acordurilor i‑au plăcut sultanului“, scrie
cronicarul şi traduce Cristina Feneşan. În afară de aceste cântece ale
rapsozilor, în afara Cântecului Timişoarei, există şi o literatură cultă în
vilayetul Timişoara. O poetă din Timişoara se îndrăgosteşte de fiul
ilustrului şeic Ahmed Efendi, iar Cristina Feneşan traduce:
„Privirea, acest lucru rău ce inimii capcană întinde,/ Eu ştiu doar
că‑ntr‑o zi ruşinea numele‑mi cuprinde/…/ Ieri noapte am stat în faţa
casei tale şi de departe, plângând din greu,/ Văzut‑am pe rapsozii tăi, ei
se jeluiau lui Dumnezeu.“
Din vremile ocupaţiei turceşti ar veni informaţii despre înaintaşii
lui Eminescu şi ai Veronicăi Micle. Sunt din Banat. „Cu ochi răbdători
de copil, Veronica îşi aşteaptă martorii pe muntele ei din ţara dacilor,
ca să identifice cucuiele supreme ale Semenicului mitic, asemenea unei
uriaşe balene în necontenită călătorie spre Dunăre. Casa ei de lună
albeşte departe dintre şiruri de cireşi… Spre valea poveştilor almăjene
toţi au harta romană, ştiu drumul neted şi lung, din gura Cernei, legat
cu Calea Traiană, spre Oltenia şi deasupra Caransebeşului“, scrie
Elena Vulcănescu (13). Geografia Banatului ar fi provocatoare pentru
mitografi: „Dar poporenii aveau cărări necontenite peste râpi, peste
ape pripite şi negre, cum Cerna, Nera şi Caraşu (Apa Neagră), samavol-
nicii de hidră reunite în mlaştinile întâiului Banat“. Satul Prigor ar
avea un rol important pentru înţelegerea iubirii dintre Eminescu şi
Veronica Micle. Eminescu ar fi fost la Prigor să afle mesajul înaintaşilor
Veronicăi. Sunt supoziţii fascinante pentru patriotismul nostru local,
care ar mai avea nevoie de un solid suport documentar pentru a se
aşeza frumos în „noua istorie a literaturii“ propusă de Elena Vulcănescu.
În „noua istorie a literaturii“ a doamnei Vulcănescu aş aşeza şi câteva
studii din anii optzeci, consacrate geografiei literare eminesciene,
subconştientului „imperial“ care îi defineşte opera de scriitor tânăr.
Reper rămâne un studiu al lui Tudor Vianu (Literatură universală şi
literatură naţională, ESPLA, 1956), care arăta că Eminescu a înlocuit
vechea înţelegere religioasă a lumii cu cea filosofică. „Momentul
sfărâmării iluziilor, care a legănat omenirea vreme de milenii, nu e
absent din opera eminesciană“. Pagina despre prezenţa himalaiană a
lui Zamolxe este contemporană cu exclamaţia lui Nietzsche din Ştiinţa
veselă: „Dumnezeu a murit!“
Dar nu trebuie, scriam, să ni‑l închipuim pe Eminescu ca aparţinând
acestei afirmaţii. Căutarea şi, mai ales, afirmarea Centrului îl aşază pe
poet în altă ordine a ideilor. Eminescu e un poet al desacralizării doar
în măsura în care afirmă dreptul de a păşi pe un pământ ferm. Iar o
geografie literară va descoperi mai mult decât oricare altă disciplină
aspiraţia spre Centru a poetului, calea către locurile sacre.
Să fie acestea „locurile naşterii“? Nimic mai înălţător decât gândul
că, în drumurile sale prin Transilvania, poetul vrea să ajungă în locurile
străbunilor. Că el, adolescentul, ştie că strămoşii erau de aici. De la Blaj.
Sau de la Oradea.
Eminescu a devenit un Centru atât de important, încât orice
discuţie despre spaţiul eminescian — despre locurile prin care a trecut
el — devine un dialog despre provincia eminesciană. Un dialog stimulat,
în anii optzeci, de cartea lui Ion Roşu, Legendă şi adevăr în biografia lui
Eminescu, vol. I. Originile. (14)
Dumitru Vatamaniuc a arătat că „vatra străbunilor lui Eminescu
este Blajul“. (15) Ion Roşu arată, cu suficiente argumente, că Imino-
viceştii au venit la Blaj. Iminovici, zice Ion Roşu, este un nume românesc
sârbizat în Banat. În cei 164 de ani ai Banatului „paşalâc“, eminul era
o mică funcţie administrativă care putea fi îndeplinită şi de ghiauri.
Iată de ce studiul relaţiilor poetului cu Banatul poate deschide căi
Introducere 13
către adevăruri noi. Studiile — excepţionale — ale doamnei Elena

Vulcănescu o demonstrează. În Imediata noastră apropiere, II, carte a
„subconştientului imperial“, încercam să fixez câteva repere. Bănă-
ţeanul Petru Lupul, cu al său volum Omul povăţuit de minte, a fost un
reper pentru elevul de la Cernăuţi. În 1867, Eminescu înregistrează, în
Cumsecăciunariu, Istoria bisericească de Tincu Velia. În biblioteca de la
Cernăuţi era înregistrată Causa limbelor şi naţionalităţilor din Austria,
de — probabil — Andrei Mocioni. (16)
În bruioanele de la Geniu pustiu există paginile intitulate de editor
Trăia într‑un orăşel supus turcilor. Petru Creţia crede că sunt scrise de
tânărul Eminescu după dictarea unui prieten bănăţean: „… textul este
al unui Eminescu foarte tânăr… Evenimentele se desfăşoară aproape
sigur în lumea bănăţeană“.
Mai arătam, în Imediata noastră apropiere, II, cum se încrucişează
paşii bănăţenilor Vasile Maniu, Iulian Grozescu, Dionisie Miron, Elie Trăilă
la Bucureşti, Timişoara sau Oraviţa cu paşii lui Eminescu. Despre unul
singur ştim că i‑a fost, o vreme, apropiat: Dionisie Miron. Cercetătorii
sârbi Dorin Gămulescu şi Voislava Stoianovici presupun că Eminescu ar fi
stilizat traducerile lui Dionisie Miron din Vuk Karadžić.
Grănicerii bănăţeni, cei care trebuiau să apere Imperiul de turcii
cei răi, acoperă un alt capitol al istoriei (culturale) a Banatului. Cartea
lui Antoniu Marchescu, Grănicerii bănăţeni şi Comunitatea de avere ar fi
principala operă care ar lămuri „graniţele“. Graniţele care vor defini (şi)
cultura Banatului. „După un asediu neîntrerupt timp de 44 de zile, la
12 octombrie 1716, cetatea Timişoarei capitulă. A doua zi turcii o pre-
dară armatei austriece; iar în ziua de 18 octombrie, Eugeniu de Savoya,
în fruntea armatei asediatoare, intră în cetate. (…) Populaţia cetăţii,
români, sârbi, dalmatini şi armeni şi câţiva jidovi, a rămas pe loc. Aceasta,
chiar şi sub dominaţia turcească, îşi avea organizaţia ei comunală
proprie şi trăia în armonie cu autorităţile şi cu populaţia turcească“. Dar
abia pacea de la Passarowitz pune capăt luptelor. „În baza dreptului
armelor, Austria primi, prin tratatul de încheiere a păcii: Banatul întreg,
până la Orşova, Muntenia, până la Olt, şi Serbia, de la Belgrad până în
Timoc.“ S‑a fixat un hotar nou care trebuia apărat. „Timp de 164 de
ani (1552–1716) stăpânirea semilunii a distrus tot ceea ce era muncă
constructivă a harnicului popor băştinaş… Regiuni întregi au rămas
depopulate, sate vechi au dispărut cu totul, iar cele ce au rămas aveau
puţine case de locuit.“ (17)
În perioada în care Banatul a fost ocupat de turci, regiunea a

devenit, pentru europeni, o pată albă — un loc haşurat: hic sunt
leones! Avertismentul nu putea fi legat de leii ţinuturilor calde, de fiinţe
mai mult sau mai puţin exotice, ci de strigoi; de vampiri; de morţii cei răi
care se întorceau să sugă sângele tinerilor. Ei ar trebui să domicilieze
aici, în această margine a lumii, în acest loc de trecere Dincolo. Un ofi-
ţer de seamă, selectat de Augustin Calmet în celebrul său Vampiri din
Ungaria şi din împrejurimi (1749), povesteşte că, în timp ce se afla în
Banatul Timişoarei, doi cavaleri din compania sa au murit din cauza
vampirilor.
Primul călător de seamă al Imperiului, care atrage atenţia asupra
locurilor, printr-o investigaţie de geograf, sociolog, etnolog, este
F. Griselini. Banatul trebuie să devină un topos al Imperiului şi al lumii
noastre. Geograful Griselini, în tinereţile sale autor de hărţi, este un
specialist — am spune azi — al globalizării. „La 24 august 1774 Griselini
a pornit spre Banat, trecând prin Montfalcone, Triest — unde i s‑a
alăturat Iosif de Brigido —, Liubliana, Varazdin, Kanijiza, Pecs, Osijek,
Petrovaradin, Novi Sad, Becej şi Kikinda. În noaptea de 21/22 septem-
brie 1774, cei doi călători şi‑au făcut intrarea în cetatea Timişoarei“,
scrie Costin Feneşan în prefaţa traducerii din 1980. (18)
În 1780, primul volum vede la Milano lumina tiparului. Să subli-
niem, la Milano. Al doilea volum n‑a mai apărut. Prima traducere, par-
ţială, a textului german în limba română aparţine lui Meletie Drăghici,
întâi, în ziarul „Luminătorul“, pe urmă, în volum, în 1882. „Se cuvine
însă de subliniat faptul că iniţiativa lui Meletie Drăghici venea într‑un
moment de mare efervescenţă a mişcării românilor din Transilvania şi
Banat, textul lui Griselini urmând să răspundă mai cu seamă nevoilor de
combatere cu argumente întemeiate a opiniilor ostile, neştiinţifice la
adresa romanităţii românilor“.
Paginile despre locuitorii ţinutului aparţin specialistului care se
ocupă de buna folosire/anexare a locurilor:
„Pe cele mai roditoare pământuri, care răsplătesc şi munca cea mai
neînsemnată, românii se îndeletnicesc cu ramurile agricole asupra cărora
s‑au oprit, dar într‑un mod încă destul de primitiv şi fără pricepere.“
„Cultivarea pomilor fructiferi ar mai contribui la desecarea locu-
rilor joase şi mocirloase, dând astfel Banatului un aer mai sănătos.“ Dar
care este cauza tuturor acestor neglijenţe? Nu atât lipsa meşteşugurilor,
cât cea de înţelegere, de exemplu, şi de stimulare.
Introducere 15
După ce arată că românii cultivă prunul, că le place răchia („De‑a

lungul drumurilor de la Oraviţa la Dognecea, Bocşa etc., cale lungă, de la
sat la sat, am văzut livezi foarte frumoase, trase parcă toate cu sfoara,
încât păreau să fie opera celui mai dibaci grădinar.“), Griselini aduce
dovezi pentru aptitudinile românilor:
„De asemnea, la exploatările miniere de pe cuprinsul celor patru
oficii montanistice ale Banatului, precum la Ciclova şi Bocşa, alături de
lucrătorii germani, se găsesc şi lucrători destui români, cărora nu le lip‑
seşte nici iscusinţa, nici experienţa.“
Scrisoarea a XI‑a, cu descrierea amănunţită a Băilor calde de la
Mehadia, sau a vestitelor izvoare curative cunoscute în antichitate sub
numele de Băile lui Hercule.
Scrisoarea a XII‑a, adresată domnului de Scopoli, profesor public
de botanică la înalta şcoală cezaro‑crăiască din Pavia. Scrisă la Timişoara,
la 18 ianuarie 1777, despre o specie de insecte dăunătoare, denumită
musca columbacă.
Între personajele importante ale înţelegerii Banatului se numără
Arthur Schott şi Albert Schott.
Arthur Schott, născut într‑o familie de înalţi funcţionari liberali la
Stuttgart, în 1814, e încă de copil autor de poezii. De muzică. Devine agro-
nom şi intră în serviciul tânărului conte Alexandru de Württemberg —
ca şi el, poet. E prieten cu Uhland şi Lenau. La 22 de ani ajunge în Banat,
pentru domeniul lui Ferdinand de Bissingen, la Iam. Din 1836 până în
1841 stă la Oraviţa, călătoreşte în Transilvania, Oltenia, Muntenia. Basme
populare valahe apare în 1845. Emigrează în Statele Unite unde moare în
1875, la Georgetown, lângă Washington.
Albert Schott, născut în 1809, face studii de teologie şi germanis‑
tică. Publică în 1842 Colonii germane în Piemont, dialectul şi originea lor.
Îşi ajută fratele, e el însuşi culegător de basme. Pe lângă relaţiile cu edi‑
torul Cotta, pune în slujba afacerii serioase cunoştinţe filologice. Vede
confirmate, în aceste poveşti valahe, concepţiile fraţilor Grimm şi îşi sus‑
ţine teza în apendicele lucrării. Moare în 1847. Basmele fraţilor Schott
se bucură şi azi de atenţia comentatorilor, etnologilor, politologilor sau
filosofilor culturii. (19)
Alte itinerarii, personaje noi. Primul scriitor pe care l‑am cunoscut

a fost Petru E. Oance. Tata Oancea. (20) Eram într‑un pelerinaj cu
doamna Iustina — trebuia să ajungem la Ciclova Montană, un sat aşezat
lângă Oraviţa. Şi lângă mânăstirea Călugăra. Şi lângă Marila, sanatoriul
în care murise, cu câţiva ani în urmă, tatăl meu. Aveam unsprezece ani
şi o însoţeam — voia să‑mi arate satul ei, al tinereţii ei şi al tatălui meu.
Locuise mulţi ani la Timişoara, dar voia să se retragă la Ciclova. Acolo
erau prietenii ei. Acolo trebuia să moară. Pe tren, lângă doamna Iustina
s‑a aşezat, familiar, un domn slab, cu păr lung, prost îmbrăcat, neras.
Doamna Iustina a tresărit speriată, apoi m‑a zgâlţâit — era cazul să fiu
atent. Acesta e Eminescu al nostru!, a exclamat mătuşa mea. Iată, am
şansa să‑l văd, întâlnesc pe Poet!!! Nuuuuuuuuu, nu sunt Eminescu, a
protestat bărbatul încântat şi a dezvoltat ideea: el un poet al Banatului.
Unul dintre poeţii din România care trăieşte în Banat fiindcă vrea să
nemurească Banatul. Şi, ridicând privirea spre cer, fericit: Mai e până la
Eminescu…
Numele lui era Encovetti Petru E. Oance înseamnă Petru
Encovetti Oancea. Ai săi erau italieni, se strămutaseră din Veneţia sau
din satele din jurul celebrului oraş — ca Griselini. Fusese încorporat
în armata imperială la Caransebeş, în 1914, a ajuns la Icin, în viitoarea
Cehoslovacie, cu soţia după el: se putea. Pe urmă la Viena, la Budapesta,
la Biserica Albă. Va scrie zilnic despre el şi despre ai săi, despre locurile
prin care a trecut, despre ştirile zilei — obişnuinţa de a scrie jurnal nu
era o joacă. Era scriitor, scria. Era profesiunea lui să scrie zilnic. Scria
zilnic. O parte din jurnal a apărut în revista sa, „Vasiova“, alte jurnale
au fost publicate abia în anii noştri, de un coleg al meu. În jurnalele mai
noi, Petru E. Oance scrie tot — nu are nicio reţinere: cum se iubeşte cu
soţia, ce necazuri de bărbat mai are. Scrisul e totul: sărăcia, mizeriile,
umilinţele, eşecurile n‑au importanţă dacă (le) scrie. Munciţi, cetiţi,
călătoriţi e lozinca lui. Scrieți. A scrie, a citi. Era un bun cititor, avea o
bibliotecă mare, cu colecţii importante de reviste, cu ultimele apariţii.
Fundaţia A treia Europă, care se ocupa de cultura, de literaturile Europei
Centrale, vedea în Petru Encovetti Oancea un personaj referenţial. (21)
E un personaj-cheie pentru Mitteleuropa periferiilor (22). Fiindcă venea
de la Veneţia sau de la Milano, de unde venea şi Gerardus, de unde venea
şi Griselini, cel mai de seamă călător prin Banatul imperial.
Note
(1) Cronologia Europei Centrale (1848–1980), volum coordonat de Nicolae
Bocşan şi Valeriu Leu, Cuvânt înainte de Mircea Muthu, Ed. Polirom, 2001.
Introducere 17
(2) Florin Medeleţ, Nicoleta Toma, Muzeul Banatului, File de cronică,

Ed. Mirton, 1997; Florin Medeleţ, Vasile Râmneanţu, File de cronică, II, 1918–1948,
Ed. Mirton, 2003.
(3) Şerban Turcuş, Monahismul ortodox în Transilvania la începutul celui de al
doilea mileniu, în „Tabor“, revistă de cultură şi spiritualitate românească, nr. 2/2011,
p. 79. Şi, în continuare: „Exemplul acesta al lui Gerard şi al mânăstirii pe care a
preluat‑o sub formă de centru episcopal este lămuritor pentru realităţile primare
din faza de început a penetraţiei instituţionale occidentale în spaţiul românesc.
Nu e cazul unor contraste ireconciliabile, ci mai degrabă o adaptare a realităţilor
monastice, o modulare la evoluţiile politice din zonă“.
(4) Gerard din Cenad, Armonia lumii sau Tălmăcire a cântării celor trei coconi
către Isingrim Dascălul, studiu introductiv, selecţie, traducere şi comentarii de Radu
Constantinescu, Cuvânt înainte de Răzvan Theodorescu, Ed. Meridiane, 1984.
(5) Radu Cernătescu, Tezaurul scufundat. Din viaţa şi opera Sf. Gerard de Cenad,
Ed. Muzeul Literaturii Române, 2014.
(6) Am mai semnalat pagini din Cuvânt‑ul înainte al lui Răzvan Theodorescu la
cartea tradusă/editată de Radu Constantinescu — o definiţie a geografiei literare
bănăţene: „Există pământuri ce au, prin aşezarea lor dintotdeuna la cumpăna apelor,
o deschidere nebănuită de orizonturi, o secretă ştiinţă a împăcării contrastelor,
un dar inefabil al sintezei. Într‑un fel Banatul — ca şi, la altă scară, Renania în
apusul continentului, Macedonia în inima Peninsulei Balcanice sau Galiţia în pragul
nesfârşirilor ruseşti — este, el singur, o mică lume dătătoare de măsură pentru ceea
ce au însemnat în istorie, în istoria culturii mai cu seamă, întâlnirile, dar şi înfruntările
de civilizaţii diferite, de tipuri umane felurite, pe care, din adâncurile preistoriei şi
din cele ale folclorului, le‑au ilustrat, la tot pasul, ţinuturile dintre Mureş şi Dunăre“.
Şi: „Veneam aici, în 1971, la exact un secol după ce Imre de Henzelsmann publicase
sumar rezumatul cercetărilor sale prea puţin sistematice din 1868, între care, cel
mai grăitor, stilistic vorbind, era în vechea catedrală de secol XI din urbs Morisena,
sarcofagul de piatră sobru decorat cu o simplă cruce în relief. Monumentul fusese
atribuit lui Gerardus — socotit de unii studioşi a fi fost şi inspiratorul «tematic» al
meşterilor, poate bizantini, ce au lucrat în acel timp în Ungaria, un vestit sarcofag
la Alba Regia…“
(7) Statuia Sf. Gerhard. „Prin structura şi dimensiunile sale, este cel mai im‑
portant monument din Cenad… Spre cinstirea Sfântului Gerhard, episcop şi martir,
a poruncit contele Alexandru Nako de Sânnicolaul Mare să fie înălţat acest monu‑
ment“, Duşan Baiski, Cenad. Studii monografice, Ed. Artpress, 2012, p. 183–184.
(8) Cornean Nicolae, Monografia eparhiei Caransebeşului, Caransebeş, 1940.
(9) Despre Ioachim Miloia, vezi Aurel Turcuş, Ioachim Miloia (1897–1940).
Viaţa şi activitatea, Eurostampa, 2006.
(10) Ioachim Miloia, Biserica medievală de la Căvăran, în „Analele Banatului“,
Timişoara, Anul III, octombrie–decembrie 1930, p. 26–51.
(11) „Am primit scrisoarea cu fotografiile. Sunt încântat de rezultatele avute

la Căvăran şi îmi pare bine că e «biserică», cum se întrevăzuse în ultimele zile ale
săpăturii comune. Că e «bizantină», cu cupolă sau nu, e altă chestiune. Nu prea cred
să fie. Vei vedea tu. Aş fi foarte mulţumit dacă tot Căvăranul acesta l‑ai publica tu
singur (doar că vei pomeni şi de colaborarea mea la primele lucrări). E un domeniu
al tău şi eşti mai indicat decât toţi să‑l studiezi“, îi scrie C. Daicoviciu lui I. Miloia în
octombrie 1935. (Mircea Miloia, Gheorghe Mudura, Aurel Turcuş, Nicolae Săcară,
Un erudit cărturar. Ioachim Miloia, Ed. Mirton, Timişoara, 1997, p. 76).
(12) Cristina Feneşan, Vilayetul Timişoara 1552–1716, Ed. Ariergarda, 2014,
p. 368–414.
(13) Studiile Elenei Vulcănescu privind arborele genealogic al Veronicăi
Micle deschid căi noi în înţelegerea lui Eminescu şi a universului eminescian. Vero-
nica Micle. Muza dintre Eminescu şi Caragiale (Ed. Convorbiri literare, Iaşi, 2012),
nouă înţelegere a geografiei şi istoriei spaţiului românesc fac din cercetările
Elenei Vulcănescu instrumente de lucru indispensabile bunei înţelegeri a biogra-
fiei eminesciene.
(14) Ion Roşu, Legendă şi adevăr în biografia lui Eminescu (Ed. Cartea Româ‑
nească, 1989). Supoziţiile lui Ion Roşu vor fi puse sub semnul întrebării de Simion
Dănilă, „cunoscut lingvist şi traducător al lui Nietzsche“ şi privite cu neîncredere de
Gheorghe Jurma („Eu nu subscriu total pentru că nu depun suficiente informaţii…,
dar fără îndoială că ipoteza e atrăgătoare“), în Ce lăsăm în urma noastră, Gheorghe
Jurma în dialog cu Titus Crişciu, Editura TIM, 2015, p. 75.
(15) „Eminescu intră în legătură cu mişcarea culturală din aceste ţinuturi
încă de la Cernăuţi, ca elev, prin intermediul Lepturarelor lui Aron Pumnul, în
care găseau texte ale intelectualilor braşoveni, sibieni, bănăţeni şi arădani“, vezi
D. Vatamaniuc, Românii din ţinuturile sudice ale Transilvaniei, din Banat şi din Câmpia
arădeană, în Eminescu şi Transilvania, Ed. Dacia, 1995, p. 49. Câteva pagini mai
încolo: „În manuscrisul 2257 (…) se păstrează o povestire/Trăia într‑un oraş supus
turcilor/, notată de Eminescu, probabil la Timişoara, în 1968. (…) Povestirea stă
la baza episodului din Geniu pustiu, cu trădarea morarului sas şi pedepsirea sa de
revoluţionarii din 1848“, p. 57–58.
(16) Epifaniile, în Cornel Ungureanu, Imediata noastră apropiere, II, Editura de
Vest, 1990, p. 223–246.
(17) Cartea Grănicerii bănăţeni şi Comunitatea de Avere, scrisă în perioada
interbelică… de către Dr. Antoniu Marchescu, avocatul Comunităţii de Avere
din Caransebeş, apărută în timpul războiului, într‑o ediţie extrem de restrânsă şi
vremurile care au venit „au făcut ca această lucrare de referinţă despre graniţa
bănăţeană şi instituţia sa fundamentală… să se piardă în negura vremurilor şi
uitarea oamenilor“, scrie acad. Păun Ion Otiman în prefaţa la Antoniu Marchescu.
Grănicerii bănăţeni şi Comunitatea de Avere (Contribuţiuni istorice şi juridice), ediţia
a II‑a, îngrijită şi prefaţată de acad. Păun Ion Otiman, Ed. Academiei Române, 2014.
Citatele din text, p. 48–49.
Introducere 19
(18) F. Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei,

Ed. Facla, 1980 (Prefaţă, traducere şi note de Costin Feneşan), p. 10.
(19) Walachische Märchen, herausgegeben von Arthur und Albert Schott.
Mit einer Einleitung über das Volk der Walachen und mit einer Anhang zur Erklärung
der Märchen, Stuttgart und Tübingen, J.G. Cottascher Verlag, 1845; Les litteratures
populaires de toutes les nations, Nouvelle serie, Tome XXIX, Arthur et Albert Schott,
Contes roumaines, traduits de l’allemand par Denise Modilgliani, precedés de La
patience du desir (programme d’une autre analyse des contes) par Patrick Tort,
1982, Editions GG. ‑P. Maisonneuve et Larose.
(20) Cornel Ungureanu, Introducere în viaţa şi opera lui Petru E. Oance, poet,
jurnalist şi sculptor, Ed. Modus, 1999. E necesară, în acest context, lectura Cresto-
maţiei lui Marcu Mihai Deleanu, care, pe lângă „preocupările dialectale“ ale lui
Petru E. Oance, adaugă texte semnate de Mihai Halici‑tatăl, Nicolae Stoica de
Haţeg, Ilia Trăilă, Ioan Slavici, Simeon Mangiuca, Adrian Diaconu, Enea Hodoş,
Gustav Weigand, Athanasie Marienescu, Iosif Bălan, Victor Vlad Delamarina şi
George Gârda. Autorul mai citează o Mulţămită publică, trimisă ziarului timişo-
rean „Dreptatea“, în mai 1895, de Dr. Gustav Weigand: „În călătoriile mele prin
Bănat am aflat atâta ospitalitate şi atâta ajutoriu din partea orăşenilor şi sătenilor,
încât mă simt datoriu a aduce în public recunoştinţa mea şi a nevestei mele. Oriunde
am fost, bănăţenii ne‑au primit cu iubire, chiar cu însufleţire, şi nu vom «zăuita»
vremea ce o am petrecut în Bănat…“ (Marcu Mihai Deleanu, Izvoare şi preocupări
dialectale în Banat, 2, Crestomaţie. Prefaţă de Crişu Dascălu, Ed. David Press Print
Timişoara, 2012, p. 157).
(21) Scriitorul şi umbrele sale, în Imediata noastră apropiere, II, Editura de Vest,
1990, p. 5–110.
(22) Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, Ed. Polirom, 2002.
I. Istoriile literaturii, dinspre Banat
Geografia literară a Banatului pare săracă fiindcă începe printr‑un

şir de excluderi. Istoriile germane, maghiare, sârbe, româneşti se elimină,
cu o înduioşătoare reciprocitate, din devenirea comună. Ba mai mult:
chiar pentru cele româneşti, Banatul nu are o individualitate care merită
prea multă atenţie. Sau cum spune istoricul Ion Dimitrie Suciu în Intro-
ducere la Literatura bănăţeană de la început până la Unire (1582–1918),
Editura Regionalei Bănăţene „Astra“, Timişoara, 1940, p. I:
„În trecutul nostru literar, Banatul are o contribuţie deosebită de
cea ardeleană, care n‑a fost luată în seamă fiind totdeuna confundată
cu contribuţia Ardealului la dezvoltarea literaturii şi istoriografiei
româneşti. Dacă pătrundem cu atenţie atât literatura, cât şi istoriogra-
fia bănăţeană (s.n.), vedem că scriitorii bănăţeni au alt mediu de inspi-
raţie decât cei ardeleni: mediul satului sau al oraşului bănăţean; ba şi
alt vocabular decât cel ardelean. Tot aşa şi cu istoriografia bănăţeană.
Atât profesorul Lupaş, cât şi toţi ceilalţi cercetători ai istoriografiei
bănăţene i‑au considerat ca istorici ardeleni…“
Trecutul istoric al Banatului trebuie separat, scrie istoricul I.D.
Suciu, de cel al Ardealului: de la această elementară recunoaştere
trebuie început studiul Banatului, observă cu dreptate autorul cărţii. Ca
să adauge imediat:
„Şi pentru a putea cunoaşte mai de aproape influenţa trecutului
politic asupra celui literar, vom încerca să stabilim epocile mai însem‑
nate din trecutul Banatului, începând cu secolul al XVI‑lea, când apare
prima producţie literară scrisă de românii bănăţeni.“
Perioada de dominaţie turcească a fost una fericită, scrie I.D.
Suciu, cea a colonizărilor germane, nefericită. O atenţie deosebită crede
I.D. Suciu că merită epoca Mariei Tereza. Pornind de la memoriul fiului

ei cu privire la bănăţeni, împărăteasa Maria Tereza ia măsuri radicale:
„S‑a dispus ca în fiecare sat unde există 60 de familii să fie şcoală
şi învăţător pentru luminarea poporului.“
Şi:
„Simţindu‑se nevoia de învăţători, încă din 1777 s‑a deschis la
Timişoara un curs pentru pregătirea învăţătorilor.“
„În 1812… se întemeiază la Arad prima şcoală normală sistema-
tică. Profesorii erau toţi bănăţeni: Dimitrie Ţichindeal, C. Diaconovici
Loga…, Ioan Mihuţ şi dr. Iosif Iorgovici, nepotul lui Paul Iorgovici. Întru-
niţi în jurul acestei şcoli, ei continuă lupta pentru dezrobirea ierarhică…“
În 1829 are loc înscăunarea primului episcop român. Sunt mo-
mente cu consecinţe majore în devenirea culturală a regiunii. (Pentru
relaţiile religioase româno‑sârbe din Banat, vezi „Piramida“, nr. 3/2012,
Zrenianin, număr consacrat relaţiilor bisericeşti româno‑sârbe, cu par-
ticiparea lui Mircea Păcurariu, Nicola Rodici, Gheorghe Mihăilă, Nicolae
Bocşan, Pavel Vesa, Paul Brusanovski, a episcopului Lucian. Şi cu un text
al lui Radu Flora.)
Prima parte a cărţii lui I.D. Suciu, care vrea să‑i despartă pe
bănăţeni de ardeleni, este dedicată Vechii literaturi bănăţene (cu Palia
de la Orăştie, Ştefan Fogaraşi, Mihail Halici, Dicţionarul Valaco‑Latinum,
Ion Vischi, George Buitul), partea a doua se numeşte Renaşterea şi
cuprinde numele lui Mihail Roşu, Paul Iorgovici, Dimitrie Ţichindeal,
Constantin Diaconovici‑Loga. Urmează, în partea a treia, Epigonii, adică
Ioan Tomici, Petru Lupulov, Iulian Grozescu, Elie Trăilă, Dr. Atanasie
Marian Marienescu, Coriolan Brediceanu, Dimitrie V. Păcăţianu, Emilia
Lungu Puhallo. Creatorii — partea a IV‑a — sunt Gheorghe Bocu, Ion
Popovici‑Bănăţeanu, Victor Vlad Delamarina, Aurel C. Popovici, Cassian
R. Munteanu, Mihail Gaşpar. Urmează — partea a V‑a — Istoricii:
Nicolae Stoica de Haţeg, Damaschin Bojincă, Nicolae Tincu‑Velia, Vasile
Maniu, Simion Mangiuca, Patriciu Dragalina, Iuliu Vuia, Dr. Gheorghe
Popovici, Dr. Iosif Popovici, Dr. Ion Sârbu, Dr. Cornel Diaconovici.
Vechea literatură bănăţeană se întinde pe 36 de pagini, Renaşterea,
pe 40, Epigonii au parte de 60, Creatorilor le sunt rezervate 130 de
pagini, iar Istoriografiei, 140. Lângă o scurtă prezentare, autorul adaugă
textele (selecţii, evident) care i se par expresive. O Încheiere vrea să
lămurească opţiunile. Epoca vechii literaturi bănăţene (1582–1700),
având ca reprezentanţi mai însemnaţi pe traducătorii Paliei de la Orăştie
Istoriile literaturii, dinspre Banat 23
(1582), Efrem Zăcan, Peştişel Moisi şi Ştefan Herce, merită o atenţie

specială. „Tot în acest timp apare şi Ştefan Fogaraşi, care traduce în
româneşte Catehismul calvinesc, Mihail Halici, care versifică prima odă
românească în hexametri, şi Ion Vischi, traducătorul Psalmilor lui David.
Scriitorii acestei epoci se caracterizează prin acelaşi fel de a scrie:
litere latine şi ortografie ungurească…“ Renaşterea (1808–1850) are
în centrul ei, crede I.D. Suciu, „dezrobirea ierarhică de sârbi“. Epigonii
sunt urmaşii „de o importanţă literară mai puţin însemnată“. Creatorii
ar fi cei care „s‑au impus întregului românism“. E greu de spus cât s‑au
impus „întregului românism“ autorii selectaţi de I.D. Suciu sub titlul de
„creatori“, cum funcţionează epigonismul unor autori ca Lupulov sau
Elie Trăilă. Cartea, o antologie comentată, aparţine unui istoric care
încearcă a elimina ideea de insignifianţă, absenţă, mediocritate a lite-
raţilor din Banat. Dar încearcă, de asemenea, să definească felul specific
al afirmării culturale bănăţene. Un cercetător al fenomenului bănăţean,
Petru Oallde, încerca să demonstreze într‑o carte întreagă că Şcoala
Ardeleană îşi are rădăcinile în Banat şi e determinată de personalităţi
ale culturii bănăţene. Chiar dacă observaţia pare exagerată, în stilul
emfazei locale, nu trebuie să uităm că istoricii au jucat un rol important
în definirea şi redefinirea spaţiului bănăţean. Interferenţele istorice sunt
prezente în fiecare moment al cercetării literare. Cercetărilor vechi,
consemnate de I.D. Suciu, li se adaugă, azi, altele, fundamentale. Nu
putem scrie, azi, o geografie/istorie literară a Banatului fără studiile/
descoperirile lui Costin Feneşan, Cristina Feneşan, Florin Medeleţ, Victor
Neumann, Ioan Haţegan, fără cercetările grupului A treia Europă, în
care Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş şi Smaranda Vultur au avut un rol
central.
În apropierea Istoriei lui I.D. Suciu se află volumul Premise literare
al lui Nicolae Ţirioi: critic literar al „generaţiei pierdute“, Nicolae Ţirioi
încearcă a‑şi proteja, în paginile cărţii, autorii perioadei interbelice,
ignoraţi de critica şi istoria literară „actuală“. Mişcarea literară din Banat
între cele două războaie mondiale. Premise literare, Editura Facla, 1976,
p. 25–114) vrea să fixeze trăsăturile unui „specific bănăţean în poezie“.
Constantin Miu‑Lerca, Grigore Popiţi, Ion Miuţa, Dorian Grozdan, Petre
Bogdan nu sunt însă autori care să construiască o tradiţie. Accente fireşti
pune Nicolae Ţirioi pe iniţiativa lui Virgil Birou, care încearcă a lansa, în
Poezia nouă bănăţeană (1944), patru nume noi: Pavel Bellu, Alexandru
Jebeleanu, Petru Sfetca, Petru Vintilă, fiecare cu traseu autonom în anii
care vin. Lui Nicolae Ţirioi i se pare a descoperi cu Ilie Ienea şi al său ro-
man Ard luminile‑n Vitol (1937) „formule epice noi“. Mai mult decât Ilie
Ienea, Mihail Gaspar, Nicolae Tomiciu, Damian Izverniceanu îşi merită
aşezarea în aceste pagini. Ca şi Anişoara Odeanu, scriitoare comentată
de Nicolae Ţirioi cu deferenţă. Premise literare oferă un folositor
documentar asupra literaturii interbelice din Banat, atât de abundentă
în autori uitaţi în publicaţii marginale. Paginile consacrate revistelor
culturale rămân utile cercetătorului.
Cel mai complet inventar al autorilor apăruţi în literatura Bana-
tului în ultima jumătate de veac îl datorăm lui Alexandru Ruja, a cărui
serie Parte din întreg (vol. I, Editura de Vest, 1994, II, Editura Excelsior,
1999, III, Ed. Excelsior, 2005) se opreşte asupra vestului românesc cu
efortul de a aşeza, la locul cuvenit, autori ignoraţi de publicaţiile şi de
vocile „centrului“. Pentru o întâlnire cu Alexandru Ruja şi dicţionarele
sale să scriem că ne interesează aici jurnalul istoricului literar, Printre
cărţi (Editura Universității de Vest, 2006), inaugurat în 1989 şi adus până
aproape de noi: în 1999. Ceea ce poate să‑l reţină pe cititorul de azi
este abundenţa întâlnirilor, lansărilor de carte, a evenimentelor cul-
turale din Timişoara „de după 1989“. Viaţa personală dispare cu totul,
cronologia aparţine unui profesionist al istoriei literare. Descopăr
prezenţe ale profesorilor noştri de odinioară şi ale unor colegi care au
plecat. Pe 5 aprilie 1996, jurnalul consemnează acordarea premiului
Ovidiu Cotruş. Era premiul pentru debut în critica literară, acordat, în
1996, lui Doru Branea. Ce mai scrie Doru Branea, azi? Cine va finanţa
viitoarele premii „Ovidiu Cotruş“? În 30 aprilie, înmormântarea poetului
Al. Jebeleanu. În ziua următoare, Al. Ruja scrie cronica la volumul lui
Paul Eugen Banciu, Demonul discret: „Încet, dar cu siguranţă, P.E. Banciu
revine la romanul de structură polivalentă, cu analize de adâncime
şi proiecţii pe pânze ample. Cu aplomb de constructor, P.E. Banciu se
mişcă lejer pe spaţii extinse…“ În ziua de 13 mai a aceluiaşi an, simpo-
zion cu Laurenţiu Ulici, care vorbeşte despre Literatura română contem-
porană, retrospective şi perspective. „Nu sunt convins că pasiunea
politică nu va devora pe criticul şi istoricul literar Laurenţiu Ulici, mult
mai valoros şi util culturii române“. În 24 mai, „la Orizont“ e prezent
L.M. Arcade: „Este un bătrânel simpatic şi vioi, pare inteligent, cu
o bună memorie, dar se pierde în poveşti şi divagaţii, crezând că
lumea se sprijină în el“. Istorie literară complementară, Jurnalul lui
Alexandru Ruja realizează recuperări necesare. În mod firesc, Alexandru
Ruja va fi coordonatorul Dicţionarului scriitorilor bănăţeni, Editura

Universității de Vest, 2005. Este un volum monumental, realizat de
Universitatea de Vest din Timişoara împreună cu Donauschwäbische
Geschichte, München şi Universitatea din Tübingen. Alexandru Ruja,
împreună cu Horst Fassel, semnează o amplă prefaţă — un studiu
introductiv care numeşte o continuitate. „Coordonarea secvenţială“,
pentru scriitori de expresie germană, Horst Fassel, pentru cei de
expresie maghiară, Szekernyés János, pentru cei de expresie sârbă, Jiva
Milin, pentru cei de expresie slovacă, Dagmar Maria Anoka. Pe lângă
cei numiţi, realizează numeroase pagini Ioan Viorel Boldureanu,
Gheorghe Mocuţa, Daniel Vighi, Gabriela Glăvan. Volumul e (şi) o
panoramă sigură a literaturii Banatului — aşa cum arăta ea la sfârşitul
mileniului al doilea. Lângă această operă de referinţă, numeroase
dicţionare, antologii semnate de bibliotecile din Timişoara sau din
Reşiţa, de autori care, o viaţă, au comentat scrisul autorilor locali, ca
Olimpia Berca, Gheorghe Jurma, Graţiela Benga (Cu cărţile la vedere),
Constantin Buiciuc (Oglinda lui Narcis), Livius Petru Bercea (Scriitori
şi cărţi), Călin Chincea (Cronicile de la Berzovia). Sunt lecturi necesare
înţelegerii autorilor care, la Reşiţa, Lugoj, Caransebeş, Oraviţa, Anina,
n‑au reuşit să convingă cititorii, comentatorii. Sau, fiindu‑le în apropiere,
i‑au citit cu mai multă atenţie decât noi pe Ion Arieşanu, Iosif Constantin
Drăgan, Ion Şerban Drincea, Ioan Ardeleanu, Dan Floriţa Seracin,
Cristian Ghinea, Doina Bogdan Dascălu, Nicolae Silade, Nicolae Sârbu,
Monica Ilaş, Horiana Ţâru, Nicolae Dolângă, Ion Florian Panduru, Emilian
Roşculescu, Doru Ilana, Ion Dancea, Nicoleta Douca, Mircea Cavadia,
autori care îşi au rolul lor, mai mic sau mai mare, în definirea Banatu-
lui cultural.
Şi mai importante pentru înţelegerea literaturii Banatului ar fi
volumele care ar aduna cronicile, prefeţele, articolele consacrate unor
autori din Banat de Marcel Pop-Corniş, Mircea Mihăieş, Eugen Dorcescu,
Lucian Alexiu. Ultimul, editor imprevizibil, lansând, prin Germania,
Franţa, Serbia, România, autori fără îndoială necesari, poet şi mai im-
previzibil, propunându‑ne volumele sale de poezii în română, franceză,
germană, sârbă, vegheate de autoritatea critică a lui Victor Ivanovici
(„Doar cu trei ani mai tânăr ca mine, lansat de revista «Amfiteatru»,
unde şi eu debutasem cu publicistică, cu vreo opt ani înainte, Lucian
Alexiu aparţine aceleiaşi generaţii… sau mai degrabă «promoţii ’70»
la care îmi recunosc eu însumi apartenenţa“) sau Ion Pop („Ceea ce
frapează la primul contact e coexistenţa, asocierea, osmoza dintre

natural şi cultural, dintre notaţia concretelor şi referinţa livrescă“),
completează un critic la fel de imprevizibil: după vreo trei decenii de
citit cărţi de poezie, după ce a comentat poeţi fundamentali şi autori
locali, scriitori de seamă şi pe alţii din generaţii mai apropiate sau mai
depărtate de (voia lui Laurenţiu Ulici) promoţia sa, Lucian Alexiu are în
sertar o panoramă (sau o istorie?) a poeziei româneşti pe care o va tipări
şi o va lansa atunci când economia naţională şi personală o va permite.
Mai insistenţi în încercările de a studia scriitorii germani şi relaţia

româno‑germană din Banat sunt/au fost Victor Orendi‑Homenau, Franz
Liebhard, Nicolaus Berwanger, Walter Engel, Horst Fassel, Eduard
Schneider, Luzian Geier, Annemarie Podlipny, Hans Dama, după cum
relaţia româno‑maghiară este prezentă în scrierile lui Franyó Zoltán,
Mandics György, Pongrácz Mária, Oberten János. Merite deosebite
au în definirea raporturilor literare româno‑sârbe Vladimir Ciocov,
Slavomir Gvozdenovici, Ivo Muncian (volume de poezii în română şi
sârbă, traduceri, panorame ale scrisului sârb din Banat), Ioan Radin
Peianov, Miomir Todorov. Nu putem să nu subliniem rolul lui Anghel
Dumbrăveanu în aşezarea, între 1965 şi 1989, a unor bune relaţii
dintre scriitorii români, germani, sârbi, maghiari, slovaci din Banat. O
geografie literară a României trebuia să includă deschiderile Banatului
spre Iugoslavia şi Ungaria: spre „celălalt Banat“, al culturilor de contact
etnic, din sud‑estul european.
Despre necesitatea unui Centru. Până la „celălalt Banat“, cel sud‑est

european, cu ecourile lui în (din) Serbia, Dalmaţia, Grecia, Mediterana
sud‑vestului, există un Banat al Europei Centrale, desenat de istoria cea
mai apropiată de noi. Ritmul şi ecoul dezbaterilor privind Europa Cen-
trală au crescut vertiginos odată cu apariţia eseului lui Milan Kundera,
Tragedia Europei Centrale. Cred că niciunul dintre textele oamenilor de
litere publicate în ultimii cincizeci de ani nu a avut un asemenea ecou.
Niciunul dintre avertismentele ultimelor decenii — şi, slavă Domnului,
au fost nenumărate! — nu a răsunat mai puternic. Romancierul avea
credit, era unul dintre oamenii de succes ai anilor şaizeci. Era, din un-
ghiul de vedere al noii literaturi, unul dintre arhitecţii primăverii de la
Praga. Se număra printre eroii ultimei rezistenţe antisovietice: cea
pragheză. (1)
Era un exilat, dar nu orice fel de exilat. Simpla lui prezenţă pu-
nea în lumină complicitatea de care Occidentul se făcea încă o dată cul-
pabil: cea cu ocupantul rus. Complicitate care aşezase graniţe, dar şi
o cortină de fier, care putea fi subliniată prin renaşterea unei ştiinţe:
geopolitica.
Milan Kundera era un prozator important şi, nu mai puţin, un
cărturar care putea ţine publicului occidental neinformat (dar ispitit
de lecţiile, din ce în ce mai vii, de geopolitică) o lecţie de istorie. Iată
cine sunteţi dumneavoastră, spune Kundera unei lumi care uită mereu,
fiindcă este dispusă să uite. Tragedia Europei Centrale e un manual de
istorie, cu accente de pamflet politic. Dar accentele pamfletare nu
întunecă operaţiunea didactică. Profesorul Kundera explică răbdător,
nu fără talent, cu o oarecare erudiţie, unui vest european care e pregătit
să uite şi, avertizează el, să se sinucidă prin uitare.
Milan Kundera era „un om de la ’68“. El venea dintr‑o Europă în
care utopia comunistă îşi trăia agonia. Anul 1968, cu momentele lui de
revoltă convulsivă, cu fantasmele‑i stângiste, dar şi cu intrarea tancu-
rilor sovietice în Praga, spulbera cel mai viu dintre miturile secolu-
lui XX: Kundera venea, cu toată opera sa, cu toate personajele lui, din
acest naufragiu. În locul celei mai bune lumi cu putinţă, care îşi trăia
eşecul, în locul modelului slăvit de literaţii generaţiilor precursoare,
Kundera propunea alt model: al Europei Centrale. Ţinea o lecţie despre
modelul politic, cultural, artistic oferit de această lume.
Studiul lui Kundera începe cu evocarea rezistenţei maghiare din
toamna anului 1956. Mesajul disperat pe care directorul agenţiei ma-
ghiare de presă îl transmitea lumii, „Murim pentru Ungaria şi pentru
Europa“, devine, pentru scriitorul ceh, un mesaj simbolic. „Murim
pentru Ungaria şi pentru Europa“ era o propoziţie care se putea rosti
doar în Europa Centrală. Doar cei din Europa Centrală, afirmă Kundera,
sunt în stare să moară „pentru ţara lor şi pentru Europa“.
În 1956, ca şi în 1968, se afla în faţa tancurilor o parte de lume
care ar fi trebuit apărată fiindcă ea, această parte a lumii, asigură buna
respiraţie a întregului. A preda Europa Centrală duşmanului înseamnă a
accepta asasinarea spiritului european. Cedându‑şi Centrul, Europa se
pregăteşte de moarte. Nimic nu este mai urgent, arăta scriitorul, decât
salvarea acestei părţi a Europei.
Lecţie de istorie, Tragedia Europei Centrale aparţinea mesajelor
de extremă urgenţă. Tot ce ţinea de literatură nu făcea decât să
acompanieze semnalele acestui SOS dramatic.
Nu Kundera este primul care încearcă să sensibilizeze cititorul

occidental sau publicul american cu privire la violenţa desfiguratoare a
ocupantului sovietic. Gândirea captivă (1953) şi Meleaguri natale (1959),
ale lui Czesław Miłosz, avuseseră, la vremea lor, succes. Ele intraseră
în bibliografia obligatorie a kremlinologilor. Gândirea captivă studia,
cu destulă răbdare, felul în care mecanismele gândirii intelectuale şi
artistice duc, în anumite situaţii, către comunism. Pornind de la romanul
lui Witkiewicz, Insaţiabilitate, Czesław Miłosz stăruie asupra climatului
mediilor artistice care acceptă dictatul ocupantului. Miłosz nu e
pamfletar: el este un analist care încearcă să lămurească situaţii altfel
de neînţeles. Ultima parte a Gândirii captive, „Balticii“, evocă ocuparea
ţărilor baltice de sovietici, de germani şi pe urmă iarăşi de sovietici.
Distrugerea unei civilizaţii ar sta în centrul acestui capitol nelipsit de
generalizări:
„Invazia spaniolilor în Mexic a trebuit să fie o încercare teribilă
pentru azteci. Moravurile ocupantului erau de neînţeles: riturile lor re-
ligioase, stranii; căile gândirii lor, de nepătruns. Invazia armatei roşii
n‑a fost un şoc mai mic pentru estonieni, letoni, lituanieni. Vârstnicii
îşi aminteau de timpurile ţarului; dar ordinea nouă nu se asemăna cu
nimic ţarismului; era de mii de ori mai rău. În anii care se scurseseră
după prăbuşirea ţarismului, Rusia, în loc să se apropie de Europa, se
îndrepta către principii de organizare pe care Europa nu le cunoscuse
niciodată.“ (2) E important să subliniem şi participarea unor autori
români la geografia Europei Centrale. Unul dintre ei e Mircea Eliade.
„Destinul culturii româneşti“, publicat de Mircea Eliade în „Unirea
română“, ianuarie–martie 1949, e primul dintr‑o serie de articole care
comentează „războiul religios“ al ocupantului sovietic împotriva
civilizaţiei europene. Conceptul de homo religiosus devine un concept
combatant, cu loc limpede în disputele desfăşurate după lăsarea
Cortinei de Fier. Retragerea în faţa ocupantului rus echivalează cu
„o a doua părăsire a Daciei aureliene în faţa barbarilor“. Amputarea
Europei, semnalată de Mircea Eliade, ar marca începutul unui proces
dezastruos pentru echilibrul omului modern. (3)
Cei care se vor referi la ocupant vor sublinia distrugerea unei
civilizaţii. Fiecare dintre autorii care va evoca Imperiul va stărui asupra
lumii abandonate — lumea unei utopii mirabile. Tracia lui Milo Dor, Dacia
aureliană a lui Mircea Eliade, Boemia (regatul boem) al lui Kundera, epo-
ca imperială a lui Miłosz prefigurează şi stimulează definirea utopiei
habsburgice. Imperiul habsburgic va constela alte utopii ale margi-

nilor şi sugerează un şir de excluderi. Mitul Europei Centrale se naşte
la confluenţa unor necesităţi stringente şi a unor proiecţii în imaginarul
utopiilor imperiale. Şi mitul Banatului imperial se naşte din utopia
retro al unora care ştiu câte ceva despre Gelu, despre Ahtum, despre
latinul Gerardus, despre Doja sau despre A.C. Popovici. În 1918 sau în
1989 voci înfierbântate pofteau autonomia bănăţeană. Utopiile nega-
tive ale lui Cioran, Gombrowicz, Witkiewicz nu fac altceva decât să dea
sens utopiilor pozitive semnate/semnalate de A.C. Popovici, Mircea
Eliade, Miłosz sau Kundera.
Utopiile imperiale ca vocaţie a periferiei. Între periferie şi mar-

gine. Lectura triumfală a lui Kundera — căci este vorba aici de o „lectură
triumfală“ — a devenit posibilă după regăsirea Vienei şi a spiritului
vienez. Iar regăsirea adevăratei Viene putea să aibă loc atunci când
optimismul, legat de victoriile celui de-al Doilea Război Mondial,
începe să facă loc unor melancolii adânci: pe urmă, unor succesive
dezamăgiri. Roadele victoriei erau amare, finalul războiului anunţa mai
degrabă o agonie decât un triumf. Războiul nu s‑a terminat, continuă,
supravieţuieşte, se eternizează. Lecţia Vienei putea fi conştientizată
atunci când omenirea începea să resimtă nu doar nevoia modelului
triumfal‑utopic, ci când începea să resimtă necesitatea modelului
„pentru iminenta noastră prăbuşire“.
Utopia imperială era prima dintre utopiile care puteau pune în
cumpănă utopiile naţionale forjate de gândirea secolului al XIX‑lea.
Utopia imperială se lega de altele, mai puţin elocvente în lecţiile
lor despre agonie şi moarte. Lecţia Vienei stimulează lecţiile despre
Imperiu, iar Imperiul trăia, în primul rând, prin marginile sale. Nu se
poate înţelege nimic din „structura imperială“ fără a studia marginile.
Cu ştiutul său simţ de observaţie, Joseph Roth nota că singurii care
mai cred în Împărat sunt naţiunile „marginilor“: că doar rutenii, evreii,
slovenii mai cântă imnul naţional austriac. Ceilalţi, oamenii Centrului,
vienezii, cântă Wacht am Rhein (De strajă la Rin), imnul german. (4)
Cei care vedeau în Împărat locţiitorul lui Dumnezeu pe pământ, cei
care trăiau religia Imperiului erau marginalii, populaţiile zonelor arhaice,
primitivii care supravieţuiau în cotloanele lumii acesteia. Oraşele provin‑
ciale afirmau un policentrism spectaculos. Ele erau „închinate Vienei“,
credeau în familia şi în valorile imperiale, dar şi în valorile naţionale pe
care încercau să le conserve şi să le afirme. Fiecare oraş din „provincie“

avea cafeneaua, gara, poşta, cazarma asemănătoare: fiecare funcţionar
era o copie a Împăratului — ţinea să fie o copie. Şi fiecare centru admi‑
nistrativ se străduia să repete imaginea Centrului. Provincia repeta, cu
fidelitate, imaginile capitalei. Am spune că recrea, cu obedienţă, sacra‑
litatea ei.
Dar fiecare Centru recrea mitul naţional. Îi păstra treze valen-
ţele. Cehia avea în urmă un regat boem, Ardealul românesc — o
Dacie eroică, Croaţia — o câmpie panonică infinită. În Tragedia Europei
Centrale, amintirea Vienei suscită amintirea policentrismului provin-
cial, stimulat de habsburgi. Textul lui Kundera nu mai e rece, imparţial,
ştiinţific. Este aproape un fragment de jurnal, cu pagini consacrate
amintirilor sale de scriitor şi cu pagini bazate pe regăsirea acelui timp
al libertăţii de a alege. Subiectivismul lui Kundera nu face altceva decât
să schiţeze o definiţie nouă acestui spaţiu atât de greu de definit. O
definiţie din care România lipseşte. Sau e prezentă cu puţine nume şi cu
fraze nesemnificative. În următoarele studii, în Europa Centrală intra, în
numele unei strategii geopolitice bine subliniate, doar Ardealul.
Într‑un fel, cele cinci decenii de alianţe, de mărturii de iubire l‑au
obişnuit pe cititorul occidental cu o geografie în care Europa de Răsărit
era un concept viu şi eficient. Propaganda marxizantă a mitizat Răsă-
ritul, iar literaturile subordonate au mitizat, cu grăbire, conceptul.
„Lumina vine de la Răsărit“ relua un text biblic şi o indicaţie masonică
într‑o formulă care proslăvea şansele blocului prosovietic. Iar când
Czesław Miłosz va primi premiul Nobel, Ivar Ivask va descoperi în el nu
un reprezentant al Europei Centrale, ci al Europei de Răsărit. Pentru
Ivask, între U.R.S.S. şi ţările Europei occidentale se aflau ţări care de-
fineau, fără dubii, Europa răsăriteană. Coloana infinită, studiul lui Ivask,
datează din 1981. Cu el se încheie un timp al geografiilor şi începe altul.
El aparţine epocii în care un număr de ţări putea fi sustras Moscovei
doar aşa. Aceste ţări, supuse Moscovei, puteau afirma o individualitate
a lor. Se diferenţiau de colosul sovietic.
Ideea lui Ivask de a aşeza Polonia, Letonia, Lituania, Estonia,
Cehoslovacia, Ungaria, Albania, Bulgaria, Finlanda şi România sub
aceeaşi umbrelă protectoare exprima gestul unui strateg care a înţeles
că succesul lui Miłosz putea fi un punct de plecare în schimbarea
geopoliticii momentului. Şi că tradiţiile culturale puteau îndemna la
modificări substanţiale în relaţiile Est‑Vest. Studiul lui Kundera, mai

radical, solicita imperativ regândirea hărţii europene.
Este limpede că opţiunile categorice ale scriitorului ceh nu puteau
întruni unanimitatea specialiştilor. În primul rând, deranjează anatema
aruncată asupra Rusiei. E absurdă. Dacă „Europei Centrale şi dezideratu‑
lui ei de varietate nimic nu‑i putea fi mai străin decât Rusia“, se creează
un raport de excludere care implică destinul unui popor. Comunismul,
scrie Milan Kundera, ar însemna împlinirea istoriei ruseşti, ceea ce este,
din toate punctele de vedere, exagerat.
Acest exclusivism atinge şi Imperiul habsburgic, văzut ca zid de
apărare în faţa pericolului rusesc. Utopia habsburgică înlocuieşte uto-
pia comunistă, micile utopii mitteleuropene vor lua locul, stimulate de
Kundera, utopiei comuniste. Cei care pun sub semnul întrebării multe
dintre informaţiile lui Kundera pot să‑i aducă aminte că termenul de
Mitteleuropa intră în circulaţie prin Naumann, exponent de seamă al
pangermanismului. Vrem, nu vrem, Primul Război Mondial va păstra,
în dosarele lui, şi acţiunea ideologică animată de acest termen. El tra-
ducea, în termenii unei geopolitici agresive, voinţa de expansiune a
Germaniei. Iar anii ascensiunii naziste nu fac altceva decât să amplifice
oroarea faţă de ideea unei Europe Centrale a dictatului german.
Cutia Pandorei (I). Temele tabu ale unei lumi blestemate

Mitteleuropa se naşte, de la început, sub semnul revizionismului.
Se vor hotare noi, graniţe noi, în numele unor criterii rasiale culminante
(deocamdată?) la Auschwitz. De altfel, pentru unii, Mitteleuropa are
două centre: primul, Viena culturii, a valorilor spirituale, a habsburgilor
care au domnit un şir de secole, şi altul, al asasinatului în masă. Cei care
privesc cu circumspecţie termenul Mitteleuropa nu uită anii de formare
ai lui Hitler într‑o Vienă antisemită. Câţiva dintre cei mai importanţi
maeştri spirituali ai Führerului au fost vienezi.
Mitul Vienei paradisiace e mereu subminat de un altul, al unui
oraş infernal, aflat sub întreitul blestem al antisemitismului, al Casei
Imperiale degenerate, al kitschului.
Românii, polonezii, slovacii, croaţii, sârbii, rutenii au ocolit ter-
menul fiindcă el evoca o politică a anexărilor teritoriale. Trebuie să
subliniem faptul că amintirea Imperiului este guvernată, pentru ei, (şi)
de spaime rele. Românii sau polonezii, croaţii sau slovacii se simţeau
excluşi de o „istorie imperială“ care îi nedreptăţea. Se desfăşura sub
semnul raptului teritorial, al opresiunii şi al dispreţului. Deşi cu puter-

nice relaţii în Europa Centrală, deşi o parte a operei lor le subliniază
calitatea de creatori ai Europei Centrale, nici Eminescu, nici Slavici, nici
Aron Cotruş, nici Blaga nu se vor revendica din acest spaţiu. Niciunul
dintre studiile istoricilor români din Ardeal nu se va opri asupra
conceptului lansat de Naumann. Iar, în câteva texte elocvente, Titu
Maiorescu se va despărţi energic de opţiunile tatălui său. În veacul al
nouăsprezecelea, publicistica lui Eminescu arată felul în care scriitorii
din provinciile Imperiului, din Ardeal, Banat, Bucovina, refuză alianţe
care le pun sub semnul întrebării dreptul de a exista.
Şi Slavici, şi Goga, şi A.C. Popovici sunt cărturari care au trecut prin
închisori. Personaje esenţiale ale Europei Centrale, ei sunt, nu mai puţin,
constructori de identitate naţională.
Anul 1918 îi leagă pe mulţi dintre românii Europei Centrale de alt
sistem de valori. Tot ce însemna participare la viaţa Imperiului trebuie
uitat. Bănăţenii, ardelenii, bucovinenii care scriseseră în limba ger-
mană sau maghiară, care fuseseră legaţi de Centru printr‑o operă
fundamental europeană, par inutili definirii statului naţional. După
1 Decembrie 1918 urgenţa numărul 1 era tocmai definirea statului na-
ţional. Bucureştii deveneau Centrul care justifica noua construcţie. Dacă,
înainte de 1918, „pentru toţi românii soarele la Bucureşti răsare“ era
lozincă mobilizatoare, după 1918 capitala anula vechiul policentrism al
oraşelor basarabene, bucovinene, ardelene, bănăţene. Marele festival
al Unirii, marile sărbători ale reîntregirii se hrănesc şi din convingerea
că în urmă se întinde (doar) timpul rău al oprimării. (5) Manualul de is-
torie trebuie să se sprijine doar pe eroii naţionali, corespunzător miti-
zaţi. Iar tot ceea ce ţine de construcţia europeană începe să fie privit cu
circumspecţie. Să notăm şi eşecurile consecutive ale arhitecţilor spiritu-
lui european. Ale intelectualilor care proiectau o Europă unită.
Revizionismul anilor treizeci sporeşte distanţele care ne despart
de Europa Centrală. Alianţele noastre fireşti, vor considera minţile lim‑
pezi, sunt Franţa şi Anglia.
În 1945 Europa Centrală a pierdut încă un război — cel mai cumplit
dintre toate. Şirul de valori al Europei Centrale era încă o dată pus sub
semnul întrebării. Europa Centrală devenea, graţie celor ce câştigaseră
războiul, Europa de Răsărit.
După 1945, tot ce era legat de acest spaţiu devine tabu. Pentru
comentatori, Europa Centrală devine un spaţiu de referinţă doar ca
Imperiu al demonilor. Antisemitismul vienez, Hitler, lagărele devin

însemnele acestui spaţiu al crimei şi mortificării. Mesajul „cel bun“, al
locului, era transferat Europei răsăritene.
Specialişti, în Europa Centrală, nu sunt mulţi şi, după fiecare in-
trare în scenă, sunt mai degrabă tentaţi să se dezică de ea. Fiecare
dintre actorii spectacolului vorbeşte nu doar în numele unui proiect
cultural, ci şi în numele unuia ştiinţific. Nu vom descoperi (sau există şi
nu l‑am citit noi?) vreun scriitor maghiar care să nu deplângă, în inter-
venţia sa consacrată Europei Centrale, consecinţele Trianonului, care
au dus la sfârşitul Ungariei Mari. Fiecare dintre marii scriitori ai Europei
Centrale are însă atâta umor încât să‑şi dea seama că problema Europei
Centrale, pusă ca în 1914 sau în 1940, nu e decât consecinţa capacităţii
noastre de a ne autoiluziona.
Fiindcă, dacă revenim la afirmaţia lui Danilo Kiš (una dintre vede-
tele locului), și anume că „fiecare vede în acest spaţiu ceea ce vrea să
vadă“, vom observa că, pentru mulţi, imaginea Europei Centrale ţine
de aceeaşi construcţie utopică eternă. În numele acestei construcţii,
mulţi termeni primesc ciorchini de conotaţii: îşi rescriu istoria.
Toate cărţile dedicate Europei Centrale (aproape toate) evocă
Statele Unite ale Austriei Mari ca operă a unui proiect federativ salva‑
tor. Uneori e evocată, pe fragmente, biografia sa. Federaţia lui A.C.
Popovici nu era altceva decât o încercare de a ieşi din evul barbar al dez‑
naţionalizării. A‑l scoate pe gânditor din context înseamnă a manipula
abuziv pe marginea operei sale.
Fără îndoială că întrebarea, cu implicaţii polemice, a lui Konrád
György, dacă „mai visează cineva Europa Centrală“, trebuie aşezată
sub semnul semnificaţiilor pe care le merită. Toată lumea (noastră)
visează Europa Centrală, dar o visează aşa cum Krleza visează „haosul
panonic“, Milo Dor, Trakia, Blaga, Dacia („revolta fondului nostru
nelatin“). Există în „Europa Centrală“ nu numai o viguroasă rădăcină
sentimentală, cum zice Konrad, ci şi un fond de visătorie care îi în-
deamnă pe ficţionarii zonei să reconstruiască trecutul. Proiectul fede-
rativ al lui A.C. Popovici e opera unui bărbat de o invidiabilă erudiţie,
dar şi a unui spirit care altoia, pe ideologia spiritului naţional a secolului
al XIX‑lea, idei dintre cele mai felurite. Şi dacă Virgil Nemoianu (cel mai
de seamă analist român al Europei Centrale) descoperea, în cartea din
1906 a lui A.C. Popovici, dominantele modelului liberal american, nu
trebuie să ignorăm că între cărţile de bază ale bănăţeanului se află Die

Grundlagen des XIX‑Jahrhunderts de H.S. Chamberlain.
La 1892 sau la 1906 modelul federativ, aşa cum îl gândeşte
A.C. Popovici, nu e legat doar de pragmatismul unui luptător, ci şi de o
tradiţie a luptelor naţionale a românilor din Transilvania şi Banat. Şi mai
e legat de capacitatea de a imagina a românilor pentru care Orientul
celor O mie şi una de nopţi nu e prea departe.
Să mai scriem că, şi după 1918, Europa Centrală şi de Răsărit
încearcă proiecte federative. Cehoslovacia şi Iugoslavia ar fi putut fi
bune proiecte pentru federaţiile ce s‑ar fi putut naşte. Dar nimic mai
semnificativ decât dezastrul Iugoslaviei, nimic mai semnificativ decât
eşecul statului ceho‑slovac. Lecţia e că o Federaţie europeană nu poate
începe decât de la cele mai puternice state ale continentului — state
care să nu fie condiţionate „din afară“. (6)
Trebuie să observăm că, din acest punct de vedere, studiul lui Milan
Kundera operează, poate involuntar, un şir de excluderi. Şi va sugera
altele, în numele unui ethos binevoitor‑nostalgic.
Cutia Pandorei (II). Pentru o istorie alternativă a literaturilor din

Europa Centrală
Iată de ce se impune nu doar studiul tradiţiei Europei Centrale,
ci şi (pentru noi, mai ales) studiul zonelor de contact etnic pe care le
propune Europa Centrală. În cartea de faţă, Banatul. Sfârşitul secolu‑
lui al XIX‑lea și începutul secolului al XX‑lea nu au marcat doar sfârşitul
Imperiului Austro‑Ungar, ci și dezastrul şi finalul Imperiului Otoman.
Iugoslavia, Bulgaria, România, Polonia au fost condiţionate de acest
imperiu. Nu putem înţelege Europa Centrală dacă nu punem în evidenţă
documentele spirituale ale lumii care rămâne după prăbuşirea Imperiu‑
lui Otoman. Din acest punct de vedere, scriitori esenţiali pentru noi sunt
Krleza, Crnjanski, Blaga, Aron Cotruş, Ivo Andrici, Miodrag Bulatovici,
Kuśniewicz, dar şi Eminescu, Slavici, Sorin Titel.
În ceea ce ne priveşte, trebuie să ne oprim la un spaţiu ideal pentru
acest tip de analize — spaţiul ardelean. Sau la un tip de similitudini
expresive — acelea dintre spaţiul bucovinean şi cel bănăţean.
Este, aici, o Europă Centrală care a putut fi o Europă Răsăriteană
sau o Europă de Sud‑Vest. A avut o perioadă lungă de intimitate cu
Imperiul Otoman. Sunt spaţii marginale, care trăiesc sub semnul con-
tactului etnic. Se întâlnesc aici, adunate de‑a lungul istoriei, cel puţin
patru naţiuni, patru culturi, patru forme de afirmare spirituală. După

1918, fiecare dintre aceste culturi propune forme proprii de migraţie
culturală.
Am putea scrie că Europa Centrală poate fi studiată cu folos
dacă începem acest studiu cu transformările oraşelor de provincie
după 1918. Timişoara, Zagreb, Novi Sad, Cernăuţi patronează iniţiative
culturale care se deosebesc substanţial de cele de la Bucureşti, Praga
sau Belgrad. Ele, capitale ale unor provincii care vor să‑şi păstreze iden-
titatea culturală, încep să afirme alt regim de creaţie. Fiindcă, aşa
cum am spus, valorile stimulate de policentrismul cultural încep să fie
abandonate. Eroii culturali ai Europei Centrale sunt fiinţe migratoare,
încercând a se aşeza într‑un centru nou, încercând să‑şi definească o
nouă identitate. În locul celei imperiale. „Ceea ce se termina într‑adevăr,
scrie Joseph Roth în Cripta capucinilor, nu era atât patria noastră, cât
imperiul nostru, adică ceva mai mare, mai întins, mai elevat decât
o patrie pur şi simplu“. Pentru mulţi dintre scriitorii acestui spaţiu în-
cepea — reîncepea — căutarea Imperiului. Unii încercau să descopere
valorile imperiale în ţara întemeiată în 1918, alţii să deplângă pierde-
rea acestor valori într‑o literatură care numea un final de ciclu istoric.
Există două tipuri de scriitori care exprimă acest final de lume.
Primul ar fi cel legat de vechea lume.
Slavici — căruia îi vom acorda un spaţiu amplu în această carte —
e prototipul scriitorului „imperial“, legat de vechea lume. (7) „Vechi“
transilvănean (în a sa Istorie a literaturii, G. Călinescu îl consideră
bănăţean), el numeşte, prin experienţa şi literatura sa, ethosul învăţării,
excelent definit de Virgil Nemoianu. Am putea să‑l judecăm pe Slavici
alături de Brâncuşi: ca şi Brâncuşi, reprezenta un ţinut prin ceea ce avea
acesta mai legat de civilizaţia arhaică. Precum Brâncuşi, Coşbuc, Aron
Cotruş, Slavici erau oameni ai locului, respirând obiceiuri străvechi.
Înainte de a începe lucrul, Brâncuşi îşi făcea rugăciunile. Postea. Aşa
făceau vechii luptători înaintea bătăliei: se purificau. Dacă ar fi să‑l
numim pe Guenon, am putea să observăm că Împăratul şi Preotul sunt
una. Sau că Împăratul înseamnă, acolo, în depărtarea lui illo tempore,
liderul unic. Împăratul şi Preotul configurau aceeaşi imagine şi aceeaşi
speranţă. Ei, Unul, existau într‑un centru al lumii.
Nu e greu de observat că eroii tânărului Eminescu, ai lui Slavici
sau ai lui Aron Cotruş aparţin unui Centru al lumii. Sau, dacă nu sunt
(acum) în Centru, depun toate eforturile să ajungă acolo. Nimic nu e
gratuit, nimic nu e rostit în joacă. Tezismul, uneori iritant, al cărţilor lui
Slavici, derivă din faptul că ele participă la ethosul învăţăturii. Trebuie

să fie cărţi de învăţătură.
Într‑un studiu prea puţin citat (8), Ovidiu Cotruş lega idilismul
poeziei coşbuciene de faptul că poetul ar aparţine unei zone grănice-
reşti, care n‑a cunoscut niciodată iobăgia.
Am putea lega deci idilismul literaturii „centrelor polivalente“ —
Năsăud, Caransebeş, Biserica Albă — de faptul că zonele grănicereşti
erau definite printr‑o subordonare imperială. Directă. Depindeau de
Viena. Participau la Marea Lucrare.
Citim primele propoziţii din Moara cu noroc sau Pădureanca şi
descoperim cum se inaugurează Marea Lucrare. În altele, formulele
sacramentale nu inaugurează, ci încheie proza: acum începe Marea
Lucrare, terenul a fost pregătit pentru ea. Cartea frumoasă, lăcaş de
vieţuire în Budulea taichii, e mesajul testamentar al unui neam de preoţi
şi de învăţători. La originea acestui mesaj poate fi descoperit nu doar
Imperiul, ci chiar Ordinea Celestă a Tradiţiei, aşa cum o aflase prozatorul
în scrisul lui Confucius. Aşa cum o descoperise Coşbuc în Eneida sau
Divina Commedia. Scriitorul ardelean coboară nu numai către originile
Imperiului, ci chiar către întemeierea lumii. Tentativa sa de a descoperi
un univers originar îl leagă de creatorii de epopee.
Sau de creatorii de religie. Nu s‑a studiat încă modelul imperial,
care domină literatura Şcolii ardelene/bănăţene, al lui Eminescu,
Coşbuc, Slavici, Agârbiceanu, Rebreanu, Cioran, Sorin Titel. În definirea
României Mari, întemeiate la 1 Decembrie 1918, funcţionează, nu o dată,
acest model. Mult citata propoziţie a lui Cioran, „aş vrea o Românie
cu populaţia Chinei şi destinul Franţei“, nu e prea departe, în fond, de
imaginarul care modelează Trilogia culturii lui Blaga sau poemele anilor
treizeci ale lui Aron Cotruş.
Observam altădată că literaturile „marginilor“ afirmă un model
epopeic. Statele naţionale care se nasc după Primul Război Mondial
au nevoie de (încă) un document al naşterii lor. Migraţiile lui Crnjanski,
E un pod peste Drina al lui Ivo Andrici, Anticristul lui Emilian Stanev, dar
şi Peripeţiile bravului soldat Švejk afirmă un tipar epopeic. În epoca ago-
nică numită de dezastrul Primului Război Mondial, epopeea se defineşte
prin reversul ei. Să‑i zicem, antiepopee. Contrautopie.
Pădurea spânzuraţilor, prin prezentarea unui antierou, se leagă
direct de literatura antiepopeică a Omului fără calităţi. Face parte
dintr‑un lung şir de opere ce uneşte cărţile lui Crnjanski de cele ale lui
Kuśniewicz şi de cele ale lui Sorin Titel şi Ivasiuc. Dar Rebreanu nu e
un fidel al Imperiului, ca Roth, Zweig sau Kuśniewicz. Fidel al Imperiu-
lui — al lumii vechi — rămâne Slavici. La bătrâneţe Slavici ar fi putut
scrie, ca şi Zweig, despre „vârsta de aur a statorniciei“.
După 1918, o seamă dintre cei care credeau în valorile Imperiu-
lui rămân în exil. Imperiul dispărând, nu le rămâne decât să se identi-
fice sau nu cu noua lume. Una dintre problemele celor din „fostul
Imperiu“ e de a‑şi găsi ţara, de a‑şi defini noua aşezare. Prăbuşirea
vechiului Centru înseamnă căutarea altui Centru care să recupereze va-
lorile spirituale pierdute. Fără îndoială că, pentru foarte mulţi, Centrul
pare a aparţine revoluţiei mondiale. Budapesta lui Béla Kun pare un
astfel de Centru. Dar şi Viena e pregătită în 1918 să ocrotească o repu-
blică sovietică.
O seamă dintre scriitorii „marginilor Imperiului“ vor fi atraşi de
aceste centre. O pendulare între periferie şi Centru va caracteriza scrisul
bănăţenilor Franyó Zoltán, Markovits Rodion, Franz Liebhard, Aurel
Buteanu, M. Crnjanski, Méliusz József. Primii trei sunt, pentru scurtă
vreme, vedete ale revoluţiei mondiale. Pe urmă vor fi implicaţi într‑o
jurnalistică dinamică sau în traduceri care au ecou. Au şansa să devină
vedete mondiale — şi chiar sunt, pentru o perioadă. Fülöp‑Müller îl
concurează, în anii treizeci, pe Stefan Zweig.
De fapt, participarea autorilor din Banat la dinamismul cultural al
Europei Centrale e inaugurată, chiar la începutul deceniului al treilea,
prin revistele trilingve ale lui Camil Petrescu sau ale contelui Jakabffy.
Importanta revistă trilingvă „Banatul“ va marca un moment important
al creaţiei lui Aron Cotruş. Un proiect pentru formarea unei zone cultu-
rale specifice, care să conserve valorile bănăţene, fie ele româneşti,
germane sau maghiare, realizează „Vrerea“ lui Ion Stoia-Udrea (1932–
1937, 1945–1948), cu participarea lui Virgil Birou, a lui Franyó, Méliusz,
Markovits Rodion. Cărţile „mitteleuropene“ ale scriitorilor români din
Banat sau Bucovina nu sunt receptate cu entuziasm. Critica sancţionea-
ză stilul greoi, melodramatismul, conservatorismul Biedermeier al lui
Virgil Birou, Mircea Streinul sau Gheorghe Atanasiu. Nici iniţiativele
autorilor de limbă germană nu se bucură de mare succes, deşi la
Cernăuţi, Timişoara sau Braşov se întâmplă mereu evenimente cultu-
rale demne de luat în seamă. După retragerea Universităţii din Cluj la
Sibiu (consecinţă a Dictatului de la Viena), Cercul Literar, cu mentorii şi

„elevii“ săi, propune iniţiative care vor să recupereze tradiţiile „mittel-
europene“ ale locului.
După cel de-al Doilea Război Mondial, imaginile rele ale spiritului
german, ocuparea României de către sovietici elimină orice şanse de
regăsire a tradiţiilor adânci ale Europei Centrale. Ieşirea din proletcul-
tism, la începutul anilor şaizeci, mizează pe alte valori decât cele ale
culturilor Europei Centrale. Românul e francofil sau anglofil; germano-
filia rămâne suspectă. Reintrarea în 1964 în circulaţie a lui Kafka, pe
urmă stimularea, prin Bakonsky, Petre Stoica, Sorin Titel, a discursului
despre „spiritul vienez“ atrag atenţia asupra unor literaturi care ur-
mează a fi cucerite. Un eveniment e apariţia, în 1968, a Amurgului Impe-
riului (antologie, prefaţă şi note de Dieter Schlesak). Excepţional e
studiul introductiv, printre cele mai bune ale deceniului.
Probabil cei mai spectaculoşi prozatori ai generaţiei ’60, care se vor
putea defini cu folos prin „spiritul Europei Centrale“, ar putea fi Nicolae
Breban şi Sorin Titel. Primul va găsi mereu în Ardeal/Banat un Centru al
lumii, o zonă intens spiritualizată. Ceea ce nu înseamnă că Breban e mai
puţin un prozator al grotescului, al degradărilor succesive. Că nu trăieş‑
te experienţele „omului fără calităţi“. Îngerul de gips, Bunavestire, Amfi-
trion pot fi citite prin grila operelor fundamentale ale Europei Centrale.
Literatura „marginilor mitteleuropei“ îşi găseşte în Sorin Titel un
lider de anvergură. În tetralogia Ţara îndepărtată (să numim aşa ciclul
romanesc format din Ţara îndepărtată, 1974, Pasărea şi umbra, 1978,
Clipa cea repede, 1980, Femeie, iată fiul tău, 1983) apar români, maghiari,
germani, sârbi, polonezi, cu toţii descoperind Viena începutului de
secol: toţi trăind solidaritatea unui timp al valorilor imperiale. (9) Dacă
în prima serie de romane (şi de nuvele) Sorin Titel optase pentru mo-
delul modernizant francez, în ciclul Ţara îndepărtată, modele îi sunt
„scriitorii marginilor“, de la Kuśniewicz la Danilo Kiš.
Suntem în Europa Centrală dacă vrem să ne recunoaştem părtaşi

la resurecţia spiritului european. O istorie alternativă a literaturilor din
Europa Centrală, care să recupereze autori uitaţi, cărţi abandonate,
valori lăsate în penumbră, nu ar fi inutilă. Iar această istorie alternativă
ar trebui să recupereze un lung şir de autori bănăţeni, bucovineni,
maramureşeni, inşi din Galiţia Orientală, din Triest. Ş.a.m.d.
Fără îndoială, nu puţine ar fi capcanele pe care istoricul literar le are

de înfruntat. Fiindcă, de foarte multe ori, istoria literară nu îşi părăseşte
fără motiv vedetele — personajele ei sărbătoreşti. Iar unii dintre
autorii care pot fi aşezaţi în această istorie ne pot surprinde prin
opţiuni… inavuabile. Au avut momentele lor de rătăcire. După Unire,
unii dintre scriitorii români „se ascund“ în provincie pentru că au fost
martori la procesele antiromâneşti intentate de regimul austro‑ungar.
Au mizat pe cartea maghiară sau pe cartea austriacă. Au fost (ca
Lucian Costin, bun traducător din limba germană, eseist prolific şi poet
mediocru, corespondent al lui Aron Cotruş şi Camil Petrescu) agenţi
secreţi ai poliţiei imperiale. Alţii au avut momente nefaste în care
derapajul i‑a adus lângă legionari, lângă Hitler sau Mussolini. Cum s‑a
întâmplat cu Anişoara Odeanu, autoexilată, după 1947, în provincia
extremă. Sau, la alt nivel, cu Fülöp‑Müller. Alţii l‑au omagiat, după
1948, pe Stalin. Pentru mulţi, refugiul într‑o periferie a lumii înseamnă
încercarea de a scăpa de represaliile învingătorului.
Urmărirea şi răzbunarea învingătorului, încercările lui de a‑şi
subordona literatura, transformând-o într‑o anexă propagandistică, au
marcat profund literaturile Europei Centrale, atât de condiţionate de
feluritele dictaturi. (10)
Note
(1) Milan Kundera, Tragedia Europei Centrale. Textul, apărut prima oară
în „Debat“, 27 noiembrie 1983, a fost tradus, cu succesul aferent, în „New York
Review of Books“. El s‑a aflat, de fapt, în centrul antologiei Adriana Babeţi, Cornel
Ungureanu, Europa Centrală. Dileme, Nevroze, Utopii, apărută la Ed. Polirom, în
1999. În numita antologie, textul este tradus de Alina Ghimpu, după versiunea
engleză, p. 221–235.
(2) Czesław Miłosz, Gândirea captivă, traducere din limba polonă de
Constantin Geambaşu, postfaţă de Wlodomierz Bolecki, Ed. Humanitas, 1999,
p. 219–220.
(3) Mircea Eliade, Destinul culturii româneşti, în „Uniunea Română“, ianuarie–
martie 1949, reluat în Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, ediţie
îngrijită de Mircea Handoca, cu o prefaţă de Monica Spiridon, Ed. Humanitas, 1992,
p. 28–37: Tot în „Uniunea Română“, 1949, reprodus în Împotriva deznădejdii.
Rusificare: „Pentru a înţelege adevărata semnificaţie, ascunsă, a politicii ocupantu-
lui, e destul să privim o hartă etnică a Europei Centrale şi Orientale. Insula aceea
de latinitate într‑o mare slavă reprezintă nu numai „o enigmă şi un miracol istoric, ci

şi o predestinată rezistenţă în faţa expansiunii moscovite. De aceea, România a
fost cea dintâi şi cea mai crunt lovită, dintre toate ţările de dincolo, de sălbăticia şi
rapiditatea cu care procedează la anihilarea elitelor spirituale şi a patrimoniului cul-
tural românesc, fapt care se explică nu prin dialectica marxistă, ci prin fatalităţile geo-
politice şi istorice“. Vezi şi Examen Leprosorum, „Preuves“, nr. 14, aprilie 1952.
(4) „În această monarhie, răspunse contele Chojnicki, nimic nu e ciudat…
E drept că slovenii, galiţienii polonezi şi ruteni, evreii cu caftan din Boyslaw, geamba-
şii din Bacska, musulmanii din Sarajevo, vânzătorii de castane din Mostar sunt cei
ce cântă Gott erhalte. Dar studenţii austrieci din Brunh şi Eger, dentiştii, farmaciştii,
ucenicii de frizer din Linz, Graz, Knittelfeld, guşaţii din văile Alpilor, ei toţi cântă
Wacht am Rhein. Austria va pieri din cauza acestei fidelităţi nibelungice, domnii mei!
Esenţa Austriei nu e centrul, ci periferia… (s.n.) Substanţa austriacă este nutrită şi
împrospătată de ţările coroanei.“ După replica baronului Kovács, care e de părere
că ungurii sunt asupriţii Imperiului, raisonneur‑ul Chojnicki precizează: „Ungurii,
dragă Kovács, asupresc nu mai puţin de următoarele popoare: pe slovaci, români,
croaţi, sârbi, ruteni, bosniaci, pe şvabii din Bacska şi pe saşii din Transilvania“, scrie
Joseph Roth în Cripta habsburgilor. Vezi Joseph Roth, Marşul lui Radetzky, traducere
şi note de I. Cassian Mătăsaru. Cripta habsburgilor, traducere şi note de Hertha
Perez şi Mihai Ursachi. Postfaţă şi tabel cronologic de Marius Lazurca, Ed. Univers,
1998, p. 292.
(5) D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Ed. Acade-
miei Republicii Socialiste România, 1968. Vezi şi Ion Breazu, Studii de literatură
română şi comparată, vol. I, ediţie îngrijită, bibliografie şi indice de nume de Mircea
Curticeanu, Ed. Dacia, Cluj, 1970.
(6) A.C. Popovici, Stat şi naţiune. Statele Unite ale Austriei Mari. Studii politice
în vederea rezolvării problemei naţionale şi a crizelor constituţionale din Austro‑
Ungaria, traducere din limba germană de Petre Pandrea, Ed. Albatros, 1997. Un
studiu important este datorat lui Virgil Nemoianu: Un neoconservator jeffersonian
în Viena sfârşitului de secol: Aurel C. Popovici, apărut iniţial în Miklós Molnár, André
Reszler, Le Génie de l’Autriche‑Hongrie, Paris, PUF, 1989, p. 31–42, reprodus în Virgil
Nemoianu, România şi liberalismele ei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
2000, p. 110–125.
(7) Toader Nicoară, Mitul „bunului împărat“ în sensibilitatea românească
în Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680–1800). Societate rurală şi
mentalităţi colective, Presa Universitară Clujeană, 1997, p. 339–397. „Una dintre
ipostazele cele mai persistente care au alimentat imaginarul tradiţional şi modern
este cea care se structurează cu privire la caracterul sacru al puterii prin asociere,
la sacralitatea persoanei care o exercită, ce ia forma unei structuri desemnată prin
sintagma «mitul bunului rege» sau «mitul bunului împărat»./ Sacralizarea persoanei
regale sau imperiale s‑a dovedit o structură mentală dintre cele mai consistente şi
persistente.“ (Op. cit., p. 339).
(8) Ovidiu Cotruş, Meditaţii critice, Ed. Minerva, 1983, p. 263. Între alte merite,
Ovidiu Cotruş îl are şi pe acela de a fi schiţat, prin studiile pe care le publică, atât
în „Secolul XX“, cât şi în revista „Familia“, în perioada 1966–1972, o adevărată
„geografie literară“ care implică, de fapt, ceea ce numim noi azi „Mitteleuropa
periferiilor“. Studii ca Elemente expresioniste în poezia românească, Despre ideea
de continuitate în literatura Transilvaniei, Un mare scriitor european: Miroslav
Krleza, dar mai ales Literaturile naţionale şi literatura universală şi Specific naţional
şi personalitate artistică fixează opţiunile unui cărturar preocupat de relaţiile du-
rabile — esenţiale — ale acestui spaţiu.
(9) Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, vol. I, Ed. Cartea Românească,
1985. Fără îndoială că studiile consacrate în acest volum „Generaţiei ’60“ se sprijină
pe o geografie literară în care sunt numite atât constantele sud‑est europene ale
operelor fundamentale ale anilor şaizeci, cât şi cele central‑europene prezente în
operele lui Sorin Titel (p. 501–529) sau Nicolae Breban (p. 579–611). Al doilea volum
îşi propunea să se ocupe de „aşezarea mitteleuropeană“ a unor scriitori prezenţi
în Imediata noastră apropiere, I (Ed. Facla, 1980), sau în Imediata noastră apropiere,
II (Ed. Facla, 1989). Capitole substanţiale ar fi fost (vor fi?) consacrate în volumul al
doilea lui Livius Ciocârlie, Viorel Marineasa, Daniel Vighi. Despre topografiile central-
europene ale lui Sorin Titel, excelente pagini scrie Elisabeta Roşca în volumul Sorin
Titel. Ciclul bănăţean, Ed. Univers, 2000.
(10) Fiindcă studiile, cărţile, ideile, polemicile ultimilor ani s‑au precipitat
sub presiunea momentului politic, ne propunem să ne întoarcem către momentul
care începe să structureze ideea de Europa Centrală. Moment numit de Jacques
Le Rider: „Propagarea sistemului teoretic al lui Johann Gottfried Herder în sânul
popoarelor Europei Centrale apare ca una dintre etapele esenţiale ale formării unei
Mitteleurope culturale. Intelectualii unguri, români, polonezi, cehi, sârbi, croaţi,
sloveni etc. se impregnează, în contact cu textele lui Herder, de convingerea că
nu există dragoste pentru patrie fără dragoste pentru limba maternă şi că poetul
popular şi poeta doctus sunt adevăraţii părinţi ai naţiunii, în mult mai mare măsură
decât capetele încoronate, cărora nu le pasă de frontierele lingvistice şi de ariile
culturale, deoarece nu iau în seamă decât teritoriile dinastice. Aceşti intelectuali
şi scriitori fondatori sau redescoperitori ai identităţii naţionale vor începe prin a‑l
cita şi comenta pe Herder în germană, înainte de a construi propria res publica în
jurul Parnasului ei literar“. (Vezi Jacques Le Rider, Europa Centrală sau paradoxul
fragilităţii, volum coordonat de Dana Chetrinescu şi Ciprian Vălcan, prefaţă
de Ciprian Vălcan, postfaţă de Ilinca Ilian, Ed. Polirom, 2001, p. 114). De ce încep
să‑l comenteze şi să‑l citeze pe Herder în germană?, iată o întrebare la care vom
răspunde în postfaţa acestei cărţi.
II. Ardealul şi Banatul, ca Românie
inaugurală
Există o istorie a Ardealului şi a Banatului pe care germanii,

maghiarii şi românii o scriu în feluri diferite. Nici liderii religioşi nu cad
de acord atunci când e vorba de istoria, cultura, literatura Banatului
şi a Ardealului. Niciunde graniţele Europei nu au fost revendicate cu o
insistenţă mai mare, de fiecare dată pornind de la cărţi sau savanţi care
denunţau barbaria şi elogiau civilizaţia. Carpaţii erau un spaţiu‑limită,
dar şi un loc al „ciocnirii civilizaţiilor“, unde necunoscutul începea să
devină palpabil. Geografiile naive sau doar strategiile anexioniste fixau
aici Draculaland, ţinutul în care Dracula putea să‑şi exercite demonia.
Şi virtuţile infernale. Şi, dacă în secolele al XV‑lea sau al XVI‑lea, Dracula
era un prinţ valah, în vremurile ceva mai apropiate de noi, Dracula este
o contesă maghiară.
Pentru arhitecţii universurilor imaginare din vestul european,
Ardealul şi Banatul se aflau la marginea lumii, în perimetrul de unde
călătorul din Vest putea să coboare „dincolo“. Un dincolo care putea fi
chiar în infern. Fiecare personaj însemnat al locului putea purta un stig-
mat demonic. Sau, dacă nu fiecare, unii, care urmau să fie identificaţi.
Dar era şi şansa mitografiilor, animate încă de biografiile unor mari
personaje: Horia şi Cloşca, răsculaţii traşi pe roată la Alba Iulia, Gheorghe
Doja, cel aşezat pe un tron înroşit la Timişoara, Avram Iancu, cel care,
înşelat de promisiunile imperiale, colinda nebun pădurile Apusenilor,
cu toții erau repere ale istoriei noastre… Sunt luptători, conducători
militari, eroi ai unor înfrângeri memorabile. În transcrierea romantică,
eroizările, nu puţine, se sprijină pe sacralizarea topografiilor: „Horia, pe
un munte, falnic stă călare…“.
43
De aceeaşi înfrângere, dar cu mai puţine conotaţii eroice, vor avea

parte memorandiştii. Au crezut în Împărat, au pierdut prin credinţa în
Împărat.
De prea multe ori momentele culturale sunt subordonate geo-
politicii. Dacă nu pricepem despre ce raporturi europene e vorba în Im-
periu, dacă nu cunoaştem proiectele politice pe care se sprijină Maria
Tereza sau Iosif al II‑lea, Franz Josef sau Franz Ferdinand e greu să
înţelegem de ce liderii Școlii Ardelene îşi desfăşoară râvna într‑o anu-
mită direcţie. Cultura înseamnă pentru ei nu doar traduceri, lecturi, scris,
ci şi alianţe politice, culturale, religioase. Înseamnă polemici, publicaţii,
cărţi care să apere sau să acuze, să rectifice sau să atragă atenţia,
să definească mai bine apartenenţa la un loc sau la altul. Literatura
română a Ardealului e luptătoare, întreprinderile ei sunt, nu o dată,
imnice, profetice, eroice, fiindcă în Ardeal românii erau o naţiune care
trebuia să existe. Fiindcă înainte de 1900, ea se definea printr‑un şir de
excluderi. Excluderi care vor dura încă multă vreme. Într‑o geografie
literară a României, Spaţiul mioritic al lui Lucian Blaga încerca o sinteză
filosofică pornind de la spaţiul transilvan. Replica lui Vasile Băncilă
(Spaţiul Bărăganului ar fi, de fapt, definiţia necesară universului originar
românesc) nu poate fi înţeleasă fără această definiţie pe care filosoful
de la Brăila încerca să o dea Ardealului:
„În zodiacul geografic de semnificaţii româneşti, Ardealul ocupă
un loc de masivă eminenţă etnică, în aşa măsură încât nu ne putem
înţelege pe noi ca neam dacă nu înţelegem Ardealul./ Înainte de
toate, Ardealul cuprinde sensul originarităţii noastre. Ideea formei, a
sâmburelui sau a impulsului iniţial, care domină atât de mult înţelege-
rea filosofică de azi, oricând e vorba de realităţi sufleteşti sau biolo-
gice, devine clară în ceea ce priveşte neamul românesc, numai dacă e
pusă în legătură cu fiinţa istorică a Ardealului. Poporul românesc s‑a
format din masa romanică, ce se întindea din nordul Carpaţilor până
aproximativ în centrul Peninsulei Balcanice. Tot atât de adevărat este
că în lungul Evului Mediu românesc — această noapte patriarhală, în
care au luminat licuricii anonimi şi fără număr ai existenţei româneşti,
ai intrării în sensul nostru unic — străbunii au trăit nu numai la munte,
ci şi la câmp, în luncile apelor, între salbe de păduri, în grindurile sau
adăposturile bălţilor, şi n‑au fost cu totul străini nici de mare…“ (1)
Există o „expansiune“ a Ardealului care defineşte întreg spaţiul
românesc:
„Cu toate acestea, cuibul nostru de iradiere, de roire istorică, a

fost ţinutul Ardealului şi Olteniei şi mai ales al Ardealului, acolo unde a
vibrat mai mult sinergia daco‑romană. De aceea trebuie să ne raportăm
în primul rând la Ardeal, această inimă etnică şi principală coordonată,
pentru a ne înţelege. Muntenia şi Moldova au fost, cel puţin în parte,
semănătura Ardealului. Acesta a fost de la început mai plin de oameni,
deci de istorie, şi a trebuit să dea germenii istoriei celorlalte provincii
româneşti. Legendele lui Negru Vodă şi Dragoş Vodă, pe care tradiţia
poporală — care rareori e gratuită — s‑a încăpăţânat atât de mult să le
păstreze prin veacuri, împreună cu tradiţia romanităţii noastre trainice,
au măcar acest înţeles de omagiu pentru locul de unde mai ales a
pornit istoria românească. În această privinţă, trebuie să recunoaştem
Ardealului un destin tragic: el, dintre toate cuprinsurile româneşti, era
cel mai indicat, prin densitatea lui umană şi prin vitalitatea formei pusă
în el, să facă istorie“.
Într‑o perioadă în care revendicările maghiare se arătau din ce în
ce mai agresive (eseul lui Vasile Băncilă apare în „Gând românesc“ din
septembrie 1939), iar harta Europei anunţa transformări periculoase,
geopolitica devenea o ştiinţă importantă:
„Dar (Ardealul, n.n., C.U.) a avut nenorocul ca în preajma sa să se
întemeieze state orgolioase, care aveau şi tehnica stăpânirii politice
a Occidentului, şi să nu mai poată să vorbească astfel în numele său.
Neputând face istorie pe cont propriu, a făcut‑o oarecum prin dele-
gaţie“.
Şi precizează, rectificând ce se cuvenea rectificat, în numele unei
strategii de geopolitician exersat, Vasile Băncilă:
„Descălecările Ardealului în Principate au fost însă numeroase
şi aproape continui, şi ele trebuie luate într‑un înţeles larg, uneori sim-
bolic. După ceea ce s‑a obişnuit să se numească întâiul şi al doilea
descălecat, după originile noastre daco‑romane legate mai ales de
Ardeal şi după întemeierea Principatelor, să nu uităm că Ardealul ne‑a
trimis, de‑a lungul vremurilor, mocanii săi, negustorii săi, coloniştii săi“.
Unele afirmaţii privitoare la „specificul ardelean“ au fost numite
şi mai înainte, dar parcă fără sublinierile apăsate ale filosofului Vasile
Băncilă:
„În al doilea rând, sensul Ardealului în configuraţia sufletului
românesc e un un sens de tenacitate, de dârzenie, pe de o parte, de
practicism organic şi metodism, pe de altă parte. Stăruinţa condusă
Ardealul şi Banatul, ca Românie inaugurală 45
de un simţ metodic instinctiv şi aplecat spre organizarea practică, inte-

gral gospodărească a vieţii, e o trăsătură ardelenească“.
Nu sunt neimportante nici opoziţiile stabilite de filosof:
„Adâncimea sufletească şi unitatea consecventă în faţa vieţii sunt
mai potrivite chiar pentru cultură, decât intelectualitatea fină, diversă
şi inconsistentă. În această direcţie, trebuie să recunoaştem Ardealului
calitatea de a fi mai voluntar, mai adunat, mai intrat în anumite consec-
venţe, din care istoria nu‑l poate cârmi cu uşurinţă. Poate că Ardealul
datorează acest avantaj şi faptului că e mai apropiat de trăirea ţă-
rănească a vieţii, în vechiul regat adăugându‑se şi un strat de oameni
veniţi din mai multe părţi ori mai degajaţi de pământ, ceea ce însă e
sigur e că nicăieri destinul n‑a fost mai voluntar privit în faţă şi n‑a fost
mai bărbăteşte ţinut decât în Ardeal. Aceasta e de foarte mare im-
portanţă, fiindcă dârzenia ardelenească adâncă şi metodică este abso-
lut necesară sufletului românesc din toate părţile…“.
Vasile Băncilă e interesat de sinteză, de unitate stilistică, aşa că e
imediat propusă comparaţia cu „vechiul regat“:
„În al treilea rând, semnificaţia Ardealului este în legătură cu
ideea de ordine şi de cultură. Şi fiindcă această chestiune poate da
naştere la controverse, să stabilim câteva adevăruri armonizatoare.
În vechiul regat există potenţe culturale de o mare bogăţie şi de un
interes seducător. Aici sunt inspiraţiile jucăuşe şi idealismul subtil al
Moldovei; aici e visul metafizic al Bărăganului ce adăposteşte ţăranul
cu sufletul cel mai vast şi mai neinventariat al românilor, de care
cultura noastră n‑a luat cu adevărat cunoştinţă; aici sunt dinamismul
şi neliniştea oltenească; aici, atâtea sugestii şi realizări create de evo-
luţia culturală a unei societăţi libere şi dispunând de mai multe mijloace
de independenţă economică. Dar nu numai atât. Tot aici au expirat
ultimele vibraţii subterane ale culturii Europei meridionale, din antichi-
tate şi până aproape de timpul nostru. Milenii de mituri asiatice,
pierdute în negura timpurilor, dar prezente într‑un fel în structura
popoarelor, ecouri ale vechilor culturi balcanice, distilări de forme
bizantine, vaguri şi nostalgii slave au fecundat, într‑o oarecare măsură,
sufletul românesc din aceste părţi, intrând în compoziţia lui…“.
Un cercetător al literaturii actuale s‑ar întoarce cu profit la
acest text atunci când se ocupă de literatura lui Panait Istrati, Ştefan
Bănulescu sau Fănuş Neagu, sau (dacă e să luăm în seamă „dinamismul
şi neliniştea oltenească“) la opera lui Petre Pandrea sau Marin Sorescu.
Folositoare sunt aceste conexiuni:
„Cultura germană i‑a ţinut pe românii ardeleni (şi bănăţeni, n.n.,

C.U.) în oarecare izolare faţă de Apusul Europei, dându‑le putinţa să
se apropie într‑un mod mai lent, mai organic, de cultura europeană.
Astfel, ei şi‑au însuşit unele deprinderi de ordine şi cultură, devenind
un fel de canal sau de element de legătură mai organică între noi şi
cultura apuseană./ Faptul cel mai important e însă altul: în Ardeal e mai
multă realitate sufletească romanică, eficientă ca dinamism psihic chiar
când a fost ori este inconştientă. Până şi profiluri fizice romane găseşti
în Ardeal…“
În 1939 sunt explicabile şi aceste accente:
„Ştim că şi alţii vorbesc despre Ardeal şi documentează impor-
tanţa lui pentru ei. S‑a pus chiar în circulaţie, şi mai circulă şi azi, ter-
menul «transilvanism». E însoţit uneori de intenţii politice, vizând un
pretins suflet comun al popoarelor ce locuiesc în Ardeal şi pe care ar
voi să‑l opună realităţilor etnice… Mai mult: aceştia au vorbit, în ocazii
patetice, de «sfinţenia» Ardealului pentru ei, dar să ne înţelegem: e
vorba de o sfinţenie derivată. Şi anume o derivaţie a orgoliului şi una de
autosugestie. Pentru un popor cu o psihologie imperialistă, cum sunt
ungurii, Ardealul poate căpăta atributul sfinţeniei văzut în perspective
de exaltare a puterii…“ (2)
„Semnificaţia Ardealului e legată de ordine şi de cultură“, scria

Vasile Băncilă. Ardealul are în urma lui nu doar miturile transhumanţei,
ci şi evenimente civilizatorii. Călătorii plecaţi din Ardeal realizează
geografii simbolice prin călătorii exemplare. Există câteva itinerarii care
ar trebui analizate. Primul ar fi cel al lui Gheorghe Lazăr. Născut la Avrig,
dintr‑o familie de ţărani, Gheorghe Lazăr va trebui să traverseze timpul
unor evenimente istorice fundamentale, definitorii pentru schimbările
sfârşitului de veac: primul ar fi răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan —
momentul 1784. E fiu de ţăran şi a putut să trăiască şi să respire vrerea
omului revoltat. Al doilea ar fi Revoluţia Franceză. Liberté, egalité,
fraternité nu‑i o lozincă, pentru el, străină. Şi nici inutilă. Iar Napoleon,
cel care zdruncinase câteva imperii, un personaj antipatic. Între infrac-
ţiunile care i‑au adus alungarea din Ardeal se află şi aceea de a fi ridicat
o cupă de şampanie în cinstea împăratului francez. Al treilea eveniment
ar fi definit de reformele iozefiniste. Este un timp al gândirii liberale pe
care Gheorghe Lazăr şi‑l asumă. Putem să‑i definim personalitatea şi în
funcţie de ecourile revoltei lui Horia, şi faţă de Revoluţia Franceză, şi
faţă de eliberarea de dogmatismele teologice. Este un teolog, şi
studiile sale de teologie sunt fundamentale. Dar la Viena studiase

teologia catolică, iar la Sibiu trebuia să‑şi asume teologia neuniţilor —
a ortodocşilor. (3)
În monografia pe care G. Bogdan‑Duică o consacră lui Gheorghe
Lazăr, capitolul al XVII‑lea se numeşte Trecerea munţilor. Trecerea
munţilor nu este o iniţiativă a lui Gheorghe Lazăr şi nu el inaugurează
acest traseu, scrie învăţatul Bogdan‑Duică în excelenta monografie pe
care i‑o consacră. (4) „Trecerea însăşi, în Muntenia, sau, cum s‑a zis
acum, „descălecarea‑i culturală“, nu a fost nimic neobişnuit: înaintea
lui trecuseră alţii; deodată cu el, alţii; alţii, şi după el“. Lazăr ştia bine în
ce ţară se duce, subliniază Bogdan‑Duică. Cu alte cuvinte, exista un flux
care îşi avea varii argumente:
„Trecerea în ţară era un fenomen mai vechi. Era chiar aşa de
vechi, încât geografii apuseni ai vremii îl înregistraseră lămurit. Astfel
îl înregistră faimosul… întemeietor al geografiei statistico‑istorice
A.F. Büsching, care ştia că ardelenii preoţi trec să înveţe acolo a oficia
ceremonii şi a vorbi frumos româneşte… Trecând, unii rămâneau acolo;
puţini dintre ei ajungeau în situaţiuni înalte sau numai bune; alţii se
pierdeau în naţiunea transcarpatică aşa de adânc, încât nici nu li se mai
ştia de urmă“. (5)
Iorga va aşeza istoria lui Gheorghe Lazăr pe ecranul larg al
începuturilor şcolii româneşti; epopeea întemeierii are în centrul ei
un „ardelean“ care ordonează, în spiritul ţinutului său, lumea în care
coboară. Şi lasă şi un urmaş — Ion Eliade Rădulescu:
„Un ardelean din părţile Sibiului, Gheorghe Lazăr, trecuse la noi
încă înainte de 1821, ca dascăl al copiilor unei doamne din Bucureşti.
Învăţase teologia, dar era şi inginer. Pe atunci în Moldova‑şi avea şcoala
de inginerie (încă din 1812) tânărul Gheorghe Asachi; boierii munteni
voiră şi ei să aibă o astfel de şcoală, şi tocmiră pe Lazăr. El făcu aritme-
tică şi geometrie bună în tainiţa de la Sf. Sava, dar îndeplini pe alături şi
ceva mai bun, pentru care nu fusese plătit şi nu era în stare să‑l plătească
nimeni: el strămută în mijlocul claselor luminate din principat ideile
ardelene.“
Abia acum începe să se facă ordine, să avem parte de succesiuni
fericite ale istoriei:
„Când plecă peste câţiva ani, ca să moară acasă, Lazăr lăsă un
urmaş în Ioan Eliad Rădulescu. Acesta şi Asachi pregătiră şi mai departe
publicul românesc. Ei îi dădură cărţi, reviste, ziare, poesii, disertaţii
gramaticale, nuvele — tot ce nu avusese până atunci şi trebuia să aibă.
Vreo douăzeci de ani ei stăpâniră terenul, şi, printr‑o literatură din

care numai o mică parte are valoare estetică, ei pregătiră calea pentru
adevăraţii scriitori care trebuiau să vie. Sufletul contemporanilor lor a
fost hrănit însă de dânşii şi atunci se văzu întâia oară la noi o legătură
trainică şi plină de încredere între autori şi scriitori.“ (6)
Bunicii lui Paul Iorgovici au coborât din Ardeal întâi în Muntenia,
ca tatăl său să ajungă apoi în Banat. Cu cincizeci de ani în urmă, când se
împlineau două centenare de la nașterea lui Paul Iorgovici, la Timişoara
se întâlnea o elită intelectuală, de la Constantin Daicoviciu (rectorul
Universităţii din Cluj) la Ion Curea (rectorul Universităţii din Timişoara),
pentru a sărbători evenimentul, deopotrivă „ardelean şi bănăţean“.
La altă aniversare, mai apropiată de noi, în 1979, Crişu Dascălu şi
Doina Bogdan Dascălu tipăreau o bună ediţie a Observaţiilor de limbă
românească. (7) De fapt, Observaţii de limbă rumânească prin Paul Iorgo-
vici făcute „s‑au tipărit în crăiasca universităţii tipografie“, în Buda, la
1799. Ar trebui să cităm câteva rânduri din introducerea Observaţiilor…:
„La cetitori: În cărticica aceasta, cetitoriule binevoitor, vei vedea
cuvintele limbii noastre româneşti ca nişte rămăşiţe a limbii unei naţii
care au numărat cândva mulţi puternici împăraţi, dintre care pre IULIU
Chesariu şi Avgust Împăratu şi acum, prin lunele de pre numele lor aşa
numite IULIE, AVGUST în toate calendarele româneşti, precum şi în
mineiu românesc de toate lunele, adică mineiu de obşte, spre vicinică
laudă pomenim./ Precum cuvintele care vorbim şi numele care purtăm
ne mărturisesc pre noi a fi următorii naţii romaneşti, aşa şi starea noas-
tră, a rumânilor de acuma, ne arată că aşa departe am căzut din floarea
ştiinţelor şi a limbii, cât acuma cuvintele de ştiinţe, care s‑au întrebuinţat
în rădăcina limbii care noi o vorbim, se par noao în starea aceasta a fi
streine./ Iar tu, cititoriule binevoitor, dacă vei deschide ochii minţii
tale şi vei străbate la rădăcina cuvintelor a limbii noastre, adecă de vei
judeca de limba noastră nu după părere, ci după fiinţa limbii, te vei în-
credinţa că cuvintele cele de lipsă în limba noastră pentru ştiinţe se
cuprind învăluite în rădăcina cuvintelor a limbii noastre şi pentru aceea
s‑au zăuitat din limba noastră, pentru că ştiinţele, ca pricină a cuvin-
telor acelora, s‑au vestejit în limba noastră una cu starea naţii.“
Admirabilii editori blindează pagina cu subsoluri lămuritoare, din care
nu lipsesc cărţile lui Şincai, Radu Tempea, Pavel Vasici. Mai este citat
Heliade Radulescu: „Vrednice de toată lauda sunt sfaturile pentru cum
să se îndrepteze limba rumânească ale d… Iorgovici, tipărite la Buda în
veacul trecut.“ şi „Pentru drumul şi arătarea mai pă larg ca din zicerile
primitive sau de rădăcină să facem ori să întrebuinţăm acele derivate

sau pe cele ce se trag dintr‑însele cum şi când avem cele derivate putem
avea şi pe cele primitive, pentru aceasta cu cinste recomand scrierea
răposatului Iorgovici tipărită la Buda în veacul trecut, între 1790 şi
1800“. Cartea încheia un veac, iar autorul ei fusese la Paris în timpul unei
revoluţii care schimba lumea. Iar Paul Iorgovici nu poate să‑şi încheie
cartea decât cu Reflecţii despre starea românilor: „Din cele pân ici zise
pentru limba românească, se pot multe înţelege şi din cele ce sunt de
ale stării a naţii româneşti, fiindcă limba şi naţia cu acelaşi paşi păşesc.
Dar şi mai multe reau fi a zice când reau sta cineva a scria toate cele ce
sunt de a naţii, a cărora locu nu este aici. În cărticica asta scurtă, am ales
numai doao puncturi ce se ating de naţia românească, adecă starea
creşterii pruncilor şi starea relighiei: cum ţin rumânii legea sau în ce
cred mai toţi că se cuprinde legea“. Paul Iorgovici moare în 1808, la 44
de ani, în contexte încă nelămurite. După cum încă insuficient studiate
sunt traseele sale, ale părinţilor şi ale bunicilor săi. Cum ai săi se aşază
la Vărădia, unde tatăl său ajunge în 1740, unde „a emigrat cu mai multe
familii de olteni“? Cine‑i Iane, înaintaş al său, nobil ardelean, care
a fugit în Ţara Românească, „unde s‑a căsătorit cu o femeie din nea-
mul Brâncovenilor“? Gimnaziul făcut la Seghedin, Filosofia la Pojon
(Bratislava), Dreptul la Pesta, alte studii la Viena, drumuri la Roma, la
Paris („unde asistă la decapitarea lui Ludovic al XVI‑lea“), în 1793 e la
Viena, unde în 1794 editează Calendar pe seama „norodului sloveno-
sârbesc şi rumânesc“, iar în 1795 întemeiază cu Ioan Molnar Piariu
Societatea Filosoficească a Neamului Românesc. (8) În 1806 e profesor
de latină la Vârşeţ. Moare în 1808, cu şase ani înainte de Dimitrie
Ţichindeal. Casa lui se mai păstrează la Vărădia, despre care există deja
topografii demne de atenţie. (9)
Note
(1) Gheorghe Lazăr de G. Bogdan‑Duică, membru al Academiei Române,
Cultura Naţională, Bucureşti, 1924. „Viena oficială nu era chiar atât de catolică
precum îşi închipuiesc unii scriitori — greco‑catolici, de pildă. Descapuţinarea
Austriei — vorba este a lui Voltaire şi se derivă din Capuţinii păzitori ai sarcofa-
gelor habsburgice —, descapuţinarea începuse sfios, îndată după 1700; se
dezvoltase bine sub Maria Teresia; şi mai bine sub Iosif II…/ Între catolicism şi
dinastie era vorba acum şi despre întâietate. Precumpănirea catolicismului în stat
trebuia redusă, înfrântă. Mariei Theresa problema aceasta îi sta la inimă, ca şi
urmaşului ei. De aceea, funcţiunile înalte în stat le ocupară treptat bărbaţi de cu-
gete libere; iar şcoala, până acum instrumentul de oprire pe loc a cugetării,
trebuia luată din mâinile soldaţilor lui Iisus; statul le şi luă.“ (p. 28) Şi adaugă
învăţatul profesor clujean: „La Viena, Lazăr se afla, aşadar, între două curente: de
la universitate îi adia catolicismul erudit; din viaţă îl îmbia raţionalizarea cugetării,
credinţei“. (p. 29) „Dincolo de studiile teologice, la a căror aripă liberală se aşezase
Lazăr, se găsea o lume de idei politice, culturale, în toate formele culturii literare,
de care Lazăr nu s‑a izolat, pe care le‑a căutat, ale căror urme se găsesc în cărţile
bibliotecii sale./ Simpatile politice ale lui Lazăr sunt fridericiane şi iosefiniste“.
(p. 31) De reţinut insistenţele lui Bogdan‑Duică asupra traducerilor lui Gheorghe
Lazăr, îndeosebi asupra arhiepiscopului Platon:
„Pentru trebuinţele religioase ale poporului, Lazăr traduse învăţătura
ortodoxă a lui Platon, arhiepiscop de Tver./ Platon (1737–1812) fusese dascăl de
religie al lui Paul Petrovici, fiul Ecaterinei II; ce i‑a propus lui Paul, ajuns mai târziu
împărat, se află în acest catehism, tradus în mai multe limbi. (…). Lazăr, pentru care
teologia era ştiinţă serioasă şi nuanţată, va fi simţit aceasta; şi dorind a da naţiei un
text de credinţă nebănuită, dar totuşi mai liber conceput, traduse, după nemţeşte,
pe Platon al său.“ (p. 37)
(2) Ibid., p. 53
(3) „Începând de la 1780, tipăriturile româneşti de la Viena sunt neîntrerupte,
an de an. Se simte încă efectul libertăţii de tipar iosefiniste; între 1794 și 1795 râul
tiparului vienez seacă; Sibiul ia locul Vienei, pe când Bucureştii şi Iaşii dau puţine
opere, mai ales bisericeşti. Buda începe a fi mai sprintenă abia pe la 1804.“ (p. 5)
(4) Sextil Puşcariu, Gheorghe Bogdan‑Duică, în „Revista Fundaţiilor Regale“,
An II, nr. 2/1 februarie 1935, p. 347.
(5) Idem, p. 348
(6) Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, Ed. Dacia, 2002, p. 59,
atrage atenţia şi asupra faptului că teologul suferea şi represaliile împăratului,
nemulţumit de simpatiile pedagogului: „Situaţia lui Lazăr a fost definitiv compromisă
în urma unui raport înaintat de şeful poliţiei din Sibiu, la 4 iulie 1915, prin care era
acuzat că…“
(7) Paul Iorgovici, Observaţii de limba românească, prefaţă de Ştefan
Munteanu, ediţie critică, studiu introductiv, tabel cronologic şi note de Doina
Bogdan Dascălu şi Crişu Dascălu, Ed. Facla, 1979.
(8) O cercetare utilă pentru înţelegerea trecerii prin Banat a lui Ioan Molnar
Piuariu este cartea lui Mircea Popa, Ioan Molnar Piuariu, Ed. Dacia, 1976.
(9) Numeroase cercetări din ultimii ani au încercat să se oprească asupra
Vărădiei, locul natal al scriitorului. Lumina de la Vărădia (Ed. Gordian, 2008) e o
investigaţie patetică a unui adevărat „banatolog“, cum poate fi considerat pro-
zatorul, publicistul şi istoricul bănăţean Nicu Danciu Petniceanu. Cristian Paul
Mozoru, om al locului, scrie monografia localităţii (Vărădia. Monografie culturală,
Ed. Brumar, 2010) care ne atrage atenţia că din Vărădia mai sunt şi savantul Coriolan
Drăgulescu, harnic publicist în anii ’30, şi poetul Romul Fabian.
1. Ioan Slavici, A.C. Popovici, Valeriu Braniște,

Aron Cotruș
Slavici. Un clasic „bănăţean“ din secolul XIX

În mai multe rânduri, G. Călinescu îl consideră pe Slavici „bănă-
ţean“. De multe ori în trecere prin Banat, Slavici e „bănăţean“ doar
aşa: dacă aşezăm cuvântul între ghilimele, în numele unor similitudini.
Pentru că biografia lui Slavici începe „la graniţă“, într‑un ţinut în care
trăiesc români, unguri, sârbi, germani. Chiar pe arborele genealogic al
scriitorului sunt ramuri/rădăcini sârbe. Sau, poate, maghiare. Ştia bine
româneşte când a ajuns la Viena? Nu vom sublinia niciodată îndeajuns
rolul lui Eminescu în formarea lui Slavici (1). Provenind dintr‑o familie
mai degrabă săracă, peregrinând prin şcoli aproximative, Slavici îl întâl-
neşte pe Eminescu într‑un moment în care ideile de autoritate intelec-
tuală, protecţie, formare deveneau vitale. Tânărul cu o sănătate precară,
cu o cultură nesigură avea nevoie ca de aer de un astfel de sprijin.
Eminescu îi pune în mână cărţile fundamentale, îi veghează lectu-
rile, îi face program de lucru. E profesorul, e iniţiatorul, e maestrul spiri-
tual. Eminescu îl învaţă limba română, dar şi istoria românilor. Îl învaţă
să‑şi descopere identitatea. Îl face luptător al unei cauze: cauza naţională.
Slavici însuşi va încerca să explice rolul lui Eminescu în formarea
sa. Primul capitol pe care crede necesar să‑l lămurească e capitolul
Schopenhauer, gânditor iritant chiar în anii douăzeci ai veacului nostru:
„Să‑ncepi cu Schopenhauer, îi spune poetul, să treci la Confucius şi
Budha, să citeşti apoi ceva din dialogurile lui Platon şi ştii destul.“
„Şi ştii destul“ trebuie înţeles prin prisma frazelor următoare:
„Fiindcă nu ştiam destul de bine nici nemţeşte, nici franţuzeşte,
am citit împreună, mai întâi, Despre rădăcina pătrată a principiului
raţiunii suficiente, apoi în franţuzeşte traducerea Dialoagelor lui Platon şi
din L’Orient pittoresque despre budism şi confucianism.“
Nu trebuie să ne inducă în eroare deplasarea către budism şi
confucianism. Maestrul rămâne Schopenhauer:
„Abia‑n urmă am citit singur celelalte scrisori ale lui Schopenhauer,
discutam mereu cu Eminescu, care nici atunci, nici mai târziu nu admi-
tea vederile marelui filosof german decât în ceea ce priveşte principiile
generale, că lumea cea adevărată nu e cum o vedem noi, că sufletul e
o fiinţă neatârnătoare de trup şi că fundamentul moralei e simţământul

de compătimire, tot adevăruri vechi şi de‑a pururea nouă.“ (2)
Intervine deci, în istoria personală a lui Slavici, un maestru spiritual:
e maestrul spiritual al lui Eminescu şi, într‑un fel, al lui Maiorescu. El vine
la timp — vine, am putea spune, fără o mediere specială.
Schopenhauer als Erzieher, studiul lui Nietzsche, trebuie recitit
pentru a descoperi rolul filosofului în a doua jumătate a secolului XIX.
Pentru Nietzsche, gândirea lui Schopenhauer însemna întoarcerea la
adevărurile esenţiale — cele ale vieţii:
„Iată tabloul întregii vieţi şi învaţă din ea rostul vieţii tale. Şi invers:
citeşte numai viaţa ta şi descifrează din ea hieroglifa vieţii universale.“
Schopenhauer e Maestrul spiritual, călăuza care veghează desco-
perirea Eului:
„Schopenhauer însuşi pentru noi — adică acel călăuz care ne con‑
duce din peştera deprimării sceptice… sus, pe culmea contemplaţiei
tragice, sub cerul nocturn, infinit, înstelat şi care s‑a călăuzit cel dintâi pe
sine pe acest drum. Este un act de măreţie că s‑a postat ca un tot în faţa
vieţii pentru a o interpreta ca un tot.“
Schopenhauer a fost, crede Nietzsche, vânat de trei primejdii:
cea a însingurării, cea a pierderii încrederii în adevăr, cea a resemnării.
Un adevărat om trebuie să năzuiască spre sfinţenie sau spre genialitate.
Să rămâi la statutul de „talentat“ e o ruşine.
„Cele trei primejdii care îl ameninţau pe Schopenhauer ne ame-
ninţă pe toţi. Fiecare poartă în sine o unicitate productivă, ca sâmbure
al fiinţei sale: şi dacă devine conştient de această unicitate, o aură
stranie, aceea a omului neobişnuit, apare în jurul său. Pentru cei mai
mulţi, lucrul acesta este insuportabil pentru că ei sunt leneşi… şi fiindcă
acea unicitate atârnă de un lanţ de osteneli şi de poveri. Fără îndoială
că pentru omul obişnuit, care se împovărează cu lanţul acesta, viaţa
pierde tot ceea ce aşteptam de la ea în tinereţe, seninătate, siguranţă,
lejeritate, onoare: destinul însingurării e cel pe care i‑l fac cadou se-
menii: pustiul şi peştera îl aşteaptă, să trăiască unde‑o vrea.“
Schopenhauer ca educator e un text fundamental pentru cine vrea
să înţeleagă opera lui Maiorescu, Eminescu, Slavici, Blaga. Lenea şi frica,
pericolele care îi vânează pe toţi oamenii, nu‑i amăgesc pe ei. Ei trăiesc
lecţia.
„Trei mari evenimente — scrie Schopenhauer în 1840 — au marcat
vremea noastră: gândirea lui Kant, descoperirile ştiinţifice, masiva
traducere de texte budiste şi hinduiste, care ne‑au oferit şansa de a

ne găsi rădăcinile“. Problema rădăcinilor e legată de Orient: acolo, în
Orient, sunt rădăcinile. Întorcându‑se către Confucius şi Buda, Eminescu
şi Slavici nu fac decât să urmeze un gând rostit de Schopenhauer. Dacă
vrem să ne întoarcem la imaginile noastre adevărate, nu ne rămâne
decât să‑i citim pe orientali, dar şi Dialogurile lui Platon.
Primele pagini din Studii asupra maghiarilor sunt scrise în 1871

(vor apărea în numărul din 15 iulie al revistei „Convorbiri literare“). Iar
ultimele, în numărul din 1 noiembrie 1873. Studiul e început când scrii-
torul are 23 de ani. Eminescu îi citeşte textele, le corectează şi le trimite
revistei din Iaşi. Ioan Slavici ştie bine limba maghiară. Citeşte de multă
vreme ziare şi cărţi maghiare şi vrea să afle. Din 1867, Transilvania şi
Banatul sunt sub jurisdicţie maghiară. Cum ne vom înţelege cu ma-
ghiarii?, iată întrebarea obsedantă pentru cărturarii şi oamenii politici
de peste munţi.
Relaţia nu este foarte bună: românii, sârbii, nemţii au intrat sub
o altă stăpânire care reiterează miturile imperiale. Ei, maghiarii, sunt
cei aleşi. Supuşii trebuie să înveţe limba maghiară, să se supună noii
discipline, mai severă decât cea instaurată odinioară de vechiul regim.
Dar sunt şi unii care trăiesc frenezia subordonării:
„Mulţi erau deci cuprinşi de un fel de manie a maghiarismului, şi
pe când eu trecusem la Timişoara ca să‑nvăţ nemţeşte, nu numai şvabi,
sârbi şi evrei, ci şi mulţi dintre bănăţenii noştri au trecut la Arad, la
Sighidin ori Nagy Koros, unde mai curând şi mai uşor puteau să‑nveţe
limba maghiară.“
Apare şi o mărturisire care se cere subliniată:
„La Timişoara, dar mai vârtos decât la Arad, am fost cuprins de
simţământul că nu sunt în stare să mă potrivesc cu lumea în mijlocul
căreia trăiesc.“
Tânărul e absent din disputele la zi. E timid, retras, dar nu indiferent
faţă de întâmplările din preajmă:
„Mai vârtos mă jignea viaţa studenţească în genere. Între profe-
sorii mei (de la Pesta, n.n., C.U.) nu era niciunul ale cărui lecţiuni puteam
să le ascult cu plăcere. Unul singur, un evreu de altminteri simpatic,
vorbea bine‑n limba maghiară: ceilalţi, Hoffmann, Kautz, Wenzel îşi
ţineau lecţiile într‑o limbă‑n toate privinţele pocită, încât îmi era ruşine
s‑o ascult. După felul meu de a vedea, ei trebuiau să se ducă la vreo
universitate germană şi mi se păreau vrednici de milă aceia dintre

colegii mei maghiari care se simţeau măguliţi că nemţii sunt nevoiţi
a‑şi ţine lecţiunile‑n limba maghiară. Nu erau în stare să‑şi deie seama
că străinii, pe care îi sâlesc să ieie parte la viaţa lor naţională, le pocesc
limba şi le strică rosturile culturale.“
Aşadar, între 1871 şi 1873, Slavici scrie pentru „Convorbiri literare“,
Studii asupra maghiarilor. Autoritatea revistei creştea. Ea exprima lumea
modernă, sincronizarea cu Europa, ea punea în valoare spiritul tânăr.
Între 1871 şi 1873, Europa trăieşte transformări spectaculoase.
Ascensiunea Germaniei este, pentru autorul care trăise alături de
unguri, şvabi, sârbi, uluitoare. Nemţii erau poporul în expansiune, forţa
militară de neoprit. Ei erau nu doar un model (nu erau poporul lui Kant şi
Schopenhauer?), ci şi o ameninţare.
Ameninţarea germană i se pare lui Slavici chiar mai puternică decât
ameninţarea maghiară. Trăise la Pesta, profesorii care ar fi trebuit să slu‑
jească limba maghiară trădau maghiara în folosul germanei. Pesta era
„sub ocupaţie“.
Aşa că românii sub ocupaţie nu erau prea departe de maghiarii
siliţi să‑şi asculte pedagogii germanofili. Către finalul „studiilor“, Slavici
ajunge la o concluzie surprinzătoare pentru Junimea, dar şi pentru
timpurile care vor veni:
„Pentru germani însă este firească pătrunderea în Orient şi nimi‑
cirea maghiarilor şi românilor… Un rezultat este sigur: pentru români
răul vine din Apus, deocamdată maghiarii sunt o stavilă mântuitoare:
românii numai după căderea maghiarilor pot fi serios ameninţaţi…“
Victoriile lui Bismarck, ascensiunea de nimic împiedicată a Germa-
niei unite i‑au făcut o puternică impresie tânărului cărturar. Slavici
acceptă că românii şi maghiarii sunt „azi“ duşmani neîmpăcaţi, dar
trebuie să ne ridicăm la un punct de vedere mai înalt şi să privim mai
adânc în viitor. Ce ar arăta „o privire mai atentă“? Ar arăta că „în Orient
maghiarii au un singur aliat firesc: poporul român. În Europa ei au un
singur sprijin: rasa latină.“
Trebuie să ne întrebăm câte dintre opţiunile serialului consacrat
maghiarilor îi aparţin lui Slavici şi câte dintre judecăţi se află sub semnul
gândirii lui Eminescu. Eminescu, educatorul, e citat într‑un lung şir de
articole pe care Slavici le scrie mai târziu:
„Deşi tânăr, ştia din proprie experienţă cât de mult se deosebesc
românii unii de alţii în ceea ce priveşte felul de a gândi, de a simţi, de
a vorbi, cât de anevoie se înţeleg dânşii şi cât de greu e de a‑i face să

lucreze împreună. Nu există poporul român, zicea el în felul lui adeseori
paradoxal, ci numai putinţa de a‑l închega.“
Putinţa de a‑l închega e verificată nu numai în articole, ci şi în
acţiuni ce au ecou. Poate că mai mult decât Eminescu, Slavici se implică
în acţiuni menite să aniverseze, să comemoreze, să închege imaginile
unei naţiuni. Studiile asupra maghiarilor sunt studii ale posibilelor con-
fruntări dintre noi şi alte popoare europene, la câţiva ani după Com-
promis — Ausgleich. Ele încearcă a judeca o situaţie nouă, evident
alarmantă pentru toţi românii. Nemulţumirile venite din partea ma-
ghiară sunt fireşti: ele pun sub semnul întrebării politica oficială. Multe
pagini par, şi azi, subiective. Nu trebuie însă ignorate cărţile care înso-
ţesc demersul sociologului. E vorba de o cercetare menită să susţină
efortul „închegării poporului român“.
În acest context trebuie judecat Slavici: acela al apartenenţei la o
ţară cu ale cărei demersuri se simte solidar — Ungaria —, dar care —
crede el — este ameninţată. Pe de o parte, de Germania lui Bismarck, pe
de alta, spun o seamă dintre agitatorii momentului, de evrei. Momentul
1867 a adus evreilor din Ungaria un şir de drepturi, dar a marcat şi
începutul unui şir de represalii. Iar acest crescendo atinge punctul
culminant în 1878. (3)
Pentru români, 1878 e anul care urmează Războiului de Inde‑
pendenţă. E un an al speranţelor şi al exaltării, dar şi al frustrării şi al
constrângerilor. Congresul condiţionează independenţa de modificarea
articolului şapte din Constituţie — un articol care limitează împământe‑
nirea evreilor.
Eminescu, Slavici, Caragiale angajează atitudini violent polemice.
Aceste atitudini nu trebuie despărţite de pulsul unui moment istoric.
Şi nici de modelele polemice de circulaţie în anii şaptezeci ai secolului
trecut în Europa Centrală.
„Soll“ şi „Haben“. Chestiunea ovreiască în România e o carte izolată

în opera lui Slavici. Marea majoritate a bibliografiilor o ignoră: aproape
niciunul dintre exegeţii scriitorului nu crede necesar a se opri asupra ei.
Eminescu, cel care în alte rânduri se arată încântat de isprăvile priete-
nului său, nu crede de cuviinţă să o recenzeze sau măcar să o citeze
în vreunul dintre articolele sale preocupate de acelaşi articol din
Constituţie.
De altfel, nici Slavici nu a crezut necesar să revină asupra broşurii.

A abandonat‑o, deşi Slavici nu era autorul care să‑şi abandoneze războa‑
iele. El avea obsesiile sale, care îl mobilizau, care îl aduceau la masa de
scris. „Soll“ şi „Haben“ dispare şi din biblioteci.
Am putea spune că e un Slavici pe care şi el, ca şi exegeţii săi, ca şi
prietenii săi l‑au recunoscut prea legat de nervii întinşi şi de disputele
jurnalistice ale unui timp de cumpănă. Spune scriitorul:
„Europa, atât de milostivă cu evreii, trebuie să se îndure şi de noi
şi să aibă în vedere că sunt în această ţară patru milioane de români
care nu iau parte la viaţa publică./ Înainte de toate trebuie să ne punem
la cale cu aceştia. Şi aceasta n‑o putem face într‑un moment de nobil
avânt, ci numai şi numai prin muncă îndelungată.“
Trebuie să considerăm aceste pagini născute (şi) pe fondul unei iri‑
tări stimulate de presiunile momentului; şi de dialogurile cu colegii de la
„Timpul“; şi de necesitatea de a lămuri situaţia „celor patru milioane de
români“. Orice consideraţie trebuie contextualizată. În fiecare moment
al acţiunii sale, Slavici va urmări complotul, încercarea de subordonare,
de ocupare, de înrobire. Dualismul a dus o politică de deznaţionalizare,
iar Dualismul a fost impus Austro‑Ungariei „din afară.“
În documentata sa lucrare, Evreii din România (4), Carol Iancu atrage
atenţia asupra broşurii, selectând câteva segmente mai avântate:
„Dacă prinţul Bismarck are dreptul să expulzeze pe iezuiţi şi
pe socialişti, Slavici se întreabă de ce li se refuză românilor aceeaşi
atitudine faţă de evrei, care reprezintă „o conjuraţie contra societăţii
moderne.“ „Noi nu‑i persecutăm pe socialişti fiindcă avem mai puţini
decât Germania, dar putem persecuta în anumite întrebări pe evreii pe
care îi avem mai mulţi decât îi are Germania, pe iezuiţi, pe socialişti şi pe
evrei împreună… Dacă Apusul va şti să impună cu forţa emanciparea
evreilor, românii vor şti să reziste.“
În cartea sa Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut (5), D. Vatamaniuc

arată cât de patetic s‑au implicat Eminescu, Caragiale, Slavici în dez-
baterea articolului al şaptelea:
„Sunt în ţară — scrie Eminescu şi citează Vatamaniuc — români
ardeleni care au servit statul câte 30–40 de ani, sunt saşi din timpii
basarabilor, cu anumite privilegii, sunt familii evreieşti, puţine
într‑adevăr, dar vechi, cel puţin după Petru cel Şchiop, apoi maghiari,
germani, mai ştim noi ce. Ei bine, la toţi aceştia, pentru ca să exercite
drepturi politice, se cer formalităţi de împământenire.“
Într‑un important studiu al lui Klaus Heitman, Un mandatar al

României în diplomaţia şi publicistica germană a secolului al XIX‑lea:
Emil von Richthofen, este convocat să depună mărturie un foarte bun
cunoscător al situaţiei din sud‑estul european — Emil von Richthofen.
Numele lui Richthofen îi era familiar lui Slavici. În Închisorile mele, baro-
nul este citat în legătură cu o corespondenţă privitoare la însărcinările
pe care le primeşte de la Friedrich Wilhelm al IV‑lea. Împăratul dorea
unirea ţărilor sub dinastie străină. (6)
Naşterea unei naţiuni. Între 1848 (anul naşterii lui Slavici) şi 1878
(anul Congresului de la Berlin), ţara îşi descoperă scriitorii, artiştii,
intelectualii, locurile sacre. Îşi scrie şi îşi rescrie istoria. Trăieşte o
adevărată renaştere naţională. Tânărul Slavici, care e educat de încă
tânărul poet, trăieşte revelaţiile unui timp al întemeierii. Naţiunea
noastră se poate naşte sau poate dispărea din istoria lumii, ea poate
să fie în rând cu toate celelalte sau să devină una de sclavi. Tânărul
(încă tânărul) Slavici vrea să afle: traduce cărţi, călătoreşte prin părţile
locuite de români. Stă de vorbă cu înţelepţii locului: cu oamenii de
vază ai satelor şi ai oraşelor, se implică gospodăreşte în problemele
zilnice ale concetăţenilor săi. Trece la „Tribuna“ şi devine una dintre
personalităţile luptătoare ale Ardealului.
Cum am intrat noi în acest timp al autodefinirii noastre? Ceea
ce descoperă vrea să împărtăşească şi altora. La o sută de ani de la
desfiinţarea şerbiei, va scrie:
„Maghiarii pot să ne amărască zilele, pot să ne împingă în duşmă‑
nie, dar nu ne vor face să uităm (s.a.) că prinţul Eugen de Savoia ne‑a
scăpat de jugul turcesc, împăratul Iosif al II‑lea ne‑a făcut pe noi înşine şi
împăratul Francisc Iosif I ne‑a dat stăpânirea asupra pământului muncit
de noi.“
Cine crede că Slavici e un observator rece al evenimentelor se
înşală. Iubirile lui sunt patetice, afirmaţiile lui sunt — uneori — supra-
încălzite. Paginile despre Andrei Şaguna trădează o neobişnuită
participare emoţională:
„Nevrednic mă simt faţă de dânsul şi nu voi îndrăzni a mă face
apostol al învăţăturilor sale, pe care le simt precum orbul simte
binefacerile luminii, dar nu le pătrund cu mintea…“ (7)
Admiraţia pentru Mitropolitul Andrei Şaguna e mărturisită în
repetate rânduri. Marele Personaj angajează, în ieşirea sa în lume, un
destin. E un adevărat erou:
„Primind darul arhipăstoriei, noul episcop, un om de‑abia de trei‑

zeci şi nouă de ani, înalt, cu umeri laţi, cu pieptul ieşit, cu fruntea mare,
cu chipul de o rară frumuseţe bărbătească şi cu toate mişcările măsura‑
te, Andrei Şaguna se arăta în faţa creştinilor ca să rostească ultimul său
cuvânt, înainte de a pleca din cercul în care‑şi petrecuse tinereţile.“
E portretul unui întemeietor. Discursul lui Şaguna, citat de Slavici,
începe cu:
„Tot omul din clipa naşterii sale, de când face întâiul pas în lume,
începe a muri…“
Şi se încheie cu acest jurământ:
„Mai pe urmă iarăşi înaintea ta, Doamne, cad şi zic: Tu, Doamne,
ştii că cătră scopul meu doresc să alerg: pe românii ardeleni din adâncul
lor somn să‑i deştept şi cu voie cătră ce‑i adevărat, plăcut şi bun să‑i
atrag…“
Ca şi alţi luptători ai anului 1848, Şaguna vrea să‑i trezească pe
conaţionalii săi din somn: să le trezească sentimentul naţional. Trebuie
să subliniem că toţi scriitorii ardeleni (ai „energiilor naţionale“) afirmă
un patos combatant. Coşbuc, Goga, Aron Cotruş, Beniuc sunt autorii
unor pagini bogate în blesteme — în teribile imprecaţii. Fanatismul
lor — ca şi al lui Cioran — trebuie numit ca semn al exasperării. Monolo-
gul de întemeietor, de conducător al lui Şaguna nu este desprins, însă,
de o relaţie imperială:
„Manifestaţiunile de onoare ce dvoastră… le aduceţi nu numai
demnităţii, ci şi persoanei mele, mă îmbucură foarte. Eu le primesc pe
acestea sub condiţiunea ca dvoastre, precum până acum, aşa şi în viitor,
veţi rămâne credincioşi Casei Imperiale Austriece.“
Fidelitatea faţă de Împărat ţine de tradiţiile majore ale românilor.
Marele Conducător, cel care a unit Crucea cu Sabia, a fost mereu alături
de Împărat. Memorandul, schiţat de Slavici, e un apel adresat Casei
Imperiale. Luptător pentru cauza naţională, scriitorul va parcurge un
adevărat traseu iniţiatic. Cărţile de învăţătură, paginile de manual nu
sunt desfăcute de rostirile unor maeştri spirituali.
Temniţa de la Vaţ trebuie să încununeze o luptă dusă fără cruţare
de sine. Fidelitatea faţă de naţiunea sa înseamnă fidelitate faţă de
Şaguna, faţă de Împărat, faţă de eternitatea lumii drepte.
Aşa că, în ultimul deceniu al secolului al XIX‑lea, el este considerat

învechit de către tinerii care vor altceva decât supunere şi disciplină.
Ultimul deceniu al veacului al nouăsprezecelea introduce în arenă
un combatant tânăr, care nu manifestă cruţare faţă de politica de

„înţelegere“. Născut la Lugoj, tânărul Popovici va intra în bătăliile poli-
tice ca autor al Replicei (mai exact: Chestiunea română în Transilvania şi
Ungaria. Replica junimii academice române din Transilvania şi Ungaria la
Răspunsul dat de junimea academică maghiară Memoriului studenţilor
universitari din România — 1892). Schiţează aci principiile federalis-
mului, principii care, după 1848, sunt frecvente în Imperiu. (8) A.C.
Popovici va fi unul dintre polemiştii care vor ataca sistematic… „Să
spargi un comitet, să sfarmi toată organizarea noastră de luptă, să prefaci
tot partidul naţional într‑un sfâşietor cimitir, să semeni vrajbă şi zâza-
nie, să colportezi minciuni şi infame calomnii, să alimentezi neîncrede-
rea între oameni, iar din aceste motive să avânţi o generaţie de oameni
de bună-credinţă: să‑i legi, să‑i duci orbeşte până la un punct şi, în
sfârşit, să cauţi ca prin surprindere să‑i prefaci în partid modest, recte
în partidul de necondiţionată capitulare, iată elementele care constitu-
iesc noţiunea trădării fundamentului de drept pe care stăm… (…) Ei
bine, Viena şi Pesta sunt azi perfect acelaşi factor: maghiarismul.“(9)
Nu s‑a subliniat suficient că A.C. Popovici face parte dintr‑o altă
generaţie: generaţia care intră în politica radicalizată de exclusivismul
Anschluss‑ului. E o generaţie luptătoare — o generaţie care se poate
sprijini pe România, întemeiată de Maiorescu, Eminescu, Slavici,
Caragiale. E o generaţie care citeşte şi cărţile fundamentale ale Statelor
Unite, ale Angliei şi ale Franţei.
Erudiţia lui A.C. Popovici — impresionanta lui erudiţie — decurge
din apelul la noile modele politice. Modele politice stimulate, nu o dată,
de cărţile lui H.S. Chamberlain, Gobineau ş.a. Gânditori pe care îi citim
azi cu strângere de inimă, uitînd că lugojeanul poate fi considerat — aşa
cum a fost socotit de Virgil Nemoianu — un neojeffersonian. (10)
În preajma Primului Război Mondial, el rămâne alături de proiectele

imperiale. E legat de un timp al credinţei. Eforturile nesfârşite, familia
numeroasă, afacerile păguboase îl uzaseră. La şaptezeci de ani, Slavici
este sărac, derutat, incapabil să înţeleagă naşterea unei lumi noi.
Închisorile mele e o carte de recapitulări mai degrabă uimite. A lup-
tat pentru neamul său, a dăruit literaturii române o operă fundamentală,
a trăit alături de Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Creangă, Coşbuc. A
fost alături de cei care au întemeiat, spiritual, România. Cărţile sale au
fost cărţi de învăţătură; au educat naţiunea română.
Campania furibundă împotriva lui, procesul, temniţa, reprezintă

un act de paricid? În închisoarea de la Vaţ totul era civilizat, suportabil,
duşmanii s‑au purtat frumos cu el. Cei pentru care a purtat bătăliile
anilor săi (mai) tineri se poartă ca nişte ticăloşi. Îi fură manuscrisele, îl
jignesc, îl încarcă de un şir de păcate. Care sunt noile adevăruri? Cum
poate să‑şi redefinească viaţa?
Care e lumea cea mai bună cu putinţă?
Lumea în care trăieşte, care‑l huiduie, e în cădere liberă:
„În curând m‑am încredinţat însă că nu numai fraţii şi surorile mele
în Traian au ajuns în doaga aceasta. Lumea întreagă‑şi pierduse, aşa se
vede, bunul-simţ, că nici germanii, austriecii, maghiarii şi bulgarii nu erau
mai cu minte decât românii. Lasă că unelteau ca nişte smintiţi unii contra
altora…“
Slavici descoperă socialiştii — oamenii Internaţionalei care ar ex-
prima Lumea Nouă. Refăcându‑şi biografia, recitindu‑şi întâmplările de
demult, bătrânului i se pare că trăieşte acum o adevărată convertire:
„… eu eram încă de acasă un om cu vederi conservatoare, care
are un adevărat cult pentru tradiţiunile naţionale în toate privinţele.
Acest cult s‑a dezvoltat sub înrâurirea lui Şaguna şi a aderenţilor lui,
prin legăturile mele cu Eminescu şi prin viaţa petrecută în mijlocul
junimiştilor. Socialiştii erau pentru mine unii dintre duşmanii cei mai
primejdioşi ai neamului românesc: zguduitorii din temelie ai vieţii
naţionale româneşti.“
Este reală convertirea bătrânului scriitor? Se pregăteşte să
întâmpine revelaţia? Sau asistăm la o retuşare de imagini?
„Asemenea oameni nu mai văzusem decât la Sibiu, unde câţiva
inimoşi ucenici ai lui Şaguna au ţinut ani de zile de‑a rândul piept cu o
lume‑ntreagă.“
Ce‑au vrut, de fapt, prietenii lui de‑o viaţă? Care‑a fost, de fapt,
sensul luptei lor?
„Vrut‑am şi vrut‑au timp de sute de ani ca vrajba şi asupririle să
înceteze, ca oamenii pe care soarta i‑a rânduit să trăiască azi ca în trecut
şi‑n viitor împreună să aibă parte de pacinicile vieţuiri împreună, să nu
se mai asuprească unii pe alţii, ci să se bucure de aceleaşi drepturi, fiind
supuşi aceloraşi datorii, fie ei români, maghiari, fie saşi, şvabi, sârbi,
ruteni ori evrei. Aceasta au voit‑o părinţii, bunii şi străbunii tăi…“
Socialiştii nu vor nici ei altceva, se minunează bătrânul om al bari-
cadelor. „Nu cumva mai apropiaţi îţi sunt pătimaşii, care se leapădă
de întregul trecut al neamului românesc şi stăruie ca românii să asu-

prească pe alţii, cum au fost ei asupriţi, şi fac neamul românesc de
batjocura lumii..“
Din nenorocire el e bătrân, zilele plăcute care l‑au luminat nu‑l mai
pot urca iar pe baricade. E bătrân, aşa că „pornirea de‑a intra în luptă nu
numai crâncenă, ci şi îndelungată“ trebuie să şi‑o potolească.
Mutat în închisoarea de la hotelul Modern, e aşezat în cameră cu
evreul Saniel Grosmann. Se împacă de minune cu el. Cu niciunul nu s‑ar fi
putut împăca mai bine, declară autorul lui „Soll“ şi „Haben“.
Închisorile mele e o carte a solidarizărilor cu cei care au pierdut răz‑
boiul. Dar este el câştigat de cei care‑au luptat, o viaţă, pentru naţiunea
română? În acest timp sărbătoresc, meditaţiile lui Slavici sunt amare. Noi
ne‑am transformat în asupritori, ne comportăm precum cei ce ne asu‑
preau odinioară:
„România Mare, zic unii (sic!), s‑a înfiinţat, ce‑i drept, dar e des-
fiinţat statul românesc, iar statul poliglot, în care se pierde, are hota-
rele deschise şi spre Bulgaria, şi spre Sârbia, şi spre Ungaria, şi spre
cehoslovaci, şi românii au să‑şi mistuie puterile vii c‑o iridentă bulgară,
cu alta sârbească, cu iar alta maghiară, ba chiar cu una ucraineană, ca
să nu mai vorbim de cea maghiară ori de milionul de evrei, acum toţi
cetăţeni cu razăm puternic mai ales în Anglia şi în America!“
Neîndoios, suspiciunile au rămas. „Soll“ şi „Haben“. Chestiunea
ovreiască în România nu şi‑a pierdut din eficacitate. Slavici va rămâne un
strateg al defensivei, mereu speriat de ceea ce ar putea să se întâmple.
A fost un luptător, dar a pierdut prea multe războaie ca să nu se teamă.
Nu va face cerere de graţiere. Nu va intra în dialog cu „lumea de azi“.
Lumea de azi se află în eroare, iar alianţele cu socialiştii evocă eroarea
pe care o traversează lumea de azi. Precum Imperiul, ea e menită, crede
bătrânul Slavici, să se prăbuşească.
Reliefuri văzute şi nevăzute

„Drumul de ţară de pe valea Crişului Alb, ajungând în apropierea
şesului, la Maghierat, se despică‑n două, şi o parte din cete o ia prin
Pâncota spre mijlocul şesului, iar alta apucă spre Şiria, ca să înainteze la
Arad şi să treacă Mureşul în Banat.
Sosind la Şiria, cetele trec de‑a curmezişul prin sat şi se opresc în
bătătura de la marginea Câmpiei.
Aici e începutul.
Satul se‑ntinde la poalele celui din urmă şir de dealuri. Din sus de
sat locurile sunt presărate cu vii, şi mai sus coasta e acoperită cu târşi,
pe culmea plaiului se vede marginea pădurilor, iar într‑un vârf ieşit
înspre Câmpie, cel mai înalt dintre toate, se ridică zidurile părăsite ale
Vilagăşului, o cetate veche, de unde ochiul străbate toată Câmpia cât
pătrunde zarea de lumină.
Iorgovan plecase de la Curtici înspre amurgul serii şi mâna drept
spre ţuguiul Vilagăşului, şi mâna iute fiindcă‑l mâna şi pe el ceva înainte.
(…)
Era înspre miezul nopţii când el ieşi dintre holdele din hotarul Şiriei
şi apucă drumul cel mare.
Plecat cu gândul de lungă călătorie în treburi grele, el era dus cu
gândul departe înainte…“
Fiecare prozator „din ţinuturile Imperiului“, de la Agârbiceanu
la Rebreanu şi de la Rebreanu la Nicolae Breban, de la Ioan Popovici
Bănăţeanul şi Pavel Dan la Sorin Titel sau Alexandru Ivasiuc, va avea
grijă să fixeze, uneori chiar de la prima frază a Operei, topografia locului.
Nimic nu‑i mai important decât locul, decât drumul, decât itinerarul pe
care îl parcurg sau ar trebui să‑l parcurgă eroii lui. Şi pe acest itinerar
vor exista numeroase semne de avertizare. Eroul ştie drumul, este un
obişnuit al lui, îl parcurge cu ochii închişi. Drumul, răscrucile, cârciuma,
biserica fac parte din fiinţa lui. Şi, fiindcă fac parte din fiinţa lui, ar trebui
înţelese/ascultate.
Din fiinţa lui Iorgovan, îndrăgostitul, ar trebui să facă parte şi
Pădureanca. În ţinut e holeră, şi el se duce la ea în pofida interdicţiilor,
după cum, în pofida interdicţiilor, alergau unul către celălalt Romeo şi
Julieta. În pofida interdicţiilor, tatăl lui Iorgovan, Busuioc, aduce oameni
la seceriş.
„Se ivise holera‑n ţară, iară Busuioc nu voia să ştie de ea.“
Holera nu este personajul principal al nuvelei. Boala nu loveşte
în secolul al XIX‑lea aşa cum lovea personajele secolului XX. Răul care
loveşte nu vine din afară, el vine din lăuntrul personajelor. Între gândul
„care o ia înainte“ şi trupul care se află într‑un anumit punct al drumului,
nu există înţelegere.
Care sunt itinerariile ce se cuvin a fi urmate, cele ştiute, văzute, care
sunt ale gândului? Ale gândului, aşa cum poate fi el exprimat, sau ale
inconştientului?
Care este locul Şiriei în acest spaţiu? Al acestui spaţiu în care

Slavici este acasă?
Scriam, şi eu ca şi alţii, că există câteva etichete lipite de literatura
lui Slavici — etichete echivalente cu neîmplinirile, ratările, neşansele
scrisului său. Slavici e tezist, Slavici e moralist, Slavici e un scriitor fără
stil. În perimetrul acestor afirmaţii sunt aşezate nu doar cărţile de raftul
al doilea, nu doar prozele fără miză, ci chiar textele importante. Moara
cu noroc, dar şi Pădureanca ar trebui să ilustreze fraza iniţială, cum că
fiecare trebuie să fie mulţumit cu sărăcia sa, fiindcă nu bogăţia, ci liniştea
colibei sale îl face fericit.
Puţini au citit cu atenţie mai departe: mai departe, bătrâna,
mama Anei, spune că ea a fost o femeie într‑adevăr fericită. Şi că, după
o viaţă fericită, i‑ar fi greu să se despartă de casa ei, pentru o căutare
problematică. Acasă a însemnat şi va însemna pentru ea totul. Ea nu
vrea să plece de acasă. Ei, tinerii, sunt însă liberi să o facă: ei nu (mai)
depind de ea. Ei au o altă viaţă.
Cu alte cuvinte, ea a trăit până acum ca un om fericit: a fost în para-
dis şi poate rămâne în această lume a fericirii. Merge în fiecare duminică
la biserică să‑şi întâlnească soţul. Soţul ei era un bărbat al credinţei,
cânta în strană: acolo, în strană, duminica, l‑ar putea vedea. Sau nu: chiar
îl vede! Familia ei e indestructibilă, ea ilustrează Ordinea lumii.
Cititorul de azi al lui Slavici ştie că soţul, care plecase înainte de
vreme şi o lăsase pe Mara văduvă, era, ca şi Ghiţă, cizmar. Şi că tatăl
Anei şi socrul lui Ghiţă îi putea dubla, în credincioşia lui, pe alţi eroi ai
lui Slavici. Nu pe foarte mulţi. Dar cu siguranţă pe unii dintre ei. Opera
lui Slavici se sprijină pe câteva mari personaje care ar trebui să ilustreze
ordinea lumii. Preotul, învăţătorul, meşteşugarul (omul lucrului bine
făcut), păstorul, ţăranul sunt centrele de gravitaţie ale „poveştii“, ale
naraţiunii. Fiecare trebuie, într‑un moment sau altul, să plece de acasă.
Să se despartă de lumea părinţilor lui, pentru alta mai ofertantă. Să‑şi
trăiască aventura, istoria personală.
Plecarea de acasă obligă, pentru Ioan Slavici, la o bună cercetare
a locurilor. El cunoaşte drumurile ca şi cum le‑ar fi străbătut cu picio-
rul, cu trăsura, călare. Se încredinţează lor, locurilor. Scriitorul e un adevă-
rat topograf care înregistrează formele de relief, dealurile, pădurile,
potecile, cele ştiute de toţi şi cele secrete. El vede fiecare detaliu al
peisajului, fiecare dificultate a traversării, fiecare spaţiu protector.
Omniscienţa sa e legată nu doar de cele cunoscute de toţi, de căile
accesibile, de locurile de retragere, de popas, ci şi de secretele lumii

acesteia — de cele ascunse.
Plecarea de acasă, din spaţiul paradisiac al liniştii domestice, îl
poartă pe eroul lui Slavici prin nişte locuri neprimitoare. Prin nişte locuri
rele. Prin nişte locuri care îşi au secretele lor. Nişte locuri care, de multe
ori, numesc cu fidelitate viaţa interioară a eroilor săi. Subteranele fiinţei.
Dacă acel acasă al bătrânei era dominat de linişte, drumurile care
duc eroul departe de casă sunt însemnate cu un şir de avertismente.
Sunt presărate de semne. Cititorul (şi culegătorul) de poveşti populare,
scriitorul care „combina“ situaţiile din basm pentru a le descoperi sem-
nificaţii noi, mai adecvate lumii în care trăim, nu se depărtează foarte
tare de „poveste“. În topografia pe care ne‑o oferă, există semne pe
care trebuie să le citim bine: există avertismente pe care trebuie să le
înţelegem sub semnul unei tradiţii. Locul numit Moara cu noroc nu este
doar han. Acolo există o moară abandonată, o cârciumă şi — ca să fixăm
mai bine detaliile — un loc de înnoptare al călătorilor.
Moara este — dacă e să o punem sub semnul Tradiţiei — locul unde
boabele de grâu sunt sfărâmate, „distruse“. Pe fiecare boabă de grâu se
află imaginea lui Iisus Christos. A distruge sămânţa, mai ales sămânţa
care poartă Imaginea, e un ritual infernal.
Moara e un spaţiu legat de acel „dincolo“ al răului. Blaga a intuit
potenţialul simbolic al spaţiului, şi Arca lui Noe îşi desfăşoară aici
întâlnirile cu Nefârtate.
În prima „epocă“ a aşezării lui Ghiţă la Moară semnul norocului e
cum nu se poate mai vizibil. El este un om al bunei aşezări, al „lucrului
bine făcut“ — familia exprimă, în continuare, buna întemeiere a lumii.
Dar numai în aparenţă.
Hanul e construit lângă moară — şi construcţia lui progresează,
fiindcă există mulţi care trec prin aceste locuri.
Cele cinci cruci din preajmă ar putea evoca şansa „locul bun“ — dar
dacă cele cinci cruci poartă alt tip de dialog? (Ioan Petru Culianu le cita
ca pe nişte „semne bune“: noi credem că ele ar marca, mai degrabă, un
loc de trecere în Împărăţia morţilor.)
Aflăm, din secţiunea a treia a nuvelei, că turmele de porci cople-
şesc spaţiul. Cât ţin luncile, pretutindeni răsar turme de porci.
Spaţiul tradiţional românesc era al turmelor de oi. Turmele de
porci evocă altceva. În porci s‑au ascuns, ştim din Biblie, diavolii iz-
goniţi. Porcul e departe de inocenţa Mielului — de simbolul pe care‑l
încorporează Mielul. Animal impur, el dă sens profesiunii de măcelar.

El semnifică violenta desacralizare a unei lumi.
Turmele de porci îşi au legile lor — legile lor secrete. În fruntea lor
se află Sămădăul — omul care poate să piardă. Care îşi poate permite să
plătească pierderile. Sămădăul poate defini o realitate perdantă.
Ca în toate prozele importante ale lui Slavici, problema banilor
(ochiul diavolului) se leagă chiar de Moara cu noroc: locul aduce câştig.
Lică Sămădăul sporeşte câştigul şi dă imagine mai limpede „norocului“
pe care moara îl poate spori. Lică Sămădăul confiscă norocul. El este
omul negru, el e prezenţa luciferică — insul sosit din subterană.
Nuvela „se întoarce“, „se rescrie“ după capitolul al nouălea —
după ce Ghiţă şi Pintea descoperă trupul copilului ucis „cu o lovitură
de pat de puşcă“. Suntem la mijlocul nuvelei. Ghiţă e în pădure („nell
mezzo del camin“), în căruţa care trebuia să‑l ducă acasă. E împreună cu
Pintea, jandarmul care trebuie să‑l însoţească. În căruţă mai e Uţa, fe-
meia pe care o ia slujnică. Ar trebui să plece în căutarea criminalilor,
fiindcă ei ar putea fi descoperiţi. Ghiţă nu‑l urmează pe jandarm, el
este dator casei sale. El rămâne un om tradiţional pentru care „liniştea
familiei“ trebuie apărată. Nu arestarea criminalului, nu înfăptuirea
justiţiei sunt importante acum, ci starea familiei — a soţiei şi a copiilor
lăsaţi acasă. Dacă în mijlocul drumului au fost ucişi o femeie, un copil, ce
se întâmplă la el acasă, fiindcă soţia lui a rămas singură?
Acasă — în noua sa casă — întâlnirea poartă pecetea „istoriilor
care au fost“, a păcatelor reale, dar şi a păcatelor posibile. Cealaltă
femeie o transformă pe Ana — o dezlănţuie, eliberează „demonia“ ei.
Femeia ucisă, copilul ucis (cu lovitura unui pat de puşcă) ne poartă în
Imperiul demonilor.
Slavici a putut să presimtă demonii care vor anima literatura
Imperiului, de la Ilse Aichinger la Doderer. Dezordinea interioară poate
creşte după nefericitul său mariaj (cu Ecaterina Szoeke), după repetatele
spitalizări, după eşecurile prietenilor săi, după moartea apropiaţilor,
după anii de puşcărie, după afacerile perdante.
Fireşte, Slavici este un erou al eşecului. Toţi bărbaţii prozelor sale
importante sunt eroi ai eşecurilor, inşi care vor rata. După oamenii de
succes, după inşii model, după Popa Tanda şi Budulea taichii, lumea
slaviciană se întunecă: personajele ei majore se afirmă sub semnul
autodistrugerii. Ghiţă şi Lică se sinucid, într‑un fel sau altul. Memorabil
personaj rămâne bătrâna: pe ea răul n‑o atinge. Pentru ea, răul nu
există. Lică este un „om bun“, incendiul a izbucnit fiindcă cineva a

uitat ferestrele deschise. Doar fiindcă cineva „a uitat“. Ea nu recunoaşte
răul fiindcă acolo, în locul unde ea şi‑a trăit tinereţea, nu existase Ispita.
Aici, la Moara cu noroc, invaziile răului sunt neiertătoare. Meta-
morfozele personajelor antrenează metamorfoza Casei. „Ce vrei tu să
faci din casa mea?“, întrebarea Anei, redimensionează noul univers:
„Ana stetea ca un stâlp de piatră înaintea lui şi asculta cu încordată
luare‑aminte, însă cuvintele lui parcă îi sunau a sec în urechi şi nu puteau
să străbată până la inima ei, tulburată de alte gânduri.
— O femeie a fost — zise ea — o domnişoară, văduvă tânără!
Mai ştiu eu cine!? Vor fi dus‑o cu dânşii, căci era tânără şi frumoasă —
urmă ea cu patimă —, plină la faţă şi la trup, iară voi, bărbaţii, nu vă
gândiţi decât la d‑alde astea.
Ghiţă rămase nemişcat înaintea ei
— Ce‑i, Ano? Ce ai tu!? zise el îngrijat, şi se apropiă ca să o cuprindă
cu braţul şi să‑i privească mai dinadins în faţă.
— Lasă‑mă! îi şopti ea înecată. Și‑l dete cu cotul la o parte. Lasă‑mă,
că‑mi vine rău când mă atingi.
— Nu te las! strigă el deznădăjduit, şi o cuprinse cu amândouă
braţele. Trebuie să ştiu ce ai! Aşa nu te‑am mai văzut…Tu nu eşti bine!
E primejdie, sfinte Doamne, e primejdie în casa mea! Ţi‑a dat cineva
ceva… Te‑a vrăjit. Ce‑i?!
Ana începu să răsufle din greu, să se înece de plâns şi să‑şi strângă
pumnii ridicaţi în sus.
— Ce caută muierea asta aici?! zise ea râzând încât i se vedeau
dinţii. Ghiţă, ce caută? Muierea ce caută? Ce vrei tu să faci din casa mea?“
„Ce vrei să faci tu din casa mea?” — iată o întrebare fundamentală
pentru înţelegerea scriitorului.
Mara e un om exemplar — e un adevărat creştin, un om activ care
reia mesajul lui Popa Tanda: mesajul oamenilor exemplari.
Lumea lui Slavici ar trebui să rămână lumea oamenilor exemplari.
Om exemplar rămâne, pentru Slavici, Andrei Şaguna, om de
încredere poate fi Miron Cristea. Ei sunt preoţii, ei sunt liderii religioşi
care au stabilizat solul mişcător al trecerii.
Dar oameni exemplari sunt şi cei care i‑au eliberat din şerbie pe
românii ardeleni. Iosif al II‑lea şi Franz Josef sunt priviţi cu un devota-
ment cvasireligios de conservatorul care e Slavici. De fapt, socialiştii
îi atrag atenţia (şi îi stimulează devotamentul) ca restauratori ai unei
ordini (mai) adevărate. Asemenea creştinilor primitivi, ei vor să resta-

ureze Adevărul. Ei urmează Calea. Slavici evocă, în câteva din nuvelele
sale importante (Moara cu noroc, Comoara), abaterea de la Calea cea
dreaptă prin ispita îmbogăţirii. A banului.
Mara nu se abate de la Calea cea dreaptă — Mara exprimă Calea
cea dreaptă.
Asemenea lui Brâncuşi, asemenea lui Eminescu sau Coşbuc, Slavici
se află într‑un Centru al Lumii. Sau, mai exact: atunci când nu sunt, eroii
lui străbat, printr‑o experienţă exemplară, drumul către el. În fiecare
dintre operele sale în proză, chiar în cele insuportabil teziste (sau
insuportabil teziste tocmai din acest motiv), el lasă impresia că vrea să
ne spună ceva foarte important pentru viaţa colectivităţii. Nimic nu e
scris „în joacă“. Chiar atunci când autorul pare vesel, deconectat, iubitor
de comedie, presimţim că în spatele momentului carnavalesc se află
altceva: se ascund adevăruri bine protejate.
Se ascund adevărurile bine protejate ale unei ştiinţe sacre.
E important să observăm că la suprafaţă iese mereu norocul —
întâmplarea fericită sau nefericită. Ar putea să existe şi minunea —
fiindcă o adevărată icoană făcătoare de minuni există — şi există sub
semnul credinţei adevărate.
Mara apare în revista „Vatra“, în foileton. Revista este rezultatul
unei alianţe. Slavici, alături de Caragiale şi Coşbuc, vrea să editeze o pu‑
blicaţie care să se adreseze iubitorului de informaţie culturală — insului
care vrea să se autoeduce.
Lumea lui Slavici trebuie să fie una exemplară. În fiecare capitol
apar propoziţii care evocă Lumea; iată, aceasta este Lumea, aceştia sunt
Oamenii. Precum adesea în scrisul slavician, există aforismul lămuritor:
aşa au fost dintotdeuna oamenii. Condiţia umană e tema, starea de
(ne)fericire, obiectul analizei. Cum literatura „conservatoare“ a lui
Slavici pune în centrul ei Familia, romanul se opreşte mai întâi asupra
familiilor Marei şi a lui Hubăr. Soţul Marei e scos repede din scenă: e
cizmar nevrednic. Celălalt cizmar important al literaturii slaviciene, Ghiţă,
pleacă „de acasă“ fiindcă profesiunea lui devenise nerentabilă. Soţul
Marei trebuie să dispară: să o lase, cu alte cuvinte, văduvă. Pandantul
Marei nu poate fi, prin urmare, o femeie, ci un bărbat, Hubăr.
Hubăr, măcelarul venit la Lipova de la Viena, îmbogăţit în timpul
Revoluţiei de la 1848, are, în momentul în care începe naraţiunea,
patruzeci şi şase de ani:
„Deşi împlinise patruzeci şi şase de ani şi era un om cu multă chib‑

zuinţă, Hubăr nu părea deloc a om care să fie tatăl lui Naţl. Lasă că era un
om bălan, cam slab şi cu obraji roşii, după înfăţişare prea tânăr, dar era în
tot felul lui de a fi ceva uşuratec, aproape ştrengăresc. Gura îi era croită
pe râs, ochii îi jucau mereu în cap, şi lucruri pentru alţii mari îi păreau
adeseori nimicuri. Deşi ţinea mult să aibă prietenie cu popa, cu beamterii
şi cu ofiţerii, se pomenea adeseori la chefuri şi cu oamenii fără trecere,
până chiar şi cu calfele lui, un lucru pe care fecioru‑său n‑ar fi fost în stare
să‑l facă. Şi mai ales asta l‑a făcut să nu aibă trai bun cu nevastă‑sa, care
era femeie aşezată, cam ţâfnoasă, şi neîngăduitoare.“
Hubăr are patruzeci şi şase de ani, tot atâţia câţi are Slavici când
începe să scrie Mara. Ar putea să fie chiar o ipostază a naratorului, una
dintre formele sale de ieşire în lume.
Hubăr nu‑şi iubeşte meseria. A plecat de la Viena (din Centrul
Lumii!) într‑un loc în care şansa sa arată altfel. E un loc în care poate să
petreacă. Nu numai sărbătoarea poate fi trăită aici, ci şi fascinaţia sub‑
teranei.
Plecat din Viena, Hubăr abandonează Centrul, locul privilegiat,
ofensează Tradiţia. Va încălca regulile: va cădea în trup.
S‑a scris foarte mult despre adulterul nefericit al lui Hubăr. Toţi
exegeţii, de la George Munteanu la Vasile Popovici, au evocat statutul
lui Bandi — fiul natural — în noua distribuţie a rolurilor. Mai puţin a fost
evocat rolul Reghinei. Reghina nu‑i o degenerată, bolnavă (nebună),
aşa cum scriu unii dintre comentatori, va înnebuni după nefericita rela‑
ţie. Ea încalcă un tabu, şi încălcarea legii lasă urme. Trupul receptează
dureros încălcarea legii.
Hubăr trăieşte fascinaţia lumii de jos, a subteranei. E o fiinţă cobo‑
râtoare. E măcelar: profesiunea, onorabilă, poate fi împlinită cu cinste.
Dar ceva se termină. Ceea ce trăieşte el — sentimentul finalului — îl tră‑
ieşte fiecare personaj exponenţial al Imperiului, de la ultimul Trotta la
Kikeritz, protagonist în Lecţia de limbă moartă. Deşi feciorul „pare din
altă spiţă“, el nu face decât să continue risipa. Sau cum spunea Burdea,
un prieten de la Viena:
„Minunat, strigă Burdea râzând din toată inima, cu glasul lui sub‑
ţire. Are dreptate! Aşa ne petreceam noi viaţa: ziua dormeam îmbră‑
caţi… nopţile ne plimbam, adică ori stăteam prin cafenele, dacă timpul
e urât… Ziua e urâtă, zgomotoasă, plină de întâmplări care ne abat de la
noi înşine: în amurgul serii începe viaţa să aibă farmec.“ (11)
Viena îl deturnează pe Naţl de la „meseria“, de la „arta“ pe care

trebuia să şi‑o însuşească. (12) Rămân de studiat similitudinile dintre is‑
toria vieneză a lui Naţl, tânăra calfă plecată prin lume să se împlinească,
şi tânărul Slavici. În Fapta omenească. Scrisori adresate unui om tânăr,
Slavici recapitulează perioada vieneză, distribuind altfel câteva accente
demne de luat în seamă:
„Neastâmpărul meu s‑a închegat încetul cu încetul într‑o idee fixă./
Un alt amic al meu, unul dintre cei mai simpatici oameni, Hosanu… îmi
vorbea adeseori despre ştiinţele medicale, despre oase şi muşchi, des‑
pre vine şi arterii, despre nervi şi despre creieri, despre funcţionarea or‑
ganelor şi despre constatările făcute despre profesorul Rokitansky în
ceea ce priveşte lucrarea organelor îmbolnăvite.“
Rokitansky şi Hirtl, profesori pe care Slavici îi citează, fie în Fapta
omenească, fie în Lumea prin care am trecut, nu erau nişte persona-
lităţi de mâna a doua. În a sa Spiritul Vienei. O istorie intelectuală şi so-
cială, 1848–1918, William M. Johnston le consacră un subcapitol impor-
tant: Nihilismul terapeutic la facultatea de medicină din Viena. „De‑a
lungul acestei cărţi am menţionat — scrie William M. Johnston —
nihilismul terapeutic ca o caracteristică a vieţii vieneze. Otto Weininger,
Richard Wahle, Karl Kraus şi Ludwig Wittgenstein au încarnat convin-
gerea că maladiile societăţii şi ale limbii sunt rebele la orice terapie.“
Indiferenţa lui Rokitansky faţă de terapie nu era decât conse-
cinţa teoriei naturii umane pe care el a expus‑o în Die Solidaritaet des
Tierlebens (Viena, 1869). La toate nivelurile existenţei, pretindea
Rokitansky, protoplasma e avidă, obligând fiecare organism să fie
agresiv şi să‑şi ucidă rivalii…“ (13)
Am văzut că Slavici începe să scrie Mara la vârsta de 46 de ani. Se
putea oglindi în Hubăr, măcelarul ispitit să privească în jos şi să cedeze
ispitei.
Iar drumurile lui Naţl prin Viena implică şi experienţa lui Slavici.
În portretul pe care îl face tânărului Slavici, Magdalena Popescu insistă
asupra bolii tânărului, ameninţat cu amputarea piciorului. (14) Scrisorile
pe care Slavici‑bolnavul le expediază sunt nepoliticos de amănunţite,
dacă e să luăm în considerare personalităţile cărora se adresează, scrie
Magdalena Popescu.
Pentru Slavici, amputarea piciorului, ca şi boala pe care o traver-
sează îl pun într‑o relaţie specială cu lumea. Ceea ce i se întâmplă ţine de
natura fiinţei. Aceasta e condiţia umană, acestea sunt impasurile pe care
trebuie să le traverseze.
Trebuie e verbul fundamental al lui Slavici: pe temelia lui se con-

struieşte totul. Amputarea piciorul nu e un moment „jenant“. Omul,
făcut din carne şi oase, ca şi alte fiinţe de lângă el, trebuie să se supună
somaţiei. El exprimă un lanţ al fiinţării. El continuă câinii, caii, fiinţele
domestice din preajmă, fiinţele sălbatice ale lumii acesteia. Este înrudit
cu ele. Protoplasma avidă a profesorului de anatomie se exprimă, mai
întâi, prin ele. Dar omul poate fi mai bine înţeles dacă priveşte cu atenţie
„viaţa animalelor“.
„Kant zice (scrie, în Fapta omenească, Slavici) ce cu aproape
două mii de ani mai înainte apostolul Pavel… a zis prin cuvintele: Nunc
videmus per speculum in aenigmate, tunc autem videbimus sicut est. (…)
Deci lumea aceasta, tot ce învăţaţii numesc «realitate» şi «adevăr» este,
precum bine zice românul, numai în aevea, o oglindă a lucrurilor tăinuite,
enigma privită din oglinda care suntem noi înşine…“
Naţl, întors „din lumea largă“, trebuie să treacă „proba“, să „dea
lovitura de măestru“. Naţl trebuie să devină maistru măcelar, aşa cum
Trică trebuie să devină maistru cojocar. Sunt lucruri care trebuie să se
împlinească pentru ca lumea „să rămână aşa cum este“. Slavici vrea, a
scris fiecare dintre criticii care s‑au ocupat de roman, să fie şi documen‑
tarist şi etnopsiholog. Dar dincolo de acestea se mai întâmplă ceva.
În opera lui Slavici există un şir de animale care stau în preajma
omului. Domesticitatea lor evocă o relaţie de esenţă. Aşa cum se va
întâmpla şi în opera lui Agârbiceanu.
„După rânduiala breslelor, calfa de măcelar care avea să treacă în
rândul măieştrilor trebuia să facă, în faţa starostelui şi a oamenilor de
încredere ai breslei, tăietura de măiestru.“
Momentul ar fi trebuit să fie sărbătoresc pentru Lipova, pentru
familie, pentru Naţl. Lovitura e o probă a virilităţii, o confirmare a
valorii: a lui şi a gintei. Tezeu înfrângea minotaurul, tânărul Naţl trebuia
să răpună fiara. Ce poate oglindi această victorie? Există, în opera lui
Slavici, mai multe înjunghieri:
„Când uşa căzu sfărâmată din ţâţâni şi Ruţ se ivi cu Lică în ea, Ana
era întinsă la pământ şi cu pieptul plin de sânge cald, iară Ghiţă o ţinea
sub genunchi şi apăsa cuţitul mai adânc spre inima ei.“
Şi mai departe:
„Când Lică se aplecă asupra ei, ea ţipă dezmierdată, îi muşcă mâna
şi îşi înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă…“
Şi finalul Marei are loc sub semnul metamorfozei — omul muşcă:
„Bandi îl lovi cu pumnul în piept, apoi, cuprins de un fel de tur-

bare, se năpusti asupra lui şi îl muşcă de gât…“
Tânăra critică (Vasile Popovici, Elena Lăsconi) a văzut în Bandi
realitatea „secretă“ a lui Naţl. El ar exprima mai bine fiinţa nocturnă a
lui Hubăr.
Naţl îl loveşte pe Hubăr, Bandi îl ucide. Desfăşurarea pune în va‑
loare abandonul tatălui, epuizarea forţelor, degenerarea. Nu raţiunea
diurnă stăpâneşte, ci dezordinea nocturnă.
Dacă familia Hubăr evocă dezagregarea vechii ordini, familia Marei
ar putea evoca naşterea altei lumi. O lume mai bună? Să ne deplasăm
atenţia către femeia exemplară, Mara, şi spre cei doi copii ai săi. Prima
dată când cei doi îşi fac apariţia e cel în care, pe plută, sunt ameninţaţi
de apele Mureşului: dintr‑un moment în altul, apele par a‑i înghiţi. Fugiţi
de „lumea duşmană“, cei doi par fără ocrotire.
În stilul ei, Mara ar vrea să‑i ocrotească. Secretul ei e tezaurul —
banii care îi vor proteja, în absenţa tatălui. În absenţa Tatălui, copiii vor
trăi alt tip de relaţie cu lumea. Persida e frumoasă, beneficiază de o
educaţie temeinică, dar prezenţa bărbatului „o umple de spaimă“.
Ratează relaţia cu Codreanu, pe urmă se teme de Naţl.
Persida trăieşte, ca şi Trică, drama imaturităţii.
Note
(1) Despre geografia literară eminesciană, Cornel Ungureanu, Epifanii, în
„Luceafărul“, 12 iunie 1991, p. 8–9. De asemenea, Ovidiu Cotruş, Meditaţii critice,
Ed. Minerva, 1985, p. 201–202.
(2) Vezi Schopenhauer, educator, în Friedrich Nietzsche, Opere complete,
II, traducere de Simion Dănilă, Ed. Hestia, 1998, p. 223–283. Pentru rolul lui
Schopenhauer în formarea lui Slavici, ca şi pentru rolul lui Eminescu şi al Vienei, Ioan
Slavici, Opere, IX, sub îngrijirea unui colectiv, p. 18–37, 608–641. Tot de aici (p. 289 şi
urm.) sunt citatele din Închisorile mele. Pentru scrierile istorice, etnografice, sociale
am folosit vol. XIV al aceleiaşi ediţii (Ed. Minerva, 1987).
(3) Despre ascensiunea antisemitismului în Imperiul Austro‑Ungar, Partea
a treia (Masculin/Feminin/Iudaic) şi Partea a patra (Crizele identităţii evreieşti) în
Jacques Le Rider, Modernitatea vieneză şi crizele identităţii, traducere de Magda
Jeanrenaud, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“ Iaşi, 1995 p. 225–363. Pentru
perioada 1867–1878, din bibliografia imensă a problemei, se pot selecta „Europe“,
no. 411‑412/juillet–août 1963, număr consacrat Ungariei: de asemenea, Kubinszki
János, A politikay antiszemitizmus Magyarországom 1875–1890, Budapesta, 1976.
Din cartea lui Jacques Le Rider, câteva pagini privind Rădăcinile antisemitismului
austriac (p. 239–241) sunt edificatoare şi pentru apariţia unor opţiuni slaviciene:
„Antisemitismul austriac «tradiţional» era constituit din mai multe ingrediente:
antiiudaismul aristocratic şi, mai ales, clerical. De la pamfletele Der Talmudjude —
1871 — ale canonicului August Rohling… la ziarul «Wiener Kirchenzeitung»,
întemeiat în 1848 de Sebastian Brunner şi devenit din ce în ce mai antievreiesc
începând cu anul 1860, scrierile catolice antisemite se înmulţesc. Ele aţâţă jarul
prezent în unele obiceiuri ale pietăţii populare… (…) Ostilitatea unor naţionalităţi
faţă de evreii solidari cu naţionalităţile dominante (austro‑germană în Cisleitania,
ungară în cealaltă parte a Monarhiei) constituie o altă componentă tradiţională a
antisemitismului austro‑ungar.“ (Op. cit., p. 239). Putem să ne facem o impresie
despre creşterea antisemitismului în Ungaria în anii şaptezeci ai secolului trecut din
Efectulu doctrinei ovreeşti în religiune şi moralu în societatea omenească de Simion
Stanojevici. Editoriu P. Alexandroviciu, Timişoara, 1881.
(4) Carol Iancu, Evreii din România (1866–1919). De la excludere la emancipare,
traducere C. Litman, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1996, p. 240–241.
(5) D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1968, p. 222–223. Vatamaniuc crede că Slavici atacă,
întâi, politica de subordonare faţă de capitalul străin. „Slavici se ocupă de modificarea
Constituţiei în mai multe articole, dar şi într‑o broşură, «Soll» şi «Haben». Cestiunea
ovreiască în România, care iese de sub tipar în decembrie 1978. El împrumută întâiul
titlu al lucrării sale de la un roman al lui Gustav Freitag, Soll und Haben, celebru
atunci. Slavici arată, înaintea lui Eminescu şi Caragiale, că modificarea Constituţiei
tindea să înlesnească pătrunderea capitalului străin în ţara noastră. (…) Politica de
subordonare a ţării faţă de capitalul străin e expusă cum nu se poate mai clar.“
(Op. cit., p. 222). Despre politica lui Bismark şi rolul ei în Congresul de la Berlin, vezi
14. Kapitel Sieg des Oportunismus, în Fritz Stern, Gold und Eisen, Deutsch von Otto
Weidt, Rowohlt TaschenbuchVerlag, 1999.
(6) Klaus, Heitman, Studii de imagologie româno‑germană, traducere şi
postfaţă de Florin Manolescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996,
p. 66 şi urm.
(7) A se compara cu monologul lui Rică Venturiano, scris, totuşi, cu un an mai
devreme. Rămâne de văzut dacă sintagmele nu apar şi în alt text al lui Slavici. Sau
dacă expresivitatea caragialescă nu‑l contaminează, involuntar, pe Slavici.
(8) Bibliografia consacrată lui A.C. Popovici este, în ultima vreme, în creştere
vertiginoasă. Există o perspectivă a memorialiştilor (Alexandru Vaida-Voevod,
Memorii, prefaţă, ediţie îngrijită, comentarii de Alexandru Şerban, Ed. Dacia,
îndeosebi vol. II, 1995), una a istoricilor (Nicolae Bocşan, Ideea de naţiune la românii
din Transilvania şi Banat. Secolul al XIX‑lea, Presa Universitară Clujeană,1997),
alta hagiografică, animată de Fundaţia Europeană Drăgan (Les precurseur de
l’europeisme. Aurel C. Popovici par J.C. Drăgan, Otto de Habsbourg, Marco Pons,
Alexander Randa, Franz Wolf, Fondation Europeene Drăgan, 1977), şi alta, critică,
susţinută de Virgil Nemoianu şi Zigu Ornea (O carte anacronică şi în 1910, „România
literară“, iulie 1998, reluată în Zigu Ornea, Polifonii. Cronică literară, Ed. Polirom,
2001 p. 335–341).
(9) A.C. Popovici, Nemernici!, în „Tribuna“, joi, 7/19 martie 1896. Gândirea

politică a lui A.C. Popovici e mai bine exprimată în cartea sa capitală, Stat şi
naţiune. Statele Unite ale Austriei Mari. Studii politice în vederea rezolvării problemei
naţionale şi a crizelor constituţionale din Austro‑Ungaria, carte care are deja o istorie
a ei. Apărută în 1906 la Leipzig, a stârnit dezbateri în parlamentul de la Budapesta.
A fost tradusă în româneşte de Petre Pandrea, care a însoţit versiunea apărută la
Fundaţiile Regale în 1939 cu un spectaculos Cuvânt înainte. Cartea a fost reeditată
de J.C. Drăgan în 1976, apoi, sub îngrijirea lui Constantin Schifirneţ (care semnează
studiul introductiv și notele), la Editura Albatros, în 1997. Ar trebui să mai transcriem
din Către prietenul cititor:
„În timpul multiplelor şi grelelor crize care sapă la temelia marelui nostru im‑
periu — a acestui imperiu chemat la o înaltă misiune —, rareori s‑a auzit glasul unui
nemaghiar, venit din Ungaria sau din Transilvania./ Sunt român născut în Ungaria,
unde am activat în calitate de membru al Comitetului Naţional Memorandist, comi‑
tet mult persecutat de autorităţile ungureşti./ Pentru că — pe la 1890 — am scris
o lucrare obiectivă despre asuprirea poporului meu, juraţii maghiari din Cluj m‑au
condamnat la închisoare. Din exilul în care sunt silit să trăiesc, socotesc, deci, că pot
să‑mi spun modesta mea părere asupra stărilor din imperiul nostru.“
Adăugăm și aceste observaţii ale lui William M. Johnston: „Modul în care Magris
descrie iluziile austriecilor legate de împăraţii lor suferă de omisiuni semnificative.
La fel ca mulţi dintre cei care se ocupă de istoria intelectuală austro‑ungară, Magris
uită să ia în considerare Ungaria. În Ungaria, loialitatea dinastică a motivat scriitori
precum Mór Jókai, iar după 1918 nostalgia habsburgică a animat publicişti ca Gyula
Szefku. Magris vede Boemia ca pe un ghimpe în coasta austro‑germanilor, fără să
înţeleagă modul în care, acolo, conflictul dintre nemţi, cehi şi evrei a dar naştere
unor talente extraordinare, în special în rândul acelora care au părăsit Boemia
pentru Viena. Încă mai dăunător în ce priveşte teza mitului habsburgic este faptul
că Magris ignoră o seamă de oameni care, deşi nu aveau încredere în Habsburgi,
au muncit cu sârg la perpetuarea imperiului: austromarxişti de felul lui Karl Renner
şi unii federalişti precum A.C. Popovici.“ (William M. Johnston, Spiritul Vienei…
(Op. cit., p. 44).
(10) George Ciorănescu, Românii şi ideea federalistă, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1997.
(11) Imagini ale Vienei nocturne, aşa cum sunt descoperite ele de tineri
studenţi din Banat, în Sorin Titel, Pasărea şi umbra, Ed. Eminescu, 1977, p. 163–171.
(12) Vezi Cornel Ungureanu, Slavici şi arta autodistrugerii la români. Cazul
Mara, în „Luceafărul“, nr. 3 (393), miercuri, 27 ianuarie 1999, p. 12–13.
(13) William M. Johnston, Spiritul Vienei…, traducere de Magda Teodorescu,
Ed. Polirom, 2000, p. 247.
(14) Magdalena Popescu, Slavici, Ed. Cartea Românească, 1977, este, alături
de Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut de D. Vatamaniuc, cea mai bună cercetare
pe care o avem consacrată scriitorului. Pentru înţelegerea condiţiei lui Slavici, Omul
care n‑a vrut să fie scriitor, p. 317–473.
A.C. Popovici şi Statele Unite ale Austriei Mari

Născut la Lugoj în 1863, se formează într‑un Banat guvernat de
alte relaţii decât cele definite de epoca lui Eftimie Murgu. Sunt între ei
58 de ani distanţă — foarte mult, dacă e să luăm în seamă schimbarea
lumii în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea. În primul rând este legat
de un violent proces de dez‑iluzionare; de dez‑vrăjire, am putea spune,
dacă avem încrederea înaintaşilor săi fie în Împărat, fie în Kossuth.
Revoluţia franceză a fost demult, ascensiunea ideilor ei — a liderilor
ei — s‑a încetinit.
Se formează în altă epocă: în lumea definită nu doar de Germania
bismarckiană, de buna relaţie cu Viena, ci şi de ascensiunea noilor forţe
politice, intelectuale — a noilor lideri. Cititor al ziarelor de pretutindeni
(fiindcă el este legat de actualitate cum puţini autori români fuseseră
până la el), e la curent cu noile idei politice ale lumii. Ştie ce se întâmplă
în Statele Unite, în Anglia, dar şi Germania, Ungaria, Rusia. Cunoscător
a vreo douăzeci de limbi, el are încredere în modelul american. Expo-
nent al spiritului tânăr, cu o excepţională deschidere spre nou, se
leagă de tot ceea ce ar putea oferi soluţii noi Imperiului, un Imperiu în
care problema naţională rămâne, pentru el, ca şi pentru prietenii săi,
centrală. Despre felul în care A.C. Popovici vrea să realizeze alianţele cu
„ceilalţi“ — să stabilizeze un front comun al românilor, cehilor, sârbilor,
slovacilor, croaţilor — va scrie cel mai apropiat aliat al său, Vaida-
Voevod. Vaida-Voevod va încerca şi o definire a personalităţii sale:
„A dispus de toate calităţile unei individualităţi geniale: memorie,
judecată clară în sinteza deducţiilor logice, pregătire enciclopedică su-
gestivă, irezistibilă asupra siguraticilor şi colectivităţilor, voce sonoră de
timbru simpatic, figură impozantă, frumoasă, virilă, ochi ageri de privire
scânteietoare. Singura lui preocupare şi ţinta vieţii a fost asigurarea
securităţii neamului românesc. Era un singuratic. Abia 3–4 prieteni
dispuneau de întreaga lui încredere personală şi politică.“ (1)
Tatăl său, ne mai spune Alexandru Vaida-Voevod, era văr cu Coriolan
Brediceanu. Excepţional lider regional, Coriolan Brediceanu va realiza,
în Lugojul de la sfârşitul veacului al XIX‑lea, o importantă solidarizare
a forţelor naţionale. Familia Bredicenilor va da României admirabili
luptători pentru unire, cărturari de seamă, artişti importanţi. Lucian
ȚBlaga, crede Pavel Bellu, s‑a format (şi) în climatul acestei familii. (2)
Este demnă de reţinut definiţia de „bănăţean“ a lui A.C. Popovici,

aşa cum o formulează Lucian Blaga:
„Această curioasă îmbinare de filosofie universală şi folclor
românesc dau articolelor sale un aer grav şi naiv, dogmatic şi pitoresc
în acelaşi timp. Am scris în numărul trecut al acestei reviste despre
înalta cultură etnografică a bănăţeanului în asemănare cu a românilor
din alte regiuni. În răstimp, am recitit articolele lui A.C. Popovici: fără să
ne aşteptăm, ne‑am convins cât de „bănăţean“ a rămas până la urmă
acest gânditor. Interesul etnografic şi dragostea pentru folclor, aproape
ipertrofic crescute, sunt o trăsătură a scriitorilor şi compozitorilor
bănăţeni. Faptul se explică, desigur, că însăşi cultura barocă a poporului
de aici reprezintă extrema diferenţiere a etnografiei româneşti. Ca
verificare a tezei noastre ne întâmpină felul de a gândi al lui Popovici.
Întâia oară un gânditor român utilizează proverbul poporal cu o
insistenţă impresionantă, alături de aforismele marilor filosofi!“ (3)
Grigore Nandriş selectează, în conferinţa inagurală a Societăţii
pentru Cultură din Bucovina (Rădăuţi, 9 iunie 1937), din Religiune
şi naţionalitate, acest text care ni se pare ilustrativ nu doar pentru
„adâncă şi sinceră religiozitate creştină“, ci şi pentru vocaţia profetică
a scriitorului:
„Dar fireasca rânduială a lumii aşa este că omul nu pentru a trupu-
lui hrană trăieşte. Ci el se hrăneşte spre a trăi. Spre a trăi cu trupu‑i,
dar mai ales cu mintea, cu inima, cu sufletul său. Căci numai din aceste
dumnezeieşti adâncuri ale făpturei omeneşti izvorăşte putinţa de
viaţă, de fericire omenească pe acest pământ. Iar pentru viaţă omului
nu îi trebuie numai pâine, ci şi cuvântul lui Dumnezeu. Căci viaţa asta
omenească toată ce‑i? Şi ce e toată lumea aceasta văzută de noi? O
scurtă viaţă de om, de câteva zeci de ani, ce însemnează? Doar sufletul
nostru de oameni muritori, când în bucurii, când în mâhniri, o ducem de
la leagăn la mormânt, dar numai o viaţă de om, de om trecător. Trecător,
pe o corabie trecătoare, o coajă de lâmâie pe o nesfârşită mare, dincolo
de orice închipuire omenească. Trecătorule semeţ, de unde vii, unde
te duci? Dintr‑o lume necunoscută, într‑o necunoscută lume. Pe o cale
de unde nu mai este întoarcere. Pe vecie! Urmăreşte gândul acesta!
Pe vecie! Cu toate ale lumii bucurii, dureri şi nădejdi omeneşti. Şi pentru
ce veniseşi din cea negură a nesfârşitelor valuri de vremi? Şi pentru ce
te duci?“
Scrie Grigore Nandriş:

„Sunt simple şi înfiorător de clare aceste gânduri în jurul
celor din urmă întrebări, pentru că vin de‑a dreptul din gândirea şi
simţirea religioasă a poporului, în sufletul căruia ele s‑au adâncit de
veacuri…“ (4)
Lucian Blaga credea că A.C. Popovici avea o „concepţie etnografică
despre cultură“. Şi îşi încheie astfel portretul din revista „Banatul“:
„În cultura noastră, A.C. Popovici, europeanul bănăţean, e cel
mai consecvent reprezentant al aristocratismului ţărănesc (s.n., C.U.).
Şi prin aceasta încă mult timp o apariţie de palpitant interes.“ (5)
Într‑o carte vie, Gh. Jurma (6) selectează şi alte opinii despre
A.C. Popovici
Prima dintre ele e datorată lui Petre Pandrea şi e extrasă din
prefaţa pe care Pandrea o pune în fruntea traducerii sale din Statele
Unite ale Austriei Mari (1938). Fără îndoială că trebuie să descoperim în
simpatia lui Petre Pandrea pentru A.C. Popovici similitudini — afinităţi
elective: amândoi cred în aristocraţia ţărănească şi în dreptul ei la expri‑
mare:
„Filosof al statului şi sociolog, tactician politic de factură
machiavelică, Aurel C. Popovici rămâne una dintre cele mai stranii, mai
complexe şi mai măreţe figuri din istoria culturii noastre moderne“.
Gheorghe Jurma descoperă un număr din „Caraşul Nou“, Oraviţa,
an II, nr. 7–8, iulie-august 1935, închinat lui A.C. Popovici. Vrednicii ziarişti
orăviţeni adunaseră elogii, de la Nicolae Iorga („Aurel Popovici a putut
să urmeze o cale greşită… Dar a fost o mare inteligenţă şi un om cu o
voinţă de fier…“) la S. Mehedinţi. De mare interes pentru cei ce acordă
atenţie geografiei politice sunt opiniile ultimului:
„Personal sunt convins că el ocupă în istoria noastră contempo-
rană un loc fără egal în ce priveşte perioada de pregătire a unităţii na-
ţionale. Într‑o conferinţă pe care am ţinut‑o la aniversarea preşedintelui
Masaryk, fiind de faţă ministrul Cehoslovaciei şi reprezentanţii cei mai
de seamă ai coloniei cehoslovace, am afirmat că bănăţeanul A. Popovici
a fost, de la Eminescu până azi, cel mai ager şi mai cinstit cugetător
politic. Putea fi un Masaryk al României. (A mers cu jertfa până acolo că
a sacrificat fără şovăire toate interesele familiei, adică ale propriilor săi
copii. Dar azi, după 15 ani de la întregirea hotarelor, ţărâna lui zace încă
în pământ străin!)“
Putea fi un Masaryk al României?

În perioada exilului genevez, Vaida şi cu Popovici ar fi trebuit să‑l
întâlnească pe Masaryk. Îl cunoşteau poate mai bine decât sugerează
Vaida-Voevod în memoriile sale. Îl întâlnise la „conferinţele“ naţiunilor
oprimate. De altfel, Memoriile lui Vaida-Voevod (vol. I, 1994, vol. II, 1995,
vol. III, 1997, dar mai ales vol. IV, 1998, apărute la Editura Dacia, în în‑
grijirea lui Alexandru Şerban) se opresc pe larg asupra relaţiilor dintre
Al. Vaida-Voevod, A.C. Popovici şi oamenii politici ai primului deceniu al
veacului. Exista o Internaţională a naţiunilor oprimate, greu de înţeles
după 1918. Popovici are o autoritate reală, nu doar în cercul lui Franz
Ferdinand, moştenitorul posibil al tronului, cel care ar fi putut aşeza o
nouă lume, o nouă Europă, ci şi între liderii naţiunilor care îşi cer dreptu‑
rile. Evident, Franz Ferdinand gândea noi relaţii în Imperiu şi căuta alte
puncte de sprijin decât cele oferite de tradiţiile osificate ale Casei Impe‑
riale. Liderii naţiunilor „de jos“ puteau deveni arhitecţii Imperiului său.
Proiectul federativ al lui A.C. Popovici viza, aşa cum au arătat şi alţii, apă‑
rarea în faţa agresiunii maghiare şi instaurarea unor noi relaţii în centrul
Europei. Din memoriile lui Vaida putem decupa un şir de momente care
fixează o strategie a rezistenţei:
„În urma sfaturilor (s.n., C.U.) lui Aurel C. Popovici, în timpul prezi‑
denţiei mele (la România Jună, n.n., C.U.) introdusesem obiceiul să mă
prezint, în fruntea unei delegaţii — cu panglicile tricolore în piept —,
la şedinţele festive şi petrecerile societăţilor surori; la slovaci Tatran, la
croaţi Zvonimir, la sârbi Zora etc. … Şi colegii din Budapesta, Cluj, Graz
etc. întreţineau prietenii cu studenţimea nemaghiară. Prin Replica, da‑
torită lui Popovici‑Dipsi, s‑a dat primul semnal al comunităţii de interese
ale viitorului generaţiei tinere nemaghiare.“
Există şi o strategie a medierilor:
„Greutatea era să te apropii de germani. Conflictul între aceştia
şi diferiţii slavi era iremediabil. Noi, românii, eram însă într‑o situaţie
intermediară, neutrală. Noi însă ne adaptaserăm mediului vienez şi
moravurilor studenţeşti.“ (7)
Aşadar, Statele Unite ale Austriei Mari se sprijină, pe de o parte, pe o
tradiţie combatantă care urcă până la Eminescu (8), pe de alta, pe relaţii
directe între liderii naţionalităţilor din Imperiu. După cum şi pe relaţii
cu cei care ar fi putut să preia conducerea Imperiului şi să reformeze
„Europa de Est“.
Cartea lui Aurel C. Popovici poartă subtitlul Studii politice în

vederea rezolvării problemei naţionale şi a crizelor constituţionale din
Austro‑Ungaria. E inaugurată de un text: Către prietenul cititor:
„În timpul multiplelor şi grelelor crize, care sapă la temelia marelui
nostru Imperiu — a acestui Imperiu chemat la o înaltă misiune —
rareori s‑a auzit glasul unui nemaghiar, venit din Ungaria sau din
Transilvania. (…)/ Pentru că — pe la 1890 — am scris o lucrare obiectivă
asupra poporului meu, juraţii maghiari din Cluj m‑au condamnat la nu
mai puţin de patru ani de închisoare. Din exilul în care sunt silit să trăiesc,
socotesc, deci, că pot să‑mi spun modesta mea părere asupra stărilor
din Imperiul nostru. Cu atât mai mult o pot face, cu cât am fost, în
mod permanent, şi am rămas şi astăzi, un convins partizan al ideii unei
Austrii Mari şi unitare.“
E clar că nici frazele de mai sus, nici împărţirea Imperiului în 15 uni-
tăţi geografice nu puteau să convină nici înainte, nici după Primul Război
Mondial. La 1906, aceste împărţiri evocau o nouă geografie europeană.
La începutul veacului, această „nouă împărţire a Imperiului“
(alături de „împărţirile“ pe care le preconiza Franz Palacky) evocă o
nouă lume — o nouă Europă. Austro‑Ungaria va purta numele Statele
Unite ale Marelui Imperiu de Est. Dacă „Lumea Nouă“ cu Statele Unite
ale Americii a fost validată de istoria modernă, de ce Europa nu ar putea
edifica, la rândul ei, Lumea Nouă? De ce modelul american n‑ar putea să
fie unul al lumii de mâine?
Cel care a înţeles că proiectul federativ al lui A.C. Popovici poate
deveni actual în cadrul federaţiei europene a fost I.C. Drăgan. El re-
tipăreşte în 1979 Statele Unite ale Austriei Mari, însoţită de un volum
de studii semnate de J.C. Drăgan, Otto de Habsburg, Marco Pons,
Alexander Randa, Franz Wolf. Cărţile deschid o serie numită Precursori
ai europeismului.
(Operaţiunea de recuperare a valorilor bănăţeneşti a „celui mai
bogat român“ al perioadei 1990–2005 ni se pare demnă de subliniat:
orgoliul miliardarului a adus la lumină nu doar nume ale locului, ci şi eve-
nimente însemnate din acest spaţiu. Memorialistica lui Iosif Constantin
Drăgan este citabilă, fiindcă paginile ei vor să inventarieze mentalităţi,
trăsături, obsesii, istorii bănăţene. În viziunea federalist‑europenizantă
a lui A.C. Popovici, Iosif Constantin Drăgan descoperă un gând
precursor şi o alianţă care îi legitimează demersurile. O autobiografie
intitulată Prin Europa, în patru volume, încearcă a regăsi tradiţii/imagini

locale expresive.)
Al doilea moment al „recuperării“ este studiul lui Virgil Nemo-

ianu, Un neoconservateur jeffersonien dans la Vienne de fin de siècle:
Aurel C. Popovici, publicat în volumul Miklos Molnar, Andre Reszler (ed.),
Le Genie de l’Autriche‑Hongrie, Paris, P.U.F., 1989, p. 31–42. Unghiul de
vedere este schimbat: nu mai e vorba de un precursor al europeismu-
lui, ci de un neojeffersonian care aparţine unui moment definitoriu al
Europei Centrale. Lucrarea lui Virgil Nemoianu apare într‑un moment
de expansiune a ideii de Europa Centrală; în 1983/1984, Tragedia
Europei Centrale a lui Kundera obţinea un copleşitor succes, declanşând
cercetări succesive importante. Însuşi Virgil Nemoianu începe invo-
când apariţia a două excelente lucrări de istorie culturală care au tratat
problema Imperiului Austro‑Ungar, Viena lui Wittgenstein de Toulmin
şi Janik (1973) şi Sfârşit de secol la Viena. Politică şi cultură a lui Carl
Schorske (1980).
Trei trăsături ar marca, crede Nemoianu, gândirea lui A.C. Popovici.
Prima — nefericită — ar fi „atracţia lui Popovici pentru noul val de
rasism şi despre atacurile sale frecvente împotriva levantinilor balcanici,
a evreilor, a triburilor şi a raselor străine de cultura europeană.“
Acestea s‑ar datora, în primul rând, „influenţei xenofobe a lui
Eminescu“ şi, în parte, unor personalităţi precum Gobineau, Vacher de
Lapouge, H.S. Chamberlain ș.a. Dar, scrie Virgil Nemoianu, „alte două
trăsături ale gândirii lui Popovici, care sunt mai importante decât prima
şi care caracterizează întreaga sa operă, sunt descentralizarea organică
şi autoritatea guvernamentală puternică. Popovici dorea ca structura
constituţională să semene cu cea din vechea doctrină engleză whig, în
care două partide, unul conservator şi altul liberal, îşi dispută puterea în
cadrul unei monarhii constituţionale moderate“. (9)
Poate că meritul cel mai important al studiului lui Virgil Nemoianu
este buna identificare a modelului american. (10) Citabile sunt şi
concluziile studiului:
„Popovici şi mulţi alţi neoconservatori au produs cu adevărat idei
novatoare. În acelaşi timp, retrospectiv vorbind, efortul lor de a menţine
într‑o anumită formă conglomeratul politic al Europei Centrale pare a fi
fost justificat din plin, iar eşecul lor, de‑a dreptul tragic.“ (11)
Adevărul e că în timpul Primului Război Mondial teoriile lui

A.C. Popovici se rectificau cu mare viteză. La question roumaine en
Transylvanie et en Hongrie (apare postum, în 1918) ar exprima opţiunile
sale pentru statul naţional român. A.C. Popovici murea în februarie 1917
la Geneva, iar cărţile sale au traversat epoci de inactualitate subliniată,
ca (aproape) orice operă de geopolitică. (12) Şi au avut parte de atacuri
deosebit de violente, unele venite chiar din partea „noilor generaţii“.
În 1910, Goga „şi ai săi“ îl priveau cu suspiciune. Dar şi de simpatii
intens subliniate, ca orice operă şi orice nume care pot da argumente
patriotismului local. (13) Construcţia şi iluzia geopolitică îşi găsesc în
A.C. Popovici unul dintre personajele lor fundamentale.
Note
(1) Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, vol. IV, prefaţă, ediţie îngrijită, note şi
comentarii de Alexandru Şerban, Ed. Dacia, 1998, p. 156.
(2) Pavel Bellu, Blaga, în marea trecere, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1970.
(3) „Banatul“, I, 1926, nr. 2, p. 6. Un studiu aparte ar trebui consacrat felului
în care A.C. Popovici rescrie Povăţuirile lui Iordache Golescu. Ideea de a realiza
antologii didactice din „povăţuirile“ lui Iordache Golescu îi aparţinea lui Eminescu
(vezi Iordache Golescu, Istorioare antologate de Mihai Eminescu, Ed. „Jurnalul
literar“, 1998, dar şi Iordache Golescu, Povăţuiri pentru buna‑cuviinţă, ediţie îngrijită
de dr. Gh. Paschia, Cuvânt înainte de Marin Bucur, Ed. Eminescu, 1975). Programul
pedagogic schiţat de A.C. Popovici trebuie legat de ceea ce Noica/Vulcănescu
numeau „rostirea filosofică românească“.
(4) Grigore Nandriş, Aurel C. Popovici (1863–1917), cu „O mărturie“ de
S. Mehedinţi. Editura Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina,
1937, p. 22.
(5) Despre „aristocraţia ţărănească“ a ardelenilor s‑a scris mult. Portretul
lui Goga din Istoria literaturii… lui G. Călinescu ne‑ar ajuta, poate, să înţelegem
mai bine personajele‑cheie ale acestui moment istoric: „Cu ochii ca apa mării, cu
faţa unei bătrâne de rasă străveche, părând tânără prin convertirea în fizionomie
masculină, Goga nu semăna cu totul a răşinărean. Totuşi, reprezenta în genere tipul
ardeleanului din punctele cele mai vechi. Era ţăran, fără îndoială, dar un ţăran de
o rasă aşa de bătrână şi neprimenită încât avea fineţi de aristocrat… Făptura lui
respira fineţea aulică fără nicio umbră de snobism, şi vorbirea lui era ţărănească şi
curtenească precum era a domnilor în hrisoave. De aici, din aceste locuri străvechi
ale Ardealului, au ieşit regi pentru coroana ungurească şi probabil că în starea de
ţărănie de acum sunt amestecate nobilităţi dispărute.“ (Istoria literaturii române

de la origini până în prezent, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 537)
(6) Gheorghe Jurma, Descoperirea Banatului, Ed. Timpul, 1994, p. 55–56.
(7) Alexandru Vaida-Voevod, op. cit., p. 27.
(8) Pentru proiectele federative ale lui Eminescu, vezi Cornel Ungureanu,
Geografie literară, Editura Universităţii de Vest, 2002.
(9) Un neoconservator jeffersonian în Viena sfârşitului de secol: Aurel C. Popovici,
în Virgil Nemoianu, România şi liberalismele ei, Editura Fundaţiei Culturale Române,
2000, p. 116–117. Despre ecourile operei lui A.C. Popovici, vezi studiile introductive
ale lui Constantin Schifirneţ la volumele Naţionalism şi democraţie (Ed. Albatros,
1997) şi Stat şi naţiune. Statele Unite ale Austriei Mari (Ed. Albatros, 1997), dar mai
ales contribuţiile lui Liviu Maior (îndeosebi Memorandul. Filosofia politico‑istorică a
petiţionalismului românesc, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992), N. Bocşan,
Dumitru Suciu etc. Dincolo de subiectivismul devorant (pentru documentele pe
care le propune), trebuie consultat Ion Rusu Abrudeanu, Păcatele Ardealului faţă de
sufletul vechiului regat. Fapte, documente şi facsimile, Ed. Cartea Românească, 1931.
(10) Ibid., p. 119.
(11) Ibid., p. 123.
(12) Paneuropa lui Richard Nikolaus Coudenhove‑Kalergi (1924) va readuce în
actualitate, pentru o scurtă perioadă, tezele lui A.C. Popovici („Singura speranţă
a Europei devastate de război era aceea de a forma câteva federaţii pe modelul
propunerilor făcute de Aurel Popovici şi ceilalţi pentru Austro‑Ungaria. Paneuropa
va include o Austro‑Ungarie mai flexibilă, capabilă să intre în competiţie cu puterile
mondiale. Engleza va fi limba vorbită în întreaga lume…“). William M. Johnston,
Spiritul Vienei. O istorie intelectuală şi socială (1848–1938), traducere de Magda
Teodorescu, Ed. Polirom, 2000, p. 341. Paradoxal, după 1918 vor apărea încă ediţii
ale manualelor sale de limbă germană. Un Curs complet de Limba Germană. Manual
pentru clasa a II‑a secundară de Aurel C. Popovici, ediţia a 14‑a, Bucureşti, 1919, poate
ilustra pedagogia maestrului. Unele lecţii (către final, atunci când elevii probabil vor
fi acumulat câte ceva), îi familiarizează pe bravii studioşi cu „iarba verde de acasă“.
Curtea ţărănească, fântâna, poarta, câinele, coliba, şopronul, grapa, secerea, coasa,
securea, păsările, prăjina, cocostârcul, hambarul, servitoarea, păstorul, mielul etc.
fac parte, de o pildă, din lexicul ultimelor două lecţii propuse de eminentul cărturar.
Fiindcă România care trebuia să înveţe limba germană era o ţară de sate.
13) În Restituiri bănăţene I, volum coordonat de Ioan Dumitru Tomoni,
profesorul Emanuel Ioan Povian scrie un studiu în care numeşte (şi) participarea
lugojenilor, mai mult sau mai puţin iluştri, la înţelegerea sau (ne)înţelegerea lui
Aurel C. Popovici.
De la A.C. Popovici la Valeriu Branişte

Unul dintre personajele de referinţă ale acestui timp al scrisului
este Valeriu Branişte, doctor în litere la Budapesta, cu o teză despre
Andrei Mureşanu, jurnalist decisiv pentru bunul mers al presei naţio-
nale. Mai întâi, la Timişoara, la „Dreptatea“. Poate că ar trebui să
începem cu felul în care îşi încheie istoria „Luminătoriul“ lui Pavel
Rotariu istoria. Scrie „Dreptatea“, nr. 1 din 1894, p. 4: „Cu sfârşitul lui
Decemvrie a încetat «Luminătoriul», după o existenţă şi luptă grea de
14 ani, a mai apărea, lăsând terenul nou înfiinţatei «Dreptăţi». Timp
îndelungat a fost acest organ singura foaie de publicitate a Banatului.
Când s‑a înfiinţat, în 1879, a avut lupte mari cu Românii guvernamentali,
care atunci erau încă numeroşi în aceste regiuni. La 1881 a acceptat
programul Partidului Naţional şi s‑a luptat pentru acesta până la apu-
nere. În ultimele cinci numere ale anului ultim a publicat Dl Rotariu,
întemeietorul şi redactorul acestui ziar, testamentul său politic. Din
acesta reies clar şi cauzele multelor neînţelegeri care au fost în timpul
ultim… Ne luăm rămas bun de la acest organ care atâta vreme a fost
sentinela neclintită a românismului în Banat.“ (1) Valeriu Branişte nu
reuşeşte să se înţeleagă cu prietenii din Timişoara şi peregrinează la
Braşov, la Cernăuţi, se plimbă prin străinătăţi pentru a afla cum se face o
publicaţie temeinică. Aşa că întoarcerea în Banat, la Lugoj, e legată de o
maturizare a luptătorului naţional, dar şi a jurnalistului. Însemnările din
închisoare, care aparţin literatului, „artistului“, sunt ţinute sub control.
În Însemnări el scrie „impresionist“, cititorul trebuie să mai aştepte.
„Cronica cea mai fidelă sunt cele 17 volume ale Drapelului cari oglindesc
acest răstimp cu multele lui frământări, cu avânturile sale, cu bucuriile
şi durerile luptei şi cu… svârcolirile neputincioase ale unei epoci sterile,
copleşite de mizerii sub greutatea unui sistem de guvernământ, care
şi‑a pus de scop exterminarea noastră naţională.“ (2) Sunt numite
impasurile, legate de schimbarea vremurilor:
„Un întreg rost de oameni s‑a perindat în acest răstimp. Oamenii
şi ideile care dominau în viaţa noastră publică, când am păşit întâiaş
dată pe teren, au apus. Altă generaţie s‑a ridicat în loc, cu alte idei şi
alte preocupaţii. Noi, tinerii însufleţiţi de la începutul anilor nouăzeci
ai veacului trecut, suntem azi „ramoliţii bătrâni“ ai deceniului al doilea
din veacul XX. Şi cu groază vedem cum ni se răresc mereu şirele şi nu
vedem răsărind în urma noastră pe cei chemaţi să ne ia locul. Simţim
slăbiciunea şi oboseala noastră, şi cu dragoste am îmbrăţişa pe urmaşi

dându‑le tot concursul de care mai suntem capabili. Dar, durere, nu‑i
vedem încă.“
Primul număr al „Drapelului“ lugojean a apărut la 1 ianuarie 1901,
bisăptămânal. Valeriu Branişte scrie despre organizarea „Drapelului“,
o pagină importantă pentru istoricul literar. Delegat „pentru redacţie“
e Coriolan Brediceanu, pentru administraţie, Isidor Pop, ţinând în pri‑
mii ani dezbateri „nu numai din Lugoj, ci şi din Timişoara, Caransebeş,
Vârşeţ, Biserica Albă“. Membri stabili în redacţie, decide Valeriu Branişte,
sunt Dimitrie Cioloca şi Gheorghe Noaghea „până au devenit profesori
la Caransebeş“, Mihail Gaşpar, Cassian Munteanu „şi diaconul Avram
Imbroane, care la începutul războiului mondial a trecut în România şi,
dezbrăcând antereul, a luptat ca ofiţer în armata română la Petroşani şi
Merişor“. Mihai Gaşpar va deveni protopop la Jimbolia, va scrie roma‑
ne care îi încântă pe Nicolae Iorga şi pe I.D. Suciu, care crede că Mihai
Gaşpar ar fi ultimul scriitor important al Banatului. Spectaculoasă e isto‑
ria personală a lui Cassian Munteanu, care anunţa un poet, un prozator
şi un dramaturg de seamă. A murit tânăr. Avram Imbroane l‑a convins
pe Camil Petrescu să se instaleze la Lugoj ca ziarist, dar perioada lugo‑
jeană a lui Camil Petrescu a fost prea scurtă: tânărul ziarist se va instala
în Timişoara, unde va scoate un ziar şi o revistă.
„În anii din urmă am avut redactor‑şef pe Caius Brediceanu,
advocat şi succesor al tatălui său (răposat la 1909) în cancelaria advo‑
caţială. Om de cultură superioară şi idei politice moderne“, scrie Valeriu
Branişte. Coleg de lupte cu A.C. Popovici, cu Liviu Brote, cu tribuniştii,
cu toţi purtătorii luptelor naţionale, între anii 1880 și 1918, priveşte la
începutul lui 1918, din închisoare, istoria:
„Războiul acesta îngrozitor, care a adus cu sine marea tragedie a
neamului românesc, resfirat în atâtea ţări şi înrolat sub atâtea steaguri,
silind frate să lupte contra fratelui, ne‑a istovit, ne‑a secat măduva din
oase, ne‑a stins floare neamului, de ne gândim cu groază cum ne vom
regăsi pe urmele acestui carnagiu.“ (3)
Note
(1) Gheorghe Iancu, Omul politic şi de cultură Valeriu Branişte, vol. I,
1859–1896, partea I, Editura de Vest, 2012, p. 184.
(2) Dr. Valeriu Branişte, Amintiri din închisoare. Însemnări contimporane şi

autobiografie, studiu introductiv de Miron Constantinescu şi Alexandru Porţeanu,
ediţie îngrijită şi note de Alexandru Porţeanu, Ed. Minerva, 1972, p. 418, 419.
(3) Ibid., p. 463.
Aron Cotruş. Revolte

Marile familii. Câteva poeme ample dedicate de Aron Cotruş Ba‑
natului ar trebui transcrise: formulele lui expresioniste pot acoperi isto‑
riile furnalelor reşiţene. Poezia eroică e mai vizibilă în Mâine (1927), an
în care Aron Cotruş crede că, preluând conducerea revistei „Banatul“,
va rămâne la Timişoara. Aicea suntem!… dă tonul opţiunilor, proiectului
cotruşian:
„Locurile‑acestea dornic bătu‑le/ străbatu‑le/ Aicea suntem!/
Pentru‑nălţarea ta de fiecare ceas, de fiecare zi/ vom răbda, vom lupta,
vom munci şi‑ndrăzni,/ părinţi şi copii,/ Banatule, Banatule!…// Ce vom
putea‑mplini/ aci,/ prin sfîşieri, prin munci lungi, prin nevoi,/ dincolo de
apă şi de pâine/ nu vom lăsa să facă alţii după noi/ mâine‑poimâine…//
Sub bolta ta ca‑ntr‑o imensă uzină albastră/ vom porunci fierului să se
mlădie după voia noastră/ vom scutura pe cei ce plâng şi dorm/ şi‑om
porunci vieţii un ritm nebun, enorm./ C‑o‑nflăcărare dârză, năpraznică
şi oarbă, c‑o patimă năvalnică şi idolatră,/ cuceri‑vom iarăşi, fir de iarbă
după fir de iarbă/ şi piatră după piatră…// Prin muncă aspră, veselă, prin
rodnic chin/ c‑o răbdare mută, supraomenească,/ sili‑vom grâul româ-
nesc să crească,/ înalt şi plin/ în largi învălurări alene,/ aşa cum niciodată
n‑a crescut,/ din al vremurilor început,/ pe şesuri bănăţene…“. Proiectul
se cere realizat mâine: „Spre viaţă nouă, pentru noi, pietroşi, atletici
oameni,/ suflete al meu, să te împrăştii, să te dărui, să te sameni,/ sub
arşiţă, prin ger,/ pe ploi, sub grindini,/ pe pământ, în cer,/ pretutindeni…//
Glia, văzduhul, ţi le‑om preface în tumultuoasă uzină albastră/ unde
legea fi‑va unică, imensă: munca noastră/ aprinsa noastră sete spre mai
bine,/ spre uriaşe‑mpărăteşti destine/ în fruntea ţării şi a neamului, cu
tine/ doinitorule, răsfăţatule,/ Banatule,/ Banatule./ Banatule!..“ Reşiţa
este centrul acestei lumi a torturii şi a speranţei: „s‑or îngrozi/ într‑o zi/
sălbatici‑mpăraţi ai fierului/ de isprăvile cotropitoare‑ale minerului…//
foamea ce scurmă, roade şi latră/ acuma în el,/ cu gheare de oţel/ îl va
zgudui‑ntr‑o zi./ şi nu va rămânea, cât vezi, pe‑aci/ piatră pe piatră…//
azi îl sugrumi şi vlaga i‑o storci/ pentru fanarioţi, balcanici porci/ ce pe‑al
ţării trup înfriguraţi culeg/ comorile toate, belşugul întreg…// o, nu

va trece mult şi‑ntr‑o zi/ călcâiul, pumnul românesc te va‑mblânzi/
împilătoare de străină viţă,/ Reşiţă, Reşiţă!…“
Un proiect care vorbeşte despre naşterea unei lumi noi, în care
geneza numeşte o regiune magnifică: un loc în care metamorfozele
miraculoase pot avea loc. Şesurile, uzinele albastre sunt ale acestui loc
pe care trebuie să se întâmple minunile: nu altfel decât prin muncile
aspre, în „rodnic chin“. Pe graniţă revine asupra suferinţelor de odi-
nioară din aceste locuri: „Graniţa flămândă,/ flămândă, sângerândă,/
gând românesc la pândă…/ graniţă‑osândă,/ zare şi foc şi izbândă, —
m‑opresc aici, la marginea satului/ în ziua ce moare/ şi parc-o simt,
zvâcnindu‑mi sub picioare/ ruptă‑n două — inima Banatului…“. E clar
că, nu numai după exil, Aron Cotruş trebuia exclus din cataloagele
stângii. Iar după 1945, el va fi un preţios vânat pentru cei cei care doreau
internaţionalismul proletar, victoria comunismului în întreaga lume.
Primul studiu temeinic despre Aron Cotruş îl scrie Ovidiu Cotruş,
nepot al său, şi el vânat de regimul comunist:
„Poezia lui Aron Cotruş, caracterizat de Lovinescu drept «un
Blaga prolix şi truculent», este, în prima ei ipostază, o lirică a dislocării
(versul «Eu mă ucid mereu din groaza că ucid» din poezia Sătul de viaţă
şi flămând, din volumul În robia lor, poate servi drept motto activităţii
sale poetice), produsul unei conştiinţe torturate, căreia i se refuză orice
putinţă de limpezire. Gestul grandilocvent, ritmul abrupt, comandat
doar de bătăile precipitate ale unui suflet fremătător, avalanşa de verbe
şi de adjective care se opintesc zadarnic să cuprindă într‑un nesfârşit
al determinărilor ceea ce scapă determinărilor, cuvintele revărsându‑se
tumultuos ca o stihie, fără să recurgă decât rareori la mirajele metaforei,
tonul de permanentă declaraţie patetică, eşuând, în momentele mai
puţin inspirate, în simplă declamaţie retorică prin care Aron Cotruş se
integrează climatului expresionist. (…) De altfel, poezia lui Aron Cotruş
este mai tributară expresionismului german decât poezia lui Blaga.
Între cei doi poeţi ardeleni există o profundă diferenţă de temperament
artistic. Versuri ca «Sunt beat/ Şi‑aş vrea să dărâm tot ce‑i vis/ Ce e
templu şi‑altar» sună strident în poezia lui Blaga, rod al opririlor sale în
faţa miracolelor firii. Poezia lui Aron Cotruş este, dimpotrivă, expresia
neputinţei de a se opri; ea se desfăşoară într‑un climat de frenezie
neîntreruptă, potrivindu‑se caracterizarea dată de Rilke, cu o uşoară
nuanţă devalorizatoare, poeziei lui Richard Dehmel, ca o creaţie în stare
de rut.“ (1)
Observaţia că „poezia lui Aron Cotruş este mai tributară expre-

sionismului german decât poezia lui Blaga“ s‑a mai făcut, fără reproşuri
care să pună în cauză originalitatea autorilor. Dimpotrivă, ea sugera un
tip de apartenenţă la poezia modernă.
Aşadar, trebuie să observăm că între Aron Cotruş şi tradiţiona-
liştii generaţiei sale există deosebiri de esenţă. O contextualizare mai
prielnică putem realiza în cadrul larg al liricii expresioniste. Werner
Mahrholz (2) numea patru direcţii ale expresionismului: activistă,
primitivistă, gotică şi barocă. În timp ce concepţia lui Blaga (crede Ovidiu
Cotruş) ar corespunde goticului şi primitivismului, Aron Cotruş este,
înainte de toate, un exponent al activismului. Dar nu ignoră, dimpotrivă,
celelalte componente numite de Marholz. Există în scrisul lui Goga,
al lui Aron Cotruş sau Emil Cioran ceva insondabil, aparţinând unui
inconştient colectiv care îşi bolboroseşte somaţiile. Undeva, în adânc,
filoanele secate ale locurilor, odinioară paradisiace, îşi strigă blestemul.
Adâncurile evocate de Blaga, Crainic, Pillat, Voiculescu sunt so‑
lidare cu întregul. Sunt „funcţionale“. Asigură demnitatea şi nobleţea
rodirii. Protejează o rodnicie a lumii.
În adâncurile lumii „sale“ Aron Cotruş poate descoperi doar o
infinită suferinţă. Horia, zeul tutelar al universului cotruşian, e văzut
doar în clipele — enorm dilatate — ale supliciului. Roata, simbol al
reîntoarcerii ciclice, al biruinţei ordonate a omului asupra naturii, a
devenit instrument de tortură. Autorii tradiţionali, gândiriştii de mai
târziu, se nasc într‑o ţară liberă şi scriu în numele opţiunilor lor de oa-
meni liberi. Aron Cotruş, ca şi Slavici, Goga sau Emil Cioran, se naşte
într‑un Imperiu în care românii trebuiau să se apere. În adâncurile lumii
sale, Aron Cotruş va descoperi doar imaginile halucinante ale dizarmo-
niei şi, odată cu ele, îndreptăţirea revoltei. Martirajul lui Horia presu-
pune sfinţenia naţională, dar şi demonia puterilor subteranei. Statutul
de poet era legat, aici, de cel de preot şi de apostol. Tradiţionalismul
gândiriştilor, este, în ultimă instanţă, raţional. Aron Cotruş trăieşte
într‑o lume în care mirajul progresului l‑a rupt pe om de rădăcinile sale,
de întregul său, aruncându‑l într‑o lume invalidă. Omul‑fragment, omul
ciung, insensibil, prăbuşit în timp va fi invocat de poezia apocaliptică a
lui Cotruş. El va reveni în proza lui Rebreanu, cu determinări sociale mai
precizate.
Să nu facem greşeala de a crede că Aron Cotruş a intrat în lite‑
ratură înzăuat în armura lui de poet‑profet. Născut la Haşag, sat din
Munţii Apuseni, în 1891, a fost, ca toţi poeţii ardeleni ai începutului de

secol, tentat de luminile semănătoriste. Primul volum, apărut la Orăştie
în 1911, intrând în tiparele vremii. Ca orice poet român al începutului de
secol, tânărul autor resimte prestigiul eminescian.
Ce însemna epigonismul eminescian la începutul secolului?
Nimic altceva decât transcrierea voinţei de a fi în literatură. Între lumea
aceasta, care aparţine răului, şi lumea idealului, poetul poate opta, prin
mijlocirea modelului eminescian, pentru cea de-a doua. Între idolatrul
eminescian şi lume (lumea care l‑a exilat/torturat pe regele poeziei) se
cască o prăpastie, „un gol istoric“. Rege atotputernic al unei ţări imagi‑
nare, poetul nu optează pentru ceea ce s‑ar numi program naţional. Mai
degrabă Minulescu va fi cel care îl va ajuta pe adolescent să se apropie
de poezie: de tărâmurile exotice ale unei realităţi mirabile.
Literatura lui Aron Cotruş nu o continuă vizibil pe cea a lui Goga;
Cotruş vine din alt spaţiu social şi numeşte alt tip de apropieri.
Educaţia central-europenă. Între 1911 şi 1913, Aron Cotruş studiază
la Facultatea de Litere a Universităţii din Viena, spun biografii săi, dar
n‑avem nicio mărturie mai amplă asupra anilor petrecuţi acolo de poet.
Urmele studiilor sunt puţine şi, dacă e să facem comparaţii, nesemnifi‑
cative. Putem înţelege că n‑a frecventat cafenelele literare şi n‑a legat
prietenii memorabile. Într‑o Vienă în care frecventau, uneori, aceleaşi
cafenele Lenin, Freud, Troţki, Stalin, Hitler, Aron Cotruş n‑a năzuit către
triumfuri naţionaliste. Nu spera în apropiata înfăptuire a României Mari.
Va fi prieten cu Franyó Zoltán, mai târziu (1923) se va căsători cu pianista
Szanto Elisabeta.
Putem reface perioada vieneză a lui Aron Cotruş pornind de
la volumul Sărbătoarea morţii (1915). Poetul propune accente ex‑
presioniste viguroase, deloc străine „lirismului de război“. Inte‑
resat de poporul zdrenţăros, murdar, flămând, torturat de incen-
diul apocaliptic, evocând ţărani îmbătrâniţi fără vreme, el este mai
degrabă un contemplator al dezastrelor, decât un rapsod a naţiunilor
oprimate. Paradisul devastat, tema fundamentală a scrisului transil‑
van, dar şi a literaturii agonice a Imperiului îşi descoperă în Aron Cotruş
un poet de anvergură:
„Ard case mari, jirezi de fân şi paie/ În groaznicul incendiului vezu‑
viu/ Ard flăcările ca un fluviu/ Şi‑un biet popor de‑avuturi îl despoaie./…
…/ Fug flăcările‑ntruna, fără frâu,/ Şi ard hambare aurii de grâu/ Şi‑n
pocnete porumbu‑n poduri arde./ Şi limbi de foc se‑ntind peste clădiri,/
În zăpuşala grea, care omoară/ Şi ca nişte… şerpi de pară/ Se‑ncolă‑

cesc pe plopii albi, subţiri// Şi peste cele‑nsângerate unde/ În salturi,
ca nişte pisici bizare/ S‑aruncă sprinten, cine ştie unde,/ Iar şurile schim‑
bate‑n stâlpi de jar/ În noaptea sângerie par/ Schelete de‑animale‑ngro‑
zitoare/ Din lumi unde nu‑i pace, nici visare.“
Aron Cotruş propune reportaje de pe front, aşa cum vom descoperi
destule în lirica expresionistă a războiului. Nici Franyó Zoltán, nici Endre
Károly, nici Miroslav Krleža nu sunt preocupaţi de alt tip de imagini.
Azi, cercetătorul e tentat să lege tema Bruder Feind — frate duşman —
de tentativa poetului de a se sustrage luptei. În realitate, ea era una
dintre temele pacifismului german, francez, rus etc. Toţi scriitorii‑ostaşi
ai Imperiului vor publica, la întoarcerea de pe front, texte asemănătoare
acestuia:
„O, prieten scump ori drag necunoscut/ Un singur gând/ a mai
rămas în creieru‑mi de rând:/ Un gând de‑a mă târî prin noaptea oarbă/
Prin şanţuri, prin noroi,/ Printre cadavre de eroi/ — De‑a te găsi, o prieten
bun ori duşman/ Şi de‑aţi întinde mâna mea de frate…“
România Mare şi proiectele tinerei generaţii. Unirea, scriam altă‑
dată, descătuşează energiile naţionale. Proiectele tinerilor, fie că se nu‑
mesc Lucian Blaga, Camil Petrescu, Cezar Petrescu sau Nichifor Crainic,
sau Călinescu, sunt teribile. Ele aparţin unui moment al Renaşterii româ‑
neşti. Excesele/erorile de mai târziu sunt ale acestui timp ce trebuia să
definească România Mare. (3)
Titanismul cotruşian se integrează firesc în acest timp al Renaşte‑
rii. În acest moment sărbătoresc, în care Blaga devine dintr‑odată ce‑
lebru cu Poemele luminii, când Rebreanu consacră o extraordinară vo‑
caţie epică prin Ion, Aron Cotruş e prezent în librării cu două plachete
de versuri. Prima, România, este, dacă privim evenimentul de la înălţi‑
mea zilei de azi, o apariţie simbolică. Cartea încearcă să dea echivalen‑
ţe, printr‑o nouă Cântare a României, şi celuilalt moment de Renaştere,
cel gândit şi animat de cei de la 1848.
România e un jurnal, am spune noi astăzi, început în zilele
dezastrului şi încheiat în momentul înalt al victoriei. Poetul expresionist
foloseşte, fără restricţie, superlativele. E tumultuos, hiperbolic, uneori
şocant‑pleonastic:
„Un gând mai robitor, mai neîmpăcat/ Ca lepra ori ca ciuma/
Mă chinuie şi‑acuma,/ Mă chinuie, mă sfâşie mereu,/ Îmi izbeşte carnea,
creierul aprins:/ Vor fi oare vane,/ Durerile, sforţările supraumane/

O, neam al Meu!“
Se întâmplă un lucru esenţial cu soldatul Imperiului care, în Alpi,
află că România e înfrântă pe toate fronturile. Naţiunea pare, pentru
totdeauna, condamnată. Moartea capătă o imagine şocantă: e moartea
neamului său. Experienţă iniţiatică, moartea şi învierea articulează altfel
fiinţa poetică. După viziunile dezastrului, urmează viziunile paradisiace:
„Şi inimile toate, cu‑ntregul foc al lor/ S‑or frământa în toate/ Mâ-
nate răzbitor/ Mânate tot spre râvna a tot ce nu se poate…/ Şi dorurile
noastre etern neîmplinite/ Trufaşe, fascinante, titanice ispite/ … …/
S‑or opinti sălbatic,/ Vor sângera‑n avântul spre lucruri uriaşe,/ Într‑o
neînfrânată, vastă, sublimă frenezie,/ De dragu‑ţi — ROMÂNIE!…“
Poemul România mi se pare simptomatic pentru momentul în care
poetul‑profet îşi rescrie literatura de până acum sub semnul drumului
către paradis. Neamul său nu mai este un neam „exclus“, el poate fi.
El trebuie să fie. Războiul a demonstrat că miracolul este posibil.
Într‑un limbaj tipic scriitorului ardelean, poetul mişcă nu numai ima‑
gini grandioase, ci şi personaje titanice, elocvente pentru acest timp al
Renaşterii:
„Bărbaţi bronzaţi, cu braţe, cu umeri de fier/ Şi iuţi, vânjoşi, voinici,
cu ochi de copii,/ Culca‑vor brazde grele în soarele de foc/ Cu râsete şi
glume…// Prin holdele bogate/ Bărbaţi, femei/ Şi fete cu roşii flori în
plete,/ Aprinşi parcă de‑o aspră, eternă sănătate,/ Vor secera cu spor,/
Puternica făină a caldei pâini de mâine.“
Versuri (1925) sacralizează locurile, descoperă har munţilor,
pustei, cărăruilor, codrilor. La Voiculescu, la Crainic, chiar la Pillat şi la
Lucian Blaga, tensiunea ascensională separă relieful sacru de condiţia
lui pământească: ţara urcă la cer. La Aron Cotruş, ţara rămâne. Capătă
o concreteţe nouă. Ceea ce se întâmplă aici, în preajma noastră, este
extraordinar. El, poetul, este solidar cu lumea de aici, cu pământul, cu
necuvântătoarele, cu de‑formarea, cu dizarmoniile pe care le propune
pământescul. Bivolii este, în acest sens, poemul exemplar:
„Pe şesul vast, prin sclipitor noroi,/ se mişc‑ursuzi, cu paşi în‑
ceţi, greoi,/ prin stuful de la margine de baltă…/ noroiul umed, încă,
în apus/ le dă un luciu straniu, de nespus,/ de monştri‑aduşi din lumea
cealaltă…“.
„Din cealaltă lume“: iată o sintagmă care trebuie să ne reţină
atenţia atunci când scriem despre Aron Cotruş. Universul orb de acolo
îşi trimite mesagerii aici. Forţele oarbe ale adâncurilor se întrupează, îşi
manifestă extraordinara lor vitalitate. Apariţia lor e neobişnuită, uneori
aparţinând acelui mysterium tremendum care numeşte sacrul.
Dedicat „Părinţilor mei“, volumul În robia lor (1927) începe a
definitiva scenariul neamului ales:
„Spre văile nemărginite ale nopţii mă cobor visând,/ Cu trupul încă
tânăr şi arzând,/ Cu creştetul încoronat de soare/ Împărat pe‑o sărăcie
dârză şi fără hotare!…// Ca un haiduc/ Greu‑uşor de doruri netrăite,
eu mă duc… mă duc…“
Împăratul şi haiducul vor evoca, de acum, pământescul. Aparţinând
scenariului răsăritean, aceşti eroi ai „epopeii neamului“ vor năzui către
întemeiere. Un alt termen, şi el încărcat de toată zgura constelaţiilor
simbolice, îşi face loc în poezia lui Aron Cotruş: rob. Şi un termen din
ce în ce mai implicat în istoria socială a locurilor: dezrobire. Vitalismul
transilvan al poeziei lui Aron Cotruş va fi din ce în ce mai dependent
de vehemenţa celor doi termeni. Ieşirea din miraculoasa geografie
a „strămoşescului pământ“ va avea loc pe porţile dezrobirii. Scriitor
al unei ginte vechi, Aron Cotruş va scrie, cu fiecare carte a sa, istoria
Neamului ales. Moştenitor — încă — al mentalităţilor formate într‑o
Austro‑Ungarie imperială, Aron Cotruş vrea să regăsească, prin ai săi,
atotputernicia Vienei — Centru al lumii.
Mâine (1928) evocă etapele epopeii româneşti. Este marşul eroic
al celor ce au fost: al celor ce îşi afirmă prezenţa abia acum. În acest
volum al provinciilor mirifice, al frumosului basm al lumii ce va fi, apar,
tot mai frecvent, uriaşii: uriaşii însetaţi de istorie. Mizeria ţăranilor e la
fel de copleşitoare ca şi mizeria celor din munţi. Pătru Opincă, Ion, dar şi
Minerul, dar şi Muncitorul („Oricâte sângeroase fărdelegi ai face/ Mai jos
nu poţi cădea vreodat ortace!…“) Aceştia, dar şi Ion Codru („pădureţ
oier“) sunt personajele îndreptăţite să dărâme această lume criminală.
Nu aceasta e ţara pe care o visa (şi despre care scria) poetul în 1918. Fa-
narul s‑a mutat la Bucureşti, crede, ca şi alţi ardeleni, Aron Cotruş:
„… o, când voi coborî odat’ din munţi/ oameni tari, oamneni crunţi,/
oameni de fier, de omenie/ ce trebuie să vie/ ca prin minune/ să facă
să răsune/ de munci/ de porunci/ şi de vreri româneşti/ un nou vitejesc,
românesc Bucureşti.“
Aron Cotruş nu este aici, cum va crede Ov. S. Crohmălniceanu,
un poet al extremei drepte (4); e un autor din provincie care priveşte
cu circumspecţie către Vechiul Regat, ca orice intelectual din vestul
României Mari. În noua ţară, poetul caută centrul imperial şi nu‑l

găseşte. Desigur, textele vor hrăni o extremă dreaptă care îşi vrea
ieşirea în lume. După cum vor servi şi stângii care încearcă, tot mai des,
acţiuni propagandistice. Cert e că, în viitoarele cărţi, Minerii (1937) şi
Ţara (1937), regăsim energia şi febra declamatorie din anul în care se
întâmplase miracolul. Deja supradimensionate. Lirismul visceral al
poetului evocă, din nou, o rea aşezare a lumii: în pântecele pământului
nu mai vibrează actul sacru al germinaţiei cosmice, ci efortul, fără sens,
al muncii. În Ţara, unii au văzut un elogiu al mişcării legionare, cum
probabil şi este. Cu Eminescu (1939), Aron Cotruş încearcă o definiţie a
poetului naţional ca „năprasnic bard/ în care toate clopotele neamului
ard/…/ pisc al cântecului meu rebel/ crescut sub fulgere de vânturi şi
oţel/ cântec pe care azi ţie unuia ţi‑l aduc,/ în închinarea idolatră,/ ca unui
drept, neprihănit voievod, un îmbătrânit, pleşuv, haiduc/…“
Eminescu rimează cu Schimbarea la faţă a României, aşa după
cum opera din deceniul al patrulea are numeroase similitudini cu
aceea a lui Cioran: ambele îşi trag rădăcinile din „tradiţia imperială“ a
Ardealului. Dar şi din obsesia pământului sterp, în care rădăcinile mor.
Şi ambele se slujesc de o retorică grandilocventă, tipică delirurilor pa‑
triotarde. Rapsodie dacă şi Rapsodie valahă (1942, 1941) sunt ultimele
texte triumfale, dintr‑un timp în care miracolele se pot iar, crede Aron
Cotruş, împlini. Ele încheie o epocă în care „poetul naţional“ voia să scrie
epopeea neamului, aşa cum visa fiecare autor important al Răsăritului.
De la Crnjanski la Andrici şi de la Sadoveanu la Ismail Kadare, o seamă
de autori răsăriteni voia să dea glas întemeierii. Miracolului împlinit la
1 Decembrie 1918 i se va adăuga, crede Aron Cotruş, miracolul victoriei
în Răsărit. Credinţele sale de om al pământului îl făceau să spere. Un
imperiu ateu e o voce a întunericului, aşa că misiunea neamului ales
ar fi să nimicească bolşevismul. El trebuia să fie cronicarul, cântăreţul,
el ar trebui să preia mesajul eminescian. El trebuia să celebreze victoria,
să fie autorul odelor, al epopeii noii lumi.
În 1945, când guvernul Groza se instaurează la Bucureşti, e limpe‑

de pentru toată lumea că România a pierdut războiul. Ar fi trebuit să
fie limpede mai de mult; dar există o capacitate de autoiluzionare a poe‑
tului, care îl sustrage unor judecăţi elementare. Aşa că îi va scrie lui Petru
Groza, uimit că nu i se trimit drepturile băneşti. Acolo, la Madrid, dar şi în
Polonia, dar şi la Arad sau la Timişoara, nu şi‑a făcut decât datoria, cum
poate Ţara să nu‑şi plătească datoriile faţă de el? Petru Groza e, ca şi el,
ca şi alţi prieteni comuni, un fiu al Ardealului. El e gata să se întoarcă
acasă.
Dar acasă nu mai există pentru Aron Cotruş. România este ocupată
de cei care au câştigat războiul, iar învingătorii îşi vor proclama legea lor.
Spania e singura ţară din Europa care îi va accepta pe românii care
au trăit iluzia regalităţii neamului. Pe cei care au pierdut războiul cu co‑
munismul, cu Naţiunile Unite, cu civilizaţia modernă. Madridul devine,
pentru ei, noul centru al lumii, iar Spania, noua lor patrie. În Europa,
Spania rămâne un loc în care se pot retrage naufragiaţii corăbiilor scu‑
fundate.
În 1945, atunci când îşi începe exilul, Aron Cotruş are 54 de ani.
E un poet care şi‑a încheiat, practic, opera. E o operă închinată zeilor na‑
ţionali, neamului care intra în istorie, puterii sale de a înfrunta vremurile.
Titlul de rapsod al latinităţii, de „cel mai mare şi reprezentativ din aceste
zile grozave pe care le trăieşte Europa“, cu care îl înnobilează Francisco
Sureda Blanes, e mai mult platonic; nicio istorie serioasă a literaturii nu
consemna superlativele altfel decât ca pe o curiozitate. Etapa spaniolă
a exilului, presărată cu numeroase momente omagiale, nu‑i mai puţin
dramatică pentru autorul care‑şi pierde reperele. Drumuri prin furtună
(1951) versifică mai vechile pagini, dar deplasează accentele asupra bolii,
morţii, asupra dezastrelor. Poemele sunt „variante“. Aproape toate po‑
eziile par a avea şi alte versiuni. Poetul nu mai e un inspirat, nu mai e un
ales, trăieşte umilinţa înfrângerii. Apar tot mai des Rugăciunile, semn al
unei convertiri. Din ce în ce mai des, Cotruş apelează la metrica poeziei
populare. Şi aşteaptă, precum întregul exil, bătălia cea mare, cea care să
elibereze ţara. Un alt Pătru Opincă îi evocă „pe cei ce nu se mai întoar‑
nă/ din a Siberiei grea, veşnică iarnă…“ O variantă a celebrului Ion de
odinioară evocă „muscalul“ care întinde mâna „ciocoiului cel nou“.
Apare şi Horia, personajul tutelar al scrisului cotruşian. O Doină rescrie
Mioriţa:
„Cum sui, cum nu sui,/ unde ochii‑mi pui,/ un gând ca un cui/
mă‑njunghie, şui:/ uite turma!… Nu‑i!…// Caut‑o, de poţi,/ printre anii
hoţi,/ peste munţii toţi!…“
Scriitorul a rămas singur, condiţionat tot mai insistent de realitatea
sa biologică. Nu mai întrupează atotputernicia lui Noi. Duşmanii vin din
altă parte: sunt anii‑hoţi care îl apropie de un necunoscut ameninţător.
Poate că niciun text nu a fost atât de citat, reluat, recitat, interpretat în
literatura exilului ca Mioriţa. Semn al identităţii naţionale, ea evoca un

sacrificiu definitoriu pentru condiţia umană, aşa cum se exprimă ea în
Carpaţi.
Exilul spaniol al poetului e evocat de Vintilă Horia, şi el madrilen
după îndelungi peregrinări:
„Matca stilistică a funcţionat fără greş şi, pretutindeni, vreau
să scriu pe toate graiurile întrebuinţate de scriitorii români între 1948
şi până astăzi, a apărut acelaşi fel de a fi sau de a reprezenta ceea
ce cineva a numit aşa de frumos la Paris o fiinţă românească, în sen‑
sul heideggerian al cuvântului, pe care Blaga îl numise altfel, însă cu
aceeaşi tărie esenţială. De la Buenos Aires i‑am scris şi mi‑a răspuns. (…)
… ne‑am revăzut la Madrid, oraş în care s‑au găsit în acei ani de după
război, într‑o permanentă polemică, Cotruş şi Busuioceanu, apoi,
Stamatu şi cu mine, transformând capitala Spaniei într‑un loc de înaltă
cultură românească… Cotruş a plecat în America, Busuioceanu a murit
într‑un sanatoriu…“
Tabloul cronologic al ediţiei lui Alexandru Ruja (din care am
extras textul de mai sus) enumeră şi sărbătoririle de care are parte
poetul în Spania. În 1952, scrie editorul, au avut loc ample festivităţi cu
prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani. Participă asociaţii culturale din
Germania, Austria, Argentina, Brazilia, Canada, S.U.A., Franţa, Anglia,
Mexic, Portugalia, Italia. Festivităţi au loc la Roma, unde Yvonne
Rossignon, şi ea în exil, vorbeşte despre Semnificaţia poeziei lui Aron
Cotruş. E preşedinte al Cercului Român pentru Uniunea Latină. E ales
academician corespondent al Academiei Regale de la Barcelona. Publică,
în 1954, Rapsodie iberică, ediţie bilingvă, cu un studiu introductiv al lui
Francesco Sureda Bloanes, care îl aşază între cei mai mari contemporani.
Între Volga şi Mississipi (1954), poem scris la Madrid, ar trăda apre‑
hensiunile omului tradiţional faţă de „împărăţia cantităţii“, ca să folosim
o sintagmă guénoniană. Din dreapta eşichierului politic, Aron Cotruş
anatemizează America fiindcă a fost alături de Rusia în Războiul Sfânt.
Poetul‑profet se simte în largul lui anunţând noua apocalipsă:
„Ce ne‑or aduce năbădăile zarului?/ Temniţa rublei? Babilonia dola‑
rului?/…/ Cazanele toate‑au început să fiarbă/ între omul atlantic şi Rusia
oarbă,/ între cântecul glonţului şi‑al târnăcopului,/ între rublele morţii şi
dolarii potopului,/ între urletul roşu şi munca măreaţă/ între moartea ce
mântuie şi‑o viaţă…“
Scris înainte de plecarea în Statele Unite, poemul pare testamen‑

tar. (5)
Poetul nu obţine viză de stabilire definitivă în America. E un
exponent al dreptei europene. În Statele Unite, exilul său e definitiv.
Ca şi alţi poeţi ai exilului, ca şi Voiculescu, Aron Cotruş trăieşte
fervoarea convertirii. Poetul caută un loc pentru rugăciune.
Note
(1) Ovidiu Cotruş, Elemente expresioniste în poezia românească, în Meditaţii
critice, p. 238–239.
(2) Ibid., p. 233.
(3) Cornel Ungureanu, Literatura Unirii, în „Orizont“, 1 Decembrie 1991, p. 11.
(4) G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent,
Ed. Minerva, 1986, p. 842. Pentru o comparaţie cu poezia activistă germană, vezi
Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II,
Ed. Minerva, 1974. O poetică a strigătului de Ion Cristofor (vezi Ion Cristofor, Aron
Cotruş. Între revoltă şi rugăciune, Cluj‑Napoca, 2003, p. 61–78) remarcă, pe urmele lui
V. Fanache, rădăcini comune cu expresionismul lui Goga. O atenţie specială în acest
context merită capitolul De l’expressionisme au nazisme, în Jean‑Michel Pommier,
L’expressionisme comme revolte, Edition Payot, 1983, p. 37–101.
(5) Într‑un grupaj de scrisori ale poetului către scrisorile sale („Orizont“,
9 nov. 1984, p. 5), corespondenţă oferită revistei de Alexandru Ruja, Aron Cotruş
explică de ce a fost nevoit să rămână în Statele Unite: banii de întoarcere în Spania
fuseseră cheltuiţi pe medicamente. Realizator al ediţiei Aron Cotruş, cercetător
prin arhivele din ţară şi din străinătăţi a „documentelor Aron Cotruş“, Alexandru
Ruja rămâne principalul exeget, editor, comentator al unei opere definitorii pentru
mesajele poeziei noastre.
2. Sever Bocu, Traian Lalescu, Teodor Botiș,

Mihai Șora, Mariana Șora, Virgil Nemoianu,
Lucian Valea, Traian Liviu Birăescu, Radu Ciobanu,
Paul Eugen Banciu
Sever Bocu (1874–1951)

Volumul Drumuri şi răscruci ar fi trebuit să fie primul din cele patru
ale „Operelor alese“ ale lui Sever Bocu, scria I.D. Suciu, arhitectul pri-
mului volum. Dar citatele Evocări, dar Credinţe? „M‑am hotărât, scrie
Sever Bocu în prefaţa primului volumul, să‑mi adun munca publicistică
din ultimii douăzeci de ani, fragmentată în discursuri, studii, conferinţe,
articole. Ea constituie patru volume, fără discursurile politice care ar
forma singure vreo patru.“
Discursurilor politice „nu le‑a venit încă vremea“, ele trebuie lăsate
pe mai târziu, atunci când contemporanii vor fi în măsură să le judece.
Acum… deocamdată… ei n‑ar fi. Nici articolelor scrise în urmă cu vreo
treizeci de ani, deci în anii în care Sever Bocu era redactor la „Tribuna“,
nu le găseşte vreo îngăduinţă omul gata de recapitulări.
Corespondenţa lui Bocu cu Goga — cea dinainte de 1914 — e unul
dintre documentele necesare înţelegerii unei generaţii. Sunt prieteni,
au fost împreună la „Tribuna“, au trăit clipele fericite ale unei alianţe
ce părea indestructibile. Erau ai Imperiului, dar visau România Mare.
Au trecut, sub semnul acestui vis, prin bătălii publicistice extraordi-
nare. Din acest patos naţionalist s‑au născut Poezii‑le lui Goga, ştiute
pe de rost de o lume întreagă, şi tot de‑aici, jurnalistica sa explozivă.
La începutul celui de al doilea deceniu al secolului XX sunt alături, îşi
seamănă. Sunt tineri, şi scrisul lor trepidează — energiile clocotesc.
Profetismul lor pare fără seamăn, arta portretului — exemplară,
discursurile — incendiare. Sunt nişte agitatori pe măsura timpului.
În 1917, în celebrul periplu prin Rusia revoluţiilor, drumurile celor doi
încep a se despărţi. Se îndepărtează tot mai mult unul de celălalt, iar
fulminantul Goga confiscă prim-planul scenei.
Din lungul şir al despărţirilor lui Goga, cea de Bocu rămâne cea
mai puţin studiată, fiindcă Sever Bocu se va închide, ca într‑o cetate,
între marginile ţinutului său. (1) După 1919, Bocu rămâne al Banatului,
sub semnul aceluiaşi subconştient imperial care modelase şi gândirea
lui Eminescu, şi a lui Slavici, şi a lui Aron Cotruş şi a atâtor lideri care
au visat să reconstruiască în ţara, sau chiar în ţinutul lor, Imperiul:
cel din basme, dar şi cel în care trăiseră în copilăria sau în tinereţea lor.
Sever Bocu e şi rămâne un extraordinar luptător: e din casta kşatria şi
entuziasmul pulsează în faţa marilor pilde eroice. Când acestea sunt
legate de Banatul său (loc imperial, nu‑i aşa, adevărat paradis al acestei
lumi!), pagina poate arăta în felul următor:
„…Murea la Bucureşti, prin cangrenarea braţului împuşcat la
Craiova, în ziua în care inspecta frontul şi lua comanda întregei arma‑
te I, viteazul de la Cerna, generalul Dragalina, care mai avu fericirea să
spargă el, ca bănăţean, milenarele frontiere ale nedreptăţii. Spiritul cu‑
tăruiva legionar al lui Traian cobora în eroismul lui. Generalul Drăgălina
trecuse din Bănat, din acea falangă de grăniceri care au dat atâţia ge‑
nerali străluciţi armatei austro‑ungare, ca sublocotenent, munţii şi se
înrolă în Armata Română. Romantic trăia atunci în visurile lui de sublo‑
cotenent clipa pentru care se pregătise toată viaţa: idealul străpunge‑
rii Carpaţilor şi a intrării în Bănatul care trebuia să‑l aştepte… (…) Vi‑
tejiile lui de la Cerna se răspândiră apoi pe celelalte fronturi şi‑l trecură
repede în legendă. Astfel, când frontul de la Jiu se clătina, Marele
Cartier General îl chemă în toată graba lui la Jiu, să‑l sprijinească cu ma‑
rele‑i prestigiu de nebiruit erou. Cine ştie? Poate răuşia.“ (2)
Personalităţi gigantice, eroii de epopee pot fi descoperiţi aproa‑
pe pe fiecare pagină. Mocioneştii sunt sfătuitori ai Împăratului — pri‑
vilegiaţii unor atenţii speciale. Aparţin unei elite la care alţii n‑au nici
măcar dreptul să viseze. După cum importante sunt paginile despre
înfrângere: aici, vocaţia pamfletară se confruntă cu efortul de a rectifica
paginile de istorie partizane. Fireşte, istoricii pot pune sub semnul între‑
bării momentele de exaltare ale triumfătorului, dar nu şi bucuria marilor
întâlniri. La 21 iulie 1917 îl întâlneşte pe Masaryk:
„Profesorul s‑a bucurat enorm de venirea noastră. Am stat la
dânsul o după-amează întreagă, vreo patru‑cinci ore. Apăruse atunci
la Paris cartea lui Beneş, Detruiser l’Autriche‑Hongrie, de care se bucu‑
ra foarte mult şi pe care mi‑o dete. Stabilirăm la sfârşit un program de
acţiune comun. Profesorul era de aceeaşi părere că Monarhia nu poate
fi distrusă decât dinăuntru, prin popoarele ei, indiferent de sorţii războ‑
iului. În acest sens preconizarăm convocarea unui Congres…“
Nu doar „documentele“ privitoare la Europa Centrală sunt impor‑
tante, cu toate consemnările martorului. Un martor care mi se pare,
mereu, un scriitor important pentru înţelegerea barocului bănăţean.

Şi pentru observaţia călinesciană: bănăţenii (prozatorii bănăţeni, n.n.)
nu ştiu unde să pună punct. Ei folosesc excesiv virgula.
Eminent ziarist, Bocu a făcut istorie la câteva reviste importante.
Cum a câştigat „Tribuna“ teren, cum a reuşit să pătrundă în Vechiul
Regat, Sever Bocu povesteşte cu bucurie, dar şi cu capacitatea de a
reţine, pentru istorie, nume şi familii. Un drum prin Muntenia îl leagă,
pentru totdeauna, de oameni şi locuri:
„Nenumărate cunoştinţe, legături preţioase care au continuat.
Iar tipografia „Tribunei“ se mărea, se dezvolta… Totuşi, nu pot să nu
fac o menţiune specială, de câţiva, ca Bunea din Galaţi, datele istoricului
de la Blaj, negustor pe piaţa Galaţiului, de directorul liceului de acolo,
Tohăneanu, de la care am auzit cel mai frumos discurs din Parlamentul
de la Bucureşti.“
Arta superlativului înfloreşte pe fiecare pagină a luptătorului.
Trebuie să remarcăm că „directorul liceului de acolo“ e tatăl profesoru‑
lui Gheorghe Tohăneanu, eminentul cărturar aşezat în anii cincizeci la
Timişoara.
Petre Stoica va evoca în paginile sale figura lui Sever Bocu, exce‑
lenţa sa de jurnalist şi de om politic. Dar şi finalul său — tragedia luptă‑
torului, ucis la Sighet, la începutul anilor cincizeci. Adolescent, îl văzuse,
profitase de revista „Vrerea“, intrată în mitologiile adolescenţei sale.
Dacă a întemeiat, la Jimbolia, Muzeul presei „Sever Bocu“, l‑a întemeiat
şi datorită acestui model, atât de important în anii săi tineri. Dar şi mai
târziu, după 1990, când va conduce revista „Dreptatea“. (3)
Note
(1) În Scrisori către Rebreanu, ediţie critică de Niculae Gheran, în colaborare,
Editura Academiei, p. 280‑281, citim o scrisoare a lui Sever Bocu către Liviu Rebreanu,
din 31 octombrie 1941, semnificativă pentru calitatea relaţiei lui Sever Bocu cu Liviu
Rebreanu, dar şi cu I.D. Suciu: „Iubite frate,/ Îmi permit a‑ţi face o rugăminte, pe calea
aceasta, fiindcă nu te‑am putut întâlni./ Aflu că la Direcţia Teatrului, sub conducerea
Dtale, este vacant unul din posturile de inspector al teatrelor şi spectacolelor./ Îl
recomand cu toată căldura pe acest post pe tânărul Ion Dimitrie Suciu, un nepot al
meu, licenţiat magna cum laude al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, cu situaţia
militară satisfăcută. Deşi tânăr, el se poate referi la o activitate remarcabilă. Autor
a trei volume, el îţi poate aduce referinţe elogioase de la foştii lui profesori, ca
Giurăscu, Papacostea etc.“
(2) Pentru opţiunile omului politic, ale diplomatului şi ale jurnalistului, se
poate avea în vedere Sever Bocu, Lupta pentru Banat. Două discursuri cu un excurs
istoric de Flavius Boncea, o postfaţă de Daniel Vighi şi memoriile lui Sever Bocu
despre Conferinţa de Pace de la Paris, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2011.
(3) Din cercetarea istoricului Ion Munteanu, Sever Bocu (1874–1951), Editura
Mirton, Timişoara, 1999, citabile ar fi rândurile omagiale din Cap. IV, Sever Bocu
în conştiinţa contemporanilor săi (p. 71–108), pe care Zeno Vancea, Constantin
Miu‑Lerca, Ioachim Miloia, Romul Ladea („Când omul luptă e pasionat pentru
cultură şi artă, el răscumpără efemerul prin etern, spiritualizându‑şi personalitatea
şi mijloacele de luptă pentru supreme valorificări istorice. Pe omul din această
categorie îl apreciez în d. Sever Bocu…“) le scriu când Sever Bocu împlinea 65 de
ani. Despre relaţia dintre Sever Bocu şi oamenii de cultură, documente importante
în Vasile Bogdan, Sever Bocu — un destin zbuciumat, Eurostampa, 2012.
Traian Lalescu (1882–1929)

Tatăl matematicianului Traian Lalescu era un bănăţean orgolios,
legat de ţinutul naşterii sale. Cornea, satul tatălui, al bunicilor şi al stră‑
bunicilor matematicianului, se afla în apropierea Băilor Herculane, între
dealuri care, spun localnicii, ocroteau o enclavă dacică. Antropologic,
cei din Cornea ar fi daci: ar fi acolo de de mult, cruţaţi de ofensivele
romane care şi‑au lăsat amprenta la Orşova şi la Băile Herculane. Un
sentiment al locului a fost transmis şi eminentului matematician Traian
Lalescu, care, înainte, dar mai ales după Unire, a luptat pentru Banat
şi pentru cultura bănăţeană. A fost între cei care, în ţară sau la Paris,
au militat pentru Unire. E întemeietorul Politehnicii timişorene, a fost
la Conferinţa de Pace cu proiecte importante pentru definirea spaţiului
bănăţean. A fost matematician, dar şi economist, etnograf, om politic.
Cartea lui Vasile Petrica, Savantul Traian Lalescu (1882–1929) şi cultura
Banatului, se ocupă de documentele întemeietorului: de istoria şi geo‑
grafia locurilor, de publicistica sa luptătoare. E prefaţată de academi‑
cianul Solomon Marcus, care a însoţit mereu „documentele Lalescu“
cu cărţi, conferinţe, întâlniri etc. Solomon Marcus numea matematica
ştiinţa cea mai înaltă, cea din care se desprind toate celelalte: Traian
Lalescu era un argument important pentru demersurile sale. În anul
2008, Editura Academiei publica volumul de Opere, girat de Solomon
Marcus. În ediţia de Opere, spunea academicianul, „accentul cădea pe
acele opere prin care Lalescu a fost recunoscut drept unul dintre des‑
chizătorii de drumuri noi în gândirea matematică din urmă cu o sută de
ani. Recunoscut ca atare de marile centre ştiinţifice ale acelui timp, din
Franţa, Germania şi Italia, Lalescu devenea un simbol al acelor cuteză‑
tori de tipul Spiru Haret, Gheorghe Ţiţeica şi Dimitrie Pompeiu, care au
avut forţa intelectuală şi morală capabilă să le asigure succesul în condi‑
ţiile celor mai înalte exigenţe ştiinţifice“. Şi:
„Desigur, din unele texte ale lui Lalescu sau ale comentatorilor
săi… se putea sesiza faptul că acest savant nu s‑a mulţumit să fie un om
al cercetării ştiinţifice, s‑a vrut un om al locului şi al timpului său, pe toate
planurile. Raportul său la Proiectul de buget pe anul 1925, monografia sa
asupra Banatului şi modul în care l‑a adus în atenţie pe Gheorghe Lazăr
îl dezvăluia pe Lalescu drept un om al Cetăţii, care îşi asuma toate marile
probleme ale unei societăţi care se afla în dimineaţa deschiderii ei spre
lume.“ Şi academicianul atrage atenţia asupra lui Vasile Petrica. Cartea
lui „vine în continuarea unei activităţi culturale exemplare, ca istoric,
teolog şi scriitor. A fost, timp de 32 de ani, protopop al Reşiţei, a adus
în atenţie, prin scrierile sale, câteva mari figuri ale Banatului, precum
Corneliu Diaconovici, Ion Sârbu şi Moise Ienciu…“. Sunt, într-adevăr,
cărţi care trebuie să atragă atenţia asupra unor personalităţi care, ca
şi Traian Lalescu, „întemeiază“. Dr. Corneliu Diaconovici (1859–1923),
enciclopedist şi ambasador al culturii române (Ed. TIM, 2009) este, ca şi
cartea despre Traian Lalescu, ca şi cea despre istoricul Ion Sârbu, lucrată
ani lungi în arhive.
Academicianul Solomon Marcus ne vorbeşte, şi de data aceasta,
de necesitatea unităţii lumii şi cunoaşterii. A scrie din nou şi din nou
despre Traian Lalescu, matematicianul care a întemeiat Politehnica din
Timişoara, care şi‑a încheiat viaţa la 47 de ani, înseamnă a scrie din nou
despre şirul de „deschizători de drum“, de modele care, de la Gheorghe
Lazăr la Spiru Haret şi de la Haret la Traian Lalescu, au fost matemati‑
cieni, istorici, geopoliticieni, dar mai ales întemeietori de instituții fun‑
damentale pentru devenirea naţiunii. Ar mai fi de citat şi din postfaţa
Smarandei Ecaterina Lalescu, nepoata savantului:
„Nu ne întâlnim aici (în cartea lui Vasile Petrica, n.n., C.U.) cu în‑
şiruiri seci de fapte sau cu dorinţa de a impresiona prin erudiţie, ci cu
portretul unei epoci din istoria Banatului şi a Ţării, populată cu oameni
devotaţi şi iubitori de patrie.“
Cu oameni ai datoriei, am adăuga.
Matematicianul a murit la 47 de ani, Traian Lalescu jr. s‑a născut la

1920 şi a devenit unul dintre animatorii „generaţiei de aur“ din anii ’40.
Ar fi trebuit să fie „generaţie de aur“ dacă nu ar fi fost fracturată de
război. De exil, pentru unii, de închisoare şi de interdicţii, pentru alţii. În
admirabilul său volum de memorialistică, Praful de pe tobă (Ed. Eminescu,
1955, cap. „Universul literar“ şi „generaţia de aur“, p. 128–163), Ştefan
Baciu scrie despre revistele, prietenii, alianţele literare din anii aceia de
agitaţie intelectuală:
„În anul următor (în 1939, n.n., C.U.) au apărut Alexandru M.
Paleologu şi Traian Lalescu, nume care până atunci nu pătrunseseră
dincolo de paginile revistei liceului…/ Între mine, Alexandru Paleologu,
şi Traian Lalescu s‑a legat, din ziua în care ne‑am cunoscut, o prietenie
care se defineşte prin expresia «la toartă», nu numai pe plan intelectual
şi poetic, ci şi datorită faptului că făceam parte dintr‑un grup în care
circulau câteva simpatice studente…“. Traian Lalescu a fost cel care îl
poartă în redacţia unor reviste, negociază cu Arghezi obţinerea unor co‑
laborări, dar participarea lui Arghezi nu salvează de la faliment revista
„Dumineca“. Umblă legenda că „Lalescu dădea bani cu zvârlita“, că îşi
cheltuieşte moştenirea cu prietenii. Adevărul e că Lumină tristă, 1939,
şi Lanterna magică, 1941, scrisă împreună cu Ştefan Baciu, nu sunt cărţi
rele: prima e a unui tânăr îndoliat de moartea părinţilor, a doua, o în‑
cercare de asalt avangardist. Saltul până la Sărbătoarea recoltei (1960)
evocă, mai degrabă, un abandon. Dantelă veche (1972) adaugă poemelor
de odinioară poezii noi. Mă mândresc la tata (1978), apare postum.
Teodor Botiş (1873–1940)

O carte fundamentală despre Familia Mocioni, una dintre cele mai
importante familii ale istoriei Banatului, Ardealului, cu un rol important
în devenirea societăţii româneşti din secolul al XIX‑lea şi prima
jumătate a secolului XX, oferă Teodor Botiş. „Ca unul care, printr‑un
contact aproape zilnic, în timp de trei ani, am cunoscut pe distinşii
reprezentanţi mai bătrâni ai acestei familii: pe Eugen, Alexandru şi Zeno,
iar faţă de membrii ei din generaţia mai tânără am avut sentimentele
şi consideraţiile unor legături sufleteşti şi de prietenie încă din anii
copilăriei lor…“, scrie Teodor Botiş în prefaţa cărţii pe care o dedică
Familiei Mocioni. „Familia macedoromână a Mocioneştilor a avut
destinul istoric să îndeplinească un apostolat naţional în viaţa noastră

politică, bisericească, culturală şi economică. Prin acest apostolat s‑a
împlinit în paginile istoriei românilor bănăţeni şi ardeleni din epoca
renaşterii lor, premergând marelui eveniment al desrobirei prin
înfăptuirea unităţii noastre naţionale.“ (Arad, 29 iunie 1936, Iconomul
stavrofor Dr. Teodor Botiş, Rectorul Academiei Teologice Ortodoxe
Române din Arad) (1)
Cartea lui Teodor Botiş a fost editată de Stela Simon, nepoata,
„important personaj al familiei“. Bunica era Maria Botiş Ciobanu,
publica în „Familia“, primea scrisori de la Iosif Vulcan. Ei, bunicii, care
erau ai ei, dar şi ai scriitorului Radu Ciobanu, erau în miezul istoriilor tran‑
silvane de la începutul secolului XX. Senatorul Teodor Botiş va fi foarte
apropiat de familia Mocioni: va scrie un volum important despre această
familie. Goga era alături: erau într‑un dialog fericit. Un Grita, străbun al
Stelei Simon, fusese tribun al lui Avram Iancu. Mormântul lui există la
Roşia Montană: acolo există documente pe care Stela Simon şi Radu
Ciobanu le învie în cărţile lor. Aflăm că la începutul şirului ar putea fi do‑
gele Andreea Gritti, care poate fi văzut într‑un portret de Tizian, aflat la
Galeria Czernin de la Viena. Urmaşii dogelui ar fi poftit aur din Apuseni
şi aşa au ajuns acolo. Itinerariile străbunilor Gritti pot fi urmărite în
amplele romane ale lui Radu Ciobanu, Nemuritorul albastru şi Vămile
nopţii. Dacă romanele lui Radu Ciobanu (adunate recent într‑un singur
volum: Nemuritorul albastru) sunt ample compoziţii sprijinite pe un pro‑
iect romanesc, pe accentele ficţionarului care vrea să înalţe un edificiu
prozastic, cărţile Stelei Simon sunt retrageri strategice către cele scrise
odinioară. Autoarea transcrie documentele insistând asupra surselor.
Acestea sunt. Unii au trăit frumos, cu sute de ani în urmă (documentele
sunt pe pagina următoare), alţii şi‑au petrecut tinereţea în închisorile co‑
muniste. Nimic lacrimogen în această lume a celor asasinaţi de o istorie
nedemnă.
Povestiri din Moneasa, Galerie de portrete, Lada cu zestre a amintiri-
lor sunt volume minuscule în care explicaţiile sunt puţine, omagiile către
înaintaşi, dar şi cei către care i‑au furnizat informaţia, către cei care au
îndemnat‑o să aşeze pe hârtie documentele, infinite. Dar nu redundan‑
te. Celălalt trebuie pus în valoare. E citat mereu aportul soţului, istoria
familiei sale: Zeno Simon este un personaj principal pe multe pagini.
Farmecul cărţilor Stelei Simon e mereu legat de „jurnalul personal“
al autoarei, mereu surprinzător prin personajele care au făcut istorie,
dar şi prin felul în care autoarea subliniază meritele, contribuţia, apor‑

tul prietenilor, a cunoscuţilor, a celor din preajmă la realizarea cărţii. Şi
ei fac parte din extraordinarele istorii. Sunt martorii, teribilii martori.
Moneasa e un Macondo al Stelei Simon, loc identificat topografic, is‑
toric, prin enciclopediile necesare. Moneasa e un mic paradis, un loc al
retragerilor fericite, Roşia Montană e o rană vie: acolo străbunicii ei au
aşezat biserici, au avut mine. Sunt întemeietori. Dacă celelalte dezastre
ale înaintaşilor, ale lui Grita, tribunul lui Avram Iancu, ale bunicilor, unii
pierduţi la Sighet, sunt în cărţile de istorie, finalul Roşiei Montane sfâşie
istoria, locurile, ţinutul.
Notă
(1) Dr. Teodor Botiş, Monografia Familiei Mocioni, Ed. Mirton, Timişoara, 2003,
p. 15.
Mihai Şora (n. 1916)

Ar fi fost necesară o carte despre preotul Melentie Şora, tatăl filo‑
sofului. Preotul scria mult, publica, prin toate revistele Banatului, pagini
demne de datoria sa de păstor. Era foarte activ în consiliul de conducere
al primăriei oraşului Timişoara. Era omul datoriei. Se trăgea dintr‑o fami‑
lie din Apuseni: tatăl lui, adică bunicul lui Mihai Şora, era încă viguros la
90 de ani. Era vertical la vârstele înalte, aşa cum vor fi fost toţi bărbaţii
din arborele genealogic al lui Mihai Şora. Sau, cum se scrie în prima carte
a celui mai de seamă gânditor român de azi: „Problema omului: cum să
trăiască precum un arbore, fără a înceta prin aceasta să fie om“. Omul
datoriei, în ordinea înaltei tradiţii.
Volumele „de succes“ ale lui Mihai Şora sunt cele de dialog. Înţe‑
leptul are răbdare şi găseşte mereu tonul potrivit pentru a vorbi despre
sine şi despre lume, despre istoriile culturale şi cele politice, despre el,
despre profesorii şi despre prietenii săi. Are politeţea exemplară a dis‑
cursului şi a relaţiei. Păstrează mereu o claritate fără fisură: nu are nicio
ezitare în afirmaţiile făcute. Părerea lui este aceasta, trebuie să fie dem‑
nă de această discuţie. E firesc, e apropiat, îşi trăieşte liniştea deplină a
autorităţii: ştie. Ştie lucrurile care ne sunt necesare, e stăpânul adevă‑
rurilor de care acum, aici, e nevoie. Are mereu lângă el un tânăr prieten
cu care conversează. Poate să‑i arate tânărului că şi el, tânărul, ştie: e

capabil de a filosofa.
Descopăr într‑o carte a lui Tudorel Urian relatarea unui aseme‑
nea dialog purtat pe străzile Parisului. Mihai Şora îi vorbeşte tânărului
despre anii lui din Franţa. Capitolul se numeşte Lecţiile vieţii: pe cără-
rile paradisului şi ale infernului. Important este, în deschiderea acestui
capitol, în secțiunea O plimbare în lumea de ieri, apelul la celebrul vo‑
lum al lui Mihai Şora, Despre dialogul interior. Dialogul… este deschis
cu acest motto: „Problema omului: cum să trăiască asemeni unui arbo‑
re, fără a înceta prin aceasta să fie om“. Comentariul tânărului prieten:
„În lumea contemporană… în goana tot mai bezmetică după obiecti‑
ve de tot felul, omul este pe cale să‑şi piardă dimensiunea verticală şi,
odată cu ea, elementele care o definesc, sentimentele, puterea de a
admira, dorinţa de cunoaştere, bucuria de a zâmbi unui necunoscut,
obişnuinţa de a nu trece cu indiferenţă pe lângă frumosul care ne încon‑
joară“. Obişnuinţa de a nu trece indiferenţi pe lângă frumosul care ne
înconjoară, iată prima lecţie. Să fii atent la tot ceea ce este susceptibil
să ofere fiinţei umane vigoarea de neclinitit a unui copac. Şi scrie
„tânărul prieten“:
„Dacă astăzi cei mai mulţi oameni sunt sclavii exteriorităţii, fugii
decerebrate către obiective cât mai palpabile, pentru intelectualii de
factură clasică, precum Mihai Şora sau Alexandru Paleologu, consolida‑
rea dimensiunii verticale a propriei fiinţe umane reprezintă principalul
scop al existenţei. Tot ce se întâmplă în exterior — atât în bine, cât şi în
rău — nu face decât să îmbogăţească structura interioară, care dă fiinţei
vigoarea unui copac“. Memorabil apelul la „dialogul interior“! Critica de
identificare propune şi ilustrează, aici, o normă morală.
Ultimul dialog al lui Mihai Şora beneficiază de talentul unui bun
convorbitor, Leonid Dragomir, care îşi intitulează cartea Mihai Şora.
O filosofie a bucuriei şi a speranţei şi aşază concluziile sub semnul unei
propoziţii a Maestrului: „Viaţa gândului e plină de bucurii“. „Dar între‑
bările globale care pe deasupra mai sunt şi circulare şi care (numai ele)
sunt cu adevărat vitale, ce răspuns pot ele comporta? Oricum, ele cer
un interminabil răspuns desfăşurat, care să indice un itinerariu. Homo
viator. De fapt, întrebările globale, ca întrebări vitale, sunt singurele
care ne interesează. La aceste întrebări nu‑ţi poate da nimeni răspuns.
Tu însuţi îl trăieşti (acest răspuns) de‑a lungul întregii vieţi, sub forma
unei întrebări care îţi structurează întreaga viaţă şi care, de fapt, ea este
răspunsul“. Să scriem: este o secvenţă dintr‑un dialog întemeietor.
Excepţionale rămân textele despre contemporanii mai tineri, pe care îi

judecă generos: e din lumea lor, a celor care scriu. E împreună cu scriito‑
rul în cauză, dar şi cu lumea lui. Ar trebui să cităm în întregime Cuvântul
înainte pe care îl scrie la Cartea de iarnă a lui Ion Mureşan:
„Cartea de iarnă: aşadar nu posesiunea, nu apartenenţa, nu
reflexele lingvistice la care ar recurge simţul comun (Cartea iernii).
Genitivul îi aparţine omului de rând. Că Ion Mureşan nu intră, de facto,
în categoriile obişnuite ale mânuitorilor de cuvinte, poeţi sau nu, este
limpede, iar lucrul acesta a fost deseori subliniat de comentatori“. Fără
îndoială, sunt ceilalţi. Dar aş adăuga, spune bunul cititor Mihai Şora:
„… subtilitatea nu de aici îi vine: nu din adăstarea asupra formelor, a
figurilor, nu din jongleriile lexicale sau stilistice (iar poezia română nu
de măscărici duce lipsă, nici de prestidigitatori)“. „Mureşan are un «ce»
pe care, chiar când nu‑l poţi înşfăca dintr‑o dată, de la prima lectură îl
simţi acolo, ştii că este, îl adulmeci şi îl cauţi. Poezia lui porneşte din
concreteţea realului, din lumescul perceptibil, însă, în mod paradoxal,
ea s‑a desprins de orice ritual, de obsesiile şi servituţile cotidianului
(devenite, la mulţi optzecişti, o carte de vizită)“.
Blânda mustrare omagiază virtuţile scrisului poetului Ion Mureşan:
„Este o luciditate fertilă în poezia aceasta: o concentrare a atenţi‑
ei articulată, cu trecerea anilor, în profesiune de credinţă: când poemul
este gândit, rescris, rescris la nesfârşit — nu refren, ci pulsaţie. Este o
cunoaştere care acoperă, deopotrivă, poeticul şi filosoficul, în punctul
lor de înterpătrundere numit prezenţă — indisociabilă de tăcere, de
revelaţie, de transcendent sau indicibil. Mureşan apare, în sensul aces‑
tei prezenţe, drept marginal, un existenţial pătrunzător şi dezintere‑
sat de jocul searbăd, de chiţcăielile sentimentale travestite în poezie“.
Mihai Şora nu „comentează“, el scrie despre o „întâlnire“, despre o re‑
găsire a sa:
„Am ştiut, de la început, că mă voi întâlni cu Ion Mureşan în toate
acele margini (id est marginalii) care alcătuiesc centrul nostru comun.
Nu dintr‑o pricepere a omenescului îmi venea «ştiinţa» aceasta, nu din
vreo abilitate oarecare sau din pătrunderea «ce»‑ului din poezia lui.
Am ştiut‑o cum ştii despre toate întâlnirile cu adevărat importante —
întâlniri despre care nu‑ţi vine la îndemână să povesteşti, căci
sufletele‑pereche nu pot fi povestite fără să te livrezi pe tine însuţi.“
Un fel unic de a comenta poezia — o definiţie a valorii poetice.
Un fel de a trăi poezia.
Mariana Şora (1917-2011)

E mai uşor poate să înţelegem vasta operă a Marianei Şora dacă
scriem că s‑a născut la Budapesta în 1917, că în anii ’20 ai secolului trecut
şi‑a trăit copilăria şi adolescenţa la Timişoara, că în anii ’30 este, la
Bucureşti, studenta lui Mircea Eliade şi devine soţia lui Mihai Şora, că în
anii ’40 se află, alături de Mihai Şora, la Paris, că în anii ’50 este, alături
de Mihai Şora, la Bucureşti (mamă a trei copii), că în anii ’60, în anii ’70
este la Bucureşti, are o contribuţie esenţială, prin traduceri, prin eseuri,
prin colaborarea la „Secolul XX“, la înnobilarea literelor româneşti —
la desprinderea de proletcultism — că în anii ’80 este la München,
într‑un exil ce merită a fi încă studiat, că în anii ’90, în primul deceniu
al acestui secol se întoarce de mai multe ori în ţară, unde ia premii,
distincţii, unde devine cetăţean de onoare al Timişoarei. Că moare la
München şi e înmormântată în Timişoara, în 22 decembrie 2011.
Dar o înţelegem mai bine pe Mariana Şora dacă ne oprim asupra
contextului în care trăieşte şi scrie? Oare cunoaştem cum se cuvine anii
1917–1918 ai Budapestei, convertirea părinţilor, anii ’20 ai Timişoarei şi ai
Banatului, anii ’30 ai unei studenţii în care a fi student la filosofie însemna
a avea un dialog fericit cu Mircea Eliade, cu Axente Sever Popovici, cu
Mircea Vulcănescu? Ce înseamnă a deveni soţia strălucitorului student
Mihai Şora, fiu de eminent preot ortodox din Timişoara şi, împreună cu
el, a te aşeza, pentru studii, la Paris?
Despre anii lor parizieni au relatat, pe larg, în interviuri importante,
şi Mihai Şora, şi Mariana Şora, şi cei care au scris despre ei. Ar rămâne
încă de spus multe şi despre relaţia lui Mihai Şora cu cei mari ai filoso‑
fiei pariziene, despre prietenia cu Eugen Ionescu, Mircea Eliade şi Emil
Cioran şi, desigur, despre întoarcerea acasă într‑un timp rău. Şi des‑
pre felul în care, în anii ’50 ai proletcultismului agresiv, cei doi su‑
pravieţuiesc. E drept — şi e important să scriem — că în anii ’50–’60
doar Mariana Şora scrie (mult). Traduce şi publică eseuri în „Secolul XX“,
adunate pe urmă în volumul Unde şi interferenţe. Dar putem oare igno‑
ra „tăcerile germinative“ ale lui Mihai Şora? (Despre ele scrie, într‑un
splendid eseu, Andrei Pleşu: tăcerile lui Mihai Şora sunt provocatoare,
ispitesc inteligenţa.) Oare Heinrich Mann şi Cunoaştere poetică şi mit
în opera lui Lucian Blaga pot numi aceste vecinătăţi roditoare?
Prieteni şi cărţi. Personalitatea Marianei Şora, scriam altădată,
se înrudeşte cu cea a lui Jeni Acterian (n. 1916). Prin idealismul funciar,
vocaţia (auto)analizei şi a (auto)exigenţei, hiperluciditate şi hiper-

sensibilitate; prin pasiunea pentru filosofie, lectură şi scrierea diaristică;
prin încrederea în valorile spiritului şi ale culturii. Spre deosebire de
autoarea Jurnalului unei fete greu de mulțumit, ea şi‑a înfrânt demonii
care i‑au erodat edificiul sufletesc: nemulţumirea de sine, complexul
ratării şi al risipei, păcatul lenei, inapetenţa (auto)disciplinării, in-
constanța efortului intelectual. A fost o învingătoare, fiindcă a reuşit să
se autodepăşească şi să se construiască pe sine. Cărţile de critică literară
pe care le‑a publicat, Heinrich Mann (1966), Cunoaştere poetică şi mit în
opera lui Lucian Blaga (1970), Gândirea lui Goethe în texte alese (1973),
Cioran jadis et naguere (1988), romanul Mărturisirile unui neisprăvit
(1999), traducerile din Kafka, Brecht, Ionescu, Eliade, Blecher depun
mărturie în acest sens.
O învingătoare — cum? Mariana Şora a scris mereu, a tradus
din germană, franceză, maghiară, a tradus în germană sau franceză
volume importante, a descoperit mereu prin sertare eseuri pe care le‑a
publicat, după 1990, prin edituri mici, cu ecou minim. A lăsat netipărite
încă foarte multe pagini — sute. Poate mii. Jurnalul lui Jeny Acterian
se întinde pe vreo 15 ani, al Marianei Şora, pe 60. Multe pagini sunt
scrise în germană, franceză, engleză. Le citeşti cu sentimentul că
numitele pagini sunt eliberatoare. Şi‑a înfrânt demonii, dar le‑a trăit
prezenţa: a trăit cu intensitate nemulţumirea de sine, complexul ratării
şi al risipei, inconstanţa efortului intelectual. Înainta în scris cu obsesia
sau poate chiar cu teroarea lui „a nu fi“. E mereu lângă cei mai mari,
dar ce înseamnă a fi lângă cei mai mari? Este, ca toţi „provincialii“ unui
Biedermeier întârziat, mult întârziat, preocupată de Goethe. Gândirea
lui Goethe în texte alese, apărută în 1973 — practic, o operă de o viaţă —,
e una dintre cărţile fundamentale despre Goethe. În numărul 4–5–6
din 1999 al revistei „Secolul XXI“, consacrat lui Goethe, Doinaş
încearcă, într‑un eseu important, Mariana Şora şi gândirea lui Goethe,
să‑şi trăiască uimirea că extraordinara exegetă nu şi‑a adunat într‑un
volum studiile despre marele scriitor. „Nicio altă lucrare, nici înainte,
nici după apariţia acestei cărţi, nu manifestă o mai deplină acribie a
cercetării, o mai impresionantă cunoaştere, nu oferă o imagine mai
coerentă, în diversitatea detaliilor ei, a personalităţii goethene. Uriaşa
capacitate intelectuală goetheană îşi vădeşte „rădăcinile obscure“. Din
ele, „gândirea poetică îşi trage sevele“. „Rădăcinile obscure din care
gândirea poetică îşi trage sevele“ este un drum de cercetare neobişnuit
de ofertant şi pentru înţelegerea lui Goethe, dar şi pentru cei mari, care
definesc modernitatea europeană şi românească. Studiul lui Goethe se
întâlneşte cu altă pasiune mare a Marianei Şora, cu studiul (traduceri,
eseuri) lui Kafka. În Cunoaştere poetică şi mit în opera lui Lucian Blaga,
Mariana Şora încerca şi o analiză a „rădăcinilor obscure din care opera
poetică îşi trage sevele“. Blaga ilustra o goetheanitate exemplară, dar,
crede Mariana Şora, deschide un drum către înţelegerea lui Kafka.
Mariana Şora a mărturisit, în mai multe rânduri, că ar fi vrut să de‑
buteze cu un volum despre Thomas Mann. Ar fi fost o întregire a studiu‑
lui goetheaneităţii. Editura avea însă nevoie de altceva, aşa că va debuta
cu un volum despre Heinrich Mann. O întrerupere, între multe altele. Ar
fi trebuit să debuteze în 1948, în „Revista Fundaţiilor Regale“, la pro‑
punerea lui Al. Rosetti, dar… în decembrie 1947, o istorie se sfârşise, în
1948, revista nu mai exista. Heinrich Mann devenea, totuşi, în 1966, un
înlocuitor plauzibil. Iar debutul editorial, mai mult decât onorabil.
A fi, a nu fi. Paradigma „a nu fi“ poate fi regăsită chiar în titlurile
cărţilor Marianei Şora. Una dintre ele se cheamă Mărturiile unui neispră-
vit. Ne‑isprăvit. Alta, Despre, despre, despre… ilustrează un fel autoironic
de a scrie, de a fi în cultură. Un concept căreia Mariana Şora a încercat
să‑i dea contur a fost despreitate. Nu exişti printr‑o operă adevărată,
puternică, esenţială, trăieşti în regatul lui Despre. În despreitate. Uriaşul
jurnal este o luptă cu universul „despreităţii“: o încercare de a realiza un
discurs autonom care să o exprime. O încercare… care studiază raportul
dintre a fi şi a nu fi. O viaţă‑n bucăţi, Cenuşa zilelor prefaţează, probabil,
acel volum cu destin postum — De senectute.
Jurnalul de tinereţe (1938–1942) debutează abrupt, prin proble-
matizarea actului de a scrie: „De ce încep un jurnal?“. Primele însemnări
diaristice sunt exerciţii de autocunoaştere, prin introspecţie, şi de for-
mare a unui stil individual: „Vreau să mă cunosc mai bine, să mă analizez,
dacă nu mai lucid, căci nu se poate, dar mai constant şi mai programatic.
Şi vreau să câştig exerciţiul exprimării.“ (18 august 1938) În egală măsură,
ele reprezintă expresia „dorinţei absurde de păstrare a fiecărui moment
fugitiv“, a aspiraţiei de a opune „un răgaz timpului tiran“. Aspiraţie
sabotată de pesimista încredinţare că nu există stavilă împotriva tre-
cerii, că „fixarea pe hârtie nu e însă o armă împotriva timpului.“ Cu toate
acestea, jurnalul se constituie în depozitarul „clipelor de trăire intensă,
chiar şi cele de suferinţă“. În ciuda convingerii că „nici cea mai mică
frântură a unei singure impresii“ nu poate fi imortalizată cu fidelitate.
Sentimentul nemulţumirii, al neîmplinirii şi al ratării domină dis-

cursul diaristic. În anii senectuţii, autoarea îşi deplânge „inconstanţa
spiritului“, vocaţia risipirii, a fragmentarului, incapacitatea de a fi
creat o operă rotundă. În viziunea ei, jurnalul e „doar un surogat“, o
„pseudo‑activitate“ intelectuală: „Neputând trebălui la ceva ce s‑ar
chema „operă“ şi simţind totuşi nevoia exprimării, chiar şi a gestului de
a scrie, umplu pagini şi pagini de aşa‑zis jurnal. Ceea ce ridică din nou
problema rostului însemnărilor, zilnice sau nu. Utilitatea lor terapeutică
e mai mult decât îndoielnică, totuşi ele corespund unei necesităţi.
Iar interesul lor în sine, abstracţie făcând de chestiunea dacă vor fi
citite cândva de cineva sau recitite de mine (e ca şi cu memoriile: ele
interesează în măsura în care e descoperit ca document subiectiv —
Amiel — sau un document de epocă — Pepys —, interesul în sine
depinde de substanţa conţinută.“ (20 aprilie 1992) Mereu ispitită
să‑şi problematizeze existența, caută răspunsuri referitoare la sensul
însemnărilor jurnaliere. Chiar dacă aşază sub semnul îndoielii „utilita-
tea lor terapeutică“, nu exclude posibilitatea ca rostul lor să fie tocmai
acela de a‑i păstra echilibrul vital. Cu atât mai mult cu cât „acest produs
filiform, întins peste o duzină de caiete, cel puţin, iese din mine în
mod firesc, ca firul de păianjen, îl «fabric» din instinct, din pornire…“
(26 aprilie 1992)
Jurnalul de tinerețe depune mărturie despre iubirea pentru Mihai
Șora. Despre momentele inaugurale ale poveştii: euforia adolescentină,
starea de îndrăgostire, de dor ardent. Transcrise, precizează diarista cu
spirit autocritic, în registrul stilistic al unui „lirism minor“: „Am fost azi
după‑amiază în pădure, noi doi. Am refăcut drumul de acum trei ani și
jumătate, atunci cu părinții, primăvara; acum, început de toamnă grea,
aurie, singurătate și liniște. Noi doi, mai solidari decât atunci, tot atât de
îndrăgostiți.“ (20 august 1938) „Mi‑e dor de Mihai, aşa de tare, aşa de
ascuţit, încât aş renunţa la orice plan de reculegere şi scris, numai să fim
împreună, oriunde, oricând.“ (21 august 1938) Comuniunea sufletească
şi intelectuală a relației, altitudinea trăirii erotice sunt sfâșiate, uneori,
de ghearele hiperlucidității. Care se inserează în miezul extazului, ca un
semnal de alarmă: „Mă tem că mersul acesta din culmi în culmi nu poate
dura, e prea frumos ca să nu fie pizmuit de soartă.“ (22 august 1938)
Scăderea în intensitate a sentimentelor, dezvrăjirea, deziluzia sunt ana‑
lizate fără excese dramatice. Fără complicații, cu un soi de obiectivitate
a detașării: „Aventura a fost demnă de a fi trăită. M‑am iluzionat în ceea
ce priveşte nivelul? Sunt sigură că nu. Nu eu i‑am scăzut nivelul (asta‑i

convingerea mea, evident subiectivă, cel puțin). Dacă nu vreau să ac‑
cept un nivel scăzut, nu am decât să „ies din aventură“. Nu‑i nevoie să
plec material. O să vină și asta. Dar e o problemă exterioară, de ocazie,
motiv întemeiat, posibilități etc. Îmi ajunge să ştiu că am câştigat, că am
crescut. Asta compensează pe larg lipsa de durată… Nu caut stabilitate,
nu‑i aşa? Caut viaţă. Viaţă am avut. A fost frumos. „Făcea“. Viaţa e și
deziluzia, luciditatea, ca și beţia. Acum caut altă beție. Tot ce cer e să fie
de la un anumit nivel în sus.“ (6 noiembrie 1940)
Virgil Nemoianu (n. 1940)

Câteva cărţi recent apărute pot să ne atragă atenţia asupra
„momentului Nemoianu“ în scrisul românesc. N-a scris nimeni până
acum despre volumul Amintiri de P. Nemoianu (2012), Scrieri de Iosif
Nemoianu (2013) şi nici despre monumentala Trilogie a romantismului
(2014) de Virgil Nemoianu. Primele două volume ilustrează istoria,
geografia, etnopsihologia bănăţeană ca niciuna dintre cărţile (mai)
vechi. Cărţile lui Virgil Nemoianu — ediţia completă apare la Spandu-
gino — ne atrag atenţia asupra unuia dintre marii noştri cărturari (critic,
istoric literar, comparatist etc.) care, iată, a împlinit 75 de ani.
Fiindcă asupra operei lui Virgil Nemoianu vom reveni, să scriem
că Petre Nemoianu s-a născut la Petrilova în 1889, a urmat liceul (şi) la
Biserica Albă (azi în Serbia), facultatea și doctoratul la Cluj; a fost în‑
rolat în armata austro-ungară, prizonier la Krasnoiarsk, participant la
Unire, prefect al judeţului Caraş-Severin, ministru, condamnat în 1949
la închisoare. Moare în 1951 în penitenciarul de la Aiud. Amintirile sale
recuperează imagini ale Banatului, ale prizonieratului în Rusia ş.a.m.d.
Paginile despre Banat rămân citabile: „Banatul de ieri avea tradiţii cari în
multe privinţe îl deosebeau de Ardealul propriu-zis. O situaţiune politică
particulară l-a îndrumat spre o altă evoluţie, în urma căreia au rezultat
atitudini care, deşi din punctul de vedere sufletesc erau de acord cu sen‑
timentul general românesc, totuşi, din punct de vedere tactic, nu o dată
se deosebeau. Amintirea vechilor chineji români din Banatul Severinul,
ocupaţiunea turcească de peste 150 de ani a Banatului, conştinţa vie a
penetraţiunii „bufanilor“ din Oltenia, îndelungata administraţie imperi‑
ală austriacă, cât şi greul jug al jurisdicţiei bisericii sârbeşti au ridicat pro‑
bleme şi au lăsat urme pe care Ardealul nu le-a resimţit“.
Iosif Nemoianu (n. Petrilova, 1894), cu studii liceale la Biserica

Albă şi Lugoj, universitare la Budapesta, Cluj, Viena, director al Centru‑
lui pentru Ocrotirea Copiilor (1925–1948), secretar general al Institutu‑
lui Social Banat-Crişana, propune, între pagini despre Banat, amintiri
ale dialogurilor cu Dimitrie Gusti, care pot oferi o imagine a Timişoarei
după Unire. „De ce, îl întreabă profesorul Gusti, vrei să faci o cercetare la
Belinţ şi nu la Timişoara?“ „Cred că Dumneavoastră ştiţi că Timişoara
este un puternic centru comercial şi industrial, dar nu şi cultural. Poli‑
tehnica trăieşte într-o splendidă izolare; contactul ei cu societatea se
reduce la organizarea unor conferinţe, conferenţiarii fiind aduşi de cele
mai multe ori din centre universitare… Conferinţe frumoase, captivan‑
te uneori, dar luate la întâmplare şi fără legătură cu realităţile locale şi,
în consecinţă, fără urmări practice“. Aşa că prima anchetă a Institutului
Social Banat-Crişana va avea loc la Belinţ, şi nu la Timişoara.
Cele mai importante studii despre Banat şi despre Europa Centrală
rămân ale lui Virgil Nemoianu — ultimul (?) dintre Nemoienii iluştri: „În‑
tâi de toate aş spune că întreg imaginarul cultural al secolului al XIX-lea
românesc ţine de Europa Centrală. Transilvania, Banatul, Crişana, cu pre‑
cădere, însă aş vrea să fiu temerar şi să afirm că şi din aşa-numitul Vechi
Regat, o bună parte, ţine de Biedermeier şi de Europa Centrală: de la
Odobescu la Calistrat Hogaş, de pildă. Dar oare dascălii ardeleni care
se îndreptau mereu dincolo de Carpaţi nu aduceau influenţe palpabile
ale Europei Centrale? Cazul cel mai vizibil, cel mai palpabil este cel al lui
Slavici. (…) În perioade mai recente aş lua drept emblematic Cercul
Literar de la Sibiu, care, prin amalgamul formidabil de latinitate şi ger‑
manitate, de cosmopolit şi de naţional, de tradiţie şi de inovaţie, rămâ‑
ne în continuare una din verigile care leagă romanitatea de universul
central-european. Aici nu e vorba numai de literatură şi de cultură (de
altfel, exemplele se pot înmulţi considerabil!), ci şi de politică. Central-
europeni mi se par mulţi dintre corifeii secolului al XIX-lea: Mocioni,
Babeş, Pop de Băseşti, Mihali, mai târziu Iuliu Maniu şi, Doamne, câţi
încă!“ („A treia Europă“, nr. 1/1997)
Este evident pentru noi că Virgil Nemoianu descoperă în Statele
Unite ale Americii lumea Imperiului de odinioară. Cărţile sale se hră‑
nesc şi din lecţiile acestui Imperiu. Omul de ştiinţă Virgil Nemoianu
este o fiinţă suficient de sentimentală ca să-şi forjeze conceptele prin
recuperarea unor orizonturi culturale uitate. În sensul larg al cuvân‑
tului, Virgil Nemoianu propune Americii imaginile patriei bunicilor
săi. Imperiul Austro-Ungar n-a fost altceva decât o Americă ratată:

Imperiul n-a reuşit să se emancipeze într-o federaţie. Statele Unite
ale Austriei Mari, gândite de înaintaşul său bănăţean A.C. Popovici,
au rămas o ficţiune.
Memorialistica din Arhipelag interior (1994) nu este, în scrisul lui
Virgil Nemoianu, o premieră. Fiecare dintre cărţile sale (Structuralismul,
1968, Simptome, 1969, Calmul valorilor, 1971, Utilul şi plăcutul, 1973)
numea şi aventura intelectuală care definea întemeierea cărţii. În
Calmul valorilor, relaţia cu Cercul Literar de la Sibiu, dar şi cu neoficialii
literaturii evocă un stil de a fi în cultură. Eseul despre regionalism, din
acelaşi volum, nu ezită a cita, cu mândrie, nume uitate, precum acela
al lui Victor Vlad Delamarina. Cu unele revendicări: „La noi, fenomenul
culturii provinciale este, cum s-a mai remarcat, mai puţin pregnant.
El s-a manifestat mai cu seamă la nivel folcloric, în artele decorative şi în
muzică, apoi, într-o anumită măsură, în poezia şi arhitectura populară.
În literatura cultă nu se poate vorbi, credem, de un autonomism pro‑
vincial, cu o singură excepţie, literatura bănăţeană — fapt recunoscut
de marii comentatori ai culturii române, de la Maiorescu la Blaga“. Şi
concluziile: „Aş vrea să propun… spre meditaţie două imagini paralele:
prima este cea a unei cupole sferice imperfecte, bogat încărcată de ima‑
gini, de culori puternice şi vii, de mişcare; a doua reprezintă un traseu
neregulat, întortocheat, poate periculos, traversând peisaje variabile,
pe care aleargă cu îndemânare o fiinţă cu contur incert. Fără nicio pre‑
tenţie ştiinţifică, ci strict ilustrativ, îmi îngădui să avansez ipoteza că o
bună parte din specificul Banatului, respectiv al Olteniei, ar putea fi gru‑
pat în jurul unor imagini de acest fel“. (Despre specificul regional)
Paginile lui Virgil Nemoianu ar putea ilustra, mai bine decât altele,
spiritul bănăţean. Conservatorismul polemic, trufia, gustul pentru lucrul
bine făcut, voinţa de specializare, autoironia care veghează hotarele
bunului simţ ţin nu doar de statutul de marginal al provinciei, ci şi de
reminiscenţe imperiale. Un Imperiu crepuscular respiră pe multe dintre
paginile eseistului, memorialistului, omului de ştiinţă. Putem detecta în
scrisul lui Virgil Nemoianu, ca şi în scrisul lui Petre Stoica sau al lui Sorin
Titel, urmele unei lumi care a agonizat pe parcursul întregului secol XX.
Ca şi în scrierile lui Musil, Broch, Kraus, o voinţă demistificatoare ani‑
mă paginile lui Virgil Nemoianu care, şi el, pofteşte alţi zei. O teorie a
secundarului, carte de o impresionantă erudiţie, este inaugurată de în‑
trebarea: „Este literatura întotdeauna reacţionară?“ şi de fraza: „Marii
scriitori ai secolului XX sunt consideraţi reacţionari, din punct de vedere

politic, şi pe bună dreptate“. Prima ediţie a cărţii e însoţită de reco‑
mandarea elogioasă a lui Mihai Spăriosu, alt ilustru bănăţean stabilit în
Statele Unite: „Pledoaria elocventă pentru jocul liber al energiilor
creatoare, pentru descentralizare şi pluralism, pentru o dialectică «lo‑
cală» (iar nu una centralizantă sau totalizatoare) — iată, fără îndoială,
lucrurile pe care cititorul le va găsi cu adevărat stimulatoare în argumen‑
tarea lui Nemoianu“. În opera lui, am spune.
Lucian Valea (1924-1992)

Născut în mai, 1924, în judeţul Bistriţa, Lucian Valea debutează,
în 1941, cu volumul Mătănii pentru fata ardeleană. Între 1941 şi 1944
participă la marile şezători literare, care omagiau Ardealul românesc,
alături de Vasile Netea, Gabriel Ţepelea, Ion Th. Ilea, Iustin Ilieşiu, Grigore
Bugarin, Copilu‑Cheatră, Petre Bucşa. După anii de închisoare va avea
domiciliul obligatoriu la Timişoara. Despre anii săi timişoreni scrie Radu
Ciobanu („Steaua“, 5–6/2002, p. 36). L‑a cunoscut în 1956, la Cenaclul
Tineretului de pe lângă Filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor. Filiala avea
şi un cenaclu al „maturilor“, dar Lucian Valea prefera întâlnirile cu tinerii.
„Ne fascinase cultura lui dobândită în altă vreme, cu sistemul referenţial
insolit pentru noi, cu comentariile lui flamboaiante, cu apetitul polemic,
cu umorul, cu impetuozitatea şi verva lui inepuizabilă şi întotdeauna
plină de miez.“ După şedinţele de cenaclu, tinerii sărbătoresc evenimen-
tul „la un pahar de vin prost“ sau prin îndelungi plimbări nocturne: „Iar
el ne recita inubliabil din poeţii prohibiţi: Blaga, Voiculescu, Radu Stanca,
Radu Gyr, la urmă din el însuşi, memorabila Ultimul cuvânt al lui Don
Quijote către Sancho Panza scrisă în largul şantierului de la Bicaz“. Pe
Şantierul de la Bicaz Lucian Valea petrecuse împreună cu Aurel Buteanu
şi Laurenţiu Cerneţ. Poezia în cauză încheie volumul Întoarcerea lui
Don Quijote, apărut la Cartea Românească în 1972. Face parte din
poezia închisorilor, a „întoarcerilor“. Ca şi câteva poezii antologice ale
lui Nichifor Crainic sau Radu Gyr, Ultimul cuvânt al lui Don Quijote…
ia pulsul unui timp al închisorilor: „Se‑ntoarce Don Quijote azi din
moarte —/ Poart‑amintirea luptelor pe scut;/ Pe frunte mucigaiuri i‑au
crescut/ Şi bezne‑n ochi cu‑obloane sparte.// L‑a părăsit şi Sancho‑ntr‑un
târziu…/ Încrezător în sfânta lor minciună,/ Pleca din hanul viscolit de
lună/ Lăsându‑l ca şi hanul de pustiu.//…// Ruginuri scumpe i‑au cuprins
armura —/ a lepădat‑o la răscruci de drum…/ Spre ce tărâm cu zodie de

fum/ Îl îmbia să plece Aventura?// Se‑ntoarce Don Quijote, să‑l primim,/
Îl aşteptăm de‑o moarte şi de‑o viaţă!/ E undeva în noi, un plai sublim,/
Unde dintotdeuna‑i dimineaţă…“.
Au fost momente memorabile pentru ucenicii timişoreni. Le va
scrie mereu: despre itinerariile sale şi despre cărţile la care lucrează. Cea
despre George Coşbuc, cea despre „generaţia amânată“, cea despre
„oamenii pe care i‑a iubit“. Ultimele două — memorialistică importantă
pentru înţelegerea anilor ’40–’50 ai culturii române — vor apărea cu
întârziere. Oamenii pe care i‑a iubit Lucian Valea sunt George Bacovia,
Lucian Blaga, Olimpiu Boitoş, Aurel Buteanu, G. Călinescu, Traian
Chelariu, Ion Chinezu, Petru Comarnescu, Gala Galaction, Ion Minulescu,
Gr. C. Moisil, Victor Papilian, Cezar Petrescu, Ioan Pillat, Dinu Pillat, Liviu
Rebreanu, Vladimir Streinu, Octav Şuluţiu, Ionel Teodoreanu. Niciun
istoric literar nu va putea trece peste „întâlnirile“ lui Lucian Valea cu
ardelenii săi. Şi nici peste notele pe care le scrie despre Aurel Buteanu,
descoperit de poet în istoriile politice ale anilor ’40, în cele carcerale, dar
şi în cele timişorene din anii ’50. În Timişoara, acasă la Aurel Buteanu,
îi cunoaşte pe Romul Ladea şi Demian. „Zilnic ne vedeam cu Franyó,
prietenul lui nedespărţit“. „Odată cu el, dispare nu numai un intelectual,
un scriitor şi un militant. Se stinge unul din ultimii ardeleni care au ştiut a
îmbina cu artă boema şi activitatea serioasă. Căci Aurel Buteanu a dăruit
cafenelei o bună parte din personalitatea sa. N‑a risipit‑o, ci a dăruit‑o,
înfrumuseţând întâlnirile, înnobilând conversaţiile, ridicând prieteniile
la rang de comuniuni elevate.“
Din paginile lui Radu Ciobanu, din amintirile prietenilor săi din nord
înţeleg că şi Lucian Valea, mentor adevărat, ridica prieteniile culturale la
înălţimile pe care le meritau.
Traian Liviu Birăescu (1924–1998)

Debutează în 1944 în „Revista Banatului“ şi, editorial, cu Condiţia
romanului (1971). Între 1945 şi 1980 publică în presa timişoreană (şi nu
numai) cronici literare, cronici dramatice, numeroase articole privind
literatura „actuală“. E o prezenţă activă în cenaclurile literare din
Banat, unde criticul are un cuvânt greu. Căile eseului (1976) şi Proust,
azi (1981) ilustrează mobilitatea criticului şi, după 1965, statutul său
de profesor de literatură comparată la Universitatea din Timişoara. În
romanele Echinox de toamnă (1981) şi Pomul cunoaşterii (1983) încearcă

a-şi fructifica amintirile din Banat, dar şi experienţa doctoratului, dedicat
Problemei timpului la Proust şi Joyce. Jurnalele apărute postum atrag
atenţia asupra întâlnirilor cu marii creatori ai timpului său, de la Blaga
la Sadoveanu. După istoriile Timişoarei și ale Banatului scrise de Traian
Birăescu, colaborator preţios al lui Ion Stoia Udrea şi a revistei „Vrerea“,
după cronicile literare, dramatice, cinematografice, după studiile de
literatură comparată, de teorie, critică şi istorie literară a lui Traian Liviu
Birăescu, după poemele Acvilinei Birăescu (mamă), acțiuni culturale
bine fixate în perimetrul trimişorean, cartea Siminei Melwisch-Birăescu
despre imaginile alterităţii în spaţiul bănăţean exprimă o continuitate
şi o expansiune. Timpul pe care şi-l alege pentru a studia modurile de
reprezentare în jurnalele de călătorie şi descrierile etnografice române
şi germane (1840–1890) ar putea aparţine protoistoriei familiale —
unei perioade în care independenţa faţă de experienţa intelectuală a
înaintaşilor e totală. Cum arată „imaginile alterităţii“ în aceste opere,
fără îndoială puternic marcate de spiritul veacului? Suntem, în secolul al
XIX-lea, într-un veac al naţionalismului în ascensiune şi e greu de crezut
că vreun călător se poate sustrage tiparelor epocii. Mă bucură confrun-
tarea cu câţiva dintre autorii de seamă care s-au ocupat de imaginile
alterităţii, şi o garanţie a cercetării este prezenţa lui Klaus Heitman în
acest studiu. Fiindcă Klaus Heitman este o prezenţă exemplară nu doar
în imagologie, ci şi în practica studiului alterităţii. Din discursul lui Klaus
Heitman la decernarea titlului de doctor honoris causa al Universităţii
din Bucureşti, aflăm că volumul care îl introduce în studiul românisticii
este un mic Bilder Duden, deutsch-rumänisch, descoperit când avea 14
ani, adică în 1944. Era anul dezastrului german, sosit după o linie mereu
urcătoare a exceselor naţionaliste. Dezastrul a fost pentru Heitman, nu-i
greu să ne închipuim, o lecţie, ca şi pentru alţi autori germani născuţi
în 1930. Naţionalismul german a trăit un eşec, Klaus Heitman a înţeles
că studiul alterităţii trebuie să urmeze alte căi. Un autor important (posi-
bil model), asupra căruia se opreşte autoarea, este Edward W. Said,
al cărui volum, Orientalismul. Concepţiile occidentale despre Orient,
poate că ar fi trebuit legat, fiindcă a apărut în 1994, de o actualitate
postcomunistă. Alt model ar fi, după doamna Melwisch-Birăescu,
Balcanii şi balcanismul Mariei Todorova, cu precizarea: „Dacă lucrarea de
faţă mi-a servit ca model, nu înseamnă că încerc să susţin apartenenţa
României la Balcani. Nu doresc să mă implic în această dispută…
deoarece nu o consider importantă“. În Istoria secretă a literaturii

române, demonstram că frumoasa carte a Mariei Todorova mizează,
ca şi alte cărţi de geopolitică, pe focalizări interesate şi pe excluderi
strategice, importante pentru cucerirea publicului american, dar şi a
intelectualului care este prea puţin interesat de bibliografiile româneşti
(dar şi sârbe, dar şi albaneze, dar şi greceşti) ale problemei. Dacă Balcanii
şi balcanismul s-ar fi oprit, măcar în trecere, asupra biografiilor unor autori
bulgari (altfel, citaţi de Todorova cu mare stimă) ca Hristo Botev sau
Karavelov, ar fi observat că lucrurile stau puţin altfel. La nordul Dunării,
oameni politici, cărturari, artişti din Bulgaria găsesc nu doar refugiu, ci
şi protecţie, sprijin, susţinere. Oraşele Galaţi şi Brăila vor rămâne centre
importante al lumii balcanice, dar şi ale culoarului care ne leagă de greci
şi de bulgari. Românii sunt, în secolul al XIX-lea, solidari cu bulgarii, care
au în capitala României publicaţii, şcoli, cercuri de revoluţionari. Sunt
protejaţi de diversele represiuni de care ar fi avut parte la sudul Dunării.
Nu ştiu dacă s-au studiat temeinic faptele „Societăţii literare bulgare“
din Brăila, întemeiate în 1869, şi nici felul în care s-au desfăşurat activi-
tăţile şcolii bulgare din Bucureşti, la care, în 1874, Hristo Botev era
învăţător; mă întreb dacă mai există şcoala bulgară de la Giurgiu şi
dacă avem la dispoziţie o analiză a ziarului bulgar „Svoboda“, apărut la
Bucureşti, din iniţiativa lui Liuben Karavelov şi Hristo Botev. Nici despre
prezenţa lui Vasil Levski la Bucureşti şi relaţiile sale cu cercurile româ-
neşti cred că nu s-a vorbit îndeajuns. E drept că România a dezvoltat,
după 1918, relaţii rele cu toţi vecinii. Comitagii bulgari devin un subiect
important pentru politicienii şi chiar scriitorii români. Actualitatea
confiscă istoria. Întrebarea care rămâne este, după ce am analizat mo-
delele lui Heitman, Said, Todorova, câţi dintre călătorii care îşi notează
impresiile, câţi dintre judecătorii locurilor aparţin unor autori capabili
de reflecţie senină, şi câţi unui proiect geopolitic. În acest sens, pagini
remarcabile mi se par a fi cele consacrate lui Bernard Schwarz, călătorul
pe care Transilvania l-a fascinat „cel mai tare“. Schwarz ilustrează,
scrie autoarea, tendinţele expansioniste — începutul lor — şi ideologia
liberală naţional-germană. Ca şi Roesler, el crede că românii „sunt
musafiri în Transilvania“. Paginilor lui Schwarz despre saşi le-aş fi adău-
gat altele, precum cele realizate un secol mai târziu de Meschendorfer în
Die Stadt în Osten, carte a Braşovului, care a entuziasmat, în anii treizeci,
Germania. Şi aş fi adăugat şi pagini ale românilor despre saşi. Scrie, în
monografia sa din 1937, despre Braşov, Octav Șuluțiu:
„Între toate oraşele din Transilvania, Braşovul a avut din vechime

cele mai strânse legături cu Ţara Românească. Frontiera situată la câţiva
kilometri şi trecută necontenit de negustorii braşoveni şi oierii din Ţara
Bârsei, de băjenari şi de vilegiaturişti munteni, era inexistentă din punct
de vedere sufletesc. Obiceiuri de dincolo de munţi se încetăţeneau în
oraşul ce îl adăpostise pe Coresi, deosebirile de grai se ştergeau prin
comunicaţie neîntreruptă, cunoştinţele personale, propagate şi prin
elevii de liceu originari din Ţara veche erau atât de strânse, încât braşo‑
venii nu erau socotiţi propriu-zis între «ardeleni», nume care se dădea
transilvănenilor la Nord de Olt şi de Târnave“. (Sextil Puşcariu,
Gheorghe Bogdan-Duică, „Revista Fundațiilor Regale“, an II, 1 februarie
1935, nr. 2, p. 335).
Meritul autoarei este, să repetăm, că se opreşte, pentru prima
oară, asupra unor jurnale de călătorie ale acestei perioade. Unele dintre
ele au fost evitate fiindcă exprimau tezele cu care s-au războit deja liderii
Școlii Ardelene, altele, legate de rasismul perioadei postbismarkiene,
nu puteau depăşi o anumită cenzură. Mi se pare importantă paranteza
consacrată lui Gustav Freytag, romancier la modă în perioada analizată
de Simina Melwisch-Birăescu:
„Nu a existat, probabil, vreun mediu prin care idealul hărniciei şi
onestităţii, ca trăsătură naţional-germană, să fie mai eficient propagate
decât în primele romane realiste. Textele scriitorilor consacraţi nu
constituie exemplele cele mai potrivite… Conform regulii, publicul
burghez a preferat intriga facilă, rolurile clar definite între bine şi rău,
mesajul simplu şi confirmarea propriilor clişee. De aici derivă succesul lui
Gustav Freytag, care dă glas idealurilor şi temerilor majorităţii educate
căreia îi hrăneşte obsesiile şi îi ridică existenţa la rangul de motiv literar.“
Autoarea numeşte cele două opere capitale ale lui Freytag, Sol und
Haben (1855) şi Die Ahnen (1872–1880).
Radu Ciobanu (n. 1935)

Ţărm târziu, jurnalul lui Radu Ciobanu, ne aminteşte că scriitorul
locuieşte în Deva şi ajunge, când şi când, la Timişoara. (1) Ascultă
„Europa liberă“, de unde află că a murit câte un prieten scriitor, despre
care presa nu suflă un cuvânt. E un singuratic, citeşte, transcrie istorii
zilnice: „N‑a fost un simplu zvon: de la întâi martie se ia curentul timp
de 12 ore în trei reprize… Se zice că asta va dura până la 30 noiembrie,

dar nu se precizează şi anul. Sunt curios ce se va întâmpla la vară, când
vor începe să se împută mezelurile (şi aşa împuţite) de prin alimentare.
Deocamdată noul meu program muzical de după-amiază e serios
perturbat…“. Prozatorul scrie, scrie, dar e măcinat de „o neîncredere
obsedantă“ în tot ce face. Recapitulează şi numeşte, între reuşite, Cre-
puscul, Nemuritorul albastru, Călăreţul de fum. Parcă ar mai fi şi altele (2).
Dialoguri cu editorii, oboseală, boli. Funcţionar fericit, peregrinează
în jurul oraşului de reşedinţă şi are parte de câteva întâlniri mirabile.
E memorabilă întâlnirea cu Olga Caba, fixată într‑un Sebeş duşman,
detestată de vecinii ignari. „Avea pe atunci 54 de ani, cu frumuseţea
încă intactă, înaltă, cu o ţinută, de la pas până la modul de a mi se adresa,
culant şi totuşi distant, în vădit contrast cu decorul agrest, pe fondul
sonor al orătăniilor din curte. Cred că pot spune fără teamă de exagerare
că era o prezenţă majestuoasă, în orice caz de o inubliabilă distincţie“.
Îi va recenza atent cărţile, care încep să‑i apară, şi dialogul va fi reluat cu
firescul protocol. Importante sunt paginile despre 22 decembrie 1989 la
Deva. Scriitorul ar fi putut să devină lider al oraşului Deva, dar, în stilul
său personal, s‑a retras în bunkerele profesiunii de scriitor. Şi nu uită să
consemneze încă o călătorie prin străinătăţile acum prietene.
În primul său roman important, amintitul Crepuscul, erou central
este Sever Moldovan, avocat renumit, provincial de vază, admirator
încă al generalului Averescu, socotit, în 1944, capabil a salva România
din război. Bănuim lesne travestiul, felul în care Radu Ciobanu transcrie,
şi aici, o istorie de familie. Cartea are ca linie epică biografia lui Sever
Moldovan, descendent a lui Avram Iancu. Părintele lui Sever se cheamă
Avram Moldovanu, e notar şi proprietar al minei Barbara II, într‑o fundă‑
tură a Apusenilor. Sâmbăta notarul împarte răsplata ajutoarelor, hrănite
de soţie, urmaşă a lui Avram Iancu. Masa îşi are ceremonia ei:
„— Să vă fie de bine! (zice proprietarul, n.n., C.U.)
— Mulţămim şi să trăiţi şi domnia voastră şi doamna Salvina care
ne făcu bucatele, răspundea Ghiuţ, cel mai bătrân dintre ei, în timp ce se
sculau cu toţii în picioare.
— În săptămâna asta — spunea iar Avram — ne‑a ferit Dumnezeu
de vâlvele cele rele şi Sfânta Barbara ne‑a ajutat de‑am avut dobândă
bună la baie.
Răspundeau toţi în cor:
— Doamne, mulţam!“
Un fiu al lui Avram Moldovan, coleg cu poetul Adrian Moga (cu

Octavian Goga, ca să trădăm transcrierea), devine doctor în ştiinţe
juridice şi se fidanţează cu „drăgălaşa domnişoară Olimpia Măriuţ“,
fiica lui Isaiia Măriuţ, paroh în Silişte. Fiul lui Sever Moldovan se cheamă,
în buna tradiţie a intelighenţiei ardelene, Liviu şi se căsătoreşte cu
Marilena, şi ea „de famlie bună“, crescută în pension la Galaţi, unde
scandalizează călugăriţele prin lecturi independente. Roman social
în care putem regăsi marile modele ardeleneşti ale prozei (Slavici,
Agârbiceanu, Rebreanu), Crepuscul este un bun documentar asupra
unui timp al transformărilor. Recunoaştem şi migraţia „copiilor“ către
Timişoara — oraş privit cu neîncredere în Crepuscul:
„Oraşul era mare, molâu, lipsit de orice stil şi de orice personali-
tate. Oraş de negustori şi de cămătari, al căror scop suprem era să
mănânce, să bea, să se îmbrace. Prin orice parte intrai în el îţi azvârlea
în faţă duhoarea unor cartiere suspecte, cu case leproase şi cu scursori
urâte, pe marginea drumului. Apoi, pe măsură ce înaintai, casele păreau
să se ridice pe brânci şi, printre ele, înconjurate de monotone garduri
cenuşii, se întindeau fabricile: berea, pantofii, bomboanele, becurile,
tricotajele. Sau îngrămădite de lungi şi solemne garduri de fier forjat
cimitirele: catolic, ortodox, eroii, protestanţii, evreii. După aceea,
întinse locuiri virane, năpădite de bălării grase, de zdrenţe şi tinichele,
scormonite de câini jegoşi şi hămesiţi. Şi, din nou, case. Leproase sau
mai răsărite, amestecate de‑a valma. Până în centru. Aici răsăreau marile
case — stăpânilor lor le plăcea să le numească foarte serios „palate“…“
În romanele care vor urma şi care sunt ale „treptelor iniţierii“,
scriitorul păşeşte prin Timişoara cu iubire. Nu ne înşelăm dacă scriem
că puţini dintre autorii care aparţin Timişoarei sunt, ca Radu Ciobanu,
ghizi generoși prin geografia oraşului. Oferta cea mai sigură poate fi
descoperită în Arhipelagul (Facla, 1987):
„… în faţa Operei, aşteptau tramvaiul trei, dar nu oricare, ci unul
care târa după el una dintre acele remorci vechi cu câte o platformă
deschisă la fiecare capăt. Se instalau pe platforma din spate şi, răzimaţi
de balustradă, îşi ronţăiau floricelele. Pătrundeau întâi pe strada Alba
Iulia, strâmtă ca un defileiu, şi treceau printre marile magazine Filt, cu
încălţăminte… Ieşind din strâmtoare, tramvaiul trecea în diagonală prin
Piaţa Libertăţii, pătrată, cu câte o clădire importantă pe fiecare latură:
Primăria, cu Cercul Militar, unde se desfăşurau elegante baluri, Banca
Italiană şi ceea ce toată lumea numea cu respect Divizia… De aici intrau
în altă strâmtoare prin care n‑avea acces decât tramvaiul, zăreau vitri-
nele mari ale librăriei Morawetz şi ajungeau în Piaţa Sfântu Gheorghe.“
Şi, prin Piaţa Sfântu Gheorghe, o cavalcadă retro:
„Iată o carte poştală în care Piaţa Sfântu Gheorghe era traversată
de linia tramvaiului cu cai. Un vagon e oprit în staţie şi se disting siluetele
a trei domni cu pălării tari şi umbrele, care se pregătesc să urce pentru
a ajunge în cartierul căruia i se zice şi acum Fabric, pentru că acolo s‑au
întemeiat întâile ateliere şi fabrici ale oraşului.“
Oraşul este, cum spuneau şi G. Călinescu, Camil Petrescu, Cora
Irineu, oraş al parcurilor:
„Parcurile însele erau nişte teritorii mirifice, ale căror însuşiri
ascunse numai ei doi le ştiau. Parcul în stil Steingarten, în splaiul Tudor
Vladimirescu, era ţara iepurilor. Parcul central, care pe atunci se numea
Scudier, întins şi solemn, era ţara urşilor. Iar tainicul parc dintre râu şi
cinematograful Apollo din Fabric era patria maimuţelor…“
Treptele Diotimei (1973) e un roman al iniţierii. Personaj din
Banchetul, Diotima propune dialoguri înalte: „Cei ce procreează întru
corp, zise ea, îşi îndreaptă paşii mai cu seamă spre femei; prin dragostea
lor creează copii, iar astfel îşi închipuiesc că‑şi pot agonisi şi nemurirea,
şi pomenirea numelui lor, şi fericirea — pentru toată vremea ce va să
vină“.
Ardealul idilic, cel de glorioasă tradiţie în literatura română, îşi
găseşte în Radu Ciobanu unul dintre cronicarii săi. Oamenii trăiesc cu
o superbă decenţă, bătrâneţea e glorioasă şi monumentală, adolescen-
ţele par a coborî din baladele lui Coşbuc. Radu Ciobanu e un admirabil
analist al gestului patern şi al candorii, al iubirii filiale. Sentimentele sunt
vaporoase, tainice, trăite discret şi tandru. Plecarea „de acasă“ nu e
brutală. Curiozităţile se îndreaptă spre Europa prin drumurile (cărţile)
Europei Centrale: ale Ardealului şi Banatului în expansiune. Mai vii
decât romanele (între document, istorie, parabole, simbol, citabile ar fi
Nemuritorul albastru, ed. I, 1976, ed. a II‑a, revăzută, 2012, Vămile nopţii,
1980, Heralzii, 1983, Călăreţul de fum, ed. I, 1984, ed. a II‑a, 1994, Roata
lumii, 1988), ar fi Mic dicţionar de cultură religioasă, 1994, Dicţionarul
rostirilor biblice, 1996. Şi jurnalele publicate după 1999. În Europa din noi
(2008), Radu Ciobanu aşază alături pagini de memorialistică, note de
călătorie, dar şi note de lectură. Nu mai este în Deva exilului, e într‑o
Europă pe care o priveşte cu înţelepciune. Într‑o Mitteleuropă pe care
o comentează cu farmec. Un articol consacrat lui Sándor Márai (obser-

vaţii cu privire la recent tradusele Moştenirea Esterei şi Lumânările ard
până la capăt) se numeşte O revelaţie târzie. Cum s‑a putut să‑l oco-
lească? Scriitorul devine tranşant, apelează la superlative. Se alătură
celor care cred, asemenea lui Kundera, că Rusia nu a fost considerată
niciodată parte a Europei. Sau că „Rusia nu poate deveni parte a conti-
nentului lor“. „Au spus‑o în anii din urmă doi excepţionali prozatori din
penultima generaţie, născuţi în 1960, unul ucrainean, celălalt polonez,
Iuri Andruhovici şi Andrzej Stasiuk, în volumul Europa mea, apărut în
colecţia A Treia Europă…“. Solidar cu A Treia Europă, cu Mitteleuropa
care e şi ţinutul lui (îl cartografiază în fericite călătorii), scriitorul citeşte,
reciteşte şi comentează ca un specialist cărţi de scriitori francezi,
spanioli, greci ş.a.m.d. Îşi omagiază confraţii ca un bărbat care a rămas,
o viaţă, alături de ei. Fac parte din Europa noastră, repetă scriitorul, azi
mai solidar ca niciodată.
Volumul Dialog peste Atlantic realizat de Radu Ciobanu, apărut
la Editura Emia din Deva, ne poate lămuri mai bine, întâi, de ce Liceul
Loga din Timişoara a dat atâtea personalităţi ilustre şi, pe urmă, chiar
identitatea lui Peter Freund. (3) Prietenul romancierului Radu Ciobanu
s‑a născut în Timişoara, în 1936, este absolvent al Institutului Politehnic
din oraş. Părăseşte România în 1959. Îşi ia doctoratul în fizică la Viena,
în 1960. Din 1965 este profesor la Universitatea din Chicago. Ilustru. Din
1975 scrie şi literatură. Din 2001 este colaborator al revistei „Exquisite
corps“, editată de Andrei Codrescu, şi se ocupă, cu succes, de proză.
Are părerile lui, bine subliniate, despre poezie, muzică, literatură, dar şi
despre contextele creaţiei. „Pentru omul creator, artist, om de ştiinţă,
libertatea este un bun fermecat. Poţi să dai frâu fanteziei tale, şi
de acolo vor veni marile creaţii. Dar poţi, într‑adevăr, să fii un geniu
creator, şi într‑un sistem fără cele mai elementare libertăţi: Prokofiev,
Şostacovici, Pasternak, Mandelştam, Ahmatova, Landau, Kapiţa,
Gelfand, Kolmogorov, Pontriaghin şi mulţi alţii. Ar mai fi şi explicaţii:
„Dacă autorul e persecutat, dacă colegii săi sunt persecutaţi“, cre‑
de Peter Freund, persecuţia poate determina „un efort foarte concen‑
trat, fără divagaţii, derapaje, un fel de adaptare creativă la mediu.“
Aflăm şi secrete despre Béla Bartók, născut la Sânnicolaul Mare,
om al locului, bănăţean ca şi fizicianul, şi el navigând, în anii săi de
glorie, prin State. Peter Freund ştie multe şi le poate comunica fericit
prietenului său — de pildă, cum a compus bănăţeanul lor „Concertul

pentru orchestră“. Şi, în fine, o întrebare‑cheie:
„De ce, după atâţia ani — se întreabă profesorul — mi‑am putut
păstra identitatea timişoreană?“ Şi, evident, poate să ne destăinuie
chiar şi aceste secrete:
„Aşa cum îi văd eu, anii copilăriei şi tinereţii mele s‑au desfăşurat
în două epoci, ambele de negăsit nicăieri în afara Timişorii. Deşi m‑am
născut în 1936, copilăria mi‑am petrecut‑o într‑un regat al secolului XIX.
Apoi, pentru tinereţe, mi s‑a oferit atmosfera opresivă a unei colonii
sovietice.“ Dar nu numai atât:
„Am avut două fete în casă, una pentru curăţenie, cealaltă pentru a
ne servi, o bucătăreasă, o spălătoreasă, o călcătoreasă, o guvernantă“.
Aşa ceva nu‑şi permit decât foarte puţini în America, în Timişoara
copilăriei lui Peter Freund fiecare avea cel puţin o servitoare. Pe insula
timişoreană se putea. Nici măcar în anii terorii comuniste, când familia
a fost alungată din palat într‑un banal apartament de două camere,
n‑a fost foarte rău, fiindcă o servitoare mai exista. Tânărul avea parte,
în camera lui, de o servitoare minunată.
În Timişoara era fericit fiindcă putea asculta muzică adevărată.
Fiecare avea o educaţie muzicală, îi iubea pe clasici, chiar dacă mama lor
nu era, ca mama lui Peter Freund, cântăreaţă de operă. Omul a citit tot şi‑l
iubeşte pe Ionescu — Ionescu este între iubirile sale mari. „Teatrul său
e de o originalitate fantastică, este una din realizările de geniu ale litera-
turii europene, a veacului XX“. Dar Kafka? „Kafka a arătat că limba
teutonilor poate fi utilizată ca bisturiul unui chirurg, cu precizia stră-
lucitoare a unei raze de laser“. E o replică demnă de ţinut minte. Uneori
Peter Freund se răsfaţă: Mitteleuropa e, pentru el, ţinutul cel mai creator
din lume. În Radetzkymarsch, Joseph Roth „a scris romanul istoric de-
finitiv, care depăşeşte, aş zice eu, Război şi pace“. Citează din Fernando
Pessoa cu bucurie. Îi mare, îi place. Radu Ciobanu nu obiectează şi
nici nu se supără atunci când conorăşeanul său afirmă că Eminescu e
de origine semislav, nu român, Napoleon nu e francez, ci corsican,
Alexandru cel Mare nu e grec… Posesorul Palatului Ciobanu din Timi-
şoara, nepotul ilustrului om politic ilustrat cu brio la Unire, romancierul
Radu Ciobanu nu asasinează conversaţia cu necesarele reducţii. El
rămâne în cotlonul său provincial, lăsându‑şi prietenul să se desfăşoare.
Ceea ce, cu farmec, cu bucurie, Peter Freund face.
Note
(1) Radu Ciobanu, Ţărm târziu. Jurnal (1985–1990), Ed. Emia, 2004.
(2) Desigur, sunt multe şi fiecare dintre cărţi ar merita un comentariu aparte.
Cartea de debut, După-amiaza bătrânului domn (1970), ar putea fi o istorie de familie,
de tipar slavician. Crepuscul (ed. I, 1971, ed. a II‑a, 1971), performaţă a romanului,
ziceam, ardelenesc, a fost laureat cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor
pentru anul 1971; Zilele, Treptele Diotimei, Dreptul de a începe, Nemuritorul albastru,
Ultima vacanţă, Vămile nopţii, Linia şi sfera, Heralzii, Călăreţul de fum, Casa fericiţilor,
Arhipelagul, Roata lumii, Steaua fiecăruia sunt retrospective istorice, romane de
familie, romane‑parabolă, cu pagini care întăresc o linie ardelenească a scrisului
sau propun topografii timişorene. Profesionist remarcabil, scriitorul publică Jurnale
(1999, 2004, 2008, 2014), cu meditaţii asupra „Europei din noi“.
(3) Radu Ciobanu & Peter Freund, Dialog peste Atlantic, Ed. Emia, 2006.
Paul Eugen Banciu (n. 1943)

S‑a „transferat“ în Timişoara literaturii în mai 1972, când se înfiinţa
noua serie a revistei „Orizont“, săptămânal social‑politic şi literar-
artistic, revistă care fusese un lunar de literatură a Uniunii Scriitorilor.
Săptămânalul social‑politic mai adăuga nume, aşa că, în redacţia
primului număr, erau Ion Arieşanu, redactor-şef, Anghel Dumbrăveanu,
şef-adjunct, Cornel Ungureanu, Paul Eugen Banciu, Laurenţiu Cerneţ,
Damian Ureche, Ion Dumitru Teodorescu, Valentina Dima, Adriana
Babeţi, Duşan Petrovici, Ion Velican. Erau bine lansaţi în lumea literaturii
unii, alţii aveau cărţi prin edituri, alţii alergau după interviuri, reportaje
care să acopere titlul de „social‑politic“ al revistei. Cei care acopereau
terenul erau Paul Banciu, Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu. Ceilalţi
aveau în urmă cărţi ambiţioase, unele acoperite de premii, sau cel puţin
participaseră la scrisul timişorean prin zeci de articole. Era vremea
în care succesul literar asigura prestigiu, poziţie socială, autoritate.
Anii şaptezeci sunt ai prozei, aşa că se vor converti la roman şi Anghel
Dumbrăveanu, şi Damian Ureche, poeţi de succes ai anilor şaizeci.
Vor spori numărul apariţiilor Laurenţiu Cerneţ (romane „industriale“,
romane „comice“), şi Ion Dumitru Teodorescu (faulknerian, la sugestiile
lui Sorin Titel). Anii şaptezeci sunt ai romanului, dar nu ai romanului
întins doar pe o sută‑două de pagini, ci ai ciclului romanesc. Dacă primele
romane ale lui Paul Eugen Banciu sau Gheorghe Schwartz erau „scurte“,
următoarele se vor întinde pe mai multe sute de pagini. Prozatorii îşi
vor trimite personajele dintr‑un roman într‑altul să ilustreze istoria,

ţinutul, geografia locurilor. Să sondeze adâncul sufletesc, inconştientul,
indeterminarea relaţiei, puritatea sau demonismul celor care aparţin
momentului istoric.
Paul Eugen Banciu debutează ca romancier după vreo zece ani
de exerciţiu jurnalistic, la sfârşitul anilor şaptezeci (1978), cu Casa Ursei
Mari. Va încheia deceniul şapte cu un premiu al Uniunii Scriitorilor şi
cu un scenariu care va deveni, ceva mai târziu, film. Filmul se va numi
Femeia din Ursa Mare şi va avea în rolul principal o actriţă de care ne vom
da seama, ceva mai târziu, cât e de mare, Florina Cercel. Dacă cineva
ar fi bănuit (desigur, fantazând) că Paul Eugen Banciu a scris romanul
pentru Florina Cercel, n‑ar fi greşit prea mult. N‑ar fi greşit prea mult,
dar ar fi trecut prea uşor peste transformările literaturii române în anii
şaptezeci. În fond, ne arată o remarcabilă antologie realizată de Mircea
Iorgulescu, publicată în 1981 (Arhipelag. Proză scurtă contemporană),
numele lui Horia Pătraşcu, Ştefan M. Găbrian, Nicolae Mateescu,
Alexandru Papilian, Dumitru Dinulescu, Ioan Radin, Mihai Sin, Gabriela
Adameşteanu, Norman Manea, Eugen Uricaru, Radu Cosaşu, Mircea
Nedelciu, Maria‑Luiza Cristescu, Alexandru George erau legate de o
schimbare de sens a scrisului prozastic: nu mai era la modă romanul
monumental, întins pe câteva sute de pagini sau pe două‑trei volume,
accentele cad pe proza scurtă, pe excelenţa naraţiunii, a momentelor
conflictuale, pe scriitură. Paul Eugen Banciu debutează ca romancier,
şi prozatorul Paul Eugen Banciu nu va scrie „proză scurtă“ în anii
şaptezeci. Nu caută modele în imediata lui apropiere.
Următoarele romane ale lui Paul Eugen Banciu, Sărbătorile,
Zigguratul, Muflonul, vor fi romane monumentale, în care îşi au locul
personajele puternice, cercetarea etnopsihologică, drumul către
înalt. Am putea spune: către cer. Retrase într‑o singurătate fericită,
personajele feminine ale lui Paul Eugen Banciu transcriu parabole ale
căror înţelesuri urcă până în cărţile vechi — sacre. Sau către Faust:
„Etern femininul/ Ne‑nalţă‑n tării“. Suntem în anii optzeci, ani în care
romanul monumental reintră în drepturi. Despre romanele lui Paul
Eugen Banciu au scris monografii Dana Popescu şi Dorin Murariu. Ulti-
mul poate fi un ghid pentru apropierea de romanele ample ale lui Paul
Eugen Banciu. „Carte a provinciei, Sărbătorile (1981) este şi romanul
vechimii, în care un nucleu uman se află cuprins între coordonatele sin-
guratice ale unui cătun, Ciulpău. Încă de la primele rânduri, cititorul se
izbeşte de marea densitate a textului ce îşi extrage puterea deosebită

faţă de tot ceea ce este epidermic, faţă de faptele sleite de semnificaţii
majore, autorul fiind convins că numai cu acest preţ se poate surprinde
chipul profund al satului tradiţional.“ De fapt, Dorin Murariu vrea să spună
că există, în cărţile lui Paul Eugen Banciu, o abundenţă a informaţiei,
că etnologul e mereu în concurenţă cu istoricul. „Cadrul în care se
desfăşoară cea mai mare parte a evenimentelor permite scriitorului
să aducă în prim-plan relaţii umane inedite, străine pentru generaţiile
mai noi. Dar aerul greu de relicvă, combinat cu atmosfera scorţoasă
a unei lecţii de enografie nu răzbate în pagină pentru că prozatorul
ştie arta de a întreţine o atmosferă romanescă stenică…“. Despre
ceea ce răzbate şi nu răzbate în pagină scrie Dorin Murariu şi atunci
când analizează Zigguratul, roman cu jurnalişti şi roman iniţiatic: „Deşi
momentele reflexive par să‑i dea romancierului adevărate frisoane de
plăcere… Zigguratul nu e un tratat de arhitectură narativă, ci un roman
cuprinzător despre lumea nouă a Burnei. Dacă în Reciful prozatorul se
arătase interesat de modul în care un oraş îşi schimbase obrăzarele din
pricina istoriei, în cartea care încheie ciclul se întreprinde deja o critică
a noii societăţi…“ Burna este, ca şi Ciulpăul, argumentul unor cicluri
romaneşti, importante pentru „transformarea lumii noastre“. Cărţi cu
ziarişti, despre ziarişti, aşa cum va fi Muflonul.
De la primul la ultimul roman al lui Paul Eugen Banciu (sau, ca să
fim drepţi, la ultimele două, apărute în 2012) descoperim „lumea care
se urcă spre cer“, care „petrece“ pe drumuri pe munte, şi lumea celor
care rămân pe pământ. De obicei, cei ce scriu. Cei ce scriu nu doar în
înalt, romane, opere pentru eternitate, ci jos: cei ce scriu în tipografiile
de odinioară. Din Piranha, unul din romanele premiate ale anului 2012,
pot fi lămuritoare aceste rânduri:
„Duma îşi trecu palmele peste faţă şi scrâşni: „… Coboară‑mă
odată. Dar tânăra luă direcţia munţilor din zare, care se apropiau cu mai
puţin de două sute de kilometri pe oră. Omul se căina că vrea acasă, la
linotipul lui, la calculator, la ce‑o fi…, dar jos, pe pământ…, jos, cât mai
jos, în pivniţă dacă se poate şi nu pe deasupra pădurilor“. Neliniştitul
linotipist e lămurit de frumoasa, de tânăra aviatoare că nu‑i niciun peri‑
col, că pot ajunge unde vor. Omul se visează la o bere cu prietenii săi. Nu
mai vrea în înalt. Duma este unul din oamenii scrisului „de odinioară“.
Cei „de odinioară“ existau în altă lume a scrisului, a tipăriturii, a tipo‑gra‑
fiei. A profesiunilor care se numeau linotipist, zeţar, a îndeletnicirilor
din tipografie care îşi aşteptau calificarea, perfecţionarea. Nu ar fi rău

dacă am scrie că Duma este un supravieţuitor. Vrea acasă. Acasă e unul
din termenii‑cheie ai operei lui Paul Eugen Banciu. Desigur, toţi călăto‑
resc, au itinerarii sigure (uneori, nesigure), dar vreau acasă „pe pământ,
jos“. Nu în pivniţă, cum exagerează linotipistul Duma, romanele lui Paul
Eugen Banciu nu coboară în subterană. În „pivniţă“.
Dar, pe câteva sute de pagini, au timp să se întoarcă acasă. Dacă

nu scrie, precum colegii săi din anii şaptezeci, proză scurtă, dacă nu îşi
isprăveşte „povestea“ în zece pagini, eseurile sale sunt întotdeauna
scurte, categorice şi transcriu îngrijorările linotipistului care e luat de
frumoasa aviatoare în aeroplan. Dacă romanele sunt legate de istoria
pământeană a lui acasă, eseurile propun istoria scriitorului care şi‑a visat
în înalt demersurile sale de creator. Din nou, paginile cu zborul numitului
Duma sunt condensate într‑o reflecţie despre zbor:
„Cel născut pe vârful muntelui nu va dori niciodată să ajungă până
în satul de la poale şi nici în cătunul de la jumătatea drumului. Visul lui
e să devină pasăre, să cutreiere înaltul cerului, să treacă printre nori,
să se avânte peste toate piscurile pe care la vede la orizont în zilele
senine, când perimetrul ochiului liber se deschide până la două sute de
mile către fiecare din punctele cardinale. E lumea de deasupra lumii care
nu‑l va face să‑şi dorească să ajungă nici măcar în aşezările de la poale şi
nici mai departe, în aglomerarea marilor oraşe. El e „copilul cerului senin
de deasupra norilor“. Aşa că va trebui să avem în vedere scara lumii:
„Ţinta fiecăruia e să urce cât mai sus, până la o vârstă a aducerilor
aminte, când începe să se teamă de anii eşecurilor lăsaţi în urmă, de anii
când soarta lui era suspendată deasupra unui abis. Cât a urcat nu s‑a
putut gândi la viaţa trecută, ci doar înainte, sus, tot mai sus.“
Aşa că lângă romanele scrise de Paul Eugen Banciu în ultimii ani,

cărţi, totuşi, senine, vom descoperi întrebările unui eseist necruţător:
în ce lume trăim, cine ne apără. Sunt întrebările autorilor de roman din
ultimele decenii. Fiindcă autorii anilor şaizeci-şaptezeci, care şi‑au definit
opera romanescă printr‑o experienţă vibrantă a scrisului, au trăit am‑
biţia unor opere întinse. Şi au scris cicluri romaneşti ce pot fi înţelese
doar citite în întregime. Iar opera unui adevărat romancier poate fi în‑
ţeleasă doar citită în întregime. Mai avem timp să citim toate romanele
lui Paul Eugen Banciu? Să‑i citim doar ultimele romane? Dacă scriem că
126
ele se sprijină pe o tradiţie adâncă, putem să înţelegem că există un fir

conducător în fiecare dintre ele. Şi că există, în paginile îngrijorate ale
eseistului, avertismentele necesare: un dialog viu cu semnele rele ale
căderii. Iată, deşi Imaginea e acaparatoare, sufocantă, putem să scriem
şi chiar să‑i oferim Imaginii dreptul de a exista împreună cu noi. Cele
patru scenarii scrise de Paul Eugen Banciu nu sunt soluţii salvatoare, ci,
într‑o literatură care moare, dau dreptul personajelor de a trăi frumos.
De a pune în valoare, mai bine, acel ewig weibliche care ne‑nalţă‑n tării.
Romanele ce urmează Zigguratului sunt marcate de opţiunile pentru
scenariu. Unele pagini sunt deconstruite pentru a întâmpina, cu pro‑
tocolul necesar, Măria Sa, actorul. Deocamdată, doar primul scenariu,
Femeia din Ursa mare, a devenit film. Celelalte, Vara târzie (1988), Casa
de pânză (1995), Remora (1996) mai pot să aştepte. Ca să‑şi întâmpine
frumos regizorul care să le merite.
Masivul volum de proză scurtă O călătorie cu aeroplanul peste
muntele erodat (Ed. Marineasa, 1999) numeşte insistent nu doar valorile
spiritului ascensional, ci şi lumea care se vede de sus: muntele erodat nu
mai stimulează drumul în sus. Eseurile din Omul abstract (Ed. Anthropos,
2008) sau cele publicate după anul 2008 în „Orizont“ notează alte
eroziuni. Alte călătorii cu aeroplanul peste muntele erodat: „Undeva,
în Pustiul Saharei, nu departe de oaza Fayum, e un sat, un mic cătun al
acelor sihaştri ce stau sub cerul liber, sub dogoarea soarelui, rugându‑se
continuu cu capul vârât în nişte ocniţe albe din steatit, ridicate ca nişte
plăci de morminte fără de nume ale eternităţii iubirii de Dumnezeu. (…)
Sunt un om abstract. Doar icoana imaginată în care mă transpun cu
întreg sufletul nu e un sfânt, ci un om oarecare, o femeie cu ochi albaştri
şi părul negru, cu care mă confund până la identificarea spiritului…“
III. Literatura graniţei
Nicolae Stoica de Haţeg, Eftimie Murgu,

Constantin Miu‑Lerca, Nicolae Mărgeanu, Maia
Belciu, Ion Marin Almăjan, Ion Budescu, Florin
Bănescu, Pavel Şuşară, Ana Calina Garaş, Ion
Florian Panduru, Nicolae Danciu Petniceanu, Ilie
Ştefan Domaşnea, Iosif Caraiman, Iosif Băcilă
Nicolae Stoica de Haţeg (1751–1833)

În bibliografia romanului/jurnalului său, Un Burgtheater provincial,
Livius Ciocârlie aşază la loc de cinste o carte, pentru el, fundamentală:
Cronica Banatului de Nicolae Stoica de Haţeg. Omul ar merita o atenţie
sporită, crede naratorul Livius Ciocârlie, fiindcă e un cărturar inaugural
al secolului XVIII, secol în care Banatul pare, altfel, o adevărată pustie
culturală, dar şi fiindcă e „din satul său“ — al străbunicilor săi. (1)
Despre Nicolae Stoica de Haţeg, primul cronicar bănăţean, scriu editorii
volumului său din 1982:
„Cronicarul bănăţean Nicolae Stoica de Haţeg s‑a născut la
Mehadia, în noaptea de 23 spre 24 februarie 1751, şi s‑a stins din viaţă în
aceeaşi localitate, în vârstă de 82 de ani…“
„A învăţat în satul natal, în limba română, vreme de cinci ani, apoi
alţi şapte‑opt ani — între 1763 şi 1770 — a urmat trei şcoli la Timişoara:
sârbească, germană şi iezuită, reuşind să‑şi însuşească bine germana,
sârba şi, puţin, latina.“ (2)
Nu ajunge ofiţer, cum s‑ar fi putut, ajunge preot. În 1777 se fixează,

preot şi învăţător, la Corni, un sat aflat în apropierea Mehadiei.
Roşu (şi) sau Negru, iată alternativa bănăţeană a anului 1770.

Nicolae Stoica de Haţeg trebuie să opteze între cariera armelor şi
preoţie. Statutul de grănicer emancipează o lume — o aşază într‑o
relaţie nouă cu Viena. Cu „cealaltă lume“ a Imperiului. Scoate marginile
ţinutului din Gemeinschaft. Destramă ordinea tribală şi propune un alt
tip de formare spirituală.
„Şcolile grănicereşti au creat o pătură românească instruită, iar
serviciul de graniţă, o ofiţerime românească. Un Nicolae Stoica de
Haţeg, un Constantin Diaconovici-Loga, un Ion Sîrbu fac parte din prima
categorie, generalii Traian Doda, Mihail Trapşa, Nicolae Cena, din cea de
a doua.“ (3)
Ofiţerimea românească poartă un mesaj important: nu doar
generalii Traian Doda, Moise Groza, Ion Dragalina, Mihail Trapşa,
Alexandru Guran, Nicolae Cena exprimă un timp al Imperiului şi o
conştiinţă luptătoare, ci chiar ofiţerii simpli, comandanţii cu grade
mai mici. Fidelitatea lor faţă de Imperiu nu pune în umbră conştiinţa
naţională, avântul cultural rămâne legat de isprăvi cărturăreşti citabile.
Sunt întemeietori de instituţii care au rămas.
Sau, cum se scrie în prefaţa volumului de aforisme (bilingv) a lui
Mihail, cavaler de Trapşa:
„Iubirea înflăcărată faţă de naţiunea română, al cărui fiu se numea
autorul acestor aforisme, a fost singurul motiv care l‑a îndemnat întrea‑
ga viaţă de soarta poporului din care a ieşit… (4)
Mihail von Trapşa a scris aforisme, pagini de jurnal, poezii —
un Biedermeier întârziat îi ocroteşte paginile. E, ca şi alţi ofiţeri ai
spaţiului grăniceresc, un ins care construieşte — un homo aedificator.
Pentru istorici, Mehadia–Băile Herculane este segment impor-
tant al unui traseu imperial. Este un Centru al lumii. Scrisul lui Nicolae
Stoica de Haţeg este, fără îndoială, al unui personaj inaugural. Născut
în aceste locuri, dintr‑o limbă şi o cultură străine. E preot ortodox, dar
topica frazelor sale este germană, fidelitatea sa faţă de împărat, desă-
vârşită. Ordinea dreaptă a lumii este cea imperială. Imperiul Austro‑
Ungar e singura formulă a desăvârşirii. Este un cronicar care lucrează
pentru ai săi: scrie, ca orice dascăl care vrea să‑şi educe ascultătorii, o
Istorie a lumii. Şi una a Banatului, care începe cu începuturile lumii şi cu
Literatura graniței 129
izgonirea turcilor. Cei 154 de ani i se par nimicitori preotului — acum

începe o adevărată renaştere. Cu pacea de la Pojarevaţ intrăm într‑un
timp nou, în care Banatul trebuie să‑şi găsească reperele. Preot, el este,
nu mai puţin, învăţător: ca atare, trebuie să scrie Cărţile de învăţătură.
Fiindcă este om al locurilor, iar locurile sale — Băile Herculane, Mehadia,
Caransebeş, Orşova, Biserica Albă, Lugoj sunt cele mai frumoase din
lume. Sunt la fel de importante ca Viena, Belgrad sau Budapesta. Satele
Banatului gravitează în jurul spaţiului său matricial: Mehadia–Corni–
Băile Herculane, Globurău, Turnu, Marga, Pecenişca, Petnic, Petroşniţa,
Pârvova, Plugova, Poneasca, Prilipăţ, Prigor, Sadova, Socolari, Teiuş,
Topleţ, Tufări, Ţerova, Valea Bolvaşniţa, Vălişoara, Verendin alcătuiesc
adevărate sisteme de referinţă. Unele, aşezate/rămase sub pecetea
tainei. Cronicarul scrie ca să‑şi nemurească locurile şi oamenii — să
arate că această lume face parte din aceeaşi istorie cu Viena, Zagrebul,
Belgradul, Praga, Varşovia. Nu înţelegem mare lucru din Cronică dacă
nu ştim unde e satul în care generalul Duca l‑a întâmpinat pe Împărat
şi nici care a fost traseul pe care generalul Duca l‑a parcurs, în Banatul
Montan, împreună cu Împăratul. Sursele sunt cărţile fundamentale,
dar şi informaţiile pe care ţăranii Văleanu şi Nămăilă din Corni i le dau.
Cronica e o carte a echivalenţelor: și la Viena, şi la Prilipeţ se desfăşoară
aceeaşi istorie a lumii. (5)
Stoica de Haţeg ştie sârbă, germană, latină, aşa că paginile sale
privind sud‑estul european se sprijină pe surse importante — altele de‑
cât cele oferite de istoria oficială. Ceea ce nu înseamnă că istoria sa —
cronica sa — nu face parte din aceeaşi istorie. O istorie în care ochii văd
dezastrele. Banatul lui Nicolae Stoica de Haţeg nu e un ţinut paradisiac,
dimpotrivă. Sau, mai exact, cu cât te depărtezi de Banatul Montan, cel
al Mehadiei şi al Băilor Herculane, poţi să ajungi pe un pământ rău. To‑
pograful este, ca de fiecare dată, necruţător, harta câmpiei bănăţene
poate da seama mai degrabă de un topos aşezat sub blestem:
„Pănă la această pace, cât suspinasă şi gemusă Banatul Timi-
şorii, supt greale tirănii turceşti, 164 de ani! Şi lăcuitorii ţării fugiţi, ţara
pustie, făr de oameni, cât bălţile, lacurile ceale vechi, noroaiele, râturile
tinoasă şi mai mult şi mai mari să înmulţisă, ca sălbaticele pustietăţi
crescusă, cât an 1717, pingă Mureş, ce balte, ce lacuri mari şi pingă Tisa,
de la Seghedin păn la Titeli; dară de la Aranca păn la Canija Mică, păn
la Mocrin! Apoi apa Begheiului, a Timişului, Pirda, Berzava, cu alte râu-
rele, pâraie şi fântânişte, să făcusă şi nu să află stavilă de‑a opri, că
pingă cele vechi şi alte lacuri se lăţisă, care nici om, nici vită nu le potea
trece, cumu‑i încă cea de la Lugoj, Ţârna Bara, unde pământul tremură
şi bibăieşte, cu groape reăle. Aşa feli de bălţi şi pingă Timişoara erau
cât una din Beghei păn la Chichinda şi păn la Becicherec să trăgea, iară
alte doo lacuri, a Ilancii cu a Alibunariului, din marginea Timişului păn
la Ui-Palanca erau lungite, cari curau de pe dealul Verşeţul… că în locul
versului filomelii (privighetoarei) a corbilor, a ciurezilor, a buhniţilor să
auziau.“
Nu există încă Principatele Unite şi nici speranţa unui Regat

român. Aşa că ţara lui Stoica — cea mai frumoasă dintre toate ţările
lumii — rămâne Imperiul. Iar Împăratul şi ghinărarii lui, cei mai de seamă
bărbaţi ai acestui timp. El, autorul Cronicii, ne arată calea cea bună.
Fiindcă acesta este rostul lui: să arate cititorului calea cea bună:
„Eu vă învăţ să fiţi mântuiţi, dumnezeeşti creştini. Împăratului ta‑
tălui nostru, păn la moarte, credincioşi; domnilor de el puşi, ascultători,
supuşi. De oameni blăstămaţi să nu ascultaţi, la porunci să staţi, moşiile
să vă lucraţi. Cărţi bune cetiţi, învăţaţi‑vă, să nu vă căiţi./ Mie 76 de ani
trecură, scriu fără ochiulari… Eu adunai astă hronică în scurt, că altfel
n‑am putut. Dădui strămături rudiţe cu urzeală, alţii să o ţeasă, să o dea
mânzală. Şi de‑ar fi pre poftă lucrată, ar potea fi şi în tipariu dată. Precum
doreaşte cerbul de izvoară şi prin minţi la fântânişti limpezi aleargă de‑şi
stâmpără setea, aşa fac şi cei dedaţi în cărţi… Pe‑aicea scriitori buni nu
s‑au născut, nici că s‑au cerut, nici că s‑au putut. De‑ar zice unu că nu‑i
place, eu n‑am ce‑i face.“
Să bănuim că există şi o joacă — un teritoriu ludic în aceste
pagini a căror audienţă nu este, totuşi, foarte sigură. Paginile sale din
Culegere de colind cu caracter religios, Scurtă istorie a Banatului, Sârbii
în Banat, Faptele lui Hercule se sprijină pe compilaţii care îl arată ca un
personaj foarte interesat de topografiile bănăţene. În 1817, cu ocazia
vizitei imperiale la Mehadia, scrie, pentru informarea înalţilor oaspeţi,
Scurtă cronică a războiului din 1788–1791, publicată de N. Iorga după un
manuscris aflat la Corni, în 1940. Cronica Mehadiei şi a Băilor Herculane,
Curiozităţi memorabile ale districtului Mehadiei, în Banatul Timişoarei
nu fac altceva decât să ispitească interesul pentru Capitala sa. Dar
toate scrierile sale apar foarte târziu. Cercetătorul de azi se poate sprijini
cu toată încrederea pe ediţia realizată de Damaschin Mioc. (6)
Note
(1) O carte importantă pentru înţelegerea „graniţei“ este Paşi pe graniţă.
Studii despre imaginarul românesc al frontierei a Romaniţei Constantinescu
(Ed. Polirom, 2009). În ceea ce ne priveşte, o atenţie specială merită observaţia
lui Said (transcrisă de autoare, p. 11), cum că „oamenii îşi fac propria lor istorie,
iar ceea ce ei pot cunoaşte este ceea ce au făcut, şi să o extindem la geografie:
deoarece atât entităţile geografice, cât şi cele culturale — ca să nu mai amintim
entităţile istorice —, precum locurile, regiunile, zonele geografice ca Orientul
şi Occidentul, sunt creaţia omului“. România, în întregul ei, exprimă o Europă a
Centrului. Iar Banatul, o geografie asediată. Studiul culturii Banatului poate porni
de la eficacitatea „graniţei“.
(2) Nicolae Stoica de Haţeg. Scrieri. Cronica Mehadiei şi a Băilor Herculane.
Poveşti moşăşti şcolarilor româneşti. Varia, ediţie întocmită de Damaschin Mioc şi
Costin Feneşan, Ed. Facla, 1984, p. I. Pagini despre fenomenul grăniceresc adaugă
Livius Ciocârlie în volumul & comp, Ed. Polirom, 2003, p. 7–21.
(3) Hadrian Daicoviciu, Prefaţă la Liviu Groza, Grănicerii bănăţeni, Ed. Militară,
1983. Despre constituirea unei elite militare şi culturale graţie grănicerilor, vezi
cercetarea lui Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Ed.
Facla, 1986, p. 101–113. Carte fundamentală pentru înţelegerea fenomenului şi a
consecinţelor lui rămâne Dr. Antoniu Marchescu, Grănicerii bănăţeni şi Comunitatea
de Avere (Contribuţiuni istorice şi juridice), cu o prefaţă de ing. Ştefan Bornuz,
directorul Comunităţii de Avere, Caransebeş, 1941. Dintre ţăranii‑grăniceri,
subliniază prefaţatorul, „s‑au născut generali (Traian Doda, Ioan Dragalina, Nicolae
cav. de Trapşa, Todor cav. de Seracin, Moise Groza, Nicolae Cena, Alexandru Guran,
Gheorghe Domăşneanu), colonei (Ignatie cav. de Iacobici, Marcu Rotariu) maiori
(Iosif Stoicănel, Traian Stroiescu) etc.“ În 1940, Comunitatea de Avere deţinea
imobile în Caransebeş, Teregova, Băile Herculane. Ediţia a II‑a a cărţii lui Antoniu
Marchescu, îngrijită şi prefaţată de Acad. Păun Ion Otiman, Editura Academiei, 2014.
(4) Aforisme. Cugetări şi reflecsiuni. În limba română şi germană. Aphorismen.
Gedanken und Reflexionen. In rumänischer Sprache. M. v. T (Mihai von Trapşa). Cartea
ne‑a fost semnalată de harnicul cercetător Liviu Groza, strănepot al generalului
Moise Groza.
(5) „Elementul de noutate în scrierile cronicarului bănăţean, prin care se
detaşează în cadrul istoriografiei româneşti, îl reprezintă preocuparea pentru
istoria locală, pe care o integrează programatic în ansamblul istoriei româneşti şi
universale, de la începuturile acesteia, cu o metodă şi concepţie care definesc exact
popularizatorul, şi mai puţin profesionistul.“ (Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria
iluminismului românesc, Ed. Facla, 1986, p. 276)
(6) Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, studiu introductiv, ediţie,
glosar şi indice de Damaschin Mioc, ediția a II‑a, revăzută, Ed. Facla, 1981.
Eftimie Murgu (1805–1870)

Eftimie Murgu exprimă alt timp al graniţei. Stoica de Haţeg face
parte din lumea preoţilor, — din aceeaşi lume din care fac parte
traducătorii din Lugoj şi Caransebeş ai Paliei de la Orăştie. E erudit,
poate da lămuriri înalţilor funcţionari despre aceste locuri. Poate şi vrea
să popularizeze istoria românească, faptele bărbaţilor de seamă, fru-
museţea locurilor. E un educator şi, ca atare, un fidel al Împăratului,
dar şi un patriot local, trăind devotamentul şi speranţele în conaţionalii
săi. Decizia Mariei Tereza de a crea o zonă grănicerească la marginea
Imperiului schimbă structura aşezărilor pentru el şi ai săi, într‑un sens
fericit. Cei din satele de graniţă nu mai sunt ţărani, devin oşteni. Sunt
luptători. Nu mai sunt iobagi, sunt oameni liberi care învaţă să‑şi
trăiască libertatea ca luptători, într‑un regim ce emancipează fidelitatea
imperială. Relaţia lor cu Centrul — cu Împăratul — se defineşte altfel.
Zona grănicerească a Banatului a stimulat apariţia unor instituţii
speciale, cu un rost cultural important. Dar şi a unor personalităţi
luptătoare.
Eftimie Murgu face parte dintre prezenţele de seamă ale locului: el
marchează o istorie deopotrivă luptătoare şi culturală. Se naşte în 1805,
la mai bine de jumătate de veac după Stoica de Haţeg, în Rudăria —
Almăj. Almăjul va fi, după Unire, ţinutul cel mai marginalizat al României
Mari. În 1827 termină Facultatea de Filosofie din Pesta, în 1830,
Facultatea de Drept din acelaşi oraş. În 1834 îşi ia doctoratul în Drept şi
pleacă profesor la Iaşi. E un traseu pe care îl vor străbate şi alţi cărturari
ardeleni sau bănăţeni. În 1837 vrea să se fixeze la Bucureşti, în 1840 este
implicat în mişcările revoluţionare de aici. Este alături de o seamă de
personalităţi care definesc, în Muntenia, secolul XIX al românilor. Este
expulzat: e primul său „exil“, urmat de primii săi ani de închisoare.
Eliberat cu aprobarea Împăratului, la 21 septembrie 1841, se fixează la
Lugoj. Perioada postbucureşteană a lui Eftimie Murgu este legată de
itinerarul Lugoj–Caransebeş, cale regală a definirii naţionale în Banat.
Consfătuiri, acţiuni secrete sunt urmate de a doua sa arestare, în martie
1845. În aprilie 1848 e eliberat din închisoare. În 8 iunie 1848 este primit
cu mare entuziasm la Lugoj. („Nici Împăratul nu ar fi fost primit aşa“,
spun martori oculari). În 27 iunie se ţine „Adunarea de la Lugoj“. E ales
deputat în Dieta de la Budapesta, vrea o armată populară română. Îi scrie
lui Bălcescu (1), se întâlneşte cu personalităţi de seamă ale Munteniei
şi Moldovei. Depărtarea de habsburgi, elaborarea unui proiect comun

(a unei istorii comune) alături de „ceilalţi“ i se par firești.
În aprilie 1849 votează — şi el —, în Dieta de la Budapesta,
detronarea habsburgilor. Ar fi de analizat, prin prisma acestui vot,
evoluţia spiritului grăniceresc în Banat. Are contacte cu Avram Iancu. În
septembrie, după ce Kossuth şi revoluţionarii săi pierd războiul, e ares-
tat la Lugoj: este vizitat în închisoare de Avram Iancu şi Ioan Popasu,
ceea ce înseamnă că între marile personaje ale anului 1848 nu s‑au
creat rupturi insurmontabile. (2) Condamnat la moarte în 1851. În 1853,
octombrie, este eliberat, dar i se fixează domiciliu forţat. Este ales, în
aprilie 1862, ca deputat al cercului Stamora‑Moraviţa. În 12 mai 1870
moare la Buda. În 1932, osemintele îi sunt aduse la Lugoj.
El nu mai este supus imperial, el vrea o nouă ordine a lumii, în care
poporul său să‑şi aibă locul clar. Existenţa românilor este pusă sub sem‑
nul întrebării de o seamă de cărturari străini. Texte calomnioase pun în
cumpănă alianţele cu ceilalţi. Sava Tokoly va contesta, cu vehemenţă,
latinitatea românilor. Împotriva lui Sava Tokoly, Eftimie Murgu scrie, ca
şi Damaschin Bojincă, texte care vor să ilustreze şi să apere demnitatea
unei naţiuni. Stilul (german!) e fără fisură, rostirea, energic pamfletară,
ţine de prestanţa liderului. A posibilului comandant de oaste:
„Înainte de toate, trebuie observat, aici, că farsa nebunească a lui
S.T. depăşeşte toate limitele prin aceea că socoate pe români printre
slugi. Am dovedit mai sus că românii au fost cei mai vechi locuitori au
Ungariei şi Transilvaniei, că erau numeroşi încă la sosirea maghiarilor, că
formează astăzi, ca şi pe‑atunci, o naţiune principală (Hauptnation, n.n.,
C.U.): şi experienţa ne învaţă că în sânul acestei naţiuni există, spre fala
acesteia, conţi, baroni, funcţionari de orice branşă, nobili, proprietari de
pământuri, negustori. Ba chiar şi în fruntea administraţiei ţării, în Transil‑
vania, nu a fost rareori un român. Nu este de aceea oare neruşinare să
se considere o astfel de naţiune, în ciuda experienţei generale, printre
slugi? Mi‑ar putea contesta S.T. că, precum au trăit ca proprietari de pă‑
mânturi românii între saşi şi unguri, tot aşa au trăit saşii şi ungurii între
români?… Nu mi‑am putut stăpâni râsul când am văzut consemnaţi la
S.T., ca stăpâni ai românilor, sârbi, şi asta în Transilvania…
Şi în Ungaria, ar putea socoti pe români drept slugi numai unul
lipsit de cunoştinţe. Ungaria este patria mea pe care o cunosc prea bine
pentru a acorda unor asemenea fantasmagorii… cea mai mică scânteie
de verosimil.“ (3)
Eftimie Murgu vrea, împreună cu Bălcescu, dar şi cu Kosuth, cu

Bem, dar şi cu Avram Iancu, să realizeze o nouă ordine „mondială“. Între
arhitecţii de la 1848, el este probabil cel mai puţin cunoscut: şi va rămâ‑
ne aşa, dacă nu îl plasăm, corect, în interiorul unei ginte luptătoare, „de
graniţă“, aşezată acolo ca să apere o lume: lumea posibilă. (4)
Note
(1) Scrisoarea către Bălcescu datează din 8/20 iulie 1848: „În toată întâmpla-
rea nu ar fi rău să păşiţi la o oarecare legătură cu guvernul unguresc, că şi însuşi
supărat fiind de panslavismul meridional, a cunoscut că nu poate avea aliat mai de
nădejde asupra slavilor de cum sunt românii. Eu fiind deputat la adunarea ţării —
voi face toate pentru ca să fie alianţă între aceste două ţări…“
Relaţiunea cu Turcia să nu o clintiţi; decât de la Franţa şi de la Germania să
cereţi să vă recunoască ca stat suveran; aşa apoi muscalul nu‑şi poate căuta mai
mult pretext spre a se amesteca în treburile românilor.
Decât iarăşi şi iarăşi vă îndemn — nu glumireţi — ci vă armaţi — ştii cum e zisa:
si vis pacem, para bellum. (…) Dumnezeul libertăţii s‑a deşteptat…“ (452), Eftimie
Murgu, Scrieri, ediţie îngrijită cu o introducere şi note de I.D. Suciu, Editura pentru
Literatură,1969.
(2) „În singurătatea închisorii, fostul lui elev, C.A. Rosetti, îi aduce o rază de
bucurie. Întorcându‑se de la Paris, în drum spre Bucureşti se opreşte la Budapesta
şi, la 1 septembrie 1846, îl vizitează…/ C.A. Rosetti a plecat, şi monotonia vieţii de
închisoare îşi continua cursul. Anii treceau încet şi greu în singurătatea celulei.
Fiecare zi, goală, zadarnică, fiecare săptămână, fiecare lună şi an se adunau
să‑i macine viaţa. A trecut un an, doi, trei, în care viaţa i se scurgea fără bucurii,
fără speranţe.“ Citatul este din volumul amintit anterior, Introducere, p. 30–31.
I.D. Suciu, istoricul, transcrie amintiri proprii: aşa i se va fi întâmplat şi lui. (I.D. Suciu
va face închisoare, şi nu puţină, sub regimul comunist.)
(3) Eftimie Murgu, op. cit., p. 294–295.
(4) O semnificativă „privire dinspre Banat“ a operei lui Eftimie Murgu este
Eftimie Murgu (1805–1870) — Erudiţie şi faptă, selecţia textelor de Iosif Băcilă,
Cuvânt înainte (Închinare) de Ion Marin Almăjan, Ed. Excelsior Art, 2009. Sunt alături
Studii şi articole de Valeriu Leu, Gheorghe Luchescu, Octavian Doclin, Dumitru Daba,
Constantin Brătescu, Iosif Băcilă (coordonatorul volumului), Constantin Juan‑Petroi
(cu o Genealogie de familie), Aurel Contrea, Doru Popovici, Alexandru Nemoianu
(cu Observaţii privind specificul Banatului) ş.a., precum şi Texte şi fragmente literare
(Addenda) de Ion Marin Almăjan (fragmente din romanul În afara gloriei), Iosif
Băcilă, Pavel Bellu (fragmente din romanul Fericita jale a Cumbriei), Aron Cotruş şi
Alexandru Nemoianu.
Constantin Miu‑Lerca (1908–1985)

Născut în comuna Cacova (1908), liceu la Lugoj, studii universi-
tare la Timişoara. Volumul Biblice (1932) îl plasează într‑o generaţie
a vestului literar, care putea modifica reperele scriitoricești ale zonei.
Consideraţii asupra artei ţărăneşti din Banat (1936) atrage atenţia asupra
unui specific regional pentru care insistase şi Lucian Blaga. Poetul va
scrie, sub semnul acestei apartenenţe regionale, Colinde. Muzica lui
Filaret Barbu, ilustraţiile lui A. Demian asigură „colindelor“ o explicabilă
difuzare. Poemul Două sate, două lumi continuă încercările de a păstra,
în poezie, regionalisme: „Aret plictisit. Cărare/ către sat, printre
vărzare./ Brusturi‑şi uscau la soare/ nesfârşitele perdele/ înmuiate‑n
albăstrele.//…// Frântă, searbădă gostie,/ Ici‑colea‑n câte‑o avlie,/ şurile
păreau sicrie./ Coborâse peste sat/ Cimitirul? L‑a‑ngropat?/ Scurt şireagul
de mărgele/ albe‑al ulicioarei mele‑i/ ştirb, micit şi prăpădit./ Stă pitit,
nemuruit,/ după câte‑un dud zălud.“
Redactor şi director al unor ziare timişorene („Vestul“, 1932–1938,
„Dacia“, 1941–1944), Constantin Miu‑Lerca a reuşit să traverseze anii
patruzeci, anii cincizeci, fără tradiţionalele represalii, lucrând la epopeea
Pajura cu două capete (1978): o carte Mitteleuropeană despre înfrunta‑
rea eroică a „celor de pe graniţă“ cu turcii, dar şi cu imperialii. Argument
al epopeii este Cronica lui Nicolae Stoica de Haţeg, din care îşi alege acest
motto: „Steagurile cu sfânta cruce trei ani toate bucatele şi verdeţurile
câmpului ni le‑au luat şi grea foamete am răbdat. În păduri coajă de cer
am mâncat, iar venind steag fără cruce, adunând satele le‑au împărţit
bucate şi seimeni cu simbrie care au vrut s‑au pus“. În capitolele mari
ale naraţiunii epopeice (Târgul de la Caransebeş, Harambaşii, Vin turcii,
Pe Nera şi pe Caraş, Tabăra imperială, Cheia Slatinei, Bal la Schönbrunn,
Răzbunarea lotrilor) reconstituirile sunt ale sociologului şi ale istoricului,
dar şi ale celui care vrea să dea o imagine ţinutului. Şi apartenenţei lui la
o geografie central-europenă. Lumea rurală, cu obiceiurile, legendele,
limbajul, atitudinile ei recompune un Banat arhaic. Poveştile cu „lotrii“,
cu „mohorii“, cu stafiile se sprijină pe folclorul local. Reconstituirile sunt
aspre, uneori greu accesibile celui nefamiliarizat cu dialectul bănăţean:
„Dorme‑Oraviţa ca moartă/ Vântu‑şi dă din poartă‑n poartă/ şi cu
vântul, pe‑o cărare,/ o ceată de strigoi, călare./ Doi din ei descălecară/
şi pitiş se strecurară/ printre băile de aur./ Unu‑n ceafă‑i cât un taur./
Altu‑n noapte se năzare/ ’nalt şi zvelt, o lumănare,/ dar, în loc de flacără,/
stele ochii‑i scapără./ De‑ar ştii domnii că‑s mohorii/ i‑ar cutremura fiorii“.
Păţit în istoriile anilor patruzeci-cincizeci, Constantin Miu‑Lerca nu vrea
să fie purtătorul de cuvânt al „claselor exploatatoare“. Apărută în anii
relaxării, epopeea nu a fost întâmpinată cu înţelegerea cuvenită.
Nicolae Mărgeanu (n. 1928)

Născut la Mehadia, cu studii liceale la Lugoj şi universitare la
Cluj, angajat la „Tribuna“, unde publică nuvele care reiau „tradiţia
bănăţeană“ a lui Ioan Popovici (La Ciuta, într‑o vară), după o perioadă
de încercări poetice, prezente în antologia Lirică timişoreană (1944–
1969), „întocmită de Nicolae Ţirioi“ (Timişoara, 1970). Nuvelist harnic
în vremile proletcultismului agresiv, Nicolae Mărgeanu încearcă a
abandona dictatul oficial cu Fuga lui Valeriu (1962), carte a „reîntoarcerii
acasă“. Istoriile lui Dan Deşliu şi ale lui Petru Dumitriu, cu Lazăr de la
Rusca, nu sunt întru totul abandonate, dar accentele puse pe tipologia
„graniţei“, pe topografiile ţinutului fac trecerea către prozele realiste
consacrate „muntelui“ — ale lui Florin Bănescu sau ale lui Ioan Florian
Panduru.
Nicolae Mărgeanu este autorul best-sellerului Cercul magic, unul
din romanele poliţiste de succes, cu o tipologie „timişoreană“ plauzibilă.
Profesionist al scrisului prozastic, Nicolae Mărgeanu trebuie recitit,
măcar pentru nuvelele tradiţiei „lugojene“ — cele care continuă istoriile
meseriaşilor lui Ioan Popovici‑Bănăţeanul
Maia Belciu (n. 1926)

Literatura Maiei Belciu e descriptivă, insistentă în relatarea obi-
ceiurilor unei zone geografice bine determinate. Cine cunoaşte locurile
poate admira fineţea detaliului, calitatea observaţiei, cine nu, poate
bănui — desigur, înşelându‑se — că autoarea fantazează graţios. Încă
mai exact e auzul naratoarei; toate sunetele sunt redate cu precizie,
fineţea decupajului fiind între cele ce se cer subliniate. „Spunea «Marea
Terezia» aşa cum spunea «Marea Neagră»“, notează autoarea, încer-
când să‑şi definească un personaj. Într‑adevăr, aşa „spunea“, aceasta
este pronunţia de pe Valea Bistrei, ţinutul cartografiat de Maia Belciu în
câteva romane. Ea nu este primul romancier care trece prin aceste lo-
curi, dar incursiunile lui Sorin Titel erau doar amuzate, prozatorul nu
ţinea să ia în stăpânire şi această „ţară îndepărtată“. În Valea Bistrei,

Maia Belciu intră ca pe un teren virgin, întemeind aici legile, drepturile
legendei şi ale ficţiunii. Precum cei ajunşi în vestul îndepărtat, ea insistă
asupra bogăţiei locurilor; asupra trecutului lor imperial. Ca toate să fie
confirmate, Maia Belciu se adresează, precum toţi romancierii bănă-
ţeni „locali“, legendei. Împăratul nu e doar o realitate istorică, ci şi una
care aparţine dreptului de a fantaza. Nu e doar o prezenţă (absenţă)
care presupunea un sistem administrativ, o birocraţie celestă, ci şi po-
sibilitatea de a verifica statutul princiar al eroilor de aici. Loc al exilului,
ţinutul îşi are candidaţii privilegiaţi. Marile personaje (iluştri exilaţi) au
călcat Imperiul de la un capăt la altul, ba au fost şi la Curtea Vieneză,
pe care au abandonat‑o în numele unei cotropitoare vocaţii a libertăţii.
Durda ar fi un asemenea personaj monumental: după ce refuză oma-
giul împărătesc, femeia va reveni la matcă, unde isprăvile îi creează
porecla şi renumele; se luptă în rând cu grănicerii, haiducind în vremile
Primului Război Mondial spre a‑şi apăra ţinutul. Puterea femeii este
imensă, ea „dialoghează“ cu cei de dincolo, stăpâneşte obiceiurile.
Durda se retrage în moarte însoţită de ritualuri străvechi. Ceremonia are
măreţie.
Există, în proza etnografică a Maiei Belciu, un cult al tribului —
al familiei. Acest cult se cere prelungit, respectat. Personajele antipa-
tice refuză familia, aurul lor e murdar. Scriitoarea excelează în descripţia
femeilor puternice, învingătoare în bătălii în care par a avea puţine şanse
de a învinge. Sida din Blana de focă va deveni monumentală, impresio-
nând şi prin gabarit. Femeia va face afaceri, îi va domina pe politicieni,
pe hitlerişti, pe legionari. Aceştia nu sunt personaje de mâna a doua:
sunt cei mai răi între cei răi. După cum Durda nu respectase omagiul
imperial, Sida nu va da curs atenţiei celor mari din vremea ei. Amazoanele
Maiei Belciu sunt excesive fie prin opulenţă, fie prin capacitatea de a‑şi
afirma feminitatea. Valea Bistrei, dar şi Valea Cernei, tărâmuri originare,
locuri ale retragerii Marilor Doamne, verifică, în acelaşi timp, mutaţiile
spiritului grăniceresc. Ne aflăm într‑o lume de mare bogăţie, în care
spiritul haiducesc/grăniceresc de odinioară e înlocuit de cel achizitiv.
În Varniţa, satul din La cules de vipere (1978), ţăranii sunt milionari, au
şofer, moştenesc sau adună prin fraudă averi uriaşe. Bogăţia „de
acum“, din Blana de focă şi La cules de vipere pare mizerabilă, măsurând
degradarea luptătorilor. Comerţul cu venin de viperă ar defini perimetrul
sacru odinioară. Valea Cernei (cu Băile Herculane) — alt topos

grăniceresc — se află sub steaua autodistrugerii.
Romanul Blana de focă l‑a încântat pe Mircea Eliade, care îi scrie
prozatoarei despre bucuria întâlnirii cu literatura ei.
Ion Marin Almăjan (n. 1940)

Ion Marin Almăjan a scris un şir de cărţi cu oameni şi întâmplări
din Almăj, într‑o epocă în care tinerii furioşi erau la modă, şi problemele
lor, esenţiale. De fiecare dată, ocolurile prozatorului prin istorie
erau sprijinite de un patriotism local bine conturat. Care o încântă
pe Sânziana Pop: ea recomandă prima carte a prozatorului în aceşti
termeni: „Două sunt zonele în care Ion Marin Almăjan operează artistic
cu dezinvoltură: copilăria şi maturizarea. În favoarea primeia lucrează
spornic ambianţa geografică, Banatul, locul naşterii, începutul, acel
«a fost odată» pe care prozatorul îl vitalizează cu o forţă rar întâlnită.
Familia, casa, curtea, rudele, limbajul, onomastica, locul, toponimica,
deşi risipite, neorganizate într‑un context special, fac totuşi atmosferă,
fac tonus, fac o lume aparte, originală, inimitabilă“. E recomandarea
unei prozatoare care urcase vertiginos în lumea bună a scrisului.
Tânăra de succes putea pune în valoare un debut. Următoarele cărţi ale
prozatorului se pot sprijini pe judecăţile colegei de „la centru“. Familia,
casa, curtea ş.a.m.d. fac o lume aparte, originală, inimitabilă. Al treilea
volum al prozatorului, Neîmpăcaţi în mânie, este recomandat cu multe
superlative de Sergiu Levin, critic timişorean al generaţiei vârstnice:
„Cred că nu greşesc afirmând că de la Lume fără cer al lui Virgil Birou şi
până la acest roman, muntenii din părţile sudice ale Banatului nu au mai
cunoscut o atât de reliefată prezenţă în literatură“. „Microcosmosul
satului gâtuit între munţi şi văi, psihologia specifică a ţăranului, care,
obligat să înfrunte greutăţi materiale şi înapoiere socială, îşi menţine
nealterată demnitatea şi dorinţa de afirmare palpită în paginile cărţii lui
Ion Marin Almăjan“. Sentimentul puterii (1976) înseamnă descoperirea
oraşului — personajul central e ziarist —, cu lumea alternativă a noii
topo‑grafii. În Tornada (1980) sunt bune pagini consacrate ratării unui
ziarist. Scriitorul făcuse în Sentimentul puterii un folositor exerciţiu
„de încălzire“ asupra subiectului, exersase tema. Modelul părea a fi în
Incognito sau în Delirul, au observat criticii, dar exerciţiul jurnalistic al
lui Ion Marin Almăjan putea corecta vocile critice. Marcel Pop-Corniş
va scrie în revista „Familia“ despre romanul lui Ion Marin Almăjan o

cronică amplă, cu multe superlative: „Tornada ni se pare cel puţin un
roman‑document — specie îmbietoare prin libertăţile ei — printre care,
nu în ultimul rând, posibilitatea de a utiliza colajul şi pastişa cu minime
riscuri, ci un roman-parabolă care, utilizând un cadru istoric extrem de
minuţios reconstituit, defineşte în cele din urmă esenţa dramatică a
unor procese sociale… Tornada este, înainte de toate, un bun roman
de atmosferă, scris după toate canoanele genului, cu o ştiinţă — am
zice americănească — a construcţiei şi desfăşurării de planuri. Există
de toate în acest roman, şi proză de moravuri, şi comedie socială, şi
epic spectaculos, cinematografic, şi dezvăluiri incitante din culisele
istoriei… Adevăratul personaj al romanului este Timişoara“. Reacţiile
cele mai numeroase ale recenzenţilor vin din Timişoara, dar vor semna şi
prozatori, critici de departe, precum Radu Theodoru sau Voicu Bugariu.
Întoarcerea spre asfinţituri (1984) atrage atenţia criticilor că Ion Marin
Almăjan poate „să scrie cu dezinvoltură, inteligent şi aplicat, despre
sat, sau să avanseze în dezbateri urmărind destine umane şi în alte
medii, nu mai puţin interesante, atrăgătoare artistic.“ (Alexandru Ruja)
După pauze lungi (dacă e să judecăm ritmul în care apar cărţile
colegilor de generaţie), scriitorul apare în librării cu În afara gloriei
(1994), prima parte a unui roman dedicat lui Eftimie Murgu, grănicerilor
bănăţeni, cărturarilor din Banat, care au apărat drepturile românilor
în vremuri rele. Dialogurile lui Eftimie Murgu cu Contesa Mihaly, cele
cu Damaschin Bojincă pun în valoare patetismul unui luptător pentru
istoria‑cea‑adevărată. Mătuşa mea, Maria Theresia se întoarce şi mai
departe în timp: e o carte „a lui Nicolae Stoica de Haţeg“ şi a vremurilor
sale. Scriitorul îl parafrazează pe primul cronicar al Banatului, de unde
preia, stilizează, rescrie pagini dominate de un senzaţional de bună
calitate. Nu lipseşte nici „comedia imperială“ pe care o descoperă
prozatorul anului 2000, transcriind întâmplările înaintaşului:
„Iosif al II‑lea, fiul preaiubit al Mariei Theresia, îşi continuă voia‑
jul prin Petnic, spre Mehadia. L‑o fi hurducat caleaşca imperială, dacă
nu l‑a străbătut călare, căci drumul acesta, începând de la Lăpuşnicel,
Globurău, taie cleanţuri aspre, gata să se prăvălească deasupra drume‑
ţului, în dreapta deschizându‑se gura neagră a prăpastiei. La intrarea
în Mehadia, împăratul este vesel că a scăpat de sălbăticia drumului şi
bucuros că‑l întâmpină militarii în formaţie de onor. Primeşte salutul
Oberstleutnantului baron Pappilla…“
Naratorul e uimit de ce se întâmplă: cum să ceară cătanele să

cinstească împăratul cupla sabiei?, se întreabă dânsul. „După mintea
mea, ar veni ca şi cum un răcrut ar cere astăzi părinţilor săi să trimită bani
că şi‑a pierdut cătarea armei.“ Anecdotica armatelor, cea de odinioară,
ar putea să fie familiară şi cititorului de azi. Doar topografiile — numele
satelor grănicereşti prin care trece Împăratul — ar putea să nu mai
spună mare lucru:
„La Globurău, în postul Crăciunului, căpitanul Vuc Pişchevici avu
poftă de‑un ospăţ. Fură poftiţi ofiţeri din graniţă, cunoscuţi prieteni ai
căpitanului, bărbaţi şi femei, în total vreo cincisprezece persoane. Era
în miezul zilei, lumea vorbea, glumea, mai închina pentru sănătatea
căpitanului. Îi întrecea pe toţi, cu buna lui dispoziţie şi cu glumele,
oberlaintul Alexe, feciorul cel mare al căpitanului, compani‑comandant
la Petnic.. Afară, nămeţi cât casa…, înlăuntrul, cald ca la bănile de la
Herculane.“
După 1989, Ion Marin Almăjan devine un publicist energic, cu
momente pamfletare sau cu multe retrospective „banatofile“ în care
istoria sau doar istoria culturală a ţinutului sunt la loc de cinste. Aşa
cum a protejat, ca director al editurii timişorene Facla, cartea de istorie
bănăţeană sau de etnopsihologie locală (prezintă, el însuşi, în 1986, în
Italia, un eseu despre creaţia etnografică din Banat), aşa se opreşte, în
publicistica sa, asupra unor scriitori pe care, în proză, îi continuă. Virgil
Birou şi credinţa nestrămutată în valorile Banatului nu ignoră datele
unei istorii personale: „Când, prin 1967, am întâlnit de câteva ori sta-
tura masivă, pântecoasă, a celui ce mergea greu, sprijinit în baston,
n‑aş fi bănuit că, de‑a lungul deceniilor, mă va obseda personalitatea
sa, conul de umbră în care îl vor păstra criticii şi istoricii literari“. E
elogiată, într‑un eseu la fel de incitant, Poezia lui Marius Munteanu şi
gasconismul bănăţean, literatura dialectală din Banat. Grijuliu faţă de
trecerea sa prin literatură, Ion Marin Almăjan îşi adună, într‑un volum
masiv (Biruit‑a gândul. Epistole din două veacuri), scrisorile pe care le‑a
primit de la colegii săi scriitori. Unele dintre ele pot fi utile celui care scrie
o Istorie a literaturii din Banat — ultimele cinci decenii. Altele, precum
ale lui Traian Iancu, Titus Popovici, Baruţu T. Arghezi, Ion Arieşanu, Mihai
Ungheanu, Radu Theodoru sunt necesare celui ce vrea să înţeleagă mai
bine schimbarea vremurilor.
Ion Budescu (n. 1940)

Născut în Dălboşeţ, precum încă patru membri ai Uniunii Scriito-
rilor, Ion Budescu s‑a aşezat la Timişoara, unde a devenit student al
Facultăţii de Filologie în 1960, şi nu în 1958, aşa cum se scrie prin diverse
biografii ale poetului. Debutează în „Scrisul bănăţean“ în 1957, dar primul
volum, al melancoliilor inteligente, al racursiurilor cerebrale, Viaţa cu
mine, viaţa fără mine, apare abia în 1982. Când e deja bucureştean, autor
de importante emisiuni de radio şi televiziune.
După Ucroniile, 1988, o atenţie deosebită merită cuţitele torţele
măştile, din 1990. Cu poezii scrise în anii optzeci, poetul evocă o apo-
calipsă: tonuri sumbre, viziuni negre. Modelele ar fi în cultura elitelor:
între cei care, sub semnul poeziei, au trăit asumarea eşecului. „Emily
Dickinson este dusă la cimitirul Amherst/ viaţa a răsplătit‑o în sfârşit
cu acest cortegiu funerar/ încolo niciun regret — rămăşiţele ei pămân-
teşti o să treacă/ dintr‑o lume fără dragoste într‑un mormânt fără
dragoste// — Nici nu ştiam că mai trăieşte fata aia bătrână/ plină era
de ciudăţenii şi niciun bărbat nu a îndrăgit‑o/ Pe aleea pe care străju-
iesc cerşetorii şi arborii/ ca nişte coloane de marmură neagră/ păşeşte
marşul funebru al Lebedei Absolute// De‑acum Emily Dickinson care a
stat mai mult zăvorâtă în casă/ îşi va vedea împlinit unul din puţinele ei
vise terestre/ ţărâna o va primi cu amândouă braţele suflecate şi până
şi de lumina zilei/ o va ascunde pe veci. Iarba îi va mângâia fruntea de
gheaţă. (…)“ (Cu mult o! cu mult înainte) Poezia presimţirilor atinge
intensităţi greu de descoperit chiar în literatura momentului ’80: „Un
scrib surdo‑mut aplecat peste faţa Pământului —// Poeme de nebunie
şi moarte/ el scrie/ cu toate dunele Saharei.“ (Hieroglife) Ion Budescu e
un poet care vine de la ţară, şi memoria dezastrelor e, poate, limpezită
de amintirea acelui acasă celest: „În durată şi singurătate: edificiu al
melancoliei e dealul —// într‑adevăr în jurul focului verde al ierbii/ o
vreme respiraţiile şi‑au găsit ritmul// Dar azi zeii peisajului i‑am încinerat/
gravide cu boabe de grâu semănătorile se afundă tăcut în arătura de
toamnă. Şi norii/ documente celeste. Viitorul tău apocrif: durată şi
singurătate —/ Căci pentru tine a naşte e o bucurie mai mare/ decât
a fi tu însuţi născut.“ (Boabe de grâu) N‑am găsit volumul Arta fericirii,
care (scrie Octavian Doclin) ar fi apărut la Timişoara, în 1995. Volumul
(notează în „Reflex, nr. 7–12, p. 22, Octavian Doclin) pune în valoare
deprimarea, angoasele existenţiale, dezolarea unui autor care ar fi
„cel mai important poet bacovian al momentului“.
Florin Bănescu (1939–2003)

Născut în 1939 la Armeniş (patria „gugulanilor“), Florin Bănescu
este fiul lui Marcu Bănescu, teolog cu studii ample privind viaţa reli-
gioasă din Banat. Proza lui Florin Bănescu este preocupată de docu-
ment în măsura în care acesta dă la iveală fapte istorice senzaţionale,
eroice, exemplare. Primul său volum, A nins la Trei Ape, 1975, propune
schiţe şi povestiri în care călătorul se raportează mereu la un acasă
mirific. Alte romane (Seminţele durerii, 1979) reiau, cu mai multă sau mai
puţină pasiune pentru detaliul semnificativ, personaje anunţate în prima
carte.
Romanul Ierni peste tei se individualizează între cărţile prozatoru-
lui prin încercările de a problematiza documentul. Ce este teiul lui
Florin Bănescu, dacă nu Arborele Vieţii, făcut să adune în jurul lui nu
doar întâmplările unui sat, nu doar legendarele istorii cu haiduci (le
vom regăsi şi la alţi autori ai locului), ci şi o umanitate capabilă a birui în
timp? Simbolul nu e greu descifrabil, autorul îmbie mereu pe cititor să‑l
înţeleagă/citească. Romanul începe cu un şir de lămuriri:
„În inima satului se făloşea cu verdele crud al frunzelor. Erau
mulţi tei în Slatina… Teiul chinezului era socotit de slătinari cel dintâi.“
Chinez înseamnă primar, slătinarii sunt locuitorii satului a cărui istorie o
studiase în cărţile sale teologul Marcu Bănescu, tatăl prozatorului. Aşa
că Florin Bănescu se bazează pe documente „de familie“, numeroase
subsoluri prevenindu‑ne că faptele nu sunt inventate şi că nimic nu este
pulverizat de imaginaţia romancierului. Cronica Banatului, a lui Nicolae
Stoica de Haţeg, Bujor Surdu, cu a sa Răscoală antihabsburgică din
Banat (1737–1739), ca şi alte documente, multe inedite, sunt puse în
pagină cu orgoliu de cronicar.
Istoriile cu lotrii răspândiţi pe Valea Timişului sunt o mină de aur
pentru prozatorul ce încearcă, mereu, să ilustreze fapte memorabile
petrecute odinioară. Interesul romanelor derivă nu din lectura istoricilor,
ci, mai întâi, din lectura emoţionantă a documentului. Pe un liturghier
din Slatina autorul descoperă o însemnare ce poate sprijini un mo-
ment epic. Îl citează. Există prin sat manuscrise, încă inedite, care…
Exersat în romanul de aventuri, Florin Bănescu nu uită să ne amin‑
tească de bănăţenii care au insistat asupra itinerariilor locale. Clasica vâ‑
nătoare imperială, atât de prezentă în proza „actuală“ (de la Ivasiuc la
Marcel Petrişor), revine. Vânătoarea mai trebuie să ilustreze calităţile
morale ale haiducilor: herţogul rătăcit e adus pe calea cea bună de lotrii
cei generoşi. De la Trei Ape la Slatina şi de la Slatina la Cornea şi Mehadia
cărările muntelui păstrează un aer magic.
Despre Calendar pe o sută de ani (1982), reluat într‑o antologie a
scrisului bănescian în 2002, scriu Mircea Iorgulescu („… Florin Bănescu
face din specificul bănăţean un factor de asemănare şi nu de diferen‑
ţiere, întrucât îi conferă valoarea unei apartenenţe de ordin spiritual,
mai largă decât simpla delimitare regională“), dar şi Sorin Titel („Dacă
fiecare prozator tinde să aibă o voce a sa, poate mai mult decât oriunde,
în Calendar pe o sută de ani, Florin Bănescu şi‑a găsit o astfel de voce care
să‑l singularizeze în contextul literaturii… de la noi.“). „Universul croni‑
cii sale se învecinează cu al cronicarilor moderni, cu lumea burgtheate‑
rului provincial al lui Livius Ciocârlie, sau cu cel al căutării arhaităţii pier‑
dute din poveştile cu paori ale lui Viorel Marineasa. Demersul său are în
vedere recuperarea mitului prin povestire. Moara de apă este simbolul
central, autoreferenţial al acestei comunităţi/umanităţi care meliţă vor‑
bele şi le întoarce pe toate feţele, le spală de colbul istoriei şi le repune
în circuit. Moara este principiul, motorul textual care structurează, iz‑
vodeşte povestirea neţărmurită, fără început şi sfârşit“, scrie Gheorghe
Mocuţa în Literatura Vestului apropiat. Dicţionar bibliografic al scriitorilor
din România, Filiala Arad, Ed. Mirador, 2013, p. 29. Am citat din dicţiona‑
rul lui Gheorghe Mocuţa, fiindcă Florin Bănescu s‑a fixat la Arad, unde
a devenit, după 1980, un lider al scriitorilor oraşului, a creat şi a condus
cenacluri literare, a contribuit la lansarea unor tineri autori.
Probabil cea mai importantă „aventură“ arădeană a lui Florin
Bănescu a fost alianţa cu Ondrej Stefanco şi promovarea literaturii,
întâi cehoslovace, apoi slovace, în România. Au condus împreună
reviste, au tradus cărţi esenţiale pentru înţelegerea literaturii slovace
din România şi din Slovacia (1). Realizând antologii, publicaţii, scriind,
lângă povestiri, romane istorice, cărţi-document, recenzii sau analize
politice, Florin Bănescu rămâne un „clasic“ al geografiei culturale a
Vestului românesc.
Notă
(1) „Proteic, polimorf, ubicuu, vorace cu timpul interlocutorului (cititorului),
cu o operă literară cât a unei întregi facultăţi de filologie autorizate, Florin Bănescu
este un capitol distinct în monografia culturală a Aradului ultimelor decenii ale

secolului XX“, scrie Vasile Dan în prefaţa volumului Muşchetarii Câmpiei de Vest.
(Ed. Ivan Krasko). Cele două volume ale Muşchetarilor Câmpiei de Vest, tipărite la
editura lui Ondrej Stefanko (al doilea, postum), conţin o adevărată istorie „eroică“
a scrisului românesc şi slovac din „Câmpia de Vest“, cu capitala la Arad.
Pavel Şuşară (n. 1952)

Cea mai neobişnuită „întoarcere acasă“ o descoperim în literatura
lui Pavel Şuşară, mai întâi funcţionar cultural în sud, pe urmă critic de
artă, cronicar rafinat în „România literară“ şi abia pe urmă instalat cu
producţii literare subtile, subliniat artiste (şi) în literatură. Prima alianţă
a bănăţeanului Pavel Şuşară se întâmplă să fie cu literaţii optzecişti,
iubitori de umor, parodie, ironie, dar şi de întâietăţi într‑o lume cultu-
rală în care ierarhiile sunt decisve. Dar bine instalat în comentariul
artelor plastice, numărul unu al vernisajelor după anul 2000, scriitorul
îşi aminteşte de bănăţeanul Corneliu Baba. Albumul Corneliu Baba,
ediţie îngrijită de Maria Muscalu Albani, beneficiază de un comentariu
al poetului, al eruditului şi al cunoscătorului istoriei, Pavel Şuşară.
Comentariu-model pentru cei ce vor să înţeleagă anii cincizeci ai culturii
române, paginile lui Pavel Şuşară contextualizează opere hulite de cei
care s‑au oprit, înaintea lui Pavel Şuşară, asupra picturii lui Corneliu
Baba. Criticul cunoaşte opera în întregul ei:
„Constituirea gospodăriei colective are o arhitectură foarte com-
plexă, cu două registre foarte puternice, a căror schemă compoziţio-
nală a mai fost folosită, într‑un mod exemplar, şi cu alte prilejuri“. A
mai fost folosită în opere fundamentale ale artistului: „Personajele
monumentale şi încremenite, în pofida faptului că, obiectiv, se află
în acţiune, sunt privite, ca şi în Cina (tablou din 1942, n.n.), la nivelul
mâinilor, acolo unde se compune, cu un realism puternic, o natură
statică aproape de sine stătătoare“. „Sobră şi impunătoare, construită
într‑o perspectivă total neconvenţională, această lucrare nu are nimic
de‑a face cu gestica exterioară, cu superficialitatea de comandă şi
cu declarativismul festiv al realismului socialist“. Pavel Şuşară ţine,
pornind de la opera lui Corneliu Baba, o lecţie despre cum trebuie în-
ţeleasă opera unui mare artist care s‑a afirmat chiar în anii „realismului
socialist“: „Într‑o situaţie similară se mai găseşte şi o altă lucrare a lui
Baba, Oţelarii (1960). La un prim nivel, ea poate fi suspectată de aceeaşi
slăbiciune în faţa provocărilor ideologice ale vremii, dar, la o privire

mai atentă, dezvăluie acelaşi patetism al suspendării individului din
istorie şi aceeaşi precaritate a condiţiei umane“. Analizele criticului au
în vedere mecanismele psihologice ale creaţiei: „Până la urmă, Baba
a rezistat presiunii şi poate chiar tentaţiei de a coborî prea mult sub
incidenţa istoriei, a rezistat cu demnitate şi fără eroism de paradă.
Când se revoltă însă, şi nu sunt rare aceste momente, revolta lui este
fundamentală“.
Un adevărat fiu al Banatului, strămutat în Bucureştii spiritului
tranzacţional, al Miticilor, nu poate uita de capitala sa imperială: aşa
că marea iubire a poetului nu poate fi decât Sissi, ale cărei legende
mai plutesc prin Banat. Ale cărei statui mai există (?) la Oraviţa sau
la Băile Herculane, sau la Caransebeş. În Colofon‑ul frumosului său
poem‑mărturisire, în obiectul de artă Sissi (Tracus Arte, 2013), Pavel
Şuşară se confesează:
„Deşi a fost scrisă abia în 1998, toamna, după prima mea vizită la
Viena, această scrisoare pentru Sissi mi‑a răscolit încă din copilărie sim‑
ţurile, mintea şi imaginaţia. Venită în comunitatea grănicerească a Văii
Almăjului, aşezată frumos în memoria bătrânilor soldaţi ai Imperiului,
aşa cum frumos erau aşezate, în valizele lor ponosite, bietele suveniruri
culese de pe drumurile străinătăţii, legenda lui Sissi a devenit, cumva, un
inalterabil patrimoniu local, impregnând, cu duhul ei misterios, deopo‑
trivă sentimentul identitar şi inepuizabila generozitate a fanteziei.“
Cred că toţi scriitorii „graniţei“ au scris sau au vrut să scrie scenarii
sau romane despre Sissi. Doar poetul Pavel Şuşară a avut şansa să‑şi
trăiască, deocamdată, întâlnirea cu ea. Şi să se confeseze:
„Am cunoscut‑o pe Sissi, pe Împărăteasa şi Regina noastră, dar
şi pe femeia spectrală, un fel de Zână întruchipată acolo, în inima fier-
binte, dar din ce în ce mai slabă, a Împărăţiei, din povestirile unchiului
meu Nicolae Puia, zis Colă Pilega, căruia, iată, îi şi dedic povestea mea
cu Sissi…“. Nicolae Puia, Cola lui Pilega, adică, e „un soldat credincios
al Luminăţiei Sale şi un rătăcit incurabil prin lumea aparentă, care umbla
noaptea, de la Bănia la Rudăria şi de aici la Berzasca, la Drencova sau
la Moldova Nouă, să‑şi caute un stăpân pentru lunile grele de iarnă,
care vorbea cu duhurile şi se războia cu strigoii fără căpătâi, iar dacă
se întâmpla să ajungă în casa vreunei văduve, ştia el de ce, uita pe loc
scopul vizitei în clipa în care primea un pahar cu rachiu…“
Nicolae Puia, zis Colă Pilega, îi facilitează descoperirea potenţia‑

lului poetico‑erotic al lui Sissi. Iar artistul Mircea Bochiş („insomniacul
tovarăş de iluzii“) îi conturează fantasmele Împărăţiei.
Prin Nicolae Puia, zis Cola lui Pilega, poetul Pavel Şuşară a desenat
unul dintre cele mai frumoase itinerarii „pe graniţă“ în căutarea
Împărătesei Elisabeta, zisă Sissi.
Ana Calina Garaş (n. 1938)

Ediţia a II‑a, revizuită, a „autobiografiei“ care se numeşte Jocul cu
viaţa, e închinată fiului („Pentru că mi‑am făcut din maternitate un scop
în viaţă, închin această carte fiului meu Răzvan“) cu o adăugire: „Mă
numesc Ana, după numele unei bunici şi a unui lung şir de străbunici din
lungul şir al neamului nostru. Încerc să povestesc câte ceva despre mine
şi despre alte persoane pe care le‑am întâlnit în drumul vieţii prin lume şi
de care am rămas legată sufleteşte“.
Un volum de proză guvernat de memorie se cheamă Taina. Taina
este romanul regăsirii locurilor, dar şi al oamenilor care, odată, aici,
au făcut istorie. Afirmaţia „au făcut istorie“ este excesivă atunci când
scriem despre cărţile Anei Calina Garaş. Amintirile nu hiperbolizează
nimic, dimpotrivă: recuperează evenimentele petrecute aici, în aceste
locuri, pe această Insulă. Dacă amintim că Maria Tereza a modificat
statutul locuitorilor de la marginea Imperiului, transformând ţăranii în
„grăniceri“, am putea înţelege natura eroică a celor care au devenit
ostaşi. Soldaţi, ofiţeri, generali ai Imperiului. În satele pe care Ana
Calina Garaş le consideră „ale neamului ei“ erau odinioară regiunile
grănicereşti ale Imperiului. Străbunicii nu mai erau iobagi, erau oameni
liberi. Trăiau mândria, orgoliul celor care au ştiut să‑şi asume condiţia
de oameni liberi. În Taina sunt multe pagini ale dialogului autoarei cu
cei care au luptat împotriva ocupaţiei comuniste. Sunt consătenii ei
sau cei care trăiesc, alături de ea, amintirea lor. Unii dintre urmaşii gră-
nicerilor au plătit cu viaţa, mulţi au petrecut ani în închisori. Unii fac
parte din biografia autoarei. Părinţii Anei Calina Garaş au fost implicaţi în
rezistenţa anticomunistă din aceste locuri. Au ştiut, în faţa represaliilor
comuniste, să păstreze taina celor retraşi, în păduri, în munţi, să lupte.
Broderii în vid mi s‑a părut un titlu care vrea să sublinieze o artă
feminină prin excelenţă. Dar de ce în vid? O poezie cu acest titlu se gă-
seşte în primul volum al Broderiilor în vid: „În vârtejul exaltării/ te distrezi
cu o nimica toată/ şi nu te mulţumeşti cu nimic.// Visezi la dragoste,/

dăruind prea mult/ celor lipsiţi de patima iubirii/…/ Inocent, ambiţios,
nefericit/ cu sete de absolut,/ crezi în ceea ce nu se poate.// Cuvintele
îşi pierd puterea/ de comunicare şi masca sonoră./ Brodezi cu sufletul în
vid,/ cu toate vibraţiile încordate/ ca arcul unui Zeu.“ Poezia e dedicată
„Lui Dan“. Ea, autoarea, îi reproşează ambiţiosului, nefericitului cu sete
de absolut că brodează cu sufletul în vid, cu toate vibraţiile încordate, ca
arcul unui Zeu. Cum ar trebui să trăiască acest bărbat cu sete de absolut?
În volumul al doilea al Broderiilor în vid poeta îi arată cum El se poate
vindeca de alunecările „în vid“.
Am citat Bunica, din primul volum al Broderiilor… pentru a sublinia
pedagogia rostirii, stilul gnomic al discursului, înţelepciunea soresciană
a propoziţiilor care vin de demult. Suntem acasă, deci putem să ne
trăim deplinătatea, mesajul fiinţei‑care‑suntem. Volumul al doilea
al Broderiilor…, care apare după romanul Liberi să iubim, revine la
întrebările elementare, la transcrierea liberă a răspunsurilor, într‑un
timp al alienării. Să spunem: la transcrierea curajoasă a răspunsurilor.
Dacă suntem liberi să iubim, cum ne putem trăi frumos iubirea, starea
noastră de fiinţe aşezate într‑un corp care are limitele şi eşecurile lui?
Poezia erotică a Anei Calina Garaş apare într‑un timp în care se retipăresc
poveştile interzise ale lui Creangă lângă maculatura porno a killerilor
culturali. Discursul poetic al „broderiilor în vid“ aşază senzualitatea
(„vlaga sângelui meu sălbatic“) în universul paradisiac al iubirii. Poate
fortifica intensitatea sentimentală — iubirea. „Oglindeşte‑te în iubire/
Fă să cânte viaţa“ sunt versurile unei arte poetice care prelungeşte
pedagogia bunicii într‑un alt timp: un timp în care pedagogia feminităţii
trebuie să arate (şi) altfel. Cititorul se poate împiedica de versuri aspre
sau de poezii care divulgă „taine“ ale vieţii erotice. Nu suntem însă în
comedia din Povestea poveştilor lui Ion Creangă, ci sub semnul unei
arte poetice: „Oglindeşte‑te în mine/ Fă să cânte viaţa“. Viaţa erotică
aşezată sub semnul iubirii devine o călătorie fericită. Trebuie să devină
o călătorie fericită. Tezismul din unele poeme apare ca semn al tentaţiei
de a vorbi, în numele Magnei Mater, de împlinirile frumoase ale naturii
umane în lumea de azi. De a vorbi altfel decât sub semnul poeziei
moderne. Valorile propuse de literatura de atâtea ori aspră a Anei
Garaş ţin de o întâlnire cu valorile postmoderne ale poeziei. O întâlnire
cu valorile postmoderne ale scrisului, care nu ignoră nimic din cele
trăite în copilăria sau în adolescenţa din Munţii Banatului.
Ana Calina Garaş şi Iosif Caraiman, două feluri de a redescoperi

satele arhaice din Munţii Banatului, cele ale rezistenţei anticomuniste.
Broderiile în vid ale Anei Calina Garaş propuneau o literatură cu
componente naive, adică deloc legată de o experienţă culturală care
modelează scrisul. „Picturiţele din Uzdin“, artistele naive din Banatul
sârbesc, deveniseră celebre prin extraordinarele lor tablouri — capo‑
dopere ale artei naive. Comentariile Anei Calina Garaş, care trec lejer de
la Brâncuşi la Modigliani, rămân citabile. Există chiar şi o Reţetă pentru
pictor: „Pregăteşte o năframă/ mai mică sau mai mare./ Pune în ea culori/
dintr‑un colţ de grădină/ multe gânduri/ şi o picătură divină// Aşteaptă
până sufletul vine/ să le desfacă/ Trăieşte voluptatea cromatică/ a esen‑
ţelor vegetale.// Surprinde imagini noi/ în lume necuprinse,/ stele veşni‑
ce răsărite în flori.//…// Pune tabloul în cuiul eternităţii/ şi lasă‑l./ Vei avea
nemurirea sufletului/ aninat în culoare.// Încearcă şi alte reţete/ joacă‑te
cu culorile/ ce‑ţi slujesc beţia interioară“. Picturiţele din Uzdin ilustrează
un Banat insular, despărţit de Banatul de demult: o insulă conservatoare
prin excelenţă, aşa cum e şi Valea lui Ban, satul sau cătunul Anei Calina
Garaş. Poate ca Liliecii lui Marin Sorescu. Toate cărţile Anei Calina Garaş,
cele de amintiri, romanele, se întorc acolo. Păstrează vocile arhetipale.
Evenimentele copilăriei sunt contextualizate cu o energie neobişnuită.
Istoriile copilăriei sunt regăsite, ca şi personajele acelui timp.
Ion Florian Panduru (1938-1993) (n. 1940)

Enclavele arhaice ale „graniţei“ rămân subiect important nu numai
pentru călătorii ce ajung la Mehadia sau Băile Herculane, ci şi pentru
câţiva autori locali. Prozele lui Ion Florian Panduru ar merita atenţie
sporită din partea celui care vrea să studieze autenticitatea literaturii
unor spaţii închise. Universul sălaşelor, al oamenilor retraşi, izolaţi se
deschide mereu, uneori dramatic, spre cealaltă lume. Sub merii sălbatici
(1988) e romanul de vârf al prozatorului. Parafrazele la romanele
câmpiei, scrise de autorii celebri ai momentului, de la Zaharia Stancu
la Marin Preda, nu sunt fără intenţie. Scriitorul vrea să intre într‑o
competiţie a literaturii „cu ţărani“:
„— Mircule! Mirculeee! răsunară până departe stâncile şi văile
de calcar./ Odată cu ecoul prelung, începuseră să înflorească liliecii,
semnul urcării oilor la munte. (…) Mircu uitase să se îmbrace, aşa cum
sărise din pat, se duse în ţarcul oilor. Privi îndelung ieslea plină de fân,
neatinsă „Or fi simţit că iarba‑i iarbă, nu‑i poveste!“ şi se uită cu drag la
turmă. Oacheşa, oaia bătrână şi cuminte se apropie de poala cămeşii. Îi
simţi răsuflarea caldă prin pânza de cânepă. Pământul umed îi acoperise
degetele de la picioare. Nu simţea frigul, nimic decât bucuria care‑i
uşura sufletul. Turma, îndemnată de oaia cea oacheşă, îl înconjurase.
Mieii, fără minte, ţipară flămânzi, căutând ţâţele mumelor, însă nici una
nu le îngădui să sugă.“
Retragerile în munte, în pădure ţin de devenirea gintei. Ca şi
odinioară, par şi azi o formă de a supravieţui. Totul merge împiedicat în
această lume fără ieşire:
„Cel vârstnic zâmbi înţelegător. Cu mişcări încete, îşi porni fierăs-
trăul său legat cu sârme. Aşeză pieziş unealta şi pătrunse în miezul
copacului. Când motorul gemea neputincios, îl lăsa o clipă să se
odihnească, apoi începea iar. Deodată le făcu semn celorlalţi să se
îndepărteze. Fierăstrăul se mai auzi câteva momente, apoi amuţi. Fagul
se clătină şi rămase descumpănit, ca un om rătăcit între două cărări,
apoi încet se aplecă mirat…“ Oameni, animale, vegetaţii sunt parte a
aceluiaşi organism — aparţin aceleiaşi fiinţe care poate fi, în fiecare clipă,
mutilată. Luptătorii au căpătat altă identitate — au devenit existenţe
fragmentare.
Nicolae Danciu Petniceanu (n. 1936)

Numeroase cărţi dedicate Banatului a scris Nicolae Danciu Petni-
ceanu, originar din Petnic, legat de mitografia locului prin povestiri,
eseuri (stilul „ocoş“ bănăţenesc e trăsătura lor) şi mai ales romane
despre marii cântăreţi din Banat. Tango la Piave (1990) este dedicată lui
Luţă Ioviţă, taragotist excepţional, creator de tradiţie. Cercetările sunt
ambiţioase, încercând să descopere „originile“, să afle primul arborele
genealogic al unor cărturari de seamă din Banat. Nicu Danciu Petniceanu
scrie articole violent polemice despre Eminescu, Slavici, Goga, fără să o
ia pe urmele celor care au fixat o linie de cercetare plauzibilă. În revis-
tele sale, „Vestea“, „Eminescu“, stilul polemic nu este lipsit de violenţă,
fiindcă scriitorul vrea să impună şi o linie politică. Între cărţile utile
celui care se documentează cu privire la literatura din Vest, poate fi
Altarul cărţii. Întâia mişcare literară românească din Banat, vol. I, Editura
Gordian, 2013. Utilă este iconografia cărţii, în care putem descoperi
fotografii „din arhiva N.D.P.“. Într‑una, Grigore Popiţi, Franyó Zoltán,

Romulus Fabian, Virgil Birou, Gheorghe Atanasiu sunt la aniversarea
lui Franyó, în 1967, într‑alta, membrii fondatori ai „Altarului cărţii“ sunt
surprinşi în redacţia ziarului „Voinţa Banatului“, în 1933. Aceştia ar fi:
Traian Topliceanu, Dimitrie Fara, Gheorghe Atanasiu, Grigore Popiţi,
Constantin Miu‑Lerca, Volbură Poiană Năsturaş, Iosif Velceanu, Romulus
Fabian, Dion Mardan, Dumitru Stănculescu, Alexandru Bossel. Autorul
selectează din scrisele unora. Preşedintele, epigramistul M.Ar. Dan,
poate să ne convingă, prin opera lui şi prin opera unora dintre membri,
că literatura înseamnă petrecere voioasă a timpului liber. Asupra altora
(Traian Topliceanu, Gheorghe Atanasiu, Constantin Miu-Lerca, Grigore
Popiţi) vom reveni, într‑un fel sau altul, şi noi.
Ilie Ştefan Domaşnea (n. 1942)

Tot fiu al acestei geografii exprimate patetic este Ilie Ştefan
Domaşnea, autor al unor documentare bune despre Băile Herculane
(Miracolele Cernei, ed. I, 1995), dar şi al unor piese de teatru şi scenarii
de film legate de eroii graniţei. Piesa Moise Groza, consacrată „graniţei“
(şi, evident, celebrului general), s‑a bucurat şi de atenţia teatrului de
televiziune. Poeziile mai vechi sau mai noi ale lui Ilie Ştefan Domaşnea
sunt ale locurilor, personalităţilor de seamă ale ţinutului, sub semnul
unui lirism tradiţional, prezent şi în cărţile despre „miracolele Cernei“.
A condus şi conduce reviste destinate unui spaţiu cultural a cărui capitală
ar fi Băile Herculane. (Între alte scenarii ale lui Ilie Cristescu — Ilie
Ştefan Domaşnea — se află unul despre Elisabeta de Wittelsbach,
celebra Sissi. Şi drumurile ei prin Banat.)
Iosif Caraiman (n. 1948)

Iosif Caraiman ar putea fi un alt reper, azi, pentru literatura
„graniţei“. Un spaţiu în care rezistenţa anticomunistă a dat numeroşi
(pseudo)eroi şi numeroase opere literare celebre în primul deceniu al
literaturii realist‑socialiste. Lazăr de la Rusca, Vânătoare de lupi (1949)
devin pagini pentru manualele de literatură şi lecţii despre lupta de clasă.
Cărţi ale unor asasinate, opere detestabile ale unui proces de ocupaţie,
ele sunt urmate de romane semnate de Radu Theodoru (Muntele, vol.
I, 1963, vol. II, 1967), Nicolae Mărgeanu (Fuga lui Valeriu, 1962) ş.a.,
care încearcă să dea locurilor o imagine, totuşi, plauzibilă. Acesta este

contextul în care se formează Iosif Caraiman (n. Feneş, 1948), fiu al
unui erou al rezistenţei anticomuniste, ucis în 1949. Bocet şi imprecaţie,
reportaj şi retrospectivă, poezia lui Iosif Caraiman defineşte un timp al
ascensiunii răului. Volumele sale (Frunză verde de istorie, 1996, Omul şi
pruncul, 1996, Naşterea, surâsul, 1998, Laic şi rispitor sau Proletar, bărabă
şi‑o grenadă pe geafecea, 1999) propun imaginile dure ale unei neşanse,
existenţiale şi sociale. Încercările de recuperare a lui acasă recurg şi la
sprijinul limbajului dialectal sau ale argoului: ale limbajelor subteranei,
validate de boema locurilor.
Copilăria şi adolescenţa lui Iosif Caraiman au fost trăite cu amintirea
tatălui asasinat de cei care dictau în societatea românească: în sat, în
şcoală, în locurile unde i‑a fost permis tânărului să se angajeze. Poetul
Iosif Caraiman scrie altfel, se desparte de cei care scriu poeme într‑o
ţară în care i‑a fost asasinat tatăl. Nu scrie versuri, scrie viersuriri.
Viersuriri din Ţara Feneş, titlul ultimului volum de versuri semnat de
Iosif Caraiman, pare ermetic, fiindcă foarte puţini au auzit de Feneş, de
„Ţara Feneş“. Nu plutim într‑un univers imaginar. Feneş este unul
dintre satele „vechi“, dintr‑un ţinut cu enclave arhaice care şi‑au păstrat
limba. Felul de a fi. Au păstrat intact dialectul bănăţean. Satul Feneş
este unul din satele rebele din Banatul de munte, care la sfârşitul
anilor patruzeci se împotriveau dictatului comunist. Aici trăiau oameni
care voiau să‑şi păstreze identitatea, drepturile, buna aşezare în lume.
Numeroase texte de propagandă, unele celebre, semnate de Dan
Deşliu sau de Petru Dumitriu, deveniţi autori de seamă şi datorită lor,
au condamnat „criminalii“ care se împotriveau regimului. În Ţara Feneş
a fost ucis tatăl celui care scrie „viersuriri“. Acesta este satul lui — este
ţara lui. Fiul de „bandit“ a fost vânat ca un posibil criminal. Poetul e din
Ţara Feneş, e fiu al tatălui său, e dintr‑o lume care a vrut să‑şi păstreze
demnitatea. Poezia primelor sale volume, scriam altădată, e ironică, sar-
castică, cu secvenţe „în limbaj dialectal“. În limba din Ţara Feneş, Iosif
Caraiman numeşte o despărţire. Frunză verde de istorie, 1996, Omul
şi pruncul, 1996, Naşterea, surâsul, 1998, Laic şi risipitor sau Proletar,
bărabă şi‑o grămadă pe d‑afecea, 1999, Fratele fiului, 2003, sunt cărţi ale
istoriei personale, ale naşterii într‑o lume duşmană. Ale retragerii într‑o
boemă care vrea să sublinieze valoarea unui univers insular salvator.
Citabile ar fi poemele din prima carte a Ţării Feneş, cele care vor să
refacă geografia rezistenţei şi a crimei. A supravieţuirii: „Soarele‑i copil
în vâru ceiuşului,/ păzăşce mieii cu iosum a lui gaşpar, sara/ moş nicanor
scoboară cioporu gi la/ curmătura mare. “ (când soarele‑i copil). Sunt
poeme „aspre“, în care poemul îşi asumă statutul de scriitor din „altă
ţară“. Dar care este condiţia scriitorului? A poetului? Un poem, scrisoare
dusă la râu, e dedicat „poetului-frate“, Gheorghe Azap. „Mi‑e frig,
poetule, în sărăcie/ şi‑n toată noaptea băutorilor de rom/ mi‑s românia
încruntată‑n ro‑mânie./ viscolită vreme, viscolite vise…/ acum/ să te
mai rogi în ce/ rugăciune/ în ce versete fără pâine?“ Ultimul capitol al
cărţii se numeşte In memoriam. Sunt poeme scrise pentru prietenii cu
care a fost, ani mulţi, în literatură. În Caransebeş, în Reşiţa, în Banat,
în Ţara Feneş. După despărţirea de Tată, a urmat şi despărţirea de ei.
Sunt (au fost) apropiaţii săi, rudele sale, atât de bine aşezate în Ţara
Feneş: „Dumnezeu să‑i odihnească în PACEA CUVÂNTULUI pe George
Suru, Nichifor Mihuţa, Sorin Titel, Ioan Ardeleanu, Cosmin Lungu, Cons-
tantin Andronache, Paulina Corcoveanu, Doru Timofte, Ioan George
Şeitan, Ioan Toma, Nicolae Cristescu, Nicolae Popa, Arthur Porumboiu.“
Şi: „Cu pioşenie le mulţumim pentru vieţile ce ni le‑au lăsat în scris“.
Cărţile lui Iosif Caraiman se izolează într‑o geografie literară pe care el
însuşi, poetul supravieţuitor, încearcă să o definească.
Iosif Băcilă (n. 1947)

Unul dintre cei mai harnici oameni de cultură din partea Banatului
numită Valea Almăjului este Iosif Băcilă, editor, conducător de reviste
locale, autor a numeroase volume de poezii. În Răspântii peste veacuri
(Excelsior Art, 2011) ia un şir de interviuri celor „de pe Valea Almăjului“:
artişti, jurnalişti, oficialităţi. Academicianul Păun Ion Otiman îi spune că
„Almăjul şi, în mod deosebit, Gârbovăţul, au însemnat pentru mine tot
orizontul existenţial, alfa şi omega formării educaţionale şi spirituale“.
Ion Marin Almăjan îi explică poetului Iosif Băcilă că în Almăj s‑a născut în
el dorinţa de a fi scriitor. Şi face treceri prin istorie, instructive pentru cei
ce nu înţeleg mesajul locului: „Hașdeu vorbeşte despre vitejia nobililor
almăjeni. În înscrisurile din secolele XV–XVI apar chiar nobili care se
cheamă Almăjanu“. Despre Eftimie Murgu s‑au spus lucruri inexacte, pe
care Silviu Dragomir şi Nicolae Iorga le‑ar fi transmis contemporanilor.
„Încet şi cu mare dificultate, i‑am descifrat caracterul de bronz, cum
se exprimă unii din contemporanii săi. Sunt lucruri pe care le avem
comune, eu şi el…“ Scriitorul omagiază iluştrii plecaţi din Valea Almăjului
şi e omagiat de ei. Poetul Gheorghe Azap îi fixează locul într‑o topo-

grafie a Banatului: „Iosif Băcilă‑i un împătimit liric al beletristicei cără-
şene, al unei mlădioase erotici sublimate, cordial‑discrete şi cald‑aro-
mate: al vieţii şi piesajului piemontan din aceste pitoresc‑ospitaliere
meleaguri, al străbunelor lucrări şi obiceiuri, pe care le cântă cu deplină
afecţiune poetică“. Le cântă cu deplină afecţiune poetică — iată o
caracterizare necesară. Iosif Băcilă scrie şi „poeme‑semenice“, mai
strâns legate de geografia bănăţeană decât altele. Muntele Semenic
poate sugera mai bine sugestiile poetului, recomandat astfel de
Octavian Doclin: „În esenţa ei, poezia lui Iosif Băcilă este, aşadar, una
senină, calmă, bogată în metafore şi în simboluri proprii, limbajul său
poetic cinsteşte limba română…“
IV. Topografii, itinerarii
Ioan Popovici‑Bănăţeanul, George Augustin

Petculescu, Victor Vlad Delamarina, Gabriel
Țepelea, Marius Munteanu, Ioan Ardeleanu,
Gheorghe Iancovici, Constantin Buiciuc, Remus
Valeriu Giorgioni, Dorin Murariu, Dan Florița-
Seracin, Graţiela Benga
Ioan Popovici‑Bănăţeanul (1869–1893)

Orice studiu despre proza „artistă“ a Banatului trebuie să
înceapă cu nuvelele lui Ioan Popovici; Bănăţeanul, cu bună ştire pus
de Maiorescu în coada numelui, a dobândit, în timp, greutatea unei
pietre de moară. Omul şi opera sunt depuşi de adăugirea onomastică
într‑un sector al istoriei literare ce pare recuperabil doar prin operaţiuni
arhivistice. Numitul nu este un scriitor pur şi simplu, el este bănăţeanul,
reprezentant în literatură al unui ţinut, şi descifrabil ca atare. Pe umărul
tânărului mort la 24 de ani apasă nu numai versurile epigonice —
firesc, epigonice —, nu numai cele nescrise, ci toate cele nescrise şi
neînfăptuite, ale unui ţinut ce ar fi avut nevoie de vârstele lui întregi spre
a ieşi, liniştit, în faţa judecăţii istoriei literare. Până şi chipul ne‑a rămas
într‑o singură fotografie: acceptând‑o, nimeni nu a încercat să caute o
alta. Imaginea pare a unui bărbat care a ieşit de mult dintre anii săi tineri.
A unui adevărat clasic, educator, maestru.
155
Există, în comentariul operei lui Ioan Popovici‑Bănăţeanul, o

deturnare de sensuri care îi sperie pe cei care ar încerca să‑i studieze
opera; cercetătorii literari au căutat un scriitor matur, întemeietor de
tradiţie literară, primul dintr‑un şir. Imagine obsedantă, dar strivitoare
pentru cercetătorul senin, preocupat de fenomene inaugurale.
La polul opus, vom întâlni contestaţia indignată a vreunui cronicar/
critic literar care îi întâlneşte numele, al lui şi al lui Victor Vlad Delamarina,
într‑un dicţionar al literaturii române. „Cu Ioan Popovici-Bănăţeanul şi
cu Victor Vlad Delamarina nu poţi face o literatură.“ e replica firească a
insului oprit cu lecturile la 1918.
Toate datele existenţei lui Ioan Popovici-Bănăţeanul sau ale
lui Victor Vlad Delamarina pot da avânt imaginaţiei — pot favoriza
reconstituirea unui timp în care tânărul cărturar trăieşte o eferves-
cenţă rară. Prietenia cu Victor Vlad Delamarina, steagurile româneşti
ridicate pe şcoli, drumurile de la un liceu la altul — excluderile —, pe
urmă iubirile adulterine cu soţia lui Patriciu Dragalina, şi el om ilustru,
pe urmă întâlnirile de la Braşov, Sibiu, Bucureşti, cu oameni de seamă
ai României, solicită şi alţi judecători decât istoricul literar. Între 20 şi
24 de ani tânărul se consideră mesager al lumii sale, ca şi alţi lugojeni
exponenţiali ai momentului, Victor Vlad Delamarina şi A.C. Popovici; e
greu de prins într‑o formulă, deşi literatura sa, ca şi receptarea operei
sunt pline de şabloane. Nonconformismul trebuia să fie al vieţii, opera
trebuia să fie nonconformistă doar în măsura în care exprima locurile —
în măsura în care punea sub semnul întrebării o tradiţie clasată a
literaturii.
Ioan Popovici‑Bănăţeanul intră în literatură în momentul în care
modelul Eminescu devenise copleşitor, al lui Slavici — demn de respect.
Ar fi exagerat să spunem: deveniseră populare. Înainte de a deveni
populare, poeziile lui Eminescu fuseseră preluate de artizani care ştiau
să respecte şi să se devoteze scrisului eminescian.
Problema epigonismului este legată de receptarea lui în publi-
caţiile româneşti de la Oradea, Sibiu, Braşov, Budapesta, de un moment
politic ascensional. Pentru scriitorii români de peste munţi, Eminescu
reprezintă — într‑un moment al definirii politice, căci, în ultimul dece-
niu al secolului XIX, românii îşi afirmă lideri importanţi — o victorie a
geniului naţional. A descoperi cuvintele prin care să exprimi tristeţea,
dorurile, iubirea înseamnă a descoperi un nou continent — o exprimare
în limba română a unei noi sensibilităţi. Maiorescu scria despre Pe‑a
lui umăr că „de la Eminescu încoace… nu s‑a cântat iubirea cu atâta

adevăr şi frumuseţe“. Între eminescienii anului 1895, anul studiului
maiorescian, nimeni nu l‑a urmat cu o fidelitate mai decisă pe Eminescu.
Ecoul nuvelelor lui Ioan Popovici-Bănăţeanul între lugojeni este
surprinzător: conorăşenilor nu le place că nu sunt veseli şi frumoşi ca‑n
pozele de sărbători, că un tânăr mereu exmatriculat (deci suspect!)
se îndoieşte de strălucirea lor. Cetăţenii nu ştiu încă ce este proza, vor
imne, idilă şi slavă. Când vor auzi ecourile ce vin de la Bucureşti (de
unde răsare soarele tuturor românilor!), vor cădea în extrema cealaltă.
Deocamdată, literatura este, pentru ei, un divertisment oarecare, sau
doar anexa unui divertisment. Ioan Popovici‑Bănăţeanul este primul
prozator bănăţean care trăieşte ruptura, despărţirea de Gemeinschaft,
distanţarea de „sărbătorile locului“.
Nu trebuie totuşi să afirmăm că Ioan Popovici-Bănăţeanul cade
în zona de umbră a nedreptăţiţilor istoriei literare. I s‑au consacrat
numeroase articole, un remarcabil cercetător, D. Vatamaniuc,
dedicându‑i o monografie într‑o vreme (anul 1959) când literatura
română nu număra prea multe monografii temeinice. Cartea lui
D. Vatamaniuc aşază biografia lui Ioan Popovici între cel bine puse la
punct. Insistenţa asupra climatului bănăţean (lugojean) de la sfârşitul
secolului al XIX‑lea, analiza „lumii meşteşugarilor“, comparaţia cu Slavici
aparţin unui bun profesionist. În spiritul vremii, există şi un capitol,
cel de-al şaptelea, intitulat Lumea meseriaşilor şi figura muncitorului,
p. 163–195, care vrea să arate de ce muncitorul cu o înaltă conştiinţă de
clasă nu apare în opera lui Ioan Popovici‑Bănăţeanul. (1)
Poetul Popovici gravitează în jurul astrului unic, prozatorul are
o lume pe care vrea să o facă ştiută. Dezrădăcinat, alungat, exclus, el
păstrează orgoliul locului: al obârşiei. El este lugojean şi vrea să scrie
despre concetăţenii săi. Din viaţa meseriaşilor şi Din viaţa meseriaşi-
lor bănăţeni sunt subtitluri care indică scopurile unei întreprinderi.
Individualizarea personajelor pe coordonatele „căderii“ îl îndepărtează
de Slavici. (2) Altfel, scriitorul relatează întâmplări din viaţa unei colec‑
tivităţi puţin sau deloc cunoscute peste munţi — în Bucureştii cenaclu‑
lui maiorescian. Culegător de folclor, dar şi eseist, traducător, animator
cultural, Ioan Popovici încearcă să delimiteze, cu o energie stimulată şi
de entuziasmul vârstei, într‑o geografie culturală a României, locul ţinu‑
tului şi al oraşului său. Participarea sa la manifestarea de solidarite cu
memorandiştii e un moment simbolic într‑o acţiune coerentă, niciodată
Topografii, itinerarii 157
dezlegată de ideea luptei pentru drepturile românilor din Transilvania.

Funcţia sa de la Bucureşti (este angajat al Ligii pentru Unitatea Culturală
a Românilor) ţine de un proiect necesar şi eficient în anii ’90; acţiune
care trebuia să‑şi dea, în timp, roadele.
Dacă analizăm cărţile de mai târziu ale lui Petru Vintilă, Sorin Titel
şi chiar ale lui Nicolae Breban, am putea observa că Ioan Popovici-
Bănăţeanul a premers autori de azi: ei i‑au preluat personajele, sub
semnul unor solidarizări regionale. Le‑au… validat, pentru istoria
literaturii.
George Augustin Petculescu

Într‑un oraş atât de plin de istorie, de energii puse în slujba cauzei
naţionale, lumea cetăţii îşi stabileşte legi proprii, legende proprii, ierarhii
clare. Despre politicienii, scriitorii, muzicienii oraşului s‑a scris mult.
Mai puţin, poate, s‑a scris despre teatrul local: despre „înscenările“
localnicilor. Sigur că Lugojul se exprimă mai întâi prin coruri, cântăreţi,
culegători/iubitori de folclor, prin artişti (care trăiesc „bucuria de a
juca“), dar nu trebuie să uităm că din aceştia se încheagă prima formaţie
importantă de teatru din Ardeal, cea a lui George Augustin Petculescu
(1852–1889). Primele spectacole ale trupei, la Lugoj şi Oraviţa (1878),
recoltează mari succese. Sau cum va scrie un bun exeget al culturii
bănăţene, Petru Oallde, după o serioasă cercetare a ziarelor vremii:
„Să reţinem deci că, la Lugoj (în 1878), la Oraviţa (în 1878 şi, peste
un deceniu, în 1888) la Sibiu (în 1881) şi la Blaj (în 1886, poate şi în 1881
şi 1882), trupa lui G. Aug. Petculescu marchează cotele de maximă
afirmare artistică, de maximă recunoaştere a profesionalităţii sale.
Girul de calitate, de competenţă, acordat la Lugoj, la Oraviţa, la Sibiu
şi Blaj (cele mai importante centre culturale ale românilor din Banat şi
Transilvania) a impus (şi a menţinut) trupa în atenţia generală… (3)
Victor Vlad Delamarina (1870–1896)

Ideea de spectacol, de divertisment, de mândrie locală triumfă
în poeziile foarte populare în Banatul secolului trecut, semnate de
Victor Vlad Delamarina. Maiorescu descoperea în scrisul lui Victor
Vlad Delamarina „un element nou în mişcarea noastră literară: poezia
dialectală (s.n.).“ (4). Poezia dialectală era şi o formă de divertisment
spectacular, dar şi de afirmare a valorilor locale: o formă de a rezista şi

de a se diferenţia de ceilalţi. Sunt elemente asupra cărora nu s‑a insistat
insuficient. Chiar dacă nu e un scriitor mare, chiar dacă e departe de
autorii însemnaţi ai momentului (care sunt Coşbuc, Goga, dar şi Maria
Cunţan, zice Maiorescu), tânărul, mort la 26 de ani, are o importanţă
deosebită: exprimă un moment inaugural. Ar putea deschide o cale.
Criticul insistă întâi asupra traducerilor, a localizărilor (a localizat,
scrie Maiorescu, comediile Pe la miezu’ nopţii, Lacheul pedagog, Gusturile
nu se discută, Pacienta, şi‑a descris impresiile de călătorie — ca ofiţer de
marină a călătorit mult — în foiletonul ziarului „Dreptatea“. Şi adaugă
Maiorescu:
„Dar alături de acestea au rămas de la Victor Vlad câteva poezii,
aruncate numai aşa, din condei, scrise de el poate mai mult în glumă, dar
totuşi concepute cu instinctul sigur al omului de talent; ele îi desemnează
un loc deosebit în mica noastră literatură. Sunt puţinele poezii scrise
de el în dialectul lugojean, câteva de oarecare valoare în sine, toate de
valoare prin faptul că sunt în adevăr dialectale. Cum cultura artelor nu se
pregăteşte, cum pare la prima vedere, de sus în jos, ci de jos în sus…, aşa
arta cea mai dezvoltată îşi primeşte sucul trăiniciei din viaţa populară
în naivitatea ei inconştientă; de aceea şi trebuie să fie naţională; iar
dialectele, îndeosebi, sunt un izvor de întindere pentru toată fiinţarea
limbii literare… Din acest punct de vedere se cuvine să ne interesăm de
primul nostru poet dialectal.“ (5)
Maiorescu vrea să sublinieze că poetul lugojean este primul care
conectează altfel literatura la publicul ei — la adevăratul ei public;
primul scriitor care îşi descoperă rădăcinile în limbajul regional. Coşbuc,
Goga, Maria Cunţan implicau satul, universul ţărănesc în definirea
lumii de peste munţi. Sunt autori care s‑au întors către lumea satului,
dar la o lume pe care abia Victor Vlad Delamarina o identifică şi prin
limbajul ei — limbajul dialectal. Să repetăm numele poeţilor pe care
Maiorescu mizează la 1898: Coşbuc, Goga, Maria Cunţan, dar şi Ioan
Popovici‑Bănăţeanul.
Punct de sprijin pentru noua construcţie, care să plece de la
„viaţa populară“, ar fi fost Victor Vlad Delamarina, slujit încă de elogiul
maiorescian şi de sublinierile călinesciene. Poetul dispare prea tânăr, iar
Unirea anulează cu totul cultura care s‑ar fi împlinit „de jos în sus“.
După Victor Vlad Delamarina a existat o anumită inerţie a
dezvoltării literaturii dialectale: versurile rămâneau doar suport pentru
spectacolul popular. Un spectacol care presupunea carnavalescul,

clauneria, întrecerea. Ăl măi tare om din lume a devenit parte a defini-
ţiei localnicului. Numeroasele antologii ale literaturii dialectale bănă-
ţene, cea a lui Gabriel Ţepelea beneficiind de anumite priorităţi, n‑au
fost suficient de convingătoare, într‑un timp în care atât invazia kitschu-
lui, cât şi prestigiul insuficient al Banatului literar nu puteau susţine o
iniţiativă culturală: n‑au putut demonstra necesitatea unor literaturi
alternative, prima dintre ele fiind cea „dialectală“.
Victor Vlad Delamarina este aşezat mereu lângă Popovici‑Bănă‑
ţeanul, dar această frăţie, bănuită siameză, are numeroase fracturi. Al
doilea lasă impresia de aşezare, de stabilitate, confratele său este pri‑
mul bănăţean artist care a trăit obsesiile plecării, ale mării, ale ţinuturi‑
lor exotice, aşezate „dincolo“. Jurnalele sale de călătorie, încă greoaie
(precum cronicile lui Nicolae Stoica de Haţeg) fixează nu doar locurile
spre care năzuieşte tânărul (adolescentul), ci şi acel acasă, cu definirile/
exaltările lui.
Încercările lui Gabriel Ţepelea de a defini literatura dialectală care îi
urmează lui Victor Vlad Delamarina pornesc de la aceste reducţii:
„Literatura în grai bănăţean nu este o literatură de piscuri. Ea vizează
scopuri mai realiste şi mai modeste: să aducă în contextul românesc
ceva de‑acasă, „ceva bănăţean“ specific. În studierea unei astfel de
literaturi accentul nu poate cădea pe cercetarea condiţiilor individuale
de viaţă şi creaţie a scriitorilor, ci pe determinantele istorico‑sociale ale
structurii bănăţene. De altfel, suprema aspiraţie a scriitorilor locali este
de a fi exponenţii acestei structuri.“ (6)
Gabriel Ţepelea (1916–2012)

Apelează la configuraţia geografică (geografii spun, arată Ţepe-
lea, că Banatul e o oază mediteraneeană) spre a ajunge la aceste tră-
sături ale autorilor regionali: „Astfel, bănăţeanul prezintă un caracter
atenuat meridional, şi multe dintre manifestările sale pot fi puse în
legătură cu cele ale altor popoare mediteraneene. Cea mai izbitoare şi
mai cunoscută dintre aceste trăsături e acea mândrie sărbătorească,
lăudăroşenie după unii, infatuare sau gasconism după alţii, concretizate
în dictonul «Tăt Bănatu‑i fruncea». Bănăţeanului îi place să se contem-
ple, să se admire, nu fără o nuanţă de umor, ceea ce dovedeşte că de
multe ori nu crede nici el ceea ce spune…“ „Din aceeaşi situaţie de
răscruce şi din acelaşi relativism izvorăşte şi toleranţa meridionalului“,

scrie Gabriel Ţepelea, bizuindu‑se pe un studiu al lui René Daumal.
Arhitectura unei culturi care s‑ar fi putut ridica „de jos în sus“ avea în
Banat un reper:
„Libertatea spiritului, fineţea limbii, sensibilitatea artistică (…)
sunt apoi caracteristici comune atât meridionalului, cât şi bănăţeanului.
Dintre toate acestea, vrem să ne oprim asupra sensibilităţii artistice.
Bănăţeanul a ales dintre arte pe acelea care pot fi îmbrăţişate de toţi,
muzica şi dansul. (s.n.) Căci sociabilitatea e o nouă caracteristică a
sufletului bănăţean pe care vrem să o subliniem. Care era forma de
manifestare în care el putea să fie în acelaşi timp plin de sine, natural şi
senin, înţeles de toţi şi plăcut, dacă nu poezia în grai? Era haina cea mai
potrivită temperamentului său“. (7)
Ar trebui să înţelegem că trăim un moment în care reabilitarea
literaturilor dialectale nu ţine de capriciul unor savanţi/suporteri, ci
de buna devenire a postmodernismului. Antologia liricii friulane, de la
Renaştere până azi, realizată de Pimen Constantinescu, volum monu‑
mental apărut la Editura Clusium în 1993, putea fi un reper. Nici seriile
de poezie germană ale „auslaenderilor“ — Olms Presse Verlag, de pildă,
tipăreşte cu insistenţă literatură şvăbească — nu sunt mai puţin impli‑
cate în acest proces. Nikolaus Berwanger şi Ludwig Schwarz au realizat
adevărate performanţe în materie.
Carnavalul, petrecerea, bucuria de a trăi sărbătoarea, de a fi îm‑
preună cu ceilalţi fac din literatura dialectală o creaţie cu statut special.
„Barocul bănăţean“, descoperit de Blaga (şi supralicitat de analiştii cul‑
turilor locale), îşi poate dezvălui în poezia dialectală un tip de afirmare.
Invadată de amatori care îşi caută (şi) aici o cale de propăşire, „poezia
dialectală“ a Banatului se sprijină pe câţiva autori care trebuie recitiţi.
Încercările lui Gabriel Ţepelea de a studia literatura dialectală bănă‑
ţeană se bazau întâi pe Gheorghe Gârda (8), Cassian R. Munteanu (9),
Ion Curea, Grigore Bugarin, Traian Russu‑Şirianu, dar şi, un pic mai târ‑
ziu, pe aportul unor Delia Pia Bârlea, Virgil Şchipoescu, Nichifor Mihuţa,
Marius Munteanu. (10) Ultimul mi se pare că face parte dintre puţinii
scriitori care are autoritatea de a da un impuls nou genului.
Marius Munteanu (1920–2005)

Nu este un ins care vrea să petreacă, el a rămas în Banatul care
poate face legătura cu cei „de odinioară“ — cu ţinutul care se auto-
definea prin dialectul său. Este un ins care are, în urma lui, un exerciţiu
al spectacolului şi al petrecerii, dar şi ceva în plus: o devenire „sub
semnul locului“. A fost urmărit, hăituit, exclus, a rămas mereu la
marginea evenimentelor în anii comunismului. Era indezirabil, aşa cum
indezirabilă devenise, în anii ’50, literatura dialectală. Poezia „în grai“,
epigramatică, fabulistică, era forma lui de diferenţiere faţă de literaţii
oficiali ai momentului. Părea un gen minor, şi abundenţa producăto-
rilor (mediocri, versificatori amatori) de poezie în grai confirma mi-
noratul.
Cu Marius Munteanu lirica dialectală reface legătura cu autorii care
transfigurează un limbaj şi dau sens unui idiom.
Înţelegem mai bine spectacolul „total“ al înscenărilor lui
Marius Munteanu dacă stăruim asupra spectacolelor sale parodice,
asupra „înscenărilor“ recuperatoare. Aleşii lui Marius Munteanu sunt
poeţi locali, autori apropiaţi „clasei de jos“, vorbitorilor specializaţi.
N.D. Pîrvu, cerchist sibian, apoi profesor la Universitatea din Timişoara,
Nicolae Ţirioi, profesor, critic şi istoric devotat tradiţiei locale, Traian
Iancu, bănăţean frenetic, libretist al unor operete de reală notorieta‑
te, demnitar al Uniunii Scriitorilor, au biograful, criticul şi istoricul care
operează necesarele reducţii. Oficialul abstract e umanizat prin paro‑
die, intelectualii „întorşi acasă“ devin, iarăşi, oameni ai locului. Apar‑
ţin lumii de jos, cea care are idiomul ei. Altfel stau lucrurile cu Nikolaus
Berwanger. Creator dialectal, dar şi lider al minorităţii germane, scrii‑
torul e evocat printr‑o Pomană a porcului. Dar Grigore Popiţi, dar Iacob
Bencei? Comedia literaturii dialectale nu‑i fără ţintă, cei aleşi sunt salvaţi
de rătăcirile literare, savante sau politice printr-un discurs mântuitor:
discursul aşezării în spaţiul originar. Discursul traducerii în limba pe care
ei au uitat‑o. Sau n‑au folosit‑o cum se cuvine.
E greu de înţeles rolul pe care l‑ar putea avea Marius Munteanu în
renaşterea literaturii dialectale fără observaţia că literaturile dialectale
nu sărăcesc, ci dau repere noi literaturii naţionale. Şi, mai ales, păstrează
vii cuvinte ale limbii române — cele ameninţate de dispariţie.
Renunţările au rolul de a demonstra că literatura dialectală nu
aparţine doar carnavalului, spectacolului popular, ci şi unei stări de
excepţie, pe care doar cuvântul vechi o poate recupera. Cum să citim

(să înţelegem) aceste versuri:
„Spândzurată ca‑ntr‑o ramă/ o nălucă dă aramă/ prăstă ţarini
să dăstramă.// Dân gutâne vrea să muşce/ cânii batrşi sar să muşce/
vinţălerii dau s‑o puşce// S‑ar lăsa năluca, numa/ îs grăginile ca spuma/
c‑o picat az noapce bruma.“
Fără echivalenţe sonore, fără audiţia perfectă a cititorului, totul
rămâne în zona curiozităţilor. Poetul este un remarcabil recitator, şi
înţelegerea lui este legată de arta recitatorului. Literatura dialectală
presupune şi un efort nou — efortul (şi bucuria) de a înţelege
că adevăratul creator inaugurează o cale — o istorie a poeziei.
Om-orchestră, Marius Munteanu e unul dintre cei foarte puţini care
pot valida noua istorie a poeziei dialectale româneşti.
Dacă Marius Munteanu ar fi putut valida „noua istorie a poeziei
dialectale româneşti“, dacă Gabriel Ţepelea a încercat să sistematizeze
„amintirile“ privitoare la poezia dialectală, profesorul Ion Viorel
Boldureanu e animatorul „de cursă lungă“ al unui fenomen cultural
important pentru înţelegerea Banatului în întregul lui. Ion Viorel
Boldureanu, creator de spectacole, de piese de teatru, dar mai ales
de concursuri de literatură dialectală bănăţeană, a reuşit să implice în
bătălia pentru „poezia dialectală“ personalităţi de anvergură, precum
Simion Dănilă, cel mai de seamă traducător în limba română al lui
Nietzsche, Iosif Cheie-Pantea, eminescolog de prestigiu, să dea, anual,
premii importante pentru posibilii continuatori ai lui Marius Munteanu.
În 2014, aceştia ar fi Pătru Chira, Ionel Iacob Bencei, Ilie Drăgălina, Sergiu
Boian, Vasile Banu, Sorin Olariu, Ionel Stoiţ, Gheorghiţă Brebenar ş.a.
Note
(1) „Opincarii şi cojocarii reprezentau bresle puternice şi, alături de cea a olari‑
lor, par să fie printre cele mai vechi întemeiate de români. Odată cu aşezarea nem‑
ţilor în stânga Timişului lugojan, prin 1764, românii au învăţat de la aceştia şi alte
meşteşuguri. O statistică de la sfârşitul secolului trecut… când dezvoltarea indus‑
triei ruinase cea mai mare parte a breslelor, înregistra la Lugoj cincizeci de categorii
de meseriaşi. Din cele douăsprezece mii de locuitori, câţi număra oraşul, mai bine
de un sfert se ocupau cu meseriile. Se aflau 724 maiştri, dintre care 58 cojocari, 48
olari, 21 tăbăcari etc. (…) Intrarea absolutismului austriac în criză şi, apoi, perioada
dualismului au favorizat elementele autohtone să se afirme îndeosebi în sectorul

economic…“ (D. Vatamaniuc, I. Popovici-Bănăţeanul, ESPLA, 1959, p. 9–10)
(2) În cele câteva nuvele rămase de la P.-B. regăsim o lume ce aminteşte de
Mara lui Slavici… lume percepută însă cu un ochi mai dezolat, mai chinuit, vulnerat
de sordidul existenţei, al coexistenţei şi maceraţiei interumane în medii umile şi
închise; meseriaşi din mici târguri bănăţene, „maistori“ şi „măistoriţe“, „calfe“
şi „şăgârţi“, precupeţe şi negustori „bancroţi“ îşi consumă viaţa fără orizont
şicanându‑se şi detestându‑se unii pe alţii, înrăiţi, urâţiţi şi degradaţi cu toţii —
buni şi răi, victime şi agresori de‑a valma…“ (Cornel Robu, I. Popovici‑Bănăţeanul,
în Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, coordonatori, Dicţionarul scriitorilor
români, M‑Q, Ed. Albatros, 2001, p. 861)
(3) Vezi Petru Oallde, Un mare slujitor al Thaliei române: George Augustin
Petculescu, Reşiţa, 1990; Aurel Buteanu, Teatrul românesc în Ardeal şi Banat,
Ed. Marineasa, 2005.
(4) În memoria poetului dialectal Victor Vlad (Delamarina), în Titu Maiorescu,
Critice, antologie şi prefaţă de Paul Georgescu, text stabilit de Domnica Stoicescu,
Editura pentru Literatură, 1966, p. 503; o ediţie importantă, prefaţă şi studiu
introductiv (Victor Vlad Delamarina, acuarelist, Ed. Eurostampa, 2014) semnează
Constantin‑Tufan Stan, unul dintre cercetătorii importanţi ai istoriei culturale
lugojene.
(5) Ibid., p. 505–506
(6) Literatura în grai bănăţean. George Gârda şi alţi continuatori ai lui Victor
Vlad Delamarina (p. 215‑321), în Gabriel Ţepelea, Studii de istorie şi limbă literară,
Ed. Minerva, 1970.
(7) Ibid., p. 226: „Poziţia de răscruce a Banatului, sprijinită pe Dunăre şi
pe câmpie, a făcut ca acest ţinut să fie mereu în centrul interesului istoric şi al
frământărilor. Contactul cu atâtea stăpâniri care s‑au ridicat şi au căzut în văzul
bănăţeanului i‑au dat acestuia un simţ al relativităţii, care‑l scuteşte de fanatisme şi
de atitudini extremiste. El a învăţat multe despre alte popoare şi la el acasă, unde a
trăit alături de şvabi, de sârbi, de unguri, cât şi în afara graniţelor, colindând Europa,
ca soldat în armata sultanului, la început, şi, apoi, ca grănicer în slujba împăratului.
Vioiciunea‑i naturală l‑a făcut să descopere Veneţia sau, de‑a lungul Balcanilor, pe
unde l‑au purtat paşii sorţii, pe câmpurile de luptă, elementul care face legătura
între atâtea forme, „atâtea lumi şi atâtea stiluri de viaţă: omul, general umanul. De
aici şi toleranţa lui.“ (230–231).
(8) „Umorul lui Gârda e ţărănesc şi popular. E o emanaţie a spiritului bănăţean
pentru care „givanul“, ruga şi distracţia alcătuiesc o parte complementară a vieţii.
Râsul acesta este un râs sănătos… contrar râsului aspru, trist, răzbunător… care
implică umilire şi negaţie. E umorul rezultat din bunăstare şi echilibru.“ (Gabriel
Ţepelea, op. cit., p. 232)
(9) Cassian R. Munteanu (1892–1921) fusese unul dintre apropiaţii tânărului
Camil Petrescu, admirator al scrisului său („Ceea ce reiese din toate aceste opere
e un suflu larg de bunătate, o dragoste nesfârşită pentru pământul românesc.

Din marea mulţime de aspecte în care se prezintă viaţa, el alege numai pe acela
pe care convin credinţei lui. Şi credinţa e una: neamul românesc. Sunt pagini
sugestive, înduioşătoare în toate aceste volume… În sufletul nostru, nu numai prin
origine, dar şi prin colorit şi stil — limpede, uşor, simplu —, Cassian R. Munteanu
este un scriitor, înainte de toate, bănăţean“), vezi Cassian R. Munteanu, Bătălia
de la Mărăşeşti, ediţie îngrijită şi prefaţată de Nicolae A. Roşu şi Nicolae Ţirioi,
Ed. Facla,1977, p. 132). Înainte de război, Cassian R. Munteanu scria poezii ce ar
merita retipărirea (precum Vitejii noştri, Drapelul, „Lugoj“, nr. 61, 1911)
(10) Vezi Ano, Ano, Logojano. Versuri în grai bănăţean, selecţie, prezentări
şi introducere de Gabriel Ţepelea, Ed. Facla, 1974. Sunt selectaţi Victor Vlad
Delamarina, Gheorghe Gârda, Cassian R. Munteanu, Tata Oancea (Petru E. Oance),
Grigore Bugarin, Constantin Miu‑Lerca, Virgil Şchiopescu, Delia Pia Bârlea, Marius
Munteanu, Nichifor Mihuţa. Cercetări ample privind literatura dialectală din
Banat, ieri şi azi, le datorăm profesorului Ioan Viorel Boldureanu, lui Marcu Mihai De-
leanu (Literatura dialectală din Banat, David Press Print, 2014), şi istoricului Dumitru
Tomoni, al cărui volum, George Gârda în slujba României Mari (Ed. Eurostampa,
2014) redimensionează înţelegerea unui scriitor. Lângă studiile, antologiile lui Ion
Viorel Boldureanu, o cercetare de referinţă rămâne Ştefan Pătruţ, Creatorii în grai
bănăţean, condeieri plugari din Banat, personalităţi care scriu despre graiul din Banat.
Gheorghe Iancovici (1924–1992). O personalitate culturală bine

aşezată în istoria culturală a oraşului Lugoj, cu eseuri privind secolul XX
al culturii, cu o erudiţie reală, cu pagini inedite, care se cer a fi descifrate
şi publicate, a fost Gheorghe Iancovici. Eseurile din Incandescenţa
şi penumbrele (1983) şi Printre trestii de lumină (1983), polemice, cu
trimiteri la cei mari ai culturii franceze, nu au fost întâmpinate cu aten-
ţie — Gheorghe Iancovici nu făcea parte din nicio generaţie protec-
toare. Simion Dănilă se ocupă de poeziile şi aforismele sale, pe care le
publică în volumul Cântecele lui Orphebrus, în 1997.
Ioan Ardeleanu (1947–2007). Este autorul unui studiu important,

care ar fi trebuit să atragă din nou atenția asupra Lugojului cultural,
dar şi asupra oraşului Caransebeş: Palia de la Orăştie. Orizont cultural şi
realitate lingvistică. Poetul care era — şi era un poet care, în cele trei
volume ale sale, Cuvintele scribului, Cezură şi Cunoaşterea umbrei implica
un univers obsesional, a publicat ineditele unor scriitori importanţi într‑o
revistă care relua o tradiţie, „Banatul“. O revistă care ar fi trebuit să fie
definitorie pentru un oraş cultural.
Constantin Buiciuc (1951–2012). Colaborator de bază al revistei

conduse de Ioan Ardeleanu, cronicar literar harnic şi îngăduitor, a
publicat şi în revistele „Steaua“ şi „Reflex“ pagini vii despre Lucian
Alexiu, Ion Marin Almăjan, Adriana Babeţi, Nicolae Balotă, Paul Eugen
Banciu, Sever Bocu, Adrian Bodnaru, Nicolae Breban, Eugen Bunaru,
Augustin Buzura, Mircea Cărtărescu, Ion Chichere, Ovidiu Cotruş,
Rodica Draghincescu, Simion Dănilă, Şerban Foarţă, Dan Floriţa Seracin,
Gabriel Marineasa, Viorel Marineasa ş.a. O bună istorie a literaturii
Banatului nu se poate scrie fără consultarea cărţilor lui.
Remus Valeriu Giorgioni (n. 1952) a scris volume de poezie,

eseuri, proze scurte, romane S.F., romane în care Constantin Buiciuc
descoperise o autobiografie (Briciul Dalilei). A făcut/face jurnalistică, mai
nou ţine, cu inteligenţă, simţ al măsurii, cronica literară la „Actualitatea
literară“. Multe trimiteri în cărţile eseu ale lui Remus Valeriu Giorgioni şi
multă risipă de informaţie culturală.
Dorin Murariu (n. 1959). Noul redactor-şef al revistei „Banatul“,

cronicar literar, istoric literar, a debutat cu Provincie şi valoare (1998),
urmată de monografii consacrate lui Paul Eugen Banciu şi Mircea Pora.
Sunt cărţi importante fiindcă încearcă o definiţie a Banatului spiritual,
cultural, literar, pornind de la volumele unor prozatori citiţi tot mai rar
şi comentaţi şi mai rar. Monografiile lui Dorin Murariu, corecte, pot
orienta cititorul de azi.
Dan Floriţa-Seracin (n. 1943). A făcut traduceri din limba germa‑

nă, a scris romane în care există o atmosferă a Banatului de odinioară.
A scris o panoramă a literaturii bănăţene, Scrisul românesc din Banat. Lirica
interbelică (2010), carte călduros recomandată de Alexandru Ruja. Dan
Floriţa Seracin se ocupă (în primul capitol: Tradiţionalismul) de Mihai
Novac, Constantin Miu‑Lerca, Romulus Fabian, Pavel Bellu, Grigore
Popiţi, Grigore Bugarin, Dorian Grozdan, Tiberiu Vuia. Partea a doua,
Modernismul, îi găzduieşte pe Ion Stoia‑Udrea, Traian Ieremici, Petru
Sfetca, Petru Vintilă, Alexandru Jebeleanu. Sunt autori de care ne‑am
ocupat şi noi în studii un pic mai vechi.
Graţiela Benga (n. 1972). A participat cu cărţi informate, vii

în competiţiile pentru regăsirea lui Mircea Eliade. În prima linie a
eliadologilor, Graţiela Benga a scris o carte despre Mircea Dinescu şi
166
una, îndoliată, despre Ioan Ardeleanu, marea speranţă a publicisticii

(şi a poeziei, şi a istoriei literare) lugojene. Graţiela Benga ţine de ani
buni cronica literară la „Orizont“ şi la „Viaţa Românească“. O parte din
cronici sunt adunate în volumul Cu cărţile la vedere. Comentează, cu
o bună orietare în trecutul şi prezentul scrisului românesc, cărţile lui
Arşavir Acterian, Dumitru Cristian Amzăr, Mariana Şora, Gabriel Liiceanu,
Mircea Anghelescu, Alexandru Cistelecan, Marta Petreu, Ciprian Vălcan,
Dabana Nicoleta Popescu, Adrian Popescu, Mircea Pora, Costel Stancu,
Octavian Doclin, Ion Monoran, Ioan Petraş, Gelu Naum ș.a.m.d. Graţiela
Benga mi se pare unul dintre cei mai interesanţi critici, încă tineri, ai
actualităţii literare.
V. Călătorii. Teritorializări.
Programele resurecţiei (1910–1930)
Leonard Paukerow, Cora Irineu, Camil Petrescu,

Lucian Blaga, G. Călinescu, L. Rebreanu
Addenda: Redescoperiri: 1940, 1989
Leonard Paukerow
Până în 1914, când publica la Budapesta Când joci teatru în Ţara
Ungurească. Impresii şi icoane din turneul trupei lui Victor Antonescu.
Contribuţiuni la cunoaşterea problemei teatrului românesc în Ardeal
şi Ungaria (Budapesta, Tip. Poporul Român, VII, Ilka–U. 36), Leonard
Paukerow scrisese articole de popularizare, broşuri, cărţi, cărţulii care
evocau un publicist foarte harnic. A tradus din Gorki (Ceva mai bun,
mai omenesc, București, 1905, În temniţă, București, 1906), dar a tra‑
dus şi din Kautsky (Patriotism şi social‑democraţie, Editura Partidului
Social‑Democrat din România, 1908, şi Ce este şi ce vrea Social‑Democra-
ţia, „broşură de popularizare a socialismului“, editată de Partidul Soci‑
al‑Democrat din Ungaria, Budapesta, 1911). Mai avea sub tipar traduceri
din Korolenko, B. Bjornson sau, sub pseudonimul L.P. Dan, traduceri din
Cehov.
Când joci teatru în Ţara Ungurească este închinată „dlor
Dr. Alexandru Vaida-Voevod, deputat, dr. Iuliu Maniu şi Vasile Goldiş,
treimea admirabilă, cea mai chemată să dea o soluţiune satisfăcătoare
problemei teatrului românesc în Ungaria.“ Nu ştiu dacă „admirabila
treime“ este, la începutul secolului, pe placul socialiştilor, dar pasiunea
pentru teatru a lui Paukerow, ilustrată mai ales după 1920, ar putea
justifica şi alianţe proprii, aventuri care îl despart de tovarăşii săi de
drum. Nu pentru totdeauna.
O lămurire, aşezată în deschiderea cărţii, ţine să omagieze turneul
trupei lui Victor Antonescu, din toamna anului 1913: a fost considerat un
important eveniment de „întreaga suflare românească“:
„Am fost cu trupa Antonescu în 17 oraşe cu populaţie românească,
am asistat şi la spectacolul de pe scenă, şi la spectacolul din sală — şi
am putut face astfel psihologia mulţimei. Mi‑a fost să admir frumuseţea
sufletului românesc din Ardeal, Bănat, Sălaj, Sătmar şi Bihor. Am venit
în contact pretutindeni cu intelectuali şi cu ţărani români — şi tare am
fost mişcat de idealismul lor curat, de energia lor morală şi mai ales de
sănătatea lor sufletească.“
O problemă a fost şi obţinerea autorizaţiei:
„Obţinerea acestei autorizaţii a fost un mare succes, dar şi o mare
surpriză. Când ziarele româneşti au anunţat acest lucru — cei mai
mulţi români din Ardeal nici nu voiau să creadă într‑o minune ca asta,
ca guvernul contelui Tisza să permită unei trupe întregi din regatul
României să colinde în libertate ţinuturile româneşti din Ungaria. Erau
nedumeriţi; au primit ştirea cu rezervă. Şi cu toate acestea — nimic
suspect, nimic ascuns.“
În ziarul „Adevărul“ din Bucureşti (27 aprilie 1913), Leonard
Paukerow dezvoltă ideea interdicţiei: şefii companiilor teatrale din
România nu îndrăzneau să ceară drept de turneu fiindcă exista ame-
ninţarea şicanelor/represaliilor. Autorii îşi iau angajamentul, ca şi Pascaly
în 1871, că turneul va exclude orice încercări de politică militantă.
Adevărul e că Paukerow face (şi) un inventar al valorilor politice
din oraşele vizitate: ia pulsul mişcării naţionale. Încearcă să studieze/
elogieze liderii. La Blaj, exclamaţiile se opresc asupra personalităţii lui
Iuliu Maniu.
Există, în cartea lui Paukerov, şi o geografie literară a Ardealului şi
a Banatului. Blaj, Făgăraş, Orăştie, Sibiu, Arad, Braşov, Baia Mare vin cu
oferte excepţionale pentru întâlnirile cu spiritul locului, dar şi cu oamenii
politici care îl exprimă. (1)
De o atenţie specială se bucură Lugojul:
„Când trenul din Arad, cu artiştii trupei Antonescu, a intrat în
gara Lugojului, o simfonie neînchipuit de frumoasă de tonuri ne‑a izbit
urechile: peronul gării era prefăcut într‑o sală de concert… unde trona
Călătorii. Teritorializări. Programele resurecţiei (1910–1930) 169
maestrul Vidu, înconjurat de vestitul cor lugojan… Era o clipă rară,

ceva din cale‑afară de solemn, o religiositate de templu — toţi călătorii
au rămas vrăjiţi, nemişcaţi, într‑o uimire de bucurie şi de admiraţie…
Aşa primesc bănăţenii pe oaspeţii lor. În cântece, numai în cântece.
Muzica aceasta tălmăceşte sufletul lor…“
„Un colţ binecuvântat de ţară e Banatul. Are pământ mănos, de
o dărnicie exuberantă, de aceea e numit grânarul Ungariei. Aici se află
aristocraţia ţărănimei române, avută, zdravănă, voinică şi inteligentă.
Şi fiindcă starea economică e atât de prosperă în Banat, şi chiotul vieţii
şi al bucuriei răsună aici mai cu putere. E o populaţie pururea tânără,
veselă, expansivă, care a întins peste meschinăriile şi vulgaritatea vieţii
miragiul artei. Traiul bănăţenilor — ca să folosim o expresie germană —
„ist von Musik durchtränkt“, adică e îmbibat, saturat de muzică…“
Suntem, din nou, între superlative:
„Lugojul are astăzi cea mai activă filială pentru fond de teatru
român, în jurul căreia e grupată o tinerime cu remarcabile calităţi şi
inteligenţă… Din localităţile înşirate până acum s‑a văzut cât de frumos
a fost primită trupa Antonescu… Dar ceea ce a fost la Lugoj întrece
totul.“
La Caransebeş — pagini pentru Miron Cristea:
„M‑a primit în frumoasa grădină a reşedinţei episcopeşti. Era
un aer de biserică în această grădină adâncită în pace, cu flori multe,
variate… Într‑un ungher al ei şedea, la masă de scris, în munca solitu-
dinii, arhiereul de o frumuseţe aristocratică./ Audienţa a durat o jumă-
tate de oră. Am vorbit despre literatură, teatru. Episcopul şi‑a adus
aminte cu plăcere de zilele petrecute în România, în oraşul Roman, unde
a avut prilejul să asiste la o reprezentaţie a unei trupe de provincie. A
venit vorba şi de amicul Victor Eftimiu, de calea strălucită ce şi‑a croit‑o
ca autor dramatic. P.S. Sa îl cunoştea încă de pe vremea când trăia la
Sibiu, unde Goga şi Chendi au scos revista politică şi literară «Ţara
noastră». În tânărul neastâmpărat atunci, plin de frenezie şi cu‑n suflet
de o putere neobişnuită, P.S. Sa a întrevăzut talentul de astăzi.“
Ne aflăm în anul 1913 şi lumea pare a oamenilor fericiţi. Contele
Tisza a permis turneul, trupa lui Victor Antonescu execută un marş
triumfal: cele optsprezece oraşe româneşti o sărbătoresc şi se sărbă-
toresc aşa cum, odinioară, sărbătoriseră altă trupă, care îl purtase
prin aceste locuri pe Eminescu. Leonard Paukerov înregistrează tot,
notează pulsul oraşelor, încearcă să evoce personalitatea lor: subliniază
definirea naţională a locurilor şi, din când în când, felul în care convieţu-
iesc românii, saşii, maghiarii. Iar noi citim paginile ca documente capitale
despre „lumea de ieri“.
Importante sunt portretele liderilor politici. Paukerow îi vizitează
sau ar vrea să‑i viziteze. Îi portretizează cu iubire, uneori ca un adevărat
hagiograf. Ne vorbeşte despre oamenii mari ai acestor vremuri, care
se numesc Iuliu Maniu, Alex. Vaida‑Voevod, Octavian Goga, George
Pop de Băseşti, Miron Cristea, părintele Vasile Lucaciu, Teodor Mihali.
Evocă „sufletul colectiv“ al românilor, aşa cum se manifestă el în Ardeal.
Notează, mereu, participarea la spectacolele trupei: ţăranii, învăţătorii,
sosesc de pretutindeni — uneori de la distanţe de zeci de kilometri —
pentru a sărbători artiştii.
Gemeinschaft‑ul tradiţional al aristocraţiei ţărăneşti este modelat
de Gesellschaft‑ul educaţiei politice.
Cartea apare în 1914, cu puţină vreme înainte de declanşarea
Primului Război Mondial. E un document important şi o carte a devota‑
mentului faţă de oamenii politici ai unei naţiuni marginalizate, dar şi o
mărturie de iubire faţă de teatru. Jurnalistul scrie cu evlavie despre cei
mari, începând cu ilustrul (dar şi de curând decedatul) Caragiale:
„Vine Ioan Brezeanu, artistul societar clasa I al Teatrului Naţional
din Bucureşti, despre care… marele Caragiale s‑a exprimat astfel:
«Brezeanu este un extraordinar temperament…»“
Alăturea de Brezeanu, vine cea mai mare comediană din România,
doamna Maria Ciucurescu. Şi fiindcă nu se putea fără prezenţa unui
scriitor exponenţial pentru România, e implicat Ion Luca:
„Trupa va juca piesele lui Caragiale, într‑o ideală interpretare…“
(amintirea lui Caragiale, m. 1912, trebuie să rămână vie…)
Tânărul jurnalist al stângii trebuie însă să treacă de Primul Război
Mondial şi să observe revoluţiile roşii: ele par a veni în întâmpinarea pro‑
feţiilor sale politice. Va pleca, în februarie 1919, la Budapesta, după ce
citeşte în ziarul „Chemarea“ seria de articole ale lui N.D. Cocea, intitu‑
late Cum se face revoluţia. Se întoarce în ţară şi scrie cu grăbire (dar nu
după un şir de întâmplări care îl aşezaseră chiar în preajma lui Béla Kun)
cartea Experimente bolşeviste. Ce am văzut în Ungaria comunistă. Bilanţul
regimului bolşevic în Ungaria. Într‑un Cuvânt înainte vrea să lămurească —
fiindcă totuşi au rămas de lămurit solidarizările anului 1919 — rolul şi
opţiunile lui în mişcarea muncitorească:
„Dacă lucrarea dlui Cocea poate fi considerată un îndemn către
muncitorimea română, cum să facă şi ea o revoluţie, lucrarea de faţă
să fie privită mai mult ca un avertisment pentru această clasă. Căci voi
să arăt în ce hal ajunge această ţară, acea clasă muncitoare, când acea
clasă se lasă sedusă de aparenţe, se pripeşte să ia puterea statului în
mână… fără să aibă în vedere condiţiunile politice, economice şi sociale
ale ţărei şi ale lumii întregi, cari condiţii erau absolut potrivnice regimului
comunist./ Nu sunt eu chemat să arăt calea pe care trebuie să o urmeze
muncitorimea din România. Dar, în schimb, pot să‑i arăt calea pe care
nu trebuie să pornească…“. Chiar acestea vor fi fost motivele pentru
care Paukerow s‑a instalat în 1919 la Budapesta, sau fiindcă era cuprins
de febra revoluţiei mondiale? Documentele publicate cu oarecare
întârziere ni‑l arată pe traducătorul lui Kautsky inflamat de spirit
revoluţionar, participant la conferinţe comuniste, unde vine cu propuneri
şi are intervenţii luate în seamă. Nu‑i, în 1919, un revoluţionar ignorat.
În cuvântările lui citează, ca un combatant cu experienţă, teoreticieni
care vor fi huliţi ca „revizionişti“ — ca, de pildă, renegatul Kautsky.
Să se fi simţit revoluţionarul Paukerow ameninţat şi a trecut, cu arme şi
bagaje, înapoi, în lumea hulită altădată? (2)
În anii 1918–1919, Leonard Paukerov (Paukerow) voia să schimbe
lumea. Cum schimbările violente îl sperie, aşa după cum bine se poate
vedea din broşura sa privind evenimentele din Ungaria, se retrage
într‑o Transilvanie a gesturilor politice validabile. E un socialist care se
simte bine alături de ţărăniştii lui Maniu, colaborează la „Patria“, ziarul
condus de Aurel Buteanu, încearcă să devină persoană publică printr‑o
jurnalistică relaxată în paginile sau revistele consacrate mişcării teatrale.
E prima sa retragere. Revista „Culisele“, dar şi „Teatrul“ îl transformă
în lider cultural şi în aliat necesar mediilor literar‑artistice. Scrie mereu
despre oamenii de teatru şi e o prezenţă vie (de planul al doilea, uneori
chiar de planul întâi) a mediilor artistice. Pare un spirit ofensiv: lecţiile
socialiste nu au fost inutile în existenţa sa de ziarist. După 1945 este un
exclus.
Note
(1) Un capitol important ar fi trebuit consacrat călătorilor străini care
descoperă Banatul. Sunt trasee importante pe care le străbat, cu înţelepciune şi
iubire, călători importanţi: de la felul în care vede Timişoara, Evlya Celebi, la 1660, la
Griselini, Ehrler, Steube, fraţii Schott.
(2) În ziua de 27 dec. 1918, scrie Şeful Biroului de Informaţii al Diviziei a doua
Vânători, o percheziţie la domiciliul lui Leonard Paukerow, redactor la „Foaia Popo‑
rului Român“, care apare la Budapesta, descoperă „două manifeste de propagandă
pur bolşevistă“ (Vezi Ideologie şi structuri comuniste în România, vol. II, 9 decembrie
1918–31 decembrie 1919, volum coordonat de Florian Tănăsescu, Institutul Naţional
pentru Studiul Totalitarismului, București, 1997, p. 113). Publicistul Traian Novac e
chemat, în timpul Revoluţiei, de la Timişoara la Budapesta, la Secţia Română a Par‑
tidului Socialist Comunist, pentru noi ordine. Vizitează secţia, apoi ajunge la sediul
Partidului Socialist Comunist Ungar, unde este introdus într‑un birou în care este in‑
struit de „tovarăşul Paukerow şi de încă un tovarăş“, cu privire la misiunea sa revo‑
luţionară. (Ibid., p. 261–262). Şi mai important este rolul lui Paukerow la Adunarea
Partidului Socialist Comunist Român de la Budapesta, din 8–9 iunie 1919. Faptul că
e autorul uneia dintre cele două moţiuni ale Conferinţei arată că Paukerow nu‑i un
oarecine: are autoritate, e ascultat de tovarăşi (p. 290–292). Să fi fost vorba de o de‑
reglare temporară a simţului politic, iute rectificată, sau de un rol pe care socialistul
şi l‑a asumat cu talent? Evoluţia lui L.P. ne face să înclinăm către a doua presupune‑
re. Documentele pe care fiul liderului socialist Traian Novac (inclusiv corespondenţa
acestuia cu Aurel Buteanu şi Leonard Paukerow) ni le‑a oferit par lămuritoare.
Cora Irineu (1888–1924)

Ar trebui să începem analizând relaţiile dintre Cora Irineu şi cei
de la „Ideea europeană“: o revistă şi un grup care ar merita iubirea
noastră (1). Nici nu ştim dacă itinerarul scriitoarei a fost o călătorie de
plăcere — un argument pentru un exerciţiu epistolar — sau o tentaţie
de a descoperi o lume nouă. Timişoara e una dintre descoperirile
importante:
„Oraşul e cu adevărat frumos; mai ales în partea Cetăţii, unde se
află şcoala mea, e încântător. Sunt de partea asta numai palate şi ca-
zărmi măreţe, zidite pe vechile întărituri, încă de pe vremea Mariei
Tereza. A fost straşnică aceea; pe unde mă duc dau numai de isprăvile
ei. Să vezi ce palat e internatul în care mă aflu, deosebit de şcoală,
într‑un corp vecin. Aseară, o noapte cu lună, bătând în ziduri şi‑n grădină
şi murea sunetul goarnei în ison de greier, şi eu singură priveam de pe
coridoarele lungi şi pustii. Era un romantism de te îmbolnăvea.“ (2)
Peste tot apare Maria Tereza, fantoma imperială care dă
imbold intrării într‑un basm frumos. Amfitrionii sunt mereu amabili,
ospitalitatea e fără cusur, dar niciun om de cultură, nicio gazetă a locului
nu‑i măcar citată. Cine o informează pe Cora Irineu despre istoriile
locului? Cora Irineu nu crede că trebuie să ne dea vreo indicaţie.
Ea călătoreşte în Banat aşa cum ar călători în America, aşa cum ar

căuta Eldorado‑ul. Aşa cum ar descoperi, în acest spaţiu, o civilizaţie
feerică, gata a adăposti, în fiecare moment, fapte care pot trăi cele mai
fastuoase legende. Paradisul nu există doar în imaginaţia noastră, ea
l‑a descoperit. Călătoria poate fi de iniţiere şi poate parodia călătoria
iniţiatică. Se iniţiază de dragul epistolei. Călătoria ei poate sugera o
călătorie de nuntă, un îmbătător şi vesel voiaj. Carnavalul nu exclude
momentul solemn, parodia nu înlătură gravitatea confesiunii:
„Dacă m‑ai fi văzut fugind la vale cu drăcia aia pe care ei o numesc
dric, stând să zboare peste cap la fiecare pod sau cotitură, ţi se făcea
frică. O mâna nebunul de notar şi‑mi sta în spate pădurarul şi o laie de
ţigănuşi. Ţipau ţiganii, înjura codreanul, îi batjocorea notarul şi eu, eu,
eram fericită. Toată tăcerea, tot farmecul pădurilor, toate minunile
asfinţitului erau pentru mine, doamna locurilor în clipa aceea. La cârmă,
în vântul care mă biciuia, mă fericea primejdia. Era o nebunie, era frumos
de moarte!“
„Ideea europeană“ nu este o revistă din cale‑afară de austeră.
Apelurile, articolele, programele, articolele de informare sau de filoso-
fie, de popularizare a ideilor de ultimă sau penultimă oră alternează
cu texte reconfortante. De sărbători se publică numere în care diver-
tismentul stă la loc de cinste: veselele giumbuşlucuri, parodiile nu
sunt dispreţuite. Redactorii „Ideii europene“ ştiu să zâmbească, să‑şi
cultive buna dispoziţie, să se îndoiască de toate cele câte sunt. Când
sunt sceptici — şi unii dintre ei cultivă un scepticism diplomatic —,
scepticismul le stă bine, şi vreme pentru altele pare a fi destulă.
Revista e o adevărată instituţie dinamică, energică, pentru care ideea
europeană era, deopotrivă, un argument şi o cauză. Noocraţia lui Camil
era la doi paşi. Una dintre iluziile revistei era că se poate realiza o uni-
tate intelectuală care să hotărască destinul ţării. Afirmaţia că „revista
«Ideea europeană» stă… în serviciul cauzei intelectualilor“ va reveni
în mai multe rânduri în paginile publicației.
O oarecare vogă au conferinţele ţinute (şi) sub auspiciile Societăţii
de Filosofie. Drumurile revistei în provincii (conferenţiari sunt E. Bucuţa,
Rădulescu‑Motru, D. Pompei, Octav Onicescu, Nae Ionescu) încearcă a
atrage atenţia asupra noilor orientări în filosofie, arte, ştiinţe. Filosoful
devine, până la urmă, călător. Prima dintre scrisori ar descoperi un
paradis de vacanţă sau pur şi simplu de comedie:
„Am fost ieri la ştrand — o plajă artificială pe canalul Bega, unde
am zăbovit toată ziua. Sunt băi mixte, unde se bălăceşte tineretul de
ambe sexe, dar nu se lasă mai jos nici babele şi nici moşnegii şi, printre
nimfe brune şi blonde, în costume care de care mai aţâţătoare, efebi
bronzaţi sau albi, se amestecă bătrâni pleşuvi sau uscăţivi, cu ochelari,
în costumaşe de copii, matroane de măsuri catastrofale, unele sculptate
într‑o coajă de burduf sau de harbuz, de nu le lipseşte decât o codiţă
răsucită la spate.“
Oraşul e o nesfârşită sărbătoare — plaja, loc al unora dintre
metamorfozele urbane. Sărbătoarea nu favorizează întotdeauna
spectacolul ferice:
„Cu coif de aviatoare, îmbăierat sub bărbie, măsoară în lung şi lat
plaja în urme uşoare şi sandale ce stau să zboare, pe când tovarăşa îşi
ascunde pielea trandafirie sub pelerina albă, miţoasă şi vorbesc iute, şi
iar se plimbă. Vin aşa, frumoasele aviatoare, dar nu se scaldă niciodată.
Şi nici că prea te ademenesc undele turburi ale Begăi, în care lumina
trădează mâlul galben de pe albie. Am luat‑o şi cu luntrea încolo, către
malurile verzi de trestiişuri…“
Climatul sărbătoresc al locului anunţă dionisiile. Aproape toţi cei
care au studiat „fenomenul bănăţean“ au stăruit asupra „dionisiilor“ de
aici. Pavel Bellu încerca să‑şi convingă cititorii că semnul lui Dionisos, cel
care se face resimţit atât de puternic în opera de tinereţe a lui Lucian
Blaga, e în directă relaţie cu anii săi lugojeni. Criticii de artă care s‑au
ocupat de Romul Ladea (tânărul), de la Ion Frunzetti la Horia Medeleanu,
au subliniat componenta dionisiacă a creaţiei sale. Marile sărbători din
romanele lui Virgil Birou şi, mai târziu, ale lui Sorin Titel, Petru Vintilă,
sau Maia Belciu pot fi înţelese mai bine studiind climatul sărbătoresc,
dionisiile. Chiar caricaturile de mai sus trebuie înţelese şi în acest sens:
al unei vitalităţi debordante, care nu ezită a‑şi arăta reversul ei. Viul
alternează cu împietritul, eternul — cu efemerul. Iată câteva imagini:
„Pe bulevarde largi, clădiri monumentale. Peste drum de cazarma
ardeleană, redutele vechi, cu hrube boltite, cu firizi adânci şi porţi grele
de fier. Sfântul Ion Nepomuk îşi pleacă capul sub cununa de stele, chip
smerit în vecinătăţi urgisite de amintiri. În centru, prăvălii aurite, în
sticlă, în porţelan albastru. E un lux de ordine şi o ordine în plan şi‑ţi
mângâie ochii pajişti şi parcuri întinse, livezi şi porumbişti înconjurând
clădirile elegante, cu verdele lor odihnitor, căci după întocmirea dintru
început, oraşul s‑a zidit dinspre cartierele de margini, dinspre fabrici…
înspre centrul căruia i s‑au rezervat aşezămintele mari şi palatele.“
Autoarea se documentează cu sârguinţă, fiindcă a ajuns într‑un loc

pe care trebuie să‑l prezinte colegilor filosofi:
„Viaţa nu e înghesuită la un loc, ci răsfirată, şi aerul limpede şi curat.
O minunată împletire de artă şi natură e colţul fermecat care se‑ntinde
ca un giuvaer, Capela Piariştilor. Turnul înalt, înaintând solemn, urmat
de două mai micuţe, ce de‑abia scapă din strânsoarea verde şi a plopilor,
de nu le vezi decât pălăriile ascuţite de ţiglă, pare un preot urmat de
copiii altarului mistic şi grav în sfintele‑i atribuţii. Înăuntru, atmosfera
învăluitoare de umbră şi de taină.“
Urmează istoria:
„Am vizitat şcoala lor ce‑nchide capela ca un vast pătrat, în mari şi
sigure proporţii. Piariştii sunt un ordin dintre sectele de după reformă,
înfiinţat în Spania de Calasans, în veacul al XVI‑lea. În Timişoara sunt de
pe la 1750!“
Dacă nu ostenim a elogia sensibilitatea modernă a călătoarei, să
nu uităm că, scriind literatură („scrisori de amor“) va trebui să accepte
o seamă de tipare ale genului. Un portret‑robot al oraşului e confruntat
cu oraşul viu, real, capabil de o existenţă autonomă, dotat cu amintiri
rarisime, privilegiat de o istorie puţin comună. Ca document, paginile
sunt demne de a fi transcrisese, ca literatură, o anumită exaltare ar
putea să ne deranjeze:
„Mă întorc către casă ocolind pe partea Begheiului, pe alei, cu
ochii opriţi pe castelul roşu al lui Huniade, tivit cu crenele albe, căruia
apusul îi aprinde ferestrele adâncite sub arcuri, şi‑i cercetează turnul
colţurat al străjii, peste care rătăcesc amintiri feudale şi se apleacă
umbre regeşti: Carol Robert, Ion Corvin, Matiaş…/ Timişoara, popas de
odihnă şi desfătări, teatru al dramelor de coroană, reşedinţă strălucită…
Timişoara tuturor amintirilor o întâlneşti dacă ocoleşti încetişor străzile
liniştite ce duc de la castelul roşu al lui Huniade, prin faţa cazărmilor
bănăţene, a caselor vechi de piatră, către ruine, către porţile dărâmate
ale cetăţii. Casa unde e găzduit Eugen de Savoia, cel care a smuls din
mâna turcilor Timişoara, încă o poţi vedea. Dar eu nu vreau să ascult
poveştile ruinelor astă seară.“
Dacă autoarea ţine să‑şi cenzureze mereu stările de exaltare,
nu înseamnă că entuziasmul faţă de această lume ar cunoaşte vreo
oprelişte. El îi rămâne mereu de veghe, intelectuala şi rafinata scriind
astfel despre omul locurilor:
„Trebuie să cunoşti puţin pe bănăţean ca să recunoşti întruchi-

parea unui adevărat poet al pământului. A turnat firea ţăranului de aici
cu gestul, graiul, expresiile lui de toată ziua. Nimic căutat, nimic silit.
O putere nebănuită l‑a păstrat neatins de înrâuiri intelectualiste, de‑o
spontaneitate ce‑ţi joacă sub ochi toată lumina, toată verdeaţa, toată
boarea proaspătă, cu duioşia, râsul, cu gluma senină a satului.“
Exerciţiile de seducţie ale Corei Irineu cresc în intensitate atunci
când ajunge la Victor Vlad Delamarina, cel care „a realizat într‑un chip
cu totul neaşteptat trecerea de la poezia poporană la cea intelectuală“:
„Ceea ce găsesc mai temeinic la dânsul e umorul de caracter. Am
pierdut fără nicio îndoială întrînsul un alt geniu al comediei, un Caragiale.
Pictura lui are toată puterea notei realiste din poezia poporană
bănăţeană.“
Cora Irineu îşi construieşte, în acest stil uneori bine temperat, Uto‑
pia ei. A plecat din Bucureştii filosofilor — al „Ideii europene“ — şi a
ajuns în ţara imaginată. Ea nu oferea prietenilor ei doar imaginile unei
ţări necunoscute (necunoscute cum se cuvine), ci ţara mirifică în care
literatura, în care imaginarul nu are ce să‑şi reproşeze. În care spiritul
e viu, iar poezia îşi are personalităţile ei exponenţiale. Desigur, Victor
Vlad nu e Caragiale, dar ar fi putut să fie, ţăranul acestor locuri nu aspiră
la gloria marilor artişti, dar… Lumea nouă este a tuturor posibilităţilor.
Poezia, intenţia artistică aparţin unui preaplin interior. Ne vorbeşte o
rafinată, dar şi o îndrăgostită, fericită a împlini, măcar aşa, o călătorie de
nuntă. Unele observaţii vor fi completate de Lucian Blaga, teoretician,
câţiva ani mai târziu, al barocului bănăţean:
„În satul românilor te întâmpină, cum intri, pitorescul străzilor
în alei, nu ştiu ce poezie răspândită în tot ce‑ţi atinge vederea. Aşa e
Pesacul între vii şi păduri, cu pauri isteţi şi bogaţi, ale căror fete frumoa‑
se, tot cu zestre de milioane, se mărită cu ofiţeri şi funcţionari. (Mama
filosofului Mihai Şora e din Pesac: a fost căsătorită cu importantul căr‑
turar timişorean Melentie Şora, n.n., C.U.) Ce văd în curţile şi casele lor
e o poveste. Tipul este ce avem mai simpatic. Simţi o intenţie de artă
când…“
O dragoste înlocuind‑o pe o alta, o aşezare, o descriere, o relatare
o integrare în literatură — pentru o mărturie.
Citeşti scrisorile Corei Irineu uimit de atâtea evenimente extra-
ordinare rămase — cât? În afara romanelor posibile. Senzaţia unei mari
risipe de subiecte, de cărţi, te leagă de fiecare pagină. Citim scrisorile
Corei Irineu nu numai ca un text literar, uimitor prin felul în care ne

descoperă o lume necunoscută, ci încă uimiţi de literatura virtuală;
de romanele potenţiale. Cetăţi, castele, haiduci, ruine, plaje, trasee
montane (posibil iniţiatice), dar nu numai atât: satele coloniştilor din
Alsacia, Bavaria sau Wuerttenberg, comorile ascunse. Şi dincolo de
acestea, lumea prezentului, uimitoare prin bogăţie, nobleţe, stil.
Densitatea scrisorilor Corei Irineu derivă tocmai din caracterul
lor anticipator, lipsit de prejudecăţi, de teze, de orgoliu sau umilinţă.
Să mai notăm că ele nu contrariază o clipă imaginea — desigur,
sărbătorească —, pe care bănăţenii o au despre ei înşişi în primii ani
ai unirii cu ţara. Nicio rezervă, nicio ironie la adresa celor de aici; Cora
Irineu admiră fără osteneală şi fără economie de superlative. Un ţinut ca
o nouă lume este cartografiat. E drept că pe noua hartă, atât de bogată
în înalte reliefuri, există o viaţă culturală în care… totul urmează a se
face.
Note
(1) Grupul „Ideea europeană“ s‑a constituit în 1919. „Este alcătuit din Raul
Teodorescu, Nae Ionescu, Ramiro Ortiz, E. Bucuţa, Virgil I. Bărbat, D. Ioaniţescu,
Cora Irineu, C. Beldie. (…) La 22 iunie 1919 apare, la Editura „Noua Revistă Română“,
„Ideea Europeană“… Primul număr se deschide cu articolul lui C. Rădulescu‑Motru,
Ideea Europeană: „Poporul român s‑a întâlnit cu fiinţa Europei la toate răspântiile
vieţii sale istorice. În toate momentele lui hotărâtoare, «Europa» era adusă în
conştiinţa noastră publică…“ Constantin Schifirneţ, C. Rădulescu‑Motru. Viaţa şi
faptele sale, vol. II, Ed. Albatros, 2004, p. 389.
(2) Cora Irineu, Scrisori bănăţene, ediţia lui Petre Pascu, apărută la Ed. Facla
în 1973, are meritul de a face inventarul scrierilor autoarei. Şi a semnala potenţialul
unui creator.
Camil Petrescu (1894–1957)

Strict cronologic, textele lui Camil Petrescu despre (din) Banat le
preced pe cele ale Corei Irineu. Receptarea lor a fost însă inversă, marele
public a luat întâi act de scrisorile Corei Irineu şi, cu mare întârziere,
de cele ale autorului lui Danton. Istoria strămutării lui Camil Petrescu
din Bucureşti — din Centrul Lumii — la Timişoara este publicată în
„Banatul“, miercuri, 30 iulie 1919:
„Prin mai, după miezul nopţii, în cea mai luxoasă cofetărie a

Bucureştilor: Riegler. Oglinzile răsfrâng străluciri şi multe profiluri de
femei frumoase, toalete luxoase. Afară, valuri de lume trec pentru câteva
clipe în lumina uriaşelor vitrine. Te simţi bine, privirea are la îndemână
linii şi nuanţe. E un farmec de care cu greu te poţi lipsi şi cu care sunt
obişnuit de atâţia ani. La aceeaşi masă cu mine, un singur bucureştean,
restul sunt trei bănăţeni refugiaţi. Oameni necăjiţi, privesc cu amără-
ciune în jurul lor, şi toată risipa asta le e străină. De neînţeles. (s.n., C.U.)
Şi‑au pus în gând să mă aducă în Banat.“ Haide cu noi, domnule, haide
să cunoşti Banatul şi n‑ai să te mai desparţi de el. Să vezi acolo viaţă
sănătoasă ca vegetaţia munţilor. Să cunoşti oameni muncitori şi des-
chişi la suflet ca nişte primitivi.“
Şi mai tentantă ar fi capitala ţinutului:
„Dar bine, domnule, dumneata nu cunoşti Timişoara. Dumneata
nu ştii că e cel mai frumos oraş al românilor. Oraş cu peste o sută de
mii de locuitori, clădiri şi bulevarde moderne, viaţă intensă de capitală.
Şi multe altele, atât de multe, că această Timişoară a luat în imaginaţia
mea proporţiuni fantastice.“
Nici vorbă că imaginaţia scriitorului nu va fi fost atât de febrilă
cum se sugerează; ea punea la punct o cucerire; ea hotăra simpatiile
cititorului şi voia să explice avântul condotierului. Orgoliosul tânăr nu
a fost înşelat fiindcă el nu putea fi înşelat, ne sugerează, în confesiunea
sa din „Banatul“ (miercuri, 30 iulie 1919), scriitorul. Camil Petrescu
credea în steaua lui. Dacă a ales acest oraş, atunci acest oraş trebuia
să fie fără seamăn. Entuziasmul exploziv al tânărului adună pe fiecare
pagină, în fiecare articol, rânduri patetice, programe, proiecte. El vrea
să construiască, să inaugureze, să dea directive, să realizeze „dreptatea
socială“ în chip de lider drept, justiţiar, inatacabil. E tăios, inflexibil
(nu de aici provine despărţirea de ce l‑a adus în Banat, deputatul
Avram Imbroane?). În articolele din publicaţiile pe care le conduce
(„Banatul“, „Ţara“) vrea să fie lider politic. El este un expert al fiecărei
probleme în discuţie (cu timpul se va vedea cantitatea de iluzie),
iar oraşul se constituie mereu ca parte a chestiunii. Într‑o nuvelă rămasă
multă vreme inedită, Contesa bolnavă, scriitorul încearcă să ofere un
documentar asupra problemelor locului:
„Priveam pe fereastra largă în jos răspântia atât de caracteristică
Timişoarei. Dintr‑una din laturile lui, acest bulevard dreptunghiular,
mărginit de palate, pe vremea aceea printre cele mai mari din România,
se deschidea însă într‑un lan de porumb parcelat geometric, cu străzi
elegant pavate. Spre Bega, maidanul acesta devenea un parc occiden-

tal cu teren de tenis… Tot peisajul avea ceva artificial, de tablou mural,
menit explicaţiilor didactice de limbi străine… Asemenea tablouri au
ceva ostentativ în îngrămădirea lucrurilor celor mai variate, ca să dea
prilej cât mai multor substantive, să fie numite de şcolari… Aşa era
această piaţă centrală a Timişoarei… Palate cu magazine luxoase, tren
întretăiat de tramvai, pavaj impecabil între lanuri de porumb, chioşcuri
de fotograf şi fructe, terase de cafenele imense şi joc de tenis, femei
elegante şi lucrătoare, chei de canal şi boschet îngrijit, cinematograf
alături de teren de tenis şi teatru comunal, automobile, biciclete, trăsuri
şi căruţe ţărăneşti cu cai frumoşi de cavalerie. Toate le aveam dintr‑o
singură privire purtată pe laturile de 200 de metri ale Bulevardului.“
Dintr‑o capitală în alta… La Timişoara, Camil Petrescu alege
cealaltă capitală a sa, una surprinzătoare, artificială, aparţinând nu unei
regalităţi, ci unei „contese bolnave“. Scriitorul consemnează, pentru
uzul cititorului de nuvelă, ostentaţia cu care civilizaţia citadină central-
europenă se juxtapune „civilizaţiei rurale“.
Oraşul nu e doar atât; Camil Petrescu pare mereu preocupat a
nota diferenţele dintre acest oraş şi altele: ideea de geometrie a ora-
şului, de creaţie recentă devine obsedantă. Ar fi imaginea unui nou
Centru — a unei noi capitale, aşa cum ar fi oraşele americane sau…
Petersburgul. Un articol, Timişoara — impresii întrerupte, mărturiseşte
alte obsesii:
„Cafenelele, cu dublul lor aspect, de zi şi de noapte — de gheşeft şi
de petrecere —, în care se acumulează toată viaţa «liberă» a Timişoarei
şi care înlocuieşte aproape complet pe cea de stradă! Cafenelele cu
masivitatea eleganţei lor, alternând între confortabil şi luxos, cu mesele
«intelectualilor», ale «nobililor»… şi a celor neetichetaţi, cafenelele
sunt un sfert din oraş… (…) Iată o Timişoară cu aspecte exotice pentru
călătorul din vechiul «regat», pe care oraşul, cu înfăţişarea lui de «operă
a unui inginer», îl izbeşte imediat.“
Amintirile, pe care i le obţine, în 1947, Petru Sfetca, nu trebuie
suspectate de politeţe; faptele au fost, aşa s‑au petrecut, şi ele se
constituie în zestrea sa de aur: gazetarul va fi trăit acest sentiment
sărbătoresc. Caligrafiat cu explicabilă melancolie:
„… Au fost parcuri îmbătate de miresme şi culori, de‑a lungul
acestui canal, care, pe vremuri, în anii tinereţii noastre, mărginit de
cealaltă parte de un bulevard atât de orgolios pentru timpul său, părea,
sub razele oblice ale crepusculului, o neverosimilă Senă, şi nu era
decât Bega. Pretutindeni erau pe atunci flori şi fete tinere îmbrăcate în

alb, care, cu rachetele de tenis în mână, veneau şi plecau, spre reţele
prezente în tot oraşul ca nişte porumbei albi… Era compensaţia mea
pentru anii de studenţie visaţi la Heidelberg.“
Dacă Timişoara e un oraş geometric, el presupunea o concordanţă
între spiritul riguros al tânărului — al absolventului de filosofie — şi
simetria străzilor, a clădirilor, a parcurilor. Camil Petrescu descoperă la
Timişoara un spaţiu, o geografie regale: niciun superlativ nu i se pare a fi
compromiţător. Timişoara e capitala unui ţinut numit Banatul — spaţiu
mirabil:
„Este un lucru neîndoios că, dintre toţi ţăranii români de
pretutindeni, bănăţenii sunt cei mai citiţi şi mai cunoscători de carte.
Aici, în Banat, se desfăceau cu sutele şi miile revistele româneşti şi
broşurile diferitelor biblioteci. Ţărănimea bănăţeană da dovadă de
un extraordinar simţ artistic. Nu vorbim numai de arta casnică, ci mai
ales ne gândim la talentul cu care cei mai mulţi dintre ei joacă piese de
teatru, de ai crede, de multe ori, că ai în faţa ta actori adevăraţi. Nu mai
vorbim, de asemenea, de atâtea coruri, — căci nu este sat să nu aibă un
cor sau două, dirijate de multe ori de ţărani înşişi… Ceea ce vor să ştie
cititorii noştri este marele număr de scriitori ţărani, pe care îl dau satele
bănăţene. Am auzit, de multe ori, poeţi de aceştia de ţară, declamând la
diferite ocazii poezii întregi compuse de dânşii.“
Camil Petrescu nu e primul care semnalează fenomenul scriitorilor
ţărani din Banat, al abundentei culturi rurale. Mai târziu, articole exal-
tate, dar şi studii serioase vor încerca să fixeze statutul creaţiei ţărăneşti
de aici. Fenomen încă insuficient studiat, creaţia ţărănească din Banat,
dar şi din Bucovina, în polivalenţa ei, rămâne încă un domeniu al
geografiei literare româneşti.
S‑au scris multe articole privind anii bănăţeni ai lui Camil Petrescu.
Un volum (Camil Petrescu, Trei primăveri, Ed. Facla, 1975) a adunat
scrierile din perioada timişoreană a lui Camil Petrescu; cele probabile şi
cele posibile. Volumul, alcătuit de Simion Dima, e însoţit de „evocări,
mărturii şi contribuţii“ semnate de Anişoara Odeanu, Traian Liviu
Birăescu, Al. Bojin, Aurel Cosma, Ion Crişan, Petru Oallde, Nicolae Roman,
Petru Sfetca, „bănăţenologi“ cu al căror nume ne vom mai întâlni în
această carte. Despre Camil Petrescu „al anilor bănăţeni“, Simion Dima
ar mai fi putut să‑i consulte pe Coriolan Bălan, Nicolae Table, Dimitrie
Brânzei, prieteni sau colegi din anii săi tineri, mai târziu condamnaţi
pentru mulţi ani la Sighet şi fixaţi — cu domiciliu forţat — în Bărăgan.
Întârziata beatificare bănăţeană a lui Camil Petrescu se bazează

pe documente autentice: Camil Petrescu a vrut să fie începător în
Banat. Acţiunea lui avea sorţi de izbândă, se poate presupune. „Ţara“
apare în acelaşi an cu „Gândirea“, dirijată de celălalt Petrescu (Cezar),
mai norocos în întreprinderi publicistice, dar mai puţin răsfăţat de
posteritatea literaturii.
Camil Petrescu nu vrea să se afirme, în Banat, ca scriitor. El vrea să
fie om politic. El nu vrea înfăptuiri parţiale, statut subaltern, el nu vrea să
învingă în numele unui partid, ci singur. El trebuie să câştige prin „forţa
sa morală“, ca eroii săi de mai târziu. Înfrângerea sa în alegeri e firească,
nefireşti ni se par uimirile hagiografilor. Pentru cei ce cunosc fanatismul
camilpetrescian, firească e şi metamorfoza scriitorului: va abandona
orice competiţie electorală, va abandona proiectele culturale privind
„zona de frontieră“.
Programul său electoral poate fi privit cu stimă. Unul dintre
punctele lui forte este consacrat „zonei culturale de graniţă“. Utopica
aventură a lui Camil îl scoate în evidenţă mai ales pe acesta:
„Am ajuns la un punct de seamă al programului nostru, punct care
priveşte îndeosebi Banatul şi mai cu seamă cercul Oraviţa./ Cerem de‑
cretarea unei zone culturale la graniţele României Mari./…/ Să se înmul‑
ţească numărul şcolilor (care, vai, după cum putem constata, scade) şi
să se plătească lefuri simţitor mărite învăţătorilor şi profesorilor de aci,
cărora li se cere o activitate mai mare decât a oricărora alţii./ Să se înfi‑
inţeze biblioteci, case de citire, ziare etc. Să se ţină conferinţe cât mai
numeroase, organizate de stat.“
Ar fi putut fi pus în practică acest program? Citit azi, programul
„zonei culturale de graniţă“ are ceva eroic. După cum se vede, rosturile
culturii sunt majore în noua alcătuire a ţării. Tânărul visează la o „cetate
ideală“, în care rolul său de constructor ar fi central.
Cultura română trăieşte, după 1918, un moment de renaştere.

Titanismul „adolescenţial“ care străbate o bună parte a operei camil-
petresciene se regăseşte în programele lui Blaga, ale lui Tudor Vianu,
ale lui Ion Barbu, precum şi în acelea ale unor tineri afirmaţi mai ales la
sfârşitul deceniului al treilea. Parcă niciunul nu este însă atât de energic
în afirmarea‑i proiectelor precum Camil: „Întrucât ordinea teoretică a
lumii este ordinea noocrată, muncitorii (profesioniştii) intelectuali sunt
cei care, prin idealurile şi tehnica lor, se găsesc pe axa de devenire a lumii,
spre deosebire de celelalte categorii sociale, care se abat de la această
axă. Ei vor conduce, deci, fără să siluiască nicio tendinţă esenţială,

evoluţia istorică, întrucât ei sunt, prin complexitatea lor, delegaţii fi-
reşti şi ai celorlalte valori istorice. Ordinea stabilită va fi definitivă, căci
ordinea noocrată va fi cea mai bună cu putinţă. Revoluţia aceasta, cea a
muncii intelectuale, va fi cea din urmă revoluţie“.
Fiecare renaştere este însoţită de un şir de proiecte utopice. Camil
Petrescu este unul dintre cei pentru care proiectul utopic înseamnă
aerul pe care îl respiră zilnic. Eseistul visează, cu patetismul de care doar
el e în stare, lumea cea mai bună cu putinţă. Societatea perfectă. Eroii
săi afirmau răspicat, din unghiuri de înţelegere diferite, dar, la fel de
categoric, că vor să trăiască în absolut. Că viaţa lor este închinată doar
Ideii.
Proiectul utopic al lui Camil Petrescu începe în epoca sa jurnalis-
tică de la Timişoara. Din „Ziua“ şi din „Limba română“, reviste pe
care le inventează, le scrie, le conduce, putem înţelege încotro se
îndreaptă energiile sale de jurnalist. Să scriem că, în aceşti ani în care
învaţă să fie jurnalist, vrea să câştige puterea politică. Vrea să devină
lider politic, deputat, aşa că îşi începe campania electorală prin satele
bănăţene cu convingerea că va învinge. Or, în Banat exista, din
vremea Imperiului, un exerciţiu electoral, şi alegătorii aveau imaginea
alesului. Îl cunoşteau, aveau dialog cu el. Cu faţa lui de adolescent, cu
îmbrăcămintea aproximativă, Camil Petrescu nu avea nicio şansă. De
altfel, mărturiile despre candidatul Camil sunt lămuritoare. Dumitru
Brânzei (scriitor‑ţăran din Ciclova Română, reţinut de Gabriel Ţepelea
în antologiile sale privind literatura ţărănească din Banat) mărturisea,
la începutul anilor şaizeci, că „nu se purta frumos“. De pildă, candidatul
a nimerit într‑o zi de sărbătoare la Ciclova Montană, sat în care ar fi tre-
buit să cucerească alegătorii. Camil Petrescu a urcat pe bină (pe scenă),
a luat vioara ţiganului primaş şi a încercat „să‑i arate cum trebuie să
cânte“. Adevărul, povestea Dumitru Brânzei, că ţiganii de la Ciclova, pe
care Camil voia să‑i înveţe cum să cânte, cântau şi la Viena, fuseseră invi-
taţi prin străinătăţi franceze. Erau celebri. Camil n‑a reuşit să strângă
voturi, înfrângerea sa a fost umilitoare, aşa că strălucitoarea carieră
politică i‑a fost pusă sub semnul întrebării. Întoarcerea la Bucureşti,
apropierea de cenaclul lovinescian a mutat accentele: dacă nu viaţa
politică îi va asigura întâietatea, fără îndoială că viaţa literară i‑o va
asigura. După „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice“, în care pro-
iectul politic supravieţuieşte, „Cetatea literară“ va însemna adevărata
întoarcere la literatură. Sau, mai bine, la utopia literaturii.
Florica Ichim, excepţionalul editor al lui Camil Petrescu, izolează

paginile revistei „Cetatea literară“ într‑un volum. Cartea devine esen-
ţială pentru înţelegerea lui Camil Petrescu. Într‑o ediţie anastatică,
numerele „Cetăţii literare“, inaugurate de Crăciun, în 1925, se încheie
cu numărul 12, apărut tot de Crăciun, în 23 ianuarie 1926. Timpul
sărbătoresc al Unirii s‑a încheiat, anii extazului eroic, al marilor speranţe,
de asemenea. Fiindcă degradarea valorilor e mai ameninţătoare ca
niciodată, ele trebuie apărate. Editorialul primului număr anunţă
proiectul cetăţii menite să apere literatura. „Ofensiva democraţiei e în
plină desfăşurare. Ca o armată cotropitoare urcă spre niveluri tot mai
ridicate. După ce a cucerit sufragiul universal şi a dictat valori în politică,
iat‑o acum asediind zona culturală. Întreţine gazete cu sute de mii de
foi tiraj, umple sălile de teatru şi conferinţe, cumpără anumite cărţi, a
năpădit şcolile“. Da, nu e simplu. Literatura trebuie apărată. Mobiliza-
rea conştiinţelor ar fi ultima resursă. „Noi credem că această conştiinţă
a unui popor îşi are resursele în arta lui şi că această expresie, la rândul
ei, întăreşte conştiinţa, cum întăreşte gimnastica un corp“. „Iată de
ce privim cu oroare şi revoltă dezagregarea sufletească. Iată de ce ne
pune pe gânduri atacul democraţiei culturale, şi nu putem privi cu sânge
rece transformarea tuturor instituţiilor noastre, menite, prin creare, să
asigure perpetuarea izvoarelor, ca nişte vetre, păstrarea focului“.
După aproape o sută de ani, aceste avertismente rămân valabile:
„Sentimentalismul, fotografia artistică şi melodrama, iată ce gustă
publicul din marii scriitori“. Cetatea culturală trebuie să‑i apere pe
scriitori de agresiunea celor care provoacă dezagregarea sufletească.
Primul argument, arată revista, ar fi educaţia prin marii scriitori, aşa
că primul scriitor întâlnit în revistă e Arghezi. Pentru proză, aflăm din
confesiuni de mai târziu, este solicitat Rebreanu. Cum proza lui Rebreanu
întârzie, Camil Petrescu publică scrisorile doamnei T. Eugen Lovinescu
este entuziasmat de noua prozatoare, şi în numărul al doilea al revistei îi
spune „bun venit“. Din curtea lovinesciană, Camil Petrescu preia nume
verificate, ca Ion Barbu sau Hortensia Papadat-Bengescu. Secţiunile din
Concert de muzică de Bach propun şi cuvinte scâlciate, dar momentele
inaugurale merită atenţie. Camil Petrescu vrea să învingă prin versuri,
aşa că va publica poeziile din Transcedentalia. Una dintre ele, Închinare
apocaliptică, ne sugerează şi un proiect mai amplu:
„Vreau să‑Ţi trimit un mesaj înspre marginea lumii/ Melc care poartă
în spate un pat, să‑l măsoare/ Cum măsura şi Procust, eu, din mâlul lumii/
Deapăn cu patimă strigătul meu care moare“. Închinare apocaliptică

evocă şi alte reţele simbolice ale operei lui Camil Petrescu, decât cele
studiate de obicei.
Camil Petrescu e recenzent, cronicar teatral, comentator al vieţii
literare, al evenimentelor de la Societatea Scriitorilor. Îi elogiază pe
Minulescu, Perpessicius, Ion Vinea, dar e necruţător cu vedetele în
vogă. Cei care îi stimulează mâniile sunt Victor Eftimiu şi, desigur,
Scarlat Froda, de la „Rampa“, revistă de vârf a vieții teatrale. Este ală-
turi de Lovinescu în bătăliile sale cu „Viaţa Românească“, e în război
cu „Gândirea“ şi Nichifor Crainic, cu „Adevărul“. Este elogiat „Con-
timporanul“, în care vede modelul, şansele avangardei literare. Un anti-
model este Saşa Pană. Revista îşi încheie istoria cu Fals tratat pentru uzul
autorilor dramatici. E un final legat de relaţia lui Camil Petrescu cu liderii
teatrului românesc, dar şi cu Mioara. E marea bătălie a sa. Am putea
bănui că neşansele sale ca militar (va scrie mereu despre calităţile sale
de conducător de armate: dacă el ar fi condus armata română…), ca om
politic, se revarsă în istoria sa de autor dramatic. Este singurul — scrie —
care ar putea regiza o dramă. Soare Z. Soare, care i‑a regizat piesa,
cutare actor n‑au înţeles nimic din ea. N‑a înţeles nimic nici directorul
teatrului, nici ministrul care n‑a vrut să‑i amâne piesa.
În 1943, director al Teatrului Naţional fiind, Liviu Rebreanu vrea
să vindece rana lui Camil Petrescu, prilejuită de căderea Mioarei. Între
momentele pregătitoare, citim şi un interviu pe care i‑l ia Anişoara
Odeanu şi îl publică în revista „Viaţa“ — revistă condusă de Liviu
Rebreanu. În anii treizeci, Anişoara Odeanu fusese una dintre scriitoarele
care, în două romane, Într‑un cămin de domnişoare (1934) şi Călător din
noaptea de Ajun (1937), manifestase o fidelitate exemplară faţă de Camil
Petrescu. Interviul îl arată pe scriitor pasionat de filosofie: dacă România
va fi făcută praf, va supravieţui doar prin filosofia mea. Anul 1945 pare a‑i
da libertăţi noi, predă teatrul, are între învăţăceii şcolii sale personalităţi
citabile. Momentul 1948–49 îl arată devotat noii orânduiri, aşa cum
vor fi G. Călinescu, Sadoveanu ş.a. În Istoria secretă a literaturii române
arătam că modernizarea rapidă a literaturii române este realizată de
scriitori cu o biografie fracturată. Sunt fii naturali. Arghezi şi Sadoveanu,
în prima fază, apoi Camil Petrescu, Hortensia Papadat‑Bengescu,
G. Călinescu, Matei Caragiale trăiesc obsesia tatălui. Sau a verticalei care
ar împlini imaginea Tatălui.
Lucian Blaga (1895–1961)

Excelentul roman epistolar, corespondenţa Blaga–Cornelia
Brediceanu a lăsat în umbră rolul major al familiei Brediceanu în
contextul Unirii — al devenirii provinciei. Proza epistolară a cuplului e
palpitantă şi se încheie cu happy-end, aşa după cum ştim din Hronicul
şi cântecul vârstelor. Cei doi se căsătoresc, şi Lucian Blaga devine,
pentru un timp, bănăţean, încercând a construi aici o revistă şi o viaţă
culturală dinamică. O cercetare aproape exhaustivă, cu explicabile
excese, semnează Pavel Bellu (Blaga în marea trecere, Ed. Eminescu,
1970), şi el teoretician al „specificului bănăţean“, poet şi eseist, prozator
şi dramaturg, preocupat a valorifica resursele spirituale ale regiunii.
Retrospectivă asupra unor figuri importante ale Banatului, tabuizate
în anii comunismului, cartea a trecut neobservată din cauza exploziilor
pasionale. Unanim şi cu explicabilă mândrie citat este Barocul etnografiei
româneşti, apărut în primul număr al revistei „Banatul“ (an I, nr. 1,
1926, p. 3–4). Eseul invită la o dezbatere, propunând chiar un program
al cercetării. Corespondenţa scriitorului cu prietenii săi (îndeosebi cu
Oscar Walter Cisek, vezi „Manuscriptum“, 12/1973) arată că scriitorul
îşi punea mari speranţe în revistă. Nimic nu i se pare imposibil. Anii
lugojeni ai lui Lucian Blaga se desfăşoară sub semnul unei strălucitoare
plenitudini, succesele se succed fără întrerupere. Sub semn sărbătoresc
se desfăşoară argumentaţia lui Blaga, defintorie pentru topografiile
locului:
„În adevăr, cultura Banatului se prezintă ochiului ce ar voi s‑o
îmbrăţişeze ca un întreg, sub aspectul, la început cam deconcertant, al
unui paradox. Înainte de a trece la demonstraţie îl formulăm, chiar cu
riscul de a nu fi pe placul tuturor. Niciuna dintre provinciile româneşti
nu are o cultură etnografică, anonimă, populară, atât de diferenţiată ca
Banatul, dar în acelaşi timp niciuna din provinciile româneşti n‑a dat relativ
aşa de puţine personalităţi creatoare ca Banatul. Propoziţia aceasta,
deşi cam fără mănuşi, oferită cititorului spre cântărire, are totuşi meritul
de a cuprinde fără reticenţe un elogiu, cum nu se poate mai frumos,
la adresa geniului fără nume al poporului din regiunea aceasta, şi,
în acelaşi timp, de a sublinia o constatare, de altfel prea evidentă decât
să nu fi fost făcută cu îngrijorare şi de alţii: cultura Banatului reprezintă
barocul etnografiei româneşti“ (s.n., C.U.).
Ca să ajungă aici, Lucian Blaga face un mic ocol:
„În satul bănăţean dai la fiecare pas peste izvoarele unei imagi-
naţii în abundentă izbucnire; aici, în şes sau la munte, mai aproape sau
mai departe de oraş, ai prilejul excepţional de a asista la o prodigioasă
„generaţie spontanee“ de forme: în cântec, în joc, în vers, în port, în
obiceiuri, — şi în vertiginoasa diferenţiere dialectică a graiului însuşi.“
„Vertiginoasa diferenţiere a graiului“ ar fi trebuit să‑l îndemne pe Blaga
să stăruie o clipă asupra poeziei dialectale bănăţene.
Şi mai departe:
„Nunţile au un ritual profan, nemăsurat mai bogat decât cel bise-
ricesc. Sărbătorile mari ale anului nu se reduc numai la cele două ceasuri
de ceremonie mecanică în faţa altarului, ele trăiesc şi în afară, amintind
păgânătatea prin bucuria obiceiurilor exterioare dogmei. Zeii cu picioare
de ţap s‑ar simţi nespus de bine ca privitori barbari ai anumitor datini
fantastice din şesul Banatului.“
Blaga îşi instalează o seamă de animale tutelare în acest spaţiu pe
care, totuşi, îl abandonează.
Ca şi Aron Cotruş, succesorul lui la revista „Banatul“.
S‑a spus în mai multe rânduri că Lucian Blaga nu s‑a implicat în de-
finirea modernităţii (a postmodernităţii) vieneze. A trăit/studiat în Viena,
într‑un timp al febrelor novatoare, al artiştilor avangardei europene şi
nu s‑a aliniat marilor artişti despre care, la sfârşitul mileniului al doilea,
făcea vorbire entuziastă lumea bună a politicii. Problema cea mai impor-
tantă a lui Blaga nu este însă a includerii în civilizaţia agonică vieneză,
ci a despărţirii de ea. Stagiul bănățean ar fi prima „despărțire“. Dacă a
învăţat ceva din experienţa vieneză, a învăţat lecţia începutului absolut.
Viena nu l‑a legat de Loos, de Freud sau de dodecafonişti, de novatorii
frenetici, de artiştii abisali, l‑a legat de modelul Nietzsche. Şi de ideea de
erezie. În Hronicul… nu‑i va evita pe expresionişti, dar nici nu se va instala
în underground‑ul boemilor. Preia ideea de erezie, şi nu dereglarea
eretică. „Acestea sunt cele 95 de teze ale lui Luther!“ va exclama în faţa
manifestului „artei noi“. Pentru el, Luther, Goethe şi Nietzsche devin
reperele cele mai importante, şi nu Loos sau Schoenberg. Aceştia sunt
mici. Va scrie în Probleme estetice (1924):
„Metafizica şi organizaţia socială ne‑au rămas datoare o nouă
dogmă bine întemeiată şi o nouă biserică. Abia după o asemenea împli-
nire se va putea vorbi de un nou stil al vieţii născut din setea de absolut,
aşa cum acest stil l‑am descoperit în câteva perioade ale istoriei. Dar
pentru aceasta, încă o dată, se cere:
anonimat
dogmă
colectivism spiritual
artă abstractă
stilizare lăuntrică“.
Dacă modelul decadent al Vienei nu l‑a marcat atât de mult,
e fiindcă el se întorcea, ca Eminescu, într‑o Românie în care toate tre-
buiau să înceapă. Dacă toate trebuiau începute, atunci înseamnă că
nu modelul agonic îl interesează cu prioritate, ci altele, mai fertile în
momentele inaugurale: cel al noilor zei, cel al noii religii, cel al înte-
meietorului, cel al constructorului. Un tulburător optimism înviorează
frazele. Goethe, cel care credea că la început a fost fapta, şi Nietzsche
puteau fi dascălii săi întru spirit nou. Răsturnarea tuturor valorilor
înseamnă reaşezarea lor şi solidarizarea cu cele ale noului perimetru
sud‑est european.
Fiindcă dezastrul mitteleuropean reclamă descoperirea unui Nou

Centru. Om tânăr, care anima un proiect neobişnuit, Blaga era un
gânditor care venise din Transilvania, modelat de o anumită cultură,
deopotrivă filosofică şi teologică. Cultura filosofică „mai nouă“, dar şi
cultura teologică, energiile spiritului tânăr, dar şi avânturile naţionale
divergente îl legau de momentele inaugurale ale vremii. În postfaţa
la Criptă pentru Boris Davidovici (Ed. de Vest, 1992) arătam că o bună
parte a autorilor vechiului Imperiu şi‑au găsit noul centru la Moscova.
Internaţionala a treia prelua misiunile pe care le avusese, odinioară,
Viena. Locul Ofiţerului este luat de Revoluţionarul de profesie, misiunile
aristocratului sunt preluate de bărbatul politic infailibil. O seamă dintre
cei întorşi de pe fronturile Primului Război Mondial (Hašek, Krleža,
Rodion Markovici etc.) privesc către Moscova ca spre un spaţiu al
regenerării universale.
Despre un nou Centru vor vorbi şi cărturarii ţărilor apărute pe
harta Europei după Primul Război Mondial. Iugoslavia, România,
Bulgaria vor propune un nou discurs, în care priorităţile vor fi luate
de problemele naţionale. Ele vor reclama spectaculoasele întâietăţi
pe care le abandonase Imperiul muribund. Dar nu se vor despărţi de
„lumea veche“, de evenimentele care definiseră Centrul european.
Numeroasele eseuri ale anilor douăzeci (adunate în Feţele unui veac,

Fenomenul originar, Daimonion, Ferestre colorate), dar şi piesele de
teatru (Tulburarea apelor, Cruciada copiilor) vor încerca să numească
imaginile unei actualităţi presante. Problema noilor zei trebuie legată
de viaţa spirituală nouă, de raporturile vechii Europe cu noul Centru.
Cucerirea Ierusalimului, cucerirea valorilor spirituale ar fi prima ecuaţie
pe care încearcă să o rezolve Blaga. De aceea, el va abate traseul unei
Cruciade a copiilor (despre traseul real al „cruciadei copiilor“ a scris şi
Mircea Eliade) pe la Dunăre, prin spaţiul muntean, unde preotul locului
şi preotul Teodul, cel sosit să adune copii pentru eliberarea Sfântului
Mormânt, nu reuşesc să realizeze un dialog coerent. Iar ideea de
maternitate este legată şi de fiinţele pământului — ale pădurii.
Problema şansei: Spaţiul mioritic ca matrice. La Viena, Lucian
Blaga nu rămâne în afara modernităţii (postmodernităţii) vieneze, aşa
cum este ea definită de personalităţile locului. Să remarcăm însă că,
întors acasă, priorităţile lui sunt legate de un „proiect fericit“. Ceea
ce descoperise la Viena era sub semnul dezordinii — al distrugerii —,
ceea ce trebuie să aducă nou el, în cultură, se află sub alte stele. Incon‑
ştientul, aşadar, nu este haotic, cum credea Freud, el este — va scrie
Blaga — cosmotic. Universul adânc, care defineşte fiinţa umană, nu poa‑
te contrazice buna definire a fiinţei şi a lumii. Şi de aici, mai departe:
„Orizontul spaţial al inconştientului e deci o realitate mai adâncă
şi mai eficace decât ar putea să fie vreodată un simplu sentiment.
Pentru a ne putea explica unitatea stilistică a unei culturi, fenomen atât
de impresionant, credem că nu putem recurge numai la peisaj, nici la
sentimente în legătură făţişă cu peisajul“.
Inconştientul hrăneşte/defineşte un orizont spaţial:
„Adâncimea fenomenului necesită o explicaţie prin realităţi
ascunse… Orizontul spaţial al inconştientului poate cu adevărat
dobândi rolul de factor determinant pentru structura stilistică a unei cul‑
turi sau a unei spiritualităţi, fie individuale, fie colective. Cum orizontului
spaţial al inconştientului îi atribuim o funcţie plastică şi determinantă,
putem să‑l numim şi spaţiu‑matrice“.
Constelaţia definită de matrice va guverna nu doar gândirea,
ci şi poezia lui Blaga: gândirea poetică a lui Blaga. Şi va aduce în faţă
confesiuni teribile:
„Ne surâde găsirea unei entităţi de aur cu care se pot deschide
multe din porţile entităţii româneşti.“ Şi, mai departe:
„Spaţiul-matrice, ce urmează să fie ipotetic închipuit, ar putea să

fie un pervaz, până la un punct comun unui grup întreg de popoare,
bunăoară popoarelor balcanice“.
Urmează strigătul de triumf al descoperitorului acestui fabulos
ţinut interior — al patriei interioare, ar spune Cioran. Adânci, ar sublinia
prietenii lui Blaga:
„Cântecul, ca artă care tălmăceşte cel mai bine adâncurile
inconştientului, revelează şi ceea ce ne‑am învoit să numim orizont
spaţial al inconştientului“.
„În ordinea de idei ce ne‑o impunem, „doinei“ îi revine, desigur,
o semnificaţie care n‑a fost niciodată subliniată în toată semnificaţia ei“.
Paginile ce urmează sunt ale unui adevărat descoperitor:
„Să numim acest spaţiu‑matrice, înalt şi indefinit ondulat, şi
înzestrat cu specificele accente ale unui sentiment al destinului: spaţiul
mioritic.“
Se proiectează hotarele unei alte geografii:
„Solidaritatea sufletului românesc cu spaţiul mioritic are un fel
molcom, inconştient, de foc îngropat, nu de efervescenţă sentimentală
sau de fascinaţie conştientă. Se probează încă o dată că aici ne mişcăm
prin zonele «celuilalt tărâm» al sufletului, sau într‑un domeniu de
investigaţie al adâncimilor“.
Entuziasmul descoperitorului va intra în conflict cu vocaţia profe-
tică a noilor generaţii — cu dezordinea „barbară“ a lui Cioran:
„Sentimentul destinului propriu sufletului popular românesc s‑a
întrepătruns, cu plasticizări şi adâncimi reciproce de perspectivă, cu
orizontul mioritic. În acest aliaj cu sentimentul destinului, spaţiul mioritic
a pătruns ca o aromă toată înţelepciunea de viaţă a poporului.“ (citatele
sunt din Spaţiul mioritic — Lucian Blaga, Opere 9, ediţie îngrijită de Dorli
Blaga, studiu introductiv de Al. Tănase, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p.
195–197.)
Atacurile care urmează apariţia Spaţiului mioritic (1936)
nu‑l intimidează pe filosof. În Lucian Blaga. Dimensiuni răsăritene
(Ed. Paralela 45, Colecţia „Deschideri“) Mircea Muthu începe cu aceste
Preludii:
„Spre finalul Lecţiei de deschidere de Filosofia culturii, inaugurat
la Universitatea din Cluj în noiembrie 1938, Lucian Blaga comunica
auditoriului presentimentul că şi pentru acest sud‑est european, pentru
această peninsulă, care a fost odată leagănul culturii europene şi care,
mai târziu, a fost îmbrăţişată şi de meandrele celei mai rafinate culturi

creştine, trebuie să se apropie iarăşi un ceas de plenitudine istorică.“
Plenitudinea istorică este (şi) lecţia Vienei Imperiale sau a timpului
bănățean. Atât Polonia, cât şi Cehia, sau Polonia, cât şi România Mare
resuscitează mituri imperiale: dacă Imperiul habsburgilor şi‑a trăit
traiul, de ce nu s‑ar naşte pe ruinele lui Imperiul lui Ottokar sau Imperiul
polono‑lituan, sau Dacia imperială a lui Burebista? Dar, dacă viitorul
spaţiului central-european este compromis de succesive dezastre, de ce
n‑am transfera miturile imperiale în spaţiul sud‑est european? Eminescu
însuşi gândise o Uniune sud‑est europeană care să se opună Imperiului
Austro‑Ungar. Lucian Blaga reia ideea la deschiderea cursului de
Filosofia religiei, întărind‑o. În momente în care sud‑estul european se
cutremura, în momentul în care România Mare devenea o amintire,
filosoful stăruie. În această epocă a prăbuşirilor, în cei doi ani infernali
ai războiului, teroarei, dictaturii, mutilării ţării, el descoperă, totuşi, o
simptomatologie a triumfurilor viitoare. Va veni vremea sud‑estului
european, cugetă, pentru studenţii săi din 1940, Lucian Blaga.
Demonstraţia nu e fără armătură intelectuală. Mircea Muthu sublinia
prezenţa a trei modele cosmologice în scrisul blagian: cel trac (presupus),
grec şi creştin:
„Analizate din unghi de vedere stilistic, palierele tracic, bizantin şi
ortodox sunt, într‑un fel, izomorfe: în fiecare dintre acestea şi în toate
trei filosoful culturii citeşte postularea, avant la date, a noului stil.
E vorba de un expresionism sui‑generis, în care năzuinţa spre absolut
ca şi corolar al intelectului extatic e verificabilă în imaginarul arhaic, dar
şi arta zis aulică, conservată în frescă ori în mozaic de mileniul bizantin.
Demersul teoretic circumscrie fiecare nivel, precum şi numitorii comuni
ce asigură o continuitate de esenţă din perspectiva propusă, cea
stilistică. Atent încercuite, bizantinismul, ca şi ortodoxismul, ca vârste
culturale răsăritene, alcătuiesc doar partea văzută a unui aisberg.
La cealaltă dimensiune, capilară şi vizionară, Blaga traduce în limbaj
propriu câteva dintre fundamentele de gândire şi apercepţie ale
sud‑estului european“. (1)
E drept că, în 1940, accentele se deplasează către devenirea
interioară — devenire în care întemeierea spirituală joacă un rol
important.
Mircea Muthu se întoarce la Blaga după ce studiase sud‑estul
european într‑un număr de cărţi, câteva importante pentru înţelegerea
acestei geografii culturale, dar şi după ce, în alte studii, se dovedea

preocupat de fizionomia şi valorile Europei Centrale. Observaţia că
Blaga a axiomatizat starea lui între pune în valoare afirmaţia blagiană
că „noi nu ne găsim nici în apus, nici la soare răsare: noi suntem unde
suntem: cu toţi vecinii noştri împreună, pe un pământ de cumpănă“.
Ce înseamnă pământ de cumpănă? Încercarea de a descoperi, după
Unire, o definiţie a României Mari, a şanselor ei de a‑şi trăi Renaşterea,
trebuia să înceapă de la lecţia centralităţii pe care a oferit‑o cultura
germană. Dar e evident că această lecţie reclama sintagma cu toţi vecinii
noştri împreună, deci alianţe care să solicite solidarizarea cu culturile
bulgare, iugoslave, maghiare, poloneze, ucrainene. Fiecare dintre aceste
culturi se regăsea într‑o lecţie central-europenă, dar şi într‑o negaţie a
acestei lecţii. Descoperim în acest spaţiu scriitori care, din foarte multe
puncte de vedere, seamănă cu Blaga. Sunt sârbi, croaţi, muntenegreni,
care voiau să trăiască centralitatea sud‑estului european. Krleža e unul
dintre aceştia. Experienţa sa e legată atât de afirmarea unui titanism
sui‑generis, în piesele sale de început, cât şi de negaţia — de descrierea
sarcastică — a valorilor sau nonvalorilor Imperiului decadent. Nu putem
să‑l evocăm pe Andrici, sud‑est europeanul, fără o înţelegere limpede a
reaşezărilor spaţiale, nici pe Meša Selimović, pe Miloš Crnjanski sau pe
Miodrag Bulatovici.
Să notăm că, în articolele pe care Blaga le scrie despre Masaryk sau
Beneş, accentele sunt puse pe calitatea de întemeietori a celor doi. Ei
trăiesc un moment inaugural, căruia îi dau densitate. Şi e total explica‑
bilă lipsa de entuziasm a lui Blaga faţă de Statele Unite ale Austriei Mari.
Omul A.C. Popovici i se pare extraordinar, nu cartea sa, „depăşită de
vremuri“. (2)
Zamolxe, Tulburarea apelor, Cruciada copiilor, Avram Iancu sunt
piese care vor să demonstreze că locul protejase iniţiative majore, care
se exprimă (s‑ar fi putut exprima) şi în alt timp decât al începuturilor.
Ele joacă rolul epopeii întemeietoare. Ca şi Migraţiile lui Crnjanski, ca şi
E un pod peste Drina, ele „studiază“ datele individualizării acestui
popor, illo tempore Imperial. Acest pământ de cumpănă ocrotise
iniţiative unice. Ceea ce s‑a întâmplat aici a fost o experienţă umană
fundamentală. Ea a evocat un potenţial extraordinar, risipit de contexte
neprielnice. Acest ar fi putut să fie, propus de partea finală din Luntrea
lui Caron, nu este total anulat de eşecul vizibil. Rămâne mereu ceva.
În Opera literară a lui Lucian Blaga, George Gană arată că „preotul reli-
giei ortodoxe“ e doar formal preotul acestei religii:
„Dar numai într‑o primă aproximare a religiei lui, căci, definit com‑
plet, el este dacul lui Blaga ajuns preot ortodox. Situaţia e în sine la‑
tent conflictuală, dată fiind deosebirea esenţială dintre religia naturis‑
tă a lui Zamolxe şi religia spiritualistă a lui Iisus. Tulburarea apelor este,
în primul rând, desfăşurarea acestui conflict, devenit manifest“. (3)
Iniţiativele „imperiale“ sunt mai vechi, evocând un titanism
renascentist. Un tip de Renaştere. Paradisul pământesc, Insula pe care
s‑a născut lumea poartă un nume.
Noul Centru. O încercare de definire. Nu Viena începutului de
secol focaliza interesul lui Lucian Blaga. El nu este interesat de ultima
modă, de ultimul val, el este interesat de valorile eterne. Viena începea
de la tradiţiile mari ale culturii de limbă germană. În Hronicul şi cântecul
vârstelor Blaga evoca astfel timpul său din Sebeş Alba:
„Mai mult de jumătate din populaţie era românească, dar atmo-
sfera ce se răspândea din centru se datora burgheziei săseşti cu aşeză-
rile ei seculare. Aspecte şi duhuri cu totul opuse se întâlneau uneori în
compromisuri fireşti, ce împrumutau urbei un farmec bastard“.
Profesorii din Sebeş, scrie Blaga, îşi făcuseră studiile în Germania:
„Nu era nicio mirare că înlăuntrul şcolii stăpânea un pronunţat spirit
schillerian. Eram foarte la început, adică numai în clasa întâi primară, dar
puteam să‑mi însuşesc câte ceva din acest spirit, căci la aceeaşi gazdă
locuiau… şi alţi băieţi mai înaintaţi, unii în ultimele clase ale gimnaziului.
Se învăţau pe dinafară baladele lui Schiller şi aveam prilejul să le aud
declamate cu patos tineresc… pretutindeni unde ne învârteam“.
Tânărul Lucian Blaga, şcolarul, e fascinat de Schiller:
„I‑am îndrăgit profilul, privirea lui mă exalta. Câteodată, întorcând
ochii în urma adolescenţilor cu opt sau zece ani mai în vârstă decât
mine, mi se părea că unii, mai ales şvabii, erau aidoma marei sale umbre.
Ceva din pornirea înaltă, din atitudinea de nobleţă, din elanul, de nimic
abătut, al Poetului, trecuse asupra micii colectivităţi în mijlocul căreia
trăiam“. (4)
Traseul şcolar şi universitar al lui Blaga trece pe la Sebeş, Braşov,
Sibiu, locuri din marginea Imperiului în care imaginile germanităţii erau
date de un stil — desigur, mult întârziat aici: Biedermeier‑ul. Provincia e
conservatoare, şi cu atât mai conservatoare cu cât saşii vor să sublinieze
valorile unei tradiţii locale. Aşadar, Biedermeier‑ul, cu resemnarea lui
politică, cu pietatea lui catolică, încântat de valorile estetice, e un stil
care persistă la marginile Imperiului. Schiller, atât de iubit la Sebeş, face

parte din simptomatologia Biedermeier. (5)
La Viena Lucian Blaga va descoperi felul său de a se despărţi de un
tip de tradiţie Biedermeier. Opţiunile sale pentru eretici (ca şi cele ale lui
Miroslav Krleža) vor să însemne şi o fugă de modelele pe care o tradiţie
„vetustă“ le punea în faţa tânărului gânditor. Ca şi Miroslav Krleža, ca şi
Emil Cioran, maturitatea lui Blaga se confruntă cu o vehementă negaţie
a acestui stil. Dar şi a sechelelor lui. Am putea scrie că, dacă e să privim
relaţia cu literatura agonică a Imperiului, Blaga se află în paradigma lui
ANTI.
Tulburarea apelor ar putea marca felul în care scriitorul afirmă şi

contestă. Nona nu este doar emisarul altei religii, ea este chiar diavo‑
lul, spune George Gană. Dar demonia ei, trebuie să observăm, pune sub
semnul întrebării credinţa preotului în vocaţia sa. Ea recuperează religia
pământului, cea iniţială. Ea ar restabili o continuitate. Iată de ce reacţia
teologilor otodocşi faţă de Blaga este explicabilă: iată de ce „războa‑
iele“ lui Blaga cu Stăniloaie, Crainic ş.a.m.d. nu provin din indiferenţa
acestora faţă de geniul blagian. (6) Lucian Blaga voia să restabilească o
Ordine nouă — să evoce un nou Centru, iar noul Centru obliga la restruc‑
turări greu de suportat de gândirea tradiţională.
Sunt semnificative, în acest sens, „minciunile lui Dumnezeu“,
caietele filosofului sinucigaş care numeau şansele ratate ale românilor.
„Caietele“ sunt scrise într‑un moment în care România ocupată pierdea
o şansă — încă o şansă de a cuceri întâietăţi în cultură. Îşi rata ultima
ei şansă „imperială“! Potenţialul românesc fusese semnalat (reciteşte
Blaga istoria) în mai multe momente ale devenirii româneşti, grav este
că şansele au fost anulate. Iată Stratul mumelor:
„În Muntenia s‑a iscat vatra. Ce efervescenţă celulară, de vigoare
biologică, creatoare de stat şi de istorie, între Carpaţi şi Dunăre, în partea
a doua a secolului XIII!… Doar câteva decenii mai târziu decât în Munte-
nia se înfiripă acelaşi proces şi în nordul românismului, în Maramureş
şi în Moldova. De la Dragoş la Bogdan, pe urmă, subt Muşatini, până
la Ştefan cel Mare, sentimentul spaţial se găseşte în exuberantă creş-
tere… Viaţa cu apele mişcate de‑un întunecat‑luminos destin, faptele
clădite pe sînge, bisericile zidite din lumină şi toată opera de zmeu şi
de arhanghel, ale lui Ştefan cel Mare, alcătuiesc împreună mica noastră
veşnicie revelată în timp. Călcăm pe pământ sfânt… Dinamica, geniul,
energia, demnitatea voievodală, spiritul de iniţiativă şi vitalitatea
excepţională, puse de Ştefan cel Mare în destinul său istoric, ar fi fost,

prin virtuţile lor, suficiente să ducă la crearea unui spaţiu moldovenesc de
întinderi şi de proporţii imperiale“ (s.n., C.U.). (7)
Blaga însuşi încercase într‑unul din eseurile de început să con‑
teste tradiţia latinistă. Mesajele fondului nostru nelatin ar fi trebuit să
închipuie o altă aşezare. În Geneza metaforei şi sensul culturii Lucian
Blaga va arăta că, de fapt, copilăria poate deveni „un fel de prismă prin
mediul căreia se realizează o matrice stilistică în forma particulară a unei
culturi minore“. Lucian Blaga recapitulează imaginile unei generaţii:
„Amintirile noastre din copilăria petrecută la sat coincid, desigur,
cu a celor mai mulţi din cititori. Ne aducem aminte: vedeam satul aşezat
oarecum înadins în jurul bisericii şi a cimitirului, adică a lui Dumnezeu şi
al morţilor. Această împrejurare, care numai târziu de tot ni s‑a părut
foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregii vieţi care se desfăşura
în preajma noastră. Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după
iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o
poveste care ni s‑a spus ca altele, ci o credinţă de neclintit. Făceam o
tranşantă distincţie între povestea‑poveste şi povestea adevărată.
Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas
perspectivele se adânceau şi se înălţau. Tinda vecinului, întotdeauna
foarte întunecoasă, era fără doar şi poate un loc în care, cel puţin din
când în când şi mai ales duminica, se refugia diavolul. (…) Satul exista în
conştiinţa copilului ca o lume, ca unica lume, mult mai complex alcătuită
şi cu alte zări, decât le poate avea un oraş pentru copiii săi“. (8)
Şi Blaga, şi Voiculescu, şi Pillat, şi Crainic trăiesc intens ruptura
de universul matricial. Lucian Blaga părăseşte satul la şapte ani:
la treisprezece îi moare tatăl. Începe perioada „izgonirii din Paradis“.
Copilăria şcolară este pusă în cumpănă, şi la Voiculescu, şi la Crainic, şi la
Pillat (la Paris!), cu „cealaltă copilărie“, lipsită de interdicţii, desfăşurată
sub protecţia Tatălui. (9)
Matricialul trădat. Exilul interior. Dacă miza spaţiului mioritic —
a gândirii întemeietoare/inaugurale din anii treizeci era inconştientul
cosmotic, în anii patruzeci trece pe primul loc vocaţia matricei de a
ordona devenirea lumii. Romanul pe care Blaga îl scrie după Hronicul
şi cântecul vârstelor, Luntrea lui Caron, începe, concluziv, cu un discurs
despre Haos.
Ocuparea ţării, apoi instalarea brutală, după 1948, a puterii comu-

niste înseamnă asasinarea tuturor celor care dau identitate naţiunii
române. Internaţionalismul proletar, revoluţia mondială nu mai au

nevoie de ei. Dacă nu propun asasinarea, atunci excluderea lor din toate
domeniile vieţii sociale ar fi rezolvarea la care îndemna ascuţirea luptei
de clasă. Blaga sau Voiculescu, Nichifor Crainic, Constantin Noica sau
Mircea Vulcănescu vor fi, în România comunistă, în exil. În exil interior
sunt şi cei care se retrag în cenacluri particulare pentru a‑şi conserva
identatea. Vor fi, pe rând, descoperiţi şi trimişi în închisori. Deceniul al
şaselea al veacului trecut e marcat de grupări intelectuale care încearcă,
într‑un fel sau altul, să supravieţuiască.
Ei au fost colaboraţionişti, ei au pactizat cu naziştii, ei au fost cei
care au distrus democraţia românească, se scrie zilnic în presa de partid.
Ei trebuie nimiciţi cu grăbire. Ei trebuie identificaţi şi demascaţi. Iată ce
scrie „România liberă“ din 8 ianuarie 1948, printr‑unul din noii ideologi:
„Înseşi principiile de bază ale filosofiei domnului Blaga seamănă
penibil cu câteva instrucţiuni politice nu greu de recunoscut. Aşa, de
pildă, Marele Anonim nici nu poate fi imaginat decât într‑o uniformă cu
diagonală, ca un führer, centralismul existenţial care generează ordinea
prestabilită a cosmosului este, de fapt, o fotografie macroscopică a
parlamentului fascist, cenzura transcendentă nu este mai puţin in-
conştientă sau mai îngăduitoare decât cealaltă, conversiunea trans-
cendentă a limitelor… în valuri nu este mai mincinoasă decât arta şi
filosofia imperialistă…“.
Ne aflăm la 8 ianuarie 1948, în epoca ascuţirii luptei de clasă —
a timpului în care duşmanul de clasă trebuie nimicit.
Aşadar, odată cu 1948, începe exilul interior al unor mari scriitori
români. Fiecare dintre aceşti exilaţi trebuie să răspundă la două întrebări:
1) Cât de mult va dura acest exil şi 2) Dacă opera de până acum mai
rămâne o operă necesară, în situaţia în care lumea pe care ea o exprimă
a fost pusă sub semnul întrebării.
Dacă e să analizăm exilul lui Blaga, trebuie să începem de la
observaţia că Blaga rămâne, după 1948, doar poet. Energia lirică va
despăgubi abandonarea dramaturgiei, a proiectelor filosofice — energia
lirică desfăşurată în jurul unui eveniment personal răscumpără risipa
de odinioară. Excluderea din viaţa mondenă îi dă şansa de a rămâne el
hombre segreto — omul secret care îşi poate trăi istoriile personale.
Are timp şi pentru ele. Luntrea lui Caron este romanul memorialistic al
vremurilor în care, exclus din viaţa politică şi literară, poetul este aşezat
la Alba Iulia şi la Bathyaneum — în Centrul lumii adevărate. Poate să
renască aici prin iubire.
Note
(1) Mircea Muthu, Lucian Blaga — dimensiuni răsăritene, Colecţia „Deschideri“,
Seria „Universitas“, Ed. Paralela 45, 2000, p. 11–12.
(2) Aurel C. Popovici, în „Banatul“, I, nr. 2, februarie 1926, p. 5.
(3) George Gană, Opera literară a lui Lucian Blaga, Ed. Minerva, 1976, p. 327.
Ar mai fi de numit datele centralităţii în Cruciada copiilor şi Avram Iancu. Despre
ultima, George Gană notează: „Blaga va scrie deci o piesă despre momentul esenţial
al afirmării conştiinţei naţionale — Revoluţia de la 1848, şi anume din Transilvania,
unde afirmării acestei conştiinţe i s‑a opus cea mai îndârjită rezistenţă.“ (Op. cit.,
p. 344) „Strâns împletit cu acela al revoluţiei pe care o conduce, destinul lui Iancu
urmează o linie proprie, marcată de eroarea tragică a credinţei în împăratul luminat“
(p. 350). Despre relaţia sacru‑profan în Transilvania competiţiilor religioase, vezi
Eugen Todoran, Mitul dramatic, Ed. Facla, Timişoara, 1985, p. 89–190. Un important
studiu privind teatrul blagian ca „avangardă“ este Lucian Blaga şi teatrul. Insurgentul,
Ed. Anima, 1999, aparţinând Doinei Modola.
(4) Lucian Blaga, Opere 6, Hronicul şi cântecul vârstelor, Ed. Minerva, 1979,
p. 52.
(5) Fervoarea cu care e citit şi recitit Schiller „la marginea Imperiului“ poate fi
regăsită şi în corespondenţa lui Victor Iancu cu Tudor Vianu sau Aurel Buteanu. Vezi
Aurel Buteanu, Dincoace şi dincolo de tăcere, Ed. Marineasa, p. 208–221.
(6) Dumitru Stăniloae, Poziţia lui Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie,
Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1942. Despre războaiele lui Lucian Blaga
cu teologii, vezi Cornel Ungureanu, Lucian Blaga — vârstele ordinii şi ale ereziei,
în Contextul operei, Ed. Cartea Românească, 1979, p. 27–30. Pentru rectificările
atitudinii teologilor de azi faţă de Lucian Blaga, simptomatic ar fi articolul
Mitropolitului Nicolae Corneanu, în „Jurnalul literar“ din octombrie 1995.
(7) Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, roman, ediţie îngrijită şi stabilire de text:
Dorli Blaga şi Mircea Vasilescu. Notă asupra ediţiei: Dorli Blaga, postfaţă: Mircea
Vasilescu, Ed. Humanitas, 1990, p. 457.
(8) Geneza metaforei şi sensul culturii, în „Gândirea“, I, 1921, nr. 10, p. 181–182,
reprodus în Lucian Blaga, Ceasornicul de nisip, ediţie îngrijită, prefaţă şi bibliografie
de Mircea Popa, Ed. Dacia, 1973, p. 47–50 („Un prieten îmi vorbea despre înrâurirea
slavă asupra literaturii noastre; închinător îndârjit la altarul latinităţii — clare şi
măsurate — el nu îngăduia nici cea mai mică alterare sau spălăcire a acestuia prin
„maximalismul slav“. (…) În entuziasmul de o clipă al învierii — sunt foarte mulţi cei
care împărtăşesc exclusivismul latin…“
(9) A devenit celebru fragmentul din Confesiunea unui scriitor şi medic: „Sunt
născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea.“ Vezi V. Voi‑
culescu, Gânduri albe, ediţie şi cronologie de Victor Crăciun şi Radu Voiculescu. Cu
un Cuvânt înainte de Şerban Cioculescu, Ed. Cartea Românească, 1986, p. 447–459.
George Călinescu (1899–1965)
Primele însemnări despre Timişoara ale lui G. Călinescu ţin de un

program literar, următoarele alcătuiesc un reportaj, viitorul romancier
exersându‑şi condeiul prin definirea unui spaţiu „al exilului“. Text mai
puţin cunoscut, cel din „Opoziţia“, I, nr. 4, 3 nov. 1928, ilustrează forţa
de a fascina a unui oraş:
„Pieţe imense cu peluze însângerate de flori, clădiri monumentale
de un clasicism austro‑italic, între helenismul neo‑germanic şi barocul
austerizat, un aer triestin, o linişte arhitectonică mediteraneeană,
înveselită de ţigla roşie a veselelor acoperişuri…“
Proaspătului revenit din Italia îi va fi plăcut să compare oraşul cu
locurile studiilor sale:
„Mai departe zăreşti balcoane galante… Şi peste tot, un aer de
somptuozitate şi modernism, de bun gust higenic.“
„Nimic ungaric, nimic tudesc în acest oraş. Nu vezi nicăieri bocalul
cu bere, cornul cu sare sau voluminosul vurşt. Se consumă vinul uşor sau
cafeaua italică…“
Există o autonomie care trebuie subliniată:
„Oraşul nu‑i înăbuşit de nicio înrâurire, ci‑şi trăieşte o existenţă
sui‑generis, cu temperatură quasi‑adriatică, cu un ritm sufletesc în
aparenţă trilinguu, în fond meridional.“
Îi solicită lui Călinescu vreun ziar Opiniile fugare şi libere despre
Banat, sau criticul voia să informeze cititorii asupra spaţiului pe care îl
traversase? Apărute întâi în „Banatul“, nov.–dec. 1928, apoi în „Viaţa
literară“, aprilie şi mai 1929, textele lui G. Călinescu reprezintă, mai întâi,
o istorie a întâlnirilor sale cu Banatul:
„Cel dintâi bănăţean cu care am făcut cunoştinţă a fost Sandu
Blegia al lui Victor Vlad Delamarina, ăl mai tare om din lume…“
Contact firesc, care travesteşte un zâmbet pentru mai târziu.
Istoricul va furniza o informaţie ce trebuie transcrisă:
„Adevărata dragoste pentru Banat a trezit‑o intelectualului din
ţară Cora Irineu, cu scrisorile sale bănăţene, sincere şi colorate, fiindcă
erau scrise pentru prieteni.“ (1) „Banatul este un admirabil loc al rezis-
tenţei rasei, dar tocmai pentru aceea individul s‑a dezindividualizat,
rămânând fără iniţiativă.“ Starea celor culturale nu e chiar roz, observă
criticul. Făcând comparaţiile cuvenite între sat şi oraş, va scrie despre
„frivolitatea vieneză a timişoreanului“, despre „oportunismul său facil

şi lipsa de identitate“. De aici se trece la cultură:
„Trecând în domeniul artistic, putem conchide că bănăţeanul, ca
şi ardeleanul sunt încă în faza etică, adică culturală. Stăpânit mereu de
mentalitatea defensivă a comunităţii, românul de aici n‑a căpătat acea
răutate critică ce respinge nonvalorile fără cruţare…“
Ar exista, după G. Călinescu, şi modele ce trebuie urmate:
„Gândul creării unei mari tensiuni intelectuale este mai rodnic de‑
cât acela de a bănăţeniza cu orice chip produsul intelectual al solului.
Viaţa românească poate fi cea mai frumoasă pildă a unui regim inteli‑
gent.“
Regionalismul inteligent putea fi al revistei „Banatul“, la care
G. Călinescu urma să devină spiritus rector. Regionalismul inteligent
putea fi articulat de această revistă în această parte a ţării în care totul
urma a fi făcut. Unul dintre punctele programului călinescian solicita
realizarea unei arhive care să cuprindă toate „documentele spirituale“
ale Banatului. Din păcate, ca şi Camil Petrescu, Lucian Blaga sau Aron
Cotruş, G. Călinescu părăseşte Timişoara; alte oferte erau mai tentante.
Câteva reviste vor încerca, în deceniul al patrulea, să adune „docu-
mente spirituale“, să le claseze. Apărută în 1933 (primul număr,
ianuarie–februarie 1933), „Revista Institutului Social Banat‑Crişana“
este una dintre publicaţiile care vor încerca să realizeze o „tensiune
intelectuală“. (2) Citabilă ar fi „Vrerea“ lui Stoia‑Udrea, revistă ce părea
a deveni, după 1945, longevivă. (3) Importantă ar mai fi „Luceafărul“,
apărută sub direcţia lui Aurel Cosma, la 1 ianuarie 1935. (4)
Memorabila intrare a tânărului Felix Sima în Bucureştii începutului
de veac nu face altceva decât să verifice virtuţile romanului balzacian:
casa în care intră e prea bătrână, prea încărcată de amintiri ca să poată
proteja istoriile personale a tânărului. Să poată ocroti o (posibilă) iubire.
Romanul cu care marele critic revine în Bucureştii deceniului al
cincilea îl aşază în prim-plan pe arhitectul Ioanide. Călinescu are acum în
urma lui nu câteva cărţi, ci o operă monumentală, nu mai este un tânăr
de talent, ci un literat verificat în cărţi fundamentale. Arhitectul Ioanide
este un creator de geniu al cărui renume, a cărui prestanţă se verifică
pe fiecare pagină. E grec, fiindcă grecitatea îl leagă de o străvechime —
de arhetipurile culturii. De o arhitectură a casei.
„Pentru fiecare, crede Bachelard în La terre et les rêveries du
repos, există o casă a amintirii‑vis care ocroteşte. Casa onirică este o
temă mai profundă decât casa natală. Dacă această casă natală pune
în noi temeliile unei astfel de fundaţii (căci casa onirică se construieşte
pe fundaţiile casei natale, n.n.) este pentru că ea răspunde unor nevoi
inconştiente mai profunde — mai intime — decât simpla grijă de
protecţie. Casa amintirii, casa natală este construită pe cripta casei
onirice. În criptă este rădăcina, ataşamentul, profunzimea, alunecarea
în vis. Ne „pierdem“ aici. Ea are un infinit… În loc de a visa ceea ce a
fost, visăm la ceea ce ar fi putut să fie, la ceea ce ar fi stabilizat, pentru
totdeauna, reveriile noastre intime“, scrie filosoful francez.
Fiu natural, G. Călinescu nu are o casă a amintirii. Depune însă
un efort imens pentru a‑i da contur. Marea Istorie a literaturii române
nu face decât să recupereze o „casă a amintirii“. Casa devine opera
principală a arhitectului Ioanide. În tinereţe, ni se spune, arhitectul
locuia în casele proiectate de el. Dacă forţăm lectura şi citim că nu se
reprezenta printr‑o operă, ci vorbea întotdeauna prin operele celorlalţi?
Migrează şi acum: casa lui este un adăpost provizoriu, o părăseşte
când apare ispita erotică. Casa arhitectului Ioanide sunt numeroasele
edificii pe care le construieşte. Şi construieşte mereu, mai ales în Scrinul
negru, roman în care vrea să propună imaginile unei capitale noi —
să construiască un nou Centru al Lumii.
Mai bine să mănânc măsline pe acropole, decât şuncă într‑o ţară
fără statui, exclamase G. Călinescu într‑un dialog de la începuturile „noii
lumi“. Ioanide aminteşte de faptul că el nu aparţine unei clase sociale,
că el vizează monumentalul, că „noua lume“ ar trebui să‑şi asume un
stil nou. Utopia călinesciană care începe de la casa onirică încearcă să se
adapteze himerelor utopiei comuniste.
Scrinul negru lansează o seamă de imagini pe care literatura ani‑
lor şaizeci le va relua, le va prelucra. Talciocul e văzut prima oară de un
prozator, şi imaginile lui sunt memorabile. E un infern în care scriitorul
îşi exilează opozanţii, dar şi vechile cunoştinţe, uzurpate de noua orân‑
duire. Balzacianismul învie în această lume în care totul e de vânzare.
Ioanide trece ca un Vergil sau ca un Dante prin bolgii.
Un personaj nu apare niciodată în romanele lui G. Călinescu singur;
un grup coral îi ţine companie. Îl descoperim chiar la începutul Scrinului
negru:
„Pe drumul de care vorbim, venea, într‑o după‑amiază de decembrie
a anului 1950, dinspre strada Băneasa, Ancuţa. O ceată de vreo douăzeci
de persoane, bărbaţi şi femei, într‑o coloană de doi câte doi. (…)
Cu greu un spectator neinformat şi‑ar fi dat seama cine sunt aceşti

oameni. Unii păreau lucrători sau mici impiegaţi…“
Este defilarea aristocraţilor naufragiaţi în „noua lume“. Participă
la înmormântarea Caterinei Ciocârlan, fosta posesoare a scrinului ne‑
gru. Grotescul călinescian nu trebuie legat neapărat de un conformism
sui-generis, ci de o vocaţie a jocului, de un anume fel de a fi ficţionar.
Jocurile, imaginile spaţio‑temporale, geografia călinesciană vor
deveni fertile în romanul românesc după 1965 şi, mai ales, după 1970.
De la Eugen Barbu la Aurel Dragoş Munteanu, un şir de autori îl vor
parafraza (reluând imaginile desacralizate ale „lumii vechi“: talciocul,
refugiile aristocraţiei în spaţii mizerabile ş.a.); de la Radu Petrescu la
Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu, importanţi prozatori şi‑l
vor lua drept reper.
Arătam în prefaţa Geografiei literare (Editura Universităţii de Vest,
2002) că G. Călinescu a avut în vedere, atunci când şi‑a scris Istoria
literaturii… o geografie a literaturii. Felul în care îşi conduce pe teren în-
văţăceii e elocvent: nu se poate înţelege literatura română fără excursii
de documentare în locurile naşterii şi ale creaţiei, în spaţiul originar
al scriitorului. Nu poţi să scrii despre cutare prozator important făcă
să‑i cunoşti locul, casa, vecinii. Memorabilele călătorii ale institutului
pe care îl conducea au consecinţe imediate chiar în scrisul său. Marea
Istorie a literaturii îşi va adăuga pagini importante, ca şi monografiile
despre Grigore Alexandrescu şi Nicolae Filimon. Cât despre revenirile
asupra imaginii Bucureştilor, ele aparţin nu doar eruditului, arhitectului,
umanistului, enciclopedistului care rectifica hărţi ale lumii acesteia, ci şi
artistului — unei creaţii hrănite de fertila şi bine educata sa imaginaţie.
Monumentalul călinescian ţinteşte către construcţii eterne, precum
piramidele Egiptului.
Note
(1) Dacă în Istoria literaturii române (1941) G. Călinescu nu crede necesar
a aminti numele Corei Irineu (să facem abstracţie de bibliografie şi de poza de la
pagina 869, care înfăţişează grupul de la „Ideea europeană“), câteva rânduri îi
sunt consacrate lui Sandu Blegia. Tot pe pagina cu pricina e amintit „gasconismul
bănăţean“, precizându‑se însă că „încercările dialectale n‑au dat rezultate“. Şi chiar
dacă e convins că literatura dialectală mai nouă „n‑a dat rezultate“, profesorul îşi
îndrumă pe unul dintre elevii săi, Gabriel Ţepelea, să cerceteze problema. Ceea ce
s‑a şi întâmplat (vezi studiul introductiv la Ană, Ană, Lugojană, Ed. Facla, 1974).
(2) În Cuvântul înainte al publicaţiei se spune: „Râvnită şi ocupată ani la
rând de atâţia străini… această regiune a trebuit să se resimtă de pe urma unor
siluiri spirituale… Incontestabil, s‑a făcut mult în ultimii 14 ani. Dar ceea ce a lipsit
întotdeauna a fost aparatul de investigaţii, de documentare a faptelor sociale… S‑a
clădit pe mlaştină, neglijându‑se fondul. Şi aceasta, pentru că generaţia azvârlită ca
o punte între lumea de dinainte şi cea de după război n‑a fost să adâncească nici
realitatea momentului istoric, nici sensul trecutului nostru, ca înlănţuire de fapte
sociale…“
(3) „Vrerea“ apare la 24 mai 1932 la Timişoara, ca săptămânal de informare
economică politică şi culturală. După 19 numere, revista devine, în 1933, literară şi
social‑politică. Se bucură de colaborarea unor excepţionali plasticieni, ilustrată fiind
de Catul Bogdan, Iulius Podlipny, Aurel Ciupe, Ştefan Szony. A fost, în toate cele trei
serii ale sale, condusă de Ion Stoia‑Udrea, cel care a adunat în jurul lui personalităţile
cele mai importante ale vieţii culturale timişorene, de la Virgil Birou, Romul Ladea,
Franyó Zoltán, Méliusz Josef la Sabin Drăgoi, Zeno Vancea, la Silvio Guarnieri,
Petru Sfetca, Florian Potra, Al. Jebeleanu, Petru Vintilă, Pavel Bellu. Energia,
spiritul polemic, decis anticarlist, al lui Stoia‑Udrea, dar şi pregătirea lui de istoric
al Banatului şi al Imperiului Austro‑Ungar îşi pun pecetea asupra revistei. Primul
articol‑program, semnat de Ion Stoia‑Udrea, încearcă să intre în dialog cu confraţii
care dezbat, cu energie pamfletară, acest subiect la modă la începutul deceniului
al patrulea: generaţie. Vizate sunt celebrităţile generaţiei tinere, dar şi publicaţiile
în care ele se exprimă: „Azi“, „Cuvântul“, „Gândirea“. Autorul articolului crede că
generaţia lui ar fi una de tranziţie, fiindcă rostul ei, eşuat acum, ar fi de a realiza
legăturile dintre „generaţia activă a războiului… şi aceea crescută şi trăind viaţa
oferită de vremile mai noi…“ Şi, apăsând pe lipsa de ideal a generaţiei: „O generaţie
întreagă şi‑a pierdut rostul de a fi. Belşugul de energie al unei epoci este lăsat să
puterezească în inutil“.
Revista îşi propune să‑l mobilizeze pe tânărul intelectual împotriva răului
social; să stimuleze cercetarea, creaţia, atitudinea protestatară. Să descopere
adevăratul Banat, adevărata Timişoară, să afirme un climat de prietenie între români,
maghiari, germani. Chiar din primul număr salută apariţia volumului Rumänische
Dichter de Franyó Zoltán, „antologie completă şi absolut reprezentativă pentru
poezia românească modernă. Cu o măiestrie rară, traducătorul a reuşit să învingă
dificultăţile de limbă…“
În 1936 apare, pe lângă Director, un Comitet de redacţie, din care fac parte
Virgil Birou, Ștefan Gomboșiu, Romul Ladea şi Tiberiu Vuia. Revista va urmări
„viaţa omului de jos“. Numerele din ianuarie–februarie şi martie–aprilie 1935 sunt
preocupate de revoltele ţărăneşti „de odinioară“. Aron Cotruş publică fragmente
din ciclul Horia, Ion Th. Ilea semnează poemul Horea, József N. Méliusz e prezent
cu Năpraznica moarte a lui Gheorghe Doja, iar Ion Stoia‑Udrea, cu un studiu
despre Răscoala Țărănescă din Banat din anii 1718–1719. Revista e interesată de
democraţiile occidentale, de lumea celor „de jos“, de autori precum Ernst Toller
şi Walt Whitman. Interzisă în 1937, reapare la 1 ianuarie 1945, cu articolul-program
al lui Stoia‑Udrea, Unde aparţinem. Revista cultivă proiectele utopizante ale stângii
româneşti, care speră într‑o evoluţie democratică a ţării. Publică în fiecare număr,
alături de director, Iosif Aldan‑Moisi, József Méliusz, Grigore Popa, Silvio Guarnieri,
creator al unor nuclee de italienişti în Timişoara deceniului al cincilea, Al. Jebeleanu,
Petru Sfetca, Pavel Bellu. În ultimele numere, membri ai Cercului Literar de la Sibiu
exprimă un proiect cultural demn de atenţie. Dar publicația îşi încetează apariţia la
sfârşitul lui 1947.
(4) Revista apare fără un program anume. Doar la Note aflăm că ea „este me‑
nită să ridice un zid de cultură românească de‑a lungul acestei graniţe (de vest,
n.n.). Tot notele ne anunţă constituirea Cercului Literar „Altarul Cărţii“. La ultimele
şedinţe au citit din operele lor Gh. Atanasiu, Gr. Popiţi, Dorian Grozdan, C. Miu‑Lerca
ş.a.
(5) Liviu Rebreanu, Opere 18, ediţie critică de Niculae Gheran, Alte jurnale
(1928–1943), Ed. Minerva, 1998, p. 37–38.
Liviu Rebreanu (1885–1944)

Rebreanu trăieşte prin rescriere, construcţie, arhitectură. Înainte de
a fi scriitor, el este constructor. Jurnalele sale sunt fade, însemnările de
călătorie, terne. Totuşi, notele de călătorie au meritul de a fixa clipa, mo-
mentul, pulsul cotidianului, simpatiile sau antipatiile faţă de un loc
anume. În turneul de conferinţe din Banat se opreşte, întâi, la Lugoj. Aici
descoperă o revistă, „Semenicul“, un animator cultural, Aurel Peteanu,
şi „un tânăr talent promiţător“: Anişoara Petean (viitoarea Anişoară
Odeanu). Nu are succes:
„Cât e de cultural oraşul, n‑am avut amatori la conferinţă. Adevă-
rat e că fusese o trupă de teatru, care adunase ce‑a putut, şi că mizeria
e mare. Dar participarea redusă mi s‑a părut simptomatică. Poate
că bănăţenii iubesc numai cele bănăţeneşti? (…) Răposatul prefect
Mocsonyi a lăsat multe regrete. Primit însă cu oarecare adversitate,
s‑a impus prin amabilitate, caracter, generozitate şi mult cavalerism.
A murit când era pe cale să se însoare. Averea familiei va trece la fami-
lia Teleki, ungară. Bătrâna doamnă Mocsonyi a îngropat trei feciori.“
Se povestesc multe amănunte de pe vremea ocupaţiei sârbeşti, „de
tristă memorie“. Dar şi sârbii de azi au planuri de anexiune a Banatului,
crede Rebreanu. (1)
La Timişoara, Rebreanu se aşteaptă la adversităţi, mulţi au poliţe
de plătit. Un domn Urlăţeanu şi un domn Grădinaru pregătesc o cabală
împotrivă‑i. Timişoara e sub ocupaţie străină, Timişoara nu apără intere-

sele româneşti. Nu‑i (încă!) oraş românesc. „Gazetele minoritare întrec
în violenţă pe cele româneşti, care doar nu excelează prin moderaţie.
N‑am văzut relevant absolut nimic bun, niciodată, în nicio gazetă mi-
noritară. În schimb, caută relele cu lumânarea şi le subliniază cu o
bucurie sadică. Ce să mai spun că nicio manifestare de cultură, de artă,
de ştiinţă, de civilizaţie românească nu se pomeneşte? Ziarele româ-
neşti scriu despre trupele maghiare, pe când ale lor, niciodată. Şi doar
sunt spectacole care ar putea fi relevate oriunde în lume. Dna Ventura
etc./ (A se dezvolta!).“ Banatul nu‑i place lui Liviu Rebreanu — n‑au
dialog.
Dacă trecem dincolo de jurnale, putem urmări procesul creaţiei,
într‑o geografie care cuprinde altfel locurile, odinioară sub stăpânire
maghiară. În cazul lui Rebreanu, fondul documentar întrece orice
închipuire. Zeci de mii de fişe, clasate şi neclasate încă, invită la cercetări
şi raportări multiple. Mii de însemnări cu caracter jurnalier compun o
amplă autobiografie, de la însemnările din temniţa austro‑ungară…
până la evidenţa paginilor şi a rândurilor scrise.“ (2) Caietele, publicate
de eminentul editor al lui Rebreanu, N. Gheran, au meritul de a ni‑l des-
coperi pe celălalt Rebreanu, cel care ar fi putut să devină scriitor maghiar.
Journal‑ul, scris între 14 decembrie 1907 şi 12 februarie 1908, vorbeşte
despre ambiţiile tânărului de a se afirma în literatura maghiară. Are şi
un pseudonim, Olly Olliver, are şi un lung şir de proiecte. Szamárlétra,
Scara măgarilor, e un ciclu de povestiri. Ceea ce impresionează — şi va
impresiona mereu — este energia cu care tânărul Rebreanu vrea să
înveţe. Pe lângă textele din literatura universală şi cele din literatura
maghiară, Rebreanu va selecta pagini din ziare, texte care azi ni se par
provizorii, dacă nu am şti că arta foiletonului era la modă la începutul
secolului. „Numeroase referinţe — scrie N. Gheran — trimit la opera
lui Alexander Bernat (1850–1927), filosof, estetician, critic dramatic
al revistei „Pester Lloyd“ (publicaţie maghiară de limbă germană).
Consultându‑l, tânărul reţine numeroase caracterizări ale acestuia cu
privire la opera shakespeariană“. (3) Într‑un scurt studiu al lui Samuel
Domokos, e invocat modelul lui Mikszath Kalman. (4)
Să subliniem, încă de la bun început, că profesiunea de ofiţer nu
era, în Imperiu, facultativă: ea avea un statut de excepţie şi propunea un
anume regim de viaţă, cu exclusivităţi bine subliniate. A scrie înseamnă
a exista în afara acestei aristocraţii. Scrisul încălca disciplina severă a
instituţiei. Jurnalistul sau scriitorul e din altă castă — pentru unii, o castă
inferioară. Scriitorul — ziaristul — aparţine altei lumi. Prima ruptură pe
care o trăieşte Rebreanu este definită de opţiunea pentru scris. Vrea
să fie scriitor, nu ofiţer. Prima revoltă ar fi în numele altui sistem de
valori decât cel propus de ierarhiile imperiale. Dar asta nu înseamnă că
excluderea din corpul ofiţeresc nu este dureroasă.
Dacă Journal‑ul e scris în maghiară, franceză, germană, paginile
după „lăsarea la vatră“ vor fi consacrate proiectelor româneşti. Scriitorul
vrea să se familiarizeze cu limba română. Vrea să înveţe limba română.
Se întoarce mereu la amintirile lui de acasă, încearcă să construiască
(şi) pornind de la ele. Nimic nu trebuie pierdut, totul trebuie aşezat pe
hârtie.
Învaţă româneşte, începând cu cuvintele, expresiile, fragmentele
critice, paginile din cărţile contemporanilor. Se desparte de literatura
maghiară (şi) fiindcă trebuie să fugă din locurile unde îl ameninţă
puşcăria. Înainte de a exista literatura, există studiul. Înainte de fiecare
roman, există un studiu al locurilor, al situaţiilor, al personajelor. Înainte
de a exista Ion sau Răscoala, Adam şi Eva sau Ciuleandra, există harta
locurilor. Personajele romanului sunt de acolo. Înainte de a exista
Crăişorul Horia, există efortul de a descifra sensurile ascunse ale revoltei.
De a învăţa, el, adevărata istorie. De altfel, Jurnalele, odată publicate,
dovedesc că ele au fost scrise doar pentru „învăţare“. Vrea să cunoască
oamenii, locurile, să se instruiască. Să‑şi amintească, mai târziu, de ele.
Chiar înainte de a fi scriitor, Liviu Rebreanu este constructor. Primul
lucru lămuritor este topo‑grafia. Se citează mereu frazele inaugurale din
Ion, Răscoala etc., dar mai puţin cele din Crăişorul Horia („Prin ceaţa albă
şi necăcioasă, pe calea desfundată dinspre Arada, cobora în satul Albac,
gâfâind şi suduind, Ursu Uibaru, ţăran ţanţoş, cu cizme ungureşti… Pe
podeţul de peste pârâul Albacului, în mijlocul satului şi în faţa bisericu‑
ţei de lemn, la răscrucea drumului spre Câmpeni, îi ieşi în faţă un flăcău
cu ţundra sură…“), de o transparenţă egală cu cele din romanele „de
vârf“.
Apariţia, în 1920, a romanului Ion, inaugura un marş triumfal: era
victoria scrisului, a construcţiei romaneşti, dar şi a României Mari, care
se poate exprima altfel. Se poate exprima altfel, printr‑o literatură
inaugurală, modernă, europeană. Numiseră momentul Aron Cotruş,
Lucian Blaga, Sextil Puşcariu, profesorii sosiţi la Universitatea Daciei
Superioare să proclame noul destin al ţării. Cei care îşi trăiau mânia de
a nu găsi în acest roman supunerea faţă de o tradiţie, faţă de imaginile

consacrate ale lumii rurale au aruncat anatema, iar când cel care aruncă
anatema se numeşte Iorga, ecoul e enorm şi lectura condusă pe alte căi.
Doar Lovinescu încerca să restaureze contextul fericit şi, la o sută
de ani după naşterea scriitorului, Edgar Papu nota:
„Iată de ce apariţia lui Ion în 1920 a avut pentru noi o semnificaţie
cu urmări colosale. A trezit nu numai o adevărată revelaţie, ci şi o altă
identificare a capacităţilor noastre, în sensul unei încurajări a tentati-
velor îndreptate către creaţiile literare de mare respiraţie. Ion este la noi
prima operă epică genială de proporţii impunătoare, care a învins bles-
temul postum, influenţând direct receptivitatea românească în chiar
actualitatea apariţiei sale. (… …) Liviu Rebreanu cuprinde, în iniţiativa
sa îndrăzneaţă şi în realizarea sa minunată, temelia unei întregi perioade
de mare răsunet creator, temelie pe care s‑au ridicat chiar şi propriile
sale opere ulterioare.“ (Deschizător de drumuri, în „Viaţa Românească“,
nr. 11/1985, p. 9)
Nimeni n‑a mai observat finalul, momentul fericit al celor ce pot
încheia sărbătoreşte romanul.
Se vedem cum arată ultimul capitol: „… Duminecă… Satul parc‑a
întinerit şi s‑a primenit în aşteptarea zilei mari. E curat şi vesel, nu de-
geaba poruncise preotul ca fiecare om să măture în faţa casei, să cureţe
ogrăzile şi să împodobească porţile cu verdeaţă. Însuşi Dumnezeu s‑a
milostivit să îngăduie o vreme frumoasă, vrând parcă să răsplătească
astfel strădaniile slujitorului său. Toată lumea îmbrăcase haine albe de
sărbătoare. Soarele de toamnă, cumpătat şi veşted, împrăştia lumină
caldă şi plăcută“.
Asistăm la un spectacol care parcă ar veni dintr‑o nuntă emines-
ciană:
„Acuma, dinspre Jidoviţa şi dinspre Săscuţa, trăsurile uruiau me‑
reu pe Uliţa Mare. Caleşti frumoase sau hodorogite, înălbite deopotrivă
de praf, brişti uşoare, docare iuţi, cupeuri grele aduceau domnimea, pe
când ţăranii de pe departe sau mai cu stare veneau în căruţe acoperite
cu scoarţe pestriţe…“
Nu se poate, nici la Eminescu, dar nici la Slavici sau la Coşbuc,
sărbătoare fără feţe bisericeşti:
„Cincizeci şi doi de preoţi, cu episcopul în frunte, slujiră sfinţirea.
Veşmintele bătute cu fir umpleau biserica de strălucire. Mirosul de
tămâie se urca până‑n tavan şi se cobora până‑n sufletele celor care‑l
sorbeau cu lăcomie, îmbătate de evlavie: O taină adâncă, copleşitoare

şi plăcută, frământa toate inimile şi minţile.“
Nici că se putea bănui la Rebreanu subtextul unui mister creştin:
„Din clipa când trecu pragul bisericii, înfăţişarea episcopului s‑a
schimbat ca prin farmec. Ochii lui măriţi păreau scăldaţi într‑o blândeţe
cuceritoare şi pe toată faţa îi plutea un zâmbet bun, nevinovat şi
cucernic… Glasul obosit răsuna dulce şi lin, pătrunzând drept în suflete,
îmbrăţişându‑le şi înălţându‑le în altă lume. Chiar broboana de sudoare
de pe frunte părea o cununiţă de diamante sau o aureolă nedespărţită.“
„Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s‑ar fi schimbat. Câţiva
oameni s‑au stins, alţii le‑au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vine vremea
nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele,
mari sau mici, se pierd într‑o taină dureros de necuprinsă…/ Herdelenii
tac toţi trei. Numai gândurile lor, aţâţate de speranţa împodobitoare
a sufletelor, aleargă neîncetat înainte. Copitele cailor bocănesc aspru
pe drumul bătătorit şi roţile trăsurii uruie mereu, monoton‑monoton
ca însuşi mersul vremii./ Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn,
acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde pe şoseaua cea mare şi
fără început…“
Şoseaua a înconjurat locul, i‑a dat o identitate. Locului, oamenilor,
ţării. Încheiat în iulie 1920, romanul cartografiază un spaţiu al culturii
române. Faptul că a muncit şapte ani la construcţie ne sugerează efortul
de a descoperi adevărul lumii şi al personajelor — „secretele“ lor, „taina
dureros de necuprinsă“.
Toate romanele lui Rebreanu care sunt începute în anii douăzeci,

în anii treizeci trăiesc împlinirea. Ion, Pădurea spânzuraţilor, Răscoala au
o perioadă de gestaţie lungă — un proces care înseamnă în acelaşi timp
un timp de răcire. Iată unul dintre sâmburii originari:
„Simt o bucurie imensă că trăiesc. Mi‑e drag soarele care‑i lumea
însăşi… Dar o înfiorare mă cuprinde. Unde sunt? Grădina unui castel
din secolul XVIII, în Ardeal, la Chiuza. Îmi dau seama perfect unde sunt,
ce sat este. Anul Domnului cutare. Dar nu ştiu să citesc. Şi mintea mi‑e
strâmtă, gândurile simple. Sunt îmbrăcat ţăran. Sunt de 22 de ani, sunt
vânjos. Sunt eu… Dar ce caut aici? Visez?… Apoi se topeşte conştiinţa
mea actuală. Rămâne ţăranul, cu un dor mare în suflet. Iubirea. Trece
Mârza. O sorb din ochi. Ea se opreşte. Ochii ei mă iubesc.“
Urmează căderea: „Tatăl ei mă cravaşează fiindcă n‑am fost

cuvincios“.
Şi apoi, teritoriul alunecător al lui Sacher‑Masoch:
„Ea face să fiu luat servitor înăuntru, deşi tatăl ei spune că sunt o
nătăfleaţă proastă. Sunt fericit aproape de ea. Singura dorinţă îmi este
ea. Şi dorinţa ei sunt eu. (…) Tatăl violent.“
Capitolul cu castelana ar fi trebuit să fie partea a doua din schiţele
preliminare ale romanului Adam şi Eva. (5)
Rebreanu trebuie înţeles ca un scriitor care încearcă să‑şi pună în
paranteză Eu‑l.
„Eu întotdeauna m‑am ascuns“ ar putea fi una dintre propoziţiile
fundamentale ale (non)afirmării eului rebrenian. Am putea descoperi
sursele „camuflării“ în istoriile sale personale din armată, din închisoare,
din statutul de paria, din cel de colaboraţionist, pe care îl are în anii săi
tineri. E o biografie cu momente inavuabile pe care el, scriitorul, mai
târziu scriitorul celebru, trebuie să şi le ascundă. Titu Herdelea nu va fi
niciodată în centrul romanelor sale: e un martor care se autoanihilează.
„Respingerea afişării eului se constituie la Rebreanu ca o componentă
a unei poetici realiste ce vizează obiectivitatea, imparţialitatea şi de-
taşarea naratorului de lumea creată artistic…“, scrie Simion Mioc. (6)
Se ascund personajele centrale ale lui Rebreanu? În Crăişorul Horia
vom descoperi, între resorturile acţiunii, şi o iubire imposibilă. Horia
trăieşte visul unei iubiri (Rafaela îl botează „Crăişorul“!), şi, sub semnul
acestui vis prăbuşit — vis secret —, se împlineşte destinul lui de Crai —
destinul lui regal. Nunta intangibilei iubite inaugurează aşezarea sa
pământească:
„Horia a plecat degrabă, fără să mai aştepte sfârşitul. Îi era inima
ca plumbul. Vedea acum că s‑a prăbuşit visul lui nebunesc. A mai umblat
câteva săptămâni năuc, şi apoi s‑a însurat. Era de treizeci şi trei de ani şi
se simţea bătrân. Şi‑a găsit nevastă în Călata. N‑a iubit‑o şi, luând‑o, şi‑a
zis în sine că luând‑o, se răzbună pe soartă.
Un răstimp sufletul i‑a fost gol de orice năzuinţi. Trăia de azi pe
mâine ca toată lumea, prins numai de grijile mărunte ale vieţii. Pe urmă
nemulţumirea i s‑a îngrămădit atât de mult că iar a început să fie urmărit
de ochii domniţei. Dar acuma numai cu mustrare şi dispreţ, încât îi
stârneau mânie şi indignare. Îi apărea mereu şi din ce în ce mai stăruitor
întrebarea: adică de ce românul să fie numai slugă, veşnic slugă, să
slujească pe toţi, să fie asuprit şi batjocorit şi bătut de toţi? Ţara asta‑i

românească, şi totuşi românii sunt slugi în ţara lor.
De‑atunci, năzuinţele şi străduinţele i s‑au închegat într‑o ţintă
nelămurită. Iobagii români, oriunde se aflau, erau fraţii lui pentru
care totdeuna era gata să sară să‑i apere. Bătrânii povesteau că toate
pământurile au fost ale românilor în vechime şi că străinii, profitând de
blândeţea şi de răbdarea poporului, încetul cu încetul i‑au luat toate
drepturile, până ce l‑au făcut slugă. Prin urmare, numai dreptate să fie,
şi atunci se va îndrepta şi viaţa românilor.“ (7)
Horia ar fi trebuit să fie un personaj de vârf al operei rebreniene.
Unul care exprima ordinea, dar şi teroarea imperială.
Analizând statutul personajului principal din Ciuleandra, Ioana Em.

Petrescu observă: „Treptat, amintirile biografice se ordonează în jurul
unei obsesii ascunse, în jurul manifestărilor unui instinct al cruzimii, în
care eroul nu se recunoaşte pe sine, cel care „în treizeci de ani n‑a avut
să‑şi impute o scenă de brutalitate“. Instinctul apare ca o fatalitate,
dictată, ereditar, de sângele unui neam prea vechi — aşadar, ca o vină
transindividuală… (…) Anamneza aduce aşadar la suprafaţă motivele
pe care le‑am întâlnit în Fiara (sângele, vocea străină, nebunia, volupta-
tea de a ucide), atribuite şi aici vocii transindividuale a instinctului.
Pentru Puiu Faranga rămâne însă de soluţionat o a doua, esenţială,
întrebare: de ce a ales‑o ca victimă pe Madeleine… În cursul anamnezei
apare, mai întâi reticent, întâmplător parcă, mai apoi din ce în ce mai
insistent, un nou motiv, care devine o obsesie: motivul Ciuleandrei,
dansul straniu, extatic… Ciuleandra e manifestare orgiastic-dionisiacă.
Orgiasticul dionisiac din Ciuleandra e conceput în tonalitate vizibil
nietzscheniană. Pasiunea constantă pentru Nietzsche… avea să dureze
până la sfârşitul vieţii romancierului (dovadă mottoul din Gorila, extras
din Aşa grăit‑a Zarathustra). În cele două texte de care ne‑am ocupat,
Fiara şi Ciuleandra, sfera instinctualităţii primeşte o coloratură vizibilă,
mai evidentă decât în marile romane ale lui Rebreanu. De aici conotaţia
tragică a instinctualităţii ca punct de ruptură a individualului invadat
de transindividual, conotaţie definitorie pentru întreaga operă a
romancierului.“ (8)
„Gorila“, Pahonţu, va încerca să‑l „educe“ pe antisemitul Dolinescu
aşa: „Măi Barbule, te‑am ascultat, dar toată vremea mă gândeam că nu
există pe lume animal mai crud şi mai sălbatic ca omul, şi îndeosebi ca
omul care se crede fără cusur, care n‑a suferit şi n‑a păcătuit, încât nu e
în stare să înţeleagă un ţipăt al inimii, o patimă, şi să ierte.“
Ce înseamnă „nu există pe lume animal mai crud şi mai sălbatic ca
omul“? Dar „îndeosebi ca omul care se crede fără cusur, care n‑a suferit
şi n‑a păcătuit“? Să înţelegem că, de fapt, condiţia umană e legată de
maculare, de inevitabila coborâre în infernul păcatului? Şi atunci, cum
să înţelegem dubitativul: „Un om adevărat, un om superior… nu se lasă
robit de pasiuni inferioare, ca un animal“. Să bănuim că fraza cu pricina
nu face parte decât din arsenalul de gânduri destinate autoconvingerii?
Mai degrabă trebuie să cităm motto‑ul din Gorila: „Ce este mare la om
este că el este o punte, şi nu un scop: ceea ce se poate iubi la om este
că el este o trecere şi un apus.“, care subliniază ideea că omul este un
animal imperfect.
Putem iubi în om ceea ce ar putea fi depăşit — căderea în trup.
În primele pagini ale romanului Pădurea spânzuraţilor, Apostol

Bologa pare legat printr‑un cordon ombilical de alte personaje expo-
nenţiale din literatura Imperiului. Ofiţer, ca şi cele din romanele lui Roth,
Musil, Broch ş.a.m.d., pregătindu‑se a deveni ofiţer, el nu se abate de
la normele şi exigenţele profesiunii. E personajul care circulă liber prin
toate literaturile care definesc „Mitteleuropa romanului“, de la Joseph
Roth la Miroslav Krleža. Dar, tot din primele capitole, el ne avertizează
asupra dublei sale naturi:
„Pe cât inima îi clocotea de viaţă năpraznică, pe atâta mintea lui se
zbuciuma cu întrebări tainice, suferind fiziceşte de câte ori, în căutarea
explicaţiei, se izbea de zidurile începutului şi sfârşitului între care e
mărginită conştiinţa omenească. Se făcuse gânditor, chiar visător, cu
apucături romantice, cu hotărâri încăpăţânate.“
Între „hotărârile încăpăţânate“ ale lui Apostol Bologa se numără şi
aceea de a refuza cariera preoţească în numele celei militare. Modifica‑
rea opţiunii nu provoacă doar transformări superficiale şi nu angajează
doar statutul unui elev oarecare. O frază precum este aceasta:
„Când îşi dădu seama că rezistenţa fără argumente nu va con-
vinge pe maică‑sa şi mai ales pe Groza, le declară ritos că el de mult
nu mai crede în Dumnezeu şi, prin urmare, nu‑şi poate alege o carieră
bazată pe înşelăciune.“, trebuie înţeleasă în contextul luptei românilor
transilvăneni pentru păstrarea identităţii naţionale. Într‑o epocă a vio-
lentei deznaţionalizări, a alege cariera de preot însemna a lupta
pentru un post de comandă în bătălia pentru păstrarea unor drepturi

fundamentale. Preoţia crea un statut luptător. „Preoţi cu crucea‑n
frunte, căci oastea e creştină“, sună un celebru vers al Revoluţiei de
la 1848. A alege, între cele două cariere, cariera armelor echivala cu o
dezrădăcinare.
Toată literatura Imperiului agonic, ex‑centrică, se sprijină pe
dezrădăcinaţii unei lumi care nu‑şi mai găseşte reperele, argumentele,
justificările. Marii eroi ai ei reprezintă paradigme ale de‑realizării.
Ale — în alt limbaj — dezumanizării. Cea mai reprezentativă familie,
von Trotta, evocă istoria unui militar sloven care, cu un gest eroic, intră
în lumea aleşilor Imperiali.
Până la un punct, Apostol Bologa se afirmă în cadrul acestei pa‑
radigme. Subordonându‑se unui fel de a fi într‑o lume crepusculară, el
devine un om fără calităţi. Se integrează Marelui Mecanism studiat de
Robert Musil:
„Întrebările şi răspunsurile se îmbucă parc‑ar fi piesele unei
maşinării, fiecare om are doar anumite sarcini precise, profesiunile
sunt concentrate în anumite grupe şi în anumite locuri… Încordările şi
destinderea, activitatea şi dragostea sunt separate în timp cu exactitate
şi distribuite cu cântarul, conform cu rezultatele unor temeinice
experienţe de laborator… Într‑o comunitate străbătută de energii
constante, fiecare drum duce către un ţel pozitiv dacă cei în cauză nu
stau prea mult să şovăie sau să gândească. Ţelurile sunt stabilite pe
termen scurt: dar şi viaţa e scurtă, şi prin metoda asta se smulge un
maximum de realizare, mai mult nu e necesar omului pentru fericirea sa,
căci ceea ce realizezi îţi formează sufletul, în vreme ce ceea ce doreşti
fără a ajunge să realizezi nu face decât să‑l pervertească: căci fericirea
provine în foarte mică măsură din ceea ce se doreşte, ci doar din ceea ce
se dobândeşte. De altfel, zoologia ne învaţă că dintr‑o sumă restrânsă
de indivizi se poate obţine foarte bine un întreg de‑a dreptul genial.“ (9)
Să punem în paranteză ironia musiliană. Apostol Bologa se
integrează celor care au succes „pe distanţe scurte“. Dacă e să căutăm
în romanul lui Rebreanu un pandant al lui, acesta ar fi preotul Boteanu.
Întors din lagăr, preotul va refuza orice participare la luptă. Eroii sunt
epuizaţi, eroii sunt obosiţi.
Ovidiu Cotruş (10) lega realismul sărbătoresc al literaturii coşbuci-
ene de statutul grăniceresc al unor zone ale ţării. N‑au cunoscut iobăgia.
Am dezvolta afirmaţia lui Ovidiu Cotruş arătând că, în spaţiul numit,
apare o literatură de tip sărbătoresc — de idilă, dar şi de încercări de a
submina idila. De la Coşbuc la Victor Vlad Delamarina, de la Hordou la

Băile Herculane putem trasa o linie care uneşte nu doar zone grănice-
reşti, ci şi autori încadrabili aceleiaşi tipologii. Afirmarea liberă a româ-
nescului dă individualitate unor opţiuni reale. Voinţa totalizatoare a lui
Rebreanu se naşte într‑un spaţiu în care revelaţia interiorităţii, a adân-
cimii e legată de necesitatea de a‑l descoperi pe om ca întreg.
Câmpul nedeterminat al inconştientului, crede Jung, face impo‑
sibilă o descriere totală a omului. În consecinţă, inconştientul comple‑
tează tabloul cu figuri vivante, mergând de la animal până la divinitate,
acestea fiind cele două limite ale extraumanului. Vom observa, în cadrul
ansamblului personajelor centrale, apariţia figurilor care încearcă a in‑
vestiga zonele inconştientului. Savista propune o asemenea descriere,
după cum un asemnea tip de descriere încearcă şi Hristosul de tablă de
la intrarea din capătul satului.
Jung arată că omul ajunge în stare fragmentară atunci când
abandonează planul conştiinţei. Ion realizează, într‑un fel, comentariul
statutului fragmentar al fiinţei. Să scriem că studiile, atât de numeroase,
consacrate primului roman românesc modern, au pus în lumină pro-
blematica socială a cărţii — faptul că în centrul lui stă, totuşi, un ţăran
care doreşte pământ. Glasul pământului şi glasul iubirii sunt tocmai vo-
cile care ar trebui să‑l emancipeze pe erou de starea fragmentară.
Rebreanu a căutat mereu o unitate pierdută a lumii. Ca un om al
pământului, a căutat să reveleze o „axis mundi“, să descopere, pentru
cititor, un Centru al Lumii. Ca şi Eminescu, ca şi Sadoveanu, ca şi Blaga,
a căutat, în câteva cărţi fundamentale, să refuze dinamismul ex‑centric
al literaturii moderne — să stabilizeze, prin urmare, un nou Centru.
Simetriile descoperă mişcarea sublimă a unui cosmos, în care nimic nu
poate tulbura ordinea adâncă a Lumii — calea de nimic tulburată care
înconjoară Ion este calea de nimic tulburată a lui Apostol Bologa, erou al
vârstei de aur: un mesager al României Mari.
Note
(1) Nicolae Gheran, Cuvânt înainte la Liviu Rebreanu, Caiete I, prezentate
de Nicolae Gheran. Stabilirea textului, în colaborare cu Valeria Dumitrescu şi Gh.
Fischer, Ed. Dacia, 1974, p. 7.
(2) Ibid., p. 40.
(3) Samuel Domokos, Scrierile în limba maghiară ale lui Rebreanu, în

Rebreanu după un veac, Evocări, Comentarii critice, Perspective străine. Mărturii
ale prozatorilor de azi, Ed. Dacia, 1985, p. 390–394. Trei lucruri ar putea să ne
intereseze în mod deosebit din studiul lui Samuel Domokos. Primul, că, într‑o
scrisoare depusă la Academia Maghiară de Ştiinţe, Franyó Zoltán este cel care‑l
avertizează pe Rebreanu cu privire la riscurile muncii literare: „În 1906, publicând
o poezie într‑un ziar maghiar din Budapesta, am fost ameninţat că o să fiu eliminat
de la academie dacă mai comit astfel de lucruri nepermise pentru un ofiţer ma-
ghiar. Această chestiune s‑a desfăşurat la ordinul de raport, în faţa celorlalţi colegi
de clasă. După acest eveniment, într‑o pauză, Liviu Rebreanu a venit la mine şi mi‑a
spus că şi el e scriitor şi că a publicat, sub pseudonimul Rebro Oliver, o nuvelă…“
(Despre relaţia lui Franyó cu Liviu Rebreanu, vezi „Manuscriptum“, nr. 4/1974, cu
detalii despre colegialitatea budapestană a celor doi, dar şi cu următoarea scri-
soare, datată 15.II.1923, Bucureşti: „Dragă Franyó,/ În grabă, deocamdată atât: îţi
poţi închipui ce bucurie m‑a cuprins când am auzit că Franyó nu numai că trăieşte,
dar chiar e unul din cei mai buni poeţi tineri maghiari. Căci eu, ce să‑i faci, de mai
bine de 15 ani n‑am prea văzut carte maghiară, deşi cândva mă prăpădeam după
ea…“) Al doilea, primele scrieri — cele în limba maghiară — „au o importanţă mai
mare decât li s‑a acordat până acum…“ Între modele, e amintit, pe bună drep-
tate, Mikszáth Kálmán, cel mai renumit prozator după moartea lui Jókai. În al
treilea rând, Samuel Domokos evocă buna cunoaştere a limbii maghiare, sau, cum
spune chiar autorul studiului: „Ne surprinde în aceste scrieri (ale tânărului Liviu
Rebreanu, n.n., C.U.) limba maghiară cunoscută la perfecţie, bogată în expresii şi
zicale, folosite cu un precis simţ al împrejurărilor…“
O bună analiză a „perioadei maghiare“ a lui Liviu Rebreanu se poate citi în
Vasile Voia, Literatură comparată. Principii teoretice şi aplicative, Ed. Noi, Gyula, 1998,
p. 162–171. Un cuvânt ar mai trebui spus despre prefaţa pe care Liviu Rebreanu o
scrie la antologia lui Ion Lupu, Povestitori unguri ardeleni, Fundaţia Culturală „Regele
Mihai“, f.a. Putem descoperi în sublinierile prefeţei şi o confesiune: „Transilvania
e leagănul unei literaturi cu totul specifice nu numai pentru unguri, dar şi pentru
noi, şi pentru germani. Scriitorii născuţi aici au toţi o trăsătură comună, care s‑ar
putea numi eticism. Arta acestor creatori nu e niciodată un singur joc de cuvinte,
sunete sau intenţii. De aceea şi literatura aceasta reoglindeşte mai puternic sufletul
poporului, cu darurile, bucuriile şi speranţele sale“.
(4) Liviu Rebreanu, Opere 18, ediţie critică de Niculae Ghera, Alte jurnale
(1928‑1943), Ed. Minerva, 1998, p. 37–38.
(5) Liviu Rebreanu, Opere 6, ediţie critică de Niculae Gheran, variantele: în
colaborare cu Valeria Dumitrescu, Adam şi Eva, Ed. Minerva, 1974, p. 379.
Din Adam şi Eva se reţin tortura, autoflagelările, dar şi răsturnările de situaţie,
inversările brutale, corespondenţele celor de sus cu ale celor de jos:
„Un râs batjocoritor răsună deodată în chilie. Ridică pleoapele. Acolo unde
văzuse pe fecioara Maria cu îngerii, rânjea acum Satana, înconjurat de o ceată de
diavoli care se strâmbau şi trepădau într‑o lumină leşiatică. Adeodatus încercă

să‑şi facă semnul sfintei cruci, dar nu‑şi putu mişca mâna, ca şi cum i‑ar fi încreme-
nit‑o necuratul care striga biruitor:
— Mă cunoşti, Hans?… Eu sunt, Hans! Eu, cel mai puternic peste cei puternici,
împăratul împăraţilor, stăpânul pământului!“ (Op. cit., p. 221). Oamenii aşteaptă
sfârşitul lumii, în cel mai frumos capitol al romanului.
(6) Simion Mioc, Poetica lui Liviu Rebreanu, în „Steaua“, an XXXIV, nr. 10 din
1983, p. 320–321, reluat în Liviu Rebreanu după un veac, p. 68–79.
(7) Ioana Em. Petrescu, Extazul dansului. Liviu Rebreanu după un veac, op. cit.
p. 248–254.
(8) Liviu Rebreanu, Opere 7, ediţie critică de Niculae Gheran, variantele: în
colaborare cu Valeria Dumitrescu, Ciuleandra, Crăişorul Horia, Ed. Minerva, 1975,
p. 192–193. Omul revoltat al lui Rebreanu maschează întotdeauna o istorie perso-
nală. Sau eşecul personal îi revelează un adevăr adânc. Îi decodifică apartenenţa.
În articolul Pe urmele Crăişorului, „Adevărul literar şi artistic“, 16 decembrie 1928,
Rebreanu va scrie: „Noi, ardelenii, în lunga noastră viaţă despărţită, n‑am cunoscut
decât doi eroi naţionali: pe Horia, Crăişorul, şi pe Avram Iancu, Craiul Munţilor. Horia
a fost mai bătrân şi a fost ucis cu roata şi a rămas Crăişorul nostru: Iancu a fost, în
plină tinereţe, Craiul munţilor, apoi a trăit mulţi ani în chinuri şi a murit nebun. Eroii
noştri au fost ursiţi să fie şi martiri. Eroismul i‑ar fi înălţat numai, pe când suferinţele
i‑au identificat cu mulţimea cea mare…“ (vezi şi Geneza romanului „Crăişorul Horia“,
în Opere 7, p. 412 şi urm.)
(8) Liviu Rebreanu, Opere 10, ediţie critică de Niculae Gheran, Gorila,
Ed. Minerva, 1981, p. 245.
(9) Robert Musil, Omul fără însuşiri, traducere de Mircea Ivănescu, prefaţă de
Ion Ianoşi, cronologie de Romaniţa Constantinescu, Ed. Univers, 1995, p. 52.
(10) În Caietele de creaţie (vezi Opere 5, ediţie critică de Nicolae Gheran,
addenda de Cezar Apreotesei şi Valeria Dumitrescu, Ed. Minerva, 1972) se poate citi
acest proiect:
„Principiu:
Apostol e cetăţean, o părticică din Eul cel mare al statului, o rotiţă dintr‑o
maşinărie mai mare; omul nu e nimic decât în funcţie de stat.
Apostol devine român; pe când statul e ceva fictiv şi întâmplător, putând
întruni oameni străini la suflet şi aspiraţii, neamul e o izolare bazată pe iubire, chiar
instinctivă. Statul nu cere iubire, ci numai devotament şi disciplină omului; pe când
neamul presupune o dragoste frăţească.
Apostol devine om; în sânul neamului, individul îşi regăseşte eul său cel bun, în
care sălăşluieşte dragostea pentru toată omenirea. Numai într‑un conştient poate
trăi iubirea cea mare, universală şi religia viitorului.
Patria nu e pământul; patria înseamnă oameni. Şi nu pot alcătui o patrie
oameni care nu se iubesc, care se urăsc ca noi“.
Addenda. Redescoperiri: 1940, 1989
Scurtă retrospectivă
Dacă am încerca să facem un bilanţ al cărţilor despre Timişoara,
desigur că am descoperi, şi la Radu Ciobanu, şi la József Méliusz, Andrei
Lillin, şi la Miloš Crnjanski, şi la Szász János, şi la Virgil Birou, Ion Marin
Almăjan, Ion Arieşanu sau Ion Stoia‑Udrea, la Franz Liebhard, sau Mircea
Şerbănescu, sau la autorii generaţiilor mai tinere, încercări monografice,
mai mult sau mai puţin ratate. Stilul, partipriurile artiste, naţionale,
mitteleuropene au operat reducţiile pe care adevăratul istoric nu şi le‑ar
fi permis. Cuvântul reducţii poate că e nepotrivit: mai fericit este acela
de parţializări, selecţii, opţiuni. Monografii ale profesioniştilor au fost,
dar nu o dată, neconvenabile puterii politice: unui guvern sau altuia.
Cartea scrisă de Dr. Nicolae Ilieşiu, Timişoara. Monografie istorică, a
apărut în 1943, într‑un moment în care istoria era tulbure, şi Timişoara
adăpostea instituţii culturale, personaje importante, artişti şi cărturari
din Ardealul răpit — fiinţe ale refugiului. Monografia era mai degrabă o
carte a recapitulărilor obligatorii într‑un moment în care era nevoie de
retrospective lucide. Iar opul profesorului de istorie şi geografie putea
să fie o asemenea recapitulare.
Bibliografii. Cărţile întemeierii oraşului

Nicolae Ilieşiu s‑a născut la Ţebea în 1890, a făcut studii teologice
la Arad şi universitare la Cluj, a fost preot şi doctor în Drept, profesor de
istorie şi geografie la Liceul C.D. Loga din Timişoara. Membru marcant
al P.N.Ţ, deputat şi senator. Redactor la ziarul „Banatul“, apoi „Voinţa
Banatului“ (proprietar: Sever Bocu), director al cotidianului „Dacia“
(1939–1941) publică, în 1943, primul volum din monografia Timişoara.
Este o carte gândită în 1940. Moare în 1963 la Timişoara. În bibliografia
cărţii se numără volume de Iuliu Vuia, Griselini (Istoria Banatului Timişan,
cum traduce titlul N. Bolocan în 1926, sau Încercare de istorie politică şi
naturală a Banatului Timişoarei, aşa cum traduce Costin Feneşan, autorul
ediţiei fundamentale din 1984), L. Boehm (Geschichte des Temescher
Banat, Leipzig, 1861), Czimer Karoly, Pesty Frigyes, Barat Armin, Ortvay
Tivadar, Patriciu Dragalina, Preyer Johann (Monographie des königlichen
Freistadt Temeswar), Millerker B. (Délmagyar ország történetéből —
Temeswar, 1897), Dr. G. Popovici (Istoria românilor bănăţeni, Lugoj,
1904), I.H. Schwicker (Geschichte des Temescher Banats), E. Ungurianu

(Originea şi trecutul oraşului Timişoara), T. Birăescu (Banatul sub turci),
N. Ivan (Mică istorie a oraşului Timişoara, 1937), Emil Grădinariu şi Ion
Stoia Udrea (Ghidul Banatului, Timişoara, 1936). Aceste cărţi şi altele,
foarte puţine, alcătuiesc în 1943 bibliografia obligatorie a temei. Sunt
adăugate şi câteva documente necesare, precum textele fondatoare ale
oraşului. Plinirea vremii, de pildă, se cheamă proclamaţia lui Aurel Cosma
din 28 iulie 1919, când Timişoara „ajunge sub stăpânire românească“:
„La ordinul dlui De Tournadre şi la propunerea Consiliului Dirigent
Român din Sibiu, cu ziua de azi am luat asupra mea conducerea admi-
nistrativă a judeţului Timiş‑Torontal şi a oraşului Timişoara. Puterea
administrativă o voi exercita în spiritul Consiliului Dirigent Român din
Sibiu şi sub autoritatea comandantului francez din loc. (… …)“
Trebuie transcris şi finalul proclamaţiei, semnificativ pentru spiritul
locului:
„În special aştept de la poporul românesc de pe întreg teritoriul ad‑
ministrat de mine, că pricepând glasul vremii schimbate în favorul său, şi
până la rezolvarea definitivă a sorţii sale, să‑şi păstreze calmul reclamat
de seriozitatea prezentului, să respecte fără nicio rezervă drepturile ce‑
lorlalte popoare, ca în schimb şi ale sale să fie respectate de către acelea
şi să trăiască în armonie frăţească cu toţi conlocuitorii acestor ţinuturi
ale frumosului şi de Dumnezeu binecuvântatul Bănat.“
În fine, scrie Dr. Nicolae Ilieşiu, „Duminică, în 3 august 1919, trupele
române, sub comanda colonelului Economu, intră în Timişoara…“, ca să
adauge, imediat, solemn:
„Mulţimea însoţind crainicii unei ere nouă ajunge în Piaţa Unirii,
unde protopopul ortodox român Ion Oprea salută pe eliberatori şi‑i
asigură de neţărmurită dragoste frăţească. Banatul e pe vecie unit cu
România. În numele oraşului vorbeşte primarul I. Geml, în numele jude-
ţului subprefectul, în numele sârbilor protopopul Novacovici, în numele
şvabilor colonelul Moeller, iar în al ungurilor avocatul Marton. Pentru
a pecetlui măreţia unirii Banatului, încă în această zi istorică, sosesc
în Timişoara, venind dinspre Arad, I. Brătianu, prim‑ministru, şi Ştefan
Cicio‑Pop, ministru în Consiliu Dirigent.“
Monografia lui Nicolae Ilieşiu a fost retipărită în anul 2003 de
Fundaţia Timișoara ’89, sub îngrijirea lui Petru Ilieşu. Prefaţa îi aparţine
lui Victor Neumann, iar Addenda, dar şi o Notă asupra ediţiei sunt ale
istoricului Florin Medeleţ, cel care va semna şi textul luxosului albumul
Timişoara, apărut în anul 2004.
De la Nicolae Ilieşiu la Petru Ilieşu. Reîntregirea familiei

Petru Ilieşu, îngrijitorul ediţiei, născut în 1951 la Timişoara, termină
în 1978 Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara. Debut
editorial, Pastel H., Ed. Litera, 1977. Autoportret cu foxterrier, Ed. Litera,
1980, Camera de mercur, Ed. Albatros, 1982, Întrebare despre întoarcerea
acasă, Ed. Cartea Românească, 1985, Confesiune asupra labirintului, Ed.
Marineasa & Planetarium, 1995, România, Ed. Marineasa & Planetarium,
1996, Petru, Ed. Planetarium, 1997 etc. Posedă Diploma „Memorialul
Revoluţiei“, pentru jurnalism în slujba adevărului Revoluţiei din
decembrie 1989.
O bună situare a poetului (a fostului student al său) aparţine
profesorului Marcel Pop-Corniş:
„Petru Ilieşu reprezintă mai dramatic şi mai elocvent decât oricare
alt poet pe care‑l ştiu destinul răzbaterii (breşa, spărtura) generaţiei
anilor ’80. Insurgenţa, absenţa compromisurilor, intransigenţa şi ades
autointerogaţia au făcut ca această generaţie să se manifeste împotriva
obstacolelor regimului neo‑stalinist al lui Ceauşescu răscumpărând,
compensând concis imaginaţia culturală şi literară în România.“ (Prefaţa
la volumul România, 1996). Să mai adăugăm din prezentarea pe care i‑o
face Johanna Weltenbach-Marcu în volumul România. Post scriptum,
Planetarium & Brumar, 1999, p. 58: „Acţiunile sale de protest ating
apogeul într‑un poem Scrisoare deschisă despre fratele meu, domnului
Gorbaciov, poem scris (şi citit) la Radio Europa Liberă chiar în primele
zile ale Revoluţiei din 1989… Indirect, prin poemul său, şi direct, prin
prezenţa în stradă, Ilieşu a avut un mare impact în tumultul Revoluţiei
din 1989, impact care a început în Timişoara, în 16 decembrie… Luni, 18
decembrie, la Bucureşti, Ilieşu a încercat un apel internaţional. (…) La
21 decembrie, ora 14, el este arestat la Bucureşti de serviciul de filaj al
Securităţii, împreună cu un alt scriitor, Nicolae Prelipceanu…“
Participarea lui Petru Ilieşu la opoziţia anticeauşistă, la Revoluţia
din decembrie 1989 exprimă limpede o istorie: o istorie care integrează/
ilustrează transformările spiritului timişorean. Devenirea politico‑isto-
rică a unei familii se realizează sub semnul unei identităţi noi.
Prefaţa lui Petru Ilieşu la monografia lui Nicolae Ilieşiu este,
deopotrivă, poem şi confesiune, ilustrare şi prelungire a muncii de editor
al unei cărţi patetic‑documentare, dacă ne amintim şi de anul apariţiei.
Asistăm la o adevărată reîntregire a familiei de cărturari:
„Ș‑apoi e timpul acestei cărţi şi al gândului la relaţia sufletească

pe care cineva o are cu un spaţiu unde i‑a fost dat să trăiască o bună
bucată de vreme, relaţie atât de intimă, încât îşi poate permite să aibă
chiar şi simţiri contradictorii: senzaţia ocrotitoare, confortul pe care îl
dă familiaritatea, obişnuinţa, cunoaşterea împăcată a locului; bucuria
unor calme descoperiri neaşteptate, îndeosebi îndreptându‑te spre
seară, când te opreşti o clipă în lumina licăritoare a unui ceremonial
arhitectonic de străzi, atunci văzute parcă pentru întâia dată…, precum
şi tulburătorul amestec de întristare, frustrare şi nelinişte la gândul că
acest oraş „al tău“ nu are nimic din vraja vreunei Veneţii ori Amsterdam,
Brugge ori Singapore, ori cea plină de arome Casablancă, ori Praga cea
de aur; că, în schimb, în jur dospeşte cenuşiul uscăcios şi şters, banal şi
comun al câmpiei, că iernile sunt cenuşii, amorţitoare şi purtătoare de
însingurare, că destinul ţinutului e ades rânduit de personaje tranzitorii,
lipsite de viziune, iluminare şi foc interior, cu care să însufleţească locul;
că vezi oraşul violat de anonimatul unor construcţii înghesuite. (…) şi
totuşi, totuşi…“
Totuşi, nu se poate ca o carte despre Timişoara să fie inaugurată
de această viziune sumbră — una din viziunile negre care domină poe-
mele dure, violent contestatare ale lui Petru Ilieşu. (Discursurile exaspe-
rate ale poetului se prelungesc şi după 1989, ca în această România (O
pastişă după Ginsberg): „România ţi‑am dat totul şi acum nu mai sunt
nimic/ România am în buzunar patru mii şi două sute de lei/ — Ianuarie
17, 1995/ Cam atât valorează trecutul şi prezentul meu metafizic.// Sunt
sătul de propria‑mi minte şi imaginaţie.// România când vom înceta
înţeleptul nostru canibalism?/ Poţi să te speli pe cap cu victoria‑ţi
postrevoluţionară./ Revoluţia a fost una, iar postrevoluţia/ este altceva./
Postrevoluţia este o cutie de conserve care zăngăne,/ O cacealma cu
lumpeni revoluţionari şi lichele parvenite.“)
Şi adaugă poetul Petru Ilieşu, pentru a nu altera imaginile oraşului,
aşa cum s‑au împlinit ele în timpul poetului:
„… încuviinţăm că mai există încă o Timişoară, poate cea mai de preţ
pentru noi, miraculoasă, plăsmuitoare, cea care apare în minte atunci
când ne lăsăm în voia nostalgiei; cea dincolo de realitatea nemijlocită,
cea dincolo de radiaţia celui născut aici şi purtător al unor galaxii de
amintiri legate de viaţa locului, care loc stă topit în viaţa proprie, care
s‑a topit în viaţa oraşului; poate însuşi colţul nostru de imaginat paradis
ori de amară penitenţă; pentru că, altfel, dincolo de Timişoara, în esenţă
218
şi în eternitate, fiecare dintre noi este, aşa cum spune un proverb arab:
„nici de la Răsărit, nici de la Apus, nici din pământ, nici din mare… locul
meu este cel fără de loc, urma mea cea fără de urmă.“
Poeţii timişoreni care au trăit intens momentul revoluţionar 1989
(Claudiu Iordache, Ion Monoran, Nicolae Bădilescu) parcurg aceleaşi
itinerarii ale exasperării, ale speranţei şi ale deziluziei.
VI. Revoltaţii Banatului şi ai
Europei Centrale
Ion Stoia‑Udrea, Virgil Birou, Petru Sfetca,

Petre P. Bellu, Al. Jebeleanu, Petru Vintilă.
Franyó Zoltán, Franz Liebhard, Méliusz József.
Aktionsgruppe Banat. Herta Müller
Ion Stoia‑Udrea (1901–1977)

Biografia unui lider de odinioară. Ion Stoia‑Udrea (28.12.1901,
Greoni, Timiş–14.10.1977, Greoni, Timiş). Poet şi traducător. Este fiul lui
Ion Stoia‑Udrea şi al Elenei, ţărani. Face clase primare la Greoni, apoi
liceu, la Biserica Albă, Braşov, şi Lugoj, unde îşi dă bacalaureatul. Între
1920 şi 1924 face câţiva ani la Politehnică, apoi Literele şi filosofia la
Bucureşti. În 1924 e alături de Pârvan pe şantierul arheologic de la
Caliacra, funcţionând ca profesor la gimnaziul de la Balcic (1924–1925).
În 1924, o călătorie pe Mediterana îi prilejuieşte întâlnirea cu Jim Hayford,
care îl pune în contact cu poezia negrilor americani. În 1924–1925
este profesor la liceul din Oraviţa. Între 1927 şi 1930 cercetează istoria
Banatului în arhivele imperiale de la Viena. În aceeaşi perioadă face stu‑
dii intermitente de actorie şi regie la Berlin şi München. În 1930 e adus
de Sever Bocu la ziarul „Vestul“, unde rămâne până în 1931. Pleacă de
la „Vestul“ ca să înfiinţeze, la 24 mai 1932, propria revistă, „Vrerea“,
care va deveni cea mai importantă publicaţie culturală timişoreană din
perioada interbelică. E ales în comitetul provizoriu al Ligii Împotriva
Războiului, sub egida căreia se desfăşoară la Timişoara câteva acţiuni
cu ecou notabil. În 1932 e cercetat pentru activitate subversivă. Despre

mizeria acestor ani e vorba în scrisorile către Virgil Birou: e, evident, o
mizerie care îl radicalizează. (1)
În 1937, revista este suspendată: în acelaşi an, scriitorul va înfiinţa
Casa de Editură şi Corporaj Artistic „Vrerea“. Aici apare excelenta
antologie 11 poeţi bănăţeni, prima propunere calificată a unei imagini a
Banatului literar, care ilustrează, poate, cel mai bine, calităţile de mentor
ale poetului. Selecţia, prezentările, reperele bibliografice pun în valoare
exigenţele unei literaturi validabile într‑un timp ruinat de amatorismul
provincial. În 1945, scriitorul revine în actualitate prin articole risipite în
publicaţiile timişorene, dar şi prin noua serie a revistei „Vrerea“. Revista
e desfiinţată în 1948, în 1949, scriitorul este arestat. Este un „tovarăş de
drum“ inconvenabil? Încercase să‑şi tragă pe sfoară şefii? În 1950 iese
din închisoare stabilindu‑se la Greoni, apoi la Timişoara şi, din nou, la
Greoni. Din 1967 activează în cadrul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara.
Colaborează cu versuri, nuvele istorice, studii privind istoria
Banatului la „Vrerea“, „Luceafărul“ (Arad), „Societatea de mâine“,
„Vestul“, iar după război la „Lupta patriotică“ (Timişoara), „Luptătorul
bănăţean“, „Orizont“, „Steaua“, „Tribuna“, „Semenicul“ (Reşiţa).
Debutează cu volumul Chemări (1926), pendulând apoi între
poezie, traduceri şi studii de istorie a Banatului. Opera lui este, mai întâi,
a unui animator. Autor de reviste, de antologii, de societăţi culturale,
de ghiduri turistice, lider eficient într‑o Timişoară cosmopolită, el
nu şi‑a adunat niciodată nici poeziile proprii şi nici traducerile, nici
nuvelele şi nici fragmentele de roman istoric într‑un volum. De altfel,
romanele, poemele, „epopeile“ au rămas în stadiul de fragment — de
proiect. Scriitorul nu a finalizat niciodată nimic, deşi, din explicaţiile din
„Vrerea“, ne‑am putea imagina direcţia pe care ar fi putut să o urmeze
constructorul.
Om de stânga, prieten cu Ernst Toller (din care traduce Cartea
rândunelelor), Stoia‑Udrea aparţine, ca poet, stângii expresioniste
central-europene. Cântecul Uzinei („Vrerea“, ianuarie–februarie şi
martie–aprilie 1935), poem ce ar fi trebuit să devină Cartea Uzinei, stă sub
influenţa poeziei sociale a lui Aron Cotruş. Imaginile uzinei tentaculare,
ale oraşului muncitoresc au forţă, modelele nu sunt dizolvante, dar
versurile curg (uneori) silnic, lăsând impresia de producţie ocazională. Și
traducătorul e subordonat omului de acţiune, jurnalistului mobilizat de
o acţiune de asanare socială. Proiectele de traducere din Walt Whitman,
ca şi traducerile din poezia negrilor americani (Negrii sub zgârie nori,
Revoltaţii Banatului şi ai Europei Centrale 221
1942) evocă, în preajma şi în timpul războiului, opţiuni clare, nelipsite

de tăiş polemic, pentru democraţie. Poemul Veacul de foc, publicat în
noua serie a „Vrerii“ (1945), se hrăneşte din acelaşi spirit utopizant care
anima stânga intelectuală românească după război. Element coagulant
al mişcării literare bănăţene. Ion Stoia-Udrea a stimulat ieşirea din
provincialism prin acţiuni decise, între care cea mai importantă a fost
adeziunea la scrisoarea către Lovinescu a cerchiştilor. Legat de Virgil
Birou şi Romul Ladea printr‑o prietenie memorabilă, el a definit, alături
de aceştia, un timp al emancipării bănăţene.
În 1945, Stoia-Udrea trăieşte avântul aşezării într‑o nouă lume —

şi semnează, alături de prieteni literaţi, manifeste. La noua serie din
„Vrerea“, alianţa cu cerchiştii pare salutară: literatura română trebuie
să‑şi găsească un drum nou. Revistele i‑au reprodus mereu Balada
vechilor curtizani, parafrază villonescă, dar şi mărturie de fidelitate
cerchistă. În 1950 e arestat, dar nu pentru multă vreme; are prieteni
puternici care îl salvează. Cum dosarele Stoia‑Udrea n‑au ieşit încă la
lumină, e greu să scriem dacă închisoarea este cauzată de rivalităţile
politice locale sau de vreo afacere în care stilul excesiv al literatului
a iritat liderii comunişti. La ieşirea din închisoare, Mitropolitul Vasile
Lăzărescu, cel care a tradus Max Scheler, cel care a dat o mână de
ajutor atâtor intelectuali (scrisorile lui Victor Iancu către Aurel Buteanu
sunt elocvente), voia să întemeieze, la Timişoara, Mitropolia Banatului.
Cum orice Mitropolie îşi sprijină temelia pe faptele unui sfânt, nu poate
descoperi el, istoricul, atotştiutorul aşezat atâta vreme prin şcolile de la
Viena şi München, documente care să vorbească (pe larg) despre viaţa
şi minunile Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş?
Nici vorbă că se poate: aşa că poetul produce, retras în satul său
natal, un şir de documente care arată că, pe vremea turcilor, Banatul
nu avusese un mitropolit, ci vreo cinci. Că Sfântul Iosif cel Nou nu a
făcut o minune, ci foarte multe, pe care primul cronicar al Banatului le‑a
consemnat cu evlavie. Manuscrisul lui Damaschin Udra şi Iromonaca
Ion, Pomelnicu alu Metropoliţi şi episcopi din scamnele Severinului la
Vodiţa şi Meedia şi din Temisvara şi tiot Paşalâcul şi toată ţara Bănatului
ce(or) fost şi mai este în aceste ţinuturi dă… la pohtirea Presfinţi(ei)
(Sale) Gherasie episcopia alu Caransăbeş ani 1696, mai arată că Banatul
a avut, în secolul al şaptesprezecelea, un cronicar extraordinar, poate
chiar strămoş al poetului Udrea. Ceea ce n‑a reuşit să facă poetul şi
jurnalistul, a reuşit să facă strămoşul său! Primul cronicar bănăţean
nu e Nicolae Stoica de Haţeg, prima cronică a Banatului nu e scrisă la

începutul secolului al XIX‑lea, ci la sfârşitul secolului al XVII-lea! Aşa e
logic. După ce Caransebeşul a dat Palia de la Orăştie (măcar o parte din
ea), nu era firesc ca oraşul lui Efrem Zăcan să‑l dea şi pe primul cronicar
al Banatului? Istoria trebuie corectată cu iubire — nu trebuie lăsată să‑şi
facă de cap. Dacă istoriografia românească nu a fost revoluţionată de
Ion Stoia‑Udrea, va fi transformată din temelii de strămoşul său.
… Şi ce mai scrie ilustrul Damaschin Udra, dascăl mare la şcoala
gramaticească din Caransebeş? Învăţatul istoric Gheorghe Cotoşman,
care a publicat un şir de broşuri despre trecutul bisericii bănăţene, abia
aştepta aceste veşti teribile: descoperirile i se par cu adevărat miracu-
loase, aşa că va scrie, în numărul festiv al revistei „Mitropolia Banatu
lui“ — cel care aniversează zece ani de la restaurarea Mitropoliei —, un
studiu triumfal. Banatul e încă o dată primul, iar Mitropolia Banatului tre-
buie să se bucure de toate întâietăţile, fiindcă ea este întâia a românilor:
„La acest popas aniversar, de epocală importanţă pentru toată
suflarea românilor ortodocşi din partea de vest a ţării, cuvine‑se cu
bine‑se să facem câteva reflecţii de ordin religios‑istoric, cu concluziile
care se impun./ Pe baza inscripţiilor, a actelor şi documentelor inedite,
neutilizate şi total ignorate până acum, ne simţim îndemnaţi a veni cu o
seamă de lămuriri. Întâi, o lămurire privitoare cu semnificaţia numărului
III, ce ar trebui adaus la numele Înalt Prea Sfinţiei Sale; în al doilea
rând, cu privire la întinderea teritoriului de jurisdicţie şi, în cele din urmă,
drept corolar, îndreptăţirea Mitropolitului Banatului la locul ce i se cu-
vine, luând drept criteriul întâietăţii principiul vechimii scaunului.“ (2)
Retras la Greoni, Stoia‑Udrea moare în octombrie 1977, „după o
lungă şi grea agonie“. Numai neobişnuitele accidente ale senectuţii l‑au
împiedicat să descopere, în secolul al şaptesprezecelea al Banatului,
încă vreo câţiva mitropoliţi, cronicari, istorici răsfiraţi prin crengile, tot
mai rămuroase, ale arborelui său genealogic.
Note
(1) O scrisoare din 23 decembrie 1933 a lui Stoia‑Udrea către Virgil Birou arată
felul în care cei doi prieteni cuceresc Timişoara:
„Nu te speria de mizerie. Ţi‑o spun din nou: ai făcut foarte rău că nu ai rămas
în Timişoara. În iarna lui 1931–1932 nu am avut nici un leu câştig, nici prieteni, nici
nimic. La un ger de –20 grade, şi eu am stat fără locuinţă, am dormit în sala de

aşteptare a gării Domniţa Elena. N‑am plecat însă din Timişoara. Şi am răzbit… …
Până atunci, nu uita că, la 15 ianuarie deja, va apărea «Vrerea» şi cu numele tău
pe copertă!“ (Vezi Scrisori către Virgil Birou, volum apărut sub egida Bibliotecii
Judeţene Timiş. Selecţia textelor, note, cronologie, postfaţă: Aquilina Birăescu şi
Diana Zărie, Ed. Marineasa, 2003, p. 28.)
(2) Vezi „Mitropolia Banatului“, organ oficial al Arhiepiscopiei Timişoarei şi Ca‑
ransebeşului şi al Episcopiei Aradului, Anul VIII, nr. 7–8–9, august–septembrie 1958,
p. 137, dar şi volumul scris de Iconom stavrofor Dr. Gh. Cotoşman, Vicar arhiepisco‑
pesc, Viaţa Sfântului Iosif cel Nou, Mitropolit al Timişorii şi a toată Ţara Banatului,
1650–1656. La tricentenarul morţii sale, Timişoara, 1956, volum care oferă şi nume‑
roase facsimile ale ultimelor creaţii ale scriitorului nostru. Dincolo de această eroa‑
re, din păcate perpetuată într‑o serie de cercetări privind istoria ţinutului, Dr. Gh.
Cotoşman este un istoric cu merite mari în cercetarea istoriei bisericeşti a Banatului.
Un masiv volum (Pr. Gheorghe Cotoşman, Bănăţenii şi episcopia Timişorii, apărut cu
binecuvântarea Î.P. Sale Patriarhului Dr. Miron Cristea, Preşedintele Consiliului de
Miniştri, Caransebeş, 1938, 401 p.) arată câtă energie a depus pentru buna aşeza‑
re a instituţiilor Banatului. Faptul că a avut încredere în „făcătura“ lui Stoia‑Udrea,
că a luat în serios nişte falsuri, pentru specialişti evidente, nu‑i ştirbeşte meritele.
S‑a luptat pentru episcopia Timişoarei — devenită destul de repede Mitropolie —
cu convingerea că slujeşte o cauză dreaptă.
Virgil Birou (1903–1968)

Înainte de a vorbi despre literatura celor originari din Timişoara
interbelică, ar trebui să vorbim despre imigraţia cărăşenilor. Dacă cei
veniţi din Muntenia sau din Ardeal vor părăsi repede oraşul, cărăşenii
rămân. Nu fără dificultăţi se stabilesc aici. Întâi, Stoia‑Udrea, apoi, Virgil
Birou, Romul Ladea, Nicolae Ivan, Gh. Ciorman, Coriolan Drăgulescu.
Oameni şi locuri din Căraş, apărută în 1940, la Editura Astrei Bănăţene,
ţine de vremea reportajului: fragmente ar putea figura în orice antolo-
gie a reportajului românesc. Cartea e un ghid, o invitaţie la călătorie. Pe
Virgil Birou îl interesează totul în această lume care îşi ajunge sieşi:
lumea Caraşului.
Camil Petrescu, Cora Irineu, G. Călinescu, Liviu Rebreanu, chiar
Lucian Blaga descindeau în Banat ca într‑o ţară străină, încercând a oferi
imaginea unui ţinut cvasiexotic. Virgil Birou repetă, două decenii mai
târziu, tentativa. Din interior. E om al locului. Şi întreg şirul de explicaţii
blânde, patetice, ditirambice, stângace, mai adânci sau mai superficiale
încearcă a îmblânzi dureroasa obsesie a intelectualului bănăţean din
perioada interbelică: aceea a nesemnificativei prezenţe culturale în

viaţa ţării. Oameni şi locuri din Căraş trebuia să fie o investigaţie multiplă,
care să poată da prilejul unor generalizări de acest gen:
„Cum e regiunea, aşa e şi omul. La vedere sumară, nu spune
mare lucru. Dar, făcându‑l să‑şi trăiască frământările, va descoperi un
exuberant caleidoscop de calităţi. Vom desprinde din privirea lui lică-
rirea unui bizar amalgam de conştiinţă de sine şi nepăsare, o ciudată
împerechere de spirit critic şi de sentimentalism, de minte şmecheră
şi bonomie. Dacă spiritul critic l‑a dezvoltat până la satiră, aceasta o
face faţă de sine în aceeaşi măsură ca şi faţă de lumea înconjurătoare.
Mozaicul întreg se compune într‑o rezultantă aproape de cel mai veritabil
donquijotism. Toate acestea nu sub masca supărătoare a unei ipostaze
de circumstanţă, ci spontan şi natural, toate defectele fiind elementele
organice ale unei firi simple şi sincere.“
Structura cărţii e apăsat didactică; cum publicul larg e un necunos‑
cător în materie, autorul vrea să‑l edifice, în câteva lecţii, asupra pro‑
blemei; vrea să explice totul, într‑un curs intensiv în care se perindă la
catedră istoricul, geograful, antropologul, economistul.
Cu două secole în urmă, Virgil Birou ar fi fost un cronicar, începând
cu facerea lumii și încheind cu istoria gintei sale. Oamenii trăiesc aici de
la începutul lumii, spune autorul, fără a fi pervertiţi de civilizaţia agre-
sivă: ei păstrează ritualuri străvechi, din alte locuri pierdute. Excelente
prezentări monografice sunt consacrate Oraviţei şi Aninei, repere ale
scrisului său. O seamă de pagini prozatorul le va transfera în Lume
fără cer. Om de ştiinţă, Virgil Birou e preocupat mereu de ziua în care
„comorile vor fi puse în lumină“.
Există o carte a Almăjului, pe care Virgil Birou (cum, mai târziu,
alţi critici din Banat) ar vrea să o scoată la lumină, pe care o citează cu
admiraţie: Ard luminile‑n Vitol de Ilie Ienea. Cartea, pentru care Virgil
Birou anatemizează criticii, nu merita generozitatea pledoariei, aşa cum
o merita această parte abandonată a Banatului, Almăjul. Nu trecem cu
vederea că utopia lui Ilie Ienea a atins o coardă sensibilă: om de ştiinţă,
Virgil Birou este preocupat de ziua de mâine, în care comorile vor fi
puse în lumină. Prima etapă a scrisului este de prospectare. Lucrările de
mai târziu (Istoria mineritului în Banat, Peşterile din Banat) vor încerca
să dubleze opera literară cu una ştiinţifică. Lumea întunericului trebuie
sondată sistematic, comorile noului teritoriu românesc trebuie aduse
la lumină prin toate mijloacele posibile. Reportajul urmăreşte o acţiune
eficientă. Plângerile scriitorului, cu unele derive poetice, nu sunt prea

depărtate de cele din România pitorească a lui Vlahuţă. Opul nu este
un Banat pitoresc, ci o carte vie, deopotrivă istorie, geografie, ghid
turistic şi sentimental. Spre deosebire de alte reportaje închinate locului,
cartea are ogoliul gestului inaugural: conversaţie între cei trei — Birou,
Stoia-Udrea şi Romul Ladea — pare a avea un rost magic. Ei, cei trei, ar
putea învia/modela această lume atât de nefericită.
Crucile de piatră de pe Valea Caraşului, Timişoara, 1941, pleacă pe
acest itinerar bine tăiat. „Am înseilat cele cuprinse în lucrarea de faţă
pentru a nu lăsa pieirei rămăşiţele unei arte poporale româneşti…
cu strămoşi a căror operă a remarcat‑o Griselini pe la 1774…/ Credem
că am deschis o uşiţă nouă încercărilor întreprinse pentru sondarea
sufletului poporan bănăţean…“
Punct de reper este satul naratorului, căruia autorul îi face
monografia. Autobiografia este gravă: nicio deraiere lacrimogenă nu
umbreşte discursurile senine ale autorului. Cimitirul exprimă o lume,
crucile de piatră, şi opţiuni estetice. Rezumate ale lumii, modele, sinteze.
Convins că Banatul este marginalizat, Virgil Birou vrea să docu-
menteze, să ilustreze. Cele două cărţi sunt însoţite de „fotografii
originale făcute de autor“, şi ele menite a nu lăsa vreun dubiu asupra
spuselor acestuia. Fotograful‑artist îl însoţeşte pe scriitor, îl struneşte,
îl temperează. Exemplul portretistului Ladea nu e departe (uneori,
aceleaşi personaje — vezi Iancu Bobu — le slujesc ca model).
Oameni şi locuri din Căraş apare într‑o epocă de ofensivă a
reportajului artistic. Ţări de piatră, de foc şi de pământ a lui Geo Bogza îl
va fi stimulat pe Birou, după cum numeroasele prospecte turistice
(fiindcă în anii treizeci industria turistică ia avânt) vor încerca să de-
monstreze că, dacă Banatul nu mai rămâne „fruncea“, poate revendica
anumite întâietăţi.
Cărţi independente, de intens travaliu explicativ, cumulând amin-
tiri, repere, confruntări, dar şi multe documente, ele aparţin întâi cerce-
tătorului: sentimental, cu talent literar, capabil de digresiuni sentimen-
tale. Crucile de piatră… este un eseu de factura lui Pseudokinegetikos.
Lume fără cer, manifest regionalist, este, întâi, un roman bine

clădit din blocuri inginereşte tăiate. Părţile se leagă trainic, şi aceste
legături arată că inginerul a studiat temeinic lecţia constructorilor
romanului. Aşadar, scriitorul îşi împarte romanul în cinci capitole, dintre
care primul şi ultimul (Vreau să trăiesc, În lumea noastră nu avem cer)

vor fi fost, iniţial, prolog şi epilog. De fapt, asta şi sunt, întrebările/
proiectele importante ale romancierului rezolvându‑se în celelalte:
Orbecăim în întuneric, Ghiorghi Raţă face Răvoluţie, Lumina nu vine nici
acum. Capitolul al treilea, cel în care Ghiorghi Raţă face Răvuluţie, ţine
cumpăna acestei cărţi lipsite de rafinament; operă „barbară“, vorbind
despre ţinuturi aflate la margini de lume şi de Imperiu, locuri de exil
pentru funţionarii înalţi ai Vienei şi, mai târziu, ai României întregite. Aşa
cum axa romanului este revoluţia lui Ghiorghi Raţă, axa în jurul căreia se
desfăşoară istoria locului este Primul Război Mondial. Prologul vorbeşte
despre participarea la război a ţăranilor bănăţeni şi despre stilul de a se
sustrage recrutărilor. Fiindcă minerii sunt scutiţi de armată, Pavel Toc,
ţăran din Socolari, devine miner.
Avatarurile în căutarea scutirii îi dau prilejul autorului să facă
topografie. Oraviţa e descrisă încă o dată, dar accentele cad acum asupra
ţăranilor din împrejurimi. Detaliile etnografice sunt puse în valoare de
„ticvănenţii“ naratorului:
„Strada, pe toată lăţimea ei, era plină de trăsuri, vameşul de la
primărie avea de lucru. Erau ticvănenţi cu iancăre vânăte şi cu ciorapi
de lână negri, goruieni cu păclii albe, văleni, mârcinenţi şi vrănenţi, cu
clăbeţele lor mici, îndesate pe ochi, care aduceau vite îngrăşate. Oameni,
vehicole şi animale se îngrămădeau într‑o forfoteală neîntreruptă; pe
uliţa Răchitovei, care se vărsa în strada principală… veneau căruţele
fără de sfârşit.“
Romanul începe în stilul lui Reymont sau al lui Rebreanu, cu
geografii sentimentale. Indicarea insistentă a traseelor, a itinerariilor, a
„neamurilor“, a triburilor dă textului un aer cvasiexotic:
„Vremea umbla pe la Blagoveştenii… (…) Soarele călduţ a pornit
în câteva zile ogaşele şi a scos vietăţile de prin bârloguri. Cei de la oraş
erau palizi, pomeţii scoşi trădau mizeriile prin care au trecut. Se clătinau
de atâta lumină. Primeau însă bucuroşi ţigăncile din Ciclova, care veneau
cu ghiocei şi îmbiau cu ochi lucitori laptele de capră adus în doniţe de
tinichea.“
Una dintre supratemele romanului ar fi înfruntarea dintre „natură“
şi „societate“: societatea care îşi propune ordonarea ei. Societatea
creează o lume fără cer: ea silueşte şi degradează. Există, în scrisul
lui Virgil Birou, o coastă de sămănătorist întârziat care sugerează
supremaţia Gemeinschaft‑ului. Uneori, ca în finalul prologului, o explică
astfel, într‑o sociogramă curentă:
„Ochii moşului se umeziră când se gândi că va fi silit să bage în ocnă

flăcăul acesta ca bradul, să sape cărbune şi să nu vadă lumea şi soarele,
îngropat în pământ ca o cârtiţă.“
În cea mai autentică tradiţie naturalistă, autorul analizează
impactul cu mina: reacţia fiziologică îl aduce la stadiul de animal. Omul
adus la nivelul instinctelor, al reacţiilor primare, bruta, dar şi abrutizatul
îl preocupă mai mult pe Virgil Birou decât reflecţia. În Oameni şi locuri
din Caraş scriitorul fotografia „primitivul“, adică personajul necorupt de
civilizaţie — îndreptăţind presupunerea că personajul îi era familiar.
Lume fără cer este o carte a primitivilor — a instinctualilor. A sub-
teranei. Gorbojemsky bate, ucide, violează, mânat fiind de un suflu
demonic. El trebuie să ispăşească o alcătuire umană nefericită, un rău
al firii. E un damnat.
Există în această carte, în care lumea instinctelor („fără cer!“) se
manifestă brutal, momente ale naturilor dezlănţuite; cel mai spectaculos
este acela al „răvuluţiei“ lui Ghiorghi Raţă. Răvuluţia e un chef dezlănţuit,
un chef, o orgie consumată în munţii Oraviţei, între ţigani. Fiinţe ale
naturii, ţiganii îi contaminează pe cei doi eroi ai cărţii, oameni gospodari,
Ghiorghi Raţă şi Pavel Toc. Focuri, împerecheri animalice, beţii, urlete
trădează forţe iraţionale ce pot să izbucnească în miezul pădurii, în
acest spaţiu al sărbătorii rrome. Între personaje există firi sanguinare,
provocatoare, ce, negând ordinea lumii, stârnesc adevărate cataclisme.
Altfel, în această lume extrem‑provincială, teritoriu al exilului, e firesc să
existe şi variantele locale ale Doamnei Bovary. Ghid sentimental sunt, în
Lume fără cer, romanele lui Ohnet. Lectura devine un drog pentru cititorul
(„cititoarea“) primelor decenii ale veacului. Dacă prozatorul putea găsi
o sursă documentară, ea ar fi putut să fie Galeria intelectualilor din Banat
şi Crişana, alcătuită în anii treizeci de Victor Aga. Intelectualii din Banat
şi Crişana sunt prezentaţi în cel mai respectuos stil cu putinţă. Aproape
invariabil doamna se ocupă cu „lucrul de mână şi cu cetitul“. Lucrul de
mână poate fi înlocuit cu altele, în niciun caz cetitul: cetitul e mereu
operaţie predilectă. Faptul că doamna Bartoş, Mme Bovary a lui Virgil
Birou, îl citeşte pe Ohnet, cu vreo două decenii înainte de doamnele lui
Victor Aga, nu înseamnă că scriitorul nu descoperise modelul în imediata
sa apropiere. Negând romanul sentimental în numele romanului social,
romanul‑drog în numele romanului‑cercetare, scriitorul nu afirmă doar o
structură conservatoare, ci şi un scepticism uşor amuzat.
Carte a unui oraş (care oglindeşte/defineşte agonia unui Impe-

riu), carte a unei colectivităţi proletare (aflată, după război, în pragul
exploziei), carte a unor destine individuale care particularizează
maladiile unui timp şi ale unui spaţiu istoric, Lume fără cer este un roman
inaugural, care vrea să fixeze identitatea unei regiuni abandonate.
Fără a apela prea mult la detaliul etnografic, Virgil Birou reuşeşte să
cuprindă atmosfera locurilor din jurul Oraviţei. Trădând şcoala lui Gusti,
„metoda“, cartea lui Birou este primul roman al migraţiei spre centrele
industriale. (1)
Chiar dacă „adevăratul Banat“ era numai în Căraş, Banatul cultural,

cel care trebuia să pună în acord „năzuinţele“ şi realizările, era Timişoara.
Strămutare simptomatică: Virgil Birou, Romul Ladea, Ion Stoia‑Udrea îşi
vor continua acţiunea culturală aici. Acţiunea culturală a lui Stoia‑Udrea
şi Virgil Birou trebuia să pregătească terenul pentru mişcarea culturală
a momentului: legendarul „trifoi“ cărăşan va reprezenta, în Timişoara,
fermentul unei mişcări spirituale vii. Conducător al Asociaţiei Scriito-
rilor din Banat, publicist energic, organizator de expoziţii, Virgil Birou se
strămută într‑o lume care se defineşte, tot mai des, ca lume a cărţii. Prima
sa mare acţiune trebuia să depăşească provincialismul, tradiţionalismul
îngust, fără şanse de ieşire în cultura majoră — evident naţională. Dacă
antologia lui Stoia‑Udrea, 11 poeţi bănăţeni (1942), sugera capacitatea
unor instituţii de a da viaţă unor idei, Poezia nouă bănăţeană (1944)
trebuia să‑i afirme pe cei care se vor integra, cu succes, în cultura
naţională.
De mare interes este studiul introductiv al lui Virgil Birou, inteli-
gentă şi lipsită de prejudecăţi recapitulare a „problemelor esenţiale“
ale literaturii Banatului. Limpeziri este o scurtă istorie a poeziei bănă-
ţene, ceremonioasă (se înregistrează tot), dar necruţătoare. Comen-
tariul nu e ca altădată, mieros, ci operează necesarele excluderi.
Dacă literatura locului e încă dependentă de modelul folcloric, poezia
folclorizantă nu face o literatură, scrie prefaţatorul, distaţându‑se de
autori locali ca Mihai Novac, Romul Fabian, Dorian Grozdan, Grigore
Popiţi sau Grigore Bugarin. Virgil Birou mai crede că literatura dialectală
reprezintă nu o formulă estetică, ci o fundatură:
„Opera aceasta puţină, şi numai în parte fructuoasă, poate să
măgulească anumite ambiţii şi orgolii de ordin local, însă, prin artifi-
cialitatea ei, prin tendenţiozitate şi prin ermetismul dialectal exagerat,
rămâne să demonstreze încă o dată splendidul patriotism bănăţean.“
Subliniiind excepţiile (puţine şi oricum nesemnificative), Virgil

Birou analizează, fără false iluzii, cauzele încetei emancipări culturale a
Banatului:
„Cea dintâi (cauză, n.n., C.U.) este de ordin psihologic. După
Unire, centrul de greutate al provinciei se mută la Timişoara, care, smul‑
să aproape 200 de ani românităţii sale…, între timp a devenit atât de xe‑
nofilă şi de refractară. Aici totul a trebuit să se ia de la început, în timp ce
vechile centre culturale bănăţene, Lugojul lui Ion Popovici‑Bănăţeanul,
al lui Victor Vlad Delamarina, al lui Brediceanu şi al lui Branişte, Caranse‑
beşul, cu amintirea lui Nicolae Stoica de Haţeg şi a lui Patriciu Dragalina,
şi Valea Caraşului, de unde au pornit Paul Iorgovici, Damaschin Bojincă şi
Nicolae Tincu‑Velea, Oraviţa primului teatru din ţară sunt condamnate la
trăirea unui rol subordonat. Se întrerupe astfel o tradiţie culturală care
poate duce până la Palia de la Orăştie…“
Succesul lirismului folclorizant, al poeziei dialectale, dezinteresul
pentru integrarea literaturii „bănăţene“ între valorile naţionale, lipsa
spiritului critic sunt aruncate de Birou „în spinarea veneticilor“, care
„dau întâietate preocupărilor de ordin utilitarist“. Venetici nu sunt
alogenii, ci chiar „ai noştri“: oltenii, moldovenii, muntenii care s‑au fixat
în Banat.
Se ascunde în această analiză rece — în această repede ucisă
jelanie — şi un început de confesiune. Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor
nu putea să nu consemneze tristeţile confraţilor şi ale înaintaşilor. Şi,
după ce arată cum absenţa unei instituţii (Universitatea) care ar fi putut
să creeze un climat cultural favorabil spiritului critic şi‑a avut o vină
majoră, Virgil Birou declară:
„Istoria e de vină şi Geografia. Banatul aproape întotdeauna a
trebuit singur să‑şi poarte luptele cu duşmanii săi specifici.“
După analizele lui Blaga şi Călinescu, „specificul bănăţean“ nu
şi‑a descoperit comentator mai avizat. În anul de graţie 1944 trebuie
să avem în vedere şirul de implicaţii polemice. Nu mai puţin, e cazul să
observăm că ele sunt activate de o mâhnire adâncă. Patriot local, Virgil
Birou observă că oficialitatea e indiferentă faţă de problema culturală,
că oraşul cel mai important din Banat este ostil culturii.
E momentul să numim contextul istoric: România este amputată.
În 1940, Emil Giurgiuca tipăreşte — nu mai e nevoie să consemnăm
rostul ei — antologia Poeţii tineri ardeleni, faţă de care detaşarea este
dureroasă:
„Nu ne‑am ocupat de poeţii bănăţeni, pentru a nu fi siliţi să for-

ţăm cadrul organic al mişcării literare ardeleneşti.“ La Timişoara sunt
strămutate instituţii din Ardealul ocupat. (2) Cum problema ardeleană
este la ordinea zilei, este firesc ca Banatul să‑şi analizeze statul propriu:
„Din începuturi, scriitorul bănăţean a fost, totodată, şi luptător
politic, care şi‑a împlinit viaţa — adesea prin sacrificarea ei — în lupta
pentru eliberarea Banatului. Tradiţia aceasta s‑a prelungit ca un atavism
până în zilele noastre… S‑a produs în felul acesta o inevitabilă contopire
de planuri, cel etnic şi cel patriotic confundându‑se cu cel estetic,
de multe ori în detrimentul celui din urmă.“ După această tăietură
maioresciană, Virgil Birou poate să exclame:
„Dar Banatul ultimilor ani a izbândit!“
Cele patru nume pe care le propune Birou în vremuri de grea
cumpănă pot începe, crede mentorul, un drum nou. Prin Pavel P. Bellu,
Al. Jebeleanu, Petru Sfetca şi Petru Vintilă, Virgil Birou afirmă o iniţiativă
ce desparte literatura de azi a Banatului de trecutul ei.
Petru Sfetca (1919–1987)

Un poet rebel în Timişoara anilor ’40, Petru Sfetca este, la 25 de ani,
autorul a două plachete de versuri, Solii către lumină, 1940, şi Echinox,
1942, precum şi a unui volum de traduceri din Ungaretti. Va traduce mai
târziu din Montale şi Umberto Saba, graţie lui Silvio Guarnieri, italian
de stânga fixat, la începutul anilor ’40, la Timişoara. Va participa, într‑o
citabilă alianţă, la luptele Cercului Literar de la Sibiu: el este bătăiosul
redactor de la ziarul timişorean „Dacia“ care elogia modelul lovinescian.
Aderase în 1943, alături de Stoia‑Udrea, la Manifestul Cercului Literar
de la Sibiu. Fusese selectat, alături de Al. Jebeleanu, Pavel Bellu, Petru
Vintilă, în antologia din anul 1944 a lui Virgil Birou, Poezia nouă bănăţeană.
Ce mi se pare uimitor e că, într‑un interviu publicat de Petru Sfetca
în „Tribuna“, în 1966, (Doinaş îşi făcuse deja reintrarea triumfală în
literatură) autorul Mistreţului… nu‑şi aminteşte nimic de scriitorul
timişorean. Nici de bătăliile sale pentru Cerc. Şi nici de adeziunea din
1943. Şi nici de întâlnirile succesive cu poetul, şi el traducător harnic din
poezia germană şi italiană. Nu mai vrea să‑şi amintească. Iată‑l pe Doinaş
rezumând:
„Revista Cercului Literar a fost rodul efemer (au apărut doar opt
numere în 1945) al unei activităţi literare desfăşurate de un grup de
tineri scriitori, studenţi ai Universităţii din Sibiu: eseiştii Victor Iancu,

Ovidiu Drimba, Toma Ralet, Nicolae Balotă, criticii literari Cornel Regman
şi Eugen Todoran, prozatorul I.D. Sîrbu şi Deliu Petroiu, poeţii Radu
Stanca, Ioanichie Olteanu, la care mai târziu s‑au adăugat tinerii Radu
Enescu, Ovidiu Cotruş şi Dominic Stanca. Cenaclurile „Cercului Literar“
începuseră încă din1942, cele mai multe ţinându‑se în casa distinsului
profesor de literatură franceză Henri Jacquier.“
Nici în acolada directă vizând scrisoarea nu ni se spune nimic
de Stoia‑Udrea şi Petru Sfetca, de colaborările cerchiştilor la revista
„Vrerea“ (seria a treia): „Deoarece luasem atitudine împotriva litera-
turii şovine şi belicoase a timpului, afirmându‑ne ataşamentul faţă de
principiile estetice ale criticii lovinesciene, faţă de teoria culturii majore
a lui Lucian Blaga, respingând producţiile de serie ale unei orientări
culturale care promova un fals patriotism şi exalta spiritul războinic,
am fost numiţi «comuniştii din Sibiu», «trădătorii de neam», esteţi
etc.… La vremea sa, manifestul s‑a bucurat de aprecierea unor condeie
luminoase ca T. Arghezi, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Vladimir
Streinu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu ş.a. Scriitorii Eugen
Jebeleanu, în «Timpul», şi G. Ivaşcu, în «Vremea», au salutat acţiunea
noastră.“ (3) Eugen Jebeleanu, George Ivaşcu, dar nu Ion Stoia‑Udrea
şi Petru Sfetca. La începutul anilor patruzeci, Petru Sfetca era (doar?)
o autoritate locală. Sau cum va declara, în cadrul altui dialog, Nicolae
Mărgeanu:
„De fapt, eu ar trebui să te intervievez pe tine, şi nu invers, fiindcă
multă vreme raporturile noastre — până ce înaintarea fatală în vârstă
le‑a estompat şi egalizat — au fost de la magistru la discipol, în a doua
postură aflându‑mă, fireşte, eu… Poate că îţi aminteşti de acea zi din
toamna lui 1944, când, luându‑mi inima literalmente în dinţi, te‑am
căutat…“ (4)
Cu vagi ecouri din Bacovia şi Blaga, dar şi din Ungaretti, Saba sau
Montale, Petru Sfetca e, în anul de graţie 1945, autorul unor poeme
remarcabile prin economia mijloacelor, discreţie, lipsa afectării. El vrea
să fie un poet al pustei. Lirica peisajului şi a aşteptării îşi găseşte la Petru
Sfetca sisteme originale de figuraţie. Iată aceste Instantanee de toamnă
aşezate sub steag bacovian:
„Uriaşe ploi cad peste lume/ Şi se desfac din cer şi rămân:/ Peisajul
fără Stăpân/ Parcă le cheamă anume.// Nicio geană nu mai clipeşte/
În văzduhul obscur şi ciudat/ Şi pornim departe, departe/ Prin nevăzutele
ploi care ne‑au înecat…“
Dincolo de sonurile moderne ale lui Bacovia, Blaga, Pillat, Arghezi,

pot fi regăsiţi Rilke, Novalis, din care scriitorul va traduce cu har mai
târziu.
Petru Sfetca (n. Lipova, 22 noiembrie 1919) este şi rămâne un poet
al pustei. Apocalipsele, întunericul, presimţirile rele sunt ale epocii
războiului şi, precum mentorul său Stoia‑Udrea, precum colegii de
generaţie, scriitorul va refuza literatura oficioasă. Paseri de la Sud este
bine prins în timp:
„Încă n‑au venit, încă n‑au venit/ Le aşteptăm sosirea la zenit/ Ne
prindem urechea de‑oblâncuri la Sud/ Ascultăm liniştea cum trece peste
agud;// Şi parcă se‑apropie şi rătăcesc/ Se‑apropie de zare şi pământesc.“
Cunoscută în epocă este şi Autobiografia lui Petru Sfetca:
„Eu vin de undeva departe/ şi am trecut prin câmpul gol,/ Pe mânjii
mei azurul şade/ Şi Timpul e domol, domol…/ Îmi leagănă genunchii
drumul/ şi‑obraji‑mi tremură de soare,/ unde mă duc e altă vreme/
şi jocuri calde de culoare.“
După anii de închisoare, Petru Sfetca va reveni greu în literatură:
îşi trăieşte cu intensitate dezastrul personal. La apariţia volumului
30 de poeme noi (1973), Ion Caraion îl va saluta, cu multe superlative.
Se simţea legat, prin destin, de Petru Sfetca:
„Extrem de concentrate, imnice, cu pondere şi invocatoare fără să
proologheze descripţii, nici naraţiuni, relevând prin fraza eliptică virtuţile
acordate noţiunii în sine (cuvintele sunt lăsate — ca monedele în cădere
sau ca pulberele astrale — să‑şi asculte rezonanţa, să‑şi privească
halo‑ul), cele 30 de poeme nu seamănă — şi nu vrem să spunem decât
atât: că nu seamănă cu ceea ce se scrie şi se publică azi la noi. Ele‑s într‑un
fel inimitabile. Prin ce? Printr‑o putere de comunicabilitate sui generis cu
modul poetic al câtorva spirite chintesenţiale. Racordurile sale obligă,
lucrul acesta însemnând nu filiaţie şi nici influenţă, la evocarea câtorva
mari alchimişti: Hölderlin, Pound, Eliot, Stefan George, Saint John
Perse.“ (5)
Şi, i‑am mai adăuga, pe italienii pe care, la sugestia lui Silvio
Guarnieri, Petru Sfetca îi tradusese, primul, în româneşte: Ungaretti,
Saba, Montale.
Cerchist (prin adeziune) şi „potenţial“ (prin opţiuni culturale),
Petru Sfetca agonizează după ieşirea din închisoare. Moare în 1987,
după ce, la sfârşitul exilului carceral (1963: fusese condamnat în 1957),
uzura era prea mare pentru a reactiva o vocaţie literară puternică.
Petre Pavel Bellu (1920–1980)

Născut în Vrăniuţ, jud. Caraş-Severin, la 14 martie 1920, moare la
Cluj, în 10 ianuarie 1980. Semnase, până în momentul apariţiei în antolo-
gia lui Virgil Birou, două plachete de poezie originală: Candelabre
albastre, Timişoara, 1936, şi Flori de piatră, Timişoara, 1940. Spre
deosebire de Petru Sfetca, mai atent la echilibrul cuvântului, Pavel
Bellu cultivă poemul de mare întindere, nu o dată grandilocvent. Vers
înzăuat, alegorism de sorginte folclorică. Din Aron Cotruş, Petre P. Bellu
a preluat frângerea versurilor, figuraţia montană, poate şi abundenţa
majusculelor, toate puse să servească zeii locului:
„Bănatule, Bănatule, înger de fier,/ Pe largii tăi umeri de piatră/
porţi legende, vremuri noi şi flinte de cer/ Istoriei româneşti de mâine/
Cel mai aspru, cel mai dârz şi cel mai viteaz cavaler.“
Sunt vizibile lecturile din Blaga (Zamolxe, Paşii profetului) şi
Arghezi. Într‑o istorie a lirismului românesc, poezia tânărului Petre P.
Bellu ar putea fi anexată, fără greş, autohtonismului. Limbajul dur,
cotruşian, tentaţia poeziei religioase, dar mai ales colajele folclorice
fac din el un poet afiliat unei tradiţii definite de loc: de refuzul polemic,
îndârjit, al nonlocurilor corupătoare. Autor al unor Versuri pentru mâine,
Petre P. Bellu este, de asemenea, autorul unui şir de Utopii bănăţene.
Prima dintre ele, în poezie: „Stele vor bolti peste noi/ Albe dumineci/
Iar Semenicu‑şi va suna până departe/ fluierul brumat al râului nins.“
Când abandonează sarica şi ghioaga folclorică, Pavel Bellu poate
deveni cântăreţul suav al unor spaţii transprente: idila nu‑i e străină şi
nici, uşor melancolizat, pastelul.
Interdicţiile şi exilul „clujean“ pe care trebuie să‑l suporte, după
1948, Petre P. Bellu îl aşază o vreme alături de Blaga, care îi va declara:
„Tot ce‑am scris după Lugoj a fost în esenţă gândit la Lugoj“. (6) Nici
vorbă că la mijloc era o explicabilă solidarizare a lui Lucian Blaga (şi
el pus la index de comunişti) cu prietenul său mai tânăr, dar pentru
bănăţean fraza venea în întâmpinarea dorinţei de a elogia „ţara înde-
părtată“. Într‑un stil uşor exaltat, Pavel Bellu redescoperă toate elogiile
aduse Banatului de personalităţi ale culturii române. Mai mult, se
opreşte asupra unor oameni politici pe care Unirea îi marginalizase, iar
anii comunismului îi tabuizase. Primul reper este Sever Bocu, asasinat la
Sighet. Scrie Pavel Bellu:
„În Ardeal, nota Sever Bocu, caracterul împotrivirii era revoluţio-

nar, eroic, plebeian: la noi, autoritativ, aristocratic, diplomatic.“ În
contrast cu poziţia furtunoasă a ardelenilor (comentează Bellu)
atitudinea bănăţenilor e socotită „rezervată“, „calmă“, „constantă“ —
„peste orice dificultăţi“. (7)
Altfel, ar trebui citate mereu cărţile lui în care încearcă a fixa
topografiile Banatului. Cărţile dedicate „bănăţeanului“ Blaga (Blaga în
marea trecere, 1970), lui Eftimie Murgu (Fericita jale a Cumbriei, 1978)
sau familiei Mocioni (Focul rece, 1982) ar fi trebuit să fie iniţiative impor-
tante pentru recuperarea geografiei culturale româneşti şi a valorilor
locale. Patetismul excesiv nu le face, însă, suficient de convingătoare.
Dacă primul personaj esenţial al Banatului ar fi Eftimie Murgu, al
doilea ar fi Andrei Mocioni. Pe urmele lui Sever Bocu, mentor la începu-
tul anilor ’40, Pavel Bellu desfăşoară un şir de argumente în apărarea
lui. Merită a fi citate rândurile concluzive ale paragrafului:
„Cele două două personalităţi istorice — Eftimie Murgu şi Andrei
Mocioni — au vădit: 1) O concepţie care depăşea în spaţiu şi timp
contigenţele imediate, dar includea imediatul, 2) Originalitatea gândirii,
3) Sacrificarea intereselor personale, 4) Convingeri adânci, întemeiate
logic, anticipând viitorul, 5) Acţiuni independente în Ardeal, dar cu
fundal românesc (Eftimie Murgu a fost „învăţător“ al Revoluţiei în
principate, iar Andrei Mocioni a urmărit unitatea tuturor românilor
sub o singură Mitropolie… (fiind, între altele, şi unul dintre fondatorii
Academiei Române). Aşadar, „regionalismul“ lor era o premisă a unităţii
naţionale.“ (8)
Este important de observat felul în care Pavel Bellu îşi protejează
frazele de cenzura anilor ’70: nimic despre activitatea polititică mai nouă.
Şi nici despre ideea federală. Se ajunge repede la faptele convenabile
politicii oficiale a momentului, lăsând cititorul cu ideea că respectivii (ei
şi alţii) trebuie recuperaţi. Nicio crimă nu e mai mare, spune Pavel Bellu,
de data aceasta cu ochii la partea cealaltă a baricadei, decât uitarea:
„Alte patru personalităţi bănăţene ale epocii s‑au remarcat prin
gândirea lor generoasă, prin acţiunea lor patriotică. Ei sunt Vichentie
Babeş, Alexandru Mocioni, (fiul lui Andrei), Coriolan Brediceanu şi Aurel
C. Popovici. Ei au fost intelectuali de valoare; spiritul lor contemplativ
şi filosofia lor umanistă erau însoţite de o stringentă logică juridică.
Unii dintre ei gândeau în perspectivă europeană, erau personalităţi
europene.“ (9)
Alexandru Jebeleanu (1923-1996)

La începutul deceniului al cincilea, literatura lui se înalţă pe
decor biblic, stoluri de îngeri plutesc peste fiecare poezie. Al. Jebelanu
îi citise, şi el, pe Rilke şi pe V. Voiculescu, din ale căror cete angelice
împrumută câte ceva.
Altfel, Al. Jebeleanu se încearcă într‑o seamă de formule lirice care
aparţin momentului. Tonul poeziei tinere e şi el cultivat în poeme care
muzicalizează larg, în spiritul momentului. Interesantă e adoptarea
tiparelor lansate de cei de la Albatros:
„Când reptilele sângelui ţi se vor opri lângă inimă, mamă,/ O să
privesc cum sufletu‑ţi părăseşte pupilele ca o culoare necunoscută,/
Moartea va trece pe lângă noi cu foşnet grăbit de‑aramă/ Să caute sub
rochia largă a serii steaua căzută.“
Al. Jebeleanu împrumută din toate părţile, dar propunând, uneori,
metafore care‑i aparţin. Interesante sunt poeziile sale care‑i apar în anii
patruzeci. Pe urmă, inspiraţia secătuieşte şi, devenit oficial al locului,
scriind prea multe pagini aniversare, omagiale, Al. Jebeleanu va versifica
în virtutea inerţiei.
Redactor-şef al revistei „Scrisul bănăţean“ (din 1949) şi, din 1964
până în 1972, al lunarului „Orizont“, redactor-şef al editurii timişorene
Facla (din 1972), Al. Jebeleanu a încercat să recupereze interzişii post-
belici. De la Virgil Birou (demascat în 1945 ca fascist, nazist, criminal de
război), Constantin-Miu Lerca (antonescian), Stoia‑Udrea etc. la Sorin
Titel, Al. Jebeleanu a demontat acuzaţiile — evident, aberante — care
pluteau asupra mentorilor, dar şi a prietenilor săi din Timişoara anilor
’40, reintegrându‑i în viaţa literară. Lider domol în deceniile al şaselea şi
al şaptelea, scriitorul a putut proteja o seamă de redactori şi colaboratori
mai tineri, realizând deschideri citabile ale revistei, mai ales după 1964.
Jurnalul „intim“ al lui Alexandru Jebeleanu, apărut postum, e de-
parte de a urmări mersul vieţii literare în anii cincizeci, şaizeci, şapte-
zeci ai scrisului bănăţean. Pare că scriitorul trăieşte încă spaimele unei
cenzuri care aleargă pe urmele sale. Nicio supărare faţă de regim, faţă
de liderii politici, faţă de întâmplările din lumea scriitoricească. Apar
doar momente fericite, cu ocazia unei lansări, sau supărări vagi pe lipsa
de atenţie a criticilor faţă de scrisul său sau faţă de editorii care îi refuză
un roman. Este dezarmant perfectul simplu întrebuinţat de scriitorul
deloc atent faţă de „stil“, de o minimă acurateţe a relatării. Jurnalul e
cea mai dezamăgitoare carte a lui Alexandru Jebeleanu.
Petru Vintilă (1922–2002)

Petru Vintilă (născut la Orşova, 12 iunie 1922, m. 7 august 2002,
București) este al patrulea beneficiar şi părtaş al acţiunii lui Virgil Birou.
Scriitorul va recapitula, de câte ori are prilejul, momentul timpuriu al
intrării sale în literatură. (10)
Ca şi Al. Jebeleanu, Petru Vintilă scrie poezii despre Agonie
(aşa se cheamă un text), Sânge. O Dantescă arăta cât de mult se extinde
influenţa lui Silvio Guarnieri în literatura Banatului, în anii patruzeci.
După 23 august, elevii lui Virgil Birou se vor încadra la Lupta
patriotică. Fuseseră opozanţi şi, ca şi opozanţii de la Albatros sau de la
Cercul Literar sibian, încearcă o desprindere de „tradiţionalişti“. Între 22
și 26 de ani, cei patru sunt gata să se războiască, în anul unu al umanităţii,
cu înaintaşii, cu contemporanii, cu cei ce nu pricep literatura, cu cei care
nu vor „să păşească în rând cu ei“.
Din această perioadă de entuziasme nedisimulate, câteodată pline
de candoare, datează două manifeste: unul dintre ele aparţinând chiar
lui Petru Vintilă, cel mai harnic dintre cei patru. Tânărul le cere confraţilor
altceva, într‑un apel intitulat Poezie paşnică sau poezie dinamică:
„S‑a ventilat, în republica pletoşilor sentimentali, săraci şi flămânzi,
ideea turnului de fildeş, ideea cenaclelor bloc sau grup, perfecte şi simple
ca un cerc viţios, şi apoi ideea cafenelelor cu drama cotidian repetată a
unui şvarţ ce nu putea fi plătit…“
Tinerii vor o literatură nouă, care să reprezinte o lume nouă. Nega-
ţiile nu cruţă nimic: condeiele sunt înfierbântate, procesul celor ce au
fost iscă mânii, pamflete, acuzaţii. Oare tradiţiile nu se cer reexaminate?
Dacă Petru Vintilă va pune în discuţie poziţia scriitorului în societate,
Al. Jebeleanu va contesta valoarea educativă a literaturii eminesciene
(„Eminescu nu mai poate fi înfăţişat în şcoli în lumina de până astăzi,
deoarece poezia lui devine una din cele mai serioase piedici în calea
progresului, în calea sănătăţii morale a tineretului“). Excesele ar putea
fi explicabile fie sub presiunea stângii care vrea puterea, fie evocând
clocotul utopizant al junilor, dintr‑o dată mesageri ai unei noi lumi. Un
Manifest literar („Lupta patriotică“, 23 aprilie 1945) demonstrează felul
în care ideile timpului îi preocupă acut pe tinerii poeţi:
„Ne întoarcem cu toţii din revelaţia marilor clipe din vecinătatea
morţii. Mulţi dintre noi au murit frumos. Aşa cum trebuie, cu faţa spre
inamic. Ne voim patria, pe care o voim prosperă şi pe care o dorim
un imens şantier. Războiului opunem un pacifism şi un umanitarism

larg. Să fim români, dar în primul rând să fim oameni./ Vom deschide
şi alte orizonturi pentru urmaşii noştri pe care nu‑i mai vrem nevropaţi
şi victime ale tuturor modelor antiumane şi antisociale. Vom lovi fără
milă duşmanii omului! Morţii războaielor cer linişte! (… … …) Pornim la
drum patru. Vom fi din ce în ce mai mulţi. Într‑o zi, ne vom întâlni în jurul
aceloraşi icoane: munca, pacea, progresul, nu patru, nu patru mii, nu
patruzeci de mii, ci toţi oamenii.“
Semnează Pavel P. Bellu, Al. Jebeleanu, Petru Sfetca, Petru Vintilă.
Al. Jebeleanu şi Petru Vintilă vor deveni în deceniul următor oficiali
ai literaturii, primul, ca şef al Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor şi
redactor-şef al revistei „Scrisul bănăţean“, al doilea, mai harnic, păşind
din succes în succes, ca scriitor fruntaş realist‑socialist în capitala ţării.
Ceea ce nu înseamnă că Petru Vintilă nu va încerca să descopere, pe
toate culoarele rămase libere, Banatul său. În foiletoanele pe care le
publică în revistele centrale, în ziarele partidului, aduce mereu vorba
de uitaţii acestui spaţiu cultural. Rememorările sale trag în faţă scriitori
abandonaţi de ceilalţi:
„Pe vremea când eram copil, elev la liceul «Traian Doda» din Caran‑
sebeş, atenţia mi‑a fost atrasă într‑o bună zi de figura unui bătrânel înalt,
deşirat, cu plete lungi ivite pe sub o enormă pălărie neagră, cu lavalieră
şi cu un cioc cărunt, îmbrăcat în nişte straie de răspopit şi care îmi evoca
figura tragicului Don Quichote de la Mancha.“
Omul, care trăieşte încă („are 87 de ani“, ţine încă să‑şi uimească
Petru Vintilă cititorul), ar fi posesorul unei „biblioteci fantastice“.
„El este un Cilibi Moise bănăţean. Să întâlneşti şi să cunoşti un astfel de
om în veacul douăzeci, asta îţi dă sentimentul cuceritor că tu însuţi baţi
un record de longevitate…“ (11)
Entuziasmul e în febră şi atunci când îi poate descoperi şi re‑lansa
pe scriitorii ţărani ai Banatului:
„Auzisem de mult de bătrânul scriitor ţăran Petru Petrica din
Cârnecea, judeţul Caraş‑Severin. (…) În legătură cu cărţile, Petru Petrica
mi‑a povestit o istorie adevărată petrecută cu alt ţăran, Dumitru Brânzei
din Ciclova Română, şi care a murit în anul 1969./ Era şi Dumitru Brânzei
scriitor, avea şi el o bibliotecă.“
Numitului Brânzei, cel evocat de scriitorul ţăran Petrica, i‑a luat foc
casa, şi „primul lucru pe care a vrut să‑l salveze au fost cărţile.“ (12)
Printre articolele pe care Vintilă le produce la solicitarea ziarului,

apar şi altele, care ascund documente literare „bănăţene“. Printre tit-
luri plăcute ideologilor zilei se ascund opţiuni ce ţin de pledoaria
pro‑bănăţeană, ca într‑un articol care se numeşte Ceea ce generează
sentimentul împlinirii. În prim-plan este aşezat un „tânăr profesor de
limba şi literatura română la Liceul nr. 1 din Caransebeş“, Nichifor Mi-
huţă, pe care Petru Vintilă îl prezintă în postura de folclorist. „Nu cunosc
loc mai prielnic decât acest oraş pentru visul meu de poet şi de culegător
de folclor“, spune scriitorul Mihuţa, citabil pentru poeziile sale scrise în
dialectul bănăţean. (13) Altfel, uitat în anii şaptezeci, ca şi în cei care vor
veni.
Alt personaj important, pe care îl descoperă autorul în Caransebeş,
este „Iosif Titel, funcţionar“, care îi declară:
„Un vechi vis al meu a fost acela de a scrie literatură şi socot că
în atmosfera Casei de Cultură am găsit acel climat de încurajare…
În 1961 am scris libretul operetei Cântecul fusului… Acum lucrez la un
nou libret de operetă şi am în manuscris trei piese într‑un act pentru
teatrul de amatori. (14)
Să precizăm că articolul datează din 1968, când fiul lui Iosif Titel,
Sorin Titel, se afla deja în atenţia liderilor actualităţii literare.
Nu trebuie să scriem că Petru Vintilă nu se întoarce în Banat de câte
ori are ocazia: Lugojul, Caransebeşul, dar şi Oraviţa vor fi în centrul unor
nuvele, a unor romane, a unor „documentare“ realizate în bibliotecă.
De aici pleacă un lung şir de cărţi dedicate oamenilor de seamă ai locului.
Importantul Eminescu. Un roman cronologic îşi are startul în mituri lo-
cale. Un prieten al lui Eminescu: C. Popasu, articol din 1969, a prilejuit
startul către ampla cercetare (toate „întoarcerile acasă“ a lui Petru
Vintilă se petrec pe un drum de basm: povestitorul ne scoate în faţă
miracole culturale):
„În copilărie, la Caransebeş, am locuit o vreme pe strada Traian
Doda… La stânga se afla casa profesorului Nicolae Tomiciu, autorul unui
volum de nuvele istorice inspirate din trecutul Banatului, iar la dreapta
se găsea casa unui cojocar sărac, tatăl compozitorului Vasile Ijac. Peste
drum, în colţul străzii, se află şi azi casa în care locuiau două figuri ilustre
ale orăşelului de pe malul Timişului: protopopul Andrei Ghidiu, autorul
unei monografii a oraşului, şi cumnatul său, doctorul Constantin Popasu.
Acesta, ca student în medicină în Viena, se numărase printre prietenii lui
Eminescu./…/ El era nepotul episcopului Ioan Popasu şi văr primar cu
Titu Maiorescu… În nr. 3 din 15 ianuarie 1933 al revistei «Foaia diece-

zană» din Caransebeş, publicistul şi istoricul Nicolae Corneanu a scris
un articol‑panegiric cu privire la Ioan Popasu…“ (15) Nicolae Tomiciu,
Vasile Ijac, Andrei Ghidiu, Constantin Popasu, Ioan Popasu, Nicolae Cor-
neanu (de fapt, Nicolae Cornean, cărturar important în provincia bănă-
ţeană a anilor treizeci şi patruzeci: a nu fi confundat cu Î.P.S Nicolae
Corneanu) au scris cărţi intruvabile, au fost martorii unor evenimente
culturale însemnate, aşa că gazetarul poate fi fericit. Copilăria şi
adolescenţa sa s‑au desfăşurat în locuri nemurite de bărbaţii de seamă
ai ţinutului.
Dacă Romanul cronologic al lui Eminescu îi oferă cititorului doar o
excursie prin Banat şi prin Imperiu, Un soldat în căutarea unei patrii şi
Muntele speranţei sunt expediţii specializate, care descoperă şi ilustrează
fenomenul grăniceresc. Eroii ar fi Moise Groza (prezent şi în Şoimii au
trecut Dunărea) şi Ion Dragalina. Iniţiativa numită Un soldat în căutarea
unei patrii este o enciclopedie romanescă în care Moise Groza este
reperul pentru posibile cercetări. Viena lui Eminescu, Banatul grănicerilor,
Bucureştii lui Eminescu şi Slavici sunt locuri ale re‑întâlnirilor. Ofiţerul
chezaro‑crăiesc, care în armata lui Carol I va fi martor şi participant la
naşterea unei naţiuni, primeşte de pretutindeni semnalele avântului
naţional. Topografiile sunt citabile. Iată celebra cafenea Troidl, unde se
întâlneau, în Viena lui Eminescu şi Slavici, românii:
„Cafeneaua Troidl era situată la colţul străzii Wollzeile cu o altă
uliţă, Schribbogengasse, mică, boltită şi atât de îngustă, încât prin ea
nu puteau trece fiacrele, faimoasele trăsuri vieneze. (… …)/ Probabil că
extrem de rar intra la Troidl vreun ofiţer, deoarece, în clipa când Moise
Groza îşi făcu apariţia în cadra de lemn şi de sticlă a uşii înalte, făcând
să se mişte clopoţelul agăţat deasupra ei, chelnerul Jean avu un gest
de surprindere şi se ridică de pe scaun ca şi când l‑ar fi împins în sus
un resort invizibil de oţel.“ Chelnerul, speriat de curiozitatea ofiţerului
(unde sunt românii?), se grăbeşte să‑l asigure că „ei nu fac nimic interzis
şi periculos statului.“ Intrarea în scenă a lui Slavici arată o mai veche
complicitate a lui Groza cu tânărul scriitor. Cu tânărul care îi lămureşte
legile localului:
„Mergând într‑acolo (spre colţul localului, n.n.), Slavici îl puse în
temă: acolo e masa bătrânilor. Tinerii au alte mese, au şi o societate
de băutori, „Steluţa“, dar foarte rar ne amestecăm cu ei, fiindcă prea
seamănă „Steluţa“ lor cu societăţile studenţeşti germane în care se bea
mult şi se discută prea puţin serios. Slavici îl prezintă pe bănăţean:
„— Cinstite feţe boiereşti, îngăduiţi‑mi să vă înfăţişez un oştean

din părţile bănăţene, pe înălţimea sa domnul sublocotenent Moise
Groza.“
La Bucureşti, Moise Groza îl caută pe Eminescu la „Timpul“. Şi apoi
îl vizitează acasă:
„Avea o singură odaie, mai mult o chilie, cu fereastra zăbrelită, cu
duşumea de pământ bătut, cu plafionul scund, din mijlocul cărui atârna
o lampă cu petrol… … Poetul — băgă de seamă Groza — era un boem
din tagma celor invederaţi şi convinşi, fiindcă mica sa locuinţă arăta din
plin acea totală indiferenţă pentru noianul de obiecte şi obiceiuri casnice
peste care nici cel mai sărac om nu poate trece…“
Intră în scenă Eminescu, dar şi Chibici‑Râvneanu, Samoil Isopescu,
Vasile Bumbac, precum şi ştiuţii comeseni ai lui Eminescu din cafeneaua
vieneză.
Dar prozele? Între cele importante, Mărirea şi decăderea Păunei
Varlam ar fixa o bună legătură cu „lumea meseriaşilor“, definită odini-
oară de nuvelele lui Popovici‑Bănăţeanul. Nuvela, reluată în 1968, cu
titlul Hiena, vine direct din Ioan Popovici-Bănăţeanul, redescoperind lu-
mea meseriaşilor lugojeni cu o fidelitate exemplară; lumea lor, sau, mai
exact, cum se continuă această lume în anii patruzeci ai secolului trecut.
Remarcabilă este erotica de senectute a „meseriaşilor“, excelent este
portretul lugojeanului — „ăl mai tare om din lume“, cu emfaza specifică
gintei. Sabina, fiica Păunei Varlam, va recita chiar Ăl mai tare om din lume
la o serbare şcolară.
Fiecare dintre cărţile care urmează este o recuperare, regăsire, cu-
cerire sau recucerire a unei istorii regionale — a unei discipline pe care
doar Petru Vintilă o cunoaşte. Ultima carte, sinteza sa, Enciclopedia
Banatului, n‑a fost — cred — încheiată. Dar, oricum, prozele, piesele,
articolele sale, cu toate deraierile lor, alcătuiesc o adevărată enciclope-
die a Banatului. Interes va stârni corespondenţa scriitorului, parte
inedită, în care se află şi scrisori de la Mircea Eliade, încântat de romanul
cronologic al lui Petru Vintilă despre Eminescu.
Enciclopedia Banatului ar putea fi completată după lectura volu-
melor: Petru Vintilă, Omul născut pe brazdele plugului. Viaţă de orfan
(prefaţă de Nicolae Bocşan, ediţie introductivă, studiu şi note de
Laurenţiu Ovidiu Roşu), Cluj‑Napoca, 2013, Mihai Vintilă, Iarba din
curtea mea (cu un Cuvânt înainte de Mircea Cavadia), Reşiţa, 2014, şi
Mihai Vintilă, Din însemnările unui medic veterinar (Ploieşti, 2012). Cred
că teribilul succes de literat al lui Petru Vintilă din anii cincizeci (Petru
Vintilă — fiul, să scriem) i‑a stimulat pe fratele Mihai şi pe tată să
scrie „povestea vieţii lor“. În studiul introductiv de la Omul crescut pe
brazdele plugului citim bănuiala că numita carte a fost scrisă la imbol-
dul fiului: sunt sigur că aşa a fost. Mare iubitor de documente,
spirit enciclopedic, Petru Vintilă‑fiul a insistat pe lângă tată să scrie
„povestea“ vieţii sale. Cartea Tatălui este importantă pentru cine vrea
să afle itinerariile unui soldat din Banat în Primul Război Mondial. De
la Cruşovăţ la Caransebeş, la Lugoj, la Icin, la Budapesta, ca soldat
vrednic al Împăratului, Petru Vintilă trăieşte mândria de a deveni, după
o importantă bătălie, caporal. (Itinerariile lui Petru Vintilă‑tatăl se
aseamănă cu cele ale lui Tata Oancea, şi el încorporat la Caransebeş, şi
el aşezat o vreme la Icin, şi el revenit acasă „în România Mare“ după
Unire: de ce nu‑şi aminteşte Petru Vintilă de Tata Oancea, şi el între
memorialiştii Primului Război Mondial?). Caporal, pe urmă sergent, pe
urmă plutonier. Fiecare pagină respiră mândria celui care, „născut pe
brazdele plugului“, obţine, cu „noroc“, curaj, perseverenţă, vitejie,
fidelitate, disciplină, succes după succes. E mândru de felul în care
şi‑a cucerit titlu de plutonier. Scrie cu mândrie despre elogiul pe care
i‑l aduce fiecare dintre şefi. Dar şi despre calităţile soţiei, ale socrilor, a
celor din preajmă. Sunt oameni buni. „La chemarea mea, ambele rudenii
m‑au însoţit la familie cu bucurie, unde am adus hotărârea definitivă,
am stabilit ziua când mergem cu tinerii la oficiul stării civile în comuna
Cornea, apoi ziua nunţii, care se va face în casa socrului… (…) Soseşte
ziua nunţii, socrii sunt veseli şi plini de bucurie, eu cu mireasa ne simţim
în plină fericire a vieţii noastre, în sfârşit, toate rudeniile chemate la
nuntă sunt vesele şi cu bucurie fac strigări: Trăiască mirii“. Celălalt
memorialist, Mihai Vintilă (Din însemnările unui medic veterinar, Iarba
din curtea mea), s‑a afirmat întâi în pictura naivă: a obţinut succese, ca
pictor, în ţară şi străinătate, operele sale sunt în colecţii importante.
Desenele lui ilustrează cărţile sale şi ale tatălui: e o linie curată, care îl
extrage din lumea artiştilor naivi, evocând un talent de grafician. Cred că
opţiunea pentru pictură i‑a fost sugerată lui Mihai Vintilă tot de fratele
său, nu doar scriitor, ci şi „pictor de duminică“. Eliberat de muncile sale
de medic veterinar, la pensie, Mihai Vintilă pune în valoare o neobişnuită
poftă de a scrie, de a picta, salutată de generoșii confraţi. (16)
Note
(1) Romanul apare în 1947, în colecţia Romanul social al Editurii Fundaţiilor
Regale, dar nu ajunge pe piaţă. Cu modificări neînsemnate, următoarele ediţii
(II, ESPLA, 1957, Facla, 1972) sunt lipsite de ecouri semnificative. Citabile ar fi
observaţiile lui Traian Liviu Birăescu din „Scrisul bănăţean“, nr. 10/1957, p. 66–70.
Observând că toate regiunile ţării şi‑au avut cărţile lor definitorii, criticul notează:
„Banatul, însă, peisajul şi sufletul bănăţean au rămas, până acum, undeva
pe dinafară, dincolo de aria de lumină ocupată de romanul românesc. Meritul de
căpetenie al lui Virgil Birou e că impune o lume, un mic univers.“ Excesiv entuziast
comentează romanul Nicolae Ţirioi:
„… romanul acesta are… semnificaţia pe care a avut‑o, la vremea sa, Ion de
Liviu Rebreanu.“ („Scrisul bănățean“, nr. 11/1957, p. 73)
(2) vezi Cornel Ungureanu, Despre Cercul Literar de la Sibiu. Intervalul
timişorean, Editura Universităţii de Vest, 2004.
(3) Petru Sfetca, Agora: interviuri cu Mihai Beniuc, Ion Biberi, Catul Bogdan, Nina
Casian, Petru Comarnescu, Al. Dima, Ştefan Aug. Doinaş, Sabin Drăgoi, Victor Eftimiu,
Laurenţiu Fulga, Ion Th. Ilea, Romul Ladea, Nicolae Mărgeanu, Mihai Moşandrei, Vasile
Nicolescu, Ovidiu Papadima, Edgar Papu, Perpessicius, Camil Petrescu, Cornel Regman,
I.D. Suciu, Tudor Teodorescu-Branişte, Virgil Teodorescu, Radu Tudoran, Zeno Vancea,
Ed. Facla, 1985, p. 42–43.
(4) Ibid., p. 71–72.
(5) După consumul agoniilor, în Ion Caraion. Enigmatica nobleţe, Ed. Eminescu,
1974, p. 119–120.
(6) Pavel Bellu, Blaga în marea trecere, Ed. Eminescu, 1970, p. 76.
(7) „Murgu — scrie Sever Bocu, pe care‑l cităm ca eseist — a fost o forţă
debordantă, revoluţionară a naturii — o curioasă irupţie a naturii bănăţene; Andrei
Mocioni, una ordonată, simetrică, dar tot revoluţionară. Murgu apare în toate
ţările româneşti, şi pe unde ajunge ameninţă ordinea socială, căci nu pe nedreptate
se poate aşeza puterea românească. E expulzat din toate ţările, dar în toate lasă
seminţe germinatoare, adepţi, discipoli străluciţi. Pe Filaret Scriban şi pe partenerul
său de exil Damaschin Bojincă, în Moldova; pe Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, şcolarii
săi, în Muntenia, care vor respecta cu sfinţenie în el pe Învăţătorul. În tribulaţiile lui
N. Bălcescu pe lângă Iancu, în Munţii Apuseni, şi pe lângă Kossuth, în Budapesta,
trebuie văzut spiritul lui Murgu. Cel mai complet român al anilor Revoluţiei, în
idealul căruia se zbat probleme şi aspiraţii româneşti, integrale, totalitare. Vede,
cu un secol înainte, ceea ce‑l face un simplu neînţeles de vremea lui.“, scrie Sever
Bocu în volumul I din Drumuri şi răscruci, Timişoara, 1939, citând Pavel Bellu, vol. cit.,
p. 78-79. Trebuie spus că Sever Bocu, personalitate politică naţional‑ţărănistă,
a murit la Sighet. Dacă primul volum din Drumuri şi răscruci a fost pus la index,
volumul al doilea (1946) nu s‑a mai difuzat; este azi intruvabil.
(8) Ibid., p. 82.
(9) Ibid, pp. 82-83.
(10) „Cea mai veche amintire «literară» a mea datează din copilărie, când, în
gara satului unde îmi petreceam vacanţele, am stat de vorbă cu Sadoveanu. (…) Pe
vremea aceea eram elev de liceu la Caransebeş şi îl ajutam pe profesorul meu de
geografie, Lucian Costin, care tipărea revista «Banatul literar», să‑i duc pachetele
la poştă şi să lipesc banderolele abonaţilor şi mărcile poştale pe fiecare exemplar.
Patima pentru mirosul de cerneală şi tipăritură proaspătă de‑atunci mi‑a rămas.“
În 1942, tânărul pleacă la Bucureşti să se înscrie la Facultatea de Litere.
O menţiune la concursul anual de nuvelă al revistei „Vremea“ îi asigură un statut
de prozator, aşa că Rebreanu îl angajează corector la revista „Viaţa“. E, în căminul
studenţesc, prieten cu ilegaliştii şi simţea „cât de nobil şi curat este climatul literar
antifascist“. Trebuie să ne întrebăm dacă necontenitele declaraţii de iubire ale
scriitorului faţă de ilegaliştii în vogă în anii ’60 nu sunt legate de faptul că în dosarele
securităţii figurează ca purtător de cămaşă verde. Dacă nu e şantajat, e şantajabil.
„În iunie 1944 am fost luat militar. (…) Eram un soldat ciudat: prin ochelarii mei
aburiţi nu vedeam încă multe lucruri clare, şi aşa s‑a întâmplat că, în iunie 1945,
redevenit civil, am tipărit la Timişoara placheta Cinci dioptrii. Am povestit în
câteva rânduri despre prima mea aventură suprarealistă, şi nu revin asupra vitrinei
timişorene în care am stat câteva ore, într‑o poză de frondă juvenilă. De câte ori
mă vedea apoi, ani în şir, regretatul Leontin Sălăjan mă întreba zâmbind…“ (Cinci
dioptrii sau fascinaţia literaturii, în Petru Vintilă, 101 picături de cerneală, Ed. Cartea
Românească, 1973, p. 5-9.)
(11) Idem., p. 92.
(12) Ibid., p. 105.
(13) Ibid., p. 352.
(14) Ibid., p. 353.
(15) Ibid., p. 59.
(16) Între scriitorii care s‑au consacrat retipăririi/reeditării operei lui Virgil
Birou ar trebui amintiţi Nicu Danciu Petniceanu, Viorel Marineasa, Daniel Vighi,
Gheorghe Jurma ş.a. Manuscrise, fotografii, documente mai există, şi ele vor ieşi
la lumină fie prin grija scriitorilor care, într‑un fel sau altul, îi prelungesc mesajul, fie
prin grija familiei.
Franyó Zoltán (1887–1978)

Ajunge la Timişoara după o perioadă budapestană, una vieneză
şi una arădeană, primele două marcate de pasiune revoluţionară şi de
„patos antiimperialist“. Acestea sunt perioadele sale tabuizate, după
cum altele sunt încărcate de amintirile unui scriitor dispus mereu să
divulge. Memorialistica omului e înşelătoare, poate şi fiindcă memoria e
înşelătoare: a trăit mult, a traversat epoci complicate, a fost prieten cu
personaje contradictorii. De unii a fost abandonat, pe alţii i‑a părăsit el.
Dar „abandonurile“ nu sunt atât de numeroase, încât să nu observăm
că Franyó se simte întotdeauna bine lângă un altul — că respiră prin-

tr‑un celălalt, pe care şi‑l asumă: a fost în preajma lui, l‑a slujit cu credinţă.
A fost în apropierea lui şi îl cunoaşte aşa cum nu‑l cunoaşte nimeni.
I‑a dat o voce nouă, un sens nou prin traducerile sale. Face şi el parte
din nemaipomenita existenţă a ilustrului. Poate vorbi pe larg despre
Ady Endre, despre Rilke, despre Eminescu, despre Arghezi. I‑a tradus
în germană, în maghiară — a fost, pentru o clipă, Ady Endre, Mihai
Eminescu, Tudor Arghezi! A fost, o perioadă, într‑un orizont eminescian.
Sau, cum spune Perpessicius, apropiat al său din perioada arădeană:
„Din Timişoara şi într‑o admirabilă tipăritură, cu textul românesc
în stânga şi cu cel german în dreapta, primim placheta în care dl Franyó
a tipărit tălmăcirea Luceafărului. Darul e însoţit de broşura lui Zoltán
Franyó, traducătorul poeţilor români: antologia Rumänische Dichter,
pe care Editura Geniusz a avut bunul gând să o publice. Sunt strânse
aici, de la majoritatea scriitorilor noştri, ecouri de presă în legătură cu
truda şi serviciile pe care dl Franyó Zoltán le‑a adus poeziei româneşti,
în frunte cu Eminescu, şi recitirea tuturor acestor mărturii şi recunoaşteri
constituie una dintre rarele lecţii de optimism ale ceasului de faţă. Cum nu
mă pot opri mai mult vă recomand entuziastul şi comprehensivul articol
pe care dl Eugen Jebeleanu îl tipărea cu zece ani în urmă în coloanele
«României literare». E nu numai una dintre cele mai calde pledoarii, dar
şi cel mai preţios dintre atestatele pe care opera dlui Zoltan Franyó le‑a
smuls colegilor săi români.“(1)
Îl vom descoperi pe Franyó Zoltán strălucind nu numai ca tălmă-
citor: e un foarte bun conferenţiar, e un eminent purtător de dialog,
e un om de teatru care a lăsat în urma lui ecouri ample. E un scriitor
pentru care poezia nu mai e o ţintă personală: el nu e solitar, e un solidar.
Dacă tălmăcirea e şi o operă de identificare, ubicuitatea lui e fără egal.
Aparţinând vechii lumi, el nu e mai puţin al lumii noi. Fiind al egiptenilor,
grecilor, chinezilor, nu e mai puţin al actualităţii lui Ady şi Rilke. Fiind al
Imperiului, nu e mai puţin al României Mari care se naşte. Fiind al limbii
maghiare (nu face cadou literaturii maghiare câteva capodopere?),
nu‑i mai puţin al Timişorii româneşti, prieten şi coleg, ba chiar înrudin-
du‑se, prin alianţe familiale, cu Aron Cotruş, Stoia‑Udrea, Aurel Cosma?
Frecventând, la senectute, vedetele literare ale Europei Centrale, nu
este cum nu se poate mai accesibil tinerilor săi confraţi? Nu neapărat
poeţi geniali, importanţi, meritorii. Ajungea să fie tineri: Franyó semna,
cu generozitate, cecul în alb. Îi traducea în germană, maghiară.
Născut la Marghitiţa, în Banatul iugoslav, el se află la intersecţiile

unor importante culturi ale Imperiului. Mama, Ludmila Müller, îl fami-
liarizează cu alte limbi şi literaturi decât cea maghiară. Şcoala elemen-
tară şi‑o face la Ineu, gimnaziul la Arad şi Timişoara, liceul militar la
Sopron, bacalaureatul şi‑l dă la Seghedin (1904). Între 1904 şi 1907 se
află la Budapesta, cursant al Academiei Ludovica. Aici îşi intersectează
drumurile cu Miroslav Krleža şi Liviu Rebreanu. Oroarea faţă de haina
militară K.u.K., vizibilă la Krleža, poate şi la Rebreanu, primeşte accente
noi la Franyó. În 1907 devine sublocotenent, în 1910 demisionează din
armată ca să devină membru al P.S.D. — membru al unei Internaţionale
Socialiste. (2)
Volumul Bătălia condeiului (3) adună pamflete, articole evocând
activitatea ziaristului: primul dintre ele este Don Quijote de la Geszt, o
remarcabilă analiză a operei, a figurii de politician, a liderului Ștefan
Tisza:
„Ştefan Tisza nu a avut nicicând o experienţă democratică. S‑a
născut drept fiu al unui senior feudal extraordinar de bogat şi a crescut
în mijlocul unei împărăţii de mai multe mii de hectare, unde, în fiecare
clipă a vieţii sale, i‑a fost dat să vadă cum puţinii privilegiaţi domnesc
cu o putere discreţionară asupra maselor… (or, aceste impresii din
copilărie au o influenţă decisivă pentru întreaga viaţă). Mai tîrziu,
Ştefan Tisza a devenit el însuşi stăpânul imenselor averi ale familiei;
fiecare fibră a trupului său, fiecare dintre nervii săi se tăbăceşte în
dominaţia asupra mulţimii de slugi din împărăţia sa — şi în aceleaşi
condiţii i se formează concepţia despre lume, convingerile politice.
Căci în clipa când din moşia de la Geszt a păşit pe haturile unei moşii mai
mari, care e Ungaria, n‑a avut el oare prilejul să constate că stările din
ţară arată la fel cu cele de pe imensa lui moşie?“ (4)
Tânărul jurnalist al Imperiului foloseşte citate din Freud, Nietzsche
şi Marx, dar şi din articolele socialiştilor vienezi. A fost pe front şi a
scris reportaje de front, a scris texte antihabsburgice, în care îşi asumă
explicabile riscuri. Volumul său de reportaje Bruder Feind (Frate duşman),
apărut în 1916, este (declară Franyó Zoltán) singura carte înscrisă în
paradigma anti‑ în tot Imperiul Austro‑Ungar. Va face rapid trei ediţii.
Jurnalul de front al lui Franyó are bune pagini în spiritul literaturii
umanitariste, ce va deveni populară prin cărţile lui Remarque, Henri
Barbusse, Aron Cotruş ş.a. De altfel, relaţia de prietenie cu Aron Cotruş
poate deriva şi din similitudinile biografice.
În 1918 va deveni membru în Consiliul Revoluţionar Militar de la

Budapesta, redactor-şef (şi proprietar?) al ziarului „Vörös Lobogó“
(„Drapelul roşu“). Din 21 martie 1919 conduce Secţia pentru literatură
universală a Comisariatului pentru cultură. E în preajma lui Georg Lukács,
fiind unul dintre colaboratorii filosofului. O conferinţă ţinută de Franyó
la 29 martie 1919, la Teatrul „Medgyaszay“ din Budapesta, ni‑l arată plin
de proiecte avangardiste. Cuvântează tânărul lider:
„De când Kassák Lajos a rostit pentru prima dată, tot în acest loc,
o cuvântare de propagandă, consacrată forţei revoluţionare a noii arte,
sanchiloţii literaturii — care se agită sub masca criticii principiale —
se folosesc de pumni pentru a‑şi încastra canoanele estetice în furtuna
fierbinte a splendid‑ameţitoarei renaşteri artistice — şi o fac cu un
subiectivism nedemn atât de artiştii entuziaşti şi puri în credinţă, de la
revista «Ma», cât şi de revoluţia socială mondială. În concertul strident
al atacurilor, leitmotivul repetat mereu era acuzaţia că noii artişti — şi în
primul rând poeţii —, grupaţi în jurul revistei «Ma», vor să impună drept
artă revoluţionară o jonglerie capricioasă… (…) De aproape un deceniu
şi jumătate eu urmăresc zi de zi… evoluţia — pe alocuri chiar revoluţia —
liricii de peste hotare: de aceea consider că este de datoria mea, aici,
în locul acesta, faţă de publicul unei lumi noi, să fac o profesiune de
credinţă: revoluţia artistică a revistei «Ma» nu este o simplă goană
după originalitate, izolată şi fortuită, ci o revoluţie — nu a formei,
ci a concepţiei despre lume — desfăşurată conform legităţii revoluţiilor
sociale, în corelaţie organică — fie chiar şi inconştientă — cu renaşterea
artistică a popoarelor din răsărit şi din apus!“ (5)
Sunt numai sugestiile lui Georg Lukács, conducător al resortului
cultură‑propagandă din Republica Sfaturilor, ale lui Kassák Lajos, sau
sunt părerile tânărului scriitor, ale jurnalistului de stânga, ale poetului
nonconformist? Un amplu capitol din istoria personală a lui Franyó e
legat de Ady Endre. Cât de aproape a fost de marele poet? (6)
În fiecare moment prielnic amintirilor, Franyó se reîntoarce sau se
retrage la Viena pentru a ne face familiari unor personaje ilustre. Acolo e
Paradisul său, acolo s‑au desfăşurat întâmplările demne de ţinut minte.
L‑a întâlnit sau nu pe Franz Joseph, a fost sfătuitorul — în tipografie —
ucenicului său Franz Jonas? În război — povesteşte în pagini de
memorialistică dedicate centenarului Rilke — e numit la arhivele de
război supraveghetor al unui grup de autori foarte importanţi, depuşi
aici pentru a fi sustraşi frontului: înaltele oficialităţi vieneze iubesc
artiştii. Franyó e aşezat la Viena, între marii scriitori ai vremii. Îl putem
crede? Cei mai mari scriitori ai momentului sunt „subordonaţii“ lui.

E, pentru ei, un model. „Când a aflat (Rilke, n.n., C.U.) că Franz Theodor
Csokor, Anton Wildgans, Arnold Schoenberg şi cu mine locuim în vechiul
Moedling… şi‑a exprimat dorinţa să vină şi el acolo“, sau:
„Într‑o zi, Hugo von Hoffmannsthal i-a invitat pe câţiva dintre noi
la o gustare în grădina sa din Radaun…“ (7) Dar cine nu apare în Viena
lui Franyó, cine nu‑i doreşte compania? Cine nu pofteşte să fie alături de
frumosul locotenent Franyó?
Nici istoriile de la Republica Sfaturilor nu se bucură de nuanţări şi
de foarte multe documente anexate. Am citat cuvântarea de la Teatrul
„Medgyaszay“, mai putem descoperi declaraţii care ni‑l arată în preajma
lui Lukács, proprietar şi director al ziarului „Vörös Lobogó“. „Abia când
căderea Republicii Sfaturilor Ungare m‑a obligat să ajung în emigraţie
la Viena şi când, student al Universităţii de acolo, am intrat în relaţii cu
studenţii de la Facultatea de Filosofie (printre care şi Lucian Blaga),
mi s‑a trezit din nou interesul pentru poezia română şi, în primul rând,
pentru Eminescu. (…) La semicentenarul României June, în 1921, am
ajuns şi eu să ţin o conferinţă despre el în limba germană, pentru publicul
internaţional al Clubului Cultural Universitar, ilustrându‑mi textul cu
câteva traduceri ale mele în limba germană“.
Să considerăm anii ’20 ai lui Franyó legaţi de vocaţia specială a
himerei — de acel delibab care caracterizează spiritul maghiar? (8)
Colaborator la cunoscuta revistă „Tűz“, Franyó va publica acolo,
în numărul din 2 octombrie 1922, sonetul Trecut‑au anii „la a cărui
prelucrare m‑a ajutat Lucian Blaga.“ (9)
Câte himere se nasc din vocaţia de poet‑tălmăcitor a lui Franyó?

Întors în România, se implică, mai întâi, în viaţa jurnalisticii, a presei,
a literaturii. E un excelent jurnalist şi, fiindcă un ziar bun nu se face fără
un proiect polemic, o revistă serioasă nu poate să iasă în lume fără să se
diferenţieze energic de altele, „Geniusz“ începe (primul număr, cel din
martie 1924) cu un articol inaugural intitulat chiar Himera ardeleană —
Erdély Délibáb:
„Da, desigur, — e timpul ca noi, cei care trăim pe meridianele
Ardealului, să ne cerem socoteală nouă înşine. Cu ce drept îl punem pe
cititor la stâlpul infamiei, numai pentru singurul fapt că nu vrea să ştie
de literatura (maghiară, n.n.) din Ardeal? Cu ce drept îi scuipăm în faţă
acuzaţia de indiferenţă şi de ignoranţă, când el — cu o silă amară —
îşi întoarce privirea văzând cărţile ardeleneşti, şi cu gesturi nu prea

politicoase refuză să completeze chestionarele ce i se oferă aproape
zilnic? Este oare într‑adevăr vinovat, oare cine trebuie să fie ţapul
ispăşitor?“
„Erdély Helikon“ a decretat critica vinovată de dezinteresul
cititorului, Franyó protestează:
„Noi, cei care nu ne lăsăm înţărcaţi în strunga viziunii provinciale,
privim cu compătimire la acest joc de societate şi, citind fiecare coloană,
ne punem, în final, câte un semn de întrebare: în fond unde este litera‑
tura ardeleană, cea pentru care eşti stigmatizat, dacă n‑o citeşti şi nu o
sprijini, dacă o neglijezi blasfemie se cheamă? Unde este? Unde creşte
acel răsad chiar dacă este plăpând? Care este acel for care garantează
valoarea literară a unei cărţi?“
Conform principiului bulgărelui de zăpadă, amintirile se adună. Iar
Franyó are amintiri despre toţi. Despre Arghezi:
„Întâia vizită i‑am făcut‑o lui Arghezi în toamna anului 1927.
Sosisem în România abia de trei ani, venind din emigraţia vieneză,
unde îi întâlneam adesea pe studenţii români din capitala austriacă…
Ei mi‑au vorbit pentru prima oară despre poetul Tudor Arghezi. Venind
la Bucureşti, l‑am căutat întâi şi‑ntâi pe prietenul meu Liviu Rebreanu,
dimpreună cu care, elev al Academiei Ludovika din Budapesta, mă
pregătisem, cu douăzeci de ani în urmă, pentru cariera de ofiţer activ…
După Rebreanu, l‑am vizitat pe Arghezi. M‑a primit cu degajare, cu
căldură, fără pic de poză…“
Cine sunt, totuşi, prietenii, fiindcă Franyó a avut, în mod real, voca-
ţia prieteniei? În încheierea volumului Bătălia condeiului există o înşiru-
ire de nume care trebuie transcrisă: „… din ceasurile de singurătate,
salut celor ce nu mai sunt trupuri aievea, când se desprind din decenii
mult apuse: Ady, Osvat, Karinthy, Rebreanu, Juáhsz, Rilke, Emőd
Tamás, Nagy Lajos, Révész Béla, Somlyó Zoltán, Leda, Bölöni György,
Tóth Árpád, Csinsyka, Gaál Gábor, Cocteau, Paul Valéry — şi încă multor
altor umbre de neuitat, căci fiecare ţi‑a dăruit câte ceva menit să‑ţi
înfrumuseţeze şi să‑ţi îmbogăţească viaţa, altminteri câtuşi de puţin
îmbelşugată în bunuri pământeşti.“ (8) Ar fi o galerie de portrete pe
care o evocă şi timişoreanul Anavi Ádám. (9)
Dacă ne putem îndoi de întâmplările sale extraordinare de la
Viena, de pe front, de la Budapesta, cele din Timişoara s‑au desfăşurat în
faţa spectatorilor. Au fost cu cărţile pe faţă. Revista „Orizont“ a publicat
o poză de la începutul anilor treizeci în care e alături de Markovits

Rodion, René Fülöp Miller cu soţia. E alături de Franz Liebhard (Robert
Reiter). Nu sunt personalităţi necunoscute în anii treizeci: sunt chiar ve-
dete, personalităţi celebre ale Europei Centrale. Garnizoana din Siberia,
apărută în 1927, a devenit best-seller mondial, iar Trenul de aur îl pregătea
pentru o glorie fără de fisură şi fără de sfârşit. Trenul de aur era istoria
preluării „trenului de aur“ de către bolşevici.
Robert Reiter/Franz Liebhard (1899–1989)

Se vorbeşte mai mult în România despre Franz Liebhard
(n. Timişoara, 1899, m. Timişoara, 1989) abia după 1970, când avangarda
maghiară începe să fie studiată temeinic. Şi când prietenii de odinioară
ai lui Franz Liebhard nu mai cred necesar să‑şi ocolească amintirile.
Cel mai vajnic luptător pentru reabilitarea lui Robert Reiter, poetul care,
la Budapesta şi Viena anilor douăzeci, fusese un combatant de excepţie,
este József Méliusz. Spune Méliusz, într‑un interviu acordat revistei
„Orizont“:
„…timişoreanul Franz Liebhard, cunoscut ca poet de limbă
germană, este identic cu poetul Reiter Robert, care între 1918 și 1925
a publicat, în total, 40 de poezii. O operă completă, totală, o scânteiere
rimbaldiană. Kassák Lajos, unul dintre poeţii cei mai mari ai secolului, a
vrut să le reediteze în volum, dar ele au rămas în paginile unei reviste
avangardiste…“
Peste un an, Méliusz revine în paginile revistei „România literară“:
„Un mare necunoscut al literaturii noastre, o cometă rimbaldiană —
un curcubeu de foc între dadaismul lui Tristan Tzara şi inventatorul ima‑
gismului românesc, Ilarie Voronca, trecând prin cerul încins al poeziei
secolului —, care apare în 1918, dinamitând nu numai cuvântul poetic
maghiar, pornind de la Ady Endre, dar limbajul lui protestatar luând
parte şi la aruncarea în aer a unui stat înţepenit, feudal‑capitalist…
Austro‑Ungaria.“
Mai adaugă prietenul şi conorăşeanul:
„De la 1918… până în 1925 îi apar în total 40 de poezii, o operă
minusculă, dar definitorie, după care acest poet, Robert Reiter,
amuţeşte.“
E normal ca abandonul, schimbarea de direcţie, desprinderea de
un grup literar în numele altui şir de opţiuni să nască legende. Poetul
este deconspirat ca „stalinist“ în 1990, când zelul revoluţionar încerca
redefinirea Timişoarei. Într‑o recentă istorie a literaturii e „deconspirat“

şi ca anarhist, dar şi ca nazist. A fi, succesiv, anarhist, social‑democrat
şi „conducătorul foii naziste“ nu pare imposibil pentru un scriitor de la
marginea Imperiului, venit în 1918 să facă studii de filosofie la Budapesta,
afiliat apoi grupului „Ma“ al lui Kassák Lajos, ca să‑l descoperim, din
1921, ca student al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Viena. Atâta
doar că viaţa lui Robert Reiter evoluează pe alte coordonate decât cele
numite de Marian Popa. El este un tânăr cultivat, un poet cu lecturi
ample şi cu studii sistematice. Întâlnirea cu social‑democraţia şi cu
anarhia, cu dadaiştii şi suprarealiştii, cu avangarda e mediată de lecturi
solide. Rimbaud şi Trakl, dar şi Whitman şi Ady sunt maeştrii tinereţii sale
nonconformiste. El rămâne un poet expresionist care, la 19 ani, propune
asemenea texte:
„Uliţe prostituate hohotesc/ pământuri distruse se zbat în ritmul
zbuciumat al disperării şi al agoniei/ peste răbdarea stânelor, supunerea
podurilor, ochii orbi ai caselor palpită spaima/ iar dimineaţa sirene
răguşite horcăie: omule!/ omule!/ omule!// sate neroade se tăvălesc
în mocirle şi reflectoare sângeroase păzesc spaţiile/ mările se revarsă
iar peste orizontul doborât ape neastâmpărate se prăbuşesc cântând/
catastrofe dorm în adâncuri şi între casele îngenuncheate pasc temni-
ţele‑namile// omule!“
Greu de crezut că expresionistul Robert Reiter ar fi urmat steagul
negru al anarhiei. Social-democrat a fost, opţiuni social‑democrate are
încă din anii de liceu. Social-democraţia îl aduce lângă revista „Ma“.
Dar nu ar fi fost imposibil ca, în anumite momente ale tinereţii sale,
Robert Reiter să fi mizat, ca şi Jaroslav Hašek, pe idei anarhiste.
Spun „nu ar fi fost imposibil“. Cel care în anii de liceu ţinea conferinţe
într‑o Timişoară ce avea o stângă bine consolidată, putea trece, pasager,
prin grupările anarhiste care agitau Budapesta anului 1919. Mai greu de
crezut e că Robert Reiter a fost nazist. N‑a fost niciodată conducător
de publicaţii naziste; când ziarul la care lucra devine organ al „Grupului
etnic german“, Robert Reiter este concediat.
Trimis mai întâi în lagărul de la Caracal, în septembrie 1944, şi, pe
urmă, o lună mai târziu, deportat în U.R.S.S., Reiter nu era pedepsit
pentru opţiuni naziste, ci, fiind german, trebuie să plătească. La
întoarcerea acasă, participă la ceea ce s‑a numit „denazificare“, şi prin
literatura sa realist‑socialistă.
Robert Reiter, de la „Ma“ la Mioriţa şi la „Mozaic bănăţean“.

Într‑un studiu cu multe date noi, Eduard Schneider scrie: „Spre sfâr-
şitul anului 1924 îl găsim pe Robert Reiter din nou la Timişoara. Este
şomer şi are timp de scris. Publică mult. Pentru „Temeswarer Zeitung“
scrie texte de istorie literară şi traduce mult din literatura română.
Necunoscute până acum, aceste texte merită un interes aparte. Ele
demonstrează, pe de‑o parte, că tânărul întors acasă… a ştiut să
îmbine actrivitatea literară cu cea ştiinţifică, pe de alta, că rămâne fidel
principiilor sale…“
Traducerile lui Reiter din Mioriţa au fost remarcate de Blaga, cele
din Meşterul Manole au fost descoperite recent de Eduard Schneider,
altele vor fi încă prin reviste locale sau printre manuscrise. Scriitorul
este, în tot ceea ce face, un animator cultural cu proiecte de durată.
Este bănăţean şi scrie istoria locurilor, mereu uitate, abandonate
de o capitală sau alta. „Banater Mosaik“ („Mozaic bănăţean“) şi
„Temeswarer Abendgespräche“ („Convorbiri de seară timişorene“)
adună numeroasele articole, lecţii, notiţe despre spiritul bănăţean/
timişorean, aşa cum s‑a afirmat el de‑a lungul timpului. Mult mai in-
tensă este acţiunea jurnalistului preocupat de istoria locurilor după 1950
(când stigmatul proletcultist îi atinge o seamă de poezii şi de articole)
şi, mai ales, după 1960. În 1925 a face istorie regională însemna a apăra
cultura locală de pericolul pe care îl reprezenta aşezarea graniţei: o
graniţă care voia să atragă atenţia că noul Centru este Bucureştii şi că
tot ce nu se defineşte pornind de aici devine neesenţial. Energia cu care
Franz Lebhard se dedică ziarelor vechi, arhivelor, topografiilor timişo-
rene abandonate, entuziasmul cu care numeşte particularităţile (întâie-
tăţile) bănăţene sunt legate, după 1950, de apariţia unei noi graniţe,
mult mai violent aşezate: Cortina de Fier. Centrul înseamnă, după 1945,
Moscova, iar Moscova ameninţa, prin internaţionalism, o globalizare
care anula orice drepturi regiunilor — cu atât mai mult a acelor regiuni în
care expansiunea tedescă îşi făcuse simţită prezenţa. Alianţele cu Virgil
Birou, Aurel Buteanu, József Méliusz, Iulius Podlipny, Franyó Zoltán,
Nikolaus Berwanger, deschiderea către scriitorii de diverse orientări
politice, de diferite etnii, bucuria de a convorbi cu ziarişti, plasticieni,
scriitori, arhitecţi, curiozitatea interogativă îndreptată către orice
personalitate, faptă, imagine care ar putea defini Banatul, ne evocă nu
doar un patriotism local, ci un „localism creator“ aşezat, deopotrivă,
sub semnul regiunii, dar şi al Europei Centrale.
Méliusz József (1909–1995)

Oraşul pierdut în ceaţă, romanul lui Méliusz József, este, aşa cum
va declara autorul în numeroase rânduri, o sociografie lirică, în care
elementul autobiografic este folosit copios. Este o autobiografie uşor
modelată după proiectul politic al autorului ei, luptător pe baricadele
stângii. Cine citeşte romanul romanului, anexat tuturor ediţiilor, va afla
din ce motive şi sub ce impulsuri şi‑a scris cartea, cine l‑a influenţat şi
cum. Scris între 1938 şi 1940, romanul traversează diverse epoci literare.
„Sociografie lirică“ a Timişorii, Oraşul pierdut în ceaţă vrea să certifice
că, solidar cu intelectualii de stânga ai oraşului, de la Reiter/Liebhard
la Stoia‑Udrea, Méliusz nu a renunţat niciun moment, în acest roman
al oraşului, la poziţia sa politică. Chiar împotriva familiei sale, familie
burgheză:
„Nu exagerez când afirm că războiul a trecut aproape idilic peste
familia noastră… (…) Tata era un om isteţ, a trecut hopul cu bine.
N‑a plecat pe front. Din slujba de la judeţ a ajuns conţopist la birourile
spitalului militar, apoi la serviciul de aprovizionare al garnizoanei, unde,
cu răbdare exemplară, întocmea nenumărate rubrici.“
O parte a romanului se îndreaptă împotriva familiei. Autorul
revoltat ne atrage atenţia în nenumărate rânduri asupra stilului de
viaţă burghez, asupra imoralităţii, asupra pervertirii. Familia nu e privită
doar cu circumspecţie, e blamată mereu. Aş spune azi că nu din unghiul
de vedere al memorialistului, ci al activistului care adună şi clasează
documente. Ai săi sunt mizerabili fiindcă o duc bine, în timp ce în război
„sunt schilodiţi oameni.“ Un proletcultism avant la lettre (pentru
literatura din România) caracterizează descrierea „relaţiilor de familie“.
Pagini de valoare, observaţii de reală fineţe sunt anulate de tentativele
pedagogice ale discursului, dedicat luptei de clasă:
„Mirosurile care inundă azi oraşul… pe‑atunci ne erau încă
necunoscute, pentru noi nu existau, deşi burghezii, ce‑i drept burghezii
au mâncat întotdeauna mult şi bine, mai mult şi bine ca oriunde. Bogăţia
acestei câmpii care se întinde spre nord şi vest până la şesurile Bacikăi
sârbeşti şi ale Pustei de Jos, îţi dă senzaţia infinitului. La sfârşitul lui
iulie, pământul se scufundă sub greutatea grâului copt, în livezi crengile
pomilor se rup sub greutatea fructelor… şi pe păşunile mănoase
rumegă puzderia cirezilor de vite, sătule, în extazul fericit al digestiei,
aidoma acelei fericite categorii de oameni care în timpul războiului se
putea îmbuiba până la refuz.“
Iată şi autocritica, subliniată cu creion roşu:

„Şi toate acestea, toată această bogăţie ce se năruia sub propria‑i
povară, ne părea nouă, burgheziei, cel mai firesc lucru.“
Puţine capitole scapă de aceste teze. Scriitorul nu refuză
„monstruoasa burghezie“ fiindcă e legat organic de ideea de revoluţie,
ci fiindcă aşa se cere. Iar el este un funcţionar conştiincios al ideilor noi.
S‑a făcut comparaţia între Méliusz şi Krleža — comparaţie absolut
gratuită. Abjecţia în care se cufundă personajele lui Krleža pare infinită,
grotescul se hrăneşte din deliranta incapacitate de fixare, crima e mereu
prezentă în marile familii. Radicalismul lui Krleža e vesel, relaxat, are
o finalitate estetică. Méliusz e scriitorul jumătăţilor de măsură. Şi el
contestă, şi el îndrăzneşte, dar cu timiditate.
Fiecare pagină vorbeşte, în ecou, despre temele mari ale sfârşitului
de Imperiu. Toate comentariile din Peripeţiile bravului soldat Švejk, toate
contextele din Marşul lui Radetzky există: aproape totul dă senzaţia
autenticităţii, verificabile prin situaţiile‑tip ale romanului central-euro-
pean. În ciuda programului său, romanul rămâne un document al epocii
în care erau adulaţi Romain Rolland, Ludwig Renn, Henri Barbusse,
autori de care e mai aproape decât de Proust, din care se revendică.
Méliusz oferă o întâlnire de zile mari, în câteva capitole cel puţin, cu
oraşul de atunci. E drept că scriitorul nu iubeşte oraşul (cel mai frumos
capitol, Joszi, are în centrul lui viaţa la ţară), îl priveşte cu antipatie, mai
clar mărturisită în altă carte a sa — Destin şi simbol:
„N‑am îndrăgit niciodată oraşul meu natal. Acum aparţine
cuceritorilor nazişti, tâlharilor, teutonilor. Un oraş pe care poeţii l‑au
părăsit, fie că a amuţit.“
Sau:
„Oraşul nostru e tânăr şi mic. Hulpav, hrăpăreţ şi nesăţios. Numai
ei, cetăţenii oraşului de la începutul secolului asociau, în grandomania
lor, oraşul lor cu capitala austriacă, lipindu‑i însă, ce‑i drept, această
distincţie: Mica. Dar oare ce oraş de soiul acesta, corcit cu însemnele
monarhiei, nu aspira la mândria de a fi poreclit Mica Vienă?“
Trebuie să fim însă atenţi la contexte. Înainte de a fi scriitor, Méliusz
este un intelectual disciplinat, trăind o înstrăinare reală într‑un oraş în
care cultura urma a se face. Şi Virgil Birou, şi Stoia‑Udrea au avut faţă
de oraş aceeaşi atitudine vehementă, desigur excesivă. Şi nu numai ei.
Literatura oraşului Timişoara este, de multe ori, o literatură a refuzului.
Dublinul lui Joyce poate fi deschiderea către o relaţie inamicală, altfel
analizabilă pe sute de pagini.
Vecin cu Robert Reiter/Franz Liebhard, pe aceeaşi stradă Ofcea,

prieten o viaţă cu un şir de scriitori ai Timişoarei, Méliusz îşi va rectifica
opiniile mai târziu, când, demnitar politic, va omagia Timişoara
Mitteleuropei şi artiştii ei.
Câţiva aşi ai supravieţuirilor

Cafenelele oraşului. Există un şir de personalităţi exponenţiale
pe care Timişoara le‑a dat Europei Centrale: Franz Liebhard (Robert
Reiter), întâi poet al avangardei maghiare, pe urmă traducător şi poet
de limbă germană, jurnalist şi istoric, jurnalist al revoluţiilor de stânga
şi, pe urmă traducător, cu performanţe uluitoare, Aurel Buteanu, om
politic, istoric, traducător, lider cultural în timpuri de cumpănă, Endre
Károly, poet şi dramaturg, Rodion Markovits, revoluţionar de profesie,
autor de reportaje fabuloase despre lagărele Revoluţiei Roşii, prozator
expresionist demn de reţinut, Andrei A. Lillin, eseist, prozator, critic
literar, enciclopedist fantast într‑un spaţiu în care erudiţia ar fi avut
nevoie de ordine. Cu o excepţie, provin din familii complicate. Sunt
slovaci, evrei, români, germani, bulgari, croaţi, maghiari, sârbi. N‑am
adăugat şirul de nume care definesc „invazia cărăşeană“ întâmplată
după 1919: cel mai important dintre ele, Romul Ladea, tronează în
cafenelele literare ale oraşului, întemeiate după model vienez. Face
parte, alături de Stoia‑Udrea şi Virgil Birou, din „trifoiul cărăşean“, o
alianţă memorabilă. Tineri, au fost de stânga: au vibrat intens la visurile
unui timp al Utopiilor. Au trăit mult, au avut o creativitate explozivă
în răstimpul vârstelor tinere şi una exemplară la senectute. Au fost
pedagogi fascinanţi, au fost animatori de excepţie.
Dacă zonele de contact etnic propun un tipar de creativitate şi
unul biografic, personajul care mi se pare cel mai expresiv pentru Timi-
şoara Europei Centrale nu este un scriitor, ci un bărbat al Imaginilor —
un plastician: Julius Podlipny. Viaţa lui seamănă cu a celor numiţi înainte,
dar şi cu a personajelor lui Danilo Kiš, cu a revoluţionarilor de profesie,
dar şi cu a artiştilor damnaţi. A fost, tânăr, cobai al neşansei. Născut
la Bratislava, al şaselea copil al familiei lui Carol şi Renata Podlipny, îşi
pierde la doi ani braţul drept în urma unui accident de tren. Mutilat,
orfan, ameninţat de dezastre, a reuşit să se sustragă, miraculos, dezas-
trului final. În 1905, familia se mută la Budapesta, în 1907, tot în urma
unui accident de tren, rămâne orfan de tată. Peste doi ani familia
se întoarce la Bratislava, ca, peste alţi doi, să se fixeze la Budapesta.

Un astrolog ar putea medita asupra cifrei 2 în existenţa revoluţionaru-
lui, a pictorului, a profesorului.
Cursurile la Academia de Arte Frumoase din Budapesta, educaţia
revoluţionară în cercurile de extremă stângă îi creează relaţii durabile.
Urmărit de oamenii de ordine, scapă din nou cu viaţă. E, din nou, un
miracol că supravieţuieşte în Budapesta anului 1919. Înainte de a fi un
artist al Imaginilor, Podlipny e un as al supravieţuirilor.
Podlipny se stabileşte în 1926 în Timişoara şi deschide, împreună

cu Varga Adalbert, o şcoală particulară de pictură. E un an important, în
care în Timişoara se fixează (după peregrinări prin Budapesta şi Viena)
şi Reiter/Liebhard şi Franyó Zoltán. În 1927 deschide prima sa expoziţie
la Timişoara: o nouă expoziţie, în 1930, îi aduce premiul întâi, alături de
Aurel Ciupe şi Ferch Francisc.
Expune în repetate rânduri la Bratislava, Bucureşti, Timişoara. E, ca
şi Stoia‑Udrea, sau Robert Reiter, „subversiv“, dar nu mai puţin animator
al cafenelei literare Spielhur, locul în care îşi desfăşurau energiile Romul
Ladea, Virgil Birou, Stoia‑Udrea: lor li se vor adăuga la începutul anilor
patruzeci, Nicolae Ţirioi, Petru Sfetca, Petru Vintilă sau Pavel Bellu. În
1950 devine preşedintele Filialei Timişoara a Uniunilor Artiștilor Plastici
din România. Refuză să se mute la Bucureşti, ca să nu devină un killer al
regimului. În 1964 se va căsători cu Annemarie Hehn, tânăr critic de artă,
care va realiza de‑a lungul timpului studii fundamentale privind opera lui
Julius Podlipny, dar şi a contemporanilor săi.
Sinteză între realitate şi intelect, era titlul unui eseu al lui Reiter/
Liebhard despre Podlipny: opera lui este una de sinteză. Oprescu nota,
în 1942, cât de solidă este profesiunea desenatorului şi cât de importantă
înzestrarea pentru lumină: harul de a ilumina.
Capitalele invalide şi oraşele noilor patrii. În autobiografia sa,

Viaţa unui om, Kassák Lajos scrie despre perioada sa vieneză: Viena,
1920, oraş invalid de război a devenit noua mea patrie. Viena, oraş invalid
de război: care oraşe nu au devenit invalide în 1920? Care puteau înţelege
refugiile? Pentru Franyó, pentru Liebhard, Timişoara nu e invalid de
război. Într‑un fel sau altul. Şi cei trei îşi găsesc adăpost aici. Legaţi între
ei, descoperă un spaţiu prielnic noilor lor opţiuni. Kassák, cu tatăl slovac
şi mamă maghiară, Reiter/Liebhard, cu mamă slovacă sau, poate, mai
bine: rădăcinile materne sunt slovace, Podlipny, cu tată ceh şi mamă

slovacă, se simt în largul lor aici. Pot să evoce noul timp al lumii, cel al
revoluţiilor — dar şi să evoce profunzimile — tradiţionalismul imperial.
Şi, în fine, să deguste eşecurile „personale“: să trăiască dezastrul
Utopiei comuniste.
În 1997, scriam, într‑un articol: s‑au împlinit şapte decenii de la
prima sa expoziţie timişoreană. Ea a solidarizat elita culturală a oraşului:
iar pictorul, la rândul lui, va fi un solidar. Franyó, Miloia, Ferch, Ciupe,
Szony, Virgil Birou, Stoia‑Udrea vor fi apropiaţii lui.
Artist necomestibil, profund antiliric, va şti să‑şi înveţe elevii să fie
în artă. Nu trăieşte fractura alesului. La marginea Imperiului, artistul
Podlipny exprimă, în (aproape) tot ceea ce face, eşecul. Pictorul
recuperează (ca şi René Fülöp-Müller, ca şi Virgil Birou) începutul unui
secol imperial‑agonic.
Pictura lui Podlipny e departe de a flata privitorul. Oamenii sunt
urâţi, sunt bătrâni, sunt devoraţi de vârste. Nu‑i o bătrâneţe distinsă,
suavă, elegantă. E o vârstă sumbră, întunecată, vânată de rele. Impe-
riul nu se sfârşeşte frumos, lumea nu se termină în acordurile Imnului
bucuriei. Mutilaţi, estropiaţi, oamenii lui Julius Podlipny evocă un
dezastru al profunzimilor. Există şi un bal al cerşetorilor care, ca în
Viridiana, pare a lua în râs un ritual sacru. Nimic nu se mai poate naşte
în acest univers sterp. Imaginile Mamei sunt ale unei femei epuizate,
foarte departe de a sugera Naşterea, Izvoarele, Regenerarea lumii. E o
femeie care a traversat toate nefericirile acestui pământ. Şi a crescut
un fiu lipsit de mâna dreaptă.
La marginea Imperiului, nimeni nu mai sărbătoreşte triumfurile
noii sensibilităţi, ale (diz)armoniei umane. Expresionismul lui Podlipny
este acut provincial, deloc încântat de viaţa sub semnul artisticului.
Deloc încântat să‑şi asume destinul lui homo aestheticus. El este dedicat
fiinţei comune, celei pe care viaţa a aruncat‑o la margine.
Progresul, scrie Jung, l‑a rupt pe om de rădăcinile sale: el trăieşte
în lumea modernă doar ca natură fragmentară. Deplinătatea lui e
o iluzie, iar Podlipny pare născut ca să fie un artist al deziluzionării.
Mutilat el însuşi, are deplina înzestrare pentru a evoca o lume mutilată
şi mutilantă. Dacă alţi artişti ai epocii îşi desfăşoară spectacolul într‑o
frenetică expansiune de linii şi forme, Podlipny este, mai degrabă, un
strateg al retragerilor. El a pierdut toate războaiele: cei din Imaginile lui
au pierdut toate războaiele pe care ar fi trebuit să le poarte. Se retrag
în carapace. Drumurile lor pun în valoare materia inertă, lestul ireduc-

tibil.
Rar un bărbat a trăit într‑un acord mai deplin cu propria sa operă.
Cu o biografie care ar da un roman mitteleuropean fundamental, pic-
torul supravieţuieşte mereu. Moartea e pe urmele sale, poliţia e pe
urmele sale. Mereu împotrivă, el nu vrea să se alinieze — nu vrea să se
supună Diktatului. Diktatului social, politic, artistic.
Descopăr în amintirile lui Aurel Buteanu o notă despre o vizită

la „Contimporanul“ (1923? 1924?), în care l‑ar fi cunoscut pe Kassák.
Reîntâlnirea cu Kassák (în corespondenţă) e facilitată, evident, de
timişoreanul Reiter/Liebhard. Şi de traducerile din volumul apărut în
1971, pe care cei doi le fac împreună.
Negreşit, azi, poetul şi artistul plastic Lajos Kassák e un artist
important al avangardei secolului XX. În Paris, Kassák are expoziţii
permanente. În 1987, la Centrul George Pompidou a avut loc un
simpozion Kassák. Există studiouri Kassák… şi aşa mai departe. Drumul
lui Kassák la Paris a fost comparat cu drumul lui Brâncuși.
Dacă Julius Podlipny s‑ar fi dus în anul de graţie 1920 la Paris, şi
nu la Viena? Dacă în 1926 ar fi plecat nu la Timişoara, ci la Berlin? Sau la
Bratislava?
E greu de spus dacă ar fi devenit o vedetă a avangardei sau a
revoluţiei mondiale, sau ar fi dispărut în încleştările vremii. Oricum, la
90 de ani, pictorul ilustra o vârstă exemplară, ca şi prietenii săi timişo-
reni cu care trăia, în anii douăzeci, iluziile şi eşecurile Internaţionalei.
Romul Ladea se trage din spaţiul unei enclave arhaice. Despre

„regionalismul“ sculpturii lui Ladea s‑a vorbit mereu, însuşi sculptorul
alimentând ideea că e un „barbar“ dintr‑o Provincie sălbatică. Romul
Ladea, Virgil Birou şi Ion Stoia‑Udrea puneau în valoare un program
regionalist, încercând a folosi, scriam, resursele locale. Ei erau animatori,
dar şi critici de artă, editori de poezie şi organizatori de expoziţii, istorici,
dar şi teoreticieni ai actului artistic, mentori, traducători, participanţi la
viaţa unui grup. Ei se diferenţiau de ceilalţi nu numai datorită orgoliului,
cât şi din convingerea că în Provincia lor trebuie căutate resursele
marii arte. S‑a vorbit despre scurta perioadă pariziană a lui Ladea şi de
încercarea, ratată, de a lega un dialog cu Brâncuşi. Scrie Dan Hăulică,
într‑unul dintre primele sale articole:
„Romul Ladea s‑a născut în Banat, într‑un ţinut unde sensibilita-

tea se arată îndeobşte aplecată asupra unui pitoresc, adesea barbar.
Conciul, cu arhitectura lui sunătoare de monede, trădează aici, ca şi
culoarea din costume, gustul somptuosului şi al opulenţei. Într‑o poveste
bănăţeană, viteazul încalecă un armăsar de aur… (…) Aici nu te aştepţi
să răsară, de la artişti, decât vocaţia barocului.“
Observaţiile sunt valabile pentru prima etapă a lui Ladea, cea de la
Timişoara. Ea este descrisă cu precizie de tânărul critic:
„O anumită vioiciune stă în creaţia lui Ladea, semn că sculptorul
e bănăţean… (…) Îi place uneori să dăruiască figurilor pe care le
sculptează accesorii copioase, animate. Însă acest dinamism lăuntric
e subtil armonizat în sobrietatea gesturilor şi în vibraţia calmă care se
citeşte pe chipuri.“ (11)
Îndoiala criticului e firească. În prima parte a creaţiei, orgoliul lui
Ladea e imens, apartenenţa la matca stilistică, prezentă în fiecare
operă. Sculptorul imortalizează nu doar eroii basmelor locului — Iovan
Iorgovan e unul dintre ei —, el îi citeşte (eternizează) pe scriitorii din
preajmă. Înainte de a fi bine aşezaţi în istoria literaturii, îi consacră el,
prin demiurgia pe care i‑o conferă drepturile artei sale. El învie în portre‑
tele sale un întreg ţinut al literaturii. Scriitorii bănăţeni din preajma lui,
din ţinutul lui, devin Scriitori sau Cronicari: sunt purtătorii de cuvânt ai
unei arte.
Busturile lui Damaschin Bojincă sau Ioan Popovici-Bănăţeanul
sunt mereu reproduse: de prietenii săi Ion Stoia‑Udrea şi Virgil Birou se
ocupă într‑un şir de portrete (interpretări) comentate larg de jurnalişti.
Criticului Grigore Ion (autor al unor studii sagace despre fenomenul
bănăţean) i se dedică un portret de zile mari. Alt bust, al lui Mihai Gaşpar,
romancier citabil în linie sămănătoristă, elogiat de Iorga, e dezvelit la
Bocşa, în 1935. Un bust al lui Al. Popescu Negură şi trei reliefuri, două
în ghips şi unul în bronz, ale lui Petru Sfetca, au fost reproduse şi ele în
paginile iubitoare ale fanilor culturali locali.
Am spune că aproape oricare valoare literară bănăţeană a trezit in-
teresul tânărului Ladea. Crezând în măreţia locului, în destinul său
privilegiat, sculptorul a încercat să fie alături de oricare valoare (po-
sibilă!) de aici. Tinereţea lui Ladea e puternică, explozivă, vehement
revendicativă, căutând în primul rând nu valorile artei, ci ale unei Lumi.
Încercările sale de a totaliza adevărurile unui ţinut, prin „poveste“, prin
„legendă“, aparţin unui demers care se cere şi el studiat pe etape.
Mitul artistului barbar, rod al unui ţinut în care barocul înfloreşte

şi prosperă ca un dar al pământului, a fost cultivat cu insistenţă de o
anumită critică de artă, dar şi de Ladea. Chiar dezlănţuirile artistului tâ-
năr favorizează această interpretare a operei. Vitalitatea lui părea
a ilustra vitalitatea locului. Nedeile (rugile) din satul bănăţean erau
adevărate dionisii. În amintirile sale, Ion Vlasiu, elev al lui Ladea, evocă
una dintre ele.
Sculptorul devenea artistul unei sărbători interioare mărturisite
şi, mai ales, nemărturisite, legând manifestările bănăţene de un ano-
timp şi de un spaţiu al culturii: cel meridional. Horia Medeleanu îl cir-
cumscrie vitalismului banatic. (12)
El, Ladea, era barbarul care se rostea în numele altei civilizaţii,

crede Ion Frunzetti, bun cunoscător al fenomenului bănăţean:
„După el, transilvănenii cei mai acceptabili pentru convieţuirea şi
comerţul intelectual dintre semeni rămân cei din sud (bănăţenii, incluşi
între ei), la origine ţărani, plugari şi păcurari, cu un ethos al lor. Îi plăceau
oamenii sinceri, care se manifestă nedisimulat, fără ascunzişuri, oa-
menii limpezi, curaţi, drepți, frumoşi şi demni, cu certitudine de ne-
zdruncinat, şi‑i plăcea să repete că, şi în privinţa asta… tăt Bănatu‑i
fruncea. Se simţea solidar cu oamenii satului bănăţean, din rândul cărora
pornise, care, spunea el, ar avea, pare‑se, o civilizaţie a lor, profund
românească, un fel de a fi şi de a se comporta care include axiologicul în
faptele cele mai mărunte de viaţă.“ (13)
Să încercăm să completăm portretul lui Ladea şi cu evocările
din perioada sa „clujeană“, evident diferită. Într‑un eseu al lui Vasile
Muscă (14), portretul lui Ladea este uşor modificat. Aflăm că, în atelierul
sculptorului, în cel de pe strada Fântânele, musafiri obişnuiţi erau
Lucian Blaga, D.D. Roşca, Liviu Rusu şi Constantin Daicoviciu, „între care
Meşterul se simţea ca acasă“. Sculptorul era frecventat, de asemenea,
de tinerii Negoiţă Lăptoiu, Vasile Muscă, Mircea Ţoca.
Şi mai de cine?
Numeroasele dialoguri din cafenelele timişorene, unde era lider
de necontestat, vor fi revenit asupra întrebărilor fundamentale ale
culturii române. La Cluj îşi va fi descoperit interlocutori pe măsură, vor fi
aprofundat întrebările „omului revoltat“ din anii timişoreni.
Note
(1) Perpessicius, Opere, vol. XIII, Ed. Minerva, 1978, p. 23.
(2) Vezi Memoriile lui Troţki. Întâlnirile lui Troţki cu liderii Partidului Socialist
din Austro-Ungaria pun în valoare diferenţe mari de mentalitate. Erau nişte
mari cunoscători ai marxismului, spunea Troţki, dar n‑aveau vocaţia practicii
revoluţionare. Îmi venea să le spun Herr Genosse, domnule tovarăş, scrie Troţki.
(3) Franyó Zoltán, Bătălia condeiului. Articole şi cronici, 1912–1968. În
româneşte: Gelu Păteanu, Ed. Minerva, 1972.
(4) Ibid., p. 89.
(5) Ibid., p. 14–15.
(6) Un amplu capitol din biografia lui Franyó trebuie legat de relaţia cu Ady
Endre. Câteva evocări se găsesc şi în volumul citat, p. 292–312. Ar trebui să descoperim
aici şi popularitatea lui Ady la Timişoara, în primul deceniu al secolului trecut: „Când
Ady a sosit cu trenul de seară, în toamna lui 1909, ca să ia parte la matineul literar
organizat de grupul revistei «Nyugat», abia că şi‑a depus bagajele la hotelul Prinţul
de Coroană şi m‑a rugat s‑o şterg cu el dintre ceilalţi scriitori budapestani, care —
spunea el — sunt «nişte alcoolici înrăiţi», şi să mergem la Boul de Aur. L‑am însoţit
şi ne‑am aşezat la aceeaşi masă din colţ, unde îşi avea sediul pe când era diurnist.
Bătrânul ţal l‑a recunoscut de îndată pe simpaticul client permanent de altădată
şi i‑a strâns mâna clientului, acum renumit. Ady a primit înduioşat şi vădit mândru
acest semn al popularităţii sale şi, în cîteva minute, s‑a simţit iarăşi la el acasă, iar
după al treilea pahar a început să evoce amintirile diurnistului care a fost“.
Amintirile lui Ady despre Timişoara, transcrise de Franyó, ar merita, ele însele,
un studiu aparte (vezi Bătălia condeiului, p. 296–298).
(7) „Generalul Hoehn găsise în acest fel mijlocul adecvat pentru a scăpa
de front pe toţi cei despre care credea că trebuie feriţi de «moarte eroică». Erau
prezenţi aici, contopiţi într‑o armonioasă unire, reprezentanţii celor mai diferite
direcţii şi curente literare: Paul Zifferer, foarte cunoscutul foiletonist al ziarului
«Neue freie Presse»; Alfred Polgar, criticul vienez de mare prestigiu; Sil‑Vara, literat
reputat, autor dramatic; Coudenhove‑Kalergi Junior, fratele promotorului ideii
paneuropene; Stefan Zweig, încă de pe vremea aceea celebru ca poet şi eseist; Emil
Lucka, autor al unor savante lucrări de psihologie, şi Rainer Maria Rilke, talentul
cel mai strălucitor dintre toţi. Aici am fost repartizat eu ca „ofiţer şef de sector“,
primind sarcina ca, în virtutea experienţei mele, câştigate pe frontul de nord, să
controlez munca scriitorilor…“ (p. 338)
(8) „Maghiarizarea a reprezentat un mare triumf pentru spiritul naţional.
Ea a intensificat acea trăsătură pe care ungurii o numesc délibáb, adică preferinţa
pentru iluzie. Voi folosi termenul maghiar pentru a denumi propensiunea spre
îndeplinirea dorinţelor numită de Ferenczi «gândire magică». Tendinţa de a vedea
lumea printr‑un filtru roz i‑a făcut pe maghiari să‑şi exagereze măreţia şi să ignore
nefericirea popoarelor subjugate. Délibáb i‑a determinat pe unii politologi…
să celebreze prezentul, de parcă utopia ar fi devenit realitate.“ Vezi William M.

Johnston, Cultul iluziei la maghiari, în Spiritul Vienei. O istorie intelectuală şi socială
(1848–1918), traducere de Magda Teodorescu, Ed. Polirom, 2000, p. 366. Cultul
iluziei l‑a caracterizat şi pe poetul, traducătorul, artistul Franyó Zoltán.
(9) Ibid., p. 331.
(10) Franyó Zoltán, Erdély Délibáb, în „Geniusz“, nr. 1, martie 1924, p. 3.
(11) Dan Hăulică, Expoziţia Ladea, în „Gazeta literară“, 19 iunie 1958.
(12) Horia Medeleanu, Romul Ladea şi vitalismul banatic, în „Orizont“,
19.IV.1979, p. 1.
(13) Ion Frunzetti, Cuvânt pentru trecerea veşnicului Ladea, în Dorina Grozdan,
Romul Ladea şi lumea lui cuprinzătoare, Ed. Facla, 1959, p. 77.
(14) Vasile Muscă, Concepţia şi reprezentarea omului în sculptura târzie a lui
Romul Ladea, în Dorian Grozdan, Romul Ladea şi lumea lui cuprinzătoare, Ed. Facla,
1979, p. 206–218.
Aktionsgruppe Banat. Herta Müller (n. 1953)

Robert Reiter, Aurel Buteanu, Iulius Podlipny, Franyó Zoltán s‑au
intersectat cu avangarda maghiară şi vieneză între 1917 și 1926. Ca şi
Franyó Zoltán, ca şi Aurel Buteanu, traducător şi apropiat al lui Kassák
Lajos. Există arhive care trebuie dezgropate. Ca şi în cazul lui Sorin Titel,
stabilit în 1964, în Timişoara, scriitorul va fi modelat de climatul unui
oraş în care totul se deplasa către ideea de avangardă. Grupurile 111 şi
Sigma ale plasticienilor, teatrul lui Aurel Manea, balerinii lui Schneider
şi, desigur, trupa Phoenix, cineclubul C.F.R. propuneau deschideri
către artele noi — către experimentele necesare. Pasiunea pentru
noul roman, clamată într‑un şir de articole, nu e despărţită de pasiunea
pentru film. Comentator al vernisajelor, al filmelor, Sorin Titel optează
pentru modelul Robbe‑Grillet, Claude Simon (Drumurile Flandrei), fiindcă
îi oferă un tipar nou: o opoziţie atât faţă de „vechea literatură“, faţă de
formele consacrate ale romanului, cât şi faţă de dictatul propagandei
oficiale. Lunga călătorie a prizonierului nu e un nouveau roman ortodox:
romanul nu este al obiectelor, ci al locurilor. Călătoria personajului,
dizolvanta sa odisee traversează locuri lipsite de orice personalitate:
sunt non‑locuri. Sunt spaţii reziduale. Clădirile sunt demolate, locurile
sunt părăginite. Lumina e întotdeauna palidă, iar petele de sânge,
resturile de carne trădează urmele unor masacre făcute de curând.
După câte o idilă‑popas vin scene crude, neiertător aşezate în preajma
momentului idilic:
„… treceau deci prin locuri cu luminile stinse, cu câte o pereche, el

şi ea (fericiţii, n.n.) care se priveau în ochi, în imense săli de sport unde
se odihneau întinzându‑se pe saltele prăfuite, prin hale uriaşe de carne,
hălcile sângerânde stând agăţate de cârlige prăfuite…“
Lunga călătorie… e un roman teoretic în care un subtil cititor de proză
poate studia rezistenţa textului în faţa diverselor violenţe experimentale.
Categoriile negative ale liricii moderne (cele consemnate de Hugo
Friederich în a sa Structură a liricii moderne), adică depersonalizarea, eul
artificial, ilimitarea, idealitatea goală, transcedenţa vidă sunt ilustrate de
un scriitor ce se detaşează suficient de opera sa pentru a da libertate
deplină autoironiei.
Andrei Ujică, Marlen Hekmann (Negrescu), dincolo de fascinaţia

imaginii
La sfârşitul anilor şaizeci, cenaclurile timişorene aplaudau talen-
tul, energia, fericitele prezenţe a doi (încă) elevi — doi prozatori ai
universului adolescentin, cum nu mai cunoscuse proza tânără: Andrei
Ujică şi Marlen Hekmann.
Studentul Andrei Ujică scria proză onirică, publica prin „Vatra“
texte luate în seamă, juca în filmele cinecluburilor de amatori din
Timişoara, cele mai bune — la începutul anilor șaptezeci — din România.
Era pretutindenesc. În filmul Plaja, premiat prin străinătăţi, Andrei
Ujică, doar în chiloţi coloraţi, cu plete economicoase, joacă rolul victimei
june: e înconjurat de patru vlăjgani eleganţi, în pardesie negre, cu pă-
lării demne de liderii care veghează la buna ordine a societăţii. Ujică e
incredibil de slab. Actorul Andrei Ujică e, în Plaja, fiinţa vulnerabilă, e
tânăra generaţie asediată de gardienii societăţii „noi“. Textele pentru
Phoenix au pecetluit alianţa cu Şerban Foarţă şi cu „cealaltă muzică“.
O nouă ieşire în lumea prozei are loc în 1983, într‑o antologie
realizată de Virgil Tănase pentru Editura Flammarion: Les morts
incertains. Six recits roumanins. Cei şase magnifici, aleşi să reprezinte
proza românească, sunt Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, L.M. Arcade,
D.R. Popescu, Ştefan Bănulescu şi Andrei Ujică. E uimitor cum prozatorul
Andrei Ujică nu a optat pentru acest extraordinar culoar. Era, fără
îndoială, între cei care îşi prelungeau dincolo experienţa onirică, o cale
de acces către „altă proză“. Şi el aducea în literatură les morts incertains,
dar pe alte drumuri. Fixat în Germania de Vest, a devenit cineast.
Marlen Hekmann (Negrescu, azi) a devenit un traducător din şi în

germană, un cercetător harnic al arhivelor. Navigaţia pe Bega. Secvenţe
istorice (Ed. Brumar, 2006), scrisă împreună cu Dan Pura, e una din
cărţile regăsirii Timişoarei de odinioară.
Un desant de critici tineri al anilor şaptezeci, care mi se părea
excepţional. Era format din Ioona Rauschan, Brânduşa Armanca,
Marian Odangiu, Carmen Odangiu, studenţi încă, dar buni teoreticieni,
critici, prozatori, după 1989, implicaţi în bătălii literare şi politice. Erau
oameni liberi, creativitatea lor se lega şi de literatură, dar şi de muzică,
de teatru, de film, de artele plastice, dar şi de spiritul rebel al unui timp al
descătuşărilor. Cărţile Brânduşei Armanca despre modelul eminescian,
ale lui Marian Odangiu despre romanul politic, ale lui Carmen Odangiu
despre literatura pentru copii sunt legate, într‑un fel sau altul, de ale
Ioonei Rauschan, autoare de eseuri despre cei mari ai literaturii mo-
derne, de la Virginia Woolf la T.S. Eliot, la Hortensia Papadat‑Bengescu
şi Alice Botez. Înainte de a pleca (fugi) în Germania Federală a scris
despre prozatorii de vârf ai anilor şaptezeci din România, de la Radu
Petrescu la Gabriela Adameşteanu. A fost regizor şi scenograf cu ini-
ţiative surprinzătoare. O proză care ţinea de avangarda textualistă a
recoltat mai multe premii. În 1988 s‑a fixat la Düsseldorf, unde a scris
scenarii, a făcut filme despre marii scriitori care au trecut prin acest oraş.
Romanul Cară‑te este al concluziilor de scriitor — de fiinţă a unui timp al
globalizării. Cară‑te, adică ieşi din lumea în care ai fost — din acest secol
XX al obişnuinţelor. Dacă Brânduşa Armanca, Marian Odangiu continuă
să scrie pagini de critică literară, de publicistică incendiară, romanul
Cară‑te (2010) e o carte postumă.
Anii optzeci se desfăşoară şi la Timişoara altfel — optzeciştii

timişoreni au voci care se aud. Revista „Forum studenţesc“ din decem-
brie 2012 publică un Dosar Aktionsgruppe Banat în care scriu, mai întâi,
Daniel Vighi, Viorel Marineasa şi Petru Ilieşu. „Evoc istoria de grup a
celor din preajma lui Hertei Müller, a lui Richard Wagner, William Totok,
Johann Lippet sau Helmut Frauendorfer. „Noi — spune Vighi — exis-
tam „dacă ne băga cineva în seamă din capitală. Cei de la Aktions-
gruppe nu pricepeau nimic din această nelinişte a noastră, pentru
ei soarele răsărea în Vest, dar nici măcar acolo: înaintea noastră ei au
priceput descentralizarea literară“. Daniel Vighi regretă că nu le‑a stat
prea mult alături. „Andrei Bodiu, pe atunci student la litere în Timişoara,
a descoperit în dosarul său de securitate cum a devenit obiectiv

operaţional important doar pentru că a stat câteva ceasuri de vorbă cu
William Totok“. E greu de crezut că doar pentru atât. „La Tabăra din
acei ani, nu departe de lacul Văliug… a fost Mircea Cărtărescu, printre
alţii. Dar şi Herta, Richard Wagner, Helmut Frauendorfer“. Suplimentul
revistei „Forum studenţesc“ îi publică, uneori, sub pseudonim. Volumul
de debut al Hertei Müller, dramatizat de Helmut Frauendorfer, a câşti-
gat premiul întâi la festivalul de teatru studenţesc. În Premiul Nobel şi
pentru Casa Studenţilor: un pic, Viorel Marineasa nuanţează celebrele is-
torii de la Aktionsgruppe: „De remarcat că, iniţial, cei din Aktionsgruppe,
care compuneau, de altfel, Cenaclul „Universitas“ al Casei de Cultură
a Studenţilor, nu au prea înghiţit‑o pe Herta: o considerau incultă
şi agresivă, credeau că este protejata lui Nikolaus Berwanger… Au
urmat anii în care a intrat sub antrenoratul strict al lui Richard Wagner
şi, implicit, în zona disidenţei, una venind dinspre stânga, dar cu atât
mai necruţătoare la adresa naţional‑comunismului ceauşist“. „A fost
odată un grup de prieteni“, scrie Petru Ilieşu despre relaţiile, fie ele şi
fluctuante, dintre scriitorii de limbă germană şi cei de limbă română din
Timişoara.
Volumul Vânt potrivit până la tare, antologie alcătuită de Peter
Motzan, cu o prefaţă de Mircea Iorgulescu, aşază alături numele
Anemonei Latzina, a lui Franz Hodjak, Rolf Frieder Marmont, Johann
Lippet, William Totok, Richard Wagner, Rolf Bossert, Helmut Seiler,
Horst Samson, Helmut Britz. A apărut în 1982 şi „s‑a întâlnit“ cu poezia
generaţiei optzeci a scrisului românesc. Într‑un fel, a stimulat direcţiile
rebele ale tinerei generaţii. Optzeciştii au întâmpinat cu entuziasm
proiectele schiţate de Vânt potrivit până la tare de Aktionsgruppe
Banat. Articolul lui Gerhardt Csejka, Aktionsgruppe Banat. Deschizători
de drumuri confuzi („Neue Literatur“, 4/1974) atrage atenţia asupra unui
„grup literar“:
„Ceea ce se impune în ultimii doi ani în imaginarul public drept
Grupul de acţiune Banat n‑a fost întâmpinat furtunos din toate părţile,
şi de aceea trebuie să adopte poziţii mai furtunoase cei ce salută acest
grup… Dacă deschizătorii de drumuri din Banat şi‑ar alege, în locul unui
citat din Brecht, un text al Grupului vienez pe post de motto, asta nu
înseamnă să credem că este doar o bârfă despre marii autori pe care
i‑au citit… Dincolo de asta, pentru o literatură ca a noastră, care era, pe
de‑o parte, patetică, pe de alta, apăsătoare şi fixată în materie, nimic
nu putea fi mai vindecător decât cumpătarea lui Brecht şi imaginaţia

lingvistică, aşa cum o descoperim în poezia concretă.“
Textul lui Gerhardt Csejka despre „poezia patetică“, „apăsătoare şi
fixată în materie“ înseamnă (şi) o bună întâmpinare a poeziei optzeciste.
Poziţii „furtunoase“ sunt adoptate de poeţii importanţi ai momentului,
în ancheta apărută în „Neue Literatur“, nr. 5/1983. Despre Unterschiede
und Ähnlichkeiten (Diferenţe şi asemănări) vorbesc (scriu) Mariana
Marin („Există, desigur, multe asemănări între poezia generaţiei ’80,
scrisă în limba română, şi a colegilor noştri germani…, dar există şi
deosebiri de substanţă. Comune mi se par a fi atitudinea faţă de o anu-
mită realitate, denunţarea şi demontarea constructivă a ei, «infuzia»
de social sau «haloul» de autentic din care se hrăneşte discursul poetic.
Există o solidaritate de viziune asupra poeziei, în sensul eliberării ei de
produsele nefaste ale producţiei de serie…“), Matei Vişniec („Foamea
de real şi setea de luciditate sunt elemente oarecum inedite în conţi-
nutul conştiinţei poetice. Poetul care nu se mai droghează cu iluzii este
poetul anilor ’80.“), Mircea Cărtărescu („Poezia germană de la noi e
mai modernă, în sensul unei mai pronunţate atitudini programatice,
experimentale.“), Ioan Buduca (despre asemănările optzeciştilor ro-
mâni cu poeţii germani: „Similitudinile celor două fenomene poetice ţin
atât de obiectul poetic (o reacţie specifică la social), cât şi de expresia
poetică (antilirică, prozaică, ironică).“, Traian T. Coşovei, Elena Ştefoi,
Liviu Antonesei („De aceea, am impresia, această poezie sună foarte
firesc, asociaţiile cele mai stranii nu deranjează. În acest punct, tânăra
poezie germană din România se întâlneşte cu ceea ce fac mai valoros
tinerii poeţi români de astăzi, dar — deopotrivă — cu tradiţia ceva
mai recentă a poeziei germane de pretutindeni: Paul Celan, Gottfried
Benn, Hans Magnus Enzensberger şi, desigur, Bertold Brecht…“),
Ion Bogdan Lefter („Cu destule puncte de contact, însă şi îndeajuns de
bine diferenţiată, poezia tânără de astăzi se alătură poeziei tinere de
la noi într‑un tablou al unităţii în diversitate.“). Ancheta din „Neue
Literatur“ a fost reprodusă în revista „Transilvania“, nr. 7/1983, fără
textul lui Dan Petrescu, cel mai dur dintre toate:
„Indiferenţa publicului larg faţă de poezie este paradoxal întreţi-
nută de apariţia poeţilor în valuri compacte, această formulă, comună
poeţilor germani şi români, tinzând probabil deopotrivă a mai neutraliza
ceva din rigorile editoriale, cât şi a mări forţa de impact a poeziei cu
conştiinţele opace ale contemporanilor noştri; vrând‑nevrând, ne lăsăm
astfel duşi de utopia literaturii… Masele prezentului nu sunt sensibile

decât la claritatea indubitabilă a discursului dictatorial, părând a nu
înţelege dintre modurile verbale decât imperativul.“
„Atitudinea poetului este canalizată către revoltă: explicit… şi
implicit, prin adoptarea voluntară a prozaismului, prin deschiderea
complezentă a spaţiului poetic către cotidianul searbăd şi mizer.“
Pentru cotidianul „searbăd şi mizer“, Dan Petrescu citează poemul
La Hunedoara de Horst Samson. „Modificată astfel, devenită adică
domeniul prin excelenţă al exprimării revoltei, poezia este indiferentă la
talent; nu vreau să spun prin aceasta că poeţii tineri, germani sau români,
ar fi netalentaţi, ci pur şi simplu că, în condiţiile actuale ale libertăţii de
expresie, talentul este inoperant…“.
Richard Wagner, teoreticianul, liderul, elementul formator al

grupului „Banat“, are un rol important în definirea Hertei Müller. Pagi-
nile primului ei volum, Niederungen (Ţărmuri joase), extind cotidianul
„searbăd şi mizer“ şi la imaginile dragi odinioară scriitorilor rurali:
„În sat nu era voie să tai viţei şi să fierbi ţuică. Pute a ţuică… Fiecare
fierbe ţuică, da nimeni nu spune un cuvânt despre asta, nici măcar
vecinului său.“ Imaginilor satului care „pute a ţuică“ se adaugă imaginile
familiei:
„Tata era un mincinos. Toţi care erau aici minţeau prin tăcerea lor.
Priveam pe rând feţele lor urâte şi unsuroase, aceste nasuri, aceşti ochi,
aceste capete. Barba crescută a tatei îi acoperea duritatea. Mâinile tatei
se întindeau după minciuni.“ (1)
În finalul unui amplu eseu despre Theodor Kramer va fi din nou
vorba de tatăl ei:
„Cum eu provin din minoritatea germană din România, tatăl meu
a fost înrolat în SS‑ul lui Hitler, la fel ca majoritatea fiilor acelui timp şi
ţinut.“ Acelui timp şi ţinut, precizează autoarea. „În copilărie, tata a fost
acel ţăran supus pe care‑l iubeam. Soldatul SS din el se perimase. Dar
după ce împlinisem cincisprezece ani, când mă‑ntorceam din oraş acasă,
în vizită, tata era beţivul satului şi, rând pe rând, muţenia lui privind
războiul, la trezie, precum şi cântecele, la beţie, au ajuns pentru mine
o provocare.“ Ea citise deja „destule cărţii“ ca să descopere în cântece
„recidiva“. „Nu suportam aceste cântece, îl dispreţuiam pe cel care le
cânta şi trebuia să‑l scot din apropierea mea. Şi din cauza recidivelor
lui, cuvintele lui Kramer trimiteau şi mai mult fulgerele spre mine. Nu le
citeam niciodată fără să nu‑mi vină tatăl meu în minte.“ Disputele,

contestările care au apărut în Banat după ce în ziarul „Neue Banater
Zeitung“ din Timişoara a apărut Baia şvăbească, schiţa în care Herta
Müller arată cum se îmbăiază o familie de şvabi, toţi în aceeaşi apă (cum
să trăiască în atâta murdărie ei, şvabii, renumiţi prin cultul curăţeniei?),
au crescut în intensitate după ce Herta Müller, scriitoare celebră,
a devenit celebră şi prin paradigma anti‑ în care şi‑a înscris opera?
Niederungen, cartea de debut, tipărită şi în Germania, unde a fost pri-
mită cu mari elogii, dar şi cu semne de întrebare venite chiar din partea
şvabilor, transmutaţi în Germania. Herta Müller vorbea altfel despre
familie, sat, biserică, istorie:
„Am învăţat din ele să combin frica privată şi reflecţia în categorii
politice.“ În aeroportul din Budapesta vede două familii din Kosovo.
Cu două bunici care plângeau „aşa de tăcut, de parcă n‑ar fi făcut decât
să se uite în pământ cu obrajii picurând. Doi părinţi cu feţe uscate,
absente, trei copii în hăinuţe prea mari, primite din ajutoare, şi care se
jucau pe pardoseala de piatră cu avioane de plastic.“
„De războaiele de‑acasă au scăpat, mi‑am zis, picioarele li s‑au
cărăbănit de acolo, dar capul?“ (2)
Acordarea Premiului Nobel pe 2009 Hertei Müller, prozatoare co-
mentată, întâmpinată cu multe elogii, cu exegeze ample ale operei
în Germania sau România după 1989, a fost urmată de simpozioane,
conferinţe, recapitulări. „În cunoştinţă de cauză“ vor vorbi cei din
Aktionsgruppebanat, omagiaţi de Herta Müller în discursul de la
Stokholm, comentatorii mai vârstnici sau mai tineri ai operei, dar
şi scriitorii care, după ce au trecut, în România, prin experienţele
contactului cu cenzura, securitatea, s‑au stabilit în Germania. Sau în
Italia, ca Dieter Schlesak. (3)
Disputele cu privire la opţiunile politice, prozastice ale scriitoarei
ocolesc de prea multe ori calitatea prozei. Cotidianul „searbăd şi mizer“,
descoperit de exegeţi în scrisul autorilor „Grupului de acţiune Banat“,
capătă nuanţe, ramificaţii în romanele Hertei Müller. Astăzi mai bine nu
m‑aş fi întâlnit cu mine însămi este o carte în care verbul „a apăra“ se
conjugă în toate situaţiile: eroina se apără de agresori care par a face
parte dintr‑o piesă absurdă. Dintr‑o lume absurdă. Dintr‑un univers al
reducţiilor asasine:
„Dacă te apuci să cauţi, găseşti pe unul pe care apoi să‑l iubeşti.
Dar în loc de asta, mă chema Albu cât de des avea el chef. Iar la serviciu
îl aveam pe Nelu, care mă ţinea sub observaţie. Mi‑am scos toţi bărbaţii
din cap. Chiar atunci am rămas lipită de Paul, de parcă urmăream
doar apărarea. Cred că în capul meu dorinţa se aseamănă mai mult cu
apărarea decât cu căutarea. Aşa trebuie să fi fost, de aceea mă agăţam
în aşa hal.“ (4)
Leagănul respiraţiei îi propune întâlniri în care se poate regăsi.

Acelaşi cotidian „searbăd şi mizer“ a fost trăit (şi) de alt mare scriitor.
În acelaşi „cotidian“ îşi poate regăsit istoria „alor săi“. A mamei.
Întâlnirea nu este facilă: „Metodele lui Pastior funcţionau în deplină
contradicţie cu ale mele. El era maestrul disimulărilor poznaşe, pe mine
mă interesa ademenirea gravă a sensurilor. El cunoştea personajele
reale şi se simţea legat sufleteşte de ele, nu avea libertatea de a le
ştirbi ceva din amintire sau de a le deforma imaginea. Trebuia să fie
atent. Dar această fidelitate mă îndemna pe mine… să las deoparte
aceste scrupule şi să insist pe un narator persoana întâi, câştigat şi din
informaţiile altora. Autocompătimirea trebuie domolită prin ironie“.
Leagănul respiraţiei, carte despre dramele deportării, trebuie să o scrie
ea — ea poate înţelege şi numi o geografie a lagărului. Desigur, altfel
decât ar fi scris‑o Oskar Pastior:
„Există copii de la munte şi copii de la câmpie. Oskar Pastior era
un copil de la munte. Pentru el viaţa de zi cu zi erau brazii, pentru mine
câmpurile cu porumb. Brazii lui se înălţau spre cer, pe când lujerii de
porumb din copilăria mea se‑ncolăceau în jurul orizontului. Iar peisajele
lasă urme, participă la socializare într‑un mod difuz. Se strecoară în noi,
ne livrează primele imagini maiestuoase, care ne obligă să ne confrun-
tăm cu propriul nostru corp. Suntem mici şi materialitatea corpului
nostru ne face trecători. Peisajele îngroaşă impresia acestei peri-
sabilităţi.“ Imaginea acelui neşteptat „acasă“ aparţine unui mare
scriitor. Unuia dintre marii scriitori ai secolului XX:
„Imaginea naturii din jur e prima înfrângere pe care am simţit‑o în
viaţă. Materialitatea inegală a devenit manifestă, natura din jur m‑a fă‑
cut să mă tem. Peisajul este prima situaţie din copilărie fără scăpare,
iraţională, de care îmi aduc aminte. Îmi spuneam că trebuie să devin o
plantă, pentru a şti cum să trăiesc. Valea înverzită a râului a fost oglinda
exterioară a singurătăţii mele interioare.“ Iar întoarcerea către „leagă‑
nul respiraţiei“ ne sugerează un fel de a înţelege cartea:
„De la mama am învăţat tăcerea provocată de o existenţă dis-

trusă şi de complicitatea cu cartoful, acel element indispensabil pe
vremuri de foamete.“
Poate sunt necesare şi aceste confesiuni:
„Iar aceste ficţiuni se desprindeau din cuvintele curente, folosite în
viaţa de zi cu zi din lagăr, pentru că acolo jucau un rol. Toate cuvintele
au poezia lor; de exemplu «apilarniţă», o buruiană care creşte în rigolele
de la şosea şi pe care cei din lagăr, pe jumătate morţi de foame, o cule‑
geau primăvara. Astfel, numele buruienii este o expresie tipică pentru
acel loc. E un cuvânt de la marginea drumului, un cuvânt de foame. Iar
acest cuvânt i se asociază «îngerului foamei», iar planta cu mustăţi verzi
devenea podoaba «îngerului foamei».“
Şi aceste rânduri despre dialogul cu Oskar Pastior:
„De la moartea lui Oskar Pastior, multe cuvinte s‑au modificat.
Cu cât mă îndepărtez mai mult de Oskar Pastior, cu atât intru mai adânc
în el.“ Şi istoria unei cărţi scrisă de Herta Müller, cu un personaj care
ar putea fi prietenul ei: „Oskar Pastior trebuia mereu să iasă din lagăr,
iar eu să intru.“
Eseurile (amintirile) despre Cioran încadrează acelaşi fel de a gândi
lumea. Ca şi cele (strălucitoare) despre Maria Tănase.
Note
(1) S‑a scris mult despre reacţiile negative ale „şvabilor“ aşezaţi în Germania
faţă de literatura Hertei Müller, şi nu s‑a scris, aşa cum se sugerează într‑un şir de tex‑
te, doar de către cei şantajaţi de securitatea de la Bucureşti. Uneori reacţia „şvabilor“
era explicabilă printr‑o judecată diferenţiată. Carl Gibson din Săcălaz, care făcuse în
România şase luni de închisoare (fiindcă ţinuse legătura cu SLOMR, fiindcă anunţa‑
se formarea Sindicatului Liber din Timişoara, Europa liberă va consemna evenimen‑
tul), este unul dintre opozanţii scriitoarei. După şase luni de închisoare pleacă din
ţară, face studii de filosofie, germanistică şi istorie în Germania, scrie despre Lenau
şi scrie împotriva laureatei premiului Nobel. Pune sub semnul întrebării condiţia de
anticomunist: cine a fost cu adevărat anticomunist în România? Îi va replica energic
Richard Wagner. De la un punct, „competiţia“ Carl Gibson–Herta Müller devine ridi‑
colă (Vezi şi Carl Gibson, în Ghiţă Blejuscă, Ştefan Tomoiagă, Săcălaz. Timp şi istorie,
ediţia a III‑a, Ed. Waldpress, 2012, p. 314).
(2) Doar frica să doarmă nu poate. Despre poeziile lui Theodor Kramer, în Herta
Müller, Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică. Eseuri, traducere din germană şi
note de Alexandru Al. Şahighian, Ed. Humanitas, 2011, p. 233–244.
270
(3) Revista „Apoziţia“, Publicaţie anuală a Societăţii Culturale Româno‑Ger‑

mane „Apoziţia“, e.v. München, serie nouă, 2010, publică ample articole semnate
de Stefan Sienerth (Imagini ale deportării), Horst Samson (O operă aparte), Ernest
Wichner (Între Niţkidorf şi Stockholm), Gerhardt Csejka (Am dibuit duşmanul de
clasă), Dieter Schlesak (Securitatea, refuz şi teamă de moarte).
(4) Despre receptarea Hertei Müller în ţările de limbă germană, despre ana‑
lizele care au întâmpinat opera scriitoarei în Austria sau în Germania scrie Roxa‑
na Nubert în „Der kalte Blick des Lebens“ — Annäherung an Herta Müller („Privirea
rece a vieţii“ — Apropiere de Herta Müller), în volumul semnat împreună cu Ileana
Pintilie‑Teleagă, Mitteleuropäische Paradigmen in Südosteuropa. Ein Beitrag zur Kul-
tur der Deutschen in Banat (Paradigme mitteleuropene în sud-estul european. O con-
tribuţie la cultura germană din Banat), Praesene Verlag, Wien, 2006, p. 296–347.
VII. Viaţa şi literatura teologilor
De la Palia de la Orăştie la Nicolae Corneanu…

Tradiţia culturală (teologică) a oraşului Caransebeş, cu cărturari de
seamă, unii legaţi de Institutul de Teologie, alţii de performanţe culturale
mai vechi, urcă până la Palia de la Orăştie; ea capătă sens nou prin
episcopii locului, Ioan Popasu (1808–1890), primul episcop al reînfiinţatei
Episcopii a Caransebeşului (1865), întemeietor de publicaţii, rudă şi aliat
al lui Titu Maiorescu. Merite importante are, în creşterea spirituală a
locului, istoricul Nicolae Popeea, membru al Academiei Române. Cu
Miron Cristea, cărturar însemnat, primul Patriarh al României, Institutul
de Teologie devine Academie Teologică. (1) Între dascălii de la Academie
se numără personalităţi majore, cărturari înscrişi în acţiuni culturale
ample, care au în centrul lor buna definire a spiritualităţii bănăţene şi
româneşti. Nu doar valorile religioase, ci şi cele literare capătă un sens
nou prin acţiunea Mitropolitului Nicolae Corneanu, profesor erudit,
intelectual al unei actualităţi vii, cititor de cărţi de teologie, dar şi de
filosofie, lector pasionat al ziarelor şi revistelor de ultimă oră, din care
decupează segmente semnificative pentru definirea timpului prezent,
pentru acţiunea sa de lider spiritual. Sunt trei mari domenii pe care
acţiunea culturală a Î.P.S. Nicolae Corneanu le‑a ilustrat cu strălucire:
patristică, ecumenism, recuperarea valorilor spirituale, culturale,
literare abandonate de ultimul secol al culturii. Este, întâi, un important
teolog, şi chiar experienţa ortodoxiei îl leagă de o tradiţie românească.
Alte personalităţi ale bisericii propuneau, în demersul lor, limitările
drastice ale teritoriului care le‑a fost dat în pază. Afirmaţiile teologilor
preocupaţi de beletristică sunt legate aproape întotdeauna de excluderi,
binecuvântările presupun (şi) anatema. Scrisul înaltului ierarh, al
intelectualului, al cărturarului Nicolae Corneanu este al îngăduinţei, al
acceptării creştine. Î.P.S. Nicolae Corneanu manifestă o toleranţă care

implică judecata/înţelepciunea teologului, dar şi profunzimea analizelor.
Profunzime care derivă dintr‑o bună înţelegere a fenomenului cultural.
În foiletoanele publicate ani în şir în revista „Jurnalul literar“,
Î.P.S. Nicolae Corneanu propune „altă istorie a culturii/literaturii
române“, una în care autorii fundamentali ai scrisului românesc sau de
aiurea vorbesc altfel: ca nişte adevăraţi creştini. Eminescu, Blaga, Panait
Istrati, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin‑Virgil Gheorghiu,
Ion Luca, Emil Cioran, G. Călinescu sunt citiţi din unghiul de vedere al
liderului spiritual care simte pulsul şi adevărurile prezentului. Omul
tradiţional, care este teologul, se implică în devenirea zilei de azi.
Despre cei mari ai culturii Mitropolitul Nicolae Corneanu vorbeşte
cu smerenie. Ei aparţin nu doar valorilor literare, ci şi celor spirituale.
Ceea ce s‑a spus despre marii gânditori, scriitori, artişti în anii comunis‑
mului (anii ateismului militant) era, de prea multe ori, neadevărat şi, din
punctul de vedere al omului religios, insultător. Dintre numeroasele
articole/studii pe care Nicolae Corneanu le scrie despre Eminescu, me‑
reu bine informate — cu informaţia la zi —, am desprinde Eminescu şi
teologia. Pornind de la manuscrisele lui Eminescu, autorul descoperă
un scriitor despre care se poate vorbi altfel:
„Consideraţiile de până aici ne dezvăluie — este evident —
un Eminescu despre care s‑a vorbit mai puţin până acum. În orice caz,
el a fost nu numai un geniu al literelor, ci, putem spune fără a greşi,
un adevărat savant, care şi‑a pus cunoştinţele, inclusiv cele de natură
religioasă, în slujba scrisului.“ (În pas cu vremea, Timişoara, Editura
Mitropoliei Banatului, 2002, p. 50)
Şi mai evidentă este polemica în studiile pe care le consacră lui
Emil Cioran, Mircea Eliade, C.V. Gheorghiu:
„Pe cât de strălucitoare în expresie (este opera lui Cioran, n.n.,
C.U.), pe atât de dură în profunzimea conţinutului, ea face procesul
moral al unui secol aflat la conjuncţia între bunăstarea tehnologică şi
decadenţa spirituală.“
Şi:
„Din păcate, cu Emil Cioran s‑a întâmplat ceea ce a caracterizat
atitudinea noastră, a românilor, faţă de majoritatea oamenilor repre-
zentativi pe care i‑am produs: ingratitudinea. Nu i‑am preţuit cum se
cuvenea, atâta timp cât s‑au aflat în viaţă, nici pe Mircea Eliade, nici
pe Eugen Ionescu, nici pe Emil Cioran, nici pe alţii, ca să nu‑i înşirăm pe
Viaţa şi literatura teologilor 273
toţi. Dacă aceasta reprezintă proverbiala noastră ingratitudine faţă de

cei care au dus faima României în lume… (…), nu trebuia ca să facem
acest lucru noi, oamenii bisericii.“ (Mitropolit Nicolae Corneanu, Pe firul
vremii. Meditaţii ortodoxe, Editura „Jurnalul literar“, 2000, p. 41)
Un text antologic este, în această privinţă, eseul Domnule Blaga,
iartă‑ne! E vorba de războiul teologilor, declanşat de volumul Religie şi
spirit, şi la care teologii momentului, între care şi părintele Stăniloaie
(vezi Poziţia dlui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie), angajau
atitudini necruţătoare. În fiecare dintre articolele/eseurile sale, auto-
rul pune la dispoziţia cititorului documente rare, uneori rarisime, care
stimulează dialogul. Paginile de popularizare aparţin rostirii omului
tradiţional, dar şi teologului a cărui rostire elimină orice frază afec-
tat‑intelectuală. El caută (ca să‑i parafrazăm un titlu) „literatura care
mângâie“ — o literatură prea des abandonată de momentul pe care
îl traversăm. Semnificativ este, din acest punct de vedere, articolul/
eseul Pagini ale dramaturgiei religioase, care se ocupă nu doar de autori
„actuali“. Piese religioase au scris, arată Mitropolitul Nicolae Corneanu,
Radu Stanca, G. Călinescu, Haralamb Lecca, Nicolae Iorga, D‑.Şt. Petruţiu,
Eliza V. Cornea, B. Fundoianu, Şt. Neniţescu, Leonida Teodorescu, Isaia
Răcăciuni V. Voiculescu, Pavel Chihaia, I.M. Sadoveanu, Lucian Blaga. Ca
să ne atragă atenţia asupra dramaturgiei lui Ion Luca Caragiale, să ajungă
la înţelesurile dramaturgiei lui Ion Luca, Î.P.S. Nicolae citeşte (reciteşte)
cărţi/studii/articole de V. Anania, I. Diacu, Nichifor Crainic, N. Cârlan,
Petru Comarnescu ş.a. Părintele Mitropolit Nicolae Corneanu este un
cititor de cursă lungă, iar mărturisirea cu care îşi începe colaborarea la
„Jurnalul literar“ (seria nouă) merită atenţie. El este, ne spune eruditul
teolog, de mai bine de şaizeci de ani, cititor de presă culturală:
„Eram în primii ani de studenţie când am început să citesc regulat
«Jurnalul literar». Articolele conducătorului acestei reviste m‑au atras
în aşa măsură încât, deşi nu îi urmam cursurile, m‑am dus să‑l ascult.
A fost ceva fascinant şi am rămas profund impresionat. În primul rând
m‑a uimit felul său de a se exprima, intonaţiile vocii şi figurile de stil la
care recurgea.“
Unele articole (care rămân mereu şi de popularizare: un înalt ierarh
se adresează întotdeauna tuturor, nu doar unei elite) sunt reîntoarceri
către admiraţii din adolescenţă şi tinereţe.
Cercetarea scrierilor patristice nu este lipsită şi de o adeziune

sentimental‑poetică. Un volum al Mitropolitului Nicolae Corneanu se
numeşte Farmecul scrierilor patristice:
„Din momentul când am aflat prima dată că există o literatură
specifică primelor secole creştine şi, mai ales, când am putut citi câte
ceva din scrierile autorilor de odinioară, am simţit o atracţie care m‑a
stimulat în strădania mea de a‑mi însuşi limba textelor originale…/ Pe
măsură ce am continuat studierea literaturii, numită de obicei patristică,
adică a Părinţilor Bisericii vechi creştine, am aflat că farmecul pe care
l‑a exercitat asupra mea l‑au resimţit mulţi alţii de‑a lungul veacurilor,
născându‑se o disciplină de sine stătătoare, numită «patrologia» şi
«patristica». S‑a observat repede că aceasta interesa nu numai pe
teologi, ci, în aceeaşi măsură, pe filologi, pe iubitorii de literatură,
filosofie, arte, chiar ştiinţă, în general pe orice intelectual autentic.“
(Părintele Mitropolit Nicolae Corneanu, Farmecul scrierilor patristice, Ed.
Anastasia, 2000, p. 5)
Nu trebuie să uităm numeroasele traduceri/exegeze pe care le‑a
realizat Î.P.S. Nicolae. Sunt legate de aceeaşi blândă erudiţie şi de
aceeaşi limbă românească exemplară pe care ilustrul teolog (şi strălu-
citul orator!) o foloseşte în rostirea sa curentă. Pedagogul, profeso-
rul, naratorul nu rămân în afara dialogului cu publicul său studios.
Timişoara a propus tineri cărturari care au prelungit mesajul Înalt
Preasfinţiei sale, prin traduceri, exegeze, demersuri intelectuale majore:
Dan Negrescu, Claudiu T. Arieşan, Marius Lazurcă, Robert Lazu sunt
numai câţiva dintre aceştia.
De la Î.P.S. Nicolae la sacerdoţiul liric: preoţii poeţi

După 1989, interesul pentru literatura religioasă a crescut firesc,
după cum a crescut şi cercetarea tradiţiilor adânci în literatura română.
Mai multe antologii de poezie religioasă recuperează texte abando-
nate, valori lirice trecute cu vederea de o anumită inerţie a comentarii-
lor. O antologie de Magda şi Petru Ursache — Poezia creştină româ-
nească — încearcă a deplasa atenţia nu asupra autorilor — asupra
personalităţilor creatoare —, ci a felului în care poeţii numesc „calendarul
creştin“. În postfaţa antologiei, Petru Ursache încearcă să delimiteze
sfera poeziei religioase:
„Unii autori susţin (şi pe bună dreptate) că imaginea poetică este

mai spornică decât cunoaşterea reflexivă, incompatibilă cu statutul de
contemplare liberă a frumuseţii. Conceptul se clarifică atunci când se
aplică realităţii imediate, dar se opacizează în raport cu dimensiunile
infinitului. Prin artă, centrul de interes al cunoaşterii se transferă în
domeniul sensibilului, astfel, ştiutul şi neştiutul devin transparente. În
loc să se separe, tind să se unifice. Experienţa extatică o depăşeşte pe
cea reflexivă, pătrunzând nepătrunsul.“ Cum se poate trăi experienţa
extatică? Sau: cine o trăieşte? „După părerea lui Nichifor Crainic,
întemeiată pe tradiţia patristică şi noutestamentară, fiinţa umană
însufleţită de har este chemată să sprijine şi să continue cu mijloace
proprii creaţia primordială. Poetul nu are faţa întoarsă către începuturile
adamice, ci se implică în prezentul care îl solicită imperios. Tocmai de
aceea, în scara ierarhiilor divine, el ocupă un loc privilegiat, în imediata
vecinătate a sfântului“, scrie, în postfaţa antologiei, Petru Ursache. Ca să
adauge, în final: „Este de înţeles miracolul pe care l‑a produs credinţa în
sufletele unor aleşi ai Domnului, încercaţi de întunericul cel din adâncuri,
asemenea lui N. Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Radu
Gyr, Paul Sterian, Sandu Tudor, Valeriu Anania, V. Voiculescu, Pan M.
Vizirescu“.
Simplificând, fiecare dintre cei numiţi mai sus a trecut prin
experienţa „trăirii extatice“. Dar preoţia nu îndreptăţeşte această
trăire? Lămuritoare în această direcţie poate fi antologia Adânc pe
adânc. Sacerdoţiu liric (2005), „din creaţia poetică a clerului ortodox de
azi“, realizată de părintele Ioan Petraş. Sunt selectaţi Valeriu Anania,
Constantin Hrehor, Nicolae Jinga, Sever Negrescu, Ioan Petraş, Ioan
Pintea, Dumitru Ichim, Dorin Ploscaru, Mihalache Tudorică, Theodor
Damian. Dacă opera lui Valeriu Anania beneficia de o explicabilă noto-
rietate, ceilalţi erau cunoscuţi doar în cercuri restrânse. Sunt poeţi, dar
şi eseişti, cărturari care publică studii, antologii, eseuri, preoţi care sunt
implicaţi într‑un demers cultural major. Sunt autori care numesc un nou
timp al scrisului. Le găsim rar cărţile, care nu beneficiază de o distribuţie
eficientă (sau, ca în cazul părintelui Michiduţă, extraordinar editor,
întâmpinarea de pe copertă nu reclamă un dialog fericit cu cititorul).
Iată de ce persistă, şi între intelectualii de seamă, convingerea că
ortodoxia nu oferă imaginea unor cărturari citabili. Sau, cum spune Virgil
Nemoianu, într‑un eseu consacrat Preotului Ioan Pintea: „Este greu de
înţeles de ce interfaţa religie/cultură este mai rar vizitată de ortodocşi
decât de catolici“. Fără îndoială că numărul operelor catolicilor e mult

mai mare decât al celor din ortodoxie, dar nuanţările sunt necesare.
Deosebirile dintre N. Steinhardt şi Ioan Pintea, scrie pe drept Virgil
Nemoianu, („Convorbiri literare“, ianuarie 2013, nr. 1, p. 15–16) sunt
legate de faptul că Nicolae Steinhardt este un citadin, iar Ioan Pintea
se trage — şi arborele genealogic dezvăluie, nu fără orgoliu — dintr‑un
neam de ţărani. Mai departe, am putea observa că toţi (sau aproape
toţi) poeţii antologaţi de Ioan Petraş vin dintr‑o lume a satelor; exprimă,
în esenţă, un univers ţărănesc.
Poezia este legată de cercetări importante, de monografii, de
„vieţi ale sfinţilor“ în cazul lui Constantin Hrehor, autor al Letopiseţului
de mătase. Episcopul Gherasim Putneanul şi Bucovina (Rădăuţi, 2012).
Elogiul lui Constantin Hrehor nu este numai al unui discipol, este şi al
unui poet. Al unui poet care îşi trăieşte preoţia transcriind mesaje
(cina fără ucenici: „umbra mea îmbracă o altă umbră/ îmbrăcată de o altă
umbră/ îmbrăcată în veşmântul altei/ umbre.// secera/ secera/ secera//
un potir/ în mijlocul câmpului“). Sau, numind despărţiri aspre, ca în
pragul ars: „tot secolul a nins/ peste multul meu inutil/ cu masca în mână
mă întâmpină/ Îngerul/…/ ce caut eu în această pădure/ de sânge,/
unde‑mi sunt ochii, inima,/ mâna subţiată de scris?// sub o stea ai vrut
să mă aşezi/ şi nu ai găsit niciuna/ şi m‑ai aşezat în fântână// opreşte‑te,
mamă/ nu mai fabrica neant!“. O bibliografie abundentă citim în
cărţile preotului Nicolae Jinga. A scris versuri, proze („confesiuni“),
eseuri. Copacul cu îngeri (Ed. Brumar, 2009) este eseu, memorialistică,
„răzvrătire“: „M‑am născut în vremuri imposibile şi într‑un punct de
pe hartă absolut aberant pentru conformaţia mea sufletească. (…)
Am fost argila proaspătă în care şiruri de tălpi desculţe şi‑au scris tăcuta
lor trecere. Exact ca din adâncul unei fântâni surpate, a cărei memorie
se revoltă şi ridică la suprafaţa pământului cei câţiva pumni de apă
tulbure, din când în când răzbat în graiul meu rudimentele unor limbaje
necunoscute. M‑am adaptat cu destulă dificultate vicleniilor veacului“.
În a sa Istorie a literaturii, Ioan Holban îl aşeza pe Dorin Ploscaru în
„Polul Neamţ“ al literaturii române, alături de Aurel Dumitraşcu, Adrian
Alui Gheorghe, Radu Florescu, George Calcan, Nicolae Sava, Daniel
Corbu, Emil Nicolae, Gheorghe Simion, numind extraordinara fertilitate
a unei geografii literare cu componente spirituale mereu citabile. Poezia
iluminării din Cincizeci de ierni pe muntele Fuji este a senectuţii fericite
şi a beatitudinii înţelepte. Apropierea „trecerii dincolo“ transfigurează
peisajul: e un timp fericit. „Este toamnă, Doamne, iară, în munţi… şi

sufletul tremură de frumuseţe şi bucurie“. „Păşeşti mai departe sorbind
cu nesaţ aerul acesta de toamnă curat, primenit, mirosind/ a zăpadă“.
„Mă voi ridica spre cer ca o lebădă“, spune Olimpia „din finteuşu mare,
comuna şomcuta mare, județul maramureş“. „Universul mecanic poate
fi înlocuit de vârsta de aur a vieţii porfirice“, scrie Ioan Holban în prefaţa
volumului antologic Peştele pe uscat. Volumul Cincizeci de ierni pe
muntele Fuji numeşte, la altă vârstă, „înlocuirea“ universului mecanic.
Aşteptarea morţii transfigurează — iluminează. Poetul aşteaptă acolo,
sus, pe munte, fericita apropiere. O autoritate în Muntenia teologiei
este preotul Sever Negrescu. O atenţie aparte se cuvine preotului
Nicolae Jinga, poet, autor de romane, de eseuri, de retrospective ample.
De reţinut sunt, între altele, portretele profesorilor de la teologie.
Petru Rezuş, de la Catedra de Teologie Fundamentală, e „nu numai un
dascăl renumit, ci şi un poet şi un scriitor cunoscut“, sau profesorul de
bizantinologie, Alexandru Elian, „e o somitate“. Meditaţii risipite cu
privire la poezie, la credinţă arată o poftă de scris neobişnuită.
Prima antologie selectivă din poezia lui Ioan Petraş poartă în
deschidere cuvintele lui Valeriu Anania, viitorul Î.P.S. Bartolomeu:
„Dragă prietene, (…) poeziile mi‑au plăcut — îndeosebi sonetele —
şi te‑aş îndemna să stărui mai mult asupra literaturii. Alături de preoţie,
ea poate avea — şi sunt sigur că are — o funcţie soteriologică“.
Din volumele Perdeaua de lacrimi, Bucuriile epifanice, Ferestrele rănilor,
Potirul Poetului, Ioan Petraş nu alege foarte multe poezii, dar le
păstrează pe cele care ar avea o funcţie soteriologică. Ferestrele rănilor
începe cu Cartea lui Rafael, lămurită chiar înainte de prima poezie:
Rafael e un nume teoforic, el înseamnă în ebraică „Elohim a vindecat
răutăţile mele“. Către Rafael numeşte un program poetic: „Dacă într‑o
zi voi bate în zidul cetăţii,/ cu lacrima cuvintelor/ vei auzi scârţâitul
unei porţi/ sub care flutură/ mătasea poemului.// Neumbrit mă învălui/
Rafael/ când dărui lumină/ prin ferestrele rănilor// Aripile cărţii cuprind/
un văzduh fără seamăn// În lacrimă poţi/ să stai/ ca‑ntr‑o/ casă/ Rafael//
Cuvântul şi Poemul/ în nenumăr/ sunt/ lacrimile tale“. Cartea bucuriei
este însoţită cu cuvinte din Psalmul 41,9: Adânc pe adânc se cheamă/
în vuietul cascadelor tale“. Adânc pe adânc va fi titlul antologiei pe care
Ioan Petraş o realizează din poezia „preoţilor‑poeţi“.
Potirul poetului e însoţit de „Gândul lăuntric al omului îţi va aduce
laudă şi rămăşiţa gândului lăuntric te va prăznui“, Psalmul 75,10. Un
poem se numeşte Ion Monoran: „în salbele clopotului tău/ creşte o

lumină neştiută de nimeni// oraşul îţi vămuieşte veşmintele/ printre
bărcile preumblate ale heruvilor.//…/ În scripturile Begăi domestriceşti/
dimineţa fiecărui cuvânt.// Cu un pic de moarte/ te‑ai făcut mai aproape
de noi.// vânătorii oricărei răzbunări/ nu se vor atinge de armura
cuvintelor tale/ Ioane.// Tu nu te vestejeşti, aidoma Poemului“.
Exerciţiul sufletesc pe care îl trăieşte preoţia, extaza, implică o
atitudine „lirică“ întărită şi de cărţile pe care le traduce părintele Ioan
Petraş: Patericul egiptean, Limonariul lui Ioan Moshu, Sbornicul rugăciunii
lui Iisus. O listă cu cărţile părintelui Ioan Petraş mai cuprinde Sbornicul
rugăciunii lui Iisus, două volume, un Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe
religioase. (2)
Filocalie şi calofilie în literatura română: Nichifor Crainic şi Ioan
Alexandru, teza de doctorat a părintelui Ioan Petraş, s‑a transformat
într‑o carte necesară. Primul capitol — „argumentul“ elaborării tezei
de doctorat — e o confesiune importantă nu numai pentru înţelegerea
formării, devenirii teologului şi cărturarului Ioan Petraş, ci şi pentru
înţelesurile echilibrului din cultura română de azi. Apropierea de scriitori,
de poezie sunt, în viaţa adolescentului, a studentului Petraş, evenimente
de seamă, după cum evenimente de seamă sunt şi momentele întâlnirilor
cu personalităţi ale teologiei şi ale credinţei.
Editor de publicaţii ale tradiţiei teologice (are merite în realizarea
noii serii a „Foii diecezane“), Ioan Petraş a publicat mai multe volume
de poezie în care nivelele confesiv, teologic, imnologic au o intesitate
larg comentată de cronicari, de recenzenţi sau de studioşii fenomenului
literar. Întâlnirile/dialogurile părintelui Petraş cu Î.P.S. Bartolomeu —
Valeriu Anania — sau (mai sumare) cu părintele Stăniloaie, „rafinat lector
şi iubitor de poezie creştină“, şi‑au avut rolul lor în devenirea poetului,
dar şi în studiul poeziei lui Nichifor Crainic şi a lui Ioan Alexandru.
Părintele Stăniloaie va fi citat fără ezitare atunci când Ioan Petraş îşi
defineşte proiectul de cercetare, dar şi programul poetic:
„Dumnezeu e atât de mare că singură poezia poate să încerce
să‑L exprime. N‑avem un limbaj potrivit pentru măreţia lui Dumnezeu.
Folosirea simbolurilor, în cuvinte şi în gesturi, este foarte importantă.
Nu‑l putem închide într‑un limbaj limitativ. El rămâne mereu inexprimabil
cu exactitate. Singur, limbajul poetic se apropie de Dumnezeu pentru
a‑L sluji, exprimându‑L.“ Şi adaugă Ioan Petraş:
„Poezia ca act creator îşi justifică eficienţa în spiritualitatea creş-

tină prin integrarea ei în structurile cultului liturgic, pornind de la forme-
le simple, fără o performanţă poetică surprinzătoare, până la marile
piscuri ale imnului creştin.“ Despre integrarea în structurile cultului
liturgic se poate vorbi şi în poezia autorilor antologaţi de părintele Ioan
Petraş. Şi chiar de poezia antologatorului:
„Poezia din Lăcrimarul înflorit creşte în şi din invocarea a două
nume din vechiul Testament, şi anume Hannah (Annah, Ana, mama
Preacuratei Fecioare Maria, şi Miriam (Maria, Mama, Născătoarea Fiului
lui Dumnezeu)“, scrie un exeget. „Poezia din Lăcrămariul înflorit e un
eveniment în lirica noastră de astăzi… Uneşte prin cântec şi invocaţie,
lumea şi înaltul, nisipul Pustiei şi surâsul Lăcrimariului, laolaltă, în poem,
ca într‑un alt Potir al Cuvântului.“ (Ioan Holban, Literatura română de azi.
Poezia — Proza, Cuvânt înainte de Bogdan Ştefanachi, Ed. Tipo Moldova,
2012, p. 789).
Trebuie să precizăm că atacurile împotriva lui Nichifor Crainic şi
Ioan Alexandru, numeroase, unele legate firesc de apartenenţa politică
a primului — de relaţiile lui Crainic cu extrema dreaptă —, de oscilaţiile
celui de al doilea, aparţin unui proces mai larg al falsificărilor, realiza‑
te chiar de mari cărturari. În ediţia a doua, revăzută şi augmentată, a
monografiei Mircea Eliade de Ioan Petru Culianu, toate relele civilizaţiei
româneşti sunt legate de ortodoxie. Ortodocşii români, scrie Culianu, se
trag din slavofili, Nichifor Crainic fiind continuatorul moscoviţilor; el voia
să proclame a patra Romă. „Ortodoxia românească, subliniază nedrept
Culianu, n‑a fost niciodată un factor care să contribuie la avântul conşti‑
inţei naţionale“. Una dintre calităţile cărţilor lui Ioan Petraş este că îşi
bazează regimul polemic pe documente. Cercetarea sa este, cel puţin în
părţile consacrate lui Nichifor Crainic şi Ioan Alexandru, rectificatoare,
sprijinită pe documente puse în valoare de Ioan Petraş.
Capitolul al doilea al cărţii, despre filocalie şi calofilie în cultura
română, Dumnezeu, creatorul. Omul şi natura mărturisitoare, şi cel de al
treilea, Homo creator (cu subcapitolele Calofilicul, Filocalicul, Imnicul),
realizează recapitulări necesare în definirea operei lui Nichifor Crainic
şi a lui Ioan Alexandru. E necesară această „recapitulare“ fiindcă
învăţământul ateist al ultimelor decenii l‑a despărţit pe cititor de cultura
religioasă în care calofilicul, filocalicul, imnicul definesc tipare poetice
majore. Capitolul al patrulea, Despre „Gândirea“, spaţiu de manifestare a
creaţiei poetico‑teologice a lui Nichifor Crainic, precum și Nichifor Crainic,
teolog al frumosului, Despre actul creator la Nichifor Crainic propun

o lectură recuperatorie majoră. Redescoperirea lui Nichifor Crainic
e cu atât mai importantă cu cât nici seria nouă a revistei „Gândirea“,
cea apărută după 1989, nici ediţiile operei lui Nichifor Crainic nu
beneficiază de participarea unor cărturari decisivi în situarea lui în
cultura română. Capitolul al cincilea e consacrat lui Ioan Alexandru și se
sprijină pe mărturii importante, pe documente care realizează un profil
complex, care justifică (ilustrează?) convertirea lui Ioan Alexandru.
Şi intensitatea poemelor sale din anii şaizeci. Esenţa filocalică a operei lui
Ioan Alexandru şi Sfânta Scriptură în opera lui Ioan Alexandru operează
deschideri noi către înţelesurile unei opere poetice. Teologul Ioan
Petraş se sprijină pe ştiinţa unui homo religiosus pentru a polemiza, în
subtext, cu afirmaţiile lui Virgil Nemoianu, citate în începutul acestui
capitol. Părintele Ioan Petraş a descoperit, într‑o cercetare de durată,
documente privindu‑l pe Nichifor Crainic, dar şi pe Ioan Alexandru,
a realizat dialoguri importante privindu‑i pe cei doi. Fără îndoială
că Ioan Petraş aduce contribuţii în plus privind Filocalia și Calofilia
într‑un timp al renaşterii religioase. Suntem într‑un timp în care
cercetătorii caută trasee noi, sub semnul unei geografii literare. Cum
a fost poetul Ioan Petraş lângă Ioan Alexandru? Îi citesc poeziile —
nu există nicio succesiune. În cazul preotului Ioan Petraş, pregătirea
teologică, exerciţiul liturgic intră în componența actului literar.
Descoperă poezia. Iată o definiţie a poetului — a poeziei: „ne‑am strâns
în luminişul/ primilor psalmi// cerul împrăştie o rouă de‑argint/ peste
noi pământul din inimă poartă/ urme de paşi. o fântână cât o/ minune
de‑adâncă stă‑n aşteptarea/ cerbilor// tu, Prinţ luminos ai deasupra
sângelui/ urmele marilor bucurii.“ (poetul). Pentru o mai bună înţelegere
a relaţiei cu literatura lui Ioan Alexandru, să cităm lumină lină a lui Ioan
Petraş:
„câte un semn la marginea/ fiecărui cuvânt/ în sara rostirilor sfinte
presar/ obloanele cerului se deschid/ fără vânt/ şi mă‑ncearcă atâta
lumină şi har// crestele zilei se mai văd/ mai tresar,/ ca un fum de tămâie/
pe‑un liturgic veşmânt/ şi mă‑ncearcă atâta lumină şi har/ că din tot ce‑am
fost/ eu nimic nu mai sunt.// fărâme de jertfă peste suflet arzând/ şi copii
fără nume în cerescul cuibar/ acum te mai văd doar prin/ psalmul ce‑l
cânt/ căci mă‑ncearcă atâta lumină şi har.// mi‑eşti cer înverzit, de jertfă
pahar/ candelă, mir odihnind pe pământ/ şi mă‑ncearcă atâta lumină şi
har/ şi totul e‑n jur/ sfânt,/ sfânt,/ sfânt.“ Extază şi entază, sub semnul
unei respiraţii poetice curate.
Note
(1) Miron Cristea, 1868–1939, colaborator la „Telegraful român“, „Tribuna“,
„Dreptatea“, „Gazeta Transilvaniei“, „Foaia Poporului“, „Revista Orăştiei“, „Ţara
noastră“, studii de germană, maghiară, română, psihologie, pedagogie, doctorat
la Budapesta cu teza Eminescu. Viaţa şi opera. Studii asupra unor creaţii mai noi din
literatura română. În 1909, episcop al Caransebeşului, în 1910, membru al Academiei
Române, în 1920 e ales Mitropolit Primat, în 1925 devine primul Patriarh al României.
(2) Fire şi har, în Graţiela Benga, Cu cărţile la vedere, Ed. David Press Print,
Timişoara, 2013, p. 28–32. „Prin Cartea bucuriilor epifanice… se scrie un soi de
paradox al fiinţei umane: ea respiră un aer regal, fără să iasă din starea de servi-
tute interioară“. „Poemele din Lăcrimarul înflorit nu se citesc în tăcere. Ele se dez-
văluie rostindu‑se, lăsând vibraţia gândului să recalibreze pulsul şi să remoduleze
gândul.“
VIII. Modernii şi postmodernii
Europei Centrale (I)
1. Anişoara Odeanu, Sorin Titel, Alexandru Deal,

Nicolae Breban, Alexandra Indrieş, Livius Ciocârlie,
Crişu Dascălu, Doina Bogdan Dascălu, Gheorghe
Schwartz, Ioan Viorel Boldureanu, Aurel Turcuş
Anişoara Odeanu (1912–1972)

Familia. Arborele genealogic. Mort în 1909, la 81 de ani, Sava
Penţia, ţăran din Petrovaselo, are opt fii, din care trei vor deveni învă-
ţători; Maria Penţia, singura fiică a lui Sava Penţia, va fi bunica Anişoarei
Odeanu. Maria se va căsători cu Gheorghe Bujigan, autor (după cum ne
asigură un brav autor de publicaţii locale, Tata Oancea), al mult căutatei
cărţi Cantorul bisericesc. Gheorghe Bujigan e şi un brav animator cul-
tural, aşa cum vor fi fost şi alţi învăţători bănăţeni. A înfiinţat un cor
şi o formaţie de teatru al cărei suflet va fi cea mai mare dintre fiicele
sale, Viorica. Aceasta va fi mama Anişoarei Odeanu. Căsătorită timpuriu
(la 17 ani: moare la 24), mama nu a pus în valoare o adevărată vocaţie
artistică, aşa cum vor face surorile ei, Aurelia şi Minerva. Prima termină
Conservatorul şi Arta Dramatică la Bucureşti fiind, aşa cum scrie George
C. Bogdan (1), „prima artistă bănăţeană care a urcat pe scena Teatrului
Naţional“. E căsătorită cu Nicolae Căprescu, autor de romane şi piese
de teatru. Cea de-a treia dintre surorile Bujigan, Minerva, este mama
283
Victoriei Genoveanu, pianistă elogiată de Enescu, Dinu Lipatti şi Emil

Ciomac.
La fel de importantă este cariera de animator cultural a tatălui
scriitoarei, Aurel E. Peteanu. Teza sa de doctorat, Poezia populară ro-
mână din judeţul Caraş‑Severin, mărturiseşte destule despre avântul unui
cercetător perseverent. Folclorul Banatului va fi studiat toată viaţa de
profesorul doctor, dar nu numai folclorul: el scrie şi o serie de broşuri
care pot ilustra devotamentul faţă de iluştrii ţinutului. Din galeria mari-
lor dispăruţi ai Banatului vrea să atragă atenţia asupra lui Al. Mocioni,
Coriolan Brediceanu, Iosif Popovici, Valeriu Branişte. Cărţuliile apar în
1934, 1935, 1936. O altă broşură, Banatul pitoresc — impresii şi reflecţii,
editura autorului, Lugoj, 1940, nu poate decât să evoce patriotismul
local al lui Aurel E. Peteanu; aşa cum „marii dispăruţi ai Banatului“ ţineau
pe umerii lor herculeeni România modernă, Providenţa dăduse locului
frumuseţe şi haruri. Ţinutul trebuie să fie „paradisul României Mari“,
susţine profesorul. Cartea apare simultan cu Oameni şi locuri din Căraş,
de Virgil Birou. Dar cartea profesorului lugojean, inferioară, nu poate
învinge în competiţiile literaturii. Colaborator la numeroase publicaţii
locale, membru în varii comitete şi comiţii, Aurel E. Peteanu va fi gazda
a numeroase şezători literare cu invitaţi din capitală. Este răsplătit cu
decoraţii, româneşti şi chiar străine („Ofiţer al Academiei“, al guvernului
francez).
Semnificativă pentru agitaţia profesorului e corespondenţa sa cu
alţi animatori culturali, şi ei autori de opere de popularizare, de volume
de publicistică („eseuri“), de culegeri de folclor. (2) Numeroase poze
ni‑l înfăţişează în mijlocul scriitorilor care vor omagia, precum Traian
Lalescu, râvna, autoritatea şi, mai ales, generozitatea directorului de
liceu. (3)
Să reţinem, pentru început, acest arbore genealogic rămuros,
cu multe crengi retezate prea devreme, dar şi cu numeroase suflete
artiste plecate în lumea largă spre a se împlini. Dincolo de gesturile
şi solidarizările fortuite, de „gli eroici furori“, există un climat care o
modelează. Sau o invită la succesive desprinderi. Sau la recapitulări care
să numească glorioasa gintă.
Anişoara Odeanu (până în 1932, Doina Peteanu) e un copil‑minune

care va debuta la 10 ani într‑o publicaţie înfiinţată de tatăl ei: „Primăvara
Banatului“, revistă a Societăţii de Lectură a Elevilor de la Liceul „Coriolan
Brediceanu“. Va câştiga numeroase premii ale societăţii Tinerimea

Română. Scrie (publică) poezii, proze, recenzii. La 22 de ani devine
celebră: îi apare romanul Într‑un cămin de domnişoare. A ajuns într‑un
Bucureşti pe care trebuie să‑l cucerească.
Suntem în anul 1934, şi literatura română trăieşte o adevărată fre‑
nezie a jurnalelor. Sunt cărţile zilei — cele de succes. Tinerii sunt avizi
de succes, de notorietate, de prim-plan, şi fascinantul personaj, posibila
actriţă, care e Doina Peteanu, descoperă, în literatură, o cale spre lumea
bună a capitalei. Un fel de a realiza spectacolul personalităţii/feminităţii.
Este, alături de Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, dar
mai ales alături de Camil Petrescu, în cercul aleşilor: al inteligenţelor de
seamă ale scrisului românesc tânăr, cele care modernizează troglodita
societate. Dar şi între cei care reformează romanul modern: un roman
integrat în Europa literaturii, o proză care să fie expresie a „zilei de azi“.
E colaboratoare a „Adevărului literar şi artistic“, unde deţine o rubrică
de modă. Stilul ei novator trebuie să‑şi înceapă de aici eforturile de edi‑
ficare a unei noi lumi. Lângă gazetarii de la „Adevărul“, de la publicaţiile
de stânga (Eugen Jebeleanu, Alexandru Sahia) încearcă să‑şi supună dis‑
cursul, mereu inconfortabil, unei cauze. Unei adevărate cauze.
Scrisese primul ei roman în urma unei încercări de seducţie a
scriitorului Camil Petrescu, la mare (4). În 1934, cartea este lansată
de autorii grupaţi în jurul „Adevărului literar şi artistic“, sprijinită de
G. Călinescu, care îi consacră o cronică şi, apoi, rânduri calde în a sa
Istorie a literaturii române. (5)
Următorul roman, Călător din Noaptea de Ajun apare cu un motto
din Camil Petrescu, în 1937. Noul roman trebuia să fie un gest sacrificial:
trăise o mare iubire, logodnicul ei „neamţ“ făcea parte din aristocraţia
germană (era fiul lui Otto Meisner, viitor ambasador al Germaniei la
Tokio, devenit celebru, azi, mai ales în urma relaţiei perdante cu spionii
sovietici ai momentului). Într‑o Germanie îngheţată, tânăra trăieşte un
sentiment de inadecvare: e respinsă de junele teuton în care îşi pusese
speranţele. Dar eterna premiantă, fiinţa de succes, nu se sfieşte să‑şi
evoce dezastrul personal — să‑l metamorfozeze în spectacol al curajului,
al graţiei şi al modernităţii.
Cartea nu are succesul volumului de debut. Păcătuieşte tocmai prin
sobrietate: stilul neutru face lectura dificilă. Exemplare sunt paginile —
nu multe — consacrate încercărilor de sinucidere ale eroinei. (6)
Modernii şi postmodernii Europei Centrale (I) 285
Trecerea la poezie pare a ţine de noua istorie erotică a scriitoarei.

Întreaga presă a vremii e de acord că Anişoara Odeanu este o adevă-
rată poetă. (7) Dacă până acum ţinutul de baştină era aşezat între
paranteze binevoitoare, el îşi caută acum un loc în discursul eroinei;
mottoul nu mai e o proză savantă, ci „un cântec popular bănăţean“:
„Pleacă bădiţa meu, pleacă/ Spre afunduri de cireacă,/ Să‑l uit,
mi‑a spus, mai bine/ Că în lume nu mai vine./ S‑a născut haiduc să fie/
Nu ibovnic şi drag mie.“
Volumul n‑are însă nimic folcloric. Fata lui Codru Împărat (1939)
este remarcabil tocmai prin ceremoniile erotice care numesc fidelita-
tea, credinţa, supunerea faţă de iubit. Juna aventurieră a romanelor şi‑a
descoperit rostul. Modelul ar putea fi găsit în textele vechimilor:
„Albe sunt mâinile lui. Şi mai moi/ Decât mersul fluturilor. Şi mâinile
lui dorm,/ Le vorbesc de întunecatele seri, serile rătăcirilor/ Când incan‑
taţia lor strângea şi desfăcea flăcări albastre/ De nepământene zboruri/
Dar iubitul meu e obosit şi doarme.“
Trecerea pe lângă modelele lirice la modă e plină de graţie: panis‑
mul nu e îndatorat prea tare nimănui; o coardă minulesciană — muzică
lejeră în surdină — se mai aude în aceste versuri pline de lapte şi miere:
„Iubitul meu, se desprind zăgazurile din culmi/ Primăvara e aproa-
pe. Singuri, paşii mei/ Merg cu paşii brazilor negri de ploaie/ Înainte, me-
reu înainte./ Iubitul meu, cântecul rătăcirilor noastre târzii/ L‑am auzit în
noaptea asta, după multă vreme: iar/ Nu vii?“
Consecinţele nefericitei călătorii amoroase în Germania sunt pe
cale de dispariţie, iar terapia erotico‑poetică e vindecătoare. Poeta s‑a
retras într‑o lume în care agresiunea răului e imposibilă. Ea este Fata
lui Codru Împărat, ocrotită de magiile pădurii. E natură, face parte din
natură: se trăieşte firesc, în ritmurile naturii. Superlativele pot curge
liniştite în această linişte paradisiacă:
„Niciodată seară mai liniştită/ Nu s‑a prelins sus, la cuibul vulturilor/
Niciodată seară mai îngândurată/ N‑a coborât cu foşnetul izvoarelor/
În neclintita inim‑a pădurii.“
Moartea în cetate (1943) aduce alt ton şi pare semnul altor amintiri.
Dinspre stânga, autoarea navighează spre dreapta, fiindcă sentimente
incontrolabile o leagă, o perioadă, de modelul viril propus de junii
„revoluţiei naţionale“. Eşecul lor o aduce la revista lui Liviu Rebreanu,
unde, în aprilie 1941, începe o etapă gazetărească legată, (şi) de
personalităţile de altădată. Un interviu cu Blaga îi dă posibilitatea să
evoce Lugojul de odinioară. Va scrie cu entuziasm, de câte ori are prilejul,

despre Banat. Va întâmpina cu dragoste publicistica lui Victor Iancu,
primul semnatar al Manifestului Cercului Literar. E mereu în război cu
„cei răi“, iar cei răi vor mereu excluderi din viaţa culturală: nu doar Camil
Petrescu, Blaga, Victor Iancu se află sub asediu, ci şi colegii mai tineri.
Altfel, va fi mereu atentă la mişcarea culturală din provincie. În
„Viaţa“ din 27 aprilie 1942, scriitoarea dedică un articol fulminant Vizitei
corurilor bănăţene în capitală. Ea este din provincie, certitudinile sunt în
Provincie, Bucureştii îi par, din nou, un adăpost provizoriu. Un adăpost
precar.
Scriitoarea nu are repere sigure şi ghicim că multe articole fac
parte din încercările de a rămâne mereu la modă. Ghicim că multe
sunt replici pentru cafeneaua literară, pentru mediile underground în
care îşi desfăşoară, nu o dată, timpul „liber“. Dacă Laurenţiu Fulga va
scrie pagini despre sufletul răsăritean (Taina Soniei Luiceva este citabilă
în acest context), dacă Radu Tudoran publica Oraşul cu fete sărace şi
Un port la răsărit, cărţi de succes, cum să rămână mai prejos ea, care
are un har al improvizaţiei verificat încă din anii liceului? Două dintre
nuvelele sale se încearcă pe tărâmul cvasiexotic al Basarabiei. Alianţele
sunt mereu imprevizibile, şi una, cu Tudor Muşatescu, ar fi trebuit să
producă comedia După aceea vom divorţa.
După Urmuz şi înainte de Eugen Ionescu. Ciudata viaţă a poetului

(1943) apare cu un motto din Jules Laforgue: „Mon avis qu’il est l’heure/
de renaître moqueur.“ O renaştere sub semnul detaşării de „cealaltă
lume“ a literaturii — iată miza cărţii, desigur răzbunătoare, mic atentat la
buna organizare a vieţii literare, a „societăţii“ literare! Cu aerul că spune
poveşti pentru copii („A fost odată un poet. Un poet înalt şi slab, cu
plete blonde…“) Anişoara Odeanu decriptează cu mare viteză utopiile
literaturii. Căci trebuie să fi fost în copilăria ei de poet şi o asemenea
lume: o lume în care imaginile lui Făt-Frumos să fie înlocuite cu imaginile
Poetului.
Aproape toate personajele nuvelelor Anişoarei Odeanu au deve-
nit manechine. Toţi eroii scriu sau vor să se modeleze după imaginea‑tip
a scriitorului celebru. Ciudata viaţă a poetului este, în felul ei, o biografie
a poetului/artistului în deceniul al patrulea, aşa cum mai încercaseră
aproape toţi autorii de jurnale ai generaţiei. Anişoara Odeanu scrie
cam aşa precum Eugen Ionescu, în Nu. Nu era un lung monolog despre
persoane reale şi evenimente reale (sau posibile), Ciudata viaţă a
poetului ridică aproape totul în lumea alegoremelor. Apariţia Criticului

în universul inocent merită a fi transcrisă:
„Acesta l‑a luat pe poet deoparte şi i‑a spus încet, uitându‑se cu grijă
împrejur, deşi nu era nimeni în cameră: dumitale îţi lipşseşte ceva, ceva
esenţial, ceva fără de care nu poate fi cineva geniu: cultură. Cultivă‑te!“
La vremea lor, frazele şi apariţia ridicolului personaj vor fi iritat, azi
privim cuplul aşa cum îi privim pe Ismail şi Turnavitu. Cartea pe care o
scrie după scandalul culturalizării poate fi Călător din noaptea de Ajun.
Sau chiar versiunea domestică a Lecţiei. Sau a Cântăreţei chele. Iată
programul literaturii absurde:
„Este o carte de proză. A muncit mult ca să o scoată la capăt. Căuta
un dicţionar pentru fiecare cuvânt. Găsea: boul este un animal, casa este
încăperea unde locuiesc oameni etc. Cartea purta titlul Tout est pour les
mieux dans le meilleur des mondes possibles. Întâi gândea el, pe urmă
consulta cărţile. În cele din urmă a început să recomande ascensoare
pentru urcatul găinilor în copaci, băi sistematice pentru porci…“
O analiză citabilă consacră Geo Dumitrescu cărţii:
„Scriitoarea împleteşte în carte două fire vizibile, oricât de dozate,
oricât de ascunse sau încărcate uneori, oricât de nete şi subţiri alteori.
E vorba de o fibră de reporter, de redactor de fapte diverse, cu toată
armătura de realism şi materialitate, de cinism şi de o fibră — mai puţin
substanţială… — de poetă de vocaţie sentimentală, extrem de lirică
şi delilială, jucând în existenţa lucrurilor dulci şi luminoase, senine şi
liniştite.“ („Preocupări literare“, nr. 1–2, 1943)
Tânărul furios, omul revoltat, care era, în 1943, Geo Dumitrescu,
descoperă rădăcinile acestei proze absurde. E o întâlnire importantă,
care trebuie subliniată. (7) Iar prietenia cu Eugen Ionescu, începută în
1934 („… ştia admirabil să trăiască o viaţă de animal tânăr. Inteligenţa,
agerimea autoarei se vădesc în efortul reuşit de a nu se înnămoli în
durere, care e murdară şi inestetică“, scria Eugen Ionescu în „Reporter“,
II, 1934, ca să revină cu o recenzie ironic‑amabilă în 1937, privitoare la
Călător din noaptea de Ajun), nu rămâne fără consecinţe nici pentru
Anişoara Odeanu şi nici pentru autorul Lecţiei. Din păcate, niciunul dintre
numeroşii exegeţi ai lui Eugen Ionescu n‑a avut răbdare să recitească,
aşa cum se cuvine, literatura română a deceniilor al patrulea şi al cincilea.
Urmează schimbarea vremurilor, căsătoria cu doctorul Dan
Crivetz şi fuga: negreşit că publicistica despletită a anului patruzeci
(din „Cuvântul“ legionar, stările de exaltare din unele articole publi-

cate în „Viaţa“) putea să anuleze iubirea pentru eroii stângii, din anii
1934–36. Aşa că autoarea se va cufunda în ţinuturile marginilor bănă-
ţene. Acolo va putea să dispară, sub numele de Doina Crivetz. Câteva
scrisori către Camil Petrescu rămân, se pare, fără răspuns.
Am fi nedrepţi dacă am scrie că Anişoara Odeanu nu încearcă uşoa-
re acomodări cu vremurile. Dar şi cu înaintaşii ei, în pagini care ar putea
să fie testamentare. Exerciţii testamentare fuseseră şi Nedumeririle
lui Duduţă, carte a amintirilor din copilărie, şi romanul Legile jocului. În
romanul postum Acele lucruri mari eroina este Daniela Henţia: am putea
spune că retragerea în zona amintirilor o interesează cu prioritate:
scriitoarea încearcă a recupera anii copilăriei — timpul (prea mult) dedicat
scrisului. Daniela Henţia, personajul-constructor, este un copil‑minune
(toate personajele Anişoarei Odeanu suferă de o inteligenţă precoce).
Daniela reprezintă prima lor intrare în scenă, anarhică, nonconformistă,
hiperlucidă.
Ca şi celelalte romane, Acele lucruri mari este scris la persoana
întâi. Timpul naraţiunii asigură vivacitatea relatării — autenticitatea ei.
Dar Acele lucruri mari se revendică, întâi, de la istorie. Ce face unul din-
tre eroii Unirii, de‑a lungul unor vremuri memorabile. Ei bine, Henţia‑
tatăl este Aurel E. Peteanu. Nimic hagiografic nu tulbură pagina:
„De fapt, pe măsură ce observam şi meditam, îmi dau seama că la
noi în casă nimeni nu era mulţumit cu situaţia pe care o avea şi fiecare
năzuia spre altceva. Maica, de pildă, îşi pusese în cap că ar fi trebuit să fie
baroană. Astfel, avea tot felul de fotografii cu grofi şi baroni şi îşi copia
rochiile după ale conteselor şi baroneselor, cheltuind tot salariul lui taica
moşu pentru dantele şi mărgele. (… …). Tatăl meu, la rândul lui, făcuse
teologia fără voia lui, că taica‑moşu n‑avea bani, dar, îndată ce avusese
el un salariu, s-a înscris fără ştirea episcopului la Facultatea de Litere şi
Filozofie de la Budapesta, unde dădea examenele în particular.“
Anticonformista se întoarce în Banat, încercând a descoperi
semnificaţiile unui ţinut în care nimic nu se întâmplă după ştiutele reguli.
Romanele de odinioară se sprijineau pe un anume antiprovincialism.
Provincia „ei“, a Danielei Henţia, devine o capitală — un spaţiu expo-
nenţial al istoriei, iar Lugojul — o capitală a lumii. Are loc şi împăcarea cu
Tatăl — un personaj de referinţă al acestui spaţiu.
Scriitoarea se sinucide în septembrie 1972, lăsând în manuscris câ-
teva romane — retrospective mai mult sau mai puţin autobiografice. (8)
Note
(1) Contribuţii la biografia Anişoarei Odeanu, în Studii de limbă, literatură şi
folclor, I, Reşiţa, 1976, p. 175–183.
(2) Cornel Ungureanu, Lucian Costin şi enclavele literaturii, în „Almanahul
Bucovina literară“, 2004, p. 129–138; Cornel Ungureanu, Introducere în viaţa şi opera
lui Petru E. Oancea (Tata Oancea), Ed. Modus P.h., 1999.
(3) „Universul literar“, 17.II.1940.
(4) Anişoara Odeanu, Camil Petrescu, aşa cum l‑am cunoscut, în „Tribuna“,
nr. 33–34/1966.
(5) Cât de prietenă a fost Anişoara Odeanu cu Eugen Ionescu, cu Mircea
Eliade sau cu Mihail Sebastian? La sfârşitul anilor patruzeci scriitoarea şi‑a distrus
corespondenţa (devenea, atunci, compromiţătoare). Ne‑au mai rămas unele
semne/note. Scrie în jurnalul său Mircea Eliade (Paris, 14 septembrie 1972):
„Aproape în fiecare seară, întâlniri cu prietenii. Serile am cinat la Sibyle, la
Ieruncii (unde am stat de vorbă până la 2:00 dimineaţa; atunci, la 12 septembrie —
am aflat de moartea Anişoarei Odeanu şi a lui N. Crainic)… Apoi la Cioran, unde l‑am
reîntâlnit pe Vasko Popa.“ (Mircea Eliade, Jurnal, vol. II, 1970–1985. Ediţie îngrijită şi
note de Mircea Handoca, Ed. Humanitas, 1993, p. 77).
(6) „Două cărţi de proză şi mai ales volumele de versuri o anunţau ca pe o mare
speranţă a literaturii tinere — şi nu numai feminine, cum s‑a spus insistent. În acei
ani nu era înfrântă deoarece, aşa cum spunea odată Ion Caraion despre tinereţe,
avea de unde muri. „(Text rostit la Europa liberă, 28 septembrie 1972, reprodus în
Monica Lovinescu, Seismograme. Unde scurte, Ed. Humanitas, 1993, p. 26).
(7) „În insistenţa cu care autoarea introduce motive din viaţa artei şi a literaturii
vorbeşte parcă nu ştiu ce atitudine de violenţă, de revanşă şi o umilire literară asupra
unor domenii ce stăteau la adăpost de incursiunea beletristică a stiloului, într‑un
noli me tangere sfidător şi enervant.“ Modernitatea (postmodernitatea) operei ar
putea fi analizată pornind chiar de la observaţiile lui Geo Dumitrescu:
„Lucrurile proaspete sunt extrem de rare, totul e prelucrat, sintetic, elaborat
la maşina de spirt a paradoxului, ironiei, a ostentaţiei moderne, cu un soi de fervoare
perversă, de demenţă literară, dacă se poate spune aşa. E acolo un creier sarcastic
şi impertinent la distrugerea, la exterminarea iluziei literare.“
(8) O monografie cu multe documente folositoare cercetătorului, scrie
Gheorghe Luchescu, Anişoara Odeanu, Ed. Napoca Star, Cluj, 2001. În Domnişoara
Lou şi trandafirul galben (Ed. Facla, 1985) am reprodus câteva pagini din Simina
şi istoria, o carte a justificărilor, scrisă în prelungirea Legilor jocului. În 2010 apare
Katinka sau Fantomele din Valea Lungă, ediţie şi tabel cronologic de Gheorghe
Luchescu, prefaţă de Cornel Ungureanu, Ed. Orizonturi Universitare, 2010. Autoare
a numeroase studii despre Anişoara Odeanu, Elena Jebeleanu i‑a publicat poeziile
într‑un volum memorabil. Tot Elena Jebeleanu a editat Fantomele din Valea Largă,
carte a copilăriei într‑un ţinut magic.
Sorin Titel (1935–1985)

Şi Sorin Titel face parte din „familiile literare“ ale Banatului:
părinţii trăiau revelaţia devotamentului faţă de scris, faţă de carte, faţă
de statutul de scriitor. Erau (încă) oameni ai satelor sau se instalau în
oraşe cu credinţa că vor schimba, aici, lumea. Scriam, ceva mai înainte,
că Iuliu Birou şi fiul său, Virgil Birou, Aurel Peteanu şi Anişoara Odeanu,
Nemoienii, Melentie, Mihai şi Mariana Şora, George C. Bogdan şi Doina
Bogdan Dascălu ilustrează devenirea unor ginte care se devotează vieţii
culturale. Înscris, după terminarea liceului, la şcoala de notari din Lugoj,
tatăl lui Sorin Titel se integrează tradiţiei locului. Participă la spectacole,
scrie un poem dramatic în trei acte, consacrat unor episoade din viaţa
lui Avram Iancu. Spectacolul are succes, ziarele locale iau aminte, aşa că
Filaret Barbu îi cere să scrie libretul unei operete din viaţa meseriaşilor
lugojeni, pornind de la nuvela În lume de Ion Popovici‑Bănăţeanul.
Opereta scrisă de cei doi are succes. Iosif Titel termină şcoala de notari în
1933 şi este numit subnotar în comuna Margina. Acolo pune la cale viaţa
artistică a satului, în care spectacolele îşi au rolul lor. Aşa o întâlneşte pe
viitoarea sa soţie:
„Avea rolul Floricăi în piesa Cinel‑Cinel de Vasile Alecsandri şi recita o
poezie al cărei autor eram eu.“ Tânăra se numeşte Cornelia Crăciunescu
şi are 15 ani. Sorin Titel se va naşte în decembrie 1935. „Toate vor fi
grăbite în viaţa lui“, scrie Tatăl. (1) După cum au fost şi în viaţa părinţilor
lui, adăugăm noi.
Anii din Caransebeş şi cei din Lugoj ai adolescenței lui Sorin Titel
sunt urmaţi de facultatea de film: viitorul scriitor vrea cinematografie,
vrea să facă teatru. Teatrul ţine de tradiţia locurilor, pe care el o urmea-
ză. Eliminat de la Facultatea de Teatru‑Film, este exmatriculat şi de la
Facultatea de Filologie. Tema exclusului îi va domina întreaga literatură.
El este un exclus, este alungat, ca toate personajele sale, din paradis.
În fiecare dintre „rememorările“ sale obsesia lecturii e centrală.

Copilul şi, apoi, adolescentul e legat, condiţionat, determinat de lectură,
de cărţi, de fantaziile autorilor iubiţi. Odată cu alegerea profesiunii
(de scriitor), modelele se împuţinează. Prima serie vine din literatura
rusă şi sovietică, cea acecesibilă în anii ’50: Cehov este un autor care va
rămâne alături de el toată viaţa. Dar nu numai Cehov, model esenţial,
ci şi Şolohov. Explicaţia e legată de evenimentele literare: Cehov a fost
aniversat cu fast în 1960 (era centenarul Cehov, operele sale fuseseră

traduse în româneşte, comentariile asupra scriitorului nu deveneau
inutile, dar şi alături de Şolohov, autor „permis“). La moartea lui, Sorin
Titel îşi va aduce aminte:
„Un tânăr de prin părţile Donului şi‑a pus în gând — împlinise abia
douăzeci de ani — să scrie un nou Război şi pace, să dea o replică marelui
Tolstoi! Privirea sa îndrăzneaţă s‑a îndreptat cu orgoliu spre piscul cel
mai înalt (… …) Vestea morţii lui Şolohov ne‑a zguduit obligându‑ne —
pe toţi cei din generaţia mea — să ne întoarcem privirea spre anii de
tinereţe şi să ne amintim ce a însemnat pentru noi cartea lui Şolohov.
Am citit‑o pe nerăsuflate zguduiţi de adevărul descoperit în litera ei.
Iată, în sfârşit, un om viu, Grigore Melehov, cu tulburătorul său destin,
atins de aripa tragediei!“
Tragicul era unul dintre tabuurile realismului socialist, Grigore
Melehov deschidea drum spre contestaţie. Dar nu numai atât: tânărul
din părţile Donului era şi unul dintre personajele pe care scriitorul le
admira.
Descoperirea eroului se leagă de altă temă preferată a scriitorului:
tema imaturităţii. Orice scriitor capătă valoare sub acest semn, fie că e
vorba de un roman de Melville sau de Florin Bănescu.
„Profilul adolescentin şi puritatea personajului, frumuseţea lui mo‑
rală sunt însă în măsură să ne cucerească, oricât de blazaţi am încerca să
rămânem.“ (2)
Transferul, în 1964, în Timişoara, îl leagă de climatul unui oraş în
care totul se deplasa către ideea de artă tânără, nonconformistă, către
ideea de avangardă. Grupurile 111 şi Sigma ale plasticienilor, teatrul
lui Aurel Manea, balerinii lui Schneider şi, desigur, trupa Phoenix,
cineclubul C.F.R. ţineau de deschideri energice către artele noi — către
experimentele necesare. Călătoriile în Iugoslavia înseamnă şi şansa de
a descoperi librării bine aprovizionate. Pasiunea pentru noul roman,
clamată într‑un şir de articole, pentru „şcoala privirii“, nu e despărţită de
pasiunea pentru film. Comentator al filmelor, Sorin Titel optează pentru
modelul Robbe‑Grillet, fiindcă acesta îi oferă un tipar nou: o opoziţie atât
faţă de „vechea literatură“, faţă de tiparele consacrate ale romanului,
cât şi faţă de dictatul propagandei oficiale.
Lunga călătorie a prizonierului nu e, ceea ce s‑ar chema, un nouveau

roman ortodox: romanul nu este al obiectelor, ci al locurilor. Călătoria
personajului, dizolvanta sa odisee traversează locuri lipsite de orice

personalitate: sunt non‑locuri. Sunt spaţii reziduale. Întreaga călătorie
stă sub semnul acestei fraze de început:
„Traversară împreună piaţa pustie a oraşului, venind din partea
stângă a ei, de după magherniţele pe jumătate demolate, înaintară aşa
până ajunseră în centru, acolo unde cutiile goale de conserve şi mere
putrede erau împrăştiate peste tot…“
Locurile sunt fără limite, imense, în expansiune, încăperile sunt
largi, ca şi cum ar aparţine altei planete:
„Şi iată‑i adăpostindu‑se de data aceasta într‑o odaie cu plafonul
foarte înalt şi cu ferestrele atât de sus puse, încât ca să poţi privi trebuia
să te urci pe scaun.“
Clădirile sunt demolate, sunt părăginite. Lumina e întotdeauna
palidă, iar sângele, carnea trădează urmele unor masacre făcute de
curând. După câte o idilă‑popas urmează scene crude, neiertător aşezate
în preajma momentului idilic:
„… treceau deci prin locuri cu luminile stinse, cu câte o pereche,
el şi ea (suntem în mijlocul idilei, n.n., C.U.), care se priveau în ochi, în
imense săli de sport unde se odihneau întinzându‑se pe saltele prăfuite,
prin hale uriaşe de carne, hălcile sângerânde stând agăţate de cârlige
prăfuite…“
Aerul e înecăcios, în preajmă presimţindu‑se abatoare. Măcelurile,
reale sau bănuite, sunt pretutindeni, dar… jocurile pot fi compensatorii.
Însoţitorii îl lovesc în joacă pe prizonier şi sunt uimiţi de rezistenţa
acestuia. Pe urmă, gardienii vor să joace telefonul fără fir:
„La început, captivul, ca să nu‑i supere, alese cuvintele cele mai
frumoase şi mai delicate cu putinţă, ce‑i erau lui foarte dragi. După ce‑şi
notau totul în carneţel, îşi mişcau capul în semn de mustrare: alege
intenţionat, spuneau ei, cuvinte urâte ca să ne mâhnească. Zadarnic
încerca deţinutul să‑i convingă că auziseră greşit… Nu întâmplător, nu
întâmplător, spuneau ei, dând cu tristeţe din cap şi privindu‑l pe captiv
cu multă suspiciune.“
Relaţiile dintre prizonier şi însoţitori — gardieni — sunt complexe,
aceştia exercitând asupra primului o pedagogie suavă, dar şi corecţiuni
energice, cu o inconştienţă somnambulă:
„Ca să se convingă până unde merge rezistenţa captivului, îl
supuseră unor probe într‑adevăr esenţiale, pe care acesta însă le trecu
cu succes. Astfel, pe un ger de minus douăzeci de grade îi porunciră…“
Atrocitatea e zâmbitoare, umorul e negru, paznicii zâmbesc mereu:

se joacă. Politeţea excesivă a prizonierului e şi ea parodică, precum şi
obedienţa acestuia. Putem citi prin grila „călătoriei“ cum decurge relaţia
dintre scriitor şi „paznicii săi“ într‑un regim totalitar. Primirea a fost
excepţională, cartea a primit premiul Uniunii Scriitorilor, a fost elogiată
de Monica Lovinescu la Europa liberă:
„Dintr‑o producţie epică ce ni s‑a părut că oscilează de la începutul
acestui an între mediocru şi onorabil, şi, bineînţeles, din cărţile ce
ne‑au sosit până aici, doar Lunga călătorie a prizonierului de Sorin Titel
reţine mai serios atenţia. Nu e o surpriză, deoarece volumul de nuvele
Noaptea inocenţilor ne arătase că autorul ajunsese la o necesitate
a spusului care e cel mai sigur semn al maturităţii. Odată cu Lunga
călătorie a prizonierului, Sorin Titel dovedeşte că într‑o vreme atinsă de
„parabolită“ ştie să mânuiască parabola într‑un stil care‑i este propriu.
Desigur, referirea la Beckett e obligatorie. Dar numai într‑o cultură
în care se scrie mai mult decât se citeşte — şi din păcate cam aşa se
întâmplă cu tinerele talente din România — frica de „influenţe“ poate
fi atât de stăruitoare. O literatură nu este făcută doar din rupturi, şi
a respira un aer contemporan nu este una cu epigonismul. Desigur,
regăsim în Lunga călătorie a prizonierului relaţia beckettiană dintre
călău şi victimă, uzându‑se până trece la înfruntare şi complicitate.
Dar această relaţie este numai beckettiană, şi istoria contemporană nu
a fost nefericit de darnică în exemple? În orice caz, originală nu este nici
situaţia, nici deteriorarea acestei relaţii. Dar, alegându‑şi semnele din
simbolistica creştină şi dintre arhetipuri anterioare creştinismului, Sorin
Titel proiectează o relaţie în propria ei preistorie. Şi nu ne îndeamnă la o
descifrare: Fecioara Maria, Caron etc. … Dimpotrivă, dozând cu rigoare,
autorul ne interzice orice clarificare. Suntem condamnaţi să umblăm
alături de aceşti trei oameni — un prizonier şi cei doi paznici ai săi —
întâi, după un fel de stea nesigură — Regii Magi, de ce nu? —, apoi,
după amintirea ei și, în sfârşit, după uitarea ei. Fraza ia într‑atâta ritmul
mersului încât, la limită, punctuaţia ar trebui să dispară pe lungi pasagii,
punctul nemaiintervenind decât în rarele clipe în care cei trei se opresc
pentru ca să înceapă sadicul joc dintre paznici şi prizonier.
Dacă această descifrare odată sugerată ne este imediat răpită de
autor, cealaltă care ar tinde la asemuiri prea contemporane şi prea pre‑
cise ispiteşte mai stăruitor. Dar e prea evidentă ca să ne oprim la ea.“ (3)
Lunga călătorie… e un roman teoretic în care un subtil cititor de

proză poate studia rezistenţa textului în faţa diverselor violenţe expe-
rimentale. Categoriile negative ale liricii moderne (cele consemnate de
Hugo Friederich în a sa Structură a liricii moderne), adică depersonaliza-
rea, eul artificial, ilimitarea, idealitatea goală, transcedenţa vidă sunt
ilustrate de un scriitor ce se detaşează suficient de opera sa pentru a da
libertate deplină autoironiei
După fixarea sa în Bucureşti, Sorin Titel va încerca să‑şi descopere

ţinutul natal. Să dea, cu alte cuvinte, o semnificaţie non‑locurilor.
Să încerce recuperarea acestor spaţii de tranziţie, de pasaj, aceste
locuri ale provizoratului şi, într‑un fel, ale exilului, prin topografii: prin
cartografierea acelor locuri în care există „ţară natală“, regat, imperiu,
casă, familie. Fixarea în „ţara îndepărtată“ trebuie legată de amintirea
unui imperiu care definea locul originar al personajelor.
Un imperiu… în care cei mai importanţi erau cei de jos. O Europă
Centrală în care Împăratul ţine de carnavalul perpetuu, ca şi Švejk:
„Nu cred să se afle în toată literatura lumii un protestatar mai pu-
ţin arătos decât bravul soldat Švejk. Mic, rotofei, cu nişte ochi rotunzi
şi candizi, în care cei din preajma lui par a desluşi o imensă prostie, cu
picioare groase şi butucănoase, iradiind o indiscutabilă stare „cazonă“,
Švejk nu prea seamănă, într‑adevăr, cu pateticii şi sublimii nonconfor-
mişti cu care ne‑a obişnuit literatura de până la el… (…) Arma folosită
de el, o armă cumplită, este batjocura, aflată în spatele unei cuminţenii
şi smerenii cât se poate de ipocrite amândouă.“
Cu Ţara îndepărtată (1974), Pasărea şi umbra (1977), Clipa cea
repede (1979), Femeie, iată fiul tău (1983) scriitorul recuperează temele
(topografiile) sale anterioare (Valsuri nobile şi sentimentale, 1977, dar,
mai ales, Dejunul pe iarbă, 1968), dizolvate în exerciţiile onirice.
Romancierul reţine nota arhaică a unei lumi pendulând între sat şi
oraş, între civilizaţia rurală şi cetăţile imperiale. Dejunul pe iarbă relua
o seamă de imagini ale imaturităţii, fixând geografia locurilor. E vorba
de un Banat încă patriarhal, în care riturile naşterii, ale căsătoriei şi ale
înmormântării dau o notă aparte acestei lumi. Bătrânii sunt descoperiţi
în cealaltă vârstă a lor — cea de odinioară —, trăind în aceeaşi stare de
inocenţă care iluminează personajele lui Sorin Titel.
Tetralogia va folosi toate sugestiile fazei experimentale. Scriitorul
îşi simplifică tehnica: nu ea este principalul său atu, nu tehnica e princi‑
pala virtute a scrisului său, ci povestirea.
Ţara îndepărtată evocă o lume bine determinată în timp şi spa-

ţiu. Ne aflăm în Banat, în timpul Primului Război Mondial (şi câţiva ani
după), perioadă în care copilăria suportă seismele vremii. Copilăria
receptează „vocile“, îşi asumă faptele celor maturi, şi ei definind,
într‑un fel sau altul, universul inocenţei. Chiar dacă povestitorii sunt
ceilalţi, oameni ai locului, înţelegem că receptorul are o anumită vârstă.
Recuperăm satul prin prisma acestei copilării. Astfel, satul devine el
însuşi un erou al cărţii, un personaj colectiv, care are istoria lui. Bătrânii
lui ajung la noi dintr‑o lume veche, cu o patină de nobleţe. Ne aflăm
la confluenţe de vremi şi de drumuri, amprenta peste această lume a
satului e lăsată mai ales de ciudaţii lui intelectuali, de copiii care urmează,
la oraş, o şcoală sau alta. Ţara îndepărtată poate fi copilăria, dar şi acea
lume a satului, aflată la începutul marilor ei cutremure. Ţara îndepărtată
ar fi romanul de‑teritorializării, dar şi romanul în care inocenţa este tot
mai des pândită de primejdii.
Universul insular al satului creează iluzia unei fericiri perpetui.
O linişte domestică pare a pluti peste marile familii ale locului. Autorul
consemnează nu doar cu minuţie, ci şi cu căldură cotidianul domestic,
dând sens adânc — cvasimitic — unor istorii curente. Plecarea de acasă
a copiilor (la şcoala din oraş!) e descrisă pe multe pagini, ca aventura
lui Ulise sau a lui Nică a lui Ştefan a Petrei. Prepararea colţunaşilor
devine, prin pasiunea culinară a eroinelor, un eveniment tot atât de
important ca răpirea frumoasei Brizeis. Călătoria domnului Cristea,
inginer agronom la Marginea, cu domnişoara învăţătoare, viitoarea lui
soţie, echivalează furtul sabinelor, cel care a dus la propăşirea Romei.
Autorul descrie un cozonac, cum Proust rochia cutărei ducese. Idila şi
replica naivă conturează un univers şi o concepţie despre lume: o ţară
îndepărtată, nu foarte îndepărtată de lumea scriitorilor noştri „clasici“.
Determinarea temporală e respectată cu tristeţe, până la urmă toate
învârtindu‑se în jurul factorului economic:
„— Nu mai spun ce‑am păţit cu al meu acu’ doi ani, când am fost în
prima clasă de liceu, că acu’ s‑o mai liniştit. Primim noi, cam după Sfântul
Ion, de la el, o scrisoare că nu mai stă la şcoală, că lui i s‑o urât, că lui îi
e dor de noi, că el fără noi nu poate trăi, şi s‑a gândit bine, şi el se lasă
de şcoală şi se întoarce acasă. Prinde atunci taică‑su la căruţă, că era
inflaţie mare, când cu milioanele, cu trenu cine avea bani să se ducă?…
Ajungem noi la internat şi, pe copil, cum să‑l iei cu rău, că plângea de se
scutura cămaşa pe el, că de atâta plâns mie mi‑o fost frică să nu stea
inima în el şi să moară săracu’ de inimă…“
În centrul cărţii e satul exprimat prin Mama, Tata, Eva Nada. Ne

putem permite să sesizăm, în acest context, o tradiţie a literelor ardelene
şi bănăţene. Realizată inferior artisticeşte, tipologia propusă de scriitor
poate fi descoperită în cărţile lui Virgil Birou şi ale lui Romul Fabian,
autori preocupaţi de aceeaşi lume. Barocul bănăţean funcţionează,
poate fi regăsit şi în Anotimpul pierdut al Anişoarei Odeanu, şi în Blana
de focă a Maiei Belciu, şi în biografiile romaneşti ale lui Gheorghe Jurma.
În citatul studiu călinescian există observaţii importante pentru scrisul
lui Sorin Titel:
„Românul de aici e poate cel mai volubil şi mai vorbăreţ dintre toţi
fraţii săi. Vorbirea lui se desfăşoară fără nicio sinteză, pe cale asociativă…
Din acest spirit enumerativ rezultă un realism care se face mai evident
simţit în artele plastice. Gasconismul şi realismul trebuie puse în legătură
cu meridionalismul relativ al provinciei.“
Retragerile către „ţara îndepărtată“ înseamnă întâlniri cu Creangă,
dar şi cu scriitorii latino‑americani în vogă. Înălţarea Dorcăi la cer repetă
înălţarea la cer a lui Remedios, din ţara atât de îndepărtată a lui Gabriel
Garcia Marquez.
Pasărea şi umbra continuă Ţara îndepărtată sau, mai exact, îi

„defineşte“ vechimea. O vechime… simbolică, un drum care ne duce
mai departe. Viaţa şi moartea sunt legate de acel timp, de istoria de
demult. Suntem introduşi fără preliminarii în viaţa satului bănăţean
„vechi“. Totul este curat şi bun în această lume în care relaţiile umane
sunt luminoase şi calde; rele, nedrepte sunt împrejurările. Oamenii sunt
buni, generoşi, nedrepte sunt accidentele, întâmplarea finală, moartea
prea‑timpurie:
„Să‑ţi povestesc cum s‑a întâmplat: am fost şi noi la o nuntă —
ori un botez, că nu mai ţin minte ce a fost —, cam pe la sfârşitul lui
februar. Şi la petrecerea aceea, Ion al meu întruna a jucat şi a petrecut;
de jucător a fost jucător, fără el nici nu s‑a ţinut nuntă în sat. Numai că a
băut un picuţ cam mult şi din pricina jocului s‑a incitat prea tare: îi curgea
sudoarea pe obraz şi cămaşa de pe el era o apă. Şi aşa, ud leoarcă, a vrut
să iese afară…/ Când, săracu’, nici treizeci de ani împliniţi n‑a avut, s‑a
prăbuşit când e omul cel mai în putere. Nimic nu‑i mai pe nedreptate
în lumea asta… nu cred că există o durere mai mare decât atunci când
omul moare fără să fi avut vreme să se bucure de viaţă, aşa cum o fi ea.
(…) Anul trecut a murit la noi un copil, cam de optsprezece ani; a trăsnit
o claie cu fân şi el a fost în vârful clăii, şi atunci l‑au băgat în pământ;

da’ degeaba l‑au băgat, el a fost ţeapăn, nu l‑a mai putut nimeni învia!
Tot satul a fost la înmormântarea copilului ăluia şi a fost o jale cum n‑a
mai fost în sat de multă vreme!“
Nimic mai nedrept decât moartea, dar chiar cei mai de seamă tineri
mor; moartea lui Ion — personajul central al primei părţi — pune în
valoare biografia unui soldat al Imperiului, care îşi descoperise o soţie
atunci, înainte de Primul Război Mondial. Femeia de la Szeged, Iulişka,
ajunsă în Banat, îşi poartă soţul agonic prin Lugoj şi, fiindcă se întorc
acasă, mai au prilejul să audă naratori care istorisesc întâmplări cu
tineri care au fost ucişi. Cei care vorbesc despre moarte îşi descriu, cu o
uluitoare încredere în cei de alături, rănile. Non-locurile au profunzime,
sunt ale oamenilor‑de‑pe‑acest‑pământ.
Oamenii sunt buni; iertarea, înţelegerea, capacitatea de a se devota,
de a se dărui traduc imaginile unei umanităţi existând parcă într‑o vârstă
de aur. Istoria morţii lui Ion (replică la personajul lui Rebreanu) e istoria
voinicească a unui personaj de odinioară din Banat; armata la honvezi,
prietenia ostăşească, dar şi „testamentele“ — rostirea de pe patul de
moarte — reprezintă momente în care seninătatea personajului nu
poate fi întunecată de umbrele sfârşitului.
Care ar fi, în acest context, raporturile dintre ştiinţa vieţii, cea
a bătrânilor satului, învăţată de demult, şi cea a cărţilor, aşa cum e
reprezentată ea de doctorul Tisu? Naratorul ne informează, mai în
glumă, mai în serios, că Tisu e posesorul Cărţii — o carte cu probleme
pe care Ion le rezolvă fără să ezite. Doar ultima, cea dinainte de moarte
(cea care aduce moartea), rămâne nerezolvată. Naraţiunea învăluie
mereu evenimentele, întrebările, într‑un desen naiv, care ar putea fi
citit/interpretat de posesorii înţelepciunii.
Partea a doua a cărţii este consacrată doctorului, martorul şi pri‑
etenul lui Ion. Aci epoca vieneză a studentului Tisu şi a prietenului său,
Honoriu Dorel Raţiu, parafrazează perioadele studenţeşti ale românilor
la Viena.
Unul dintre personajele mari ale cărţii, care aparţine momentului
vienez, este poloneza Ignasia: între Ignasia şi Maica Domnului, pe care
o pictează mereu, se stabilesc relaţii de plăcută familiaritate. Între
zbaterile dramatice ale căutătorului Honoriu Daniel Raţiu şi siguranţa
domestică a Ignasiei se interpun alegoriile tablourilor; pentru fiecare
dintre evenimentele vieţii, Ignasia descoperă un echivalent plastic.
Ar trebui să căutăm, în Pasărea şi umbra, o Vienă care se scufun‑

dă — una care îşi trăieşte carnavalul, prelungind isprăvile lui Švejk? Să
fie Ignasia un echivalent al lui Švejk, iar cei doi tineri, cufundaţi în istorii
nocturne fără sens? Idilicul şi grotescul mitteleuropean domină aceste
pagini în care doctorul Tisu, omul Cărţii, trăieşte o tinereţe prea îndepăr‑
tată de cea a lui Maiorescu, Eminescu sau Slavici, pentru a‑i acorda sem‑
nificaţie. Oraşul a rămas doar al carnavalului popular, fie el agrementat
cu banchetele fericiţilor.
Clipa cea repede (1979) are, iarăşi, un motto din Eminescu:

„Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s‑a dat?“ Romanul
vorbeşte tulburător de simplu tocmai de „clipa cea repede“. Aceasta e
tema lui. Oamenii îşi regăsesc tinereţea de demult tocmai atunci când
au pierdut‑o pentru totdeauna. Acum, când sunt aproape de sfârşit,
vremurile acelea, atât de îndepărtate, locurile în care au fost sunt însăşi
Paradisul. Atunci au fost nespus de fericiţi. Petrecerile se ţineau lanţ —
şi scriitorul descrie asemenea petreceri —, iar sărbătorile erau fără
seamăn. Bogăţii neasemuite se revărsau în jurul lor. Ei au fost unici, ca şi
vremurile, ca şi locurile prin care au trecut. Povestitorii lui Sorin Titel au
avut noroc. Un noroc pe care nu l‑au avut decât cei aleşi.
Doar povestitorii din Clipa cea repede sau Femeie, iată fiul tău (1983)
au trăit asemenea şanse. „Fericirea trece şi ea, aşa cum se sfârşesc
toate. Dar mie mi‑a fost de‑ajuns cât a fost. Nu mă pot plânge…“
Nimeni nu se plânge, nimeni nu mai revendică nimic. Povestitorii ul‑
timelor romane au trăit întâmplări miraculoase, au avut parte de o viaţă
feerică, aşa că nu le pare rău.
Casa, grădina, câmpia sunt, în ultimele romane, graniţe pe care
personajele lui Sorin Titel le trec cu mai multă sau mai puţină îndemâna‑
re. Muncile câmpului, construirea unei case, mobilarea ei sunt însoţite
de ritualuri. Sunt ritualuri inaugurale. În satele în care se nasc cei doi
Marcu (Femeie, iată fiul tău), în locurile în care ei copilăresc, casa,
grădina, câmpia garantează liniştea personajului. Îi întemeiază o via‑
ţă interioară deplină. Mărturisesc un izomorfism uşor de înţeles. Sunt
Mumele. Die Mütter.
Din aceste lumi ale începuturilor încep — şi procesul este mai vizibil
în Clipa cea repede — să se ridice oamenii oraşelor mici, ale târgurilor
provinciale. Să traseze graniţe. În Casa — capitolul în care oraşul începe
să devină Centru — apar peste noapte un hotel, un restaurant. Sunt
Non-locurile care subminează devenirea Locurilor, geografia societă-

ţii tradiţionale. La Împăratul Traian — cel mai de seamă loc de petrecere
al oraşului proaspăt întemeiat — îşi dau întâlnire, săptămânal, trei preoţi.
Se întâlnesc să joace cărţi. Sunt magii noii lumi. Jocul de cărţi îi supune
ritmurilor devenirii non‑locurilor. Aşa cum Viena trăia implozia în Pasărea
şi umbra, aşa cum Fecioara Maria era „creată“ de pictoriţa Ignasia,
comedia preoţilor jucători ţine de subversiunea valorilor „locurilor“.
A construi o casă, a te aşeza în interiorul unei case, a unei familii, a
unui sat (oraş), a părăsi o casă, un sat, un oraş sunt evenimentele fun-
damentale ale geografiei Ţării lui Sorin Titel. Cei mai tineri trăiesc
nostalgia casei, ciudatul dor al aşezării. Hoinarii vor să ajungă acasă. E
visul lor. Pentru un Marcu e prea târziu. Un apropiat îi va recita Fiului
celebrele versuri ale lui Rilke:
„Wer jetzt kein Haus hat, baut sich keines mehr/ Wer jetzt allein ist,
wird es lange bleiben.“
Cât de multă vreme va rămâne singur cel care nu are astăzi casă?
Casa, scrie Bachelard, este în directă legătură cu Mama, retragerea
acasă însemnând retragerea spre origini. Spre un teritoriu bine definit
de o geografie curentă. Dar iată că nici Mama nu este protejată de
accidentele trecerii; de de‑teritorializare; de de‑canonizare:
„Se obişniuise de‑acum cu gândul că, la scurt timp după moartea
ei, şi casa o să‑i fie scoasă la vânzare şi‑i vedea aievea pe cei ce‑au să se
grăbească s‑o cumpere: oameni necunoscuţi… uitându‑se cu scârbă la
pereţii coşcoviţi, nerăbdători s‑o dărâme cât mai repede, ca să ridice în
locul ei o alta nouă…“
Casa este şi o ecuaţie fundamentală a geografiei abisale a lui Sorin
Titel, cea legată de dezastrele intimităţii:
„Casa, asemenea unei fiinţe inconştiente şi oarbe, incapabilă să
opună rezistenţă unui destin lipsit de îndurare, accepta, de bună voie…
distrugerea.“
Dar personajele lui Sorin Titel nu acceptă „de bună voie“
distrugerea? Nu sunt frecvente, în ultimele sale romane, fiinţele autode‑
voratoare, cele care îşi contemplă, cu seninătate tragică, finalul?
Ne‑am oprit altădată asupra mitologiei Imperiului, prezentă în ope-
rele unor scriitori ardeleni şi bănăţeni. Imperiul putea satisface teribila
sete de „poveste“, de basm, voinţa de fericită fantazare a povestitorilor
lui Sorin Titel. Din depărtarea lui, scriitorul putea vorbi despre un
timp al miracolului posibil. Români, sârbi, germani, maghiari, polonezi
îşi dau întâlnire în aceste cărţi ale Banatului imemorial, copleşit de

luminile vârstelor aurorale. Schimbă confesiuni, leagă prietenii, se simt
bine împreună. Rătăcesc unii alături de alţii, peregrinează într‑o lume
paradisiacă. Sau într‑o lume care nu‑i respinge. Chiar dacă nu este mereu
ocrotitoare şi tandră, înfloritoare şi sărbătorească, lumea aceasta
găseşte prilejuri nebănuite de a se solidariza. Umiliţii se întâlnesc şi se
regăsesc, singuraticii se confesează: sunt fericiţi să creadă în aproapele
lor. Mărturisesc şi celălalt iartă.
Povestirea devine o terapeutică a marilor frustraţi.
Prin filiera Sadoveanu, a cărui lume a dezmoşteniţilor nu‑i indi-
ferentă scriitorului, Sorin Titel îl asimilează pe Dostoievski. Pe această
cale vor pătrune în opera lui Sorin Titel imaginile christice. În Femeie,
iată fiul tău, Marcu ni se adresează cu un bun-simţ învecinat cu umilinţa.
El este bănăţeanul care trebuie să fie ordonanţă. Marcu întâiul devine
ordonanţă la ofiţerul Ivo Filipovac. Ofiţerul face parte din armata che-
saro‑crăiască: e un demn reprezentant al finalului ei. Literatura
crepusculară a Imperiului este recapitulată, de la un capăt la altul, prin
acest personaj. Dacă Imperiul este, pentru majoritatea personajelor
lui Sorin Titel, paradisul, locul în care bătrânii evocă itinerariile creşterii
şi împlinirii, în Femeie, iată fiul tău scriitorul studiază lumea şi amurgul
imperial printr‑un personaj feminizat, incapabil de a trăi demnitatea
kşatria. Nu mai este un adevărat erou al castei; este, ca şi ultimii
reprezentanţi ai familiei Trotta, jucător al finalului.
În Femeie, iată fiul tău câştigă un spaţiu larg tema dublului. Oa-
menii s‑au întâlnit odată, acum se reîntâlnesc, dar le e teamă — nu
îndrăznesc — să se recunoască. Se ştiu din întâmplări vechi, aduse la
suprafaţă de „cealaltă memorie“. Marcu (1) se sfieşte să‑i amintească
superiorului său că ei se aseamănă. Asemănarea este tulburătoare, Ivo
privindu‑se în oglinda inferiorului său cu melancolică iubire. E peste
puterea lor de a înţelege asemănarea. Sunt legaţi între ei de istorii
burleşti (personajul generic al soldaţilor titelieni e Švejk), dar mai ales
stranii, imprevizibile. Marcu este a treia ordonanţă a domnului ofiţer Ivo
Filipovac. Odată cu întâlnirea cu Marcu, îşi va împlini destinul. Odată cu
moartea lui Marcu, va începe aşezarea sa. Ce îi legase? Există, în fiecare
dintre romanele lui Sorin Titel, un dialog straniu cu necunoscutul. Şi o cale
către el. Necunoscutul poate fi (şi este) Imperiul, în care crepuscularul,
agonicul, finalurile devin atotcuprinzătoare. Marcu moare aici, dar
Ivo, dublul său, ofiţerul „lăsat la vatră“, cel care îşi descoperă soţia
(casa, familia, oraşul), se salvează. Poate îmbătrâni fericit. Şi moare în

timpul unui spectacol de operă, în Timişoara, Mica Vienă, oraşul tuturor
reîntoarcerilor — recuceririlor — lui Sorin Titel.
Ar fi aici loc de o comparaţie între romanele unui scriitor care
trece prin Banat, Nicolae Breban, şi Sorin Titel. În generaţia ’60 a
prozei mi se par cei mai apropiaţi şi cei mai divergenţi. Sunt „exegeţi“
ai aceloraşi teme. Femininul, expansiunea trupului la o anumită vârstă,
relaţia dintre copil (adolescent) şi lumea înconjurătoare, victoriile şi
eşecurile imaturităţii îi preocupă cu aceeaşi intensitate. La Sorin Titel
totul are transparenţă, se manifestă tranzitiv. În romanele lui Sorin Titel
biblioteca protejează şi controlează aventurile imaginaţiei, în romanele
lui Breban inconştientul este agresiv, sălbatic, devorator, de‑formator.
Breban este sarcastic, cinic, Sorin Titel este îngăduitor: personajele sale
pot fi iertate, Banatul nu e o vale a plângerii. Oamenii sunt buni, locurile
sunt memorabile. Brebanienii se cufundă în sine, alunecă înlăuntrul
lor, naufragiază acolo. Breban e atras de miezul fierbinte al lucrurilor,
eroii lui — cel puţin după Animale bolnave — „cad“. Titel e preocupat de
stratul de aer în care eroii săi sunt apţi de zbor. Totul este stare (cădere)
la primul, mişcare ascensională şi levitaţie la cel de al doilea.
Întoarcerile în copilărie relevă la Sorin Titel faţa mirifică a lumii. Dar
nu doar atât: în copilărie apar marii îndrăgostiţi ai naratorului. Femeile
se căsătoresc foarte tinere, eroii (falşii, nu‑i aşa, eroi) se îndrăgostesc
de adolescente. Any Scheindler, trapezista care‑i va deveni soţie lui
Ivo, este o adolescentă fără conştiinţa vârstei. Singurul bărbat care a
fost alături de ea este fratele. Iubirea sororală apare des la Titel, ca şi
la Musil, Trakl sau Kuśniewicz. Este o împlinire a copilăriei, o devenire a
universului infantil.
Copiii sunt mereu înconjuraţi de un şir de rubedenii — mamele
evocă mereu o familie în creştere. Aglomerându‑se, prietenele, rudele
dau nuanţe unei maternităţi ocrotitoare. Aşa că scrisoarea lui Ivo
Filipovac către mama sa vitregă este mai degrabă confesiunea unui
copil către mama sa, decât a unui tânăr care poate trăi o dragoste
interzisă. Există aici observaţii fundamentale asupra femininului care
„ne‑nalţă‑n tării“:
„Oricum ne‑am împotrivi noi, voi, femeile, nu vreţi să renunţaţi cu
una, cu două la dreptul vostru de a ne obloji rănile… Şi nu oblojit mă
las eu, la urma urmei, scriindu‑ţi scrisori interminabile? Asta pentru că
am o fire îngrozitor de copilăroasă… şi ce face un copil, când se loveşte
în vârtejul jocului, decât să fugă în grabă să‑i spună mamei şi să‑i arate
locul unde s‑a lovit? Şi mama suflă ca să‑i treacă…“
Ar fi imaginile sacre ale mamei, care îşi dezvoltă un şir de
corespondenţe:
„Aş vrea acum, din dorinţa de a‑ţi spune, în sfârşit, ceva vesel, să mă
întorc spre anii copilăriei mele, şi în primul rând spre ceea ce numesc…
matriarhatul sărbătorilor de Crăciun. O sărbătoare ce vă aparţine
aproape în mod exclusiv vouă, femeilor, nu numai fiindcă prăznuieşte
o naştere…“
Matriarhatul sărbătorilor, iată o formulă pe care trebuie să o
reţinem. Poate că e cea mai importantă dintre formulele care ar defini
sărbătorescul tetralogiei, ideea de bună aşezare pe care o propun cele
patru romane.
Sorin Titel insistă asupra miraculoaselor sărbători ale locului.

Ar fi trebuit, spune o legendă a familiei, să aleagă între profesiunea de
„scrietor“ şi cea de „dansator“. Dacă n‑a devenit (şi) dansator, a încercat
să recupereze, prin personajele tinere, vânate de moarte, „dansatorii“.
Ion era un extraordinar dansator, ca şi alţi eroi exponenţiali ai scrisului
său. Un model sau un consilier al lui Sorin Titel ar fi putut să fie Afilon
Laţcu. Cartea lui Gheorghe Jurma, Întâmplări cu Afilon, este, în acest
sens, o premieră. E un volum remarcabil despre un posibil personaj al
lui Sorin Titel.
Afilon Laţcu a fost, înainte de toate, un personaj exponenţial al
bănăţenismului. Dansator, nu era mai puţin artist în opţiunile, alianţele,
relaţiile sale. Personaj popular, aşa cum se cuvine oricărui creator/
interpret de dans popular, oricărui arhitect al sărbătorii, era (şi) un
reflexiv: un intelectual în toată puterea cuvântului. Preţuia scriitorii şi se
bucura să rămână în preajma lor. Avea simţul umorului (cum să trăieşti
sărbătoarea în afara lui?), dar şi o bunăcuviinţă de aristocrat al locului.
Făcea parte din dinastia ţăranilor rafinaţi de o ştiinţă a vieţii, moştenită
din generaţie în generaţie. În Olanda sau în Iugoslavia, ţări în care a fost
„instructor de dans“, a lăsat amintiri, fani, discipoli. Prieten cu Amza
Pelea şi Sorin Titel, a ştiut să înveţe de la ei ce se cuvine pentru a deveni
un „arhetip“ al bănăţeanului. S‑a născut la Glimboca, în martie 1941, şi
a murit în ianuarie 1989, la Reşiţa. Acelaşi interval al vieţii l‑a parcurs un
eminent teoretician bănăţean, Vasile Tudor Creţu. Carte despre Afilon,
volumul lui Gheorghe Jurma, nu uită să fixeze reperele existenţei lui
Vasile (Tudor) Creţu, coleg şi prieten al său.
Ca orice bănăţean, Afilon Laţcu trăia bucuria de a povesti. Era

un bun povestitor, şi Gheorghe Jurma, unul dintre cei mai buni cunos-
cători ai Banatului cultural (4), a intuit şansa pe care o are înregistrând
evocările lui Afilon. Cartea începe cu „poveştile“ lui Afilon şi continuă cu
mărturiile prietenilor, cunoscuţilor, ale celor ce i‑au fost, într‑un moment
sau altul, în preajmă.
Gheorghe Jurma adună mărturii, dar şi texte teoretice, transcrie
pagini din jurnalul său, dar şi din jurnalul şi corespondenţa lui Afilon
(omul era extravertit, povestea cu plăcere, scria fără ifose, lega prie-
tenii fără reţinere), notează bocetele rostite la înmormântarea de la
Glimboca. A murit un om care, ca şi Sorin Titel, nu împlinise 50 de ani.
Alexandru Deal (n. 1946)

Nisip, 1968, Laşii, 1971, Anotimpul făgăduinţei, 1975, sunt cărţile
care au făcut din Alexandru Deal o (mare) speranţă a Timişoarei literare
la începutul anilor şaptezeci. Primul volum anunţa un june furios (gene-
raţia James Dean, va scrie Ioana Spătaru), dar şi o fidelitate dezinvoltă
faţă de proza lui Sorin Titel; următoarele proiectau, în imaginile
labirintice ale Timişoarei, personaje demne de reţinut. După 1972, Sorin
Titel urmărea cu atenţie evoluţia tinerilor pe care i‑a lansat la Timişoara,
recenzându‑i în „România literară“, al cărei redactor devenise. De la
distanţă, spiritul critic al prozatorului ţine să le arate fidelilor că e mai
importantă încrederea în propriul talent decât în model. Recenzia la al
treilea volum al scriitorului e şi o mostră de pedagogie:
„Al. Deal, mai ales în Laşii, mai puţin în volumul său de debut, dorea
să scrie cât mai complicat. De unde poate şi caracterul oarecum artificios
al acestei proze; depistăm în ea influenţe nu întotdeauna bine asimilate.
Dar aglomerarea de obiecte şi situaţii dădea frazei, saturată de concret,
o tensiune pe care n‑o mai regăsim în noua sa carte. De data aceasta,
ambiţiile autorului se află la polul opus. El optează acum pentru o proză
în stare să transcrie direct — fără a transfigura nimic — trăirile tânărului
său erou, dezinvolt, sensibil, tandru şi neliniştit. În urma acestor opţiuni,
scrisul său va câştiga în naturaleţe, va deveni mai spontan, în schimb va
pierde în densitate. Lui Al. Deal i s‑au părut probabil prea complicate
problemele ce şi le punea în cartea sa anterioară şi a preferat să scrie
un roman „simplu“, direct şi, de ce să nu recunoaştem, fermecător.“ (5)
Sorin Titel va rămâne un punct de sprijin, şi autorii tineri din Banat
scriu, în anii şaptezeci, cu gândul la el. Ca şi autorii mai vârstnici. Realiza
punţi între „lumea bună“ a capitalei şi Banatul cultural. Prin el îşi des-
copereau locul în cultura naţională prozatori care, altfel, poate că ar fi
fost minimalizaţi sau chiar uitaţi. Dar şi I.D. Teodorescu, Florin Bănescu,
Ion Florian Panduru, ca şi alţii, din generaţia lui Viorel Marineasa, Mircea
Mihăieş, Daniel Vighi, Vasile Popovici se simţeau în largul lor alături de
el. Scria despre ei cu entuziasm, cu bucurie, iar ei vedeau în scrisul lui un
reper intelectual şi moral major. Provincia devenea centru al lumii, spaţiu
confortabil pentru existenţa în şi întru demnitate literară. Scriitorul
validase dreptul acestui spaţiu de a exista în literatură. Ţara îndepărtată
era chiar aici. Şi nu arăta deloc rău.
Fragment din postumitate. Primul roman postum, Melancolie, i‑a

apărut în 1988. A apărut apoi biografia lui Sorin Titel, scrisă de tatăl său,
Iosif Titel. I‑au apărut, la Editura Marineasa, în volum, piesele şi scenariile
de film. Voia să facă film, după cum voise să scrie teatru. Ţara îndepărtată
devenise scenariu şi se anunţa un film: s‑a renunţat, aşa cum s‑a renunţat
şi la alte scenarii — filme posibile în Statele Unite sau la Bucureşti. El
fusese un om al cinematografului şi al imaginii, filmul fusese una dintre
pasiunile şi speranţele sale. Iarba verde de acasă era o recomandare, dar
nu mai mult. Deşi, un pic mai târziu, Stere Gulea a făcut un film care îl
aşeza între importanţii noştri regizori. Deşi ceilalţi prieteni ai săi, Felix
Cernăianu, Nuţu Cărmăzan, vor realiza destule filme, niciunul dintre ei
nu se va întoarce la scenariile lui Sorin Titel. Douăzeci de ani ai uitării
încep să devină, pentru cinematograful lui Sorin Titel, eternitate.
Anul 1989 validează întâietăţi şi stârneşte, iar, orgolii timişorene.
Interesul pentru prozator revine: el fusese un om al opoziţiei, Lunga
călătorie a prizonierului apăruse la Paris cu banderola „Scriitori pro-
testatari din est“. În decembrie 1989, în anii următori, ar fi fost om al
zilei. Scriu despre el monografii/cărţi Ada D. Cruceanu, care realizează o
relaţie excelentă cu proza bănăţeană — cu topo‑grafiile locului: cunoaşte
topografiile Sorin Titel şi le valorifică. Daniel Vighi se ocupă într‑o carte
vie de arta povestitorului, dar şi de autorii care, prin el, capătă un sens
nou în proza Banatului. Adrian Dinu Rachieru captează prin recuperările
imaginilor „secundare“ ale umbrei. O excepţională teză de doctorat
scrie, despre Sorin Titel, Elena Lăsconi. Aceeaşi autoare va publica alt
volum despre Sorin Titel sub pseudonimul Elisabeta Roşca.
Scriitorul rămâne, prin tot ce a scris, un reper fundamental pentru
topo‑grafiile Banatului.
Note
(1) Iosif Titel, Clipa i‑a fost prea repede (Viaţa lui Sorin Titel), Cuvânt înainte de
Eugen Simion, Ed. Cartea Românească, 1991, p. 40.
(2) Sorin Titel, În căutarea lui Cehov şi alte eseuri, Ed. Cartea Românească,
1984, despre Florin Bănescu, p. 194: Un tânăr de pe Don, p. 98–99, Armele ascunse
ale bravului soldat Švejk, p. 24–26.
(3) Monica Lovinescu, Est‑etice. Unde scurte, IV, Ed. Humanitas, 1994,
p. 174–175.
(4) Gheorghe Jurma este unul dintre animatorii de seamă ai vieţii culturale
bănăţene (cărăşene) din ultimele trei decenii. A condus un cenaclu important, care
a lansat poeţi, prozatori, a scos o revistă care a încercat şi a reuşit să recupereze
valorile locale uitate, a condus, după 1990, o editură, Timpul, care a editat sau a
reeditat cărţi esenţiale pentru înţelegerea valorilor culturale de azi. A tipărit
dicţionare, enciclopedii, antologii, romane.
(5) Vezi Tineri prozatori, în Sorin Titel, Pasiunea lecturii, Ed. Facla, 1976,
p. 146–147.
Nicolae Breban (n. 1934)

Niciun prozator român nu a trăit, după 1960, o creştere atât de
rapidă. Succesul fulgerător al lui Nicolae Breban nu poate şi nici nu
trebuie să fie judecat independent de momentul 1965 al literaturii
tinere. O generaţie de povestitori şi de poeţi avea nevoie de un adevărat
romancier pentru a‑şi consacra, aşa cum se cuvine, strălucirea. Nu de
un romancier făcut prin aglomerarea povestirilor, strălucitor pe fiecare
pagină, spectaculos prin fiecare personaj al său; generaţia reclama nu
un autor care ştie să povestească, ci un scriitor înzestrat cu vocaţie de
romancier: de adevărat constructor.
Ca orice intrare spectaculoasă în arenă, debutul lui Nicolae
Breban poate fi aşezat sub semnul contestaţiei. Nu a contestaţiei
joviale, ţipătoare, ci a unei contestaţii sobre, cu armătură teoretică,
cu o argumentaţie amplă, bazate, toate, pe o înţelegere profundă a
necesităţilor romanului. Am putea spune că Nicolae Breban devine
romancier (şi) în numele unor obsesii culturale, vizibile mai ales odată
cu al treilea roman al său, Animale bolnave. Literatura română, care îşi
descoperise teoreticienii tineri, proiectanţii, inteligenţele novatoare,
reclama nu numai talente, ci şi arhitecţi. Era nevoie de autori înscrişi în
bătălia unei construcţii/geografii spirituale.
Lecturile lui Nicolae Breban sunt, mai întâi, lecturile permise ale
unei generaţii: Dostoievski, Thomas Mann, George Călinescu, Camil
Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, adică operele formatoare ale
romancierilor care propun şi alte personaje, situaţii, istorii, decât cele
legate de timpul oficial al literaturii. Sunt autorii acceptaţi, după ezită‑
rile anilor cincizeci, de autoritatea politică. Cărţile lor susţin un proiect
cultural sau se întemeiază pornind de la un proiect intelectual real. Sunt
cărţile în care arhitectura poate susţine nu o fidelitate comunistă, ci un
moment spiritual. Un moment spiritual împlinit prin lecturile interzise
ale deceniului al şaselea: Biblia, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nietzsche,
Lucian Blaga. Scriitorii noului val, Nichita Stănescu, Marin Sorescu,
Adrian Păunescu sau Ion (Ioan) Alexandru, vor citi, şi ei, aceleaşi roma‑
ne, poeme, eseuri, cărţi interzise cu ecou puternic — poate mai puter‑
nic în cărţile lui Nicolae Breban. Din Odă în metru antic, romancierul va
cita cu mare plăcere, aşa cum vor face şi prietenii săi. E un Eminescu al
generaţiei lor, legat nu doar de triumfurile vieţii, ci şi de prezenţa mor‑
ţii, a finalului, a inevitabilului eşec. Există texte în numele cărora învie o
solidaritate de grup, corală, fiindcă este vorba de un grup mai puternic,
mai bine aşezat, mai agresiv decât altele, în această etapă a scrisului
românesc. Sau poate doar în anii treizeci ai culturii române a existat un
rol mai clar al grupului/generaţiei. Un patrimoniu cultural descoperit
din mişcare capătă o teribilă forţă de atracţie; el face parte din arborele
genealogic pe care şi‑l reclamă orgolioşii tineri. Ei nu mai vor o ascenden‑
ţă oarecare, ei se vor aristocraţi ai spiritului.
Exerciţiul „huliganic“, în deceniul al şaptelea. Huliganismul

brebanian — poate fi o generaţie în ascensiune lipsită de „huliganii“
săi? — poate fi parodic? Anarhiştii săi, tot mai numeroşi în ultimele lui
romane, poartă acest nume ca un titlu de nobleţe şi nu ca apartenenţă
la un grup. E la modă să fii anarhic! Într‑un roman tradiţional, în care
totul presupune bun-simţ, bună aşezare a lumii, anarhistul poartă ini-
ţiativele narative majore. Tulbură liniştitele relaţii ale eroilor. Coboară —
ca un scafandru profesionist — în mările interioare, încercând a
descoperi formele clare ale începuturilor. Adolescenţa este anarhică,
adolescenţii lui — sau cei pe care i‑ar putea reprezenta — sunt anarhici.
Anarhistul lui Breban deschide o cale de acces către arhetip, inaugurea-
ză un pact cu natura. O modalitate de a accepta şi de a contesta, totuşi,
Personajul. Sau de a deschide calea către înţelegerea imaturităţii sale.
Dar el, naratorul, nu este contaminat de metamorfozele, de iniţiativele

rebele ale personajelor sale. Se revoltă, protestează, se desparte ca un…
adevărat om tradiţional de ele. Grobei sau Marchievici sunt din Banat
(primul, din Caransebeş, al doilea, din Timişoara) — dintr‑o regiune a
reacţiilor întârziate, iar „bănăţeanul“, atârnat uneori în coada prezen-
tării lor, sună infamant. Divulgă apartenenţa la un univers compromiţă-
tor — la o lume coruptă de iubirea pentru stările joase ale fiinţei, sau
cel puţin pentru care devenirea „reacţionară“ a despărţit‑o de habitu-
dinile contemporanilor. Scriitorul se desparte cu mânie de ţinutul care
l‑a adăpostit şi de personajele sale, cele mai groteşti din lume.
Se desparte şi încearcă să şi‑l asume: „Grobei sunt eu“, iată una
dintre lozincile operei. „Grobei sunt eu“, adică un mizerabil, dar un
capabil de a trăi uluitoare metamorfoze. De a fi — iată! — de a deveni
purtătorul de cuvânt al unei noi religii. Dacă Soeren Kirkegaard, unul
dintre „învăţătorii“ lui Nicolae Breban, vedea în homo religiosus omul
aşezat pe cea mai înaltă treaptă a valorilor, trebuie să acceptăm că
metamorfoza lui Grobei restructurează dialogul cu personajul. Care ar
putea fi continuat. Sau care e continuat în Drumul la zid, istoria unui
sfânt. Şi dacă observăm că foarte puţine se încheie în opera lui Breban,
trebuie să convenim că toate continuările sunt posibile. Că există un
număr, teoretic infinit, de evoluţii posibile. Calea nu se sfârşeşte decât,
poate, în romanul poliţist Animale bolnave. Dar, în măsura în care Animale
bolnave este şi altceva decât un roman poliţist, nimic nu e încheiat.
O primă etapă a prozei sale descrie revolta, spiritul rebel, despărţi-
rea de o lume veche — o lume care şi‑a epuizat mesajul. Între revoltaţii
din deceniul al şaptelea, Francisca afirmă un refuz programatic. Nu
trebuie să facem vreun efort pentru a demonstra că scriitorul calcă
în picioare, fără mari griji pentru supărarea cititorilor săi, o seamă de
tabuuri romaneşti. Cu o sinceritate incredibilă, Francisca povesteşte
iubitului său momente din istoria familiei sale mic‑burgheze. Confesiunea
nu suportă nicio oprelişte: tânăra relatează istorii pe care romanul de
familie (al anilor şaizeci) le‑ar trece cu vederea. Nu s‑a remarcat suficient
felul în care naratorul refuză stilul tradiţional al confesiunii. Dragostea şi
ura, simpatia şi dezgustul pot fi feţele aceleiaşi atitudini. Condamnând,
aşa cum făceau şi alţi confraţi ai săi, Breban atrage atenţia asupra
momentului în care contrariile se întâlnesc. Îşi dau mâna. Se exprimă
unul prin celălalt. Dacă literatura anilor şaizeci descoperea realismul
magic sau mitic, universul absurd (al lui Kafka), dacă autorii construiau
un nou tip de relaţie al autorului cu lumea, relaţie care să excludă

şansele unui schematism prea multă vreme perpetuat, dacă Nicolae
Velea, Fănuş Neagu, D.R. Popescu, Ştefan Bănulescu descoperiseră că
între lume şi personaj există o zonă de indeterminare, că raportul cauză-
efect poate suferi, atunci când e vorba de adevărata literatură, nuanţări,
Nicolae Breban îşi propune să exploreze zona de indeterminare a
relaţiilor personaj-personaj. Este teritoriul său nou, Indiile sale, lumea
nouă în care prozatorul se instaurează cu aceeaşi inocenţă şi cu aceeaşi
infatuare cu care acei urmaşi lui Columb au făcut‑o, înaintând în acelaşi
spaţiu al cunoscutului necunoscut cu fiecare carte. De la Francisca la
Ziua şi noaptea, eroii săi vor reveni sub presiunea aceloraşi întrebări.
Niciun personaj nu e nou, în întregime inedit în cărţile care urmează
după Francisca. Dar fiecare are o încărcătură spirituală nouă, trăieşte
o altă „dramă spirituală“. Fiecare explorează un alt orizont arhetipal.
Personajul e piatra unghiulară a edificiului său epic, temelia pe care se
zideşte totul. În el se concentrează materia explozivă a întrebărilor,
uneori a afirmaţiilor şi negaţiilor brebaniene. El poate fi locul de con-
ciliere a naturii contradictorii a omului contemporan. Dar şi teritoriul în
care poate explora adâncimi nebănuite, „abisale“, unde omul modern
(postmodern) poate întâlni barbarul sau măcar locuitorul Evului Mediu.
Care Ev Mediu? Desigur, cel al ierarhiilor bine întemeiate, al societăţii
stratificate de înalta ordine care păstrează neatinse raporturile dintre
Aristocrat şi Supus. Între Centrul regal şi Provincia servitorilor.
Interval — o autodefinire. În primul volum al memoriilor sale,

intitulate Sensul vieţii (Ed. Polirom, 2003), Nicolae Breban încearcă o
fixare de repere:
„M‑am născut în prima treime a secolului al XX‑lea, în casa unui tâ‑
năr preot greco‑catolic, căsătorit cu o nemţoaică din sud, din Banatul
sârbesc… Bunicul meu dinspre mamă, Iosif Boehmler, a murit pe front,
în armata austriacă, bunicul meu dinspre tată, Nicolae Breban, proto‑
pop, a murit într‑o comună de lângă Baia Mare, unde este îngropat în
curtea bisericii pe care a zidit‑o./ Dinspre Brebani mă anunţă un lung şir
de preoţi de ţară, maramureşeni, de partea Boehmlerilor, un clan de co‑
mercianţi, din care ultimul, singurul frate al mamei mele, Mihail, a murit
cu câţiva ani în urmă, ca negustor de obiecte de fier lângă Viena…“ (1)
Nicolae Breban a reluat de mai multe ori această confesiune, cu
bunicii dinspre partea mamei (aparţinând Imperiului, fiind marcaţi de
această apartenenţă) şi bunicii dinspre tată, aparţinând unui şir lung

de preoţi români. Marii scriitori ai Ardealului sunt fii de preoţi — legaţi
de o cultură şi o exprimare teologică. Tradiţia Şcolii Ardelene începe
de la Unirea cu Roma. Teologia este o ştiinţă care se moşteneşte din
tată în fiu, ca şi ideea naţională. Buna lectură a cărţilor sfinte, exersarea
ritualurilor fac din Nicolae Breban un bun cititor al lui Aron Cotruş, Lucian
Blaga sau Emil Cioran: un cititor calificat al lor. După cum ascendenţa
imperială îl redefineşte ca un bărbat al unei Provincii imperiale, deloc
înclinată — sau foarte rar procupată — de a descoperi echivalenţa cu
Centrul. Provincialii, marginalii care se metamorfozează (ori nu) — iată
personajele centrale ale operei. Sunt personaje secundare care devin,
într‑un fel sau altul, fundamentale, definitorii.
Provincia lui Breban nu (mai) păstrează rădăcini imperiale, ci doar
imaginile unor succesive abandonări: suntem în zona instinctelor de
nimic boicotate. E un spaţiu în care kitsch-ul triumfă cu toată forţa. Viaţa
de zi cu zi a eroilor brebanieni este mai degrabă mizerabilă, dezvoltând
o inerţie corporală imprevizibilă, o vitalitate ferină ferice. Iată‑l pe nea
Tomiţă, duca e maestro al tânărului Grobei, realizând „trezirea“:
„Dimineaţa însă, era mai greu de suportat. Maestrul se trezea puţin
după ora cinci (niciodată după cinci şi jumătate), aprindea lumina, se
instala în faţa chiuvetei care se afla în cameră, se spăla şi se bărbierea
cam vreo jumătate de oră… Se posta, uşor răscăcărat, pe petecul
de linoleum din faţa chiuvetei şi se privea în oglinda făcută din sticlă
proastă, cu gura larg deschisă, inspectându‑şi măselele, scoţând un
geamăt foarte trist. Apoi se bărbierea. Apoi se spăla, tuşind, tuşind,
scuipând, fornăind, înnecându‑se de plăcere, horcăind, hârâind, pufnind
pe nasul său gros, cârâind, liorpăind, şuierând, târnosind, sforăind
bineînţeles, aruncându‑şi pumni de apă la subţioară, frecându‑şi cu
plăcere muşchii săi lungi, slăbiţi de începutul bătrâneţii… În clipa aceea
Grobei trăia fără greş senzaţia că era soţia acelui ins înalt, gros şi păros
din faţa chiuvetei…“
Cum este trezirea, deci „intrarea în lume“ a animalului uman, a
educatorului, a posesorului de înţelepciune? O comparaţie cu trezirile,
atât de frecvente, din literatura lui Marin Preda (scriitor‑etalon al anilor
şaizeci) poate fi grăitoare.
Există şi o încercare de fixare casnică a lui Grobei în Caransebeş,
oraşul său, al profesiunii sale de merceolog: oraşul care i‑ar asigura,
deocamdată, identitatea. El este din Caransebeş. Aici, desprinderile lui
Nicolae Breban de Banat sunt mai evidente ca oriunde. Banatul e ţinutul

grotesc al lumii acesteia, faţa mizerabilă a ei. Oraşul Caransebeş s‑ar
hrăni din mituri culturale ridicole, dintr‑o autoiluzionare perversă, dacă
e să judecăm lucrurile după biblioteca pe care naratorul ne‑o aduce în
faţă:
„… bătrânul avea chiar o bibliotecă, un fel de bibliotecă formată
din calendare şi cărţi vechi, româneşti, unele din secolul trecut, tipărite
la Bixad, la Blaj… vieţile sfinţilor, de cultura viţei-de-vie, chiar şi câteva
volume de versuri, evident în dialect, autori: Dr. Gîrda, Dobrin, Tata
Oancea, Coruri din Banat, Istoria oraşului Caransebeş, oraş de graniţă…“
Nu e vorba de o bibliotecă în adevăratul sens al cuvântului, ci doar
de „un fel de bibliotecă“ în care domnesc eroii — ridicoli! — ai locului.
Iar aceştia ar fi, după părerea naratorului, exponenţiali pentru starea
jalnică a acestei lumi.
Periferia bănăţeană a lumii este ilustrată cu energie pamfletară în
fiecare dintre cărţile lui Nicolae Breban. Iat‑o în volumul al treilea din
Amfitrion, Alberta:
„— Ce zici de păcat… înnodă ea pufnind din ţigară, la dumneata
acolo, în Banat, la Timişoara…
— Gătaia, pufni el în râs, la Berzovia! La Comorâşte, la Cacova!
«Tipa» îl privi bănuitor: nu cumva băiatul ăsta scapă hăţurile?! Iar
Marchievici înţelese că «nebunii» slujesc la un lucru extrem de pasionant:
în cura de dezintoxicare de Provincia ce‑ţi asudă la încheieturi, de
distanţare de miile de Grobei ce‑ţi mişună în jur, cu un ideal în cap sau
în spate, cum poartă şerpașii în Nepal bagajele celor cu faţă albă, veniţi
de departe să facă un lucru inutil şi extrem de obositor — nebunii te
ajută să ieşi, oricum, din «confuzia eului… îmbătrânit», din izolarea ce te
împinge, imperceptibil, spre moarte. Moartea cui?“ (2)
Vatra Dornei ar fi celălalt reper — un soi de urcare către Nord.
„Bistriţa Năsăud şi Vatra Dornei. Se părea că centrala cooperative‑
lor din Banat, ale cărei interese le salvgarda tânărul Grobei, îşi mutase
atenţia în acea zonă a ţării sau că lui îi fusese acordată cu prioritate acea
zonă de prospecţie…“
Întâlnirea cu Autorul şi despărţirile de el:
Omul din Provincie: „Atâtea calităţi uriaşe, care nu‑şi găsesc
forma, drumul, unitatea, destinul! De ce nu‑mi dau examenele astea
caraghioase şi nu mă întorc în târgul acela cald şi mirosind plăcut ca
bălegarul, unde să mă las însurat cu vreo midinetă şi să joc comedia
anonimităţii şi a prostului gust toată viaţa!? Ca doctorul Minda, ca

Ronay, ca fraţii Hetco, să joc tenis cu fraţii Hetco?! Cu subprefectul
care mă adoră… Cu toate doamnele între treizeci şi cincizeci, cărora
le‑aş recita din Rimbaud şi Hölderlin, în faţa cărora aş juca perfect mica
curte de provincie, pentru care aş remonta cu plictiseală şi ceva farmec
feudalitatea provinciei, cu straturile, parfumurile, câinii uriaşi, lungi,
rasaţi, vasalii cu nevestele lor prolifice, cu bădărănia lor reconfortantă,
scuipaturile lor tonice, cu aservirea lor searbădă, dar durabilă (…), cu
câinii, slugile murdare şi vesele, doamnele culte şi triviale, plebea cu gura
căscată când treci, aspirându‑ţi lavanda ca câinii, de parcă ai fi femeie,
cochetă, solistă de operă, toată curtea asta greoaie şi comodă, în jur,
vasalii tăi, cei câţiva pe care‑i accepţi, cu nevestele lor, lâncedele, care
nu înţeleg nimic şi se supun, curbându‑şi spatele subţire, vasalii hămesiţi
ce se gudură, ce miros dubios şi care te sfâşie în lipsă, în subsoluri, cu
o ferocitate pofticioasă, e forma lor de a te diviniza, în foamea lor de
stăpân şi, Doamne, ce stăpân reuşit ai putea să le serveşti, ceva ce
nu are nici capitala, un senior mai mare decât toţi Rohanii şi Guise‑ii,
şi Bouillone‑ii, şi Guermant‑ii, şi Guzman‑ii, şi câinii somnolenţi, spadele
ce se lovesc uşor de mobile…“
Cam aşa ar arăta poemul seducătorului, în Don Juan:
„Am să‑ţi dăruiesc ideile mele, iubita mea. Iată o idee: religia este
bunul meu simţ. Iată o altă idee, la fel de reacţionară: Nu mă interesează,
acum, libertatea maselor, noua religie. Libertatea mea, strict egoistă,
şansa libertăţii mele improbabile, mă interesează nemaipomenit.
Nu atât ca să‑mi fac din ea o religie. Destul ca să par — şi să fiu! —
un imbecil. Prea destul să ajung un reacţionar. Un fiu al Evului Mediu,
o rudă a lui Savonarola. Un obscurantist.“
Ideile coborârii se desfăşoară în preajma marilor sale modele. Evul
Mediu a descoperit natura, barbaria. Noi vom avea această şansă?
„Iată, Dostoievski a venit din est. Din nord‑est. E ultimul mare
barbar. Nici urmă de graţie, de bun-simţ, de armonie. E ultimul sfânt,
singurul sfânt al acestui secol, canonizat. De noi, biserica lui laică.
E ultimul mare ridicol. Cel care a privit în faţă crima, sfinxul nostru
fascinant. Bănuind că crima va fi marea problemă a acestui nenorocit
de secol. Crima şi religia. Două teme de prost gust. În opera sa nu există
aproape deloc natură. Aproape deloc libertate. Cum ajung oamenii lui
la natură şi la libertate?! Ce cheltuială magnifică de tensiune, de febră,
de parcă carul lui Dumnezeu, cu roţi de lemn aurite, s‑ar fi apropiat de
noi. Cu siguranţă s‑a apropiat de noi şi i‑am simţit suflul său inuman,
binefăcător. Dumnezeu — ultimul barbar. M‑aş închina lui, lui Fiodor
Mihailovici, i‑aş pregăti undeva, în colţul camerei mele, un mărunt
altar…“
Nicolae Manolescu fixează opera lui Breban sub semnul

Metamorfozei. Ea începe, practic, cu Îngerul de gips.
Există în Îngerul de gips un text pe care, cu o oarecare bunăvoinţă,
îl putem considera un autoportret. O autodefinire. O explicaţie şi o
indicaţie de lectură:
„Eu sunt greoi!…Totul la mine se face sub acest semn: al rezisten-
ţei, al greoiului. Uşurinţa mea iese din greoi, inteligenţa mea iese din
caznă. Originalitatea mea a apărut după zece ani de efort subteran,
greţos, neomenesc, când alţii din generaţia mea avuseseră timp să
strălucească şi să se rateze. De aceea mi‑a fost întotdeauna silă de orice
fel de precocitate! Eu sunt contrariul unui astfel de tip, care se adaptează
la douăzeci de ani perfect acestei lumi, care îi vine ca o mănuşă, şi
această adaptare, atât de uşoară, ca un un dar, îi conferă apoi firesc,
farmece, succese, false succese, fantastice însă la vârsta la care trebuie
să vină succesele, când eşti pe jumătate îngropat în adolescenţă şi în
semilegendele ei, când lumea se deschide cu efort doar pe jumătate, şi
atâtea lucruri care, pentru alţii sunt de neatins, tu le iei cu uşurinţă, cu
eleganţă!“
Eroii pe jumătate îngropaţi în adolescenţă — iată o cale de definire.
Francisca este cartea unei confesiuni. O confesiune a anilor şaizeci,
în care nu mai există nici obişnuita pudoare, nici reţinere: femeia se con‑
fesează cu bucuria de a se povesti — de a se dărui iubitului ei. Momentul
de vârf este acela în care ea poate încredinţa posibilului ei iubit secre‑
tul unei adolescenţe. Elogiind, şi cu această ocazie, iubirile adulterine
ale mamei sale. Nu lipseşte nici evocarea ultimilor ani ai tatălui, capabil
de depravări fără limite: fără limite într‑o familie tradiţională. Odată în
posesia realităţii ei adânci, Francisca se desparte de posibilul ei iubit.
Confesându‑se, se individualizează, ia cunoştinţă de adevărurile sale —
de puterea ei. Află cine este — îşi recuperează părţile de umbră, cele
tabuizate. Găseşte verticala pe care poate coborî în profunzimea/adevă‑
rul tinerei care este. Aş spune că toate personajele lui Breban încearcă a
coborî, pe această verticală, în adânc. Care este adevărul ultim al fiinţei,
se întreabă naratorul, precizând: al fiinţei‑care‑sunt?
Adevărurile personajului — adevărurile sale constitutive — intră

în conflict cu ale celor din jurul său. Cu „aparenţele“ ce se cuvin a fi
promovate.
Francisca este cartea cu un erou central care evadează din „provin-
cia bănăţeană“, dar şi a unor personaje care nu sunt descoperite în
treacăt. Cele de planul al doilea sunt — şi ele — memorabile. Prozatorul
nu sacrifică niciun erou, nu‑i asigură un plan doi figurativ — fiecare tră-
ieşte — fiecare personaj al fundalului are ceva important de spus. Susţine,
pe umerii lui herculeeni, o teză. Dar o teză în care cauza nu determină,
ca în gândirea marxistă, efectul. Câmpul vast al inconştientului este la
fel de important, în literatura lui Breban, ca lumea în care condiţionarea
cauză-efect este nemijlocită. Indeterminarea relaţiei domină romanele
lui Nicolae Breban.
Pentru a studia indeterminarea relaţiei, scriitorul avea nevoie de
rampa de lansare a romanului clasic. A realităţilor romaneşti — cele
mai clare cu putinţă. Puţini romancieri ai ultimelor decenii reuşesc să
fixeze mai bine realitatea/determinarea socială a personajelor. Puţini
autori români sunt balzacieni cu atâta încăpăţânare şi atâta fervoare,
descriptori, meticuloşi până la exasperare, ai locului în care se mişcă
personajul. Topograful poate fi încântat, sociologul aşijderea: prozatorul
ştie tot despre eroii săi, le‑a făcut dosarul, le‑a cercetat originea, le‑a
înregistrat rubedeniile, locul de muncă, tabieturile lor şi ale grupului din
care fac parte. Ştie tot, ba chiar ceva mai mult: le‑a recunoscut încă din
timpurile în care, aşezaţi într‑o vârstă a instinctelor rebele, se oglindeau
în altă lume. Să‑i spunem, cu o sintagmă provizorie, încă incapabilă
de a sugera vechimile ei („inconştientul colectiv“), lumea Mumelor,
întrevăzută de Goethe.
În ce lume se oglindeau personajele lui Breban? Prin ce fiinţe se
puteau recunoaşte? De‑aici ar putea începe o discuţie mai lungă asupra
imaginilor brebaniene. Asupra bestiarului pe care îl imaginează Breban,
în căutarea adevărului adânc al personajelor sale.
Nicolae Breban începe prin a fi cronicarul unei lumi în care
schimbările sunt neobişnuit de rapide. El este cronicarul unei lumi de
margine. A unei lumi ce devine, pe măsura înaintării în timp, a Oraşului.
Şi care nu este încă a Oraşului. Eroii lui sunt fiinţe migratoare, venind din
provincie spre Capitală, de la ţară spre Oraş, de la margine spre Centru.
Este o lume în care nimic nu este aşezat temeinic, nimic nu are o
identitate fixată. În ciuda aparenţelor contrarii, a definiţiilor, a situărilor
repetate de autor. O lume aluvionară ale cărei gesturi — în al cărui

somn — se poate citi întreaga istorie a umanităţii.
Ontogeneza repetă filogeneza. Dar în această repetiţie rămâne
un loc vast pentru mişcările „huliganice“.
Aşadar, Nicolae Breban este prozatorul unei lumi neaşezate sau
măcar ale unei lumi care receptează dramatic provizoratul neaşezării.
Neaşezaţi sunt adolescenţii săi trufaşi sau (şi) anarhici, bătrânii singuri,
vegetând într‑o promiscuitate dizolvantă, femeile într‑o (prea) lungă
aşteptare. Locuinţele temporare, barăcile, camerele închiriate sunt
toposuri care revin în fiecare carte: oamenii cutreieră oraşul, rămân
într‑un hotel, într‑o cofetărie, într‑un restaurant, într‑un birt mărginaş.
În non‑locurile acelor ani. Locul descrie interiorul personajului.
În absenţa definitivului, rămâne loc pentru provizoratul inacţiunii.
Pentru aleatoriu. În absenţa celor ce ar putea să‑i dea sens, viaţa este
trăită larvar. Ieşirea din inerţie, din cocon, descoperirea forţei interioare
este subiectul preferat al lui Nicolae Breban — primul dintre marile
subiecte brebaniene. Cupşa, ţăranul maramureşean, devenit muncitor în
metropolă, ar ilustra nu doar o temă (cu greutate în deceniul al şaptelea),
ci ar prezenta felul în care preferinţele prozatorului metamorfozează
temele vechi, atât de dragi îndrumătorilor.
Provincia — un spaţiu generator de personaje noi. Naşterea lui

Homo religiosus. Importante sunt mişcările centrifugale ale persona-
jelor, cele ce îndepărtează personajele de un Centru anunţat, visat.
Provincia nu e o simplă indicaţie spaţială a cărţilor lui Breban, este un
concept vast, care defineşte o tipologie, un fel de a fi, de a crede, de
a avea acces la valorile spirituale. Provincia romanţează lumea reală: o
literaturizează. Îi asigură stabilitatea. Provincia este teritoriul pe care
prozatorul se simte în largul său, fiindcă zonele joase sunt convenabile,
iar provincia este, pentru el, o zonă inferioară. În Bucureştii Centrului —
şi al aspiraţiei spre Centru — există insule „provinciale“, locuri în care
provincialii săi se retrag ca să se apere de agresiunea celorlalţi. Breban
este un ex‑centric, degustând/detestând căderea. Cine va urmări
traseele eroilor săi va putea observa că ele se repetă cu o consecvenţă
deloc firească în proza noastră. Vagabondajul himericelor cupluri sau
a inşilor care vor să iasă (sunt excluşi) are ca obiectiv cartierele noi,
cofetăriile noi, lipsite, prin urmare, de personalitate: depersonalizate.
Câteva romane brebaniene încep cu descrierea, pe multe pagini, a
preocupărilor de vacanţă: teribilii eroi brebanieni se relaxează, îşi petrec
binemeritatul timp liber. Ce se petrece în timpul liber? Ce se petrece

în vacanţele, atât de importante, petrecute la munte sau la mare, ale
eroilor brebanieni?
Drumul Provincie–Centru este itinerarul regal al eroilor lui Nicolae
Breban. A fixa Centrul, a se defini în funcţie de Centru, iată o preocupare
deloc minoră a naratorului şi a personajelor sale; a însoţitorilor săi.
Centrul şi Provincia îşi vor schimba mereu locul între ele. Devin, conform
unor principii atât de des cutreierate de literatura Imperiului crepuscu-
lar, echivalente. Uneori urcă la rang de Centru un loc — un topos uitat,
interzis, abandonat. Există, în Bunavestire, două capitale, două Centre,
Blaj şi Alba Iulia — Provincia asigurându‑şi dreptul de a fi capitală spiri-
tuală. De a se revela drept Centru. De a se revela drept Centru după ce
eroul traversează anumite etape… Prima oprire în călătoria spre Alba
Iulia este la Blaj. La Blaj Grobei este uimit de (re)descoperirea marilor
personaje ale vieţii spirituale. Omul primar „îşi aminteşte“ evenimente
trăite de cei din familia sa. Memoria recuperează imagini care vin „de
dincolo“. Apoi, ajunge la Alba Iulia, oraşul posibilei sale soţii. Este capita-
la pământească a lumii. La Alba Iulia va privi oraşul alături de logodnică:
„Priviră oraşul de sus (în dimineaţa albă, sclipitoare, când hoinăriră
sus, în Cetate), şi ea îi permise s‑o ia de braţ. Dumnezeule, ce frumos
era totul: alb, scânteietor, palatul Babylon, Catedrala de piatră din
secolul XIII, „Sf. Mihail“, Palatul episcopal, Palatul Bethlen şi Palatul
Apor, portretele în mozaic de aur ale lui Mihai şi a doamnei Stanca, ale
lui Ferdinand şi regina Maria, care se încoronaseră aici, în Catedrala
Ortodoxă, în Alba, din nou capitala României Mari… Grobei îşi aminti
de Blaj — o altă fostă capitală — şi deveni nostalgic.“
Şi, mai departe, anunţarea mesajului sacru:
„Lelia îi simţia mâna mai rigidă. El avea, ciudat, puseuri de fanatism
care se exteriorizau printr‑un fel de «pleoştire», de înmuiere a întregii
sale personalităţi fizice.“
Transfigurarea are loc însă atunci când „se va întoarce“ la Blaj,
după ce a descoperit capitala pământească:
„… Slugile, îi scria logodnicul ei, în scrisoarea de la Blaj, ultima,
când ea plecase precipitat… Peste case, aici, eu văd mari parcuri, cu alei
largi, de nisip, ce scârţâie sub tălpile subţiri ale prelaţilor, ale iezuiţilor…
undeva în aer! Ah, să nu‑mi spui că am prea multă imaginaţie! Cu privirile
aruncate pe o carte deschisă, cu un vers latin în minte sau o frază din
Sfântul Augustin, cu ochii înălţaţi ipocriţi spre cer, spre un cer ce‑atârnă
deasupra acelor alei, a acelui parc, care pluteşte şi el. Tu, comoara mea
mică, ai dreptul să mă ironizezi. La început, ţi‑o mărturisesc, — şi nu mi‑e
ruşine de acest lucru, căci cui mi‑aş putea eu deschide inima, dacă nu
ţie?! — la început m‑a uimit ironia ta.“
E nedumerit de ironia ei:
„Se poate, mi‑am spus, tocmai ea să nu mă înţeleagă?! Apoi am
surâs, cu indulgenţă. Tu, pisica mea uriaşă, superbă, minunea mea
vie, îngeraşul meu, cum să înţelegi o toamnă atât de nevinovată, de
provincială…? dar toana asta, această admiraţie a Blajului, pe care tu e
firesc să n‑o înţelegi, la mine, iubitul tău drag, nu e decât aşa, un fel de
răsuflătoare… aşa cum ne jucam vara, când eram mici, ne scufundam în
râu şi respiram printr‑o ţeavă de trestie…“
Romanul duce mişcarea centrifugală până la capăt, mutând
centrul romanesc într‑o provincie care ar putea deveni Centrul lumii.
O capitală a Noii Religii este, desigur, un Centru al lumii. Urmărind cu
atenţie drumul personajelor, vom vedea că fiecare dintre ele păstrează
amintirea confuză a unui homo religiosus, un strămoş pierdut în
jungla amintirilor.
Naratorul va face o seamă de exerciţii de paleontologie, savurând
iluzia reconstituirii acelui — pentru el — demult apus homo religiosus.
Homo religiosus, scria Mircea Eliade, simţea nevoia de a trăi întot-
deauna în Centru. El nu se îndepărta de axis mundi tocmai pentru a nu
pierde legătura cu lumea supraterestră. Omul societăţilor tradiţionale
simţea nevoia de a trăi întotdeauna în centru, fiindcă voia să rămână
legat de valorile sacre. Instalarea într‑un anumit teritoriu înseamnă
fondarea unei lumi. Amintirea (sau reconstituirea, uneori identificarea)
acestui regim străvechi de existenţă presupune reconstituirea cadrului
în care acest homo religiosus poate întemeia/fonda o lume. Dar eroii
centrali ai lui Breban ratează întemeierea unei familii: a unei lumi. Sunt
dezişi de ea.
Primul om religios, care îşi face apariţia în literatura lui Breban,
este Răteanu. Comentatorii anului 1965 socoteau personajul menit a
condamna omul religios. E vorba aci de felul de a gândi o nouă religie: un
nou fel de a se afirma al lui homo religiosus. În al doilea roman, întrebă-
rile privind religia, mai insistente, aparţin unui adolescent, pentru ca în
al treilea, în Animale bolnave, ratarea religiosului să ia forme patologice.
Odată cu Animale bolnave, marii brebanieni încep să citeze din Biblie
cu mare dezinvoltură — să recunoască adevărata Carte — pentru ca în
Îngerul de gips să apară una din temele favorite ale lui Nicolae Breban:
învierea lui Lazăr.
Înainte de a intra în această discuţie, oricum alunecoasă, privind
problema religiosului la Nicolae Breban, e cazul să scriem că toate
comentariile lui Nicolae Breban privind religia sunt departe de a trăda
omul religios: mai degrabă ele evocă nostalgia lui. Omul religios îi
furnizează romancierului un rezervor de analogii; de vecinătăţi; de scli-
pitoare şi, uneori, tulburătoare metafore.
Am arătat altădată că mişcarea ascensională a eroilor brebanieni
are înscris în sine un proiect coborâtor, aşa după cum mişcarea centri-
fugală, care îl aruncă în afara Centrului, a încăperilor luxoase, protec-
toare, are înscrisă în codul ei „genetic“ o mişcare centripetă, care îi
adună în jurul unui proiect. Spiritual — mai mult sau mai puţin. Drumul
către Centru al eroilor lui Breban se împlineşte prin fuga de centru. Aşa
cum ex‑centricul domină (şi învinge) fascinaţia Centrului, fascinaţia
adâncului se substituie pasiunii ascensionale. Nu în înalt descoperă
adevărurile personajul brebanian, ci în adânc. Învierea lui Lazăr este o
ieşire din hainele morţii, din vechiul trup. Dar similară „învierii lui Lazăr“
apare, în romanele lui Breban, orice ieşire din adolescenţă.
Drumul către realitatea interioară este mult mai important — mai
fascinant — decât descoperirea vechilor trasee.
Dar traseul lui homo religiosus rămâne unul dintre cele mai ten-
tante pentru personajele lui Breban. Însuşi Minda, unul dintre cei mai
spectaculoşi purtători de cuvânt ai naratorului, era tentat de profesiu-
nea preoţiei. Traseul realizării personajului va fi, până la urmă, cobo-
râtor. Învierea lui Lazăr este o ieşire din hainele morţii — din „vechiul“
trup. Dar similară „învierii lui Lazăr“ pare orice ieşire din adolescenţă:
din trupul imaturităţii. Drumul către realitatea interioară este la fel
de accidentat ca şi cel care duce la descoperirea adevăratei vocaţii —
credinţe.
Romanele lui Breban nu sunt literatură partizană, ca ale lui Claudel,
Mauriac sau Bernanos. El nu caută o nouă religie, aşa cum căutau
personajele lui Marin Preda sau chiar ale lui D.R. Popescu. Ele nu sunt
exilate în infernul necredincioşilor, sau, mai exact: ele rămân în Limb.
Limbul ar defini raportul lor cu prezentul religiilor, în Divina Comedie a
prozei contemporane.
Note
(1) Trebuie să observăm că în numeroasele interviuri ale scriitorului, privind
locul naşterii sale, accentele se deplasează. Dar nu prea mult. Iată o confesiune din
1980:
„— Da, sunt unul din cei care descoperă târziu, dar cu certitudinea revelaţiei,
„marcajul“ locului originar. În primul rând, Nordul, regiunea geografică, dar şi
«mistic‑spirituală» a oricărei aşezări umane: deci dealurile, obcinele domoale de aici,
încrustate în ochii înaintaşilor mei, lungul şir al preoţilor Breban — originari din satul
Breb — şi atitudinea sufletească a celui din Nord: greoi, fără imaginaţie spontană,
blând şi dur în timp.
Mă simt legat de ţăranii, pădurarii şi minerii acestui loc, am o profundă şi
înspăimântată admiraţie faţă de cei ce au trudit, care s‑au luptat cu un pământ
aproape steril (la suprafaţă). Eu însumi am moştenit asta, lungi ani de zile a trebuit
să sap până la primul strat fertil. Am săpat, dar sper că am zidit şi, aşa cum înaintaşii
mei — preoţii Breban, alături de ţăranul istoric român din Ardeal, crezând în unita-
tea naţională — zideau biserici, eu însumi am zidit câteva. Cu pereţii transparenţi
de sticlă, cu iconostasul acoperit de metaforele greoaie, cu o turlă (sau o cupolă)
pe care nu o zăresc prea bine încă, dar încerc s‑o desluşesc.“ (Augustin Cozmuţa,
Punct de trecere. Interviuri, Ed. Gutinul, 1995, p. 48–49).
(2) Caransebeş, Cacova, Comorâşte, Berzovia: iată topografiile care ar marca
extrema provincie brebaniană, definitorie pentru „corpul de jos“ al lumii. E lumea
lui Grobei — spaţiul grobeizării. Numele cu care Banatul şi‑a definit geografia ar ţine
şi de o devenire prea lentă a lumii şi a cuvintelor. Fonetica are însă legile ei, deloc
implicate în bătăliile artistice ale scriitorului.
(3) Şi, în continuare: „Stăpânii se plimbă pe acele alei, la un metru, un me-
tru‑jumătate deasupra solului mocirlos, pe care se topeşte zăpada, cu reverenzile
lor, lungi, negre, romane… cu mâinile lor fine, scârbos de fine, cu unghiile îngrijite,
cultivate, aş zice, întorcând suplu, cu eleganţă, filele acelor cărţi scrise într‑o
limbă străină, pagini pe care aceşti ipocriţi de geniu le ştiu pe de rost şi se prefac
că urmăresc rândurile din modestie, din pură modestie… aşa cum marii dirijori
îşi aruncă pe pupitru partitura şi o răsfoiesc în timpul concertului, adeseori cu
întârziere… (…) Aşa citesc ei din cărţile lor. Ei, de profesie stăpâni ai conştiinţelor, ai
sufletelor, ei, păstorii naufragiaţi ai atâtor turme de mioare. Celibatari, cu degetele
subţiate de rozariu…“
Alexandra Indrieş (1936–1993)

Indrieş Alexandra este pseudonimul Gloriei Barna, critic, roman-
cier, jurnalist. Şcoala de literatură şi critică literară „Mihail Eminescu“
(1953–1954). Din 1954, la Facultatea de Limbă şi Literatură Română a
Universităţii din Bucureşti. În 1956 este arestată pentru rebeliune contra
regimului. Căsătorită cu Andreas A. Lillin (1959), se fixează la Timişoara.
Moare în 1993.
Un posibil portret al studentei Gloria Barna, cu eroismul şi naivita-
tea tânărului cărturar, în Justa de Paul Goma (Ed. Nemira, 1995). Câtă
ficţiune, cât adevăr e în cartea lui Paul Goma? Totul rămâne însă plauzibil:
Gloria Barna — aşa o chema înainte de a semna Alexandra Indrieş — era
o fanatică. Era hiperinteligentă, era strălucitor de frumoasă şi, fiindcă
era atât de frumoasă, de inteligentă şi de bine aşezată în lume, era o
cinică. Era capabilă să‑i înfrunte pe politruci, pe securişti, fiindcă ea era
stăpâna adevărurilor comuniste şi păstra linia. Era o fanatică a „căii
juste“, şi, fiindcă era fanatică, putea să‑l apere pe arestatul Paul Goma.
Cât poate să îndure, totuşi, o studentă hiperinteligentă, fru-
moasă, în beciurile securităţii, în anul de graţie 1957? Goma încearcă să
descrie (o colegă îi povestise) cumplitele chinuri. Şi cum se transferă
un fanatism în alt fanatism, o încredere fără margini într‑o neîncredere
fără margini? După 1960, credea în soţul ei, cel care a scos‑o din puşcă-
rie şi care a fost dat afară din înaltele‑i funcţii din cauza mezalianţei.
Învăţa engleză, germană, semiotică pentru el. Nu mai vrea să fie fru-
moasă fiindcă el avea douăzeci de ani mai mult şi nu mai avea nevoie de
frumuseţea ei. Se numea Alexandra Indrieş fiindcă el voia să se numeas-
că aşa. Nu mai era în cercul celor de‑o vârstă cu ea. Îl ocolea (dispreţuia?)
pe fostul ei coleg Sorin Titel. Şi pe Anghel Dumbrăveanu, scriitor de
vârsta ei. Îi frecventa pe Franyó, pe Franz Liebhardt, prieteni ai soţului:
ai lui Andrei Lillin, care ştia română, germană, maghiară, sârbă, care
era specialist în literaturile Europei Centrale, care scria mereu despre
autorii germani, maghiari, sârbi din Timişoara. Care copilărise la Biserica
Albă, pe locurile naşterii lui Vasko Popa. Era prieten cu Vasko (?!). Se
îmbătrânea şi rămânea între bătrâni fiindcă voia să fie una cu Andrei.
Să nu trecem atât de repede de la beciurile securităţii la cuplul
hiperintelectual al Timişoarei, care tipărea cărţi inaccesibile intelectuali-
lor de provincie. Înainte de a‑şi publica savantele eseuri, Andrei A.
Lillin trebuia să demonstreze că nu trădase cauza: comitea în „Scrisul
bănăţean“ (devenise redactor al revistei) pagini pline de mânie împo-

triva artiştilor decadenţi pe care iresponsabilii momentului încercau
să‑i aducă la lumină. În nr. 11/1962 îl anatemizează pe Mateiu Caragiale,
după părerea lui duh rău al literelor autohtone. Dar soţia, soţia pe care
a scos‑o dintre infernalii contrarevoluţiei? Soţia, dna Alexandra Indrieş,
scria reportaje cu utemişti fruntaşi, cu eroi exemplari ai societăţii
socialiste. Într‑o după‑amiază de vară („Scrisul bănăţean“, 7/1962) arată
că fosta studentă rebelă ştie să admire, să iubească şi să fie demnă de
Andrei A. Lillin, activist odinioară. Iar acum, critic important al Timişoarei
literar‑artistice.
Debutul editorial cu Saltul în gol (1973) ar fi trebuit să o sincronizeze
pe Alexandra Indrieş cu advărata ei generaţie literară. Amintirile din
război ale Siminei parafrazează (rescriu) într‑un limbaj modern pagini din
D.R. Popescu, Nicolae Velea, Sorin Titel. Se resimt influenţele lui Sartre,
Gide, numele subversive ale anilor cincizeci, dar şi ale noului roman.
Încercările Siminei de a realiza un cuplu cu Grigore, ezitările, revenirile,
indecizia anunţă tentaţia psihologiei abisale, fascinaţia valorilor
arhetipale. Vocaţia teoretică brutal exprimată şi voluptatea construcţiei
fragmentează excesiv romanul. Corola de minuni a lumii. Interpretare
stilistică a sistemului poetic al lui Lucian Blaga, 1975, stabilizează un efort
teoretic demn de toată atenţia. Cartea se deschide cu un program
teoretic suficient de îndrăzneţ, într‑un anumit fel camilpetrescian.
Noosfera, primul capitol al cărţii, se sprijină pe aceste propuneri:
„Câmpul semantic, concept fundamental care ne va ghida, este
înţeles de noi ca totalitatea dinamică a conotaţiilor unui termen într‑o
anumită operă poetică, prin care se deplasează sensul fundamental şi
ierarhia valorilor sale, ajungându‑se în unele cazuri la transformarea
sa din lexem în estem, deci într‑un element nou, zămislit de poet şi
posedând valoare estetică.“ (p. 5) Şi, mai departe: „Numim aşadar «cu-
vinte poetice» sau «esteme» acele cuvinte care, în împrejurări istorice
determinabile, şi‑au constituit o serie de sensuri şi conotaţii, organizate
într‑un câmp semantic coerent şi precis determinat.“ (p. 6)
Un soi de ieşire din universul comun al prozei şi al criticii literare,
o decorporalizare treptată, atât în proză, cât şi în poezie. Lillin nu era
semiotician, era orice (germanist, comparatist, estetician, critic muzical,
prozator), numai semiotician nu. Semiotica este, totuşi, despărţirea ei
de Maestru: abandonarea Androginului. Dematerializarea, decorpo-
ralizarea, derealizarea sunt conceptele pe care mizează ea, prietena
marilor bătrâni ai literaturii timişorene. Simbolurile „nominale“, dar

şi estemele, ale căror câmpuri semantice le analizează Alexandra
Indrieş în Corola de minuni a lumii, sunt: lumina; trupul şi sângele; ochiul,
pleoapa, oglinda; timpul, moara, lucrul; elementul acvatic, prundul,
albastrul, aurul; focul, cenuşa, somnul, moartea; semnul, runa. În vo-
lumul Sporind a lumii taină. Verbul în poezia lui Lucian Blaga (Bucureşti,
1981) cercetările din Corola de lumini a lumii sunt reluate, pornind de la
statistica verbului în poezia lui Blaga. Propuneri pentru o sintagmatică
a imaginarului blagian, Gramatică şi semiotică, dar şi Regia textului pro-
pun o cercetare în care semioticianul şi statisticianul, epistemologul şi
comparatistul evocă atât „modelul Lillin“, cât şi modelul Coteanu, cel
care îi va conduce doctoratul, căci opţiunea pentru germanistul Lillin
presupunea şi titlul de Frau Doktor.
Antiteze bacoviene (1984) şi Polifonia persoanei (1986) deplasează
interesul către antropologie şi, nu în ultimul rând, către sociologie. În
prima, literatura bacoviană e descoperită prin trei modele: expresionist,
simbolist, socialist. Noutatea e a comparatismului dezinvolt al autoarei.
Polifonia persoanei reia, dintr‑un unghi nou, studii publicate în revista
„Orizont“ în anii şaizeci. Atenţia se îndreaptă acum către cercetările
liderului cercului timişorean de bionică, Eduard Pamfil — alt bătrân
ilustru al oraşului. Pornind de la lucrările („e drept, foarte specioase“)
lui Gustave Guillaume (Temps et Verbe, Theorie des aspects, des modes
et des temps) şi Jean Luc Baudry (Scriitură, ficţiune, ideologie) și de la
Benveniste şi Lacan, autoarea ajunge la modelul triontic al lui Eduard
Pamfil şi Doru Ogodescu: o interesează „caracterul de situaţii, şi nu de
persoane, desemnate prin termenii EU‑TU‑EL“, preluând sugestii din
modelul triontic al lui Pamfil‑Ogodescu, opera lui Eminescu (Femeia,
actriţa şi luna) și C.A. Rosetti (Un proiect de om). Temeiurile analizelor
sunt jurnalele, paginile confesive, mărturisirile mai mult sau mai puţin tru-
cate. Tudor Vianu ar fi caracterizat prin „fuga de genialitate“, persoa-
nele polifonice din opera bacoviană sunt „figuri şi figuranţi“, Slavici
este studiat sub semnul lui „deopotrivă cu orişicine“, iar Dan Botta,
sub cel al „geometriilor interioare“. Unul dintre studiile importante ale
cărţii se cheamă În pragul amuţirii şi e dedicat lui M. Blecher. Iniţierea şi
iniţierea trunchiată ar fi termenii sub care stă personajul din Întâmplări
din irealitatea imediată. O infirmitate atent studiată atrage atenţia
asupra altei şanse a drumului printre oglinzi.
Cutia cu chibrituri (1987), „roman scris între 7 decembrie 1979 şi

28 nov. 1982“, cum ne informează în finalul cărţii autoarea, întâlneşte
altă generaţie literară, nu fără a repune pe tapet idei care animau expe-
rimentul romanesc la sfârşitul deceniului al şaptelea. Criticul are la
îndemână toate mostrele pentru a face incursiuni în literatura lui Ţe-
peneag, Titel, Bălăiţă, autori care atrăgeau atenţia, la începutul anilor
şaptezeci, prin verva lor novatoare. Dar şi Mircea Nedelciu, Gheorghe
Crăciun, Cuşnarencu, Iova, optzeciştii performanţi ai prozei, o pot
considera colegi de baricadă postmodernă.
Prima pagină a cărţii e consacrată „instanţelor narative“. Instan-
ţele narative ale romanului Cutia de chibrituri sunt A. Ochiul cu vedere
fragmentară, X. Necunoscută în timpul liber, K. Tri(ş)or la porţile hazar-
dului, O. O voce albă. Propunerea primei pagini e riguros respectată
pe parcursul celor patru sute (şi mai bine) de pagini. Ochiul cu vedere
fragmentară este ochiul care se plimbă peste realitatea din preajmă,
precum în romanele lui Alain Robbe Grillet sau Sorin Titel. Necunoscuta
din timpul liber e dactilografă. „În timpul liber învăţ retuşul fotogra-
fic…“ Este, şi ea, bineînţeles, un Autor X, este o „necunoscută“, un copil
găsit, o fiinţă care descoperă lumea Autorilor şi a scrisului pornind de la
litera (semnul) cu care intră în lume. Alt proiect romanesc se desfăşoară
tot sub ochii noştri:
„Mă interesează doar ce se află în afara mea şi se ascunde. Orice
faţă e o faţadă. Singurele informaţii valabile sunt cele involuntare (…)
Ceea ce se aruncă şi se pierde e un document de preţ. În rămăşiţe se
dezvăluie întotdeauna un secret interesant. E, de fapt, principiul orică-
rui roman poliţist bun.“
E principiul oricărui roman poliţist bun, dar şi sugestia titlului.
Cutia de chibrituri este imaginea care, pictată de prietenul Angelei şi
al Necunoscutei, ar sugera şi calitatea de roman gnoseologic (impasul
acestui tip de roman) a cărţii Alexandrei Indrieş. Un polilog kristevian
s‑ar naşte dacă am citi cartea de la propunerile primei pagini. Fiindcă
prozatoarea a intrat în literatură în timpul „eroilor pozitivi“ şi a trăit
alături de editori care îi reproşau absenţa eroului exemplar, Cutia de
chibrituri propune, cam în stilul lui G. Călinescu din Scrinul negru, şi
personaje modelatoare:
„Autorul este cel care face legătura, care mitologizează şi eroi-
zează. Şi Balzac obişnuia să facă tot felul de comparaţii grandioase: unii
pretind chiar că nici nu este realist, ci un romantic. Fie! Oricum, Petre
Comburu e un om de rând, un om simplu, cum se zice în noua mito-

logie, căci, în realitate, nici omul simplu nu există mai mult — ori mai
puţin — decât sfinxul, gorgonele şi alte himere, sau decât Apollo,
Prometeu şi alţi zei şi titani.“
Nu voinţa de a face „roman experimental“ i s‑a reproşat autoarei,
ci stilul aluziv în exces, pulverizarea personajelor. Cutia de chibrituri
este, ca şi Două‑trei minute (1984), ilustrarea unei vocaţii, dar şi a unei
voinţe intelectuale în expansiune.
Un sertar întredeschis (1995), prima carte postumă a Alexandrei
Indrieş, e mai puţin un pariu intelectual şi mai mult un jurnal care devine
roman. Vom descoperi în Un sertar întredeschis mai multe romane:
primul ar fi marca de doliu al autoarei — plângerile după soţul absent.
Andrei a murit, iar ea îl evocă refuzând să scrie amănunte, detalii despre
el, dar amintindu‑ne mereu ce trebuie tăcut. El ar fi fost educatorul,
maestrul devenirii ei intelectuale şi sentimentale. A doua secţiune ar fi
chiar romanul pe care Autoarea încearcă să‑l scrie. E romanul tinerilor
Iulia şi Matei, tineri şi frumoşi, legaţi de o iubire „ca‑n poveşti“. Pricepem
că cei doi ar trebui să dea altitudine iubirii dintre Autoare şi Andrei.
Cei doi tineri repetă situaţiile arhetipale ale cuplului. Se aşteaptă,
se găsesc, aleargă pe plajele paradisiace ale începutului de lume, se
despart. Fiecare cuplu ar putea relua — recapitula — istoria eternă a
„celor doi“. A treia parte din Un sertar întredeschis ar fi a teoreticianului
vigilent la devenirea fiecărui fapt cultural. Ca în Moartea lui Virgiliu de
Broch, titlurile secţiunilor ne invită să citim o cosmogonie. Apa, Aerul,
Focul, titluri de capitole mari, sugerează un început de lume. O Bona Dea
vine din Mitteleuropa lui Musil şi recapitulează cutare istorii androgine
din Omul fără calităţi. Ca în alte romane, scriitoarea transformă fiecare
istorie personală într‑o situaţie simbolică. Există nivele simbolice ale
naraţiunii, lesne decodabile. Dar Un sertar întredeschis nu mai e, precum
celelalte romane ale scriitoarei, o carte bazată doar pe virtuozitate
tehnică: este un roman liric, cu pagini intens sentimentale, cu inserturi
poematice. Există chiar pagini imnice. Nu lipsesc strigătele de disperare,
revărsările oraculare, plângerile torenţiale. Echilibrul dintre a ascunde
şi a mărturisi, dintre rostire şi tăcere, dintre descoperire şi tabu este
esenţial în acest roman al dezvăluirilor şi al ocultărilor, în care Jung şi
lecturile lui Andrei Lillin din Jung rămân centrale. Carte testamentară,
Un sertar întredeschis, încearcă să ofere imaginile esenţiale ale Scriito-
rului — ale insului arhetipal care creează. Nimic despre viaţa particulară
a lui Andrei Lillin, deşi ni se repetă că el ar merita o stimă enormă, nimic

despre viaţa ei privată. Iulia ar putea să o reprezinte pe Alexandra,
dar nimic dincolo de acest optativ, şi el ţinut sub supravegherea unei
inteligenţe intratabile. Locţiitorii, mediatorii ar merita încrederea.
Alexandra Indrieş îi investeşte cu toată iubirea care a rămas neinvestită.
Expansiunile de‑teritorializării ne sustrag atenţia de la cercetarea publi-
cisticii postdecembriste a autoarei, ca şi de la jurnalele ei, încă inedite,
patetice discursuri ale re‑teritorializării timişorene. Alexandra Tudor
a început editarea operei Alexandrei Indrieş cu volumul Timişoara,
1990–1992, care adună publicistica Alexandrei Indrieș din epoca post-
decembristă, cu articole violent anticomuniste, confesive, legate de
proiectul publicistic al ziarului „Timişoara“. Din vina unor ciudaţi pose-
sori ai jurnaluluiAlexandrei Indrieș, ediţia nu a putut fi continuată. (1)
Notă
(1) Alexandra Indrieş, Timişoara, 1990–1992, ediţie îngrijită de Alexandra
Tudor, prefaţă de Cornel Ungureanu, postfaţă de Alexandra Tudor, Ed. Curtea
Veche, 2009.
Livius Ciocârlie (n. 1935)

Semiotica şi alternativa Sorin Titel. Este important să observăm
momentul în care Livius Ciocârlie, unul dintre cele mai importante
nume ale semioticii româneşti în anii şaizeci-şaptezeci, se reciclează;
când începe să se gândească (şi) la altă disciplină/scriitură care să nu
trădeze specializările anterioare, ci să le dea o semnificaţie sporită. Mo-
mentul este legat de prezenţa lui Sorin Titel la Timişoara şi, mai ales, de
dinamismul reformator al acestuia. Este relevantă apropierea, fiindcă —
aşa cum arată în numeroasele confesiuni/jurnale — Livius Ciocârlie
se apropie greu de confraţi, după dificultăţi care par insurmontabile.
Inadecvat acestei lumi a relaţiilor facile, rapide, îşi trăieşte cu intensitate
interiorizarea. Analiza operei lui Sorin Titel începe de la un proces de
identificare:
„De ce satul lui Sorin Titel nu este satul bănăţean reconstituit, ci
o ţară imaginară cu margini mult mai largi decât ale locurilor de unde a
pornit scriitorul, nu e uşor de explicat, însă uşor de intuit. Avem fiecare,
din vise, din amintiri, fragmentele unei lumi ca aceasta, dar neadunate
într‑un spaţiu omogen. Dacă confruntăm cu prototipul real, ne dăm

seama de expansiunea lor prin lucrarea imaginaţiei.“
Şi subliniază autorul:
„Bănăţean el însuşi, autorul acestor rânduri a trăit, copil, câteva
vacanţe într‑un Caransebeş fabulos. Ieşind pe poarta casei, întărită ca
o cetate, i se deschideau în toate părţile drumurile către aventură. Spre
stânga se putea merge multă vreme, în soarele galben de amiază, printre
vânzători de brânză, cătane, câini de pripas, trăsuri, în braţe cu un aluat
de pâine, către o brutărie îndepărtată, la copt. Sau se făcea duminică
după-amiază, cazărmi austriece severe, plimbări nesfârşite de‑a lungul
lor, cu două fetiţe de mână, volănaşele, panglicele lor albastre, mătuşile
şi unchii la trei paşi în urmă, eşarfa de mătase, uniforma de gală, sabia
pe caldarâm, plictiseala în oase, ca un somn. La dreapta, în altă zi, se
deschidea bulevardul spre fluviu, prăvălia adâncă umbrită, cu găleţi,
cuie, coase, birtul din faţă, tălpile desculţe pe asfaltul încins, o cizmă de
metal deasupra capului, talgerul de frizer, vilele, brazii, «Dr. Sorony, de
la 3 la 5» şi podul, arcul lui imens, apele bătând în stâlpi, undeva peste
fluviu, grădini.“
Sunt imagini ale oraşului etern. Ale unui Caransebeş care poate fi
al unui timp, dar şi al unei eternităţi nevinovate. Al lui Sorin Titel, dar şi
al copilului Livius Ciocârlie. Şi adaugă, în chip de comentator al operei
prietenului:
„Astăzi, mai toate sunt la locul lor, dar s‑au stafidit, brutăria fusese
la doi paşi, după colţ, bulevardul e o stradă de cincizeci de metri, fluviul
se varsă în Timiş, grădinile sunt mici. Iar dacă ascultă cu atenţie în
amintire, autorul le aude şi vorbele, aude ce‑şi spuneau, ai văzut‑o pe
asta a lui Caftan? ba nu, la popa Suru, la popa Suru, dacă‑ţi spun, trage
toată săptămâna la maşină, şi eu cât mai aştept cu olanda aia, stau cu ea
în dulap?… Autorul le aude vorbele, dar nu le aude bine, sună înfundat.“
Livius Ciocârlie, câteva rânduri mai încolo:
„Iar vorbele sună şi ele bine, nu sună înfundat, şi sunt întreţesute
cu clişee ale locului, noduri ale acestei pânze tari.“
Problema este a desprinderii treptate, a de‑teritorializării, a trecerii
din ţara reală în ţara imaginară. Natura dublă a topo‑grafiei: ţine de
pierdere, de de‑teritorializare, dar şi de — prin povestire, prin patos —
re‑teritorializare. În Eseuri critice (1983), paginile despre Sorin Titel,
Florin Mugur, Mircea Zaciu, Radu Petrescu evocă simetrii, identificări,
replici ale de‑teritorializării. Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenţă
(1993), la zece ani distanţă, ilustrează felul în care autorul se apropie şi se
desparte de „ai săi“. Apropierea şi îndepărtarea este, desigur, mediată

de cărţi. Un prieten îi oferă o excelentă istorie (critică) a literaturii
române vechi, în care Livius Ciocârlie nu întâlneşte numele lui Stoica
de Haţeg, evocat de el cu atâta iubire. Altfel, există un capitol despre
Ţiganiada, excepţional, prietenul a comis o operă cu pagini memorabile,
dar din opus magnum lipseşte Nicolae Stoica de Haţeg: nu a reuşit să‑l
convingă de valoarea primului cronicar bănăţean. E o prietenie trădată,
e o eroare a percepţiei? Îndoiala domină judecăţile, deşi „drumul către
indiferenţă“, deşi definirea „paradisului derizoriu“ rămân importante.
Pe Sorin Titel îl descoperim nu într‑un spaţiu mirabil al oraşului real, ci
într‑o lume imaginară, crede criticul şi diaristul.
„Răsfoiesc la bibliotecă lucrarea lui V.F. despre Scandinavia, în

cărţile unor eseişti francezi. Toţi au plecat de acasă cu o imagine gata
făcută şi, de fapt, n‑au văzut nimic. Transpare ideea că nici nu se poate
altcumva. Dă de gândit că, poate, în general, nu cunoaştem. (s.a.)
Poate construim ipoteze. Decupăm structuri într‑o substanţă care nu
e structurată, ci mai mult haotică, apropiată de informalul originar.
Suntem mai mult imaginativi decât cunoscători…“
Imediat apare şi contrabalansarea:
„Teoria“ inventată la repezeală e, bineînţeles, forţată… (…)
Adevărul e, probabil, ca de obicei, la mijloc. Nu greşesc însă, cum spunea
Wald la cursul de logică, generalizez pripit.“
Teama de generalizare pripită: retragerea lângă prieteni.
Versanţii indiferenţei. „Tendinţa românească spre indiferenţă are
doi versanţi. Ea a dat Mioriţa şi pe Eminescu, dar şi lumea lui Caragiale,
adică pe noi. Găsim în istoria noastră — de aici împrumut cuvintele
lui Poulet… —, între ce precedă şi ce poate urma, absenţa unui timp
concret, a unui timp plin. Ea are drept consecinţă înlocuirea unui timp
dens printr‑unul găunos. Pe de o parte, acest timp intermediar nu se
leagă de nimic, de nicio amintire, de nicio speranţă sau un bun oarecare,
având aerul de a nu se putea formula pe sine, apare ca a fi de o extremă
slăbiciune. Dar, pe de alta, datorită faptului că nu e plin cu nimic este
susceptibil să se deschidă în orice moment cu aceeaşi supleţe şi aceeaşi
indiferenţă: poate să ducă la orice.“
„Pentru că ne place să ne împăunăm şi cu ce n‑am făcut, în loc să ne
cunoaştem şi să căutăm rădăcinile răului nostru, riscăm să dăm despre
noi o imagine tape a l’oeil, imitaţia unei istorii fictive care, după Broch,
este chiar răul manifestat.“
„Dacă în decursul vremurilor, ne spune onoratul şi harnicul cărtu-

rar Coriolan Buracu, neamul nostru de pe aceste meleaguri s‑a distins
ca buni români, buni ortodocşi, buni soldaţi şi buni administratori, ceea
ce reiese din mulţimea hrisoavelor care grăiesc despre vitejia înaintaşi-
lor ridicaţi la rang de nobili, bani şi vicebani de Severin, apoi de Lugoj şi
de Caransebeş, prefecţi, subprefecţi, pârcălabi şi alte funcţii adminis-
trative, aceste eminente calităţi au fost păstrate şi atunci când însuşirile
lor excelente trebuiră să le folosească numai într‑o singură direcţie, ca-
riera militară.“ Or fi exacte transcrierile din Coriolan Buracu, „onoratul
şi harnicul cărturar“? Parcă ar fi. Şi continuă naratorul Livius Ciocârlie:
„Să pomenim cu evlavie pe feldmareşalii Trapcea, Seracin,
Guran, L. şi Nicolae Cena, pe generalii Doda, Mătărângă, Bihoi, Groza,
Lupu, Lugojanu, Ion Iovescu, Băcilă, iar în viaţă pe generalii Şandru,
Domăşneanu şi Muica, cari, prin meritele lor neîntrecute, înălţaţi în rang
şi prin propriile lor talente, ne‑au ridicat vaza în ochii străinilor, rugând
cerul ca să ne învrednicească ca şi în armata română să putem da ţărei
generali distinşi şi ofiţeri de seamă ca cei amintiţi, cari s‑au înşiruit
dealungul unor vremi frământate, iar noi aflăm despre faptele lor de
arme dintr‑un preţuit studiu. Spre regretul nostru al tuturora, ultima
parte din valorioasa lucrare n‑a mai apărut…“ (1)
Livus Ciocârlie îl citează aproape exact, cu politeţe faţă de personaj,
dar şi de adevărurile lui, de stilu‑i de ortografie… dar nu în aşa fel să
divulge chiar total personajul: aşa spune el, aşa ar fi putut/trebuit să
spună. Scriitorul de azi nu citează exact, citează aproape exact.
Notele lui Livius Ciocârlie despre Viena încearcă să extindă obser-
vaţiile primelor cărţi. Viena crepusculară poate sluji drept termen de
comparaţie cu actualitatea românească:
„Există corespondenţă între Viena crepusculară şi noi, luaţi în to-
talitate. Claudio Magris spune despre vienezii epocii că nu erau la locul
lor în istorie şi nu se simţeau bine decât dincoace sau dincolo de ea… La
fel, noi… Retragerea noastră în văile munţilor are o conotaţie simbolică.
Dospim într‑un loc protejat, matern, de unde uneori ne înălţăm, tot
anistoric, pe culmi. Însă crepusculul nostru nefiind natural, ci provocat
de istorie, păstrăm tinereţe şi speranţă după cum şi pentru că modelul
nostru arhaic nu include moartea ca pe un capăt, noi nu gândim decât
sporadic sfârşitul unei lumi. O face Caragiale, în interpretarea noastră de
azi, o face Cioran, o face basmul Tinereţe fără bătrâneţe, un basm atipic
unde, în locul atemporalităţii şi mitului, sunt prefigurate intimitatea şi
timpul corupător. Altfel, preferăm echilibrul, măsura şi iluzia. Deşi avem

condiţii apropiate de ale imperiului, la sfârşitul lui, ne place să ne credem
învingători. Istoria, spune Jean Clair, este întotdeauna a învingătorilor.
Viena de la 1900 e atât de disperat adevărată pentru că, ştiind că istoria
a părăsit‑o, gândeşte despre ceea ce vine după istorie: despre sfârşit. O
facem deci şi noi din când în când, De ce trag clopotele, Mitică? Există în
film, dincolo de apocalips, un fel de nepăsare…“
De aici, autorul se deplasează către Cioran, alianţă care ar putea fi
de cursă lungă, deşi…:
„Ceea ce ne atribuie Cioran este indiferenţa. Pe rând: inerţie, înce-
tineală, somnolenţă. Ce n‑a recunoscut Cioran e creativitatea indife-
renţei… deşi propria lui frivolitate e altceva?“
Fragmente despre vid începe în iunie 1986 cu următoarele fraze:
„Diseară, invitaţi la o sindrofie. Relaţii convenţional amicale, oa‑
meni în general mai tineri decât noi. Nu avem niciun prieten, spune T.
Încercăm să înţelegem de ce. Poate suntem noi de vină, spun. Facem bi‑
lanţul: unul, Sorin, a murit (pentru mine şi Pintilie), alţii, Roman şi cei doi
Prexl (îl adaug şi pe Andrei) nu mai sunt aici: Mihai s‑a schimbat sau aşa
mi se pare; Puşa şi Tavi s‑au răcit. Prieteniile literare, corupte din interior
de egocentrism. La R. şi M. ţin, dar îi admir prea mult, prietenia cere să
te simţi egal. Cu Şerban, şi mai complicat, nici n‑aş şti ce să explic.“
Ar fi greu să demonstrezi că autorul vrea să construiască, să aban-
doneze adevărul vieţii pentru adevărul literaturii. Şi totuşi, aşa începe
partea a treia a unei opere gândite ca un întreg; a unui jurnal care, în
primele două părţi — Într‑un Burgtheater provincial şi Clopotul scufun-
dat — anunţa acest moment „sărbătoresc“. Cu alte cuvinte, criticul nu
poate să nu înceapă prin a sublinia efectul de sinceritate pe care jurna-
lul îl realizează. Înainte de a împlini o construcţie, împlineşte un ritual:
e, prin urmare, sincer cu cel care vrea să afle. Divulgă intimitatea lumii
sale. Refuză atotputernicia, omniscienţa. Există un impas al înţelegerii,
al dialogurilor, al scrisului şi el este mărturisit:
„Mai este, în ceea ce mă priveşte, efectul Sahara, întinderea peste
oaze a pustiului interior. Cum, de multă vreme, n‑am ştiut să râd, acum
nu găsesc, nici prietenilor, ce să le spun.“
Trilogia se încheie, prin urmare, cu aceste Fragmente despre
vid. Jurnalul glosează pe marginea însemnărilor din partea a doua a
deceniului nouă, atunci când nu coboară, prin alte însemnări, în deceniul
al şaptelea. Naratorul transcrie pulsul unei epoci agonizante. Resimte
somaţiile unui timp rău. A acestui timp pe care îl numeşte pe ultima

pagină: 1986–1988.
Fiindcă suntem între Orient şi Occident, literatura golului, a vidului
şi a absenţei, a lui Nimeni şi Nimic are o tradiţie neobişnuită la români.
De la Mioriţa la Mihai Eminescu şi de la Blaga la Emil Cioran, creatorii
noştri fundamentali s‑au aşezat, măcar într‑unele din demersurile lor,
sub cupola negaţiei. Refuzul istoriei, teroarea istoriei nu au fost con-
cepte instrumentate de cei care resimţeau, în apropierea neantului răsă-
ritean, avertismentele sau ofertele Nirvanei. Livius Ciocârlie nu desco-
peră vidul în falia estică, în imperiul asiat, ci în golul Europei Centrale.
Regăsirea în spaţiul vienez echivalează regăsirea exploratorului Scott
(citat mereu) în spaţiile polare ale frigului.
Cartea încorporează, astfel, documente importante/esenţiale
despre vid. Şi le asumă.
Finalul încorporează chiar sensul cărţii anterioare:
„Telefonează Tudor. A trecut o lună de atunci. A venit pentru câte-
va ore de la Jebel. Mă duc să‑l întâlnesc în Piaţa Unirii. Stă parcă pierdut
şi parcă absent, pe o margine de zid. Mi se strânge inima când îl văd. Se
simte apăsat acolo şi asta îl umileşte. Spune vorbe bune despre cartea
mea. Îi lipseşte feericul, mă lasă să înţeleg. Crezi că e mult feeric în lume?
E chiar esenţa lumii. Mă gândesc la cuvintele astea. Feericul, îmi spun,
este răsplata nepăsării, surâsul înfrângerii. Gura de rai.“
Ar putea fi literatura bănăţeană, cu abundenţele ei baroce, cu
neşansele ei repetate, una feerică? Ar putea fi Fragmente despre vid
o carte feerică? „Încep să înţeleg, scrie Livius Ciocârlie, de unde vine
atracţia pentru Viaţa anului 1900“. Şi, citându‑l pe Joseph Roth, autorul
ne lasă pentru o clipă să bănuim că e atras de feerie. Dar nu:
„Pentru mine, Imperiul nu e decalare, nici aderenţă: miraj. (…)
Prima impresie şi percepţie naivă ignoră structurile, însă surprind ceva
esenţial care poate scăpa analistului. Din Viena lui Musil, infinit mai
adevărată, lipseşte probabil acel adevăr. Nu pelicula lucioasă. Strălucirea
liniştită a sfârşitului: în fond, tot dezagregarea, însă văzută din cealaltă
parte. Adică, paradoxal, mai dinlăuntrul ei. Trăind într‑un declin răguşit,
frustrată de acel declin.“
Greu de găsit o mai bună definiţie a trilogiei, dacă e s‑o judecăm
dinspre literatura crepusculară, ca aceasta.
Am încercat odată definirea Fragmentelor despre vid prin compara‑
ţie cu Structura liricii moderne, de Hugo Friederich, încercând să demon‑
strez că Livius Ciocârlie creează în paradigma lui A NU FI:
„Pentru a umple golul lăsat de moartea lui Dumnezeu, Marx pro-

pune socialul, Nietzsche voinţa, Freud inconştientul. Tot atunci, artistul
acceptă să privească în gol. Substanţa lui, dezastrul. Refuzând puterea,
este vulnerabil. Funambul. Spectacol deasupra vulgului şi deasupra
vidului.“
Livius Ciocârlie îşi asumă categoriile negative în care se exprimă
omul postistoric şi postmodern. Enciclopedie a vidului, cum ar putea
să se numească (aflăm dintr‑un segment al ei), cartea îşi construieşte,
cu strălucire, un stil. Nici n‑aş şti să explic patronează un univers al
penumbrelor, al semitonurilor, al mărturisirilor mereu întrerupte. Nimic
nu e spus până la capăt: nimic nu poate fi folosit ca depoziţie, dacă e să
reconstituim timpul trecut. De‑ar fi fost doar evenimentele cărora le‑am
fost, împreună cu autorul, martor, am putea să afirmăm: evenimentele
acestea îi aparţin doar Naratorului. Se retrag către interioritatea sa. Sunt
doar ale creaţiei sale. Carte savantă, gravă, Fragmente despre vid poate
da iluzia unui comerţ cu memoria.
Notă
(1) Livius Ciocârlie & comp., Ed. Polirom, 2003, p. 7; Livius Ciocârlie face
trans‑scrieri după Coriolan Buracu, Din Istoria Banatului de Severin, Batalionul
românesc, 1768–1775, Regimentul grăniceresc româno‑iliric, 1775–1838, Regimentul
grăniceresc româno‑banatic No. 13, 1838–1872, Regimentul de infanterie No. 43,
1872–1918, Caransebeş, Tiparul Tipografiei Diecezane, 1932, p. 3–6. Cărturar „harnic“
(aşa îl numeşte Livius Ciocârlie), preotul Coriolan Buracu a scris cel puţin 15 broşuri
despre istoria locurilor, almanahuri, monografii, cărţi de rugăciuni. E şi autorul unei
cărţi intitulate Din trecutul Almăjului şi al Rudăriei (Ed. Astra, 1932) cu „Biografiile
Familia Banilor Gârleşteni — Generalul turc Regep aga şi fraţii săi — dr. Eutimiu
Murgu — Generalul Traian Doda — Ioan Craia — David Şuta — Jertfa Rudăriei în
războiul mondial şi Monumentul eroilor“. Preotul agreează stilul eroico‑hagiografic,
aşa cum se poate vedea şi din paginile despre Eftimie Murgu: „El nu se făcu ofiţer
aşa cum era obiceiul, ci învăţă de avocat la Budapesta. Fiind foarte mare învăţat
şi mare român, la a. 1830 scrise o carte ca răspuns la o lucrare în care noi românii
eram batjocoriţi şi că ne‑am trage de la Sârbi. Pentru lucrarea sa îşi pierdu slujba
ce o avu la Curtea de Casaţie din Pesta şi atunci plecă la 1834 la Iaşi, unde fu numit
profesor la cea mai înaltă şcoală. Fiind duşman al Sârbilor şi văzând că şi Moldova
ascultă de poruncile Ruşilor, începu să îndemne pe studenţii săi ca să fie mândri că
sunt Români…“
Crişu Dascălu (n. 1941), Doina Bogdan Dascălu (n. 1942)

Aliat al lui Sorin Titel în anii ’60, Crișu Dascălu, e un veteran al vieții
cenacliste timișorene. Cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, Doina
Bogdan Dascălu şi Bogdan Mihai Dascălu i-au tipărit Terra — un poem,
volum care ar fi trebuit să apară în 1981, dar care a rămas „literatură de
sertar“. În finalul cărţii, editorii adaugă o notă privind şedinţa Cenaclului
Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara consacrată manuscrisului. Cronica-
rul momentului scrie că autorul le‑a dat ocazia cenacliştilor să‑şi mani-
feste „nu doar inteligenţa, ci şi erudiţia, oferindu‑le poeme spaţiale
(grafice, vizuale)“. Un referat asupra lor a fost prezentat de Lucian
Alexiu, despre poemele spaţiale pronunţându‑se, în decembrie 1981,
Şerban Foarţă, Cornel Ungureanu, Marcel Pop‑Corniş, Livius Ciocârlie,
Marian Odangiu, Brânduşa Armanca. Până la poemele spaţiale („grafice,
vizuale“), Crişu Dascălu tipărise câteva volume de poezie, în care „se
încerca“ asupra devenirii unor embleme poetice. În mai multe versuri
din Încercare asupra bucuriei descoperim ermetizarea unor sintagme
„poetice“ recognoscibile, uneori prin grila Ion Barbu. Iată Muntele de
var: „În turnul nostru hidrofil, pe iederi/ Sau poate pe‑ascensorul iaco-
bin,/ Şi‑abandonând în aer grele pierderi,/ Uşor, ca şansa, urcă holde
lin,// Ca‑ntr‑un donjon posomorât pe‑o coastă,/ Trist păzitor în margini
de raia,/ Ca‑n evul cu‑o suav albă‑albastră/ Incizie în rafturi şi perdea//
Prin care o Izoldă scandinavă,/ Dintre ruine, dintr‑un abandon,/ O tot
zăream, alunecând o navă,/ Supt secetoase ceţuri, spre donjon“. Cine
vrea, poate să analizeze, în volumele Mânie şi marmură, Încercare asupra
bucuriei, Cicatricele bucuriei (1968, 1978, 1995), încercările poetului de
a dematerializa cuvintele, discursul — de a introduce un p (P) ca un
steag sau ca un interval temporizator în, de pildă, sub: el devine supt
în toate poezile lui Crişu Dascălu. Limbajul reducţiilor funcţionează în
volumul Colivia belgrădeană (Ed. Europress, 2008), jurnal liric care e
şi o „autobiografie“: „Atunci când Belgradul m‑a vizitat/ Prima dată/
Printr‑o anonimă agenţie de turism,// Atunci Belgradul mi‑a contemplat/
Plămânul/ Respirându‑mă,// Atunci când Belgradul mi‑a intrat în creier/
Gândindu‑mă,// Atunci când Belgradul mi‑a locuit inima/ Iubindu‑mă…“
Între reducţiile operate de „starea poetică“ se numără Îmbrăcaţi
în surtucul verde al parcului: „Veveriţa mă priveşte/ Ca pe un vecin/ De
nădejde.// De trei zile/ Îi arunc inofensive/ Alune/ Doar‑doar/ Îmi va mânca/
Din mână.// De trei nopţi/ Cad bombe pe Dunăre,/ Doar‑doar/ Voi renunţa
la/ Plimbarea matinală/ Prin parc.“ Există, în „colivia belgrădeană“, şi un

Sat bănăţean: „Satul pluteşte pe o mare de porumb/ Pe care îl macină
vitele şi porcii/ Pe care îl mănâncă, decenţi, ţăranii,/ Pe care…// Ioţa
Gavrilov se întorcea/ Îmbrâncit în pătura impermeabilului,/ De la crâşmă/
Şi se simţea mândru şi liniştit,/ Om cu dările plătite la termen,/ Bărbat
în toată firea,/ Ezitând, ca toţi ceilalţi, între/ Ţarină şi birt.// «Ce lună
frumoasă!» îşi zise deodată// Dar nu era luna…/ Dar nu era luna…// Şi
aşa cetăţeanul sârb Ioţa Gavrilov/ Supravieţuieşte în Europa/ Printr‑un
nume şi un an (1994)/ Scrise pe un perete plin de inscripţii/ De la Grota
Hoţilor/ Din Băile Herculane“. Ironia mesajului scriptural, supravieţuitor.
Dialectica limbajului poetic, Poezie şi limbaj, O călătorie spre centrul
poeticului, Poetikon (1986, 2000, 2007) sunt cărţi care se cereau a fi co-
mentate pe larg. Întemeietor al Cercului de semiotică timişorean, alături
de Livius Ciocârlie, Şerban Foarţă, Ilie Gyurcsik, Vasile Creţu, Adriana
Babeţi, teoreticianul (poetul) defineşte cum nu se poate mai bine o
Timişoară a tradiţiilor culturale majore.
Un volum necesar pentru înţelegerea Banatului montan este

Scrisori de la sălaş (ediţie critică, studiu introductiv, tabel cronologic,
notă asupra ediţiei, addenda et corrigenda, note şi glosar de Bogdan
Mihai Dascălu, prefaţă de Crişu Dascălu, postfaţă de Doina Bogdan
Dascălu, Ed. David Press Print, Timişoara, 2013). Este „cartea unei familii
româno‑germane“ sau „germano‑române“, editată de trei continuatori
ai numitului Alexander Tietz. Sau cum numeşte continuitatea Bogdan
Mihai Dascălu, poet, prozator, dramaturg, eseist, autorul unor eseuri
despre marii scriitori germani de ieri şi de azi, editorul Jurnalului lui
Titu Maiorescu: „Nu l‑am întâlnit niciodată pe omul Alexander Tietz, ci
doar pe autorul omonim. Despre cel dintâi am auzit multe amintiri ale
mamei, care şi‑a trăit primele două decenii din viaţă alături de el. Pe
cel de al doilea, l‑am cunoscut prin intermediul celor cinci culegeri de
folclor, apărute în limba germană între 1956 şi 1974… Cu omul Alexan-
der Tietz mi‑a fost dat să mă întâlnesc, indirect, atunci când mama mi‑a
dat, spre lectură, paginile din gazeta «Reşiţa», scoasă de bunicul meu,
unde au apărut succesiv, Scrisorile de la sălaş“. „Reşiţa“, revista scoasă
de pasionatul jurnalist, istoric, scriitor al Banatului de odinioară“, George
C. Bogdan e o prezenţă în istoria reşiţeană, ca şi continuitatea pe care
o numeşte Doina Bogdan Dascălu, lingvist, stilistician, editor, alături de
Crişu Dascălu, al unor cărţi importante pentru înţelegerea Banatului.
Articolele lui George C. Bogdan din „Reşiţa“ (1935–1940), semnificative

pentru relaţia Centrului cu Provincia, au fost adunate într‑o ediţie (cu
studiu introductiv, tabel cronologic) de Doina Bogdan Dascălu. Din is-
toria culturală a Banatului, 1, Articole din „Reşiţa“ (1935–1940), Ed. David
Press Print, 2011, îşi propune şi alte recuperări.
Gheorghe Schwartz (n. 1945)

A debutat cu Martorul (1973), roman bine construit, plin de fan-
tazii ce au plăcut în anii de agonie ai onirismului, ani interesanţi pentru
proză mai ales prin felul în care o seamă de autori tineri a înţeles că doar
depăşirea exclusivismelor poate contribui la descoperirea unor formule
originale. Dacă documentarul (ca şi la Al. Papilian, Gabriela Adameş-
teanu, Mihai Sin, Matei Gavril etc.) reprezintă un pol al opţiunilor, Gh.
Schwartz fiind un autor harnic, ce trudeşte în bibliotecă, un scriitor ce
nu se sfieşte să cultive colajul, citatul, jurnalul, fiindcă (şi) el vrea să‑şi
instruiască onoratul cititor, fantasticul ar reprezenta celălalt pol. Între
real şi fantastic, între documentar şi fantazie există căi de comunicare
jalonate de o seamă de toposuri. De locuri care îşi au destinul lor.
Inegalele nuvele din Ucenicul vrăjitor (1976) îl arătau dornic să exerseze
mai multe tipuri de textualizare. Pietrele (1978) e o carte mult mai
complicată: scriitorul vrea să scrie (şi) cronica unui oraş despre care
au scris destui. Lăsând la o parte literatura memorialistică, romanele
lui Breban, Sorin Titel, Anişoara Odeanu, cărţile lui Petru Vintilă, putem
afirma că oraşul trăieşte în plină recuperare romanescă.
Pietrele poate fi considerată o cronică a oraşului. O cronică — ne
grăbim să afirmăm — în care drepturile autorului de a imagina nu sunt
cu nimic lezate. Pietrele ar fi locuitorii ce rămân aici/acolo, temeliile, cei
care creează atmosfera oraşului. Căci oraşul are o definiţie spirituală
inconfundabilă, verificată de o tradiţie strălucită. Cine citeşte atent
romanul lui Gh. Schwartz poate descoperi „tiparele lugojeneşti“ şi,
prin grila lor, un stil de existenţă. Insistenţa — uneori ironică — asupra
documentelor ce pun în valoare trăsăturile lumii de altădată. Se vorbeşte
pe larg despre pasiunea pentru muzică a lugojenilor, dilatându‑se, la un
moment dat, numărul fanfarelor din oraş. În ziua naraţiunii (partea a
doua a romanului), în oraş oaspete e Brahms, iar melomanii se pregătesc
să întâmpine evenimentul cu cuvenita solemnitate. Marele personaj e
un pic răcit, ceea ce provoacă vii emoţii.
Cronica este abătută de la drumul ei de un autor prea puţin convins

că rostul romancierului e de a scrie „adevărata istorie“ sau „fantastica
istorie“ a locurilor. De altfel, şi romanul este opera unui Viorel Onea ce
se confruntă mereu asupra detaliilor privind „autenticul lugojenesc“ cu
prietenul său Ionaşcu. Asproape toate personajele romanului sunt preo‑
cupate de „autenticul lugojenesc“; scriu istorii ale oraşului, ca doctorul
Fitacek, sau fac arborele genealogic al locuitorilor, ca Vancu cel Roşu.
Într‑un loc apare şi Cartea Magică, ale cărui semne au puteri atât asupra
iniţiaţilor, cât şi asupra neiniţiaţilor. Aglomerările de intuiţii de fineţe ca
şi trucurile cam ieftine nu sunt în măsură să asigure omogenitate roma‑
nului. Dar sunt destule personaje care ar putea da sens unui oraş ce poa‑
te ajunge în lumile imaginare ale lui Kafka.
Modelul Breban (relaţia dintre stăpâni şi supuşi) se desfăşoară
fără frivolităţi în Pietrele, ca şi în alte cărţi ale lui Gh. Schwartz. Tentaţiile
scriitorului de a ieşi din matca lugojeană, numeroase, au în Procesul.
O dramă evreiască (1976) un moment pe care trebuie să‑l tratăm cu
grijă. Mitteleuropa era sugerată în câteva cărţi anterioare (mai ales în
Pietrele), personajele trăind stări centripetale: se revărsau înlăuntrul
locului, fie şi căutându‑i reperele imaginare. În Procesul, evreul Loebl e
unul dintre vrednicii săi de cuvânt — un Ahasverus prezent şi în Franţa
sfârşitului de secol XIX, dar şi în Mitteleuropa definită de Auschwitz.
Cartea lui Schwartz nu‑i nici ultraerudită, nici tăios acuzatoare, este o
rescriere făcută din unghiul unui scriitor care studiază (vezi subtitlul
cărţii) o dramă evreiască. El explică de ce evreul Loebl nu vrea să se
mute în Israel, ci vrea să rămână în locurile în care trăiseră ai săi. Cartea
poate fi citită şi ca o mărturisire — ca un document personal. Dar nu
este, mai puţin, o reconstituire, dintr‑un unghi subiectiv, al unui om
care scrie.
Aşadar, trebuie să subliniem, ca şi în cazul romanului „lugojenesc“,
meritele reconstituirii. Ea vizează, întâi, Franţa momentului Dreyfus.
Apariţia cronicarului de artă Herzl, cel trezit de cazul Dreyfus, e mai mult
decât semnificativă. Ea fixează un moment al regăsirii de sine.
Cartea începe cu 1 septembrie 1984 şi notează „întâmplările zil-
nice“ ale principalelor personaje ale cazului. Sunt eroii cotidianului, ale
vieţii de zi cu zi, care se revarsă din alte cărţi ale prozatorului. Datările
se răresc pe măsură ce vremea se scurge. Ultimele (secolul XX, către
sfârşit) evocă prezentul dizolvant, incapabil de a recupera experienţele
de odinioară. Toată cartea evocă şi capacitatea personajelor de a‑şi

aminti. E una dintre temele mari ale literaturii lui Gh. Schwartz.
Importantă este tema scriitorului. Toată lumea scrie. Gh. Schwartz
îl plasează pe Zola în centrul unui grup fluctuant de autori care
consemnează totul: ţin jurnale, corespondează. Naratorul nostru îi
împarte în două categorii: cei care îşi pot permite şi care nu‑şi pot
permite. În deceniul al optulea al literaturii române există încă o
abundenţă de autori care hrănesc şi sunt hrăniţi de utopiile literaturii.
Scrie Gh. Schwartz:
„Verba volant, scripta manent. Tot ce e pus pe hârtie are şanse să
intre în nemurire. Domnul Loebl îşi aşterne fiecare gest în jurnalul quasi-
cifrat. Vremurile sunt nesigure, erorile judiciare… îngăduie orice
speculaţie. Doar ficţiunile sunt menite eternităţii. Faptele de viaţă mai
bine să le ascunzi. După câteva luni, domnul Loebl nu mai ştie ce a notat.
Un autor de ficţiune este şi Emile Zola. Banii îi aduc şi bani, şi glorie. Chiar
când primul roman al ciclului pe care tocmai îl scrie, romanul Lourdes,
este pus la index de Biserica Catolică, renumele‑i nu este cu nimic ştirbit.
Emil Zola este atât de celebru încât îşi poate permite să scrie şi despre
evrei.“
Proză ironică, autoironică, Procesul este o operă scrisă cu ştiinţă şi
imaginaţie. Ea deplasează graniţele mitteleuropene ale axei Lugoj–Arad
într‑un spaţiu pe care doar cărţile lui Franz Kafka îl pot recupera.
Odată cu Anabasis (1988), Gheorghe Schwartz inaugurează Cei
O Sută, cel mai amplu roman fluviu din literatura română. „Lupta cu
timpul este cea mai importantă provocare a noului ciclu romanesc Cei O
Sută. Orice carte e o căutare a timpului pierdut sau o reinventare a lui.
Prozatorul arădean îşi propune, ca orice alchimist al Istoriei, să ilustreze
prin inconştientul colectiv, cum spune el într‑un Contraargument,
acea parte a psihicului necercetată şi neajunsă în conştiinţă (după C.G.
Jung). Întreaga serie de romane — o panoramă a istoriei secrete a
lumii, prin antieroii ei, de la Moise şi până în zilele noastre, se bazează
pe credinţa scribului, a cronicarului care frământă aluatul destinelor
ce au influenţat mersul istoriei, „că vieţile Celor O Sută, pătrunzând în
inconştientul colectiv şi umplându‑l de viaţă, au fost dobândite, rând pe
rând, individual, unul fiind şi toţi.“, scrie Gheorghe Mocuţa în Literatura
vestului apropiat, Ed. Mirador, 2013, p. 263.
Ioan Viorel Boldureanu (n. 1950)

Este unul dintre profesorii care, decenii de‑a rândul, a predat la
Facultatea de Litere a Universităţii din Timişoara folclorul. Literatura
populară. A ţinut cursuri la Facultatea de Teologie. S‑a aşezat, prin mo-
nografii ale satelor bănăţene, într‑un spaţiu cultural definitoriu pentru
Banat. A scris literatură dialectală şi a devenit un reper pentru scriitorii
de literatură dialectală. La posturile de radio locale a realizat, singur sau
în colaborare, emisiunile de „poezie în grai“. Antologia literaturii bănă-
ţene „Gura satului“, la Radio Timişoara, apărută în mai multe ediţii, în
serii succesive, pune alături „gazdele“, „clasicii“ genului (Marius Mun-
teanu, Virgil Şchiopescu, Ionel Iacob‑Bencei, Ioan Olariu, Ştefan Pătruş,
Pătru Chira), şi „goşcii“, oaspeţii, speranţele literaturii dialectale din
Banat (Sergiu Boian, Adrian Gerhard, Sorin Olariu, Vasile Barbu, Ioan
Fărcaş, Teodor Groza Delacodru, Dorina Şovre, Arcadie Chirşbaum, Ion
Ghera, Ana Berlogea, Ionel Stoiţ, Dumitru Acea, Petru Andraş, Ioan
Vodicean). De altfel, şi profesorul Ioan Viorel Boldureanu scrie poezii,
proze şi piese de teatru „în grai“. Una dintre ele, Niepoţî lu Moş Costa a
fost jucată cu succes chiar în Serbia.
Romanul lui Ioan Viorel Boldureanu, Casa şi memoria lui Avram
Procator, a atras atenţia unui prozator al profunzimilor: „… deşi men‑
ţinut sub regimul fabulosului, scrie Livius Ciocârlie, romanul nu are un
caracter oniric ori fantastic pentru că el surprinde un univers rural de o
deplină autenticitate, cunoscut în adâncime de Ioan Viorel Boldureanu.
Intuind cele două trăsături — autenticitatea realului şi transferul în ima‑
ginar —, autorul obţine, cum se întâmplă în proza foarte bună, o lume
obiectivă, şi totuşi numai a lui“.
Lumea lui Viorel Boldureanu („numai a lui“) trăieşte „aici“ şi
„dincolo“, dar este de aici, dintr‑un sat anume, dintre oameni care îşi
găsesc locul, povestea, aici, îşi fac casă, vorbesc „în limba lor“, trăiesc
într‑o istorie pe care doar el, povestitorul, o ştie. O ştie, dar nu poate
să o spună repede: fraza lui se mişcă greu, trebuie să adune personaje,
fapte, cuvinte pe care le întâlniserăm şi în alte proze, dar oamenii lui
Ioan Viorel Boldureanu se poartă altfel. Sunt din proza lui Virgil Birou, a
lui Sorin Titel, a lui Viorel Marineasa, dar foarte diferiţi de aceştia. Sunt şi
ei din Banatul Europei Centrale şi aleargă la Pesta sau la Viena, când dau
de necaz. Locurile poartă nume care vin din istoria lor, a celor care, aici,
au trecut prin întâmplări memorabile:
„Doar în cântări şi‑n tânguiri se adunau auzindu‑se prin lume

fapte de‑ale ăstora şi în blesteme ce cădeau pe neamuri întregi vedea
lumea răsplata fărădelegilor. Astfel, un miez de pădure rămase să se
numească aşa: Caii lu’ Bancu, şi cică şi acuma parcă ar mai ieşi de sub
pământul cu frunziş putred oasele cailor puşcaţi de lotri crescând acolo,
oasele, albe‑gălbui ca frunzele de ciuperci după ploaie, un luminiş,
un luminiş ascuns altundeva, se cheamă Paul lu’ Corbela, că acolo
i‑au despicat oamenii lui Iuhuş capul Moşoniului, ce‑i ziceau între lotri
Corbela, când îl prinseseră cică la vânat de ţapi pe locul grofului, dar în
dragoste‑l găsiră pe Moşoniu cu grofesa, de îl despicară, că numai fie
iertatu Mircea, zis Moşoniu, cunoscut cât fusese viu numai între lotri de
Corbela, cică ar fi putut s‑o stâmpere pe grofeasa lui Iuhuş, încât a cerut,
urlănd ca o leoaică s‑o împuşte şi pe ea când îl văzu pe Corbela despicat,
şi Iuhuş ar fi împuşcat‑o, să moară cu câinele ăla‑n călduri, dacă n‑ar fi
urlat, dar aşa a lăsat‑o să pătimească, şi grofeasa nebuni şi căută câinele
străinului la vadul lui Iovacoş, apoi o duseră la Pesta unde se prăpădi.“
Niciunul dintre prozatorii optzecişti nu şi‑a sprijinit proza pe aceste
fraze atotcuprinzătoare, precum Ioan Viorel Bodureanu.
Aurel Turcuş (1943–2012)

A publicat numeroase volume de poezie (între altele, Umbra
râului, 1972, Urme arse, 1980, Cumpăna din aripi, 1982, Val după val,
2004), proză (Intrarea în poveste, 1985, Ţărmul nălucirii, 2003), etnologie
(Descinderi în cultura populară, 2001), culegeri de literatură populară,
de literatură în grai, pagini importante de documente consacrate unui
cărturar ca Ioachim Miloia. După poezia tradiţională, după etapa expre-
sionistă, urmează o literatură a presimţirilor rele — o poezie a întâlniri-
lor cu moartea:
„Iată/ eu locuiesc într‑o casă străină/ zidită de mine cu/ şi fără voie/
iar „chivotul legământului/ Domnului/ este într‑un cort.“/ Într‑un cedru
singuratec/ din vis/ se cască o scorbură neagră să‑mi fie adăpost/ pentru
vremi viitoare// Acolo mi se‑ntăreşte înalt/ tronul de domnie deşartă/
pentru când voi avea/ un sceptru‑ofilit/ din lujer de floare.“ (Adăpost şi
sceptru)
2. Optzecismul postmodern:
Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş, Viorel Marineasa,
Daniel Vighi, George Şerban, Dan Negrescu, Lucian
Vasile Szabo, Mircea Pora, Lucian Petrescu, Corina
Ciocârlie, Tudorel Urian
Adriana Babeţi (n. 1949)

Femeia în roşu, romanul scris de Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi
şi Mircea Mihăieş e, în acelaşi timp, un roman senzaţional, „poliţist“,
dar şi un eseu — un „manifest“ al generaţiei ’80 a literaturii române.
Pe Dillinger, faimosul gangster, l‑a ucis poliţia federală sprijinită de tuşa
Ana din Comloşu Mare. Pentru necunoscători, trebuie să scriem că satul
Comloş e unul dintre cele mai importante sate din Banat, iar tuşa Ana,
unul dintre cele mai importante personaje ale sale (1). E un fel de Sandu
Blegea, tăbăcarul, cel mai tare om din lume. Vremurile nu le îngăduiau
atunci să devină celebri — notorietatea tăbăcarului nu ieşea dincolo
de marginea Imperiului. Iată că Tuşa Ana cucereşte, graţie lui Mircea
Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, America. Sau, cum spune în
postfaţa cărţii, un americanist‑de‑ultimă‑oră:
„Trei autori, dar e aproape imposibil să detectezi vreo discrepanţă
stilistică a frazei. Un control perfect al frazei, al tonului. O adecvare
neobişnuită a stilului la conţinut. Aveam de‑a face, evident, cu nişte
profesionişti. Tema era de‑o modernitate frapantă. Nu le scăpase nimic,
de la totalitarism la problema Europei Centrale, la nostalgia unei lumi
apuse şi la farmecul desuet al comunităţilor închise, la zborul avântat
într‑o Americă pe cât de idilică, pe atât de crudă şi nemiloasă. Aveam
în faţa mea o mostră tipică de roman european. Dezinhibat, erudit,
de o deschidere spre politic care l‑ar fi făcut să pălească de invidie pe
Kundera…“
Totul a fost pregătit cu grijă de cei trei care nu râvneau la succesul
local raportându-se la cutare carte optzecistă înglodată în datorii faţă
de anglo‑saxoni lipsiţi de vlagă, ci direct la gloria mondială. Cei trei
Umberto Eco (unul dintre ei este, aşa cum scrie americanul, lider al prozei
textualiste româneşti; al doilea, cel mai eficient dintre criticii optzecişti
şi, mai târziu, politolog necruţător; al treilea, cel mai activ dintre
teoreticienii junei generaţii, corespondentă timişoreană a lui Roland
Barthes, prozatoare şi cineastă; toţi trei înzestraţi cu vocaţie teoretică,

neobosiţi scriitori cu jurnal, strecurându‑şi partitura eseistică în pagini
prozastice) nu trădează nimic, aşa cum trăda precursorul lor italian.
Nu trădează nici sensul adânc al faptei, nici pe frivola bănăţeancă. Tuşa
Ana rămâne în paginile lor vie şi trepidantă — un adevărat personaj al
istoriei bănăţene şi o vrednică eroină de roman. Să spunem: un adevărat
pandant al lui Dillinger. (2)
Cinematograful a dat drepturi rarisime gangsterului, romanul
popular i‑a dat onorurile. A implica o bănăţeancă în creşterea şi des-
creşterea lumii interlope echivalează cu descoperirea unui ţinut plin de
filoane aurifere. Înseamnă a descoperi în Banatul, altfel mănos, un loc
în care, dacă scormoneşti pământul (vorba poetului), ţâşneşte ţiţei.
Înainte de a se duce la Comloşu Mare pe urmele Tuşei Ana şi ale
lui William Totok, autorii au rămas în biblioteci şi au studiat bibliografia.
Au stat între almanahuri bănăţeneşti, lângă ziare scoase de scrii-
torii‑ţărani, au investigat, tot graţie bibliotecii, America anilor ’30. Care
Americă? La un moment dat, îl putem recunoaşte, în drum spre ţara
făgăduinţei, chiar pe Petru Comarnescu. E omagiul, nu lipsit de ironie,
pe care generaţia postmodernă a literelor româneşti îl aduce cărturaru-
lui. Îl aduce generaţiei lui Eliade, Cioran, Sebastian pe Comarnescu, toți
călători importanţi, prima generaţie a românilor, instalată în univer-
salitate.
Pe de o parte, Dillinger şi Tuşa Ana, pe de alta, practicienii „noului
roman“, plecaţi pe urmele lor. Făcând pandant Levantului cărtărescian,
Femeia în roşu ni se pare, sub binecuvântări topografice, cea mai
expresivă proză a optzeciştilor.
De obicei, romanele teoreticienilor păcătuiesc prin subţirime
epică. Femeia în roşu este un roman cu o bună densitate epică; sporită
încă de legendele gangsterului. Ca în trilogia lui Dos Passos, jurnalistul
e un as al investigaţiei, biograful — un profesionist al biografiei, autorul
de dicţionare pentru uzul cititorului inocent — un erudit care ştie tot.
Nimic nu e lăsat în voia întâmplării, totul ţine de fineţea şi precizia
execuţiei. Nucleele epice consacrate, toposurile verificate de scriitori
mari sunt regăsite/recondiţionate de prozatori autentici. Proza locului
nu e trădată, dar nici Europa Centrală a literaturii moderne. Sau cum
scrie, în postfaţa romanului, dl Martin Adams Mooreville, comentatorul:
„Femeia în roşu, poate ultimul mare roman european, legat prin
nevăzute fire de tradiţia contestatară, de la Karl Kraus şi Joseph Roth,
la Kundera, Danilo Kiš şi Ivan Klíma, cu fascinanta lui plutire spre o

structură a lumilor mereu deschise, o lume a ‚graniţei’, a mentalităţilor
şi a istoriei luate în derâdere din perspectiva cea mai surprinzătoare, dar
şi cea mai legitimă, a ‚puterii celor fără de putere’ […] este un exerciţiu
de supravieţuire morală şi culturală.“
Vremea amazoanelor. Amazoanele, prin biblioteci. Într‑un text

mai vechi începeam analizele Femeii în roşu de la şirul de cărţi realizate
de Adriana Babeţi împreună cu Delia Şepeţean-Vasiliu. Pentru o teorie a
textului. Antologia Tel Quel a fost, pentru mulţi, o carte de învăţătură, ca
şi Romanul scriiturii de Roland Barthes. Nu ştim dacă în Timişoara, spiritul
feminin, subcapitolul care inaugura observaţiile despre exegezele
Adrianei Babeţi, sugeram că există câteva ediţii realizate cu minuţie, cu
talent, cu erudiţie de autoarea Amazoanelor. A apărut ediţia operelor
Hortensia Papadat‑Bengescu? Dacă nu, putem descoperi reperele în
cartea amazoanelor. Sau o putem afla (în regim compensatoriu) lângă
ediţia a şaptea a Femeii în roşu. Cercetătoare a spaţiului bănăţean, ea
putea fixa acest reper. Bătăliile pierdute, exegeză erudită consacrată lui
Dimitrie Cantemir, importantă pentru studiul atent al unui spaţiu al con-
vergenţelor, pare a se sustrage somaţiilor „spiritului feminin“, bănuit a
fi al Timişoarei. Dacă recitim însă Amazoanele. O poveste (Polirom, 2013)
ajungem uşor la pagina în care autoarea ne arată că amazoanele apar
târziu în literatura, în cultura, în mitologia românească. Primul care scrie
despre ele e abia Dimitrie Cantemir. Arahne şi pânza (Editura Universi-
tății de Vest, 2002) şi Dandysmul. O istorie (Polirom, 2004) sunt mai apro-
piate, şi ca metodă, şi ca deschideri sentimentale, de cea mai importan-
tă carte a anului 2013. O carte care este şi un roman‑fluviu, presărat cu
ironiile necesare (cum să fie roman/poveste această întinsă exegeză?).
Trebuie parcurse mai întâi citatele din Don Quijote: („Există două căi,
fetelor, pe care le pot urma oamenii ca să devină bogaţi şi onorabili: una
e cea a literelor: alta, cea a armelor. Eu trag mai mult spre arme decât
spre litere“, cuvânta Don Quijote) şi din În căutarea timpului pierdut
(„Bătăliile mai vechi, care sunt, dacă vreţi, ca trecutul, ca biblioteca
ori erudiţia, ca etimologia…“), aşezate ca motto al cărţii, pentru a
înainta liniştiţi în lectura istoriei amazoanelor. A ofensivei miticelor
luptătoare. În formula romanescă — pe calea literelor — secţiunile mari
ar fi: Pseudo‑strategikos, Atac, Incursiune, Contraatac, Încercuire, Asalt…
Cartea se încheie cu o Paradă (cu subtitlurile: Pentesileea, Camila, Velleda,
Bradamante, Clorinda, Jeanne d’Arc, Hauteclaire, Madeleine de Maupin,
Orlando, Albertine) şi o Retragere. Cu un Jurnal de front din care ar mai fi

de citat: „Rândurile de mai sus, scrise acum vreo treizeci de ani, nu sunt
nici pe departe un jurnal de front, ci doar amintirea primului meu drum
la Muzeul fortăreţelor, pe vremea când cartea despre arme şi litere abia
se‑nfiripa“.
Şi:
„Cât despre jurnalul de front, chiar am ţinut unul din clipa când
asediul amazoanelor s‑a înteţit. Era de‑o rigoare cazonă, sever şi me-
todic… Raportul fiecărei zile…“. Scriitoarea avea sub ochi „macheta
Timişoarei fortificate, meşterită special pentru mine…“. Etapele criticii
de identificare pot fi studiate chiar pornind de la titlurile şi subtitlurile
capitolelor monumentalului op. Cum am transcris subtitlurile „para-
dei“, e cazul să scriem despre felul în care pedagogul repune în valoare
personajele abandonate de istoria literaturii, cărţi descifrate doar
de comparatiştii harnici sau ambiţioşi. Nu e mic lucru să demonstrezi
că Orlando furioso e o carte care poate fi citită cu sufletul la gură, că
Bradamante afirmă o feminitate deconcertantă. Că este o femeie de
azi — de lângă tine. Toate amazoanele, de la Pentesileea la Clorinda
şi de la Orlando la Albertine, sunt de lângă tine, dintr‑o istorie de azi,
pe care o poţi privi (şi) în ultimul serial TV. Recenzentele Amazoanelor
îşi mărturiseau admiraţia faţă de analizele operelor, fie ale Iliadei, fie
ale filmelor expresioniste. Sunt excepţionale, ziceau confraţii. Sunt
demne de ţinut minte, de folosit în alte studii de literatură comparată
sau în alte exegeze consacrate spaţiului cultural european. Traversarea
„etimologiilor“ ca arheolog, a Europei Centrale, ca autor de antologii
prezente şi viitoare, pune în valoare un erudit care nu face economie de
trimiteri şi de fericite alianţe.
Critica de identificare. Arta povestitorului. Nu s‑a ignorat felul

în care Adriana Babeţi se implică în bătăliile feminismului actual. Şi în
bătăliile literaturii actuale. E un prozator de succes, verificat în mai
multe antologii, dar şi de romanul‑manifest Femeia în roşu. E într‑o
competiţie cu autorii de proză? Descopăr, într‑un interviu al lui Radu
Aldulescu („… un autor care se detaşează între ceilalţi… printr‑o ori-
ginalitate pe drept cuvânt frapantă, «Un Celine local.»“ — Mihai Zamfir)
că mai mulţi scriitori de succes de azi — Gheorghe Crăciun, Mircea
Cărtărescu, Simona Popescu „şi alţii din generaţia lor“, „iar mai apoi
Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu… şi mulţi asemenea lor“ sunt
lipsiţi „tocmai de talentul de romancieri“. Între cei mai tineri, Radu
Aldulescu îi preţuieşte pe Cristian Meleşteu, Cristi Corcan, Liviu G. Stan,

Liliana Corobca, fraţii Vakulovski, Constantin Roşioriu. („Bucovina
literară“, iulie–august 2014). Scriam altădată — în cartea pe care am
citat‑o la începutul acestui articol — că Adriana Babeţi trăieşte, precum
puţini, solidaritatea, prietenia, alianţele cu studenţii săi, cu colegii săi de
generaţie. E mereu împreună cu ei. Literatura sa face casă comună cu a
celor de care Radu Aldulescu se desparte polemic. Identificarea „liniei
Babeţi“ trece prin filtre culturale numeroase, unele vizibile. Nu e vorba
de cărţile rare, rarisime, de paginile ermetice, de paginile scriitorilor
definitorii pentru „amazoane“. Istoria amazoanelor e ilustrată şi de
romane populare, şi de seriale cinematografice, şi de romane poliţiste.
Autoarea nu e dictatorială, ea povesteşte. E alături de ascultătorul ei.
Subcapitolele trebuie să fie seducătoare, măcar prin titlu. Capitolul Eros
are secţiuni intitulate Dispozitiv. Femina & Mascula, Pururea fecioare (cu
subtitlurile Castităţi şi castităţi, La umbra fetelor răpuse, Neprihănite
bătrâne, Fecioare stâmpărate, Virginităţi pierdute). Din ultima secţiune,
cităm pentru a ilustra arta povestitorului: „… şi iată‑le pe războinicele
din cea de a patra categorie: amazoanele cu virginitatea pierdută în
urma înfruntării cu un erou, căreia îi devin sau nu soţii. Până să desluşim
care sunt sensurile de profunzime ale acestor dueluri, să-l pomenim
pe Lysias, cu o frază plină de înţeles, iar apoi să trecem rapid în revistă
câteva episoade cu fecioarele învinse de amor pe câmpul de luptă“.
Ar fi necesar un studiu pe care acel „numai că…“ al Adrianei Babeţi
îl realizează. Acest operator al reducţiilor destramă utopia Povestirii cu
seducători magnifici şi amazoane fără egal. „Numai că…“ protejează
reducţiile pe care le opera (ca să dăm un exemplu) şi proza lui Sorin Titel.
Traversarea Europei — cea de a treia. Dacă am ajuns la Sorin Titel,

ar trebui să ne oprim şi asupra felului în care exerciţiul numit A treia
Europă marcheză drumurile şi filosofia Amazoanelor. Primul reper ar
trebui să fie Freud, răscruce obligatorie. Poate că înainte de studiul
consacrat reducţiilor operate de „numai că…“, proiecţiilor vitejeşti
operate de „Iată…“, amânărilor lui… „până să…“, ar fi necesar un
studiu asupra noutăţii cercetării. Poate că foştii studenţi ai Adrianei
Babeţi (ai noştri), cei care au participat la volumele consacrate Europei
Centrale, cei care au prefaţat romanele acestui spaţiu, ar fi cei mai
îndreptăţiţi să realizeze aceste cercetări. Oprindu‑mă asupra pagini-
lor pe care Adriana Babeţi la consacră lui Sacher-Masoch, îmi amintesc
întâlnirile puţin cunoscutului (?) autor în paginile realizate de echipa
A treia Europă. Şi de noutăţile Amazoanelor: dacă cei din echipă au deve-

nit ambasadori, şefi de institute culturale, dacă şi‑au legat numele de
alte şi alte proiecte, Adriana Babeţi continuă. Şi cum să scrii o carte des-
pre Amazoane, când expresivitatea lor în aceste vremuri erotizate nu
poate fi definită mai bine decât de Sacher‑Masoch?
Amazoanele. O poveste a Adrianei Babeţi îşi aşteaptă nu doar ci-

titorii, ci şi exegeţii. Lângă titlurile importante, cercetări de amploare ca
Dandysmul şi Amazoanele, Adriana Babeţi face, cu elan, publicistică. Ia
interviuri excepţionale, care sunt şi eseuri, şi portretele, şi confesiunile
unor cărturari de anvergură, de la Alexandru Paleologu la Mariana Şora.
Participă cu entuziasm, împreună cu tânăra generaţie, la volume co-
lective despre istoriile „de azi“: mărturisite doar pentru iubiţii cititori.
Scrie foileton — rubrică permanentă — la cutare publicaţie ieşeană,
mărturisindu‑se: cu umor, cu graţie, cu eleganţă, cu „stil“. E personajul
propriilor ei istorii. Prozac. 101 pastile pentru bucurie şi Prozac 2. 90 de
pastile împotriva tristeţii, extrase din „Suplimentul de cultură“ ieşean,
sunt fragmente de roman, „vederi“ asupra lumii din preajmă, secvenţe
din viaţa literară timişoreană, bucureşteană. Cu o stare confraternă
atotcuprinzătoare, cu poze „din câmpul muncii“, de gospodină emerită,
cu fotografii descoperite prin preajmă sau oferite de prieteni (între care
şi a Anei Cumpănaş, eroina Femeii în roşu), Adriana Babeţi recapitulează
cu umor întâmplările eminentei comparatiste: are dreptul, pe o pagină
sau alta, să elaboreze scenariul unui spectacol. Să asasineze un posibil
roman sau să adauge unei amiciţii podoabe. Decoraţii. Laude frumos
aduse din condei: toate aparţin unei autoare care a scris Amazoanele,
Femeia în roşu şi alte cărţi demne de a fi în memoria noastră.
Mircea Mihăieş (n. 1954)

Prima carte a lui Mircea Mihăieş, De veghe în oglindă, a fost întâm-
pinată de Nicolae Manolescu cu un şir de superlative semnificative
pentru anul 1989 al scrisului românesc: „Mircea Mihăieş nu este numai
un maestru al analizei conceptuale, ci şi unul al formulărilor memora-
bile. El a creat câteva concepte, botezate cu inteligenţă şi umor, la care
cercetătorii jurnalului vor trebui să se refere de aici înainte“. Criticul
nu este la prima lectură din Mircea Mihăieş, l‑a mai citit: „Am ştiut din
prima clipă că Mihăieş este unul dintre cei mai talentaţi critici tineri, fie
şi numai urmărindu‑l săptămânal în «Orizontul» timişorean“. În «Ori-

zontul» timişorean Mircea Mihăieş a scris, începând din 1980, cronici
de întâmpinare despre, pentru literatura optzecistă. Sunt pagini
profunde, citate mereu de cei mai importanţi optzecişti, de la Cărtă-
rescu la Muşina şi de la Viorel Marineasa la Ioan T. Morar. De veghe în
oglindă conţine analize ale jurnalelor, studii relaxate despre cei mari ai
jurnalului, de la Tolstoi şi Wirginia Wolf la Stendhal, Maiorescu, Pavese
şi Radu Petrescu. O critică de identificare devine vizibilă la a doua
ediţie, revăzută, a cărţii, care adaugă o introducere: Celălalt. E jurnalul
scriitorului: „Două pagini despre bunele obiceiuri, două pagini despre
mine la masa de scris. Fără metafore. Pagini simple, directe. Desene
după natură. Desene în mers, în goană. Pe mal, duminecă dimineaţa,
în faţa unui şevalet, a unui deal pe care‑l văd între şuruburi, cafeniu şi
albastru, dincolo de umărul lui D. La fel şi acum, în faţa şevaletului, la
maşina de scris…“.
În faţa maşinii de scris, se întâlneşte cu Celălalt, care e Katherine
Mansfield sau André Gide. Merge împreună cu ei. Sau cu Musil: „Ce în‑
seamnă moartea? Moartea poate fi şi privitul pe fereastră, într‑un înce‑
put de primăvară, clipa cea mai prielnică pentru a‑ţi trece în revistă viaţa.
Ar trebui să‑i fie ruşine de propria senzualitatea şi nu‑i este. În timp ce‑l
citeşte pe Novalis dincolo, în camera alăturată, exact când transcrie to‑
tul cu sânge rece, îi moare bunica. Alături, la câţiva paşi! Se întreabă ce
înseamnă să mori, şi nota dominantă a şirului de cuvinte dinaintea sem‑
nului exclamării e curiozitatea. Ce înseamnă moartea, când în preajma ei
se întâmplă atâtea lucruri?“
Mircea Mihăieş s‑a devotat Aradului adolescenţei sale prin câteva
cărţi în care reabilitează un timp al lecturii. „Aş fi vrut să scriu această
carte acum treizeci de ani. Consider o datorie de tinereţe, în fine achi-
tată, în amintirea vremurilor când, împreună cu Valentin Constantin,
Ioan T. Morar, Eugen Suciu, Genu şi Dani Motz, citeam cu voce tare pa-
saje din cărţile lui Raymond Chandler. Sunt sigur că fiecare dintre noi a
fost marcat de acele zile şi de acele lecturi: atunci căutam în anchetele
detectivului Philip Marlowe partea solară a existenţei, libertatea, umorul
şi aventura; astăzi probabil am căuta doar nevroza“, sună Cuvântul
înainte la Metafizica detectivului Marlowe. Explicaţii mai ample despre
vârstele lecturii există în Capitolul I (Corto Maltese: prima întâlnire) a
volumului Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător, apărut în
2014, cu o prefaţă de Horia‑Roman Patapievici.: „M‑a fascinat, de când
mă ştiu, felul în care imaginea se combină cu entităţi fie concrete, fie

abstracte, pentru a contribui la naşterea sensului. În anii ’70 şi ’80 m‑am
ocupat cu oarecare insistenţă de legătura între cuvânt şi imagine în
poezia anglo‑saxonă, pe urma studiilor, atunci în vogă, ale lui Umberto
Eco… cu aplicaţie asupra unor mari poeţi, precum Ezra Pound, William
Carlos Williams ori Charles Olson. Privind retrospectiv, îmi dau seama
că acest interes, cu juvenile ifose de savant, nu era decât amplificarea
mirajului născut de banda desenată…“. Autorul va citi săptămânal
banda desenată, începând de la vârsta de 11 ani şi chiar până după vârsta
„când astfel de lecturi nu mai intră în obişnuinţele unui intelectual
presupus evoluat“. Mai citeşte benzi desenate şi azi, „fie prin amabili-
tatea prietenului de‑o viaţă, Marcel Tolcea, fie în periplurile franceze,
când încremenesc ore în şir parcurgând în FNAC‑uri producţiile mai
vechi sau mai noi“. Istoria lui Corto Maltese e prefaţată de Horia‑Roman
Patapievici, şi el, ca şi Marcel Tolcea, ca şi Mircea Mihăieş, iubitor,
odinioară, al lui Corto Maltese. E lectura fericită a unei generaţii.
Mircea Mihăieş îşi realizează opera sub semnul prieteniei, al soli-
darităţii, al drumului împreună cu prietenii de demult sau de azi. A scris
jurnal împreună cu Mircea Nedelciu şi Adriana Babeţi, scrie jurnal cu
Adriana Babeţi. Experienţa personală — a jurnalului intim — „se proiec-
tează“ în mai multe cărţi ale teoreticianului, criticului şi comparatistu-
lui, De veghe în oglindă, Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea.
Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen trădează „o amintire“.
Un moment fericit de demult, de odinioară, care trebuie aşezat sub
protecţia documentelor. Sau a ficţiunii. Scrie despre tânărul Faulkner în
facultate şi va scrie mereu despre Faulkner. Cartea despre Faulkner, Ce
rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha, este o
cursă de urmărire a cărţilor, a personajelor lui Faulkner. O cursă contra-
cronometru. Fiecare dintre cărţile lui Mircea Mihăieş vorbeşte despre o
prietenie care trebuie susţinută, prelungită, confirmată. Cu întrebările
care îl vor însoţi în toate cărţile, fie studii despre Faulkner, Joyce,
Virginia Woolf sau Radu Petrescu, fie în dialogurile cu un prieten sau
altul, fie în jurnalistica sa explozivă: Ce rămâne? Ce înseamnă moartea?
O prefaţă la cartea lui Leon Wieseltier, Kadish (Polirom, 2001), va trece
în volumul Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W. Prefaţa se numeşte
Metafizica destinului:
„Când moare un înţelept, toţi sunt rudele lui. Cu acest text tal‑
mudic începe răscolitorul articol scris de Leon Wieseltier la moartea
lui Sir Isaiah Berlin. Nu ştiu dacă Mark Wieseltier, tatăl lui Leon, a fost
un înţelept, dar a fost cu siguranţă un om norocos. Norocos a fost şi

Isaiah Berlin, pentru că „rugăciunile de doliu“ spuse/scrise de acest fiu
risipitor — fiu biologic pentru unul, fiu spiritual pentru celălalt — sunt
veritabile capodopere.“
Articol răscolitor, înţelept, norocos, fiu risipitor, veritabile
capodopere sunt cuvinte aparţinând unui jurnal dominat de emoţii —
de emoţii greu controlate. Detaliate în continuare de cronicarul eveni‑
mentelor, dar şi de cel care face portretul celui care spune rugăciunea:
„Unul dintre cei doi fericiţi părinţi moare la Oxford, Anglia, celălalt
în Brooklyn, la New York. O întreagă istorie a diasporei evreieşti în
secolul XX. Variante întâmplătoare şi dureroase ale galut‑ului, adică ale
exilului şi captivităţii, trăite pe cele două coaste ale Atlanticului. Unul
dintre dispăruţi avea să lase în urmă o mare operă de gânditor. Celălalt,
un fiu care, cu trudă şi disperare, cu remuşcări şi spaime, fugind de sine
şi căutându‑se pe sine, a învăţat să gândească cu propria minte. Şi cu
propria tradiţie“. Ce poate fi mai mult pentru un comentator al jurnalelor
lui Stendhal, Tolstoi, Musil, Kafka, Gide, Gombrowicz, Maiorescu, Camus
decât cartea unui fiu care, „cu trudă şi disperare, cu remuşcări şi spaime,
fugind de sine şi căutându‑se pe sine, a învăţat să gândească cu propria
sa minte şi cu propria sa tradiţie“?
„Leon Wieseltier tocmai ieşise, în iarna timpurie a lui 1997, când se
stingea Isaiah Berlin, din doliul de un an ţinut cu stricteţe după tatăl său.
Dacă în primul caz lucrurile sunt simple — Legea îi cere ca fiu să spună
kaddish‑ul, rugăciunea de doliu, de trei ori pe zi, la sfârşitul serviciilor
obişnuite din sinagogă —, în privinţa lui Isaiah Berlin complicaţiile sunt
infinite. Tată sau înţelept? Înrudire biologică sau înrudire spirituală?
Sânge sau literă?“
În Prozac 2. 90 de pastile împotriva tristeţii, Adriana Babeţi divulga
un dialog cu Mircea Mihăieş, întins pe foarte mulţi ani. Între cărţile
apărute — în bibliografia esenţială a lui Mircea Mihăieş — se află cele
scrise împreună cu Vladimir Tismăneanu, politolog important pentru
înţelegerea istoriei Europei Centrale şi de Est. (3)
În presa culturală au apărut mai multe pagini dintr‑o carte des‑
pre Joyce — Odiseea de hârtie. Romanul romanului Ulysses de James
Joyce. Vor fi câteva mii de pagini legate de aceleaşi întrebări lansate în
prima sa carte, De veghe în oglindă: ce înseamnă a scrie, a trăi, a muri.
Niciun scriitor de azi nu a rămas, în scrisul său, alături de întrebările
sale — de „oglinda de hârtie“ — ca Mircea Mihăieş. (4)
Note
(1) Comloşu Mare, cu Iulian Grozescu, Hans Diplich.
(2) „Lumea devine, astfel, poveste. Ficţionalizarea ei se realizează treptat,
după toate regulile postmodernităţii. Mai întâi, în plină «realitate documentară»
sunt inseraţi martori fictivi, adevărate fantome ivite la graniţa dintre existenţă
şi text, compromisuri stranii între cele două regnuri. Presupusul proiecţionist
«desantat» la Comloş din însuşi romanul celor trei… este extrem de asemănător cu
figurile fictive amestecate printre personaje istorice bine cunoscute — în Ragtime,
celebra (falsă) reconstituire a epocii jazz‑ului datorată lui E.L. Doctorow… Apoi,
însăşi ideea de «document» şi «urmă» se modifică… Aici totul este poveste, basm
modern, mit degradat, bârfă şi senzaţional. De aici începe al treilea roman, cartea
postmodernă propriu‑zisă, bine ancorată în imaginarul colectiv al paraliteraturii,
al artelor «populare» şi al istoriei fără timp.“ Mircea Cărtărescu, Postmodernismul
românesc, postfaţă de Paul Cornea, Ed. Humanitas, 1999, p. 451–452.
(3) Solidaritatea dintre Vladimir Tismăneanu și Mircea Mihăieş poate fi citită,
în premieră, în volumul Ghilotina de scrum (Editura de Vest, 1992), în care politologul
dialoghează cu Adriana Babeţi, Raluca Barac, Vasile Gogea, Stelian Tănase, Leonard
Oprea, Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieş. Ei întreabă, Vladimir Tismăneanu
răspunde. Iar în prefaţă Mircea Mihăieş scrie: „O carte despre nevroze şi revoluţii.
O carte cu personaje malefice şi victime a căror amintire s‑a pierdut. Pariul lui Vla-
dimir Tismăneanu este, în primul rând, un pariu cu memoria şi suferinţa colectivă.
O carte a mărturisirilor răscolitoare şi a supravieţuirilor miraculoase. Transferul
permanent al biograficului în politic şi al politicului în biografic dau acestei cărţi
o forţă şi un patetism care sunt, în fond, caracteristicele personajului ciudat, des-
cins, parcă, din cărţile lui Danilo Kiš. Dar şi din paginile de tinereţe ale lui Proust,
dostoievskian fanatic şi nostalgic al unei lumi fantasmatice, trăită cu intensitatea
tragicului „thomasmannesc“, aşa cum şi‑o doreşte, dar şi bântuit de viziunile lui
Kafka, repede corectate de cinismul sprinţar al cutărui personaj din Kundera…“.
(4) În numărul special al revistei „Orizont“, nr. 1, ianuarie 2014 (de circula‑
ţie internă) — omagiu aniversar al colegilor —, lângă texte de Nicolae Manolescu
(„Am citit cărţile lui Mircea Mihăieş… cu creionul în mână, ca să învăţ câte ceva.
Întotdeauna am avut ceva de învăţat din cărţile lui.“) se află texte legate de apa‑
riţiile studiilor lui Mircea Mihăieş în Statele Unite (cartea despre Marlowe are deja
trei ediţii), semnate de James Wood, Harold Bloom, dar şi cuvinte amicale de Bruce
Springsteen, Călin-Andrei Mihăilescu sau Leonard Cohen („De la Mircea Mihăieş am
învăţat câteva lucruri despre România, despre cultură şi despre mine însumi…“).
Viorel Marineasa (n. 1944)

Viorel Marineasa s‑a născut în 1944 şi s‑a raliat — cu întârziere —
optzeciştilor. Mi se pare că „mai bine mai târziu decât niciodată“ ţine la
el nu de expresivitatea uşor amuzantă a contextelor, ci chiar de destinul
său literar. A debutat în poezie târziu şi a obţinut succes ca prozator
şi mai târziu. Cei din generaţia ’60 — poeţi/prozatori, nu departe de
vârsta lui — erau celebri deja în liceu şi îşi asumau regalitatea literaturii
cu infatuare; lirismul lor oracular părea a ţine de o misie istorică. Viorel
Marineasa face parte mai degrabă dintr‑un timp al retragerilor, decât
al ofensivelor zgomotoase. Nu‑l interesează, cu obstinaţie, persoana
lui: el este pentru ceilalţi, mici şi necăjiţi. Dacă vedetele anilor şaizeci se
conexează tradiţiei înalte, se leagă de nume de vârf ale literaturii, Viorel
Marineasa intră în proză alături de autorii „mici“. Interesul lui este de
a studia un spaţiu marginal. Şi îl interesează marginalii, abandonaţii,
ne‑terminaţii, cei neaşezaţi într‑o (altă) formulă de exprimare. Cei lipsiţi
de prestanţă, de nobleţea definită prin „arta literară“. Şef de cenaclu,
şef de revistă studenţească, n‑are orgoliul liderului. Contestarea lui
Viorel Marineasa îl leagă de studenţi, de „lumea de jos“ care refuză
integrarea într‑o societate a dialogului fericit cu puterea. De aici pleacă
amânările, neaşezarea, pendularea între poezie, proză, eseu, între
opţiunea regională şi cea postmodernă. Dar, prin priza pe care Viorel
Marineasa o propune „marginii“, creează o puternică relaţie cu Centrul.
Antologia pe care o realizează în 1998 ţine de proiectul unei construcţii
culturale temeinice: „Proza scurtă a deceniului trecut prezentă în aceas-
tă antologie (a Generaţiei ’80, n.n., C.U.) nu are de ce să se ruşineze
pentru cedările ei în faţa totalitarismului ideologic comunist, pentru că
aceste cedări nu au existat. Ea este o proză normală care reuşeşte să
spună destul de mult despre omul şi societatea românească a deceniilor
trecute şi despre prozele celui care, scriind, se confruntă cu această
lume. E o proză în care reprezentarea se întâlneşte cu antireprezenta-
rea, realismul cu oniricul, cotidianul cu o întreagă bibliotecă culturală,
parabola cu adevărul spus direct, subconştientul cu raţiunea, analiza
psihologică cu povestirea tradiţională şi aşa mai departe. E proza unei
lumi de care memoria noastră colectivă începe să se despartă, în acelaşi
timp, cu uşurare şi nostalgie. Toată generaţia ’80 e îngropată aici, în
această lume românească sufocantă şi totuşi suportabilă, în aceste
pagini de proză ce nu şi‑au pierdut niciodată vitalitatea, tensiunea
problematică şi interesul pur artistic. Restul e, fireşte, literatură“. (1)
Lider optzecist, definitoriu prin acest proiect de construcţie

postmodernă, Viorel Marineasa rămâne într‑un univers „al rupturii“.
Debutul îl aşază între prozatorii definitorii ai Banatului. Şi ai Europei
Centrale. Povestirea Unchiul din Drumul cel mare (volum colectiv în
care debutează împreună Aquilina Birăescu, Constantin C. Platon,
Mircea Pora, Gheorghe Secheşan) defineşte un fel de a se aşeza în
postmodernismul generaţiei optzeci:
„De fapt, ce se ştie în legătură cu Unchiul? Că a fost făcut la şapte
luni. Că muma n‑ar fi crezut c‑o să trăiască prea mult. Că a urmat şcoala
primară ungurească de la cinci ani. Îi plăcea mai ales istoria. Tată vitreg.
Remarcat de un inspector şcolar, care voia să‑l trimită mai departe, a
refuzat. A lucrat, pentru câţiva creiţăraşi, în grădina unuia.“
Urmează magnificele itinerarii central europene. Şi sud-est
europene:
„Ucenic de brutar. Budapesta. Bucureşti. Dobrogea. Tentativa de
a pleca în America. Bulgaria. Grădinărit. Budapesta. Slujbaş la Înalta
Curte de Caasaţie. Revoluţia lui Kun Bela. Acasă. Element periculos,
trebuia să se arate săptămânal la postul de jandarmi. Din nou în vechiul
regat. Întemeierea familiei, destrămarea ei, întemeierea alteia. Tâmplar
şi cheferist prin diferite aşezări din Banat. Veneraţie constantă faţă de
Muma. Colecţionar. Şahist, căruţaş. Şi celelalte, până la zi.“
Urmează, cu acelaşi efect de scurtcircuit prozastic, de rostire
eliptică, reverenţa faţă de prietenii masscriişti, textualişti, pagina de
adeziune la postmodernismul optzecist:
„Aşa, totul este lipsit de carne şi saft. Nepotul îşi zice (a câta oară?),
păcat că n‑a memorat, n‑a înregistrat, n‑a transcris. Cu ce scop? Greu de
spus, dar parcă ar fi meritat. Măcar să vină un om de talent şi să stilizeze;
să structureze. Să refacă. Să dea un sens (parabolic; conciliant; educa‑
tiv)“. Urmează (totuşi!) întoarcerea acasă, în orizontul oferit de „istoria
bănăţeană“ — de tradiţia literară în care finalurile au semnificaţie:
„Acum nu se mai poate face nimic. S‑a pornit ropotul de moarte.
Unchiul a fost surprins în uniforma de curte. Întins pe dormeză, cu o
scufă nostimă pe cap. Gluga aceea uriaşă, amintind de vechii călăi.
El, pierdut sub pături, aproape asimilat. Drumul s‑a consumat în jurul
casei, în grădină, printre acareturi, acum trebuie să stea nemişcat şi
fără teamă. O doctoriţă detaşată a comunicat că nu mai e mult. Nu‑i,
propriu-zis, o respiraţie. (…) Succesiunea se rupe. Nepotul speră, într‑o
resurecţie, dar, bănuieşti, mai degrabă, capitularea. Să stai întins, la
discreţia cumpănirilor subterane. Vecărul CFR pe noptieră, dar şi ceasul

de mână (elveţian). Un fir luminos se strecoară din bucătărie. Nici nu‑i
nevoie de mai mult. Unchiul şi nepotul.“
Şi iar, aşezarea între cele ale scrisului. Ale cititului. Ale cărţii:
„Biroul, rafturile, acoperite cu tifon, dedesubt pot fi cărţi, docu‑
mente de‑ale unchiului, minunatele sale scule de scris; întrezăreşti cuţi‑
taşul cu mâner de marmură, tamponul, tocul, contragreutatea“.
O excepţională înregistrare a „ropotului de moarte“.
Litera albă (1988), romanul de debut al lui Viorel Marineasa, pleacă
de la existenţa unui romancier‑ţăran şi de la aventura cultural‑spirituală
pe care el o realizează. Este un studiu şi o arhivă, un document citabil
privind scrisul şi opţiunile comunităţilor rurale din Banat. O oglindire ne‑
căjită a întârziatului optzecist. Nu există niciun fel de orgoliu auctorial.
Sau, cum ne spune chiar autorul, într‑o notă introductivă:
„Prima parte a cărţii de faţă încearcă o re‑scriere a romanului
Transformarea (Timişoara, 1931) a prozatorului plugar Ioan Ciucurel
(1897–1955) din comuna Şoşdea, fostul judeţ Căraş… Dialogul roma-
nesc din cea de a doua secţiune urmăreşte să dea o versiune de biogra-
fie a unui asemenea ţăran luminat, fie că s‑ar numi Achim Beca, Ioan
Ciucurel, Pavel Târbăţiu, Vidu Marineasa (s.n., C.U.) ori altfel.“ Istoria
scriitorilor/jurnaliştilor‑ţărani din Banat capătă, în romanul Litera albă,
o înţelegere şi o arhivă demne de toată stima. (2)
Viorel Marineasa realizează instrumente de lucru — şi rămâne aliat
cu autori ai unui underground timişorean: dar şi împreună cu Gheorghe
Crăciun, Lucian Petrescu, Daniel Vighi, dar şi alături de „cei din familie“
(3). Alături de un grup literar face reviste, edituri, cenacluri, pune în va‑
loare serii literare, proiectează antologii.
Un cenaclu care coboară. Citesc cartea pe care a scris‑o împreună

cu Daniel Vighi, Fahrplan fuer sixties. Probabil că iniţiativa tipăriturii bi-
lingve îi aparţine lui Gerhard Csejka, portretele (mai) jucăuşe, lui Daniel
Vighi. Dacă Banatul număra în anii treizeci doar doi poeţi underground,
Petru E. Oance şi Crista cu Revista, doi artişti ai foamei care credeau cu
fanatism în vocaţia lor literară, în anii optzeci numărul sporeşte simţitor.
Este meritul lui Viorel Marineasa de a‑i fi aşezat pe mulţi sub umbrela
unui cenaclu. Capitolul Dicţionar de poeţi uvrieri începe cu Ion Monoran,
„managerul subteranei“, devenit lider al momentului revoluţionar timi-
şorean. Adrian Derlea („Fondator, prin anii ’70, al monodersilismului,
un curent poetic de folosinţă restrânsă. De meserie strungar, a luat

numeroase premii la concursul profesional Brăţara de aur. Cât a trăit,
a locuit toată vremea în cartierul periferic Mehala, despre care a scris
un volum de poezii populat cu moşi care stau la colţ de stradă şi pe
al căror chip nu poţi citi nimic“), Gicu Terziu, Marcel Serghie, Rodian
Vasilache, Doru Vladimirescu, Bata Constantinovici, Ghiţă Pruncuţ
(„Fusese pompier la fabrica Bumbacul. I se spunea Umbră Veche. Recita
prin birturi şi prin cimitire. Acasă scria poeziile pe caiete cu pătrăţele, cu
creion chimic, lângă un coteţ în care se aflau cele trei găini ale familiei.
În fiecare dimineaţă, înainte de a ajunge la barul din colţ, obişnuia să
hrănească cu firimituri o vrabie care nu avea decât un singur picior.“)
definesc tipare underground într‑un timp al deconstrucţiei lirice. Alt
capitol, numit Literatura prestatorilor de servicii, chelneri, pedagogi,
depanatori, agronomi, e inaugurat de DERO („Curăţă masa de firimituri.
Debarasează. Pe braţ poartă ritualic şervetul de chelner. Între două
munci, îţi mărturiseşte corespondenţa cu un poet din Franţa. Îţi vor-
beşte despre ultima vizită la Saşa Pană. La Jimbolia îl frecventează pe
Jonathan X Uranus, alias părintele Mihail Avramescu, un guenonist
ortodox, de expresie suprarealistă. După Revoluţie, melancolizează isto-
ric, colaborând la foile bătrânilor naţionalişti din Canada. Are cizmuliţe
roşii, cu pinteni nichelaţi… La intervale egale, fuge de la nevastă.“),
Mircea Pora („Cerând să plece definitiv în Franţa, înainte de ’89, a reuşit
să plece în februarie ’90. S‑a întors după vreo doi, poate trei ani. Parisul
e locul unde a cărat mobilă şi a supravegheat, o vreme, clienţii unei case
de schimb valutar, pe post de gardian. A hotărât, în cele din urmă, că e
preferabil să‑ţi întorni neadaptarea în oraşul în care te‑ai născut decât să
ţi‑o porţi pe aiurea./ La şcoala de cartier Fratelia, profesorul Mircea Pora
se purta pe coridoare istovit de o plictiseală cosmică de care se apăra cu
un umor absurd. La o teză de istorie la clasa a opta le‑a cerut elevilor să
descrie o după‑amiază de duminică a lui Ştefan cel Mare.), Miki, Valeriu
Drumeş, George Lână, Ioan Crăciun ş.a. Nu sunt toţi autori minori, nu
sunt deloc scriitori neimportanţi, încearcă să demonstreze criticul, şeful
de cenaclu, autorul de antologii Viorel Marineasa.
Lecţiile profesorului de gazetărie I. Călătoriile de studiu. Era lim-

pede că scriitorul nonconformist, contestatar, legat de generaţia care
vine prin afinităţi selective, dar şi printr‑o pedagogie blândă trebuia să‑şi
găsească aliaţi pentru cărţile care să evoce universul carceral. Lecţia de
gazetărie începe cu primul volum din Rusalii 51. Fragmente din depor-
tarea în Bărăgan. Este o carte scrisă împreună cu Daniel Vighi, rescrisă
mereu: documentele, interviurile sunt reluate cu fiecare ocazie festivă.
Cum scrie Ing. Silviu Sarafoleanu în prefaţa la noua ediţie a cărţii,
preşedintele Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan: „Astăzi, prin
această reeditare a volumului… sărbătorim împlinirea a zece ani de
când depărtarea unor oameni nevinovaţi, majoritatea ţărani bănăţeni,
a dobândit un destin cultural şi s‑a constituit într‑un moment de peda-
gogie naţională pentru generaţiile viitoare pe care cei ce şi‑au petrecut
ani de viaţă în colibele din pustia Bărăganului nu l‑ar fi crezut nicidată cu
putinţă…“
Cartea este eseu, document, depoziţie. E construită prin selecţii
de citate din operele vremurilor, din documentele vremii, din ziare:
sunt descoperite jurnale ale deportaţilor, sunt realizate interviuri cu
bănăţenii care au fost plecaţi în Bărăgan. Sunt fotografii ale celor ce şi‑au
făcut case, s‑au căsătorit, au făcut acolo clasele primare. Au descoperit,
cu alte cuvinte, satul. Preambul la un scenariu, primele pagini ale cărţii,
se încheie cu „Aşa au fost înfiinţate 18 sate“. Cel care a scris istoria
romancierului Ciucurel şi a ziarului său, „Cuvântul satelor“, are o anumită
înţelegere a întemeierii şi a creşterii lumii rurale. Cum se nasc, cum cresc
şi cum mor acele sate ale anului 1951, cum aceste sate recapitulează şi
„deconstruiesc“ spectaculoasa istorie a satului românesc, cum începe
contrautopia… Iată câteva teme pe care Rusalii 51, reportaj şi roman
nonfictiv, eseu şi manifest politic, ni le propune.
Nu o persoana întâi, nu regalitatea auctorială, ci retragerea în

anonimatul celui care pune alături documente ar fi lecţia de jurnalistică
pe care Viorel Marineasa vrea să o ţină cititorului său. Volumul Tradiţie
supralicitată, modernitate diortosită. Publicistica lui Nichifor Crainic şi
a lui Nae Ionescu, la o nouă citire (Editura Universității de Vest, 2004),
iniţial teză de doctorat, nu excelează prin iubire. Aş spune că e legat
de o creştere şi descreştere a lehamitei. Autorul nu‑şi iubeşte subiectul,
nu‑şi răsfaţă personajele. Ele nu aduc deloc a Ciucurel. Poftesc cu
încrâncenare puterea, se uită admirativ la Hitler, la Mussolini sau,
uneori, la Zelea Codreanu. Subtitlurile secţiunilor aparţin artistului
care detestă strategiile confraţilor săi de demult: Ce are Nae Ionescu în
comun cu sămănătorismul, Paralelă între Maria Cunţan şi Frank Wedekind,
La concurenţă cu Apollinaire, Futurismul la mâna lui Mussolini, Sfânta
Scriptură în adaptarea lui Ion Pillat, Heinrich Mann semăna cu Mihail

Dragomirescu, Pe gustul lui Iorga sau a lui Hugo Friederich. Vasta
bibliografie poate să ne asigure de truda autorului. Şi dacă vastele
secţiuni ale cărţii (Între o tradiţie supralicitată şi o modernitate diortosită
şi Filosofia statului) aparţin unui cercetător tenace, care iubeşte mai tare
lumea, tiparele, contestaţia optzecistă, lecţia desprinderii, ţinută cu
şarm, decât tabieturile clasicului, severitatea şi hainele de protopărinte.
Istorile culturale, politice, animate de anecdota care ilustrează prezenţa
vedetelor (culturale, politice, intelectuale) în viaţa socială revine în toate
cărţile lui Viorel Marineasa.
Daniel Vighi (n. 1956)

Daniel Vighi a început să scrie proză, dominat, ca şi alţi tineri
timişoreni, de autoritatea lui Sorin Titel. Primul său volum, Povestiri cu
strada Depozitului (1985), lansa un autor care se încerca în ingineriile
prozei textualiste, fără a abandona bucuria povestirii; căci, înainte de
toate, Daniel Vighi este fericitul povestitor, Don Quijote plecat din Lipova
să cucerească literatura. Despărţirea de Sorin Titel are loc odată cu
Însemnare despre anii din urmă (1989), carte în care investigaţia spaţiului
central-european e făcută cu entuziasm. Decembrie 1989 îi modifică
opţiunile, iar povestitorul devine, pentru o perioadă, om politic, jurnalist
în căutarea unui destin. Avânturile şi deziluziile, orgoliile timişorene
pot fi descoperite în Valahia de mucava (1996), jurnal sau fals jurnal al
timpului postdecembrist. Oraşul a câştigat un război, o revoluţie. Care
au fost eroii, care învăţămintele? Recapitulările sunt semnificative:
„Am trăit în diversitatea naţiilor şi aceea a credinţelor. Am trăit
în devălmăşie tolerantă fără a renunţa la propria noastră credinţă, aşa
cum făceau şi babele de pe scaunele bisericii ortodoxe. O toleranţă pe
care doar naivitatea nesofisticată a oamenilor acelora ar putea‑o sus-
ţine cu o libertate dezinteresată. (…) Am trăit în mulţimile acelea învăl-
măşite de unguri, nemţi, bulgăroaice papistaşe, ce le dădeau înfăţişarea
unor pinguini cu şiragurile rozariuri la gât, o amestecătură de naţii
mormăindu‑şi rugăciunile sub zidurile mănăstirii franciscane. (21 mai
1985)“
Geografiile lui Daniel Vighi dau mereu ocol ţinutului natal, oraşelor
pe care memoria sa le‑a reţinut fără supărare. Nu mai percepem
semnalele care vin de departe:
„În afară de toate acestea, mai există una (o criză, n.n., C.U.) mai
adâncă şi mai greu de prins în comentarii, în analize. O criză pe care o
poate reda doar literatura posibilă despre fostele oraşe bănăţene cu
înfloriri imperiale precum Ciacova, Vinga sau Lipova. Locuri unde s‑a
aciuat o anume istorie, un anumit mod de a trăi, o linie arhitecturală
ce a lăsat în urma ei o pată, un pattern. Abia sesizabile, jugendstil‑ul şi
secession-ul…“
Fiindcă sunt abia sesizabile, suntem izolaţi într‑o lume insulară.
Lucrurile sunt ştiute, dar, fiindcă le uităm mereu, ele trebuie repetate:
„Banatul istoric are o specificitate aproape exotică în lumea
românească. A fost ţinut într-o oarecare umbră a interesului literar (…)
fiind încă receptat ca identificabil cu istoria mai largă a Transilvaniei.
(iunie 1991)“
În Valahia de mucava recapitulările pun în valoare nume de scriitori
care numesc subterana oraşului, boema care s‑a desprins de „cultura
oficială“:
„1993, în iarnă. Trecere prin ganguri igrasioase, bătrâne, umplute
de coşurile igrasioase de gunoi: exaltarea stătută a unor stări senti-
mentale, un dezmăţ al sufletului, un patetism de capul lui, fără cenzură,
fără obligaţia de a fi decent şi frigid din prea multă inteligenţă, din
excesul de citate: cam astea erau şi străzile vechi prin care rătăceam cu
Bunaru şi cu alţii. Poezia lui, patetică, sobră, exaltată, s‑a hrănit din ele
cu o încetineală devenită renume.“
Eugen Bunaru, a cărui poezie e analizată pe o pagină din Valahia…,
dar şi Mircea Pora, Ion Monoran, Gheorghe Pruncuţ ş.a. devin personaje
vii, tovarăşi de aventuri literar‑artiste. Este echipa cu care Daniel Vighi
trece prin lume; a devenit, după 1989, lider şi exeget al ei. Un reper al
Valahiei… Rămâne Sorin Titel, model al lui Daniel Vighi, subiectul unei
cărţi pe care profesorul Vighi i‑a consacrat‑o. Participarea lui Sorin Titel
la şedinţele Cenaclului „Pavel Dan“, reduta optzecismului timişorean,
e consemnată cu mândrie:
„Februarie, 1983. Într‑una dintre participările la şedinţele Cena-
clului „Pavel Dan“, Sorin Titel ne‑a spus, mai mult în glumă, nu însă fără
temei, despre cutare nostalgii din perioada obsedantului deceniu, în
care el îşi trăise adolescenţa şi tinereţea… Numai că, dincolo de lozincile
de carton, Sorin se încăpăţâna să caute viaţa firavă, viaţa ameninţată
de marile idei, de marile comandamente, de mari şi irezistibile elanuri
pentru care merită să‑ţi sacrifici arta şi talentul şi chiar viaţa dacă — nu‑i
aşa? — istoria nouă îţi cere să le jertfeşti.“
O aliată importantă a prozatorului Vighi este Adriana Babeţi,

care îi prefaţează cu iubire şi cu frăţească înţelegere Misterele Caste-
lului Solitude sau despre singurătate la vreme de iarnă (2004). Adriana
Babeţi, personaj al unora dintre cărţile lui Daniel Vighi, observă cu
dreptate modificările scrisului „vighian“ după 25 de ani:
„În locul analitismului nevrotic, hipersofisticat intelectual al mari‑
lor abisalităţi sau al frisoanelor metafizice, în locul unui stil eseistic de o
elaborată eleganţă, uneori cam abstractă, au ţâşnit în literatură întreaga
concreteţe banală, mediocră chiar, a realului, voluptatea unui nou mod
de a‑i transcrie senzorialitatea şi senzualitatea, în cu totul alt registru
decât cel înalt estetizant al modernismului sau postmodernismului oc‑
cidental.“
După ce încearcă a selecta istorii timişorene puse în pagină de
prozator, Adriana Babeţi concluzionează:
„Dacă ar fi loc şi timp pentru speculări, s‑ar putea broda multe lu-
cruri pe împrejurarea (reală) transcrisă, dar nu şi comentată în carte, că
traseele timişorene ale prozatorului unesc două centre de cercetare:
al înălţimilor cereşti şi al străfundului din pământuri“. Acestea ar fi,
precizează Adriana Babeţi, Observatorul Astronomic şi Punctul Seismic
din Timişoara, locuri între care se află locuinţa prozatorului. Tot Adriana
Babeţi îi ia un amplu interviu prozatorului, în care acesta mărturi-
seşte: „Ascultă‑mă, am trăit ani de zile, pe vremea lui Ceauşescu, cu
un vis secret: să lucrez la o revistă culturală. Şi am ajuns la „Orizont“!
Era minunat, dar nu mai aveam forţa visului de pe vremea când nu
făceam decât să scriu acasă. Acum eram şi la ziar, şi la Universitate, şi
la Societatea Timişoara, şi la mitinguri. În ’90, ’91 şi ’92, când ajungeam
seara acasă, cu picioarele umflate, făceam duş şi mă prăbuşeam mort.
Iar a doua zi de la opt o luam de la capăt. Vreo doi‑trei ani am fost ca
dement. Nu am scris decât publicistică. Eram militant, dar prin natură
nu sunt un luptător. Natură de luptător avea George Şerban. Eu eram
cu cobza, el cu contrabasul, mai în spate. Viorile erau mai în faţă, şi din
când în când îi mai stâmpăram. Nu pot să uit mai apoi experienţa mea de
la PAC, Partidul Alianţei Civice…“ (Am fost un idiot necesar, interviu de
Adriana Babeţi, „Orizont“, nr. 9, 20 septembrie 2004, p. 5) Scriitorul mai
mărturiseşte cum a încercat să facă afaceri (comercializează, împreună
cu Marcel Tolcea, „napolitane, cârnaţi, sare de lămâie — mai ales
cârnaţi“, dar nu cu succes. Modelul, mai declară Daniel Vighi, ar vrea să‑i
fie soldatul Švejk. Până atunci, Daniel Vighi face Societatea (Fundaţia?)
Ariergarda, cu publicaţie, editură, tabere de creaţie, proiecte de du-

rată, itinerarii bănăţene vag exotice. Scrisul artist activează la Daniel
Vighi, ca şi la Sorin Titel, Livius Ciocârlie, Adriana Babeţi, Viorel Marineasa
sau Lucian Ionică, mândrii de topograf. Dacă am ancorat într‑o geografie,
trebuie să devenim funcţionarii ei, fără excese hermeneutice.
Studiul pe care îl publică în 2007, despre Ioan Slavici, Onoarea şi
onorariul, ca şi Majuscule, minuscule. Incursiuni literare (2008) par a fi
exerciţii pregătitoare pentru Tentaţia Orientului. Studii de literatură
interbelică (1997) şi Literatura română veche. Teme fundamentale,
1999. Istoria din cutia de pantofi (2013) şi Grafitti cu Ţuţea. Eseu despre
nesemnificativ (2014) sunt concluzii ale acestor prospecţiuni prozastice
şi universitare. Ce e istoria „din cutia de pantofi“, ce înseamnă „eseu
despre nesemnificativ“? În fiecare dintre incursiunile din „istoria din
cutia de pantofi“ povestitorul scoate la lumină întâmplări extraordi-
nare pe care noi le‑am uitat. Pe care el, povestitorul, ni le poate oferi.
El le face publice. Le coboară în literatură, în cotidian, între întâmplările
„fericite“. El îşi asumă funcţia, misiunea, drepturile povestitorului.
A fermecătorului. Iată, există aici şi „întâlnirea fericită, monotonă,
vrăjelnică, magico‑mistică a cititului în ritm psalmodic“. Începuturile
„îndeletnicirilor muzicale bănăţeneşti încep chiar pe vremea lui
Gerard“… Şi începe extraordinara povestire: „Gerard din Cenad, pe
care îl numim San Gerardo Sagredo, dar şi Szent Sagredo Gellert, s‑a
născut primăvara, pe 23 aprilie 980, şi s‑a mutat la Domnul, hăcuit de
ungurii întorşi la păgânism, în ziua de douăzeci a patra a lunii septem-
brie, anul 1046“. Suntem în faţa unui personaj căruia îi stă mai bine
în povestea lui Daniel Vighi, care ne destăinuie mai departe: „A ajuns
pe la Cenadul de astăzi, unde a întemeiat dioceza Szeged‑Csanad“.
Povestitorul ne poate aduce la zi. Ne farmecă: „La biserica din Cenad,
acum e mai mult pustiu, nu mai e ca odinioară, lumea e alta…“.
Informaţiile sunt cum nu se poate mai vii, ele existând în cărţile sfinte,
chiar în cărţile care au adunat documente. Informaţiile sunt exacte,
dar povestitorul vrea să ne povestească ce s‑a întâmplat la el acasă, la
Lipova, ce s‑a mai întâmplat în locurile prin care a trecut el şi prietenii
săi. La Mânăstirea franciscană „Maria Radna“ (care lângă Lipova
este) „poţi reface cu ochii minţii Vita et res praeclare gestae S. Gerardi
Sagredi. Imaginile, reveria şi structura aceasta ascund diavolul încă din
vremurile fericiţilor Gellert și Walther, peregrin la vremea amiezii, când
se arată Nefârtatele, cum ne dă de înţeles că Evagrie ponticul, care a
trăit nu departe de aceste locuri, prin veacurul al patrulea“.
Daniel Vighi rămâne apropiat de Lipova sau „nu departe de

aceste locuri“ unde se întâmplă toate cele extraordinare. Restul ar pu-
tea prinde viaţă în zona, atât de cercetată de istoriile de azi, a nesem-
nificativului. Grafitti cu Ţuţea. Eseu despre nesemnificativ poartă un
motto din Gheorghe Crăciun: „Urmărind să ajungă la o substanţă a
sa palpabilă, reală, şi să‑l pună pe cititor în posesia unui cod de multă
vreme pierdut, poezia biograficului şi a cotidianului pare pornită în cău-
tarea unei noi forme de motivare. Aventurată pe acest drum al „ne-
semnificativului“, lipsit de orice glorie şi lipsit de orice triumf trans-
figurator, această poezie nu face altceva decât să se confrunte cu
arbitrarietatea şi s‑o refuze în numele altei unităţi a umanului“. Poves-
titorul Vighi rămâne şi în această carte „a nesemnificativului“ alături de
Gheorghe Crăciun şi Viorel Marineasa, scriitori ai elitei optzeciste.
George Şerban (1954–1998)

Absolvent în 1978 al Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi. Debut publicistic
în 1975, în revista „Dialog“ din Iaşi. Din 1980 publică recenzii, articole,
cronici literare în „Orizont“. În 1983 publică la Editura Facla romanul
Somnul, reeditat în 1997 la Cartea Românească, cu următoarea Precizare:
„Romanul pe care îl aveţi în mână a apărut întâia dată în 1983, în-
tr‑o formă ciuntită, răvăşită, cuminţită, aşa cum au permis vămile cenzu-
rii şi autocenzurii de atunci“. Editarea a fost totuşi posibilă, explică auto-
rul, fiindcă B.T.‑ul (bunul de tipar, n.n.) a fost acordat cu câteva zile înainte
de interdicţiile survenite după cuvântarea de la Mangalia a lui Nicolae
Ceauşescu. „Vreme de 14 ani am nutrit faţă de Somnul sentimentul unui
părinte ce lasă pe lume un copil pe cât de vioi şi «agresiv», pe atât de
infirm şi plin de malformaţii“.
Versiunea din 1983 era a unui bun analist, uneori după model camil-
petrescian. Noua versiune mută centrul de greutate pe parabolă, pe
„probleme abisale“. Anii de experienţe politice — importante — îl leagă
pe scriitor de noi mize. Radicalismul, pasiunea ideilor, „iacobinismul“
ţin de vocaţia libertăţii, pe care personajele lui George Şerban pot sau
nu pot să şi‑o asume.
Cartea, „regândită după 1989“, poartă amprenta tensionatelor
întrebări pe care George Şerban şi le pune. Somnul vegetal, trezirea,
visătoria sau veghea îl interesează pe — deopotrivă — prozatorul şi
ideologul George Şerban. Fiindcă, după 1989, George Şerban devine
unul dintre liderii mişcării politice schiţate de Proclamaţia de la Timi-

şoara, al cărui iniţiator a fost. Preşedinte al Societăţii Timişoara (1990–
1994), membru în Comitetul director al Alianţei Civice (1990–1994),
membru în Parlamentul Românei, redactor-şef al ziarului „Timişoara“,
devine un publicist frenetic: aparţine programului pus în valoare de
Revoluţia „de la Timişoara“. „Prin tot ceea ce a făcut, George Şerban
a fost una dintre acele rare personalităţi integratoare ale vieţii politice,
sociale şi culturale din România. (…) …din 1995, din păcate doar pentru
doi‑trei ani, George Şerban a fost şi politician, unul dintre cei mai fermi,
dintre cei mai viguroşi pe care i‑a avut România“, scrie Lucian-Vasile
Szabo în prefaţa volumului George Şerban, Panică la Cotroceni, selec-
ţie, ediţie şi prefaţă de Lucian‑Vasile Szabo. „Din păcate, doar pentru
doi‑trei ani“, scrie prefaţatorul ediţiei de publicistică, fiindcă George
Şerban a murit la sfârşitul anului 1998.
Dan Negrescu (n. 1953)

După ce mulţi ani a tradus opere importante ale literaturii latine,
după ce a tradus cărţi fundamentale ale culturii europene, de la Pico
della Mirandola şi la Descartes la Sf. Ambrosie, Spinoza şi Augustin, Dan
Negrescu s-a încumetat să reabiliteze genuri literare intrate, în epoca
noastră, în amorţire. Un Epistolar imperial (2008) poate să urmeze
modele ilustre sau poate să inaugureze un drum nou într-un context
prozastic încărcat de cărţi precare. Solicitaţi să-și dea cu părerea despre
numitul epistolar, şi Şerban Foarţă (autorul cuvântului introductiv) şi
Mircea Mihăieş (autor al postfeţei) au un ton ezitant. „Amice Niger, nu
subsemnatul, Servius Fortis, e cel mai în măsură să-ţi prezinte opusculul,
Epistolarium imperiale, într-o inscripţie care, nemailapidară e destinată
filei papyriene a ceea ce se cheamă azi, precuvânt. Mult mai potrivit
cu treaba asta, ideoneus in eam rem, ar fi fost Aemilius Cornix, ce-şi
doarme, de vreun lustru, somnul în cimitirul Mons-Parnassus“. Pus în
cumpănă Emil Cioran, Aemilius Cornix, Şerban Foarţă crede că s-ar
putea spune câte ceva despre carte: „Ci nu pentru că getogallul nostru
e mai celebru decât fi-voi eu vreodată, dar că se ocupă ca şi tine, în
lucrarea-i Malus Demiurgus, de ofensiva christianismului în Urbe, ca şi
orbul marelui Imperiu, în epoca apologeţilor Ecclesiei, pe care Cornix
o detestă şi o denunţă, când cu vechiu-i pathos apostatic, când cu
eleganţa unui sceptic sau, dacă vrei, a unui liberal.“ Ce se mai poate
adăuga, după această comparaţie? „Aceasta ultimă, amice Niger, e

atitudinea pe care, prin apocriful tău Sapiens, o afişezi, aici, tu însuţi,
dar cu un plus de ironie surâzătoare şi urbană…“. Demiurgul cel Rău nu
e uitat nici de Mircea Mihăieş: „Există, în şfichiuirile paroxistic ritmate
ale acestor scrisori, un puternic filon contestatar, o mare plăcere de a
hărţui viciile unei lumi intrate de bunăvoie într-o grotescă agonie“.
„Puternicul filon contestatar“ animă scrisul lui Dan Negrescu – atât
publicistica trimisă ziarelor locale, cât şi în ficţiunile prozastice. În anul
epistolariului imperial, 1998, Dan Negrescu încearcă, prin volumul
O mitologie timişoreană: Mehala, să se sincronizeze cu prozatorii ora-
şului – cei ai generaţiei sale. Puternicul filon contestar se regăseşte în
publicistica lui Dan Negrescu, adunate în 2007, în volumul Tablou cu
siguranţă. Este, ca şi Viorel Marineasa, Daniel Vighi, George Şerban sau
Lucian-Vasile Szabo, implicat în bătăliile politice majore. Dar eseul nu e
abandonat: Eseu despre pledoariile patristice ale răului (2015) cuprinde,
în cinci capitole, Despre binefacerile solitudinii, Despre năluca nemuririi,
Amor, Matrimonium, Mors, încercări de a rămâne alături de marii
gânditori şi neasemuitele cărţi de odinioară. Aici, alături de Abelard.
Lucian-Vasile Szabo (n. 1965)

Lucian‑Vasile Szabo este jurnalist, un profesor de jurnalism, autor
de proză SF, un comparatist de cursă lungă şi, mai ales, un istoric literar.
Numeroasele volume, editate singur sau alături de istorici, jurnalişti,
eroi ai Revoluţiei au în centrul lor evenimentele de la Timişoara din
Decembrie 1989: răniţii, problemele spitalului, ale revoluţionarilor.
Sindromul Timişoara 1989: adevăr şi imaginar la Timişoara. Strategii de
comunicare mediatică într‑o comunicare explozivă (2013) e cartea care
ar putea fi concluzia, după aproape 25 de ani de la Revoluţie, a jur-
nalistului. Care sunt strategiile de comunicare mediatică în anul 2013?
Scrie profesorul: „Revoluţia Română din 1989 a reprezentat o culme a
comunicării mediatice. Capacitatea de a transmite informaţii în direct
în întreaga lume a fost dublată de o serie de erori. (…) Paradoxal,
mulţi cercetători care se vor apleca asupra fenomenului vor comite
aceeaşi greşeală: nu vor merge la surse, ci vor analiza fenomenul într‑o
manieră lipsită de profunzime şi de rigoare academică“. Capacitatea
lui Lucian‑Vasile Szabo de a stărui cu folos asupra surselor se face
simţită în cele mai bune cărţi despre Ioan Slavici apărute în ultimele
două‑trei decenii. Criticul, istoricul literar, „merge la surse“, rămâne

între publicaţiile greu accesibile, parcurge itinerariile autorului în cauză.
O geografie literară folositoare poate fi citită în cărţile, în studiile lui
Lucian-Vasile Szabo, publicate în „Arca“, „Convorbiri literare“, „Fami-
lia“, „Orizont“, „Dacia literară“. Slavici, Sever Bocu, Eftimie Murgu,
Andrei Mocioni sunt personajele unei istorii/geografii literare pe
care prozatorul de odinioară o realizează cu o admirabilă ştiinţă a
contextelor. O ştiinţă a contextelor e inteligent pusă în valoare şi în
E.A. Poe: romantism, modernism, postmodernism. Implicaţii jurnalistice,
fantastice şi science fiction, dacă ne amintim de faptul că a fost, decenii în
şir, animator al cenaclurilor SF din Timişoara. (Cenacluri a căror prezenţă
naţională şi internaţională a fost girată de Cornel Secu, prezenţă vie în
viaţa culturală timişoreană.)
Mircea Pora (n. 1944)

Descendent al „marilor familii“ din Banat (Nemoianu, Pora), Mircea
Pora a ezitat a se instala în mediile literare prielnice, aşa că volumul de
debut, Indiile galante, apare abia în 1993. Apoi prozatorul se dezlănţuie
şi publică în fiecare an câte un volum, apoi Operele, în două volume
masive, fără a atinge, în numeroasele cărți ce au urmat, capacitatea de
a parafraza, ironiza, „cita“, de a inventa cărţi, autori, gazete, itinerare
culturale, epistole, jurnale, artişti, ca în prima sa carte. În vecinătatea
Dicţionarului onomastic, Mircea Pora evocă saturaţia culturală fără a se
constitui ca urmaş/discipol al lui Mircea Horia Simionescu. Sau cum bine
scrie Mircea Mihăieş în prezentarea pe care o face cărţii sale de debut:
„Mircea Pora, estet rătăcit în plină epocă a foiletonismului, rea-
bilitează cu strălucire, un stil şi revigorează o tradiţie, cândva fecundă, în
literatura română: confesiunea indirectă, dar, spirit postmodernist, el nu
preia formula aşa cum fusese lăsată de înainte-mergători. Dimpotrivă, la
el subiectivitatea se metamorfozează într‑o obiectivitate «în răspăr», pe
când aceasta din urmă reface drumul ironiei care deconstruieşte şi al
relativizării superior bonome.“
Ca toţi optzeciştii, şi Mircea Pora a devenit, după 1989, jurnalist
frenetic. Pare a se muta în Franţa, dar întâlnirea cu Franţa e ratată.
Volumul Nicăieri (Ed. Sedona, 1998) e un jurnal al dezamăgirilor: „Sena,
prin apropierea catedralei Notre‑Dame… Calmă, umană, curioasă de
forfota turiştilor, obosită puţin de sutele‑i de fotografii care i se fac, de
peliculele care o imortalizează. De pe pod te uiţi la apa ce curge şi te

simţi, la rândul tău, privit de sute de ochi de nămol ce clipesc leneşi pe
fundul albiei. Nimic primejdios în culoarea uneori întunecată a fluviu-
lui, poate doar un avertisment vag că toamna va veni cu nopţi reci şi
vânt, iar atunci turiştii zgomotoşi vor pleca şi un soi de pustiu se va in-
stala peste toată această istorie care e catedrala, bulevardele din jur,
Conciergeria, clădirea poliţiei, statuia lui Carol cel Mare…“. Această
cuprindere a lui «nicăieri» nu se poate fără buchinişti“:
„Nu departe de Notre‑Dame, pe chei, sunt buchiniştii. Aşezaţi
unul lângă altul, în şir lung, oferind imaginea unor foste decenii, a unei
alte atmosfere, a unui alt oraş. Nu‑i găsesc agreabili… Parcă vor să‑ţi
spună că ei sunt obligatoriu un capitol de cultură, că, din marea Franţă,
ceva trece neapărat şi prin lăzile lor… (…) Buchiniştii sunt o mare fami-
lie tăcută, nişte «rataţi» ai momentului actual, un fel de petice misteri-
oase puse pe un veston nou‑nouţ, scos acum din prăvălie.“
După o perioadă petrecută în Franţa, despre care a imaginat alte
„Indii galante“, după o iubire tragică despre care a scris un jurnal ten-
sionat, Mircea Pora s‑a instalat în foiletonistica, desigur combatantă
a publicațiilor bănățene. Calificarea de istoric asigură cursivitate inter-
venţiilor sale. Iar talentul de a spune Nu!, cu sau fără umor, istoriei
recente, îi asigură cititori fericiţi a participa la bătăliile sale literare.
Un volum scris de Dorin Murariu, Pora (Ed. Eurostampa, 2013), dar
şi paginile Graţielei Benga despre Mircea Pora (Cu cărţile la vedere, 2013)
arată interesul „ultimului val“ al criticii pentru scrisul lui Mircea Pora.
Lucian Petrescu (n. 1956)

În volumul colectiv Pariu pierdut, apărut la Editura Facla în 1985,
debutanţii se numesc Iosif Costinaş, Dana Dinu, Gheorghe Jurma, Flo-
rian Mihalcea, Alexandru Moraru, Ovidiu Pecican, Lucian P. Petrescu,
Nicolae Rotaru. Iosif Costinaş avea 45 de ani, i s‑au jucat câteva piese
de teatru, luase premii pentru filme rebele. Era un „cineast amator“
de elită şi un redactor combatant la revista „Orizont“. Avea farmec şi
credea în teatru, în film, în proză, după cum va crede mai târziu în oame-
nii adevăraţi ai Revoluţiei. Dana Dinu avea 37 de ani, lucra (instructor!)
la Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara şi, fiindcă era o adevărată
timişoreancă, scria povestiri cu studenţi teribili (mai târziu, sub numele
de Dana Anghel, se va opri asupra cartierului timişorean „de origine“).
Gheorghe Jurma (40 de ani) conducea, cu succes, un cenaclu, a publi-

cat studii de istorie literară, cărţi esenţiale despre cultura Banatului, a
lansat scriitori, dar aspiraţiile sale de prozator au rămas mai presus de
altele. Florian Mihalcea venea dintr‑un Caransebeş al agitaţiei literare şi
anunţa un prozator demn să izbăvească neşansele celor care au venit
pe urmele lui Sorin Titel şi ale lui Horia Pătraşcu. Va conduce cu o
vocaţie de luptător Societatea Timişoara. Alexandru Moraru, muncitor
la Institutul Agronomic din Timişoara (30 de ani), scria proze despre
muncitori şi putea asigura buna compoziţie socială a echipei, după cum
Ovidiu Pecican (n. 1959) asigura buna componentă geografică — era
arădean. Iar Editura Facla trebuia să slujească nu numai Timişoara, ci şi
Aradul literar‑artistic. Lucian P. Petrescu (n. 1956) era medic, publicase
poezii. Nicolae Rotaru (n. 1950) era absolvent al Academiei Militare şi
debutase deja cu o selecţie de poeme, chiar la Cartea Românească!
Fiecare era deturnat prin acest volum de la calea sa regală sau poate chiar
de la iluziile pe care le poate propune un volum de debut. În Geografia
literară, IV, volum consacrat Banatului, scriam despre devotamentul lui
Lucian Petrescu faţă de Cenaclul „Pavel Dan“ şi despre volumele sale de
proză — despre jurnalele pe care eminentul medic le‑a scris în ultimele
două decenii. Dezorbirea, ultima carte de poezie a lui Lucian P. Petrescu,
e o operaţiune de purificare a jurnalelor, a confesiunilor, a notelor zilnice.
Scriitorul nu se deziluzionează, el trece mai departe. Poemul inaugural,
Dezorbirea, ne propune, prin Homer, paradigma lui „a nu fi“: a nu fi, a nu
vedea. Şi a scrie. A scrie într‑un limbaj impur, zgrunţuros, care să valideze
rugăciunea. Şi trecerea Dincolo. Puternice poeme ale deziluzionării,
Dezorbirea, Fă‑mă şi vin, şi ulei, Sunt un bărbat palid şi rătăcitor, Moartea
e o fostă Stradivarius, anunţă un poet al crepuscularului, dar şi un poet
al credinţei. Altfel, experienţa cardiologului respiră în cheie lirică pe
mai toate paginile cărţii. Ce se întâmplă după ce confratele Homer se
vindecă, după ce ochii lui văd şi învaţă, ca fiecare dintre noi, să scrie? —
iată întrebările. Sau: iată, după un sfert de veac, rezultatul unei
experienţe a scriitorului şi medicului (vindecător al naturii umane,
căci asta e medicina experienţelor adânci). Paradoxul acestui scriitor
de avangardă este refuzul stilului agresiv; avântul său ţine mai ales de
acea admirabilă ariergardă care râvneşte anonimatul constructorilor.
Anotimpul îndrăgostit (1990), Căutându‑l pe Adam (1996), Haos (1998)
ţin de literatura labirintică a anilor optzeci, cu inserturi eseistice şi cu
secvenţe topografice tăiate cu farmec. Primul volum al optzecistului
paveldanist era semnalat de Laurenţiu Ulici în următorii termeni:
„… un prozator de factură specială, atras de luminarea culiselor

vieţii aparente, adică a evenimentelor mentale şi psihice care se petrec
odată cu cele vizibile, dar rămân mereu ascunse privirii… Din pricina ma‑
teriei epice — mereu ţinând de… «irelitatera imediată» — povestirile
par nişte mistere gotice tratate în răspăr, aproape ironic.“ „Cartea lui
Lucian Petrescu — mai scria Lurenţiu Ulici — e remarcabilă prin descri‑
erea proceselor psihice şi (uneori) metapsihice, a mişcării inefabile de
subconştient, precum şi arta creaţiei de atmosferă, cu misterele şi pe‑
numbrele ei, mai întotdeauna revelatorii.“
Proza pe care o scrie Lucian Petrescu după 1998 încearcă a cuceri
un spaţiu citadin, o Timişoară confraternă. Jurnalele sale, excelând prin
fineţea analitică şi eleganţa scriiturii, ţin de un final de etapă. Cu Lucian
Petrescu, lecţia timişoreană a postmodernului Sorin Titel se încheie.
Note
(1) Viorel Marineasa, Gheorghe Crăciun, În loc de prefaţă la Gheorghe Crăciun,
Viorel Marineasa, Generaţia ’80 în proza scurtă, Editura Paralela 45, colecţia 80, se‑
ria Antologii, 1998, p. 12. Lângă Ştefan Agopian, Carmen Francesca Banciu, Adriana
Bittel, Mircea Cărtărescu, Petru Cimpoeşu, Gheorghe Crăciun, Dumitru Augustin
Doman, Gheorghe Enea, Gabriel Gafiţa, Vasile Gogea, Dan Grădinaru, Ioan Groşan,
Bedros Horasangian, Marian Ilea, Nicolae Iliescu, Gheorghe Iova, Adina Keneraş,
Ioan Lăcustă, Maria Mailat, Ovidiu Moceanu, Mircea Nedelciu, Cornel Nistorescu,
Olimpiu Nuşfelean, Emil Paraschivoiu, Răzvan Petrescu, Sorin Preda, Constantin
Stan, Hanibal Stănciulescu, Florin Şlapac, Irena Talaban, Cristian Teodorescu, Radu
Ţuculescu, Dumitru Ungureanu, Horia Ursu, Alexandru Vlad, alături de timişorenii
(bănăţenii) Daniel Vighi (Povestire cu mai multe întâmplări), Mircea Pora (Inspecţia),
Lucian P. Petrescu (Puştile lui Sylanus), Viorel Marineasa (Corespondenţe, propuneri,
tăceri), Ioan Viorel Boldureanu (Argintina), Duşan Baiski (Radiografia unui caz banal).
(2) Lectură „complementară“ a Literei albe ar putea fi Vasile Râmneanţu,
Lucian Ciucurel, Istoricul gazetei „Cuvântul satelor“ (scris de Ion Ciucurel), Ed. Mirton,
Timişoara, 2005.
(3) În antologia Crăciun‑Marineasa şi‑ar mai fi găsit loc chiar şi Gabriel Mari‑
neasa (n. 1967), împreună cu Viorel Marineasa, autor al unei remarcabile antologii,
Zona. Prozatori şi poeţi timişotreni din anii ’80 şi ’90, debutant în 1993 cu volumul
de proză scurtă Câmp de cărămizi (Ed. Sedona). Cartea e un jurnal, transcriind ex‑
perienţele unui tânăr hipersensibil, introvertit… Evenimentele mari ale cărţii sunt
mai degrabă cele interioare: interiorizat până la anulare de sine, prozatorul „fuge“,
evadează, abandonează lumea din preajmă cu lehamitea inadaptaţilor anilor ’90.
Corina Ciocârlie (n. 1963)

Corina Ciocârlie repetă, după 1989, experienţele pe care cărtu-
rarii români le‑au trăit, după 1948, aşezaţi prin străinătăţi. În România,
Corina Ciocârlie a publicat Pragmatica personajului, 1992, Fals tratat
de disperare, 1995, Femei în faţa oglinzii, 1998, În căutarea centrului
pierdut, 2010, Nimic nu se dă pe gratis, 2012, Un ţărm prea îndepărtat,
2013. Instalată mai întâi în Luxemburg şi pe urmă în Franţa, a scris Un
miroire aux alouette. Essai sur la pensée nomade, 1999, Topographie
litteraire d’une Europe sans frontière şi, probabil, multe cărţi, studii,
articole. Primele cărţi publicate în România sunt ale unui teoretician, ale
unui analist de vârf al anilor optzeci, care nu ignoră stilul generaţiei, nici
apelul la modelele anilor optzeci. Dar noul „acasă“, cel de dincolo de
frontieră, invită la noi lecţii de geopolitică:
Preambul‑ul de la Un ţărm prea îndepărtat. Seducţia frontierelor,
frontierele seducţiei începe aşa: „Ieri‑alaltăieri, noi, românii ne‑am aflat
la răscruce de imperii (bizantin/otoman, austro‑ungar, ţarist/sovietic),
astăzi suntem capătul de pod al Europei celor 27, prin urmare tot ce se
întâmplă în preajma frontierei dobândeşte în ochii noştri semnificaţie şi
greutate, ne tulbură sau ne captivează“. Ne tulbură sau ne captivează,
ne apropie de prezent, crede Corina Ciocârlie, războiul din Iugoslavia
sau cel din Transnistria. „Fenomenul nu ţine doar de geopolitică, ci
presupune un anumit mod, specific nouă şi vecinilor noştri, de a ne
reprezenta obiectul dorinţei — aflat prin definiţie de cealaltă parte a
barierei — şi, implicit, un anumit mod de a ne propulsa dincolo de «cercul
nostru stâmt» de aşteptări şi interese“. Ca de obicei, până la literatură
nu rămâne decât un pas:
„Faptul că spaţiile care ne‑au modelat pe noi, românii —
Mitteleuropa şi Balcanii —, sunt spaţii cu geometrie variabilă, brăzdate
de frontiere, a generat un raport specific între călătorie şi exil, pe
deoparte, între iubire şi seducţie, pe de alta. Astfel, un personaj al lui
Rebreanu şi un personaj al lui Stendhal nu au — nu pot avea — aceeaşi
reprezentare a obiectului dorinţei şi nu se pot raporta în acelaşi mod la
binomul iubire/seducţie, pentru că nu dispun de acelaşi background, de
aceleaşi premise socio‑culturale: unul vine dintr un spaţiu traversat de
frontiere, în bătaia vântului istoriei, pe când celălalt are rădăcini bine
înfipte într o lume solidă, un monolit. Pentru Apostol Bologa, lumea de
dincolo e de natură geopolitică, iar pentru Julien Sorel ea e de natură
socio-culturală.“ E necesară lărgirea frontierelor:
„Faptul că diverse variante ale miturilor noastre fondatoare se

regăsesc fie în spaţiul balcanic, fie în imaginarul mitteleuropean ne
obligă însă să gândim un noi mai larg, mai încăpător, atunci când vor-
bim de lumea de dincoace. Aceleaşi reverberaţii ale frontierei — făcând
să consune dorinţa şi dorul de ducă, rătăcirea pe orbită şi atracţia fata-
lă — revin în romanele sau povestirile lui Ivo Andrici, Jaroslav Hašek,
Danilo Kiš, Elias Canetti, Jiří Marek, Ismail Kadare, Milan Kundera, Sandor
Marai, Peter Esterhazy ori Andrzei Stasiuk.“
Aflată într‑un Luxemburg din Centrul Europei, scriind (şi, poate,
chiar inventând literatura luxemburgheză, într‑o carte memorabilă),
Corina Ciocârlie se opreşte insistent asupra Europei… Centrale, despre
care a scris chiar Livius Ciocârlie şi asupra căreia au insistat chiar compo-
nenţii grupului A treia Europă, de la seniorii Babeţi‑Mihăieş‑Ungureanu
până la juniorii Marius Lazurcă, Ciprian Vălcan, Dorian Branea, Daciana
Branea, Gabriel Kohn, Sorin Tomuţa, Tinu Pârvulescu. Corina Ciocârlie
confirmă şi întăreşte tezele celor de la Timişoara: „Toată literatura
ex‑centrică a Imperiului crepuscular se sprijină, de fapt, pe dezrădăcinaţii
unei lumi care începe prin a coagula energiile şi sfârşeşte prin a nu‑şi
mai găsi reperele. Semnificativă, în acest sens, e traiectoria fulminantă
a familiei Trotta, declanşată de un militar sloven care…“
Ultimele pagini ale admirabilului eseu În căutarea centrului pierdut.
Întoarcerea spre nicăieri sunt concluziile unei promoţii literare strălucite
şi ale unui eseist care a vrut să pornească, încă o dată, de la studiul
literaturilor Europei Centrale, spre a ajunge la nihilismul cioranian: „Toţi,
ca unul, fiii Kakaniei recad în timpul rotitor al Secolului XX pentru că n‑au
putut suporta la infinit ne‑timpul exilului: Gombrowicz reface Polonia în
Tiergarten‑ul berlinez, von Rezzori reinventează Cernăuţiul din cioburi
de amintiri, Zweig vede în Petropolis un mic Semmering rudimentar, iar
Cioran regretă Coasta Boacii pe malul Senei“. Şi, ne întrebăm dacă nu şi
Corina Ciocârlie reinventează Generaţia ’80 a literaturii noastre în studii
despre frontierele mişcătoare ale Europei, totuşi, Centrale.
Tudorel Urian (n. 1960)

Tudorel Urian are în urmă o bogată activitate de scriitor şi de ani-
mator, de participant dinamic la creşterile şi descreşterile vieţii literare
din ultimele trei decenii. Atât foiletonul critic, cât şi intervenţiile sale de
comentator politic dau imagine şi echilibru unei culturi, unei sincerităţi
şi unei prezenţe puternice în actualitate. Înainte de a fi exegetul lui

Alexandru Paleologu, este implicat în prezentul vieţii literare între
fermenţii căreia s‑a aflat şi scriitorul pe care îl studiază. Înainte de
volumul Vieţile lui Alexandru Paleologu (Editura Vremea, 2010), există un
lung şir de întâlniri cu scriitorul şi cu prietenii săi, cu „familia“ sa, cu elita
„generaţiei ’30“. Cu alte cuvinte, există un obiect de cercetare impor-
tant, mai puţin numit de comentatorii, exegeţii, profesorii de literatură:
acela al vieţii literare care păstrează şi trădează secrete, divulgă cu
voluptate istorii tabuizate de pagina scrisă sau cifrează momente
ale scrisului şi ale literaturii. Paginile de eseu ale dlui Tudorel Urian,
întotdeauna de fineţe, se opresc asupra unor autori alături de care
exegetul a fost. Asupra unor istorii „trăite“. „Într‑un peisaj cenuşiu al
Bucureştiului, printre oameni blazaţi şi mohorâţi, care se deplasează
mecanic, cu ochii aţintiţi în gol sau în pământ, trecătorul prin perimetrul
cuprins între bulevardul Magheru, Piaţa Amzei şi Calea Victoriei
are uneori surpriza să întâlnească un domn cu faţă distinsă, păşind
energic, cu pieptul înainte, atent la tot ce se petrece în jurul său, cu un
zâmbet optimist întipărit pe figură. De vreo treizeci de ani chipul său
e mereu acelaşi, de om în vârstă care se ţine încă bine. Ai fi tentat să‑i
dai cam 70–75 de ani. La auzul veştii că, în realitate, are 89, ai putea
râde ca de o glumă bună“. Tudorel Urian corectează cu graţie, dar şi
cu autoritatea celui care vede, ştie, înţelege. În cazul paginilor despre
Herta Müller, el este „de acasă“: „Felul în care ea vede România
(fie ea şi comunistă), prin ochii unui minoritar de origine germană, nu
este deloc unul de invidiat. Ne‑am obişnuit să gândim Banatul ca pe
un spaţiu al multiculturalităţii, un mic paradis al bunei înţelegeri între
români, germani, unguri, sârbi, bulgari, evrei, ţigani. Or, cartea Hertei
Müller spulberă acest mit. Umilinţa cotidiană a germanilor, făcuţi
responsabili de crimele lui Hitler, deşi generaţia născută după război nu
mai avea nicio legătură cu acestea, ca şi reproşul că «mănâncă pâine
românească», pe care îl auzea cu regularitate atunci când i se reproşau,
în anchetele Securităţii, poziţiile ostile la adresa puterii comuniste,
demonstrează că viaţa şvabilor bănăţeni în perioada postbelică era
departe de a fi una colorată în roz“. „Mulţi vor fi probabil scandalizaţi“,
mai adaugă Tudorel Urian.
Critica de identificare e eficientă şi în cazul paginilor despre Mihai
Şora sau Herta Müller, dar şi în cazul eseurilor despre Noica, dar şi în
cazul altor scriitori aflaţi în preajma lui Alexandru Paleologu. Intrarea
între documentele arhivei Paleologu are un şir de antecedente legate
de particularităţile, evoluţia, metamorfozele vieţii literare, de critica de

întâmpinare pe care excelentul cronicar literar o prestează. Noutatea
cărţii consacrate lui Alexandru Paleologu se bazează pe dialogurile
cu scriitorul, dar şi pe documentele CNSAS privitoare la el. Viețile lui
Alexandru Paleologu lămureşte o parte importantă legată de mitologiile
literare iscate de „contribuţia“ securităţii la viaţa literaturii române în
perioada 1948–1989. Şi, probabil, după 1989. Ca atare, principala pro-
blemă a unei monografii Alexandru Paleologu, pe care Tudorel Urian o
rezolvă cu succes, este despovărarea cercetării operei/vieţii scriitorului
de mitosofiile postdecembriste. În numeroasele interviuri, unele obţi-
nute şi de Tudorel Urian, Alexandru Paleologu explică, mărturiseşte, se
confesează fără reţinere. În arhivele CNSAS, Tudorel Urian descoperă
numeroase documente legate de viaţa din închisoare a lui Alexandru
Paleologu, de relaţia scriitorului cu gardienii, cu „colegii“ de celulă.
Confruntarea dintre dosar şi mărturie e fertilă pe multe pagini ale cărţii.
Sigur că aş fi realizat comparaţii mai ample şi cu alte mărturii, cum ar
fi acelea ale lui Noica, din Rugaţi‑vă pentru fratele Alexandru. Sunt însă
bine puse la punct cercetările asupra relaţiilor lui Al. Paleologu cu cel
mai cercetat scriitor postdecembrist, Nicolae Steinhardt. Este trecută în
revistă, cu documentele „în faţă“, cariera de informator a lui Alexandru
Paleologu. Tudorel Urian nu se lasă confiscat de legendele pe care
media le‑a desfăşurat în jurul scriitorului, omului politic, aristocratului, ci
foloseşte experienţa sa de jurnalist, de scriitor, de istoric literar:
„Cu precădere în ultimii ani de viaţă ai eseistului, presa vorbea
despre Alexandru Paleologu ca despre ultimul mare boier al acestei
ţări. Afirmaţia se întemeia mai degrabă pe un tip de prezenţă fizică a
celui dezmierdat cu simpatie de cei apropiaţi «Conu’ Alecu», decât pe
cunoaşterea aprofundată a arborelui său genealogic. Apariţiile publice
de după 1990 au fost de mare efect, tot mai rafinate cu înaintarea în
vârstă a scriitorului. Costumelor impecabile, cu nelipsita batistă în bu-
zunarul de la piept, cămăşilor şi cravatelor atent asortate, pantofilor
strălucitori li s‑a adăugat, în anii din urmă, faimosul baston cu cap de ar-
gint. (…) Ţinutelor fără reproş scriitorul ştia să le adauge o atitudine pe
măsură. Deschis, jovial, mereu gata să‑şi întâlnească prietenii, Alexandru
Paleologu cunoştea perfect care sunt limitele familiarităţii şi ale bu-
nei-cuviinţe. Chipul său distins, conversaţia inteligentă, nelipsita pipă —
de multe ori, stinsă —, ţinută cu eleganţă în mână şi dusă cu ştiinţă în
colţul gurii, totul în disonanţă cu lumea vulgară, rapace, prea grăbită,
a îmbogăţiţilor tranziţiei, au făcut ca nimeni să nu pună la îndoială
originile sale nobiliare. Au fost chiar voci care susţineau, fără a fi con-
trazise, că familia Paleologu s‑ar trage din înşişi glorioşii împăraţi ai
Bizanţului“. Şi Tudorel Urian adaugă: „Poate surprinzător, Alexandru
Paleologu nu a fost foarte interesat să lămurească descendenţa familiei
sale. În general, a evitat subiectul…“
3. Nouăzecişti, douămiişti:
Simona Constantinovici, Marius Lazurcă,
Ciprian Vălcan, Dan Ungureanu, Radu Pavel Gheo
Simona Constantinovici (n. 1968)

Simona Constantinovici: cărţi de poezie, proză, teorie şi critică
literară, stilistică. Manualul de „Creative Writing“ mi se pare a se asocia
altor îndrăzneli ale prozatoarei, poetei, criticului care trăieşte, cum
puţini scriitori tineri, bucuria de a fi împreună, ca prezenţă ocrotitoare.
Erudiţia se desfăşoară fără a fi intimidată de compania scriitorilor‑dascăli
care au practicat „scrierea creatoare“. Care au trăit bucuria de a‑i
învăţa pe alţii să comită literatură. Simona Constantinovici, poetul şi
prozatorul, adaugă spaţiilor ludice imaginate odinioară pedagogia
suavă a profesorului care nu a uitat să‑şi trăiască vârstele fericite ale
debutului. Între volumele pe care ni le propune autoarea, Dicţionarul
de termeni arghezieni, volumul I, A–F, al II‑lea, G–O, cca 1000 de pagini,
pare a inaugura alt tip de exegeze stilistice. Poemele din 47 îngeri de
catifea transcriu o experienţă excepţională: cartea e un jurnal de spital,
cartografia unui spaţiu de pasaj, în care fiecare gest face parte din
eternitatea renunţării şi a rugăciunii. Se adaugă şi cei care fac parte din
partea bună a fiinţei noastre, îngerii. Spectacolul îngeresc are, în această
carte a suferinţei şi a salvării, o rostire imprevizibilă. Ar mai fi trebuit
să adaug că „jurnalul“ începe ca un fel de manifest literar: „voi scrie
despre îngeri/ împotriva tuturor curentelor literare/ împotriva tuturor
genurilor literare/ ca şi când ei ar fi proprietatea mea/ voi scrie până la
moarte/ despre cum/ într‑o noapte cu stele/ fiinţele acestea/ pe care mai
tot timpul/ le ignorăm/ mi‑au redat pofta de viaţă/ voi scrie împotriva
poeziei…“ Un manifest literar sau un alt proiect poetic — o intrare
într‑o altă lume a scrisului şi a literaturii.
Marius Lazurcă (n. 1971)

După studii de antropologie la École Normale Supérieure, Paris
IV, Sorbonne Nouvelle, scrie câteva cărţi de erudiţie, ca Inventarea tru-
pului, 1996, Zeul absent. Literatură şi iniţiere la Mircea Eliade, 2001,
Anthropologie du corps dans le monde sous le Haut Empire, 2004.
Etapa de la A treia Europă îl leagă de scriitorii Europei Centrale, despre
care ţine conferinţe, scrie studii ample, precum Şarmul discret al
Utopiei, postfaţă la Marşul lui Radetzky şi Cripta Capucinilor, despre
Gombrowicz, Rebreanu ş.a. Între studiile sale de referinţă, l‑am sem-
nala pe cel consacrat lui Isaac Bashevis Singer (Tragic şi responsabilitate
(o enclavă poloneză: Robul lui Issac Bashevis Singer), cu momente po-
lemice faţă de „tragicul“ lui Gabriel Liiceanu. După strălucitoare momen-
te cărturăreşti, Marius Lazurcă s‑a fixat în diplomaţie. Ambasador întâi
la Vatican, pe urmă la Chişinău, îşi va modela experienţa intelectuală
în întâlniri importante pentru înţelegerea secolului XXI.
Ciprian Vălcan (n. 1973)

Bursier al École Normale Supérieure din Paris în perioada 1995–
1997, bursier al guvernului francez. Licenţa şi masteratul în filosofie
la Universitatea Paris IV — Sorbona. Volume publicate: Recherches
autour d’une philosophie de l’image, 1998, Studii de patristică şi filosofie
medievală, 1999, Eseuri barbare, 2001, Filosofia pe înţelesul centaurilor,
2008, La concurrence des influences culturelles françaises et allemandes
dans l’oeuvre de Cioran, 2008, French and German Cultural Influences in
Cioran’s Work, 2013, Retratos con azar (cu Saul Yurkievich şi Ilinca Ilian),
2014. A scris, zic bibliografiile Ciprian Vălcan, 350 de studii, interviuri şi
eseuri publicate în limbile română, maghiară, sârbă, cehă, germană,
franceză, engleză, spaniolă, italiană, portugheză şi portugheză bra-
ziliană, în reviste sau volume colective din ţară şi din străinătate (SUA,
Mexic, Columbia, Brazilia, Tunisia, Portugalia, Spania, Franţa, Italia,
Belgia, Olanda, Germania, Cehia, Serbia, Ungaria). Erudiţie, umor,
brevilocvenţă spectaculoasă în volumele de aforisme. Cărţile publicate
în germană, franceză, engleză, spaniolă îşi aşteaptă ecourile.
Dan Ungureanu (n. 1971)

Studii la École Normal Supérieure, Paris IV, Sorbonne Nouvelle.
Originile greceşti ale culturii europene, 1999, Originea limbajului şi pri-
mul om, 2002, Relaţii lexicale dintre indo‑europeană şi familiile uralică
şi altaică, 2011, Reconstructing Languages, 2015, arată o erudiţie ne-
obişnuită cel puțin în cadrul cercetării limbilor indo-europene. Publi-
cistica explozivă din Zidul de aer. Tratat despre mentalităţi (2008) a
fost întâmpinată de Sorin Lavric în felul următor: „În ciuda erudiţiei pe
care o arată, Dan Ungureanu nu lasă impresia că teoria i‑ar fi sufocat
pofta polemică. Dovadă necruţarea cu care îi judecă pe doi dintre autorii
aflaţi în vogă: Samuel Huntington şi Francis Fukuyama… În concluzie,
o carte erudită scrisă de un autor căruia nu‑i lipseşte îndrăzneala
ideologică“. Între numeroasele războaie ale lui Dan Ungureanu, cele
mai spectaculoase sunt, desigur, cele cu Huntington şi cu Fukuyama:
„Alt autor, Francis Fukuyama, îşi imaginează o victorie a democraţiei
parlamentare în lume, idee utopică opusă celei a lui Huntington şi la
fel de falsă: democraţia parlamentară nu este o idee abstractă, ea a
apărut în anumite ţări, în anumite momente istorice, şi este susţinută
de structuri mentale şi sociale profunde“. Dan Ungureanu a tradus din
latină, greacă, franceză, engleză studii de istoria religiilor, dar şi lucrări
despre statutul democraţiei în secolul XX.
Radu Pavel Gheo (n. 1969)

S‑a născut la Oraviţa, dar familia sa (bunici, părinţi) sunt din
Greoni, sat din preajma graniţei, cu tradiţii importante în istoria Bana-
tului. Erau locuri care îşi trăiau orgoliul, cu o tradiţie culturală intensă,
viu afirmată, cu detaşări surprinzătoare faţă de Centru. Nu‑i iubesc
pe „regăţeni“. Din Greoni sunt câţiva scriitori importanţi ai tradiţiei
bănăţene: scriitori, jurnalişti, regizori. Biografia tânărului Radu Pavel
Gheo e legată de o confruntare cu autorităţile comuniste şi cu visul de
„a trece dincolo“. A început să scrie literatură SF în 1993, fiindcă lite-
ratura SF era mai incitantă în Timişoara. Exista un Cenaclu SF cu audi-
enţă naţională şi internaţională, cu un lider — Cornel Secu — de reală
autoritate. Dar n‑are vocaţie de aventurier, e mai degrabă un adoles-
cent care încearcă să se transcrie. Este citabil dialogul pe care Radu
Pavel Gheo îl poartă cu Daniel Cristea Enache (vezi Literatura de azi.
Dialoguri pe net (Polirom, 2013, p. 115–143). Daniel Cristea Enache începe
prin a‑i aminti că „a scris până acum două cărţi cu un impact extra-
ordinar: Adio, adio, patria mea cu î din i, cu î din a şi Noapte bună, copii!
Trebuie să ne oprim mai întâi asupra primei, fiindcă ea este legată de
istorii cu totul neobişnuite pentru istoria postdecembristă. Căsătoria
cu numita Alina din Iaşi (transferată la Timişoara în vederea căsătoriei)
defineşte o relaţie, o colaborare, o solidaritate neobişnuite în lumea
literar‑artistică. Neobişnuită şi prin succesul la loto: câştigă, la loteria
vizelor, dreptul de a se stabili în Statele Unite. Cu soţia. Sunt buni vor-
bitori de limbă engleză, sunt harnici, sunt fără fumuri, totul pare a
aduce încă alte bilete câştigătoare. Cei doi nu cuceresc America şi se
întorc acasă, acasă la Iaşi. Cum cercurile literare ieşene sunt mai vii, cum
Banatul poate fi sufocant, Radu Pavel Gheo se simte bine în Moldova:
pare a cuceri succesul ieşean. Dar se întoarce la Timişoara, unde încheie
alte cărţi, între care romanul Noapte bună, copii! şi o teză de doctorat
consacrată Literaturii exilului. O teză de doctorat (sper, în curând, carte)
în care un spaţiu amplu este acordat trecerii prin Banat a Hertei Müller.
Şi felului în care a fost întâmpinată literatura ei, înainte şi după premiul
Nobel.
Noapte bună, copii!, o carte despre povestea care s‑a terminat.
Dumnezeu şi Sfântul Petru, care întotdeauna au traversat frumos ţinu-
turile moldoveneşti, au plecat mai departe. Au stat în Iacobenii Noi, un
sat din Moldova, s‑au lămurit cum e cu oamenii buni şi cu oamenii răi de
acolo, cu preotul locului şi cu aleşii sătenilor, au vindecat un copil, au
fost martori ai trecerii unor oameni prin lume. Şi dacă noi am trăit iar
„copilăria literaturii“, putem adormi liniştiţi.
Ce s‑a întâmplat totuşi, acolo, în lume? În această lume, prin care
au trecut Dumnezeu şi Sfântul Petru, există graniţe? Chiar ei au fost, sau
noi trecem, graţie poveştii, graniţele?
Au fost deci patru prieteni care s‑au întâlnit în Teicova, într‑un sat
din Banat, de la graniţa cu Iugoslavia. Au încercat să treacă graniţa, într‑o
aventură a adolescenţei, au fost prinşi. Cum au dispărut din această
lume (cum au trecut, carevasăzică, Graniţa) cei patru prieteni? Primele
pagini ale cărții ne asigură, cu o tandră ironie, că romanul poate fi doar
încercarea de a proteja o poveste cu Dumnezeu şi Sf. Petru. De a proteja
o probă a labirintului, care începe de la încercarea de a trece graniţa.
A încerca să treci graniţa, înainte de 1989, iată o încercare! Fasci-

naţia lumii libere e mai vie acolo, în apropierea graniţei. Cei din Banat
pot privi, cu bucurie, canalele de televiziune de Dincolo: din Cealaltă
Lume. Îşi fac o cultură a libertăţii şi îşi adaugă un imaginar al libertăţii

hrănit de filme, spectacole, discursuri, ştiri. Şi de aceea visează să treacă
graniţa. Dacă ar fi să comentez excelenta carte a Romaniţei Constan-
tinescu, Paşi pe graniţă. Studii despre imaginarul românesc al frontierei,
aş începe cu un reproş: autoarea a ignorat cea mai substanţială defini-
ţie a Graniţei, cea realizată de autorii din Banat. Şi, desigur, din Ardeal.
Cum să te ocupi de literatura graniţei — de imaginarul românesc al
frontierei — fără să insişti asupra numeroaselor proiecte federative,
schiţate după 1850 în Ardeal şi Banat? Fără o firească cercetare a
studiilor lui A.C. Popovici? Geopolitica, atât de consistent definită aici,
slujeşte literatura şi, mai ales, reţelele simbolice ale „literaturii graniţei“.
Citându‑l, în primele propoziţii ale introducerii, pe Werner Heisenberg
(Schritte über Grenzen, München, 1971). Romaniţa Constantinescu
scrie cu înţelepciune: „Cartea sa (a lui Heisenberg, n.n., C.U.) vorbeşte
în mod exemplar despre asumarea riscurilor transgresiunii, despre
translabilitatea dificilă, periculoasă şi aplicabilitatea limitată a expe-
rienţelor sau modelelor de explicare“. Autoarea adaugă cu aceeaşi în-
ţeleaptă aşezare a informaţiei un şir de autori, dar abandonează, de‑a
lungul cercetării, nume care ar fi putut ilustra ceva mai bine demersul
anunţat de titlu şi, mai ales, de subtitlu.
Dacă ar fi avut în faţă cartea (cărţile) lui Radu Pavel Gheo, masivul
op al Romaniţei Constantinescu ar fi putut să crească încă: nu doar cu
pagini despre felul în care Dumnezeu şi Sfântul Petru se adaptează
istoriei recente, nu doar cu subcapitole despre felul în care, în anii
optzeci, Graniţa figura interdicţii asasine, ci numind modalităţile prin
care literatura Graniţei — imaginarul românesc al frontierei — se
împlineşte în operele unor scriitori cel puţin citabili, de la Slavici la
Sorin Titel şi de la Nedelciu, Babeţi, Mihăieş la Radu Pavel Gheo. Să ne
oprim la ei şi să nu mai insistăm asupra numeroaselor cărţi privitoare
la felul în care au trecut graniţa (sau au murit pe graniţă), în anii
şaptezeci, în anii optzeci, concetăţeni ai noştri. Documentarele realizate
de Brânduşa Armanca, Julia Kakucs, Doina Magheţi ş.a. pot oferi „lec-
turi în oglindă“ ale cărţii lui Radu Pavel Gheo.
Călătorii mileniului al treilea. Cartogramele. Cei patru eroi ai cărţii

Noapte bună, copii!, pleacă, totuşi, dincolo. Intră în labirint: trei dintre ei
trecând „legal“, după 1990, peste graniţă, al patrulea — supravieţuitorul,
scriitorul, insul care a ales Ieşii literelor —, printr‑o cartea a sa, tradusă în
engleză. O carte care a ajuns în Statele Unite. Prima parte a romanului

este consacrată satului şi strategiilor de a trece graniţa — eşecului „de
a trece“, cea de a doua „împlinirii visului“: aşezării în ţara visată. Proba
labirintului, realizată de Radu Pavel Gheo, nu‑i lipsită de ingeniozitate:
romancierul retras în „spaţiul ludic“ rămâne un constructor care‑şi
respectă meseria. În excelenta cronică din „Observatorul cultural“,
Bianca Burţa Cernat, subliniind vocaţia de arhitect a romancierului,
a insistat şi asupra ştiinţei dialogului. A realizării imaginilor. Profesiu-
nea de romancier e respectată cu iubire de Radu Pavel Gheo, care reu-
şeşte performanţe neobişnuite pentru promoţia sa literară: universul
infantil, pe urmă cel adolescentin sunt sondate cu ştiinţa/arta
uitată de ceilalţi — de mulţi dintre confraţii săi. Remarcabile rămân
cartografiile realizate de autor, mereu legate de un acasă flotant, în
care autodistrugerea rămâne posibilă.
Ce se întâmplă, deci, Acasă? Copilăria la Teicova, satul, aşa cum

arăta el odinioară, când cei trei se întâlnesc cu al patrulea, care a venit
din Timișoara, Leopold, Leo. Leo din Timişoara, care e mai şmecher
decât cei de la ţară, care joacă fotbal mai bine decât ei, Paul, care citeşte
literatură SF şi vrea să devină scriitor (şi devine scriitor), Marius, care va
pleca în America, care visa să‑şi cumpere o maşină de lux, şi Cristina e
mirabilă. Împlinirile sau eşecurile fiecăruia pot fi descoperite în semnele
copilăriei/adolescenţei. Sunt pre‑simţite. Fiecare îşi trăieşte altfel istoria
personală: de copil, de adolescent, de (i)matur. Şi fiecare dă seama de
împlinirile şi neîmplinirile maturităţii. Cum se trăieşte copilăria, cum
adolescenţa, cum trecerea graniţelor? Prozatorul construieşte simetrii,
relaţii, succesiuni respectându‑şi, repet, profesiunea de romancier.
Semnificative ar fi şi topografiile: locurile pe unde trec şi unde se
aşază, îşi încheie sau îşi prelungesc istoria, eroii. Scriitorul Paul, copilul
din Teicova, ajuns în Ieşii literaturii, notează:
„În primele luni petrecute la Iaşi Paul fusese contrariat de lipsa lor
de punctualitate. Se necăjise, se înfuriase, îşi apostrofase cât putuse
el de delicat proaspeţii cunoscuţi şi, probabil, pierduse câţiva dintre
potenţialii prieteni. După o vreme a înţeles. Probabil asta s‑a întâmplat
când a întârziat el prima oară…“
Există şi reperul din Banatul Teicovei, Marius:
„Spre deosebire de Marius, lui îi plăceau oamenii de aici. Da, erau
mai dezordonaţi decât bănăţenii. Mai băgăreţi, mai gălăgioşi, mai
374
neserioşi. Mai temperamentali — asta în mod cert… Şi mai beţivani,

dar aici era, evident, influenţa rusească şi cea a iernilor aprige cum Paul
nu mai simţise vreodată în colţul submediteranean din Banat… Ierni
în care îţi îngheţa creierul sub rafalele de crivăţ siberian din oraş, iar o
sută de grame de votcă erau ca o infuzie de apă vie“.
Ieşenii, zice cu o uşoară nemulţumire bănăţeanul, „se înduioşau
uşor şi legau prietenii după două pahare de tărie“. Dar binele şi răul stau
în cumpănă:
„… mai era ceva — lucru deloc de neglijat pentru un tânăr: Iaşiul
avea cele mai frumoase femei pe care le văzuse Paul…“
Iaşiul agonizează, dar oraşul bănăţean al lui Marius stă mai rău:
„Când fusese acolo ultima dată, simţise că oraşul lui natal e mort, mort
de‑a binelea, că nu mai avea şanse să‑şi revină vreodată…“
Modele şi exemple, ieri şi azi. Cum arătau înainte de 1989
Iacobenii, cum arăta Teicova şi cum arată azi? Cum arată acum oraşele
strălucirilor din America, pe care tinerii le visaseră? Ce se întâmplă după
aşezarea tinerilor (Marius, Leo, Cristina) acolo? Cum arată o prietenie?
Carte despre prietenie, dar şi despre impasurile „labirintului“, ea este
şi una despre sinucidere. Trecerea graniţei implică şi abandonarea
„poveştii“. De la Tortilla Flat a lui Steinbeck la prozele lui Salinger, dar
şi de la Medelenii lui Ionel Teodoreanu la America! America! a lui Elia
Kazan, romanul slujeşte virtuţile verificate ale speciei cu un ingenium
demn de toată stima. Sau, mai clar: roman neobişnuit, carte care
defineşte vocaţia ieşită din comun a unui (încă) tânăr scriitor, Noapte
bună, copii! e o carte a începutului de mileniu.
IX. Modernii şi postmodernii
Europei Centrale (II)
Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu, George

Suru, Ion Cocora, Şerban Foarţă, Duşan Petrovici,
Eugen Dorcescu, Damian Ureche, Mandics György,
Marcel Tolcea, Traian Dorgoşan, Eugen Bunaru,
Ion Monoran, Adrian Derlea, Mircea Bârsilă,
Robert Şerban, Adrian Bodnaru, Gabriel Timoceanu,
Tudor Creţu
Petre Stoica (1931–2009)

Noua sensibilitate, aşa cum e afirmată de noul statut al poetului:
acela de exclus. Primul lucru evident pe care îl poţi spune despre Petre
Stoica e că domnia sa e altfel. În Bucureştii lumii literare a anilor ’50,
el alege boema. O boemă în care îl descoperă, îl protejează, îl admiră
pe liderul absolut al boemei româneşti, legendarul, inconfortabilul,
antiburghezul Dimitrie Stelaru. Petre Stoica e biograful lui. În Amintirile
unui fost corector îi va transcrie sfaturile, replicile, consideraţiile despre
literatură. Stelaru este personajul ilustru al unui subsol — al unei
subterane — care mai adăposteşte câțiva literaţi tineri. Care trăiesc
din credinţa în poezie, în vocaţia lor, în harul lor, dispreţuind lumea
contemporană, spiritul achizitiv, înserierea, încadrarea în ordinea vremii.
Detestând momentul politic pe care îl traversează, ei sunt tinerii liberi
ai unei lumi care receptează dureros instaurarea dictaturii, coruperea
literaţilor, subordonarea cărturarilor. În subterana lor, ei trăiesc cere-

moniile libertăţii. Imaginează universul paradisiac al creatorilor de
frumos.
Tinerii îşi trăiesc tinereţea, trăiesc în cultul poeziei. Ea ar putea fi
religia care i‑ar ţine departe de spiritul utopizant al momentului.
Statutul de „om al subteranei anilor ’50“ nu exclude pasiunea

lecturii. Ei sunt tineri care vor să se instruiască: ca şi ceilalţi „ai sub-
teranei“, Petre Stoica este un cărturar care trebuie receptat ca atare.
Dubla sa natură, de poet şi de cărturar, de literat şi de comentator de
poezie, de scriitor şi de degustător de rarităţi, trebuie mereu scoasă în
evidenţă. El este homo aestheticus, printr‑o orgolioasă individualizare.
Şi chiar dacă nu împlineşte la modul ideal diferenţierea, el trăieşte
climatul care îi va asigura şansa de a fi aşa ceva. Căci, aşa cum există
un homo aeconomicus, un homo religiosus, există un homo aestheticus
(diferenţierile lui Eduard Spranger sunt făcute cunoscute în România de
Victor Iancu, unul dintre liderii Cercului de la Sibiu). Homo aestheticus
este (vrea să fie), prin opiniile sale, Petre Stoica. Hainele, podoabele îl
leagă de o anumită gintă, de un stil de viaţă.
Fiindcă existenţa lui Petre Stoica are stil. Acest stil şi‑l construieşte
scriind, dar şi deconspirându‑şi secretele — evocând, pentru uzul iu-
bitorului de poezie, epopeicele întâmplări ale existenţei sale de poet.
Amintirile unui corector. O elită numită „Steaua“. Aşadar, să aşe-

zăm în centrul confesiunilor sale Amintirile unui fost corector. E cartea
afinităţilor sale elective, a solidarizărilor şi a desolidarizărilor. Partea cea
mai substanţială a cărţii este consacrată relaţiei sale cu grupul „Steaua“
şi cu arhitectul acestui grup, A.E. Baconsky. Trebuie să observăm că
„Steaua“ a avut, în deceniul al şaselea, iniţiative de interes excepţional
pentru modernizarea literaturii române. În cadrul grupului, alături de
Baconsky, Rău, Felea, Tomuş, D.R. Popescu, Petre Stoica defineşte un
tip de desprindere de poezia triumfalistă a deceniului.
Intrarea în literatură a lui Petre Stoica ilustrează un program „ste-
list“. E poet de notaţie, e un scriitor pentru care cotidianul devine ele-
ment de referinţă. Demitizarea, desacralizarea, citadinismul aparţin
regimului polemic prin care „provincialii“, protejaţi chiar de provincia-
lismul lor, de postura ex‑centrică, subminează lozincile oficiale.
Literatură a subversiunii, poezia (şi eseul, şi istoria literară) reabilitează
Modernii şi postmodernii Europei Centrale (II) 377
autori şi modele, recuperează marii autori marginalizaţi, recuperează

maeştri marginalizaţi de liderii proletcultismului.
Amintirile unui fost corector fixează perspectiva unui autor care
priveşte lumea de la înălţimea unei profesiuni… auxiliare. E „la munca
de jos“, e secundantul unor vedete ale literaturii. Nu‑i în centrul eve-
nimentelor. E un martor al evenimentelor, nu neapărat participant la
naşterea lor. Are şansa să poată privi regizarea marilor spectacole ale
culturii. Un moment aparte, sărbătoresc, îl prilejuieşte lectura Moro-
meţilor: dar satul lui Marin Preda se deosebeşte de satul din Banat:
„Poiana lui Iocan, nemaipomenita agora din Siliştea‑Gumeşti, era
de neconceput pentru teritoriul satului copilăriei mele. Dezbaterile po-
litice se desfăşurau cumpătat, fără dialoguri pitoreşti, în faţa bisericii, la
sfârşitul liturghiei lungi, neabătută de la tipic. Sau la Casa Naţională, în
timp ce tinerii învârteau hora în ritmul alămurilor. În anumite localităţi
rurale becul electric constituia un lucru firesc. Bărbaţii ascultau radio
Philips, presa o parcurgeau acasă, în mijlocul familiei, la ceasul odihnei.
Ca să nu spun că existau — fapt aproape necunoscut — ziare editate şi
scrise de ţărani, cu sediul redacţional în sat! Secerişul, eveniment crucial
al anului, încoronat cu treierat în curtea gospodarului, nicidecum pe
arie, se desfăşura în condiţii deosebite. Secerătorile mecanice, trase de
cai, împânzeau câmpurile… În ciuda elementelor civilizatorii, partea de
vest a ţării îşi conserva cu încăpăţânare idilismul.“
Am dat un citat atât de lung nu pentru a fixa un clişeu memorialis-
tic, ci fiindcă spectacolul primelor cărţi de poezie ale lui Petre Stoica
poate fi descoperit aici. Întoarcerea acasă, regăsirea copilăriei, ritua-
luri ale autorilor care debutează la sfârşitul deceniului al şaselea — îl
leagă nu de un univers potrivnic, ci de o lume a miracolelor. E o altă lume,
altă civilizaţie. Există o altă relaţie a omului cu lucrurile, cu obiectele
care păstrează, intactă, vibraţia mirabilă a Paradisului.
Boieria lui homo aestheticus. Oriunde în lume, şi mai cu seamă la

Viena, Petre Stoica poposeşte lângă cei care i se aseamănă: scriitori ai
boemei, ai stării marginale, care nu au cum să nu afirme starea de excep-
ţie, „boieria“ lor. Ernst Stadler, cântăreţ al umililor, un Francois Villon
german, Paula Ludwig, poeta caligrafiilor nostalgice, H.C. Artmann,
poet, vagabond şi cărturar, sunt personalităţile pe care le descoperă
Petre Stoica în periplul său. La „Secolul XX“ el va promova, cu prioritate,
personalităţile din actualitatea germană sau austriacă marcate de
bolile poeziei — de hipersensibilitatea care numeşte natura zeiască

a artistului. Despre H.C. Artmann notează:
„Ca nimeni altul până la el, Artmann… a ştiut să folosească la
maximum resursele dialectului vienez, îngroşându‑i laturile absurde
şi suprarealiste. Succesul lui med ana schwazzn dintn e răsunător.
Artmann e ovaţionat de public, vatmanii îl salută din mersul tramvaiu-
lui. … Artmann rătăceşte fără astâmpăr dintr‑un oraş într‑altul: îşi
face apariţia când la Malmo şi în Berlinul de vest, când la Frankfurt am
Main, Londra sau Lisabona şi Triest. Prietenii îl aşteaptă pretutindeni,
adăpostindu‑l, şi nu o dată punând la cale aventuri teribile. (…) H.C.
Artmann este o figură stranie, ieşită parcă din paginile propriei sale
literaturi. Înalt, cu o fizionomie întunecată, pe care se află plasat un
monoclu, îmbrăcat cu haine croite special şi cu o floare veşnic prezentă
la butonieră, poetul se distinge net şi într‑o lume în care ţinuta vesti-
mentară poate fi orice, caricatură sau artă. Nu are nimic comun cu un
hippy sau beatle. El şi‑a stilizat o ţinută fantomatică, nebună, inteligen-
tă — aceea a lui Artmann, landgraf şi husar, vagabond şi cărturar, diavol
şi înger.“ (1)
Nu‑i greu să recunoaştem în portretul lui H.C. Artmann şi o încer-
care a lui Petre Stoica de a se autodefini. În fond, n‑am greşi foarte
mult dacă am scrie că ubicuitatea lui Petre Stoica, nonconformismul,
„marginalitatea asumată“ cu entuziasm îi aşază în aceeaşi familie
spirituală.
Primele trăsături bine subliniate ale personalităţii lui Petre Stoica —

ale scrisului său — sunt legate de „fenomenul retro“. E, în România,
unul dintre precursorii lui.
Numai cine nu‑şi poate imagina statutul scriitorului tânăr în anii
cincizeci nu poate înţelege jindul după „lumea de odinioară“, cea a
adevăratei literaturi. Nostalgiile lui Petre Stoica nu sunt gratuite: în
ciuda aparenţelor de „risipitor“, el e un cărturar tânăr, preocupat de
instrumentele de lucru obligatorii. Cele câteva antologii pe care le
realizează sunt noi, îndrăzneţe, recuperatoare: îşi propun să repună
în circuit nu doar autori interzişi, ci şi să reconstituie „întregul“ litera-
turii române. Am spune că atât Efigiile naturii. Antologia pastelului
românesc, realizată împreună cu Mircea Tomuş (Editura Minerva, 1971),
cât şi Oraşul‑furnicar. Oraşul în lirica românească (cu o prefaţă de Mircea
Martin, 1982) sunt cărţi care dau seama de proiectul interior al poeziei.
Petre Stoica scrie „istorii“ ale poeziei româneşti „de la începuturi

până azi“, încercând o reaşezare a literaturii în modernitate prin selecţii
care să repună în circulaţie autorii abandonaţi.
Dar e greu să începem analiza poeziei lui Petre Stoica fără a lega
opera sa de literaturile Europei Centrale. Nu numai prin traducerile sale
din literatura austriacă, nu numai prin relaţia sa, cvasiintimă, cu Trakl, el
este un scriitor al unei zone de contact etnic, configurate de „periferia
Europei Centrale“.
Provincia, scriam şi altădată, e mai conservatoare decât Centrul.
Biedermeierul secolului al XIX‑lea îşi conservă aproape întreg potenţialul
în Bucovina şi Banat, până către anii treizeci. Resemnarea politică, delec‑
tarea estetică, pioşenia aparţin unui stil adesea numit, rareori înţeles ca
stil care supravieţuieşte. Decorativismul începutului de secol joacă rolul
de liant între forme care, altfel, s‑ar estompa.
Petre Stoica e un scriitor al marginilor, al „periferiei“, în măsura în
care încearcă a descoperi aici Centrul Lumii. El s‑a despărţit nu doar de
sat, s‑a despărţit de un spaţiu care configura un tip de valori. Sau, cum
spunea Joseph Roth în Cripta capucinilor:
„Ceea ce se termina, într‑adevăr, nu era atât patria noastră, cât
imperiul nostru, adică ceva mai mare, mai întins, mai elevat decât o
patrie pur şi simplu.“
Efortul de a recupera valorile „imperiale“ va caracteriza literatura
scrisă în Bucovina şi în Banat în ultimile decenii. Universul paradisiac al
lui Sorin Titel sau al lui Livius Ciocârlie, spaţiul idilic (al microarmoniei)
studiat de Virgil Nemoianu trădează convergenţe semnificative. În
volumul Pietre kilometrice (1963) există un poem care poate fi socotit
cheia înţelegerii primelor cărţi. Se cheamă Vechi târg în Banat: vechiul
târg este un loc geometric al energiilor recuperatoare: „Ah, cai furtu-
noşi sau resemnaţi, cai de plug/ mângâiaţi pe bot, căutaţi pe‑ndelete
la dinţi/ cai goniţi în cerc să se vadă dacă nu sunt bolnavi/ şi armăsarul
ridicat în două picioare subţiri/…/ Strălucirea paielor lipite de haine!
Strălucirea/ păpuşii de turtă dulce culcată pe braţ/ şi chipul îi fuge ca
mercurul pe‑oglinda/ păpuşii turtite… Şi trompetele lungi de carton/
anunţând căderea îngerilor în visele noastre/ de copii purtaţi de vârtejul
căluşeilor trişti./ Nebunul binecuvânta îndrăgostiţii fotografiaţi/ lângă
peisajul cu‑aeroplan şi palmieri violeţi/ orbul cânta la vioară un imn
lui Dumnezeu/ şi încet cobora într‑un râu nevăzut. Sprijinit/ peste
vise, bătrânul blajin ca un patriarh/ vindea lipitori şi rădăcini de lecuit
nenumăratele boli,/ nebunul ridica boabele porumbului strivite în

praf/ semănându‑le‑n ogoare pe care numai el le ştia./ Mugetul taurului
gonind cutremura o clipită pe cei/ ce‑nfulecau grăbiţi şi beau cu faţa spre
nori,/ ce fumau vorbind despre afaceri şi dragoste —/sau blestemau
şi râdeau şi cântau/ în zornăitul monedelor aruncate/ prin fum, pe
tejghea…“
În Miracole (1966), reabilitat e sărbătorescul, timpul sacru,
momentul duminical al regăsirii. Fanfarele, instrumentele muzicale
sunt uneltele miraculoase ale unei lumi care ştie să petreacă. Ritualurile
zilnice definesc un univers al abundenţei:
„Huruie storuri de case bogate/ şi mâini dolofane aşază‑n ferestre/
plăpumi azurii peste care/ cresc norii pernelor albe.// Frizerii stau în stra‑
dă, plictisiţi/ încă înainte de începerea zilei./ Ar spune ceva dar preferă/
să privească amoraşii de piatră.// Căruţele cântă din osii uscate/ şi ajung
în piaţa cu bidoane de lapte/ unde ţăranii coboară/ şi intră în curte cu
biciul în mână.// Lângă momentul cu vultur/ apar funcţionarii lins piep‑
tănaţi,/ dispar în misterioasele coridoare/ împodobite cu genţi şi avize.“
Lirismul lui Petre Stoica încearcă să recupereze personaje, gesturi,
efigii ale unei lumi dispărute. Nu e neapărat lumea Imperiului, deşi pato‑
sul himerelor moşteneşte ceva dintr‑un „basm al Împăraţilor“. Un text
memorabil este, în acest sens, De pe vremea filmului mut.
Arheologie blândă (1968) fixează emblematica „bănăţeană“ a
literaturii lui Petre Stoica. Cartea apare într‑un timp favorabil marii lite-
raturi. De altfel, volumul ilustrează unul dintre momentele înalte ale
poeziei româneşti. Ce se întâmplă în târgul provincial, acolo, la marginea
lumii, iată întrebarea. Poetul reabilitează profesiunile dispărute, stările
umile, „subalterne“, care primesc semn sacru. Într‑o Evocare, personajul
sărbătoresc devine Tocilarul. Tot într‑o lume resacralizată evoluează
Oamenii acoperişurilor:
„Atârnaţi întotdeauna de nori străvezii/ coborau pe funii nevăzute
în coşuri/ gonind cu peria lor ca un arici supărat/ duhurile funinginei,
diavolii focului./ Mamele ne speriau arătându‑ni‑i,/ dar ele ştiau că
oamenii aceştia tăcuţi/ sunt zeii casei.“
Regimul ascensional, levitaţia, plutirea, zborul sunt ale generaţiei,
descoperirea mirabilului în profesiunile curente ale satului bănăţean
definesc „provincia“ lui Petre Stoica. Personajele nu sunt fixate într‑un
sat, ele migrează. Locurile din preajmă sunt ale lor — dar şi ale Imperiului
de odinioară. Şi oamenii, şi obiectele din preajmă sunt „de demult“,
dar fascinează tocmai prin faptul că supravieţuiesc. Celelalte din jur au

murit, ele îşi conservă neobişnuita elocvenţă. În Vecinul nostru, basmul
imperial se sprijină pe un personaj fantast, dar şi pe obiectele care îl
definesc:
„Vecinul nostru, rudă îndepărtată a mamei,/ a fost marinar la Pola./
Răsucindu‑şi mustăţile îngălbenite de tutun/ se laudă c‑a stat pe catarg
printre păsări,/ că a făcut în Marea Adriatică baie —/…/ Celor ce râd
socotindu‑l un bătrân mincinos/ le arată pieptul cu peşti şi colaci de
salvare/ acoperite cu litere strâmbe: Pola — 1906.“
Banatul, după cincizeci de ani. „Un lirism afectuos şi ironic, elegiac

şi totuşi vital, de o remarcabilă robusteţe, în ciuda sarcasmelor şi a
declaraţiilor dezbătute, un lirism al realităţilor umile, banale, cărora le
oferă o încărcătură persistentă, caracterizează prezenţa bine constitu-
ită a lui Petre Stoica în poezia ultimului deceniu. Cele mai substanţiale
volume ale sale: Melancolii inocente, Orologiul, O casetă cu şerpi, Trecă-
torul de demult i‑au definit un spaţiu, o ambianţă, un confort. Apelul
nedezminţit la elementele unui univers imediat semnalează prezenţa
ocrotitoare şi bunele oficii ale unui amfitrion cordial.“, scrie Lucian Raicu
în cronica pe care o consacră, în 1977, volumului O nuntă de cenuşă.
Adevărul e că, în anii şaptezeci, volumele apar unul după altul, cu
o frecvenţă ce exclude surpriza. Poetul şi‑a găsit ritmul de respiraţie,
tonul, tehnica. Traduce, face antologii, comite cărţi în care reia teme,
personaje, obsesii din volumele anterioare. Îşi dezvoltă, fără rigoarea
geometrică a lui Vasko Popa (cu care se aseamănă din mai multe puncte
de vedere: primul, al reabilitării „obiectelor“ perimate), temele. Îşi
slujeşte, cu subliniată temperanţă, discursul ironic, autoironic, claunesc.
Îşi joacă spectacolul, uneori subversiv. Un poem închinat lui Jan Palach,
cel care şi‑a dat foc la Praga în 1968, creează emoţii în mediile literare.
Tot în 1968, un şir de texte aluzive se racordează (ar putea fi racordate)
la o temă dragă poeziei „din răsărit“: aceea a urâtului în expansiune.
Volumele care urmează Arheologiei blânde reabilitează idilicul,
pastoralul. Alecsandri, Pillat, dar şi Adrian Maniu îşi găsesc ecou într‑o
actualitate în care imaginile rurale nu au devenit indezirabile. Am putea
spune, odată cu Joseph Roth, că ele aparţin unei patrii mai mari — unui
univers mai coerent, aparţinând înaltei ordini. Am putea spune că ele
aparţin unei noi sensibilităţi — că ele pun în valoare un alt fel de a simţi
lumea. Nichita Stănescu, poetul care domina cu autoritate deceniul al
şaptelea, evoca o stare regală, ceremonii în care poetul trăia regimul

ascensional al principelui. Era preotul care împlinea un act sacru. Pentru
Petre Stoica, poetul se dedică, el este artefactul — este meseriaşul care
împlineşte un act. Nimic nu anunţă vreo prezenţă regală în acest peisaj:
„Totul se desfăşoară normal în viaţa căpiţelor cu fân/ totul se de-
sfăşoară normal pe suprafaţa râului/ totul se desfăşoară normal în rela-
ţiile oilor care pasc în depărtare// în ciuda faptului că negura/ provocă
o anumită dezordine.“ Dar nimic nu are o violenţă… imprevizibilă, în
această etapă a scrisului său. Ironiile sunt benigne, dejavăzutul nu e
aşezat sub anatemă. Poetul îşi respectă confortul, care e al unui clasic.
„Ştiu că spaţiul meu lăuntric e făcut pentru experienţe mai dure/
mie însă îmi place să privesc/ cum norul atinge cu genele sale mereu
umezite/ copacii casele mormintele şi urmele de argint ale oilor seara.“
(Ştiu). Parcă am fi lângă Petru Creţia, ai cărui Nori au definit un stil al
clasicităţii.
Copleşit de glorie (1980) apare în momentul în care optzeciştii intră

zgomotos în arenă. Ar putea fi între părinţii lor. Şi‑ar putea revendica
întâietăţi în poezia postmodernă românească. Nu va participa la euforiile
momentului. Îşi realizează autoportretele „clauneşti“ cu aceeaşi
detaşare cu care o făcuse în primele sale volume:
„Sunt de statură potrivită, port barbă/ şi am o concepţie despre
viaţă perfect asamblată/ ceea ce înseamnă că îmi plac gogoşarii în oţet/
şi îmi place să vă pun sub nas/ adevăruri pline de praf de strănutat.“
Dubla natură a poetului „de la 1960“ trebuie descoperită în toate
cărţile lui Petre Stoica. Pe de o parte, configurează imaginile regale ale
unei existenţe de excepţie, ca ales al unei sensibilităţi aparte şi — mai
mult — ale unui rege despotic, pe de alta, îşi trăieşte cu încântare condi‑
ţia de claun. E un candidat la exil.
Regele şi claunul sunt, pe cărţile de tarot, împreună: al doilea ex-
primă „realitatea răsturnată“ — intimă — a celui dintâi. În fiecare auto-
portret, claunul joacă spectacolul atotputerniciei, al regalităţii sale:
„Această primăvară mă găseşte/ Împovărat de glorie şi preocupat
de gândul/ că trebuie să‑mi schimb roata de la bicicletă// Mă simt mai bine
aici sunt înconjurat/ de stima factorului poştal de stima unei cititoare/
pe care am întâlnit‑o la magazinul sătesc// insectele au ieşit din bezna lor
milenară/ pruncii sunt gata să înflorească/ în septembrie distilez rachiuri
subtile o băutură/ pentru zile falnice pentru clipa/ când voi primi titlul de
doctor honoris causa.“ (Jurnal)
Scriitorul imaginează autoironic: el este cel ce joacă rolul de rege

într‑o mahala a lumii. Regalitatea lui e derizorie, dar nu inutilă: ea
prelungeşte spectacolul poetic. Marile sărbători ale poeziei, cele din anii
şaizeci, nu s‑au încheiat. Încă. Sau, altfel: poetul e, acolo, la marginea
lumii, un exclus. El poate să‑şi asume, cu mândrie, fericirea de a fi claun.
A reabilita lucrurile vechi, uzate, demodate, a repune în circulaţie
obiectele care şi‑au încheiat glorioasa existenţă — iată şansa noului
Demiurg. Toată poezia lui Petre Stoica poate fi considerată un război
lung cu faptele de odinioară — o mântuire a obiectelor, a lucrurilor de
demult condamnate. O înviere.
Poze vechi, istorii vechi, funcţionari de odinioară, automate care
şi‑au încheiat ciclurile existenţei. Un „Cimitir Spoon River“ regăsit,
resacralizat. Sau, cum zice Dan Laurenţiu în eseurile sale asupra „stării
de graţie“:
„S‑ar zice că poetul nu face decât să ne transmită, cu un deosebit
nerv al descripţiei, hieratice tablouri ale cotidianului, hieratismul gene-
rând aici, dintr‑un particular sentiment al desuetitudinii, al demodării
oricărei mode pe care ar îmbrăca‑o viaţa corporalului, indiferent de
coeficientul de extravaganţă. Această perspectivă temporală — a per-
cepţiei lucrurilor prezente ca şi cum ele ar trăi în trecut — îl distan-
ţează pe poet de materia artei sale, în sensul că îi asigură o aureolă
de obiectivitate, de neparticipare directă la starea şi procesul ce se
desfăşoară în faţa noastră. Poetul parcă ar dispare, vocea lui ar deveni
ca şi impersonală, dacă melancolia lui blândă, provincială, nu ar învălui
totul într‑o vibraţie specială.“ (3)
Efectul de îndepărtare, de înstrăinare — pe urmă încercările de a
recupera, din această lume, ceea ce s‑ar mai putea recupera.
Dubla natură a celui care învie — regală şi claunescă — asigură
atât statutul de observator obiectiv al „naratorului“, cât şi ritualizarea
fiecărui gest al lui. Cuvântul sacru (în sensul fixat de Rudolf Otto: sacrul
se defineşte prin mysterium tremendum, majestas, energeia) nu îşi
îndeplineşte regimul decât dacă nu îl înţelegem sub semnul unei istorii
desacralizatoare. Sau, dacă nu înţelegem că lui homo ludens trebuie
să‑i corespundă — totuşi — un Deus ludens. Un Dumnezeu care ştie să
(se) joace. Un Dumnezeu al cărui trimis în această lume ar putea fi un
Iisus‑claun.
O bună parte a artei moderne e marcată de prezenţa lui Deus
ludens, arată H. Cox în a sa The Fest of Fools. Aşteptându‑l pe Godot ar
putea fi scenariul ideal al aventurii lui „Dumnezeu care se joacă“. În

lumea „comediei mute“, schiţate de Petre Stoica, triumfă nu o dată un
Dumnezeu mai mic. Tango şi alte poeme (1990) începe cu Trecutul, poem
al miniaturalului… godotian:
„Trecutul acest microscopic fluture cu cap de rechin/ se ascunde
în cutii şi cutiuţe se ascunde/ în plicuri îngălbenite în macrameuri în
portţigarete/ se ascunde în perne în haine în petalele florilor presate/
şi lasă în ele praful dizolvant// se retrage după tapetele pereţilor
somnolează în portrete şi‑n mobile/ se închide în cuferele din pod în
sobele de tuci/ în magazii întunecate joacă zaruri cu umbrele/ şi întinde
pânza de păianjen în care gândurile zboară îngrozite/…// suflul lui stă-
pâneşte despotic/ fiinţa vie şi moartă ignitul piatra şi paiul/ stăpâneşte
deopotrivă obiectul aruncat la gunoi şi bronzul semeţ/ trecutul această
bestie tandră ce roade cu dinţişori de oţel.“
Aceste aglomerări oximoronice le‑am mai găsit în Cutia mică,
ultimul ciclu de poezii semnat de Vasko Popa.
„În satul bănăţenesc — scria Lucian Blaga în celebrul său studiu
consacrat barocului bănăţean — dai la fiecare pas peste izvoarele
unei imaginaţii în abundentă izbucnire… Tot ce ţine — în sens larg —
de etnografic ia proporţii pline şi întortocheate: e parcă o etnografie
crescută din tihna senzuală a unei duminici fără sfârşit… Nunţile au
un ritual profan mai bogat decât cel bisericesc. Sărbătorile mari ale
anului nu se reduc numai la cele două ceasuri de ceremonie mecanică
în faţa altarului, ele trăiesc în afară, amintind păgânătatea prin bucuria
obiceiurilor exterioare dogmei. Zeii cu picioare de ţap s‑ar simţi nespus
de bine ca privitori barbari ai anumitor datini fantastice din şesul
Banatului.“ (4)
Bucuria de a imagina carnavalul baroc: pe de o parte, ironia ca spirit
defensiv (vezi G. Călinescu, Opinii fugare şi libere despre Banat (5), pe
de alta, gravitatea demersului, seriozitatea implicării în cultură, tehnica
însuşită la modul cel mai serios cu putinţă. Un Carnaval prenocturn
pune în valoare capacitatea lui de a activa întrebarea sublimă şi talentul
de a o reduce la neant, între retorica tandră a înfrigurării şi deconstruc-
ţia decorurilor manieriste:
„cine sunt aceste umbre dindărătul ferestrelor?/ ce‑s vocile lor?
confidenţe? zornăit de spadă? blesteme?/ ce tăinuiesc suspinele lor?
eşecuri? temeri? ecouri ale mării?/ iar şoaptele lor ce‑s?…/ cioburi de
stele? chemări?// durerea de‑a nu primi niciun răspuns/ metafizica se
clatină pe şapte picioare o dor dinţii rămâne neputincioasă// pe fiecare

îl visez şi nu‑l cunosc/ fiecare mă visează şi nu mă cunoaşte/ fiecare iu-
beşte şi urăşte cu ardoarea mea/ fiecare reia căscatul meu de alaltăieri//
între mine şi fiecare/ se întinde o punte pe care mantia apare în mantie
de purpură/ şi moartea pleacă pe o bicicletă ruginită.“
Barocul, scria Edgar Papu, e un stil a cărui abundenţă ascunde o
fisură tragică. Abundenţa barocă a „carnavalului prenocturn“ pune în
valoare un poet al dramei existenţiale.
Volumul Piaţa Tien An Men II (1990) e opera jurnalistului, a cărui dis-
ponibilitate pamfletară putea fi bănuită în paginile de memorialistică,
dar şi ale poetului desacralizării, demistificării, deriziunii, a iubitorului de
avangarde şi de insurecţii. E opera pamfletarului, dar şi a creatorului care
trăieşte, iar şi iar, sentimentul subteranei — a lumii definite de subsolul
amorf, de spaţiul monştrilor. Noua artă poetică e una a deziluzionării:
„Lirism pentru cine? Pentru borfaşul/ transformat în filosof?
Pentru şeful călăilor/ care îşi primeşte acasă pensia în plic parfumat?/
În niciun caz lirism pentru burţile care aşteaptă la coadă/ cu o hazlie
răbdare mioritică.// Scriu numai pentru morţi — ei sunt singurii/ care mai
desluşesc ceva.“
În celelalte volume poetul „învia“ obiectele moarte — le regăsea
locul într‑o lume a fericiţilor. Poezia se hrănea din ceremoniile recupe-
ratoare. În Piaţa Tien An Men II obiectele au murit, îşi trăiesc degra-
darea. Iau cunoştinţă de dreptul lor de a putrezi definitiv. Soţia călăului
reactivat citeşte biografii neoromantice, e un poem despre scriitorii dam-
naţi, memorabil prin dicţionarul pe care îl pune la dispoziţia iubitorilor
de literatură. Există chiar şi un Poem optimist care, ca şi celelalte texte,
creşte în marginea comentariului de fapt divers. Poetul declară că îşi
trăieşte naufragiul sub pavilion românesc. Aşezarea lui Petre Stoica
la Jimbolia înseamnă opţiunea pentru un topos confortabil. Jimbolia
exprimă un Banat deplin…
… iar apropierea graniţei reclamă recunoaşterea altor topo‑grafii.

La graniţa de vest a României ispitele întoarcerii în capitala boemei (pe
care le trăise în celelalte evadări, la Dobroteasa sau la Doclin) sunt
mai puţine, şi argumentele pentru a fixa un Centru al Lumii sunt mai
convingătoare. Petre Stoica vrea să întemeieze aici o fundaţie româ-
no‑germană care să‑i poarte numele, vrea să‑şi aducă imensa bibliotecă,
vrea să elaboreze o strategie culturală. În acest oraş în care odinioară
trăiau germani şi maghiari, într‑un spaţiu de contact etnic, cu perfor-

manţe economice notabile, existau urmele unei vieţi culturale. Ba mai
mult, aici se stabilise Marc‑Mihail Avramescu, personalitate neobiş-
nuită, poet al avangardei şi gânditor de o orginalitate şi erudiţie remar-
cabile. Cu precizarea că Marc‑Mihail Avramescu s‑a fixat la Jimbolia ca să
dispară, ca să i se piardă urma, ca să nu fie. El îşi trăia şi astfel convertirea
(de la mozaism la ortodoxie), credinţa în doctrinele secrete, în ştiinţele
tradiţionale. La Jimbolia, el rupea orice relaţie cu trecutul său imediat,
cu profesiunile tinereţii sale, cu vocaţiile sale ieşite din comun. Exerciţiul
cultural e minim şi cu puţine consecinţe, deşi câţiva tineri nimeriţi în
acest spaţiu au profitat de întâlnirile cu el. Deşi la Jimbolia vor ajunge, în
pelerinaje secrete, N. Steinhardt sau Nina Cassian, deşi aici îi vor trimite
scrisori humoristico‑omagiale Eugen Schileru sau Geo Bogza. În paginile
sale postume, Jimbolia va deveni Cetatea Simboliei. Un exerciţiu de
despărţire de lumea imediată, palpabilă, în numele celei simbolice: o
reteritorializare exemplară.
Primul volum pe care Petre Stoica îl scrie în noul său oraş apare
în 1996 şi se cheamă Manevrele de toamnă. Într‑un studiu introductiv la
volumul Uitat printre lucruri uitate, apărut în Colecția Biblioteca pentru
toţi a Editurii Minerva, în 1997, încercam să deduc semnificaţiile titlului
din Imaginile Imperiale, pe care autorul Arheologiei blânde, cultivator
al stilului retro, le regăsea aici. Manevrele de toamnă sunt ritualuri ale
regăsirilor, importante dacă începem lectura volumului cu o poezie
aşezată spre finalul cărţii, Moment anacronic:
„Străbunica priveşte fotografia găsită în cufăr/ îl redescoperă pe
sublocotenentul ei ulan/ sau poate husar/ era pe vremea când mane-
vrele de toamnă/ aveau nuanţa smochinei, iar dragostea/ purta în pat
volănaşe// străbunica întoarce privirea spre colţul grădinii/ şi nu‑şi dă
seama de ce/ brusc s‑au înnegrit margaretele.“
În numitul studiu introductiv încercam să descopăr puncte co-
mune între poezia lui Petre Stoica şi a lui Vasko Popa (şi el fiu al
Banatului, şi el creator al unei zone de contact etnic, şi el marcat de
devenirea acestei zone). Autobiografia lui Vasko are alunecări în fan-
tast: „Străbunica mea Sultana Uroşevici/ Naviga într‑o albie de lemn
pe cer/ Vânând nouri aducători de ploaie/ Folosindu‑se şi de o alifie lu-
pească/ Făcea încă alte minuni/ Mai mari sau mai mici// După moarte
continua să se amestece în treburile viilor/ O dezgropaseră/ ca să o
înveţe minte/ Zăcea rumenă‑n obraji/ În sicriul din lemn de stejar//
Și avea într‑un picior/ O cizmuliţă roşie/ Plină de urme proaspete de

noroi// Cealaltă cizmuliţă pierdută/ O voi căuta până la capătul vieţii.“
Generaţia estetică a lui Petre Stoica încearcă să se definească
faţă de imagine. Momentul anacronic al lui Petre Stoica ţine de esenţa
poeziei sale. El s‑a vrut mereu anacronic pentru a refuza comandamen-
tul oficial, fie el instaurat de propaganda roşie, fie de criticii în vogă.
El este autonom, independent, pe cont propriu. El este poetul care îşi
trăieşte stilul. Vasko Popa îşi numeşte în acest volum (Carne vie, 1975)
destinul de poet — destinul său de fiinţă a unui loc anume. Vasko resimte
cariera sa cu sentimentul unui dezastru al locului natal. Este un om fără
rădăcini, iluştri săi înaintaşi aparţineau unui alt univers. Petre Stoica se
recunoaşte, ai săi se recunosc, se regăsesc, se întorc într‑un imperiu al
stilului.
Ulise, personajul lui Petre Stoica, poate să ajungă acasă: al lui
Vasko, mai greu. La graniţă, personajul lui Petre Stoica trăieşte aventura
întâlnirii cu un Dincolo bine temperat.
Viaţa zilnică a bătrânului cronicar. Din cronica bătrânului se intitu‑

lează un şir de secţiuni ale Manevrelor de toamnă. Bătrânul notează în
cartea sa ceea ce trebuie să rămână:
„În acest orăşel golit de trecut/ şi plin de cântare false/ trăieşte o
femeie sora dimineţii/ răsfoieşte cărţi şi îmbracă/ rochii de iasomie// ni‑
meni nu o vede// eu îi simt lumina care‑mi spală/ ruinele trupului“
Un soi de a numi, fără cruţare, vârsta — o formă de a privi fără com‑
pasiuni inutile viaţa zilnică. Pe acest fond al dezastrelor cresc Insomniile
bătrânului, carte a revelaţiilor, dar şi a autoflagelării.
Insomniile… este cartea însingurării şi a amurgului. Nimic nu mai
iese din circuitul gol al materiei, al inutilului. Bătrânul cronicar nu face
altceva decât să consemneze retragerile, stingerile, aşezarea lumii într‑o
materialitate fără ecou.
Mihail Avramescu cobora într‑o tăcere copleşitoare — contempla
oraşul rău din kali yuga, se retrăgea în somn realizând ritualurile liniş-
tirii —, Petre Stoica vrea să scrie totul. El este scriitor, el este grefierul
acestui timp al marginilor. El îşi trăieşte destinul de poet al finalurilor.
Într‑un oraş inert, el trebuie să consemneze totul.
Cel care a scris istoria oraşului de provincie, cel care a cartografiat
totul a fost, la început de secol, Bacovia. Cum începe noul secol? Cum
trăieşte noua margine a Lumii? Aşezarea acolo a Poetului a fost un exil
sau o asumare, până la capăt, a destinului de poet? Oricum, Petre Stoica

trăieşte o experienţă poetică inaugurală — exemplară pentru începutul
de secol al literelor româneşti. (6)
Cetatea Simboliei şi spaţiul Tristiilor, la începutul mileniului al
treilea. În Insomniile bătrânului, Banatul apare precum ţinutul ovidian,
geros şi pustiu, poetul suportând iernile infinite. Ar fi de citat echivalenţe:
„Ţinutul cu aura hărniciei pe stemă/ doarme părăsit de istorie/ nicio
larmă electorală nu‑l mai trezeşte din somn// fiii şi fiicele soarelui matinal/
au fost înghesuiţi în vagoane de vite/ şi duşi să are iască nesfârşită//…//
În marele pustiu în marea avalanşă de cenuşă/ o iarnă perpetuă străbate
străzile/ acoperite cu petice de amintiri/ doarme ţinutul cu aura hărniciei
pe stemă/ vesele broaştele apei scăzute/ traseză itinerariile mâlului de
mahala// în golul lăsat de istorie/ ruina se împerechează cu noaptea/
născând un peisaj în care/ grâul în pârg se preface‑n flori de grozamă//
iar fiinţe fără chip/ şchioapătă şi aclamă demagogia galonată.“
Insomniile bătrânului sunt legate nu numai de amurgul poetului,
ci şi de dezastrele spaţiului căreia a vrut să‑i dea o identitate poetică.
Poeziile marchează intrarea în timpul nefast al lumii, într‑o kali yuga a
răului atotcuprinzător. Provincia, protectoarea valorilor umile, e, de
data aceasta, asasina lor.
Ca întotdeauna, Petre Stoica se bazează pe o topografie — pe
Imaginea locului — pe care şi‑o asumă cu orgoliu. E locul lui, îl defineşte.
Locul îi defineşte statutul poetic. E într‑un oraş apropiat graniţei. Cum
polisemia funcţionează, ne aflăm în apropierea celeilalte lumi, de unde
sosesc mesajele stingerii. „Suntem vameşi la graniţa dintre somn şi
nimic.“ În stilul său de odinioară, retro, poetul devine cronicar. Scrie
cronica unei localităţi de frontieră. Îşi scrie jurnalul exilului sau, mai bine,
al viitorului său exil. Cronicarul e bătrân, trăieşte un intens proces de
uzură. Resimte agresiunea vârstelor. În şirul de dezastre, s‑ar înscrie şi
cel erotic („acea întâmplare penibilă/ petrecută în ziua întâlnirii mele/ cu
mâlul deghizat în femeie“).
Textele respiră o adâncă resemnare. Petre Stoica scrie o poezie
a senectuţii, sprijinită pe aceeaşi figuraţie din poemele deceniului al
şaptelea:
„Împăcare numele tău e bătrâneţe// la ceasul amurgului culeg
legume/ ud florile însetate de viaţă// cobor persienele aprind lumina/ mă
aşez la masă şi fac socotelile zilei/ marele câştig mi se repetă şi acum/
singurătatea nobleţea ei// şi vine noaptea lungă visul/ care amestecă
sâni sidefii cu tărâţe// împăcare numele tău e bătrâneţe.“
În multipla desfăşurare de sensuri a titlului, am putea descoperi

şi semne din amurgul imperiului agonic, atât de legat de manevrele
de toamnă ale personajelor sale esenţiale: ofiţerii, soldaţii, luptătorii.
Oraşele de odinioară îşi puteau trăi, cu mândrie, trecutul: se umpleau
de trecut. Oraşul manevrelor de toamnă se goleşte de trecut. Se goleşte
de sine. Cronica bătrânului evocă eşecul unei lumi — eşecul celui care
scrie. Numeşte intrarea în mecanica goală a trecerii şi a morţii. Mane-
vrele de toamnă e Lecţia de limbă moartă a lui Petre Stoica.
Note
(1) În Amintirile unui fost corector, Petre Stoica nu va uita să sublinieze că
întâlnirea cu Viena i‑a fost facilitată de A.E. Baconsky, mentor şi însoţitor al său.
Au călătorit împreună, redactorul-şef al „Stelei“ fiindu‑i duca, signor, maestro:
„Seara ne abatem pe la «Hawelka», cafeneaua artiştilor Vienei, în care pluteşte
un abur de «alt Wien». Aici întâlnim pe Heimito von Doderer, pe Csokor, care nu
poate uita zilele exilului la Bucureşti, zile îndulcite de numeroşi confraţi români, în
frunte cu Rebreanu. Ne poftesc la masa lor, alăturându‑ni‑se, Sebestyen şi Robert
Jungk cu soţia. Spre oroarea lui Papa Bac, optez iarăşi pentru rachiul de pere…
(…) Unei după‑amiezi cu lecturi la Palais Wilczek (sediul Societăţii pentru Literatură
Austriacă, instituţie fundamentală pentru buna aşezare a relaţiilor Vienei cu
literaturile Europei de răsărit, în ultimii patruzeci de ani, n.n., C.U.) îi urmează discuţii
cu Dr. Wolfgang Kraus, Christine Busta, Gerhard Fritsch, Ernst Jandl, Friederike
Mayrocker… şi alţii. Ca de obicei, A.E. împărtăşeşte păreri diferite, vehemenţei de
acasă îi ia locul zâmbetul superior, ironia subţire.“ (Amintirile unui fost corector,
Ed. Cartea Românească, 1982, p. 71).
(2) Paginile publicate în „Secolul XX“, privitoare la prietenii săi din Austria şi
Germania, au fost adunate în volumul Caligrafie şi culori, Ed. Cartea Românească,
1984. Segmentul citat, la p. 138–139; p. 155–156.
(3) Deriziune şi miracol, în Dan Laurenţiu, Eseuri asupra stării de graţie,
Ed. Cartea Românească, 1976, p. 214–215.
(4) Lucian Blaga, Barocul etnografiei româneşti, în „Banatul“, nr. 1, ianuarie
1926, p. 3–4: „Caut în dicţionar un cuvânt potrivit prin care s‑ar putea caracteriza
aspectul deosebit de ciudat sub care se înfăţişează cultura Banatului în cadrul larg
al culturii româneşti şi mărturisesc, din capul locului, că în cele zece mii de pagini
ale dicţionarului nostru scris şi nescris mi‑e cu neputinţă să găsesc cuvântul care
să rezume lapidar paradoxul bănăţean… (…) Niciuna din provinciile româneşti nu
are o cultură etnografică anonimă, populară, atât de diferenţiată ca Banatul, dar, în
acelaşi timp, niciuna dintre provinciile româneşti n‑a dat aşa de puţine personalităţi
culturale ca Banatul. (…). Un fapt incontestabil se poate deci preciza: cultura

Banatului reprezintă barocul etnografiei româneşti.“
(5) G. Călinescu, Opinii fugare şi libere despre Banat, în „Banatul“, an III,
noiembrie–dececembrie 1928, p. 1–4: „Dintre toate provinciile, Banatul e aceea
în care elementul alogen este mai multicolor. În faţa acestei primejdii, metoda
melcului e cea mai nimerită. Localnicul ia o atitudine defensivă ce oscilează între
ironia compătimitoare şi dispreţul îndărătnic şi se păstrează, astfel elementar, dar
ferit de alteraţiuni sufleteşti.
Această circumspecţie conservatoare rămâne bănăţeanului chiar şi acum,
după încetarea primejdiei, şi este exercitată împotriva însăşi, uneori, a fraţilor de
aiurea. (…) O altă notă care te izbeşte este supremaţia comunităţii asupra individu‑
lui… Sociabilitatea bănăţeanului are un caracter etic, pe când cea a munteanului, de
pildă, are un caracter estetic.“
(6) O eminentă cercetătoare timişoreană, Laura Cheie, reia, în studii ample
apărute în Austria şi România, cercetarea relaţiei lui Trakl cu Bacovia. Obsesia
creatoare la George Bacovia şi Georg Trakl, Hermeneutica destrămării la George
Bacovia şi Georg Trakl, Die Poetik der obsesiven bei Georg Trakl un George Bacovia
aruncă (din preajma lui Petre Stoica) o lumină nouă asupra operei lui Bacovia. Sunt
studii fundamentale asupra lui Bacovia. Prin ele se poate descifra mai bine relaţia
Trakl–Petre Stoica.
Anghel Dumbrăveanu (1933–2013)

Intrarea în oraş. Anghel Dumbrăveanu se fixează la Timişoara
devreme: în 1951 este deja timişorean, debutant în revista „Scrisul
bănăţean“, apoi, din 1953, angajat al revistei. Apropierea de revista
„Steaua“ îl modelează, Bakonsky devine şi pentru el un maestru.
Întâlnirea cu Petre Stoica, bănăţean fixat în Bucureştii noii generaţii
literare, colaborator permanent al „Stelei“, fixează începutul unei relaţii
durabile:
„Pe Anghel Dumbrăveanu l‑am cunoscut demult, demult, într‑un
timp depărtat… (…) care dintre noi făcuse gestul apropierii? Puş-
tan într‑ale publicisticii, dar poet în plină afirmare, trudea la «Scrisul
bănăţean» pe postul celor meniţi să vegheze la întreţinerea meca-
nismelor dătătoare de slovă tipărită. Delicatul secretar general de
redacţie ţinea să mă împace cu pomenita revistă şi să‑mi vadă fircălitu-
rile în paginile ei. Lucrarea sufletească izbutise deplin. De‑atunci
până‑n vara anului curent, mi‑a făcut servicii cât duzini de prieteni.
Dreptatea cere precizare: Anghel îşi ajuta cu voluptate toţi colegii. (…)
Cunoscându‑i însuşirile de prinţ argeşean mutat în Ţara Banatului,
Anghelos îşi va păstra pentru totdeauna curate veşmintele…“ (1)
Fixarea în Banat are etapele ei, unele recapitulate în cartea pe

care o realizează împreună cu cineastul şi fotograful Iosif Costinaş,
Intrarea în oraş. Anghel Dumbrăveanu şi Iosif Costinaş îi provoacă lui
N. Steinhardt bucuria unei cărţi în care Oraşul exprimă noua sensibili-
tate a lumii noastre. Poeziile/pozele din Intrarea în cetate (Ed. Facla,
1981) îi prilejuiesc lui N. Steinhardt aceste exclamaţii:
„Cei care, ca şi mine, nu socotesc oraşele (cu zidurile, canalele,
turnurile, caldarâmul şi felinarele lor) nevrednice a fi îndrăgite întocmai
ca şi câmpenescul ori sătescul vor găsi, nu mă îndoiesc, prilej de subtilă,
caldă şi adesea sfâşietoare fericire citind volumul lui Anghel Dumbră-
veanu şi Iosif Costinaş — album ritmat, carte de versuri reflectate în
forme sau profiluri — dedicat Timişoarei.“ (2)
Anghel Dumbrăveanu a trecut printr‑un transfer: de‑teritorializa‑
rea a însemnat pentru el o re‑teritorializare, o descoperire a unui spaţiu
care merită elogii. Ţinutul natal era al dealurilor, Timişoara rămâne un
spaţiu meridional — un loc al soarelui şi al distincţiei apolinice. Un mo‑
ment lămuritor îl realizează volumul Intrarea în cetate, cu poze realizate
de cineastul Iosif Costinaş.
Arta actorului şi asumarea statutului de poet, în anii ’60.

Himerogonia. Înscenările lui Anghel Dumbrăveanu acordă un loc im-
portant celui care recită, Actorului. Poetul se confesează, e personajul
unei istorii (de obicei, erotice) şi, în acelaşi timp, preotul care oficiază
ritualurile poeziei. Ca pentru o generaţie întreagă de scriitori — ca pentru
Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, cei care au putut trăi
bucuria descoperirii literaturii — scrisul e o sărbătoare, literatura, un
fapt sărbătoresc. Actorul, rege/preot devine poet, poetul devine actor,
lămurind fiecare o linie defensivă, dar şi o enorm de orgolioasă alcătuire:
„Noaptea, vin singur pe ţărm să m‑ascult/ Noaptea când totul
se retrage în umbră,/ Şi însăşi marea e un nesfârşit întuneric/ Din care
vin elementele ca‑ntr‑o altă geneză./ Îmi spun: aceasta este o jertfă
zadarnică/ Un spectacol bizar, o risipire de forţe/ Dar totul sună epuizant
de frumos/ Şi din vrajba sonoră va rezulta împăcarea./ Prea multe zboruri
lasă marea pe ţărm/ …“
Rostirea e o sărbătoare a poeziei, iar simbolurile par a asigura,
poetului şi celui ce oficiază (Actorului), invulnerabilitate. Crişu Dascălu
pune în valoare un concept important pentru definirea poeziei lui
Anghel Dumbrăveanu: Himerogonia:
„Rar, foarte rar un poet român de azi care să‑şi identifice într‑atât
viaţa cu literatura ca Anghel Dumbrăveanu. El îşi îmbibă trăirea zilnică de
poezie până acolo unde versul prinde să trăiască, iar biografia trece în
himere şi legende. Poate că aici, în această capacitate ieşită din comun
de a‑şi accepta, nu cu resemnare, ci cu entuziasm destinul artistic, tre‑
buie căutat izvorul… poeziei sale, emancipată de ameninţarea locurilor
comune, de care şi cele mai puţin convenţionale forme poetice nu ezită
a se lăsa împodobite.“ (3)
Şi concretizează Crişu Dascălu:
„Îmi place să văd în acest gust pentru ceremonial replierea sa
pe linia unei vechi culturi, retrăirea autentică a vechimii aceleia, când
existenţa fusese acordată la ritmuri cosmice. De aici şi din triplul cult pe
care îl (re)instaurează liric: al femeii, al prietenului şi al morţii, prezențe
impalpabile, aflate în imprevizibile înterpătrunderi…“.
Ţara Himerei ar fi spaţiul pe care îl defineşte poezia lui Anghel
Dumbrăveanu, crede Crişu Dascălu.
Între ţările imaginate de poeţii anilor şaizeci, ţara himerei pare,
oricum, cea mai ofertantă. Geografia literară a lui Anghel Dumbrăveanu
descoperă, în această ţară, topografii bine definite doar de relaţia ami-
cală. Belgradul în cinci prieteni (volum de Nichita Stănescu, realizat
împreună cu Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu, Adam Puslojić, Srba
Ignjatović) ar defini un sistem de vase comunicante.
Iluminările mării şi ale oraşului. Evoluţia poetului este semnifica-

tivă pentru transformările poeziei unei generaţii. Poetul debuta,
în volum, matur, aşa cum nu debutau şi alţi colegi ai săi, la începutul
deceniului al şaptelea. În primele două cărți, caligrafiază cu graţie în
preajma maeştrilor ce se cuvine a fi studiaţi. Eminescu (cu Odă în metru
antic), Bacovia sau Blaga sunt maeştrii săi. Soarele, lumina, seminţele
sunt simbolurile care îi vor guverna poezia. Anghel Dumbrăveanu îşi
descoperă teritoriul său — cea mai fertilă lume lirică: marea. Puţini
poeţi români au rămas în preajma ei cu atâta îndărătnicie — niciunul nu
şi‑a legat atâtea volume de numele ei. Ar trebui să descoperim aici un
ritm al re‑teritorializării: aşezat în Timişoara, oraş al parcurilor cu pla-
tani, în Banatul de câmpie, poetul, în reaşezarea la mare, caută o echi-
valenţă. Şi o reţea de metafore necesare ceremonialului poetic. În
Iluminările mării şi Oase de corăbii, versuri de o mare claritate dau imagi-
nea unui poet apolinic, deopotrivă al câmpiei, al parcurilor şi al mării:
al unui ţinut meridional care contrazice locurile naşterii, „barbare“.

Uneori, o călătorie pune „în spectacol“, invită în scenă iluzionistul:
„Iluzionistul recita Anabasis. Afară ningea./ Noi ascultam răsufletul
viţei-de-vie./ Femeia ţinea rugbistul de mână./…/ Poate/ Aştepta să
plece spre sud/ Într‑o călătorie de studiu la tropice/ Uneori ar fi vrut/
Să împartă călătorilor rătăciţi prin deşert/ Căuşul de răcoare şi umbra
oazelor ei./ Să se trezească noaptea în temple străvechi/ Cu zei pictaţi în
simboluri de demult…“
Femeia care aştepta să plece în mările sudului, care visează să îm‑
partă călătorilor rătăciţi în deşert răcoare, să se trezească noaptea în
temple străvechi nu trăieşte altceva decât o reaşezare în lumea imagi‑
nară: într‑o lume fastuos imaginară.
O seamă dintre înscenările lirice ale acestei etape evocă iniţierea în
eros. Ritualurile şi ceremoniile iniţiatice aparţin unei lumi neobişnuite,
capabile de uluitoare metamorfoze. Atotputernicia poetului se face
simţită în Cântecul sturzului:
„Curând se va‑ntoarce/ Şi sturzul de iarnă din nord. Vara lui s‑a sfâr-
şit/ În ceaţa valkiriilor./ Vom învăţa s‑aşteptăm/ Să refacem năvoadele,
să frecăm rugina/ De pe ţevile puştii, să tăiem copaci/ Pentru bărcile noi.
Toate drumurile lumii/ Sunt în inima noastră.“
Ghicim bucuria de a exista în teritoriile poeziei: euforiile construc-
ţiei decorului, ale amenajării semnelor fac parte din ritualurile regale ale
generaţiei lui Nichita Stănescu. Lângă poezia presimţirilor, a ceţurilor
care se abat, vibraţia bucuriilor depline evocă regalitatea poetică.
Suntem, nu‑i aşa, la o curte princiară:
„Vapoare şi rodii, bătrâni/ cu privirea ascunsă în ei/ Dansatoare care
n‑aşteaptă pe nimeni,/ Un câine rătăcit printre lăzi/ Colaci de frânghii,
ancore ruginite/ Frunze decupate sau inimi/ Pe cheiul cu păsări de mare/
Şi eu printre toate acestea/ Cu pipa strânsă‑ntre dinţi…“
Revenim, încă o dată, la definiţia barocului, cea pe care o dă Edgar
Papu: „ea ar putea sluji înţelegerii poeziei lui Anghel Dumbrăveanu.
Abundenţa barocă nu face altceva decât să ascundă o rană interioară,
o avarie a vieţii sufleteşti. Imaginea răsturnată a Regelui pune în valoare
drama Actorului — a claunului. Şi unul, şi celălalt figurează pe aceeaşi
carte de joc“.
Iar rănile interioare apar cu insistenţă în poemele anilor şaptezeci,

optzeci şi, îndeosebi, nouăzeci. Regimul animalier al barocului sporeşte,
nu fără a contesta semnele/simbolurile mai vechi. În privirea păunilor ar
fi poemul emblematic al anilor nouăzeci, în care interogaţiile capătă o

intensitate nouă. Ceremoniile sunt mereu tulburate de câte un cuvânt
nevrednic, de un nume care nu poartă semn regal. Nu face parte dintre
vorbele ceremoniilor care sacralizează. Lumea coboară sub semnul rău-
lui. Lumea, sau numai o parte a ei. „Mic tratat despre supravieţuirea
poetului“ s‑ar putea numi ultimul volum al poetului. Sau să fi oficiat
autorul traducerea în limbajul său regal, numindu‑şi cartea Diamantul de
întuneric? Şi încercând să descopere şi un intermezzo ludic?
Şi iată ce se poate citi în privirea păunilor:
„Nu e înger fiinţa ce vine pe urmele mele/ mi‑am spus plonjând prin
constelaţii târzii/ Oi fi fost deturnat/ de vreo femeie a cerului?// N‑o fi
ştiut că sânge nemiruit/ Mă hrăneşte când mă paşte urgia//…// Întrebam
fără noimă: au tu erai/ Ilincă‑tilincă? Unde‑ţi rămase/ ciupagul de in?/ O
să umbli cu ţâţele goale în privirea păunilor/ rătăciţi într‑un roi de albe
planete// Ilinca aiurează năucă: nu mai zburăm?/ Suntem blestemaţi
să‑mplinim ce‑ncepurăm/ ne‑om furişa cum putem către case/ mai spre
viul nopţii încolo/ aiurează Ilinca“. În poemul său Nichita evoca tunelul
oranj, Anghel Dumbrăveanu mizează pe un oximoron conform meta-
morfozei sale poetice: diamantul de întuneric.
Să revenim, cu ajutorul Violetei Dumbrăveanu, la studiile, cronicile,

articolele care au fost dedicate, în aproape jumătate de veac, lui
Anghel Dumbrăveanu. Sunt semnate de personalităţi ale culturii, de
critici, de eseişti, de nume marcante ale scrisului contemporan. Înainte
de a sublinia valoarea unei opere, paginile (aproape cinci sute) evocă
neobişnuita prezenţă a omului în viaţa literară — buna-cuviinţă cu
care ştie să întâmpine scriitorul. Anghel Dumbrăveanu era şi rămâne
un maestru al protocolului poetic, iar deschiderile sale către colegii săi
de generaţie, către poeţii, criticii, eseiştii generaţiei şaizeci nu exclud
dialogurile sale cu N. Steinhardt, Alexandru Balaci, Ovidiu Cotruş,
Ştefan Aug. Doinaş, Mircea Ivănescu, Ion Mircea, Adrian Popescu,
Laurenţiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Marcel Corniş‑Pop, admirabili, tandri,
fermecători comentatori ai scrisului său. (4)
Ştia să întâmpine poetul şi să asigure ceremonia necesară
desfăşurării sale. Paginile lui Adam Puslojić sau ale lui Srba Ignjatović,
ale lui Moma Dimić sau Radomir Andrici evocă deschiderile sale faţă
de literatura sârbă, unde ecoul poeziei sale a fost puternic. Neîndoios,
succesul literaţilor români în Iugoslavia se datorează şi punţilor pe
care le‑a întemeiat Anghel Dumbrăveanu, fiindcă poetul era un bun

creator de relaţii. De altfel, rândurile lui Nichita Stănescu despre
Anghel Dumbrăveanu exprimă cum nu se poate mai bine o prietenie
literară cum n‑au mai fost multe în literatura ultimelor decenii:
„De multă vreme nu mi‑a mai fost atât de dor de un poet cum
este acum Anghel Dumbrăveanu. Mi‑e dor de el ca de‑o eră apusă a ti-
nereţilor mele, pe când el era un hidalgo, şi eu o moară de vânt, pe când
el era un brontozaur, şi eu o eră mezozoică. E adevărat că îmi mai alin
dorul recitându‑i elegantele versuri şi iar este mai adevărat că mi s‑a mai
alinat simţirea citindu‑i cu admiraţie varianta engleză a poemelor lui, e
o minune că i‑a apărut o ediţie în engleză. (…) Poetul, el însuşi aidoma
versurilor lui, e un coleg desăvârşit, un fremătător, un neconfesiv căci,
adeseori, l‑am surprins în Străinezia ori acasă… elogiind literatura
generaţiei lui şi literatura română în genere./ Ambasador perfect al
poeziei, propria lui poezie este o ambasadă. Vin păsările, bunăoară
vulturii, bunăoară coţofenele, bunăoară porumbeii, bunăoară gâştele
sălbatice, să ceară viză versurilor lui de intrare în limba română. Ce dacă
locuieşte la Timişoara! E clar că inima mea are o Timişoară a ei.“
Ieşirile lui Anghel Dumbrăveanu în Străinezia numită de Nichita
au fost întâmpinate de studii sau articole semnate de Robert J. Ward,
Marcel Pop‑Corniş, Adam J. Sorkin, Anton Palfi, Andrei A. Lillin, Govan
Kallqvist, Thomas C. Karlsson şi alţii.
Autoritatea „regală“ a lui Anghel Dumbrăveanu a adunat lângă el

poeţi care i‑au urmat, uneori preluat, modelul şi mesajul liric. Vibraţiile
culturale ale oraşelor („capitalelor poetice“) din Banatul de azi nu pot
fi percepute fără a aminti prezenţa, în anii şaizeci şi în anii şaptezeci, a
unor autori care s‑au format în preajma lui, a lui George Suru, emul al lui
Anghel Dumbrăveanu, dar şi animator al unei literaturi în care spaţiul
montan, cu simbolurile sale, recompune o hartă a ţinutului; a unei patrii
reale/imaginare. Discursul mai tânărului Sabin Opreanu, nici el foarte
depărtat de Anghel Dumbrăveanu, din O privire asupra râului, volumul
de debut (şi de bună aşezare), poate divulga înrudiri substanţiale:
George Suru a inaugurat o literatură a miturilor montane, a păsărilor
şi a vietăţilor locului, încercând a acţiona în numele specificităţii. Sabin
Opreanu prelungeşte acest efort, stilizând, concentrând. Ca George
Suru, Sabin Opreanu scrie despre însingurarea sa extrem provincială,
despre prietenii plecaţi prea departe. Lamentaţiile circumscriu, întâi,
o biografie:
„librar şi poet şi fost conducător de cenaclu/ într‑o staţiune balnea‑

ră din sud‑vest/ unde iarna capitulează la izvoarele râului.“ Apare mereu
şi mereu (ca şi la George Suru, am spune) Provincia:
„poemul acesta, clădit în provincia ursuză/ râul tunându‑mi mereu
în memorie/ muntele ameninţător sunându‑şi calcarul/ peste fruntea
umbrită de pinul negru.“ Poet al munţilor, al vietăţilor silvestre, Sabin
Opreanu îşi cântă exilul într‑o lume în care se simte violenţa civilizaţiei
citadine. Monograf al râului său (de la Alecsandri la Blaga, Cerna a
inspirat piese antologice), Sabin Opreanu îşi organizează ceremoniile
lirice cu dezinvoltura lui Anghel Dumbrăveanu. Nimic însă epigonic,
totul supus necesităţilor unei confesiuni potolite.
În anii şaptezeci, în anii optzeci, Anghel Dumbrăveanu a stimulat
creaţia tânără din Banat prin pagini (prefeţe, postfeţe) care trebuie
recuperate. Ultima cartea, dedicată soţiei, fiicei şi nepotului poartă
epigraful: „Ei îmi sunt legământul cu viaţa şi veşnicia.“ Lumea şi semnele
poetului rămân indestructibile.
Note
(1) În acelaşi articol din „Luceafărul“, nr. 15/1981, Petre Stoica adaugă: „Zeul
călătoriilor ne‑a legat în câteva rânduri strâns laolaltă aripile încă puţin antrenate în
zboruri lungi… Întâmpinaţi de fratele Adam, însoţiţi de Nichituşa, am străbătut cu
armonica melodiilor nebune tărâmurile Serbiei, adăpându‑ne din fântânile ei bogate
în omenie, manastirka şi versuri nepereche. (…) De bună seamă, cu gândul la acele
irepetabile clipe, a scris acest poet nostalgic de sfâşietoare frumuseţe: suntem la
masă aproape toţi/ petre adăpostit în barba lui uscată/ Nichita uitându‑se la înger
cu două pete de cer/ adam care tocmai l‑a încuiat pe dumnezeu într‑o garsonieră/ şi
srba uimit de tăcerea propriului glas…“
(2) „Intrarea în cetate este şi o ispititoare poftire la făurirea altor imnuri,
elegii, ode fantezii sau încă nenumărate complexe prozodice, unde cugetul urban,
afectivitatea urbană, închipuirea urbană — nestingherite, neruşinate — să‑şi
horească sălaşurile lor, şi ele înzestrate cu mângâieri, minuni şi fascinaţii mai noi,
mai «secunde», dar nu mai rare sau mai firave decât ale codrului, dealurilor şi apelor
curgătoare.“ („Orizont“, nr. 44/1982)
(3) „Orizont“, nr. 46/1983. Sau scrie acelaşi exeget în „Orizont“, 27 august
1978, p. 16: „Poţi lua diligenţa de seară — iată o formulare simptomatică pentru
viziunea… Anghel Dumbrăveanu; un tu impersonal ce trădează cu rafinament
trebuinţa poetului de a se recunoaşte în cititor ca în propria sa alteritate, un mod de
a sugera că între ei există un spaţiu de acces, reprezentat prin peretele penetrabil
al poemului./ Acest semn emblematic al limitei instabile, al raportului flotant este

diseminat peste tot, efectul fiind unul de stabilizare a ansamblului. Expresia sa re-
curentă este aceea a ţărmului, linie ce desparte şi uneşte deopotrivă, deopotrivă
sfârşit şi început.“
(4) Tratat despre melancolie. O propunere de Violeta Dumbrăveanu, Editura
Eurostampa, 2001.
George Suru (1940–1979)

A murit la 39 de ani, într‑un Caransebeş îndoliat pe care îl fixase, şi
el, alături de Sorin Titel, Horia Pătraşcu, Horia Vasilescu, într‑o cultură
majoră, cu proiecte şi publicaţii demne de atenţie. Baladele lui George
Suru urcă între‑o lume a vegetaţiilor montane, sub semnul unor reţele
simbolice care aşază alături piatra, colibele de pe dealuri, caprele — că-
prioarele. Lirica ascensională a lui George Suru aparţinea anilor şaizeci,
încă încrezătoare în vremurile care ar putea să vină. Dar fiecare poem
al lui George Suru numeşte o cădere — un final: „În fiecare noapte din
case pleacă cineva,/ Se subţiază până la gând, până la amintire,/ Prin
inimi de cărămidă, prin oase de grindă,/ Pe când în nuc o pasăre strigă
spre stele pierdute/ Şi tăişul de lună între aripi se ascute, mult sângeriu,/
Casele pier ca nucile cu miezul uscat/…/ Un vânt de coasă se abate la
temelia rămasă…“ (Ziduri de casă). Întunecarea, ceaţa, păsările care se
prăbuşesc, rădăcinile albe, nopţile ţin de un lirism al presentimentului.
Un Cântec începe aşa: „Vor veni zăpezile, ascunde‑ţi trandafirul şi tru-
pul,/ Ca pe un tăiş de plug să le ascunzi în fineţuri aromate,/ Vezi cum
bârnele casei se strâng în îngheţuri, şi cuiele/ Vei auzi cum bârnele
casei se strâng în îngheţuri, şi cuiele de lemn/ Cum lasă uşa mai jos pe
pragul ciuruit de blestem de iubit…“ O Alchimie îşi desfăşoară ritualu-
rile destrămării: „Se aude o trecere a râurilor spre mâlul din albii,/ Trestia
putrezeşte în spărturile luntrilor târzii,/ Crucile întemniţează învierea
după gratiile umede a rădăcinilor/ Şi cariile preamăresc sunetul în lemnul
din roţi…/ Vedenii trec pe maluri…“ Lumea răsturnată a lui George Suru
stimulează vocile de dincolo. Într‑un interviu pe care i‑l ia, în februarie
1971, Octavian Doclin, George Suru va declara: „Îmi e teamă să‑mi explic
propria mea damnare. De aceea tac, poate enervant de mult şi de
persistent. Cred că ceea ce am de spus o spun prin creaţia mea… mi‑e
de‑a dreptul silă de oamenii, în acest caz creatorii, care se răspândesc,
care fac caz de eu explicâdu‑se… Cuvintele spuse cu zgomot explicativ,
din păcate, nu transformă lumea în bine niciodată. Şi tăcerea este un

cuvânt, poate cel mai de seamă, dacă e luat în seamă…“ („Gaudeamus“,
an IV, nr. 2 (21)/1971) Ca şi Sorin Titel, ca şi Horia Pătraşcu, George Suru
avea, nu o dată, atitudini polemice. Antioficiale.
Prezent în antologiile realizate de Petre Stoica, scriitorul a cultivat
(şi) o literatură‑retro, hrănită de modelele unui expresionism animat de
revista „Steaua“. Încă netipărite sunt cărţile sale pentru copii şi poeziile
abandonate prin reviste. În Caransebeş a condus reviste, a încercat să
lanseze scriitorii care ar putea să se grupeze în jurul Casei de cultură a
oraşului care poartă azi numele de „George Suru“.
Ion Cocora (n. 1938)

Despre Reşiţa poeţilor. Nu ştim dacă a existat, într-adevăr, o com-
petiţie între poetul Cocora şi poetul Martin în vremea în care la Reşiţa
liceele notau cum se cuvine poeţii şi poezia adolescenţilor. Bănuiala că
Mircea Martin a abandonat creaţia poetică fiindcă Ion Cocora era un
poet mai bun nu ar fi de tot gratuită, într‑un Banat în care orgoliile îşi au
rostul şi impulsurile lor. Într‑un timp, când Reşiţa a devenit „oraşul cu
poeţi“, nu se putea ca una dintre personalităţile criticii, teoriei literare,
unul dintre conducătorii importanţi ai cenclurilor de seamă să nu fi fost
poet; iar poezia lui Ion Cocora, tânărul, să nu fi fost mai importantă
decât a viitorului critic, şi el elev al Reşiţei. Poate mai importantă, spu-
nem, fiindcă ultimul volum al lui Ion Cocora pune în valoare un poet
de vârf, remarcabil prin transcrierea pulsului vârstei, al presimţirilor, al
eşecurilor. Transcriere care defineşte un cotidian agresiv:
„Mă întorc în fiecare dimineaţă între voi/ niciodată în acelaşi loc//
azi noapte am chiţăit cu şoarecii într‑o peşteră de ivoriu/ într‑o cazemată
nu mai mare decât un craniu/ fără să mă gândesc că ar putea fi chiar un
craniu// bătrâneţea e un handicap al sufletului/ nu am niciun fel de reacţie
când sunt sunat la telefon/ şi mi se spune că a mai murit un prieten//
vestea îmi provoacă atâta iubire de sine/ că mă văd numai pe mine în
mărime naturală“. Cotidianul agresiv al oraşului, odinioară „cetate de
foc“, lângă coşmarul nocturn al poeţilor, care „chiţăie cu şoarecii“,
fie şi într‑o „peşteră de ivoriu“, iată un decupaj care merită selectat,
atunci când ne apropiem de scrisul lui Ion Cocora. Patriotismul local al
poetului trebuie privit cu înţelepciune: s‑a născut la Greoni, sat care a
dat una dintre cele mai importante personalităţi culturale ale Banatului
secolului XX, Ion Stoia-Udrea (istoric, traducător, poet, solidar cu Cercul
Literar de la Sibiu, creator de reviste şi autor de antologii‑reper), dar şi

scriitori citabili, poate cu superlative, pentru evoluţia literaturii în ultima
jumătate de veac: Gheorghe Azap, Radu Pavel Gheo, Ioan‑Pavel Azap.
Migraţii. Ion Cocora iese în lumea literară la începutul anilor șaizeci,

pe aripile „Stelei“ și ale prieteniei cu marii scriitori ai Clujului tânăr. Lec-
țiile de zbor le ia nu doar din grupul poetic stelar, ci şi de la echipele iti-
nerante de cronicari ai teatrului în ascensiune. E un bănăţean deturnat
zic răii, deşi în revista „Scrisul bănăţean“ se pot citi, totuşi, jurăminte de
fidelitate faţă de Doamnele ţinutului natal. Devine un cronicar dramatic
ofensiv, şi cărţile sale de cronicar trebuie recitite: e un critic calificat,
care ştie să‑şi apere şi să‑şi afirme provincialii, mereu puşi sub semnul
întrebării de dictatura Centrului. Revoluţia îl aşază în Bucureşti, unde,
ca toţi transmutaţii Clujului literar, devine lider. Va conduce un teatru
care îşi va afirma aleşii. Va publica, după despărţirea de teatru, alte cărţi
de poezie. Într‑una dintre ele, severul Marin Mincu descoperea un mare
poet.
Nu poetul („marele poet“) sau regăsitul Cocora ne interesează
deocamdată, ci vocaţia de constructor a cărturarului. Scriitorul a înte-
meiat o editură, Palimpsest, care ar trebui analizată cu atenţie, fiindcă
are proiecte culturale clare, dintre care cel mai viu pare a fi cel filo-
bănăţean. Editorul a observat că nerăbdarea este principalul defect al
literatorilor provinciali care, după 1989, sporesc îngrijorător numărul
apariţiilor. Sunt nu numai literaţi, ci și producători infatigabili de cărţi,
de pagini care vor succes. Ion Cocora preia cărţile de poezie ale unor
autori resiţeni, realizează antologii severe şi solicită prefeţe unor
critici cu autoritate. Mircea Martin, Ion Pop sunt cei care prefaţează
cărţile „reşiţene“. Mereu girate de importanţi comentatori, antologiile
Palimpsest demonstrează că autorii selectaţi de Ion Cocora ar merita
mai multă atenţie. Poeziile Liubiţei Raichici, ale lui Octavian Doclin sau
ale lui Nicolae Sârbu (însoţite de texte iubitoare de Mircea Martin),
romanele lui Titus Suciu sau ale lui Ion Jurca Rovina, publicate de
editorul Ion Cocora — citite de directorul editurii Palimpsest —, sunt
cele mai bune cărţi ale autorilor lor. După cum cea mai frumoasă carte
a lui Vasile Bogdan, publicată de poetul Cocora, este Paznicul cerului:
dialog cu Iulian Vitalis Cojocaru. Iulian Vitalis Cojocaru povesteşte isto-
riile sale de activist cultural în lumea de saltimbanci şi oameni‑de‑treabă
ai anilor şaizeci‑nouăzeci. Vasile Bogdan ascultă şi confruntă amintirile
plasticianului năzdrăvan cu ale sale. Sau cum scrie, în prezentarea de pe
ultima copertă, însuşi Domnul Director: „Performanţa celor doi e una

ieşită din comun: dacă nu am fi avertizaţi că e vorba de o viaţă reală,
cu oameni din realitate, nebuni, boemi, gata să născocească farse și
năzbâtii savuroase, dar şi să‑și asume cu luciditate tragicul existenţial…
am crede că ne aflăm în plină ficţiune.
Scrisul, himerele, înserarea. Ca şi ultimele cărţi ale lui Petre Stoica,

ultimele volume ale lui Ion Cocora încearcă să pună în valoare concluzii.
Sensibilitatea agonică, scriam altădată. Scriitorul a trăit, poemul său vrea
să numească experienţele unei vârste. Ultimele. Alcătuit ca o Carte de
înţelepciune sau ca una a finalurilor, Va fi o fugă se sprijină pe trei coloa
ne — e structurată în trei părţi: Scrisul („Scriu despre tot ce se poate
scrie cu mâna stângă/ cu dreapta nu ştiu decât să fac semnul crucii/ vin
dintr‑o neguroasă provincie îndepărtată/ unde satrapii au luat chipul
îngerului tău doamne//…// întotdeauna am crezut doamne că ne vom
putea înţelege/ chiar dacă ne‑ai pus cuvinte atât de diferite în gură/ că
mi‑ai dat durerea doar pentru a mi‑o alina/ cum alină veninul pe cel pără-
sit în guşă de viperă.“), Himerele (cu poeme senzuale, caligrafiind ferici-
rile cuplului — iată titluri: Ascultându‑şi foşnetul cărnurilor, Aşternutul
şi metafora, Exerciţiu de feminitate, În vreo scriere lascivă, Pe un pat
aşternut în amurg ard în vâlvătaie erotică) şi Înserarea (Noi bătrânii: „Noi
bătrânii nu avem nevoie de inspiraţie/ poezia o transcriem din memorie/
cu cuvinte vechi şi uriaşe/ de parcă ar veni de sub o lupă// ceea ce nu se
ştie despre ele/ e că mimează fericirea cum un sex de femeie/ mimează
indiferenţa la menopauză// noi bătrânii suntem frumoşi când privim/
în caninii glorioşi ai vieţii/ ca‑n oglinzi“. Sau: Septuagenarul: „Dacă va
fi să murim doamne vom muri de voie bună/ într‑un miez de noapte
după o bătaie cu pernele/ nu înainte de a‑ţi acoperi buricele degetelor
cu tinctură de iod/ să nu sară din ele cornul inorogului şi să‑mi înţepe
ochii//…// tu doamne cel care le îngădui pe toate îţi bei în linişte ca-
feaua/ priveşti cum pe drumul pios către tine cad capete după capete/
nu te sperii că un pui de drac ascuns în spatele bibliotecii/ ar putea să
facă ţăndări busturile îngerilor de pe rafturi// eşti împăcat că ai dat po-
etului disperarea de fiecare zi/ nu cu lingura nu cu polonicul cu găleata şi
chiar cu cisterna/ de ce te miri atunci că se simte înmormântat în cuvinte
ca‑n/ pântecul mamei când te ruga să nu‑l laşi să se nască“ şi, finalul
volumului, Mă simt bine:
„Mă simt bine cu voia lui dumnezeu nu‑mi este frică de nimic/ Pro‑
viziile necesare pe cât mi‑a stat în putinţă le‑am făcut pre‑/ cum orice
om prevăzător/ nu am de ce să‑mi fac griji/ sicriul alături de şifonier/ stă

în dormitor rezemat de perete nu lipsesc din el cele necesare/ ca să nu
fiu arătat cu degetul şuşotindu‑le că/ mi‑am risipit economiile şi viaţa pe
femei şi băutură“.
Există, ca în scrisul fiecărui poet bănăţean, ca şi în poezia lui Petre
Stoica sau al lui Slavco Almăjan, şi Târgul de cai:
„Nu mai găsesc drumul ce duce către târgul de cai/ Poate trece de
mult şi eu nu ştiu printr‑o creangă/ De trandafir ca un parfum de contra‑
bandă“.
Poet al senectuţii, Ion Cocora are, spre deosebire de sarcasticul,
cinicul, furiosul Petre Stoica, umor.
Alte exerciţii de exorcizare. Viaţa într‑un lacăt, ultima carte a lui

Ion Cocora, ar putea fi structurată tot pe trei secţiuni, ca şi Va fi o fugă.
Scrisul, Himerele, Înserarea rămân temele obsedante ale lui Ion Cocora,
modelate/rafinate acum în secţiuni numite Exerciţii de exorcizare, O
boare insomniacă, Oda trandafirului, Între nu şi nu. Ultimul volum în-
cepe cu un program al desprinderii — cu Exerciţii de exorcizare. E un
proiect, o temă diriguitoare — desigur. Iată programul poetic salvator,
pare a spune criticul literar, dramatic, editorul Ion Cocora în primul
„exerciţiu“ — în primul său efort/spectacol de dezvrăjire. Primul
Exerciţiu de exorcizare arată astfel:
„Alerg pe o frânghie între mine şi mine ca între două angoase/ ca
între două limbi cea pe care o scriu şi pe cea care o vorbesc/ trag când
de una când de alta ca precum un elastic, dar ele/ îmi întorc spatele cău-
tând un bilingv mai elevat// e greu să fii părăsit de două limbi deodată/
să nu fi dependent de perversele cuvinte materne/ de voluptatea lor
incestuoasă ce‑ţi penetrează sângele/ ca şi poeziile o antologie de pe
rafturile anticariatului// e greu să fii cel ce răsfaţă cu gândul celui ce nu
a cunoscut răsfăţarea/ cel ce a sperat de la un capăt al vieţii la altul/ şi
a ajuns un muşuroi de speranţe/ e timpul să se tragă obloanele să vină
noaptea să mă aşez/ la genunchii insomniilor să ascult cum viermii rod
somnul/ şi paşii ultimei rugăciuni se îndepărtează// e greu pentru cine
trăieşte aventura scrisului/ să‑şi fie confortabil să‑şi fie duhovnic să‑şi
fie pe plac/ limbajul e mai mult decât un legământ cu diavolul“. „A scrie“
şi „a vorbi“ numeşte nu o filosofie a semnelor, ci descrie impasurile celui
care scrie. Ale celui care se trăieşte în poezie:
„Noaptea târziu sunt de găsit în spatele oglinzii/ sătul să mă tot

privesc cu îngăduinţă/ îmi pun ochelarii fumurii şi aştept demenţa/ să mi
se aşeze pe creier ca o dropie într‑un cuib/ încep cu seninătate călătoria
prin limba română/ strângând în mână bastonul orbului din dotare/
uneori pâş pâş îmi caut exil într‑un trup/ despre care nu ştiu dacă a fost
cândva aievea/ alteori mă opresc la capătul întunecat al unui gang/ şi vă
vorbesc într‑o limbă vlăguită/ părăsită de patrie“. (Într‑o limbă vlăguită)
Plecările, abandonul, travestirea, retragerile aparţin unei unei asceze,
unei „treceri dincolo“. Unei metamorfoze. În casă, poetul „se ascunde“:
ritualurile domestice aparţin unui proces de înstrăinare. Sau de dezvră-
jire. Al treilea exerciţiu de exorcizare începe cu alte „retrageri“ în univer-
sul domestic: „Astăzi mă voi ascunde într‑un dulap/ prefăcându‑mă că
nu sunt acasă/ nu e defel confortabil o ştiu să stai ghemuit/ să nu te mişti
să‑ţi opreşti respiraţia/ să nu te mai poţi stăpâni şi să înjuri printre dinţi/
mama mă‑sii de viaţă nici ascuns în dulap/ nu pot să mă bucur în linişte
de rochiile tale/ îmbibate de parfumuri şi fierbinţeala trupului tânăr/…“.
Dumnezeu ştie ce face încearcă a modera excesele. Dar meta-
morfozele nu ignoră cântecul păsărilor de odinioară în figuraţia poetică
cocoriană: „Sunt mai singur şi trufaş decât pitpalacul/ ce‑şi slăveşte
numele cu propria‑i limbă/ sfidând posteritatea cu clipa de acum şi de
aici/ exist mănânc scriu nu mă las bătut de bătrâneţe/ nu mă sperie
acoperişul infernului ciuruit de grindina/ căzută din cer azi‑dimineaţă//
dumnezeu ştie întotdeauna ceea ce face/ a dăruit în felul acesta câteva
găurele păcătosului său/ să privească prin ele ca prin sită soarele de
amiază// de moarte nu mă tem nici cât mă tem de viaţă/…“
Literatura retro a lui Ion Cocora regăseşte nu doar păsările, ci şi
florile. Trandafirul ţinea de emblematica afirmată în volumele mai vechi.
În ultimul este inclus un capitol care se numeşte Oda trandafirului.
E un poem‑fluviu în care se revarsă temele, obsesiile, de demult sau
din preajmă, cele figurând în programul seducţiei şi cele cercetând în
hăţişurile ezoterismului:
„Trandafirul cu de la sine putere e o pasăre ce‑şi caută cerul/ o apă
pentru un genunchi de izvor detronat un copil ce nu va şti/ niciodată
de ce există un şopot de lumină senzuală//…// trandafirul îţi deschide
o poartă de aur/ nu ezita intră pe ea ca şi cum într‑un templu din
vechime/ ar intra o regină însufleţită de revelaţii// tratat de mistică şi
mirare rădăcina trandafirului/ e plină de potecile pe care ai râs şi ai plâns/
nimeni ca el nu‑ţi priveşte rochia când alergi prin ploaie…“
Literatura retro a lui Ion Cocora, cu trandafiri, păsări, păsărele, bu‑

nici, copii, căpşuni, capătă contexte funebre sub semnul noii sensibilităţi
din ultimele sale cărţi de poezie — sensibilitate agonică.
Şerban Foarţă (n. 1942)

Cele şapte cetăţi… Premiile pe care Şerban le primește după 70 de
ani sunt cea mai sigură dovadă că ilustrele cetăţi prin care a trecut vor
să şi‑l adjudece. Să fie primele distincţii? Cei de la Turnu Severin îi acordă
un premiu de excelenţă şi bine fac, fiindcă Şerban este de‑al lor: e legat
de acest oraş prin familie, şcoală, dascăli ş.a.m.d. Nicolae Foarţă a fost
una dintre personalităţile urbei, om însemnat, cu o carieră ce a atras
atenţia în numeroase rânduri. Îmi pot explica supărarea fiului când
descoperă că o oarecare carte de ştiinţă medicală ar fi scrisă nu de
Nicolae Foarţă, ci de Şerban Foarţă. Supărare sau tandră aşezare:
într‑o „erată medicală“ din Afinităţi efective (Cartea Românescă,
1990), eseistul face sublinierile ce se cer a fi făcute, fiindcă gloria fiului
nu trebuie să întunece meritele tatălui, care au fost. Dacă e să judecăm
apetitul oltenesc al poetului, el este mai puţin vizibil: Şerban Foarţă
este mai degrabă interesat de balcanici, de levantini, el vine din
Isarlâkul lui Ion Barbu şi din burgurile mateine, mai puţin din această
zare drobetană. Dacă prima cetate care poate să‑l revendice ar fi
Turnu Severin, a doua, de maximă importanţă în creşterea şi formarea
scriitorului, ar fi chiar Isarlâkul („inima mea/ dată‑n alb ca o raia“). Prima
cronică pe care Şerban Foarţă a scris‑o, în nr. 4 din 1964 al revistei
„Orizont“, e dedicată volumului Ochean, cam atunci şi cu mari eforturi
apărut; doctoratul şi l‑a dat cu Poezia lui Ion Barbu, teză necanonică,
apărută în 1980 cu titlul Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu. Între timp, în
1967, a comis o prefaţă la Anton Pann, Povestea vorbii, apărută în BPT.
Isarlâkul se răsfaţă, în Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu, într-una din cele
trei secţiuni ale lucrării. Ca să nu mai vorbesc de eseurile, de notele,
de notiţele din Afinităţile efective sau cele selective, adevărate zone
insulare care protejează rafinate bibliografii barbiene (dimoviene) pe
care erudiţia şerbanforţească se desfăşoară în voie.
De unde până unde se întinde Isarlâkul lui Şerban? Sonetele sale
levantine nu mai sunt barbiene, nu mai sunt dimoviene (dimoviene…
înainte de Dimov), nu mai ţin de himera ţării care se vedea turcită, de
ultima Grecie, ci de un fel de a încerca valorile cuvintelor „balcanice“.
Nu mai ştiu dacă s‑a ocupat cineva de sonetele levantine ale lui Şerban
Foarţă. Dar ştiu că ele sunt dovada apartenenţei la alt ţinut — la un ţinut
care configurează „cealaltă Oltenie“: Isarlâk.
Dacă ar fi vorba de un al treilea loc al aşezării lui Şerban Foarţă,
acesta este negreşit Timişoara. Aici şi‑a făcut facultatea, şi‑a întemeiat
familia, aici a debutat, a fost (după 1989) director de teatru ş.a.m.d.
E timişorean prin domiciliu, rezidenţă, acte. Dacă scriu că a existat o
Timişoară a anilor ’60, în care triumfau Phoenix‑ul, Sorin Titel, teatrul
sărac al lui Manea şi Nicolae Wolcz, baletul lui Schneider şi constructivis-
mul Grupurilor 111 şi Sigma, un oraş al avangardei care încerca să expe-
rimenteze, Foarţă îşi are aici locul şi timpul lui bine marcate. Nu ştiu
dacă, în primul rând, cu textele pentru Phoenix. Oricum, Texte pentru
Phoenix constituie prima ieşire în poezie a postmodernismului — primul
dintre volumele de poezie care se despărţea de poeticile consacrate
ale anilor şaizeci-şaptezeci. Aparţinea unei avangarde care exploda în-
tr‑un timp al spiritului tânăr.
Cum poate fi cântată, de pildă, Scara scarabeului? Fiindcă exegetul
se poate rătăci printre înţelesurile acestor versuri: „Crugul scarabeului/
sacră, scara leului/ a zeului/ soare!!// Ochiul scaraboului/ gălbenuşul ou‑
lui/ al noului/ soare!“ sau „Ca pe‑o bilă, ca pe‑o minge,/ fără pârghie, fără
scripet,/ ditai soarele împinge,/ soarele de la Eghipet,/ o dihanie‑aşa mă‑
runtă/ că ar fi, ea, într‑un sipet,/ piatră pe‑un inel de nuntă/ numai aure
şi sclipet.“
Să fie a patra cetate din care se trage Şerban Foarţă „Jimbolia ezo-
terică“ a lui Marc‑Mihail Avramescu? Fiindcă bestiarul medieval româ-
nesc, cărţile populare din care vin Aspida, Pasărea Calandrion, Vasiliscul,
Ştima casei, Inorogul nu puteau fi înviate fără ştiinţa extraordinarului
preot aşezat la Jimbolia. Dacă Andrei Ujică nu era, scriptic, decât un
secondant, un admirator, el nu era mai puţin animalul psihopomp. El a
descoperit cărările către ţinutul ezoteric al părintelui Mihail, iar în-
ţelepciunile acestuia au refăcut drumurile către orizonturile barbiene,
mateine şi cu atât mai mult către Pasărea Phoenix. Aci, bravii cântăreţi
conduşi de Nicu Covaci se puteau desfăşura în toată splendoarea lor.
Dar rămânea încă muzica interioară pe care o propunea Şerban Foarţă.
Maeştri cântăreţi, maeştri dansatori. Dacă mai ţinem seama că

mama lui Şerban Foarţă a venit la Turnu Severin, precum soţia lui Dan
Barbilian, din ţinuturile maeştrilor cântăreţi, ar trebui să descoperim şi
alte patrii — alte oraşe, care ar putea să şi‑l revendice. Mama a avut geniu
muzical, ar fi putut ajunge mare soprană dramatică. Şerban a învăţat
pianul înainte de a învăţa literele şi, dacă toate mergeau bine, ar fi trebuit
să fie pianist. Muzicist. Deocamdată, Valéry şi Mallarmé l‑au aşezat între
tălmăcitorii de seamă. Dar nu între oamenii‑punte, între mediatorii care
trasează relaţii, ci între cei care coboară în zonele adânci ale cuvântului,
refăcând structura relaţiei semnificat/semnificant. Nu între cei care se
slujesc de cuvintele tribului ca mijloace de comunicare curente, ci între
rafinaţii care au limbajele lor „fermecătoare“. Dacă recitim eseurile,
dar şi poeziile sale, îl găsim exprimat (prin iluştrii savanţi) în română,
germană, franceză, engleză, latină, dar şi într‑o limbă care pare, din ce în
ce mai mult, a‑i aparţine.
El convorbeşte cu acei care au scris „în limba lor“ şi încearcă a‑i
traduce „în limba sa“.
„Eu nu scriu aşa cum vorbesc“, iată fraza cea mai importantă
din dialogul cu tânărul Robert Şerban: el, Şerban Foarţă, nu livrează
pagini de informare, el este scriitor în sensul originar al cuvântului: el
redă cuvintelor dreptul de a fi ele însele, de a se servi de dreptul lor de
„cuvânt scris“. De a‑şi recâştiga libertatea — de a le învia printr‑un sunet
nou, a le aduce în orizontul nostru familiar. Sau în orizontul rafinaţilor.
Aşa că frazele scrise ale lui Şerban Foarţă vor fi unităţi independente, în
care ghilimelele, virgulele (semnele de punctuaţie ştiute, în general, de
sărmanul cititor) sunt adevărate semne de circulaţie: indică felul în care
trebuie respectat acest „spațiu Foarță“.
Un „spaţiu Foarţă“ în care cuvintele se rostesc altfel, pe care ele se
exprimă altfel. Aş spune că ele există pentru a fi cântate, jucate, regăsite
pe teritoriul lor originar, cu măştile lor — cu drepturile lor de a purta
măşti, de a poseda viaţa secretă sau manifestă. Întâlnirile cu grupul lui
Nicu Covaci nu au fost întâmplătoare şi travaliul comun nu a fost lipsit
de sens. După cum n‑a fost lipsită de sens activitatea de dramaturg a lui
Şerban Foarţă — relaţiile lui cu oamenii scenei.
„Spaţiul Foarţă“ e, înainte de toate, un spaţiu al jocului. Unul al
graţiei — al stării de graţie recuperate prin joc. În amplul (şi excelentul)
capitol pe care Ion Pop i‑l dedică în Jocul poeziei, cercetare interesată de
felul în care jocul îi exprimă pe marii noştri poeţi (se exprimă prin ei), de
la Arghezi şi Barbu, la Dimov şi Nichita Stănescu, exegetul avangardei
analizează câteva dintre poemele sale. Ele sunt unicate — adevărate
înaintări/descoperiri în spaţiul jocului.
Volumul Spectacol cu Dimov începe, ca o piesă de teatru, cu Dra-

matis personae (în ordinea intrării în scenă). Personajele spectacolului
sunt Ţepe, alias Dumitru Ţepeneag, Virgil (Mazilescu), Mircea Ciobanu,

Gabrea (Florin), Vintilă Ivănceanu, Turcea (Daniel), Mircea Brăiliţa,
Marina/Marinuţa, soţia lui Dimov, Pâcă (Teodor), Ea (Mia Foarţă),
Duşan (Petrovici), Doamna Gerda Barbilian, soţia lui Ion Barbu, şi alţii.
„Cu concursul extraordinar al lui Leonid Dimov“, îşi încheie autorul lista
personajelor.
„Istoria noastră poate‑ncepe/ În primăvara‑n care…“: spectaco-
lul cu Dimov poate începe din timpul în care Ţepeneag şi Virgiliu (Mazi-
lescu!) îl conduc pe „un alt meleag“. „Când am ajuns la el (pe banda/
lui Möbius, nu prin lungi suveici/ ascensoriale),/ damf de fleici/ făcea,‑n
invazie, pe sub prag,/ în hol, să‑ţi saliveze glanda./ Dimov ne aştepta cu
drag.“
În itinerariile din „cealaltă lume“ trebuie să existe şi un drum la
Gerda Barbilian:
„La prânz, când sfârâie lacherda/ în cratiţă, prin mahala,/ ne‑am
transportat la doamna Gerda,/ pe strada Carol Davila. […] Dar astea,
astăzi, par legende;/ pe noi, cu‑o strângere de mâini,/ refuz al unui Küss-
die‑Hände,/ şi‑n larma a vreo patru câini// (Ralf? Doppy? Tumbi? Kuți?
Burţi?)/ ce, altfel ca la Mărţişor,/ nu locuiau în fundul curţii,/ ci‑n casă —
cel mai mărişor// fiindu‑i, cred, ştiut lui Barbu,/ iar ceilalţi, pare‑se, pos-
tumi/ (acest genealogic arbor/ canin mi‑e‑n ceaţă şi acum);// pe noi,
deci, ne‑a poftit Frau Gerda/ (în sfânta sfintelor, — când am/ rămas,
nedeclinând oferta/ stingher, cu spatele la geam…“
Nu numai cele şapte cetăţi vor să şi‑l adjudece, ci şi generaţiile
(mai) tinere, care văd în el un profesionist exemplar. Poeta, eseista,
profesoara Simona Popescu realizează, în onoarea celor 70 de ani, un
volum cu explicaţia: „Marele poet Şerban Foarţă împlineşte… 70 de
ani. (…) De câţiva ani încoace Şerban Foarţă ne dă o lecţie — un
spectacol, poate, ar fi mai bine spus — de tinereţe fără bătrâneţe“.
Scrie, în numitul volum, Doris Mironescu: „Vastă este poezia lui Şerban
Foarţă — şi, mai ales, fluidă! În bogăţia ei de voaluri şi de engabamente,
de palindromuri şi de caligrame, printre tomuri poroase şi plachete
diafane, în întinderea acesteia de la vechea Carte a lui Iov la cărţile
electronice recente şi din mahalaua bucureşteană până la, să zicem,
New York-Los Angeles, opera acestui torenţial şi versatil poet se des-
făşoară nemăsurat, fără a mai putea fi vreodată înfăşurată la loc de o
lectură critică suficient de cuprinzătoare. Poezia lui Foarţă are o calitate
marină, plină cum e de caligrame ca de meduze care‑o plimbă sub clo-
pote verzi.“ (1) Timişoreanul William Totok, trecut prin puşcăriile
comuniste — Aktionsgruppe Banat a avut în el un personaj exponen-

ţial —, evocă o întâlnire la terasa Flora: „Şi ţin bine minte că voia să facă
o antologie a Circului. Îi propusesem şi eu o poezie a lui Georg Heym…
Foarţă…/ Era elegant, nu ca noi. Am fost la susţinerea tezei lui de
doctorat despre Barbu. A recitat mult din Barbu, ca un actor. A vrut să‑i
facă praf pe cei din audienţă. Şi a reuşit!“ (2).
Homo religiosus. Între definiţiile la care putem apela atunci când

scriem despre opera lui Şerban Foarţă, una ar fi legată de omul religios.
De recuperările lui homo religiosus. Într‑un interviu acordat lui Eugen
Bunaru (20 aprilie 1999, „Orizont“), poetul spune:
„Cred că sunt credincios. Nu cred în Dumnezeul filosofilor, în
Dumnezeul masonic, în Dumnezeul einsteinian: forme de deitate nece-
sare, dar nu suficiente. Cred în Dumnezeul bisericii ortodoxe şi roma-
no‑catolice. Cred în Tatăl nostru (cu şi fără ghilimele, adică rugăciunea
şi Ăl de Sus). Cred în Iisus şi Sfântul Duh. Cred în Maria Magdalena,
mântuită de Iisus Christos. Cred în mântuirea Mariei Magdalena. Cred
fără fanatism în toate acestea…“ În 2011 îi apare un volum care cuprin-
de, în versiunea lui Şerban Foarţă, adică „pre stihuri retocmite“, Psalmii
lui David, Ecleziastul, Cântarea cântărilor, Iov, Psalmii lui Solomon, Odele
din Biserica greacă, — şase cărţi sacre: Hexachordos.
Iată, din Psalmul I: „Ferice insul ce n‑ascultă/ de sfaturile celor răi,/
cărora le cunoaşte preţul:/ n‑o ia pe dosnicele căi/ ale păcatului şi,‑n jeţul/
ocarnicilor, nu cutează/ a sta, — ci are vreme multă,/ să zăbovească mai
mereu/ în legea cea de-a pururi trează/ într‑Însul, a lui Dumnezeu“.
Orgoliul de a fi intraductibil. „Orgoliul de a fi intraductibil“ e o

sintagmă care îi aparţine lui Mircea Scarlat. „Foarţă — scria istoricul
poeziei româneşti — îşi trăieşte orgoliul de a fi intraductibil. Dacă, pe
de o parte, îşi duce, prin tălmăcirile din Mallarmé şi Valéry, luptele cu
imposibilul, pe de altă parte, stăruie în zonele în care niciun traducător
nu are şansă: acelea ale semnificatului care îşi dezvoltă, el însuşi,
relaţii — îşi exprimă potenţele sale neobişnuite“.
Note
(1) Şerban Foarţă 70, volum coordonat de Simona Popescu, Ed. Paralela 45,
p. 105.
(2) Ibid., p. 27.
Duşan Petrovici (n. 1938)

Volumul de debut al lui Duşan Petrovici, Lebede ale puterii, apărut
în 1972, a adunat pentru prima dată la o „masă rotundă“, pentru a
comenta noutatea, toţi criticii revistei „Orizont“. Andrei A. Lillin,
Alexandra Indrieş, Marcel Pop-Corniş, Cornel Ungureanu, Lucian Alexiu
salutau, cu entuziasm, debutul tânărului, ieşit la lumină după un şir
de interdicţii. După Obelisc (1973), Obiecte pierdute (1980), Clima tempe-
rată (1981), autorul decide să fugă în Germania federală. Se întoarce
acasă temporar, după 1989, cu volumul Autobiografie ermetică (1992),
cu un Preambul al lui Şerban Foarţă: „După o dispariţie din librării, din
publicaţii, din bibliotecile obşteşti, poetul Petrovici revine, — astfel
încât nu doar o veche, neîntreruptă prietenie mă autorizează, cred, să‑i
prefaţez această carte de nou debut, de relansare (ce, altfel, s‑ar lipsi,
desigur, de un zadarnic preambul). (…) Sârb, dar scriind în româneşte,
în România socialistă), el, în Germania, e român; stingher şi prea‑însin-
gurat, şi ca poet, şi ca Auslaender, într‑un exotic idiom“. „Străin la
pătrat“, Duşan Petrovici scrie, în primul volum al întoarcerii acasă, o
poezie a despărţirilor: „A venit vremea să mă despart de prieteni,/
iubitei să‑i spun un definitiv adio/ iar peste duşmani să arunc anatema;/
să smulg luna din cârligele ei sfinte/ şi s‑o port ca pe un copil în braţe,/ să
rămân singur, să rămân singur…/ căci m‑am trezit dintr‑un somn adânc/
înconjurat de cuvinte vulgare,/ într‑o lume nebună,/ în care nici moartea
nu mai are ce face/ şi s‑a apucat să‑mi cerşească,/ să‑mi ceară zilnic
moneda mea de opiu!“ Zaruri de apă (1999) nu mai e „o autobiografie
ermetică“, e un volum luxos, cu un motto din Paul Celan („moartea e
un maestru în ţară germană“), cu desene de Dan Ursachi, cu melancolii
care atrag atenţia asupra revenirilor în lumea promoţiei sale literare:
„trecător prin cântecul de toamnă al celui prea târziu/ îmi las uneltele în
seama păsărilor călătoare/ şi a servitoarelor ce n‑au fugit de la stăpân/
dar şi în seama fratelui ce mi‑a bătut la uşă/ ca umbra unui nou păcat/
numai că ele coboară pe pământ/ în eleganta lui cutie de violă/ şi‑mi uită
numele şi‑mi uită casta/ şi într‑o clipă îmi pierd acolo căldura animală.“
Nopţi westfalice (2003) încearcă totuşi o fixare în spaţiul nordic — în
Germania „westfalică“.
Duşan Petrovici a fost tradus în sârbă şi a tradus din sârbă, alături
de confraţii săi timişoreni.
Eugen Dorcescu (n. 1942)

Versul clasic şi itinerarele sale. Primul volum de poezie al lui Eugen
Dorcescu, Pax magna, apărut în 1972, era altfel decât volumele de succes
ale perioadei 1964–1972: versul clasic era pus în drepturile lui. Cum să
judeci ritualurile, plonjeurile epice în lumea de altădată, în profunzimea
istoriilor de demult? „Poezie parnasiană, a scris Laurenţiu Ulici, cu
versuri de reală eleganţă, armonizate de un profesionist al scrisului,
de un cărturar din familia lui Alexandru Philippide“. Peste trei ani,
Eugen Dorcescu şi‑a dat doctoratul cu Metafora poetică, studiu în care
exemplele veneau şi din poezia mare a noastră, dar şi din opera unor
autori abandonaţi de istoria literaturii. De istoria poeziei româneşti,
„made in 1975“. E o perioadă în care Eugen Dorcescu a devenit cronicar
de poezie al revistei „Orizont“: pagina de critică era susţinută de el
(cartea de poezie), Marcel Pop-Corniş (proză). Eugen Dorcescu a mai
publicat între timp cărţi de poezie, proză, şi, în stilul său imprevizibil,
a devenit redactor al Editurii Facla. Un editor excepţional: toate cărţile
redactate de el se bucură de fericita colaborare cu autorii. Cărţile de
poezie, de critică au ilustrat competenţa cărturarului.
„Modern printr‑o sensibilitate lucid strunită, prin puterea de
iscodire înnoitoare a lumii, prin prospeţimea şi vigoarea asociativă a
imaginilor inedite, Eugen Dorcescu (Eugen Berca, n. 18 martie 1942)
rămâne, din fericire, un clasic prin expresie, prin cultură, prin opţiunile
sale prozodice, prin bucuria versului «cu sunet scump, de zare aleasă».
Îl aşez, fără preget, în preajma lui Ion Pillat şi Alexandru Philippide.
«Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea» — iată un vers emines-
cian care defineşte, exact şi strâns, arta poetică a lui Eugen Dorcescu“,
scrie Gheorghe I. Tohăneanu, profesorul său, pe coperta volumului
Cronică. Volumul e dedicat soţiei, „în amintirea acelor nopţi pulverizate
de rafale din decembrie 1989“. Poetul vrea să scrie „cronica“ acelor
zile în numele, sub semnul statutului de scriitor, dar şi sub semnul unor
trăiri intime. De poet. Cu un motto din Iov („Cât aş vrea ca vorbele
mele să fie scrise, cât aş vrea să fie săpate în aramă…“), el îşi asumă
statutul de erou al acestui loc. Ce fel de loc? Ce poate face el, poetul?
Inaugurată de aceste versuri: „O cronică a fiecărei zile/ (Pentru a fi
citită cui? Şi când?),/ A zilelor ce trec alunecând,/ Gălăgioase toate şi ste-
rile.// În miezul lor sunt oamenii. O ceată/ Difuză, inumană, un coşmar./
Se duşmănesc, se sfâşie. Şi par/ Mai singuri şi mai trişti ca niciodată“,
Cronică dezvoltă alte trasee decât cele previzibile pentru epica unui
timişorean. Refuză imaginea eroică a oraşului: „Cu cât mai tare strigă,
cu atât/ Îi simţi cuprinşi de vid şi disperare./ Se‑agaţă de un val în plină
mare/ Şi valu‑i duce, sumbru şi urât.// Se schimbă veacul. Teascul vremii
stoarce/ Materia ce suntem. Într‑un veac/ Vom şti ce‑a fost bogat, ce‑a
fost sărac,/ Confuzul grup al bietei noastre arce“. Cronica se va încheia
cu întorcerea acasă. Ritualurile „întoarcerii acasă“ vorbesc despre
un scriitor care descoperă că nu a ajuns în lumea cea mai fericită cu
putinţă: „Mama şi tata/ ne‑aşteaptă de‑o viaţă, tăcuţi/ ca două statui
de bun-simţ./ Vâjâie focul. Căldura inundă/ mădulare, pereţi,/ Aud cum
pe uliţă se tot duc/ clătinându‑se/ megieşii orbeţi./ Bărbaţii, devoraţi
de rachiu,/ par nişte arbori betegi./ Femeile, pentru bani şi porumb,/
violează moşnegi./ Aud până‑n zori satul/ bolnav, alcoolizat şi diform./
Satul aşezat/ pe oasele/ strămoşilor puri, îngereşti, fericiţi/ care dorm.“
Cum e lumea de azi? Cum e satul de azi? Poezia se încheie cu cutremurul
marii întâlniri. Cronică e istoria descoperirii lui Dumnezeu: „S‑a revelat o
clipă Cel Ascuns“. E metamorfoza scriitorului în „homo religiosus“:
„Dar cât a fost, a fost îndeajuns/ Să‑mi smulgă laţul morţii de la gât“.
Sub semnul acestei experienţe esenţiale, lumea se împrimăvărează:
„Verdeaţă‑n jur. Copaci. Şi flori, Şi‑un cer/ În care urbea‑ntreagă se
topea./ Sorbeam adânc. Eram. Şi el era./ Şi-aştept să vină iar de nicăieri“.
E drumul lui Eugen Dorcescu către literatura religioasă: calea către esen-
ţial, numită de Alexandru Ruja, cale fixată încă de la prima sa carte, care
primeşte în Cronică o dimensiune nouă.
Al doilea moment al devenirii literare al lui Eugen Dorcescu e mar-
cat de Psalmii în versuri, 1993, ediţia a doua, revăzută, 1997. Ca întot-
deauna în momentele mari ale sale, Eugen Dorcescu poartă un dialog
cu un mare cărturar. Dacă în 1970 a fost Mircea Ciobanu, în anii ’90
va fi Î.P.S. Bartolomeu. Iar în primul deceniu al noului mileniu, Virgil
Nemoianu. Experienţa literară a anilor şaizeci-şaptezeci devine, după
1990, o experienţă a interiorităţii. O experienţă interioară.
De la geografia literară la geografia spirituală. În primul volum al

Geografiei literare a României, consacrat Munteniei (ar fi trebuit să fie o
cartografiere a literaturii sudului românesc), am ezitat să‑i consacru un
capitol lui Eugen Dorcescu: el, mi se părea mie, e bănăţean, definit de
o formulă literară echilibrată, apolinică, deloc legată de spiritul pandur
al lui Macedonski, Sorescu, Petre Pandrea. Eclesiastul în versuri, 1997,
Pildele în versuri, 1998, erau altceva, aşa că am ezitat, lăsând pentru
ediţia a doua a primului volum (totuşi!) sau pentru ediţia a doua a celui
de-al patrulea (Banatul!) capitolul consacrat lui Eugen Dorcescu. Între
timp, cel mai de seamă analist al literaturilor Europei Centrale, strălucit
cercetător al acestui spaţiu, Virgil Nemoianu, îi consacră un eseu —
prefaţă la volumul În Piaţa centrală, în care notează că literatura ultimilor
200 de ani, literatura română modernă „are ca temelie un subtext
religios“. Printre cei care se abţin „de la acrobaţii stilistice“ s‑ar număra
şi timişoreanul Eugen Dorcescu“ „Volumele sale, uneori direct inspirate
din texte biblice, alteori de lirica subiectivă în toată rotunjimea ei, nu se
sfiesc să includă dimensiunea religioasă a omului alături de anxietăţile
sale sau bucuriile lirice inevitabil prezente în orice poezie a lumii“.
Urmează un şir de superlative necesare:
„Cu riscul repetiţiei, spun că Dorcescu trebuie socotit unul din cei
mai însemnaţi şi mai valoroşi poeţi actuali ai literaturii române, de fapt
unul din relativ puţinii poeţi adevăraţi care funcţionează în ultimele două
decenii la Dunăre şi Carpaţi“.
Virgil Nemoianu nu intră în analize detaliate, se mulţumeşte să
numească două unghiuri de lectură ale poeziei „timişoreanului Eugen
Dorcescu“: „Cel dintâi ţine tradiţia locală, cel puţin prin volumul pe care
îl avem în faţă (În Piaţa Centrală, 2007, n.n.)… Eugen Dorcescu se do‑
vedeşte principalul continuator actual al lui Ioan Alexandru, decedat
prematur…“. „Al doilea (unghi de lectură, n.n.) este de natură cosmo‑
polită…“.
Este important să lămurim în câteva rânduri semnificaţiile trimi-
terilor lui Virgil Nemoianu. La prima vedere, comparaţia cu Ioan
Alexandru e riscantă: Ioan Alexandru îşi începe poezia ca descendent
al lui Labiş, apoi evoluează sub semnul unui expresionism exultant, în
vreme ce Eugen Dorcescu este un „clasic“. Tradiţia locală pe care o
numeşte admirabilul cărturar este legată de „Piaţa Centrală“, un spaţiu
spiritual, definit, în adânc, prin pustie. Vămile pustiei este momentul
desprinderii lui Ioan Alexandru de tradiţiile literare ale anilor şaizeci şi
de apropierea lui de valorile spirituale exprimate de homo religiosus.
Sub cerul pustiei al lui Dorcescu arată aşa: „Nu e nimic/ mai minunat/
mai sublim,/ în lumea creată/ de Iah Elohim/ nu e nimic/ şi nici n‑a fost/
vreodată/ ceva mai frumos/ decât fânul uitat/ din Poiana/ uitată./ Fânul,
greu de/ roua de/ flori,/ traversat de raze/ şi de triluri/ în zori/ Fânul/
răsfirat de/ zefirul hai‑hui/ fânul pur, ne‑nceput/ pe al cărui covor/ mi s‑a
părut/ a zări,/ când şi când,/ urma Lui./ …“. Parcă aş cita întreg poemul
pentru a sublinia că între Ioan Alexandru şi Eugen Dorcescu nu există o
„continuitate“, ci o întâlnire sub semnul acelei reţele simbolice definite

de Pustie. Sau de un homo religiosus al Pustiei. (1)
Altfel, dacă scriem că ultimele mari poeme au în centrul lor moar-
tea Tatălui sau a Mamei, regăsim demersul omului tradiţional, aşezat
sub semnul unor valori spirituale majore — rugăciunea, aşa cum poate
să o rostească un autor cu experienţa majoră a scrisului, pelerinajul,
mereu legat de întoarcerea acasă a cărturarului. „Experienţa cosmo-
polită“ a lui Eugen Dorcescu e doar o formă a confesiunii: religioasă ca
în drumul către tenerife sau abaddon, autoironică în parabola L’histoire
d’une nevrose. Momentele „trecerii dincolo“, din drumul către tenerife,
au intensităţi care ne amintesc de o divină comedie, cu momente de
urcare către iluminarea paradisiacă a Insulei:
„încerc să fiu ceea ce/ voi deveni/ adică mai întâi un/ călător spre
tenerife apoi/ un sojourner un locuitor temporar/ al tenerifei/ liber în
autocraţia sublimului în/ autocraţia frumuseţii/…/ în fine acasă seara/ cina
conversaţii prelungite/ până târziu/ apoi/ somnul negru morbid/ somnul
îngrozitor infernal/ somnul duşmanul meu/ nemilos cumplit ireductibil/
şi‑n zori/ singur în salonul/ cenuşiu încă/ de pulberea incineratorie a/
dimineţii/ prima cafea tare în solitudinea/ drumului ce izvora tot mai/
clar/ spre marea insulă iluminată/ spre unica insulă iluminată/ spre insula
mereu căutată/…“
Transfigurarea cotidianului se mai linişteşte în proza cărţilor „cos-
mopolite“ ale lui Eugen Dorcescu. L’histoire d’une nevrose poartă
subtitlul unsprezece povestiri francofone şi e „istoria“ întâlnirilor celor
doi soţi, domnul şi doamna E., cu întâmplări deja rezumate, citite,
regăsite în paginile unor autori mai mult sau mai puţin celebri din
Franţa. Autori care au trecut, în viaţa lor zilnică, prin istorii de o stră-
lucitoare banalitate. Şi care „au stil“. Se află într‑o istorie exemplară
a scrisului. Aşadar, Flaubert, La Bruyère, François Mauriac, Jean‑Paul
Sartre, Georges Poulet, Celine, Jean‑Jacques Rousseau, Racine, Charles
Nodier, Marguerite Duras, Anatole France, Albert Camus sunt martorii
cotidianului celor doi E.: martorii care au tras concluziile necesare. Sau
inteligente. Sau strălucitoare. Viaţa zilnică a domnului şi doamnei E.
e exemplară prin întâlnirea soţilor‑scriitori cu barajul istoriilor banale.
Ordinea şi dezordinea lor aparţin, deopotrivă, francofoniei şi „omului
care a introdus dezordinea în univers“.(2) Volumul Nirvana — o post-
biografie (Editura Mirton, 2014), poem „de moarte şi iubire“ e scris
în amintirea Olimpiei Octavia, prezentă şi în alte cărţi ale lui Eugen
Dorcescu. (3)
Poet al căutării valorilor spirituale, al itinerariilor lui homo religio-

sus, în linia lui Mircea Ciobanu, Eugen Dorcescu realizează o operă
unitară — una dintre cele care ilustrează drumul poeziei româneşti în
ultimele decenii.
Note
(1) De pe internet decupez această necesară trimitere: „Pustia, aşa cum o
definea cândva Pr. Serafim, este liman de scăpare de furtună și îndeletniciri ale
lumii și locul unor puternice lupte duhovniceşti pentru dobândirea Împărăției
Cerurilor“.
(2) După un citat din Sully Prudhomme, parnasianul, unul dintre maeştrii
poetului Eugen Dorcescu în anii şaptezeci: „Programul lor zilnic este foarte
ordonat, foarte bine rânduit şi, tocmai de aceea, atât cât depinde de ei, destul
de frumos. Se retraseră în liniştea apartamentului, vorbiră la telefon cu câţiva prie-
teni, prânziră. După-amiază, şi unul, şi celălalt se adânciră în lectură, iar domnul E.
avu ceva de lucru, în vreme ce soţia sa se destindea în faţa calculatorului. Seara,
şi ei, ca toată lumea, se reconectară la realitatea exterioară — adică aprinseră
televizorul. Ce surpriză! Programul lor era diferit de cel cu care se deprinseseră.
Urmăreau pe ecran o învălmăşeală de culoare şi sunet, o alergătură dezordonată“.
Nu era vorba de bătăile aşteptate, „lipseau cu desăvârşire, împuşcăturile, acci-
dentele, tâlhăriile“. În ciuda schimbărilor, „se insinuă senzaţia bine cunoscută de
oboseală şi exasperare“. „Era prea multă realitate în artă, prea multă realitate
în lipsa de structură a semnului. Spectacolul de divertisment, deşucheat şi lăieţ,
evoca un insuportabil amestec de incultură, tristeţe şi dezmăţ“. Cartea se încheie
cu citate din Ferdinand Celine („E călătorul solitar care merge cel mai departe“,
Marek Halter („Să durezi, nu‑i asta cea mai omenească dintre rezistenţe?“) Şi
„E omul cel care a introdus dezordinea în univers“, La Bible de Jerusalem, note.
(3) Olimpia Berca, soţia lui Eugen Dorcescu (1933–2014) a debutat în volum cu
Poetici româneşti, 1976, a scris studii de stilistică. Un Dicţionar al scriitorilor bănăţeni,
1996, pune în valoare un profesionist al criticii, dar şi al istoriei literare, ca şi volu‑
mele de recenzii şi cronici literare Lecturi provinciale, 2003, Provincia literară, 2008,
Departe de centru, aproape de centru, 2012. Împreună cu Sorina Jecza realizează
Poezia lui Eugen Dorcescu. Crestomaţie critică.
Mandics György (n. 1943)

… În trecere prin Simbolia. Prozator, critic, eseist, antropolog.
Absolvent al Facultăţii de Matematică al Universităţii din Timişoara.
Profesor de matematică la Jimbolia. Din 1990, în Ungaria. Volume
importante ca Harmad játék (Joc terţ, traducere, comentarii ale poeziei
lui Ion Barbu, 1977), Civilizaţia şi cultura Africii vechi, 1983, Omul şi uni-
versul. Enigma farfuriilor zburătoare în conştiinţa umană, 1983, Bolyai
János jegyzeteiből (Din notiţele lui Bolyai János), poezii, 1980, Temesvári
Golgota, 1991 (Golgota timişoreană), o cronică a Revoluţiei timişorene
din decembrie 1989, pot da imaginea preocupărilor lui Mandics.
Trei lucruri importante trebuie subliniate în cariera lui de scriitor:
originea şi determinarea timişoreană (topo‑grafiile locale vor reveni
mereu în scrisul său), Facultatea de Matematică (matematicienii vor fi
eroii săi preferaţi), întâlnirea (ca profesor la Jimbolia) cu Marc‑Mihail
Avramescu. Hermeneutica lui Mandics îi este îndatorată „lecţiilor“ lui
Avramescu.
Dacă, pe de o parte, se pot descoperi în cărţile lui Mandics pasi-
unile pentru civilizaţiile străvechi, pentru cercetarea lumii începutu-
rilor, a „cauzelor prime“, nu‑i mai puţin adevărat că poetul este solicitat
de miturile moderne, de necunoscutul pe care doar lupta cu limitele
îl poate releva. Masiva carte este însă dedicată — aşa cum arată Dan
Grigorescu în prefaţa ce însoţeşte varianta românească — unui univers
al sintezelor. Mandics vrea să investigheze totul, ca să realizeze o
cercetare exhaustivă privitoare la poetul-matematician. „Deschiderea
Avramescu“ nu a rămas fără consecinţe.
Dialogurile lui Mandics cu Marc‑Mihail Avramescu, dar şi cu Şerban
Foarţă, au prospeţime — o prospeţime care trădează capacitatea de
a rămâne în prezentul culturii. Iubitorul farfuriilor zburătoare, aprigul
africanist, pasionatul disciplinelor ezoterice nu priveşte cu ochi mohorât
obiectul cercetării sale. Un aer sărbătoresc pluteşte peste documentele
de arhivă (evident, timişoreană; Bolyai trecuse şi pe aici, e firesc să
se mărturisească urmaş al lui), peste tabelele sinoptice şi chiar peste
concluziile pe care ni le prezintă. Ca şi Maestrul său, Marc‑Mihail
Avramescu, ca şi Marcel Tolcea, Mandics György e un cărturar fericit,
împotriva evidenţelor care ne arată că istoria e coborâtoare: ne aflăm,
crede el, în Kali yuga.
Marcel Tolcea (n. 1956)

… Și alţii, tot în trecere prin Simbolia. Despre debutul lui Marcel
Tolcea (Ochiul inimii, 1988), Radu-Călin Cristea scrie („Familia“, 2/1989):
„O poezie copilăroasă şi gravă în acelaşi timp, cu o mare risipă de
personaje, decoruri etc., menite să confirme imaginea unui Eden topit
de tandreţe şi felurite huzururi. Obiectele convieţuiesc într‑o exaltare
generală; e o lume care se spune cu gura plină şi îţi provoacă senzaţia
de solaritate şi blândeţe“. Erau evidente trimiterile la Petre Stoica, dar
şi la o doctrină a transparenţelor. Cartea următoare, Bicicleta van Gogh
(1999), trebuie răsfoită ca un album sau ca un ierbar, ca un documentar
sau ca o enciclopedie. E o istorie a poeziei timişorene şi o performanţă
a autorului, profesor de jurnalistică şi posesor de rubrică/editorial la
câteva gazete timişorene. Fără îndoială că o asemenea carte îşi reclamă
punerea în scenă. Pentru alte cărţi lansarea e o operaţiune de rutină, o
festivitate cu consecinţe strict promoţionale: pentru Bicicleta van Gogh,
lansarea a însemnat spectacol, happening, contextualizare, creaţie.
Iată avertismentul cărţii: „Această carte de versuri se numeşte Bici-
cleta van Gogh fiindcă Vincent van Gogh (l853–l890), într‑o dimineaţă
de iarnă — sau ce‑o mai fi fost pe atunci — a anului de graţie 1888, a
bătut la poarta stabilimentului din Bout d’Arles nr. 1 pentru a‑i aduce
domnişoarei Rachel — e drept, trecută puţin! — o bucată de ziar despre
care istoria nu mai spune nimic, reţinând doar că acolo se afla, frumos
curăţată, urechea sa dreaptă pe care i‑o pusese în dar, aşa, ca să îşi
amintească de el. (…) Desigur că dacă pictorul Nostru ar fi fost biciclet
într‑o viaţă anterioară — şi avem destule motive să credem chiar asta
privind cerurile sale şi lanurile sale rotite —, am avea aici de a face cu
un mit modern despre originile bicicletei care, de‑atunci (?), nu mai are
decât o sonerie‑ureche. (…) Cu lob argintiu“.
Tandreţe, cruzime, ingenuitate, bucurie a jocului într‑un specta-
col-op, pop, în care evenimentul cultural trăieşte, se dă în spectacol.
O jucăuşă încălcare a limitei apare în fiecare poem biciclist. Personajul
lui Tristan Tzara, care nu era nici vesel, nici trist, e adus la ordine. E adus
la ordine cam în sensul în care un prieten al dadaistului, Arp, închipuia
la Strasbourg un parc cu obiecte făcute pentru a fi mângâiate. În parcul
lui Arp, balansoarele, băncile, scaunele trăiau, aveau forme care evocau
o altă lume — un univers intermediar. Nimic nu mai exista prin fracturile
sale, prin neşansa diferenţierilor categorice, ci sub semnul unităţii.
Obiectele trebuiau iubite, mângâiate, făceau parte din universul uitat,

abandonat al copilăriei şi al ingenuităţii.
Biciclişti şi itinerarii ar putea sugera trecerea graniţei: din Jimbolia/

Simbolia adolescenţei, scriitorul ajunge în marile capitale ale scrisului.
Pe acest traseu, capacitatea lui Marcel Tolcea de a‑şi anima personajele
(obiectele) e remarcabilă. Florarul Contelui Torpedo sugerează un
univers interzis şi totodată accesibil. Ecoul poetic (unde am mai citit
aceste versuri?) subliniază încă analogia lumilor: „Cin s‑ar fi gândit că
din şuruburi/ Înfloresc în primăvara asta muguri/ — Ori spre ce albeaţă,
nenufar,/ Se deschid luminile din far./ Nu te‑ntreb nici cum în spate, pe
aripă,/ Ți‑a‑nflorit garoafa roşie, în pripă…“
Cu vreo patru decenii în urmă, Petre Stoica descoperea, într‑un
volum devenit de referinţă, viaţa şi farmecul obiectelor vechi. Literatura
retro din Arheologie blândă se lega de un univers ex‑centric. Provincia
mirabilă îşi aduna obiectele de odinioară în numele unui spectacol de
magie poetică. Marcel Tolcea explorează epoca postcărtăresciană a
obiectelor. Erudit optzecist, el deplasează accentul nu către reveria
inocentului, ci către spectacolul livresc.
De altfel, în final, există şi Portbagajul autorului, o bună retro-
spectivă — autoironică — asupra creaţiei poetice a lui Marcel Tolcea,
din fragedă copilărie şi până în prezent. Martorii, care se numesc Mircea
Dinescu, Șerban Foarţă, Viorel şi Gabriel Marineasa, Andrei Ujică, Ioan
T. Morar, Mircea Mihăieş (etc.), pot proba că bicicletele lui Marcel
Tolcea devansează bicicletele colegilor săi de generaţie. În Portbagajul
autorului, simbologul călător divulgă chiar Geneza bicicletei van Gogh.
În toamna anului l978, prin urmare, în vremurile în care generaţia aş-
tepta, înfrigurată, să se nască, Marcel Tolcea devenea celebru în urbe
cu serenadele sale bicicliste. Obiectul era înfiat de Timişoara poetică,
înainte ca alţii să schiţeze vreun program optzecist clar articulat. Totul
se leagă de capacitatea de a descifra a eminentului hermeneut, fără
îndoială performantă — adevărată încercare a puterii. Există demersuri
exegetice mărturisite („Ar putea fi Hyperion farul de bicicletă, iar
Cătălina, roata din faţă?“) şi nemărturisite, ca Ghidon Juan: „Un dinam
îndrăgostit de Roată — Într‑o seară îşi apropie obrazul — De Rotunda
Roată Domnişoară — Și îi spuse tandru: Dintre toate, Tu îmi eşti mai
dragă şi aproape. Cin’ ne‑a blestemat ca doar în noapte/ Lâng‑obrazul
tău să ne spunem şoapte/ Și iubirea noastră ca să ţină doar/ Cât ţine
lumina, cea de sus, din far?“
Ce se mai poate întâmpla în Microcosmosul Bicicletei? Macro-

cosmul se oglindeşte în Microcosm, cuvintele Bicicletei evocă întâmplări
teribile. Vin de peste tot, fiindcă Marcel Tolcea este posesorul unei
imaginaţii lexicale remarcabile — cu adevărat poate purta, o etapă sau
mai multe, tricoul galben dăruit, într‑o lansare memorabilă, de Șerban
Foarţă.
E momentul să repetăm că (şi) educaţia intelectuală a lui Marcel
Tolcea s‑a împlinit lângă Marc‑Mihail Avramescu, că decenii de‑a rândul
tânărul poet a aprovizionat Timişoara culturală cu nume şi xeroxuri pe
care numai preotul Mihail Avramescu le înţelegea cum se cuvine. Erau
cărţi unicat, care doar în biblioteca preotului din Jimbolia/Simbolia
adolescenţei poetului puteau fi găsite. Înainte de alţii, Marcel Tolcea a
studiat cu folos texte ezoterice, de istoria religiilor. A elaborat o teză
de doctorat despre relaţia Guénon–Eliade, cercetare în care imaginea
tutelară a lui Marc‑Mihail Avramescu nu diminuează meritele specia-
listului care este poetul Marcel Tolcea.
Blândul avangardism al lui Marcel Avramescu îşi transferă o parte
dintre iniţiative în scrisul învăţăcelului. Creator de happening (primul,
cred, în literatura română, dacă nu l‑am socoti pe Urmuz), Marcel Avra-
mescu şi‑a legat numele de proiecte totalizante. Demersul său avan-
gardist e ironic‑afirmativ. Sau pur şi simplu afirmativ. Eruditul nu miza
pe textul scris, ci pe sensurile care scapă profanului vulg. Ele s‑ar trans-
mite pe cale orală, de la maestru la discipol. A fi poet reclamă tocmai
in‑disciplina, ieşirea de sub stricta obedienţă. Originalitatea înseamnă
asumarea celeilalte căi.
Cum Marc‑Mihail Avramescu a fost, în anii treizeci, un apropiat al
lui Mircea Eliade, era uşor de înţeles de ce, ani la rând, Marcel Tolcea a
studiat relaţia Eliade–Avramescu ca să consacre acesteia o teză de
doctorat, studii adunate într‑un volum ş.a. Ediţia a doua, revăzută şi
adăugită, a cărţii Eliade, ezotericul, e dedicată „Memoriei Părintelui
Mihail Avramescu şi Profesorului Eugen Todoran“. Este important să
reluăm câteva observaţii privitoare la Mihail Avramescu şi altele,
privitoare la Eugen Todoran. Marcel Avramescu (încă nu Mihail Avra-
mescu) traversează, în anii treizeci ai lui Nae Ionescu, Mircea Eliade,
Emil Cioran, Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti, o isto-
rie a avangardei. Pe urmă, una a convertirii. E, de fiecare dată, implicat
în existenţa unor grupuri care îşi trăiesc, fiecare altfel, iniţierea. Marcel
Avramescu e posesorul unei energii care uimește. Scriitorul e capabil
de telepatie, telekinezie, de exprimări corporale excepţionale în acest

deceniu al tinerilor excepţionali. Unul dintre meritele cărţii/cercetării
lui Marcel Tolcea este că insistă asupra relaţiei lui Marcel Avramescu
cu Guénon, lider religios implicat în istorii divergente, cu câţiva români
„guénonizanţi“. Adolescent, Marcel Tolcea a fost alături de preotul
Mihail Avrmescu. Avangardistul se convertise, devenise preot şi, aşezat
la Jimbolia cu extraordinara lui soţie, nu mai dorea anturaj de cărturari.
Trăia, acum între enoriaşi, o interiorizare greu de înţeles pentru ei.
Marcel Tolcea era printre foarte puţinii cu care preotul avea dialog.
Mai târziu, preotul i se mărturisea cu privire la anii formării: desigur,
cu umorul necesar. Din biblioteca lui Mihail Avramescu, studentul
Marcel Tolcea (poetul Marcel Tolcea) aducea la Timişoara volume rare,
cu prioritate cărţile lui René Guénon, care modelau cultura tinerei
generaţii de cărturari timişoreni. Despre Mircea Eliade, Marcel Tolcea va
fi aflat multe chiar de la Mihail Avramescu (aşa cum am aflat şi eu), dar
apropierea de Mircea Eliade va fi fost legată de pedagogia şi cursurile cu
profesorul Eugen Todoran, cel care a a aşezat la Timişoara un fel de a‑l
înţelege pe Eminescu. Şi pe clasicii culturii române. Şi, desigur, un fel de
a înţelege Istoria literaturii.
A scrie despre Eliade, astăzi, nu se poate fără a relua, reanaliza,
înţelege aşezarea lui Mircea Eliade în anii treizeci ai culturii române.
Şocul mărturiilor din Jurnalul lui Mihail Sebastian a focalizat dezbaterea
asupra legionarismului lui Mircea Eliade — asupra textelor şi isto-
riilor care îl aşezau pe Mircea Eliade în interiorul mişcării legionare.
Este, scriau unii combatanţi, antisemit. Marcel Tolcea reia dezbaterea,
reciteşte cărţile şi face câteva nuanţări necesare. Apelul la exegeţi, care
au folosit contextele, cărţile, sublinierile, e elocvent pentru întinderea
lecturilor. Şi pentru eficacitatea lor. Cel mai convingător martor, con-
vocat de Marcel Tolcea, e Moshe Idel:
„Nu susţin că Eliade a fost un filosemit extraordinar, dar în situaţia
din ’34–’35, când Sebastian a fost atacat de toată lumea, inclusiv de
evrei şi de sionişti, Eliade a fost singurul care i‑a luat apărarea împotriva
lui Nae Ionescu. Şi nu era aşa de simplu. Pentru cine cunoaşte ce se
întâmpla atunci şi acolo, acesta este un gest eroic. În timpul dezbaterii
teologice care s‑a terminat la sfârşitul lui ’35, el a vrut să găsească în
texte teologice patristice un model de a le oferi evreilor posibilitatea
mântuirii“.
Poate între dialogurile despre Andrei Scrima putea fi și Roxana

Sorescu: „Am fost martora unor transformări de spiritualitate, a unor
schimburi (ca să nu le spun furturi) de energie de la cel mai slab la cel
mai puternic? Andrei Scrima fusese preocupat în tinereţe de acest tip
de practici care constituiseră pentru Voiculescu o temă literară. Mă
aflam la limita magiei, mă aflam în prezenţa unor acte magice. Dacă
cineva i‑ar fi dăruit de bună voie o parte din energie unei astfel de fiinţe,
actul ar putea fi denumit «a‑şi vinde sufletul»? Cu siguranţă, şi sensul
invers de circulaţie al energiei era posibil: de la cel puternic, la cel slab.
Se făcea prin punerea mâinilor, prin suflu, prin luarea în posesie a sufle-
tului celuilalt — prin inspiraţie.“
Roxana Sorescu este, azi, principalul exeget al operei voicules-
ciene. A elaborat o remarcabilă ediţie Voiculescu, a scris studii care
deschid căi către o altă înţelegere a lui Voiculescu. Şi, iată, propune şi
o altă înţelegere a lui Andrei Scrima, dincolo de paginile scrise. Mihail
Avramescu, Mihai Vâlsan, Vasile Lovinescu, câţiva dintre cei de la „Rugul
Aprins“, ar putea fi aşezaţi în acest cerc al „schimburilor de energie“.
În cazul lui Mihail Avramescu (şi, până la un punct, al lui Mircea Eliade),
mărturiile ar putea hrăni supoziţiile Roxanei Sorescu. Meritul lui
Marcel Tolcea este că rămâne doar asupra paginii scrise. Bine ştiutor
al folclorului din jurul eroilor săi, Marcel Tolcea evită detaliile lipsite de
suport ştiinţific. Studiile consacrate Secretului doctorului Honigberger
(„Agartha şi avatarurile Centrului Ascuns“ în Secretul Doctorului Honig-
berger), Nopţii de Sânziene („Noaptea de Sânziene sau despre etica
metafizică a istoriei“), celor Nouăsprezece Trandafiri („Simbolul meta-
fizic al teatrului în Nouăsprezece Trandafiri“) sunt vii, cu o înţelegere
nouă sau măcar necesară a operei lui Mircea Eliade. Lipsite de fantaziile
din preajmă. Marcel Tolcea se întâlneşte într‑un fel mai puţin obişnuit
cu contestatarii săi — cei care au avut rezerve asupra primei ediţii:
îi citeşte, îi omagiază, le explică din nou ce e de explicat.
În Prefaţa de la ediţia a doua, şirul de mulţumiri se încheie astfel:
„Nu în ultimul rând, îi sunt dator Domnului Liviu Bordaş care, într‑o
cronică devastatoare, nu i‑a găsit cărţii mele nici cel mai mic merit. Din‑
colo însă de furor, stă competenţa sa indubitabilă, astfel că am corectat
câteva repere, indicând că i se datoresc. Aşadar, îi mulţumesc!“
Şi:
„În fine, prietenului şi editorului meu, Samuel Tastet, recunoştinţă
pentru încăpăţânarea şi devotamentul cu care a dorit această ediţie“.
Greu de găsit, în istoria scrisului românesc din ultimele decenii,

rânduri asemănătoare celor dedicate de Marcel Tolcea lui Liviu Bordaş.
Într‑o cultură în care fiecare exeget trage hotar între paginile sale şi
pagina confratelui, mâniat că i se încalcă „proprietatea“, mulţumirile lui
Marcel Tolcea fac parte din altă înţelegere a relaţiei culturale. Despre
studiul lui Marcel Tolcea, Moshe Idel, profesor la Universitatea Ebraică
din Ierusalim, afirmă: „este cel mai complet studiu, în limba română,
despre Eliade şi ezoterism“. (1)
După versiunile necesare ale studiului în engleză, germană, fran-
ceză, care sper că vor fi, vom spune şi noi, şi alţii, că este „cel mai com-
plet studiu despre relaţia dintre Eliade şi ezoterism pe care îl avem“.
Notă
(1) Eliade, ezotericul (Ed. Mirton, 2003) şi Ezoterism şi comunicare simbolică
(Ed. Universităţii de Vest, 2004), dar şi câteva prefeţe la ediţii Eliade sunt rezultatul
travaliului doctoral. Între acestea, atenţie merită studiul introductiv la Mircea Eliade,
Note asupra simbolismului asiatic, Ed. Fundaţia Interart Triade, 2002. Excepţionale
documente despre Mihail Avramescu publică Marcel Tolcea în „Trivium“, numerele
din 2013 și 2014.
Traian Dorgoşan (n. 1935)

Cu totul decuplat de contextele revuistice, poartă, ca în fiecare
„oraş cu poeţi“, steagul tradiţiei boeme. Ei, boemii, aparţin peisajului
local, agrementând cu anecdote bahice istoria literaturii locale, poa-
te prea banală fără intervenţiile lor intempestive. Omul a fost/este un
fantast, dar şi un bijutier care îşi lucrează versul fără a miza pe pro-
ductivitatea lirică. Între poemele sale, Celălalt geamăn părea a anunţa o
voce nouă pentru anii şaizeci ai poeziei: „În tot ce‑i viu, e‑o‑ngemănare‑n
moarte/ şi‑n tot ce‑i moarte‑o vie‑ngemănare:/ îmi sunt un geamăn mie,
ce îmi pare/ că veşnic însumi ceva mă desparte// E‑o vrăjmăşie tragică,
pe care/ o simte‑n mine geamănul departe:/ de sunt aici, acolo,‑n altă
parte/ ecoul‑eu mă cere şi mă doare.// Când se născu, fiinţa mea ucise/
nefiinţa‑mi, lepădându‑se de ea:/ din cerul morţii, lunecând o stea,/
se‑aprinse‑atunci pe cerul meu de vise,/ de‑aceea‑mi pare uneori că sunt/
O raclă vie‑a stelei, pe pământ“.
Damian Ureche (1935–1994)

Muntean din satul lui Virgil Ierunca şi al lui Dinu Săraru, imprevizi-
bil în opţiunile conformiste sau nonconformiste, Damian Ureche a atras
numeroşi fani/imitatori prin rostirile‑i sentimentale. Corector, apoi
redactor la revista „Orizont“, a fost premiat de revista „Luceafărul“,
într‑un timp în care „Luceafărul“ acorda premii doar celor mari ai poeziei
tinere. În 1964 a debutat cu volumul Temperamentul primăverii. Anul
1964 era marcat de volumele extraordinare ale debutanţilor din 1960:
Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin. Cu Ana Blandiana, Ion
Alexandru, literatura trăia o schimbare la faţă. Poezia lui Damian Ureche,
cantabilă, melodioasă, cu discursuri amoroase prelungi, rămânea în
linia a doua a momentului literar. Dar era vie, uneori vibrantă, citabilă,
cu întoarceri într‑o biografie bine caligrafiată. Un Extras din fişa intimă
ilustrează orgoliul poetului, dar şi capacitatea de a transfera sintagme
din poezia de succes a momentului: „Mă numesc/ Damian Ureche,/
Atât./ Umblu pe străzi/ Cu cerul descheiat la gât./ Dau de lucru sentimen-
telor/ Să cunoască dragostea şi ţara,/ Dacă i‑aş coase nasturi vântului,/
M‑aş îmbrăca cu el toată vara./ Statura mea/ A‑nvăţat elogiul plopilor să‑l/
refuze/ şi totuşi, vorbele se ridică/ în vârful degetelor/ Ca să‑mi ajungă la
buze./ Strămoşii mei/ În Mioriţa şi‑au plătit greşeala./ Poate de aceea vin
stelele/ Să‑mi pască cerneala./ Bate un dor prielnic de plecare,/ şi soarele
răsare, dar nu pot să‑l/ aştept./ Fiindcă am pus prea multă‑ncărcătură/
Pe corabia stângă din piept“.
Volumele următoare din anii şaizeci-şaptezeci, cu o intensitatea
sentimentală fluctuantă, cu versuri citabile, dar şi cu exces de gesticu‑
laţie, de retorică, au fost puse în cumpănă de un roman: Prinţul marelui
puţin. Confesiunea din versuri caută echivalenţe şi în roman, într‑o auto‑
definire, sub semnul oximoronului: dacă e poet, e de viţă regească, dar,
vai, regalitatea se exprimă prin reversul ei. Uneori se rătăcesc, precum
în versurile de mai sus, cacofonii. Poetul improvizează versuri de iubire
sau de suferinţă. Şi pentru partid, şi împotriva lui.
Anii optzeci aduc în scrisul lui Damian Ureche câteva poezii
protestatare care au avut ecou. Sfântă laşitate românească a devenit
notorie în Timişoara cercurilor literare, dar nu numai: „Trădători cu
sufletul de slugă,/ Ce‑au ajuns la viaţa boierească,/ Au venit la sânul
tău să sugă —/ Sfântă laşitate românească!// Bietul nostru neam e plin
de ură,/ El, ce ştie‑atâta să iubească,/ Nu mai ştie omul câte‑ndură —/
Sfântă laşitate românească!// Din cuprinsul sfintei noastre ţări/ Rup

vecinii cu măsea frăţească/ Şi ne‑aşteaptă noi ameninţări —/ Sfântă
laşitate românească.// De‑ar veni şi‑aici un pic de bine,/ Dictaturi să nu
ne mai umbrească,/ Poate‑atuncea vom scăpa de tine —/ Sfântă laşitate
românească!“
Harurile de comediograf ale poetului trăiesc din plin şi în aceste
poezii. Despre „fuga“ lui Damian Ureche, despre întâmplările sale
din lagărul din Italia, dar și despre încercările de a se angaja la Europa
liberă s‑a scris mult. Cum și despre perioada în care a încercat, a doua
oară, să treacă Dunărea, a fost arestat şi a făcut închisoare. A publicat,
după ieşirea din închisoare, câteva volume de versuri, uşor retuşate de
cenzură. Unele, precum Se‑ntorc poeţii bolnavi, reiau teme ale suferinţei
din poezia anilor şaizeci. E o poezie care poate rămâne în antologiile
literaturii carcerale:
„La casele lor/ Se‑ntorc poeţii bolnavi/ Din penitenciare./ La casele
lor,/ Care‑au devenit/ Celule mai încăpătoare./ Furnici de nesomn/
Circulă prin culcuşul sărac:/ Ţi‑e teamă să spui că ţi‑e dor/ De Bacovia
sau Pasternak!/ Se‑ntorc poeţii bolnavi/ Din penitenciare/ Parc‑au primit
buchete de pescăruşi,/ Sau concedii la mare“. Două dosare de la CNSAS
arată că securitatea îl urmărea cu mare atenţie.
După 1989 încearcă o bună înţelegere cu noua lume, dar poezia
postdecembristă reclama alte formule şi alte personaje exponenţiale.
Damian Ureche mai publică volume de mărturisiri, de poezie. Mofturi de
privighetoare, Nod în papură. Poetul cetăţean de baricade ilustrează stilul
parodic al scriitorului (excelent comediograf, scriam), dar şi încercarea
de a‑şi asuma, precum odinioară, statutul de „poet‑cetăţean“. Sunt con‑
semnări ale evenimentului cotidian, într‑un timp care caricaturizează
marile speranţe.
Eugen Bunaru (n. 1945)

Între poeţii rafinaţi, sarcastici, contestatari ai promoţiei optzeciste
şi subterana boemilor „damnaţi“, Eugen Bunaru reprezintă necesara
punte. Devotat, până la uitare de sine, celorlalţi, sacrificaţilor întru
literatură, Eugen Bunaru este un bun cunoscător al underground‑ului
literar‑artistic cu care, uneori, se identifică. Dar rămâne un element or-
donator într‑un teritoriu al dezordinii, creatoare nu numai de anec-
dotă, ci şi de imaginaţie rebelă, de witz antiburghez, mereu necesare
climatului creator.
Eugen Bunaru este singurul dintre scriitorii optzecismului timi-

şorean care nu s‑a afirmat, după 1989, în publicistica politică acut con-
testatară, în viaţa politică definitorie pentru spiritul (încă) tânăr al
anilor ’90. Literatura lui a rămas în perimetrul schiţat de anii optzeci,
ca şi relaţiile sale literare. El a adăugat poeziei nu pamfletul politic, ci
dialogul recuperator: zecile de interviuri publicate mai ales în „Orizont“
pun în valoare un convorbitor cald, solidar generaţiei sale, poeţilor
şi prozatorilor alături de care a fost prin cenacluri şi prin subteranele
boemei: cărora le‑a rămas un admirabil aliat. Poezia sa „de odinioară“
aparţine optzecismului încă reţinut, încă universului citadin, fie el şi al
underground‑ului boem. Este poezia unui univers domestic suferind
asediul răului. Erotica sa este încă liniştită, inhibată de acel bun-simţ care
evocă spiritul tradiţional al unui loc prielnic desfăşurărilor senine.
Mentor al unui cenaclu important — al celui mai important cenaclu
timişorean al literaturii tinere —, Eugen Bunaru nu a făcut schimb
de mesaje poetice cu mai tinerii cenaclişti, unii autorităţi literare azi.
Literatura sa mai nouă s‑a coagulat în jurul unui lirism reflexiv, în care
modelul „fiului risipitor“ se răsfiră prin poemele aşteptării înfrigurate a
finalurilor, precum această Întoarcere:
„Într‑o realitate împăienjenită/ cu înfăţişări de demult ce respiră/
totuşi pe‑aproape/ ca fiul risipitor mă întorc/ orbecăind spre un «ce»
iertător/ O floare publică își poartă răcoarea/ spre sfârşeala zilei de
mâine…“ Există în aceeaşi poezie şi autoportretul poetului ca „bă-
trân adolescent“, care fixează emblemele trecerii: „Câţiva oameni nu‑i
mai întâlnesc/ în oraşul acesta, mi se spune chiar/ — pe tonul cel mai
atent — că au plecat/ de pe lume./ Estimp bătrânul adolescent va fi/
amorezul tot mai fidel/ al unei miresme eterne de tei podidind/ aceeaşi
stradă ușor povârnită/…“. Un volum din 2003, Tinereţea unei umbre,
adună temele şi personajele postmodernismului timişorean într‑un
ciclu pe care l‑aş cita, aici, în întregime: Amintiri provinciale. Întoarcerea
defineşte o istorie a marginilor, a crepusculului, a personajelor din
subterană. Eugen Bunaru este unul dintre scriitorii definitorii pentru
metamorfozele optzecismului timişorean din ultimele decenii.
Cuprins sau Un fel de Imperiu se numeşte antologia de poezie a
Cenaclului „Pavel Dan“ din Timişoara pe care o realizează Eugen Bunaru,
în ultimii douăzeci de ani, coordonator al cenaclului. Sunt prezenţi 67 de
poeţi, de la seniorii Traian Dorgoşan, Şerban Foarţă şi Duşan Petrovici,
la juniorii Alexandru Stoicovici şi Marius Aldea. Sunt circa şase sute de
poezii, zece pagini de referinţe critice şi comentarii — o scurtă istorie a

celor 55 de ani de scris timişorean.
În anii şaizeci erau la cenaclu Nicolae Ciobanu, criticul revistei
„Orizont“, interesat de propulsarea tinerilor, a poeţilor şi a prozatorilor
ultimului val, Sorin Titel, prieten (fost coleg în studenţia bucureşteană)
cu directorul Casei de Cultură a Studenţilor, care găzduia cenaclul,
Livius Ciocârlie, Şerban Foarţă, Marcel Pop‑Corniş, Vasile Creţu, Ioan
Popa‑Cartan, Duşan Petrovici, Alexandru Deal, Ion Dumitru Teodorescu.
Ultimii doi, prozatori ai „şcolii de proză Sorin Titel“. Prezenţe vii erau
Aurel Turcuş şi Alexandru Ruja. Cu intermitenţe, mai preocupaţi de
secţiunea SF a cenaclului decât de forfota tinerilor, veneau Mircea
Şerbănescu, Ovidiu Surianu, Laurenţiu Cerneţ. Apăruseră şi doi elevi,
mari speranţe ale scrisului bănăţean, Marlene Heckmann şi Andrei Ujică,
repede înconjuraţi de cenacliştii grijulii, gata să‑i ocrotească. Poeţi,
prozatori? Viorel Marineasa şi Lucian Petrescu au început cu poezie, pe
urmă au devenit prozatori. Dar Lucian Petrescu s‑a reîntors la poezie,
nu ştiu dacă şi Viorel Marineasa. Sunt deja ani mulţi, în care unii au scris
multe cărţi, multe laureate cu premii naţionale şi internaţionale. Vasile
Creţu, Ion Dumitru Teodorescu, Ioan Crăciun, Cătălin Isman, Dan Emilian
Roşca sunt, azi, istorie. Unii, ca Ion Monoran, au scris o pagină frumoasă
în timişoreanul Decembrie 1989. În antologie există cenaclişti importanţi,
„clasici“ ai Timişoarei literare, dar şi (mai) tineri care au dispărut din
librării, din gazete, din literatură. Vor reveni? Îi va mai interesa poezia?
Iar alţii, stabiliţi în Franţa sau Germania, ar vrea să recupereze nume
din România. Citim în revistele din Franţa ale Rodicăi Drăghincescu sau
în editura din Ludwigsburg a lui Traian Pop Traian poeţi timişoreni de
demult. Simona-Graţia Dima, ani mulţi conducătoare a cenaclului, azi
secretară (vicepreşedinte?) a PENclubului românesc, anunţa un poet şi
un eseist de vârf, cum a şi devenit, după fixarea în Bucureşti. Cătălina
George, azi în Anglia, Levente Balint, purtător de cuvânt (mai e?) al
clubului Politehnica, Miodrag Constantinovici sunt nume citabile într‑o
panoramă a scrisului timişorean. Sunt paveldanişti? Mai sunt? Eugen
Bunaru, sufletul cenaclului în ultimii douăzeci de ani, a adunat, în finalul
cărţii, multe mărturii de la participanţi, lideri culturali, critici literari —
studenţi odinioară.
În 1970, Nicolae Ciobanu, în 1972, Sorin Titel s‑au fixat la Bucureşti.
Sorin Titel a rămas alături de şcoala sa de proză, mereu mai înfloritoare
(se adăugaseră Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Lucian Petrescu). Se
întorcea la Timişoara alături de Eugen Simion sau Lucian Raicu. Au

fost întâlniri memorabile, cu consecinţe importante în definirea unor
linii de creaţie, îndeosebi pentru buna aşezare a generaţiei optzeciste.
Cenaclul s‑a deplasat de câteva ori la Bucureşti, la Timişoara au venit
cenacluri bucureştene în frunte cu Laurenţiu Ulici. „Viaţa studen-
ţească“ şi „Amfiteatru“ au dat premii timişorenilor paveldanişti, revista
cenaclului timişorean i‑a adoptat pe cei de la Bucureşti, Cluj, Iaşi. Să
remarc, mai departe, felul de a se afirma al optzecismului timişorean:
întâi, printr‑o linie critică, ale cărei vedete (Mihăieş, Popovici, Babeţi)
realizau, prin texte critice, prin traduceri, prin devotamentul faţă de
profesorii lor (Livius Ciocârlie, Marcel Pop‑Corniş), întâlniri memorabile
cu Centrul. Rodul cel mai important al întâlnirilor a fost Femeia în roşu,
carte‑manifest a generaţiei. Tot formula optzecistă se putea descoperi
în formula ezoterică a lui Marcel Tolcea sau ginsbergiană a lui Petru
Ilieşu. De o atenţie mai mică s‑a bucurat avangarda, cu Monoran, Bârsilă,
Andrei Bodiu, creatori explozivi, contestatari, implicaţi şi în bătăliile
optzeciste. Poeţi importanţi ai scrisului românesc de azi. A existat şi un
program novator — monodersilismul, după numele Monoran, Derlea,
Bârsilă. Monodersilismul — un nume care trebuie reţinut de cei care
scriu istoria literaturii române rebele.
Monoran — Derlea — Bârsilă

În anul de graţie 2015, când Mircea Bârsilă (n. 1952) este considerat
un mare poet (cred că e un mare poet), când Ion Monoran (1953–1993)
are statuie în Parcul Central al Timişoarei, când despre Adrian Derlea
(1949–1999) se păstrează doar amintiri vagi, poemul lui Mircea Bârsilă,
Norii şi peştii, din volumul Monede fără chipul meu (2009), ar putea da
imagine, fie şi parţială, proiectului anilor optzeci. E un bocet al supravie‑
ţuitorului:
„acordeonul din care soarele cântă, la fel ca un muncitor/ tânăr, la
sfârşitul săptămânii,/ într‑o baracă de şantier,/ dar ei, morţii, nu‑l aud,//
gândurile lor sunt norii şi peştii,/ părul lor este iarba// această amiază,
aceste viroage, aceste cuiburi de păsări/ un piţigoi pe un ciot uscat
anunţând apariţia/ monodersilismului în poezie/ o albină zbârnâind
pentru întâia dată în interiorul unei ulcele/ gândaci şi gărgăuni cu dungi
ca nişte tigri// şi‑un câine lătrând fără să vrea să spună nimic mai mult/
şi nişte găini împreunându‑şi emoţionate glasurile/ este greu de spus în
care dintre valizele/ deschise ale zilei se ascunde şarpele// un turn, în

depărtare, alb:/ să fie acel turn un al doilea eu însumi?/ această amiază,
aceste viroage, aceste cuiburi de păsări/ şi acordeonul de care trage,
în ambele părţi, soarele:// într‑o parte — pentru noi,/ şi pentru bunicii
noştri şi părinţii morţi — în cealaltă,/ gândurile lor sunt norii şi peştii,/
o hartă a unei ţări mutilate: realitatea.“
Poezia exasperării, patent Mircea Bârsilă, o descoperim şi în Veioza
de pe noptieră, „În memoria prietenului meu, poetul Ion Monoran“:
„întrebaţi‑i pe ei ce este poetul: morţii legaţi/ de sufletul lui cum
tulpinele uscate ale pătlăgelelor/de vergeaua subţire de lemn şi vinul,
şi ceaţa, şi femeile/…/ poetul şi nenumăratele lui erezii: între care şi
aceea/ de a muta, cu o macara, numele oraşului în livada cu meri/ a unui
liceu — liceul de fete./ îi aleargă prin sânge, cu labele ei groase, de câine,
tristeţea./ întrebaţi‑l ce simte, când se trezeşte, câteodată/ înconjurat
de felurite duhuri şi făpturi monstruoase/ şi de care trebuie să se apere,
cum de moarte/ doar cu un fir de urzică sau cu tăcuta cheiţă de la cutia/
cu podoabe — unele de argint, altele de aur — ale mamei sale/ poetul,
când se izbeşte pe stradă, în amiaza mare,/ de nişte trecători nevăzuţi
sau când îl duce în spate/ pe Dumnezeu: un albatros uriaş ce nu mai
poate/ să dibuiască linia luminii şi să se topească în ea“.
Ion Monoran credea în poezie şi în datoria poeziei de a protesta;
era „de la ţară“ şi îşi clama originea, locul, tradiţiile. Era de acolo, aici
trăieşte în subterană. Era „subterana lui“. Era caloriferist şi citea „în
subterană“. Era acolo împreună cu Arthur Rimbaud şi Paul Klee, cu
Baudelaire şi Esenin. Era împreună cu marii revoltaţi ai literaturii. Ceea
ce nu înseamnă că nu ar fi vrut să urmeze o facultate, să înveţe limbi
străine. Poeţii lui — modelele lui — pot să fie (sunt) Garcia Lorca,
Brecht, Neruda — revoltaţii: „Am văzut îngerii —/ copii teribili ai epocii
noastre/ reali ca o desprindere sau un efect al tristeţii/ pe trotuare/
sfidând reţele/ experimentând din reţele aeriene/ realitatea şi visul/
în poemele lor ca nişte infirmiere/ la periferia marilor oraşe// I‑am vă-
zut/ — să pot să nu mai am îndoieli —/ nevoiţi în orişice clipă să cer-
şească iluzii neînţeleşi şi umili/ hotărâţi să facă faţă celor mai brutali
adversari/ jertfiţi adevărului în culise/ sau de la fereastra vagonului
inhalând dorul de patrie/ în surghiun/ şi în cele din urmă/ făcând K.O.
întreaga istorie a omului.// … gelos/ pe cântecele lor exuberante şi
solemne/ sau poate pe neputinţa de a mă divide în mulţimile/ care nu
trebuie să uite asta niciodată“ (Garcia Lorca, Brecht, Neruda şi alţii).
Altfel, titlul Sunt un băiat furtunos, care putea să‑l definească, nu

apare fără să fie însoţit de „citat din Paul Klee“. E un citat, e o propo-
ziţie care stă bine pe înălţimi. El poate doar să o comenteze. Să‑şi
asume comentariul ei: „Există pisici/ care privesc ca nişte flori înarma-
te/ urechea lor se‑ncarcă de sunet/ piciorul de fugă/ privirea arde şfichiui-
tor şi dens/ din faţa chipului lor nu‑i întoarcere/ frumoase ca floarea/
dar înarmate până‑n dinţi/ dar dacă eşti un băiat furtunos ca mine/ te
poţi plimba şi de unul singur/ pe străzile bine zăvorâte în noapte/…/
când se‑nteţeşte şi zbârnăie vântul/ şi ca un pompier/ prin mulţimea
fierbinte şi rece/ goneşte ploaia din urmă“. Era monodersilismul o
alternativă a programelor postmoderne schiţate la Bucureşti? La
Cluj? Monoran „era un băiat furtunos“, Bârsilă putea să afirme o lirică
a exasperării, dar Derlea? Bunicul, Drum de căruţe, Pe cinste nu ar ieşi
în afara lirismului tradiţional, cu vagi derapaje ironice. Conversaţie
cu Mono nu aminteşte de vreun program eroic „de odinioară“. Sunt
doar ritualurile care învie o prietenie de demult: „câteodată/ amintirea
prietenului meu/ apare‑n fotoliu/ şi vrea să pălăvrăgim/ mi se plânge
că pe/ acolo/ este o tăcere neîntreruptă/ că nu are cu cine schimba o
părere/ măcar despre vreme/ apoi/ tu ce mai faci? mă întreabă/ ca omu,‑i
răspund, cu reumatismele/ î‑hî! zice/ şi pleacă“. E doar un poem despre
un prieten aflat „dincolo“ sau despre finalul unui proiect poetic?
Robert Şerban (n. 1970)

Este un reper al literaturii timişorene postdecembriste. Orice
portret al lui Robert Şerban trebuie să înceapă de la observaţia că s‑a
născut într‑o familie cu multe cărţi. Tatăl său, poetul, prozatorul, jur-
nalistul Ion Şerban Drincea, se afla în centrul lumii literare din Turnu
Severin. Era unul dintre cei care se afla în centru. Orice apariţie a unui
scriitor important în oraş avea ecou puternic, orice carte scrisă de un
autor severinean devenea un eveniment de seamă. Sigur că imaginea
tatălui, a prietenilor care animau viaţa literară din oraş devenea
importantă pentru adolescentul Robert Şerban, încântat să fie alături
de cei mari ai oraşului. Şi între cei mari se întâmplă să fie Valeriu
Armeanu, poet nonconformist, în război cu autorităţile, aliat cu alţi
scriitori ai oraşului. Un aliat imprevizibil, elogiat, promovat chiar de
Adrian Păunescu. „Valeriu Armeanu a fost unul dintre eroii copilăriei şi
adolescenţei mele. Şi nu era de colea să ai pe aproape un erou într‑o
vreme când frica intrase atât de adânc în oasele celor mari… (…)/
L‑am admirat pe nea Valerică pentru umorul şi curajul de a spune ce
crede, pe care le vedeam manifestându‑se ori de câte ori prietenul lui
de ani buni mă lua în plimbările pe care le făcea în Severin“. În biblio-
teca tatălui descoperă cărţi ale lui Valeriu Armeanu. Îi place nu numai
omul, ci şi scriitorul! „Mai mult, aflând că fac poezie, nea Valerică mi‑a
dat câteva sfaturi literare, „pe text“, care m‑au iritat în primă instanţă,
dar de care am ţinut cont…“ scrie Robert Şerban în Cuvânt‑ul înainte
al dialogului cu Valeriu Armeanu, Gura păcătosului, Editura Brumar,
2014. Nu e vorba de Valeriu Armeanu, de Valeriu, nu sunt doi amici
care stau de poveşti. După câteva decenii de la întâmplările din Turnu
Severin, poetul Robert Şerban îi ia un lung interviu lui nea Valerică.
Fixat la Timişoara, Robert Şerban va fi, după 1990, jurnalist frenetic,
autor al unei remarcabile emisiuni de televiziune — un dialog cultural
necesar. Nu puteau să lipsească dintre cărţile „de dialog“ ale lui Robert
Şerban interviurile luate altui oltean magnific, aşezat la Timişoara:
Şerban Foarţă. Dar Valeriu Armeanu a rămas „nea Valerică“. E sus.
Lumea lui „nea Valerică“ a rămas în înalt. E Lumea premianţilor: „aproape
o vacanţă de vară/ am căutat prin podul casei/ diplomele bunicii/ îmi
spusese/ că şi ea a fost premiantă la şcoală/ iar asta chiar nu‑mi venea
să cred// în fiecare zi/ răscoleam printre obiecte/ care îşi pierduseră
mirosul/ de parcă erau căzute/ din altă lume/ o lume cu soare/ ce se
strecura prin locurile ascunse/ şi apoi se transforma/ în felii de caşcaval/
galbene şi mari// de câte ori treceam prin ele/ subţire ca un fluture fără
aripi/ în urma mea se ridica polenul/ iar lumea/ se întorcea din moarte/ şi
se oprea la jumătatea drumului“. Starea de graţie — bucuria de a fi, de a
trăi în înalt; de a degusta stările ascensionale, „poetice“ e caligrafiată în
Lumea premianţilor. E încă o lume în care se poate crede. Nu întotdea-
una: „mă mişcam încet/ eram de câteva ori mai uşor decât/ lucrurile pe
care puneam mâna/ şi care mă ţineau acolo/ ca nişte ancore/ de lemn/
de lut/ de sticlă/ de ceară“. Moartea parafină poate indica exegeţilor
câteva tipare ale ambiguităţii. Lângă stările înalte, bucuria de a trăi
starea de ingenuitate, există şi Carne vie: „AVEM CARNE PROASPĂTĂ/
scrie în vitrina măcelăriei/ chiar şi atunci când e închisă// cineva a
încercat din stradă să răzuiască vopseaua literelor cu lama/ probabil
unul care iubeşte animalele/ sau e vegetarian sau de la concurenţă/ dar
n‑a murdărit decât geamul/ cu amprentele şi zgârieturile lui// noaptea/
de afară/ se văd vitrinele frigorifice/ pline cu bucăţi de carne roşie, roz
sau bordo/ una mai frumoasă decât alta// orice s‑ar spune/ moartea
are lumina ei“. E mereu împreună cu ceilalţi, e solidar, scrie despre co-
legii de generaţie, despre poeţii alături de care trece (a trecut) prin lume.
O memorie care vibrează, care recuperează cuvinte, gesturi, nume care
au fost „ale prietenilor“ nu alterează sentimentul prezenţei, seninăta-
tea discursului. „Prietenii care mi‑au murit/ sunt îngropaţi în mormin-
tele altora// fie au fost prea tineri/ ca să se mai gândească şi la asta/ fie
au fost atât de săraci/ atât/ de/ săraci// mă plimb prin oraş/ într‑o mână
am flori/ iar prietenii cu care mă întâlnesc/ îmi fac cu ochiul complice/
las că ştim noi//…// merg şi plimb florile pentru morţi/ dintr‑o mână în
alta“ (Gazde pentru prieteni). Discursurile despre moarte, numeroase
în poezia „omului tradiţional“ care scrie despre familie, copii, prieteni,
sunt „lecţii despre viaţă“ au o seninătate curată în Moartea parafină.
Teleast de mulţi ani, jurnalist de performanţă, capabil de a construi
relaţii durabile într‑o lume din ce în ce mai fragmentată, poetul Robert
Şerban este un reper important al generaţiei douămiiste.
Adrian Bodnaru (n. 1969)

Pare a fi legat, ca niciunul dintre poeţii timişoreni, de „modalitatea
Şerban Foarţă“.
Opţiunea pentru cuvântul neobişnuit, pentru rimele imprevizibile,
pentru arhitectura poemelor, pentru unele vocabule ordonatoare poate
fi legată de paradigma Şerban:
„Hârtii, domnişoare cu frică,/ pe lună, de umbră de gard,/ în strada
ce nu se ridică,/ din stradă, la bulevard.// Hârtii, domnişoare citeţe,/ în
albastru rând după rând,/ pe una, pe alta din feţe,/din când, recitite, în
când.// Hârtii, domnişoare cu teamă/ de frunză golită pe‑asfalt,/ pe sus
neluate şi‑n seamă/ de câte un câine înalt.// Hârtii, domnişoare şi fete,/
ce sar peste‑o masă şi‑un vis,/ cu scrisul ce dorm la perete,/ pe spate, cu
tot cu un scris.“
Însuşi Şerban Foarţă ţine a‑şi însoţi confratele mai tânăr cu
comentarii docte:
„Puţini poeţi au, ca Adrian Bodnaru, un stil numai al lor, un idiolect.
Făcând abstracţie de vocabular (care nu spune mare lucru despre
structura unei poezii), sintaxa lui e una dislocată, abruptă, întreruptă…
Retoric vorbind, figurile‑i de predilecţie sunt tmeza şi hiperbatul —
adică «tăietură» şi «trecere dincolo, ieşire (din cadru), depăşire». Ceea
ce presupune un, dacă vreţi, «sadism» faţă de sintaxa unanimă şi de

obştescul material verbal. În care el, poetul, tăia ca‑n carne vie. Verbul
din urmă e la imperfect pentru că, azi, Adrian Bodnaru, fără să fie mai
blajin, mai molcom, mai netăios… va fi trecut din geometrismul cutărui
stil cvasicubist, constând în angularităţi, în colţuri, muchii, unghiuri…
(…), într-o Kugelgeometrie mai blândă…“.
Înscrise pe ultima copertă a volumului O legătură de chei, apărut
la Cartea Românească în 2010, aceste rânduri încercuiesc o etapă a
scrisului lui Adrian Bodnaru.
În textele din Dictando (volum apărut doi ani mai târziu la Editura
Diacritic), Gheorghe Mocuţa citeşte „un jurnal gratuit al eului, un
non‑jurnal“ al unui autor care „țintește spre o estetică «nonzecistă»,
străină oricărei generații“. („Arca“, 4–5–6/2013)
O îndepărtare de geometrismul „cvasicubist“, o apropiere de
jocurile ludice propuse de Marcel Tolcea, care nu exclud îmblânzirea
idiolectului cu ironii populiste, sunt „poemele fotbalului“. POLIversuri
(Editura Diacritic, 2012), de Adrian Bodnaru, pot defini o vârstă a poeziei
postmoderne.
Gabriel Timoceanu (n. 1966)

Este poetul care îşi trăieşte cu dezinvoltură absenţa: spectacolul
antiliric. Ultima carte a lui Gabriel Timoceanu, Galbenuri şi obosele
(Editura Diacritic, 2015), pare a trage concluziile unui itinerar scriitori-
cesc. Poetul a mai publicat câteva cărţi de versuri, care au circulat
prost şi nu au fost văzute de comentatorii de poezie. Sau, dacă au fost
comentate, au fost comentate în publicaţii marginale; din „comitetul de
conducere“ al uneia, observ cu uimire, face parte autorul. Altfel, Gabriel
Timoceanu este proprietarul celei mai importante edituri de poezie
din România, Brumar. Editura Brumar a promovat cu insistenţă poezia
lui Şerban Foarţă, dar şi numele unor poeţi de ultimă sau penultimă
generaţie. În Timişoara editurii Brumar, poetul Gabriel Timoceanu
participă rar la „promovarea“ numelor, a titlurilor. Omul de acţiune al
editurii e poetul Robert Şerban. El este insul care reprezintă la diverse
întâlniri naţionale şi internaţionale editura, şi nu aşa cum s-ar cuveni
într-o societate de consum: proprietarul. Până şi volumul Galbenuri
şi obosele apare la altă editură, şi nu la Brumar. Titlul ne sugerează un
tandru derapaj, o alunecare ironică din emblema pe care o propune un
titlu. Altfel, Galbenuri şi obosele ar caligrafia, absenţa, retragerile, refuzul,

dispariţia sub semnul unei ironii, a unei dispoziţii sarcastice care ar de-
fini generaţia optzecistă. O „luare peste picior“ a poeţilor. Autoironică.
Lipsită, totuşi, de agresiunea nihilistă a optzeciştilor de odinioară:
„Eu cu tine plutesc cel/ Mai bine./ Ca un gâscan haida-hai/ Fâl-fâl
de râs/ Dar până la urmă mă desprind/ Şi bat din aripile mele mari/ Şi de
plumb şi zbor/ Chiar zbor./ Tu graţioasă şi golumbiţă/ Desenată precis
de dizainăru/ Brâncuşi/ Eşti zborul meme/ Survolezi Fălticeniul/ Ori treci
peste Huşi că acolo/ Te născuşi.“ Se poate observa voinţa de distan-
ţare de poeţii din preajmă: armonia şi imaginaţia lexicală a lui Şerban
Foarţă, minimalismul lui Robert Şerban, zborul poeţilor de odinioară şi
geografia literaţilor mai vechi sunt recitite de un comediograf surâzător.
Eul liric al lui Gabriel Timoceanu numeşte istoria unui bun cititor de
literatură, care îşi trăieşte eşecul:
„Pe atunci eu eram/ Contabilul cerului, după apus./ Duceam soa-
rele la culcare de mânuţa/ lui aurie/ Peste grâul ce începuse să dea în
pârg —/ Că era sfârşitul lui Mai./…/ Strigam stelele căzute/ Ca pe nişte
copii ieşiţi la joacă,/ În curte,/ Chemându-i la masă./ E atât de greu să
notezi/ O absenţă —/ Pe atunci eu asta făceam.“ (Fata cu părul bălai)
Tudor Creţu (n. 1980)

Ar putea fi alt reper timişorean al generaţiei douămiiste. Tatăl său,
Vasile Creţu, în anii şaizeci prozator, marcat de „excluderi“ repetate (fiu
de ţărani deportaţi în Bărăgan, dificultăţi în liceu, în facultate), publica
în anii şaizeci proze în revista „Orizont“, protejat întâi de Ion Arieşanu,
iar apoi de Sorin Titel. Asistent şi lector la Facultatea de Filologie a
Universităţii din Timişoara, Vasile Creţu va scrie remarcabile studii de
antropologie, va fi un excepţional cercetător „de teren“, realizând filme
„de folclor“ care au intrat în cinemateca specialiştilor. Dispărut prea
devreme, va lăsa fiului dreptul de a edita sau reedita cărţile necesare.
Absolvent al Facultăţii de Jurnalistică, Tudor Creţu scrie poezie, proză,
eseu. Volumul său de debut, Dantelăriile Adelei (2001), este însoţit de
cuvinte de întâmpinare de Şerban Foarţă („Îndeajuns de timpuriu, acest
debut nu‑i, totuşi, unul prematur. De altfel, autorul, Tudor Creţu, n‑a fost,
în poezie, un precoce. Nu s‑a găsit, din capul locului, pe sine. A dibuit, a
aşteptat, ca fluturele în gogoaşă, mirifica metamorfoză. Aceasta a fost,
însă, una subită şi definitivă.“) şi Marcel Tolcea („Dacă nu l‑aş cunoaşte,
mi l‑aş imagina pe Tudor Creţu ca pe o fiinţă cu un ochi mătăhălos,

hulpav, şi cu un altul introvertit, abia mijit, oriental. Cu primul, ca să
devoreze bulimic realitatea, cu celălalt, pentru versul final, ca să scoată
din gravitaţie împrejurul şi sinele şi să se facă — prefacă? — nepăsător,
buimac, ataraxic./ Dar fiindcă îl ştiu, am să scriu aşa: poet ce îşi trăieşte
poezia cu damnaţiunea asumată a unui simbolist, încăpăţânat şi dogma-
tic asemeni unui surrealist, imperativ ca un cenaclu de nooojcişti.“).
Prima poezie din Dantelăriile Adelei numeşte un program nu greu de
descifrat: „tristeţea asta/ printre sâmbete şi praguri/ oase de păsări
străpung hainele/ e ziua mea/ suflu în lumânările morţilor/ urme de că-
milă în nisipul din lăzile pompierilor/ e vorba/ de apa îngălbenită din
pahare/ de lumina colorată de dinţii şi degetele fumătorilor/ de buzu-
narele în care îmi încape uneori toată mâna“. Poate că „programul“
e mai bine schiţat în poezia care începe cu versul: „să scriu până când
coala va deveni străvezie/…“ Următoarele cărţi ale lui Tudor Creţu
(devenit Tudor Vasile Creţu) sunt jurnale, programe, proiecte, scrise cu o
energie neobişnuită, cu o imensă poftă de a scrie. De a realiza seriale ro-
maneşti în care e vorba de viaţa sa zilnică, despre poemele sale şi despre
cărţile sale. Marcel Tolcea putea citi cu îndreptăţire, încă din poemele de
debut, că Tudor Creţu vrea „să devoreze bulimic realitatea“. În cărţile
următoare se poate observa că neobişnuita cuprindere, realizată în
roman, în poeme‑fluviu, într‑o teză de doctorat în care e vorba (şi) de
proiectele ezoterice ale romancierilor români, rămâne vizibilă şi azi, dar
în centrul unei biblioteci „Vasile Tudor Creţu“, cu cărţi neobişnuit de
vociferante.
Leonard Gavriliu, Radu Theodoru, Ion Arieşanu,

Simion Dima, Valentina Dima, Laurenţiu Cerneţ,
Ion Dumitru Teodorescu, Maria Pongrácz Popescu,
Veronica Balaj, Vasile Bogdan, Titus Suciu, Nina
Ceranu, Ilie Chelariu, Aurel Gheorghe Ardeleanu,
Ion Jurcă Rovină, Constanța Marcu
Leonard Gavriliu (n. 1927)

Prin anii ’50 era poet, reporter, dar şi cronicar literar, ins cu
autoritate în cenaclu, dar şi în viaţa Filialei Scriitorilor din Banat. N‑a
rămas la Timişoara, a navigat spre Bucureşti, Iaşi şi Paşcani, iar volumele
de memorialistică apărute până acum (Aventuri pe Bega, pe Dâmboviţa
şi pe Apa Sucevei, Aventuri pe Jijia şi pe Bahlui) nu‑l pot face decât pe au-
torul geografilor literare să aştepte cu nerăbdare celelalte volume de
amintiri, aflate sub tipar. De fapt, mai sunt şi altele, multe. „Leonard
Gavriliu, scrie pe coperta a patra a Aventurilor pe Jijia…, (născut la
Paşcani, 1 aprilie 1927), doctor în psihologie, membru al Uniunii Scriitorilor
începând din 1956; a scris 20 de cărţi originale; a tradus din limbile
franceză, engleză, germană şi italiană peste 50 de volume“. Naraţiunea
Aventuri pe Jijia şi Bahlui face parte din ciclul Critica autobiografiei pure,
din care au apărut Cum am evadat din Armata Roşie… şi Aventuri pe
Siret. Poate pentru felul în care putem coborî în timp alături de Leonard
Gavriliu, să citim finalul Aventurilor pe Jijia şi pe Bahlui: „Între 1 martie
1955 şi 31 august a aceluiaşi an, am fost angajat corector la revista «Scrisul
bănăţean», iar de la 1 septembrie 1955 am început să frecventez cursurile
Facultăţii de Filologie din Bucureşti, unde de la bun început am intrat ca
bursier. Colegi de grupă i‑am avut pe George Gană şi pe Margareta Labiş,
sora poetului de mare talent, descoperit şi promovat la Iaşi de George
Mărgărit, acelaşi care se considera şi naşul meu literar… Am locuit la
căminul studenţesc de pe strada Matei Voievod, în aceeaşi cameră cu
Nicolae Velea, Sorin Titel, Domiţian Cesereanu şi Gabriel Dimisianu.
În acelaşi cămin l‑am cunocscut pe Nicolae Ciobanu… pe care în 1956
aveam să‑l aduc la Timişoara…“. Poetul, criticul, filosoful, traducătorul
şi jurnalistul Leonard Gavriliu s‑a retras la Paşcani, unde tipăreşte o
revistă pe care o scrie singur. Cel care citeşte „Spiritul critic“ descoperă
acolo vreo zece nume care semnează recenzii, comentarii polemice

etc. Sunt pseudonimele lui Leonard Gavriliu, divulgate abia în cele cinci
volume de Judecăţi critice (2004–2009), cărţi care dau seamă despre
rodirea cărturarului şi a criticului, după opt decenii de viaţă şi scris. De
altfel, tot ce întreprinde în ultimele trei‑patru decenii, de la dicţionarele,
enciclopediile, operele ştiinţifice, la revistele de critică pe care le scrie
singur, la traduceri, la jurnale ţine de ambiţii urieşeşti — de cuprinderi
greu de înţeles de către cititorul obişnuit. În frenetică expansiune,
cărturarul Leonard Gavriliu oferă imaginile unei vârste norocoase.
Radu Theodoru (n. 1924)

La nouăzeci de ani, împliniţi în 2014, Radu Theodoru îşi lansa ulti-
mele cărţi la Chişinău, Târgu‑Mureş, Timişoara, Bocşa, Reşiţa. Aniversa
şase decenii de la apariţia romanului Brazdă şi paloş, unul dintre roma-
nele care se sustrăgea dictatului politic al anilor cincizeci. După ce a fost
dat afară de la „Scrisul bănăţean“, într‑una dintre excluderile anilor,
după ce a fost trecut la „munca de jos“, au urmat cărţi autobiografice
(a fost aviator în război), şi romane ale Banatului de munte (Muntele,
roman în două volume, vrea să fie corect faţă de „muntenii“ lui Lazăr de
la Rusca). Şi multe romane istorice. După ce a abandonat bătălii politice
nefericite, alianţe politice perdante, Radu Theodoru a scris romane ale
timpurilor sale bănăţene, inclusiv un „roman sentimental“, cu modele
din anii şaizeci ai Timişoarei: Roman de dragoste, biografie de război,
biografii de pace (Ed. Paco, 2013). În 2014, revista „Valahia“, nr. 83/2015,
l‑a declarat pe generalul de aviaţie Radu Theodoru „omul anului“.
Scriitorul, ne informează revista, a fost întâmpinat cu laude la New York,
unde a fost omagiat de M.N. Rusu. Acesta polemizează cu dicţionarele
actuale, care ar încerca să diminueze valoarea prozatorului.
Ion Arieşanu (n. 1930)

Redactor şi redactor-şef, ani îndelungați, al unor ziare şi reviste
literare timişorene, Ion Arieşanu debutează cu volumul Anii adolescenţei
în 1962, carte care navighează între nostalgiile vârstei şi speranţele
tânărului literat. Momentul înalt al scrisului său din anii şaizeci îl constituie
O complicată stare de fericire (1967), roman masiv, care prelungeşte,
cu o reală capacitate a construcţie, dar şi cu o fidelitate faţă de model,
Lume fără cer de Virgil Birou, primul roman plauzibil al Banatului. „Starea
de fericire“ — personajele care caută, care vor să atingă, care sunt

incapabile să o atingă — domină toate cărţile de schiţe, de reportaj,
romanele dinainte de 1989 ale lui Ion Arieşanu: Trenul albastru, 1965,
Vară târzie, 1967, Vrajă, 1971, Primiţi puţină duioşie?, 1972, Prietenul
pe care‑l caut pretutindeni, 1975, Lumina de la capătul nopţii, 1987 ş.a.
Toate cărţile lui Ion Arieşanu scrise înainte de 1989, legate de puritate,
inocenţă, de prelungirile paternalismului fericit (nefericit) au o unitate
a gândului sub semnul unei complicate „stări de fericire“. De nefericire.
Semnificative sunt personajele pe care le descoperă în Lumini peste
Apuseni (1974). Stilul reporterului e al unui sentimental, moralizator cu
îngăduinţă. Întâlnirile cu cei izolaţi, pe care îi găseşte pe un şantier, ni‑l
arată mai degrabă timid, complexat de oamenii faptei. Admiraţia faţă
de ei este singura atitudine care poate ieşi în evidenţă. Oamenii şantiere-
lor sunt formidabili, protejaţi de o zeitate a locului, nu de bunăvoinţa
scriitorului. Încercând să surprindă viteza şi semnificaţia transformărilor,
scriitorul trece în revistă personalul‑anexă, care şi el trebuie să existe
eroic. O anume Eugenia Boia e ospătar la cantina şantierului şi rezistă în
faţa „feciorandrilor care se aprind“. „La cei optsprezece ani ai ei, între
atâţia bărbaţi robuşti, în care energia irumpea, ea se simţea şi se purta
curată şi distinsă, ca o floare de colţ, încă neculeasă de nimeni, deşi
râvnită“. Scriitorul contemplă „trupul svelt ca de căpriţă“ şi se simte
înnobilat de întruchipata puritate. Cenuşăreasa îl priveşte visătoare, şi
autorul notează: „I‑am dat bineţe şi am urcat mai departe cu inginerul.
Dar în mine se deschisese capacul unei cutii vrăjite din care ţâşnise
afară o bucurie necunoscută. Da, o bucurie limpede trecea prin mijlocul
pieptului meu“.
Redactor-şef al revistei „Orizont“ între anii 1972 şi 1989, Ion Arie-
şanu a scris recenzii, cronici literare, plastice, muzicale cu o generozi-
tate şi, poate, o înţelepciune care a ţinut echilibrul lumii culturale a
Timişoarei, într‑un timp când asediul politic devenea asfixiant.
Scriitor legat de „imediat“ (şi) de istoriile care se desfăşoară fără
iubire lângă el, Ion Arieşanu judecă eroii morţi în Revoluţie, sub semnul
aceleiaşi norme, în romanele Cei buni mor cei dintâi (1991), Cruci de lemn
(2001), Flacăra singuratică (2004).
O confesiune din 2005 — Cuvânt pregătit pentru aniversarea celor

75 de ani — se numeşte Iluminarea şi împăcarea: „Am fost, întreaga
mea viaţă, un refractar, un însingurat, un debusolat, dar am iubit tot
timpul ordinea, lumea interioară şi prietenia fierbinte. Privind atent

în jur, mi‑a plăcut să văd copii jucându‑se, bătrânii căzând pe gânduri
şi fetele gingaşe, cu privirile lor nevinovate, îndreptate spre cer. Şi
am iubit, mai ales, acele priviri nevinovate, în care mă răsfrângeam
şi eu, liceanul îndrăgostit de la 15 ani“. Confesiunea înaintează astfel:
„De atunci, până acum, bătrân, nu am mai fost îndrăgostit, dar acum
sunt încă, de soţia mea. Chiar dacă ea, uneori, râde de mine şi nu mă
crede“. Şi, despre contextul timişorean: „Dar, peste toate ale vieţii, simt
şi mă simt, în oraşul meu de adopţie, în care exist de 50 de ani, ba chiar
şi într‑o capitală ca Bucureşti, mă simt un om singur şi un provincial.
Dar, mai ales, mă simt, cu tipicurile mele, legate de plimbări solitare,
câteodată şi în doi, cu soţia mea, ca într‑un Bacău bacovian şi provincial,
cu tipicuri legate adesea de mici bucurii desuete, adeseori copilăreşti,
din care nu mă poate scoate nimenea şi din care nici eu însumi nu voiesc
să ies“. („Coloana infinitului“, revistă de cultură editată de Asociaţia
culturală „Constantin Brâncuşi“, ediţie specială dedicată lui Coriolan
Brediceanu, Ioan Slavici şi Traian Grozăvescu, anul VIII, vol. III (nr. 54),
2005, Timişoara, p. 36).
Tatiana Flondor Arieşanu, prezentă şi ea cu poezii în acelaşi număr
al revistei, este romancier (cu pagini incitante despre universul arhaic
oltenesc), dramaturg (cu piese despre un timp al violenţei), scenarii de
film. Poezia Tatianei Flondor Arieşanu urmează, cu blândeţe, aventurile
etno‑grafice din poezia lui Marin Sorescu: cele din La Lilieci.
Simion Dima (1930–2012), Valentina Dima (n. 1932)

Ne e greu să înţelegem transformările scrisului românesc din ultimii
şaizeci de ani, dacă nu ne oprim cum se cuvine asupra culturii pe care
„noua societate“ o cultiva cu atâta insistenţă. Scriitorul care publica
prin‑reviste‑şi‑ziare aparţinea noii aristocraţii. El dădea imagine artistă
comandamentelor omului politic; el scria sau rescria istoria de care avea
nevoie clasa politică. Ce putea visa un tânăr al anilor cincizeci, care nu
venea dintr‑o familie cu trainice rădăcini în „cealaltă lume“, decât să
devină scriitor? Să pună în valoare discursul celor de sus prin arta, prin
talentul lui? (Alt cuvânt magic: talentul). Simion Dima şi soţia sa, Valentina
Dima, nu erau încă, la începutul anilor cincizeci, scriitori. Ei aparţineau
unei generaţii literare care a trăit într‑un anume fel literatura: cu mare
iubire. Erau jurnalişti şi, în Banat, jurnalişti de vârf. Erau jurnalişti, dar
cu o participare vie, uneori intensă, la viaţa culturală a Banatului. După

anii bucureşteni, cu stagii la reviste importante, Simion Dima va prelua,
mai întâi, conducerea sectorului cultural al ziarului judeţean din Timi-
şoara, loc de seamă pentru publicistica tinerilor scriitori. Trecerea la
proză a celor doi e legată de relaxarea vremurilor. Dar cu o fidelitate reală
faţă de colegii lor, care au trăit iluziile creaţiei literare în anii cincizeci-
şaizeci. Putem să credem, având în vedere numărul cărţilor care îi vor
apărea în anii optzeci, că Simion Dima a abandonat în sertare pagini de
proză, versuri, exerciţii literare. Când la Timişoara se înfiinţează Editura
Facla (la începutul anilor şaptezeci), iar Simion Dima devine directorul
editurii, preocupările mai vechi pentru istoria culturală, pentru valorile
literare ale locului îl leagă de „clasicii“ Banatului cultural, pe care îi edi-
tează şi reeditează. Victor Vlad Delamarina, primul poet dialectal impor-
tant al românilor, e editat de Simion Dima, ca şi paginile timişorene ale
lui Camil Petrescu. Dacă directorul editurii a intrat în dispute cu scriitorii
locului, cu privire la selecţia apariţiilor, apelând la personalităţile sigure
ale istoriei culturale, prozatorul Simion Dima a ştiut a transcrie în prozele
sale traseele sale de jurnalist. Pe multe pagini din povestirile volumului
Urmele duc la Nera sau din romanul Mielul negru descoperim voinţa de a
aşeza frumos în roman amintirile din liceu sau din viaţa de gazetar. Scrie
versuri pentru copii sau vii pagini de memorialistică. Fiica, poeta, eseista,
Simona-Grazia Dima, i‑a publicat, după moarte, poeziile — numeroase.
Vibraţia poeziilor arată că Simion Dima a scris mereu literatură, uneori
chiar împreună cu soţia, ale cărei cărţi proprii ar merita atenţia noastră.
Desigur, a început şi ea cu un Anotimp de aur, reportaje, ca să continue
cu proze (Stânca tarpeiană, 1975, În căutarea Penelopei, 1978), cu poezii
pentru copii. Nu ştiu dacă Simion şi Valentina Dima, fixaţi la Bucureşti
după 1990, au mai publicat cărţi. Nu ştiu dacă poeziile lui Simion Dima
au fost adunate într‑un volum. Ar putea fi o carte importantă despre
uzura unui scriitor naufragiat într‑un timp rău al scrisului. O carte despre
senectute, agonie şi moarte. O concluzie privind un timp al scrisului.
Foarte vizibilă a devenit, în Bucureştii succeselor optzeciste,
Simona-Grazia Dima, atât ca poet, critic literar, eseist. Era vizibilă încă
din Timişoara, anii optzeci, şef al cenaclurilor studenţeşti, lider real al
momentului tânăr. Născută în 1958, debutează în Caietele debutanţilor
ale Editurii Albatros (1980–1981), iar în volum, separat, în 1985, cu un
titlu care îi va defini scrisul: Ecuaţie liniştită (1985). Următoarele cărţi,
Dimineţile gândului, Scara lui Iacob, Noaptea romană, Focul matematic,
Confesor de tigri, Dreptul rănii de a rămâne deschisă, alcătuiesc o conste-

laţie guvernată de titlul primului volum. Luciditatea, uneori angajantă,
devoratoare, aşază în reţele simbolice temele generaţiei, vizibile mai
ales în Scara lui Iacob. Energica poetă, eseistă, comparatistă Simona-
Grazia Dima nu mai scrie, totuşi, conform decalogului optzecist. Şi nici
matura, lucida sau hiperlucida autoare. Îşi trăieşte, în versuri sau în
critică, ecuaţia liniştită a vieţii‑în‑literatură. Şi a scrisului.
Laurenţiu Cerneţ (1931–2008)

Laurenţiu Cerneţ a fost, aproape jumătate de veac, în miezul vieţii
literare timişorene. A participat — cu bucurie, cu umor, cu intervenţii
inteligente, imprevizibile — la cenaclurile tinerilor sau ale vârstnicilor,
a fost primit cu bucurie la întâlnirile cu cititorii. Era un scriitor iubit şi un
autor care se situa, prin cărţile sale, mereu în faţa iubitorului de literatură.
Scria pentru el. A debutat cu schiţe şi povestiri, într‑un timp al prozei
scurte, a scris mai multe romane ale Timişoarei, ale Cartierului Latin din
oraş, a scris „dicţionare“ ale literaturii umoristice. A scris piese de teatru,
poezii, jurnale. Făcuse, în anii cincizeci, închisoare fiindcă se număra
printre liceenii rebeli din Turnu Severin. (În 1950 uneltise împotriva ordinii
soliale, între 1951 şi 1952 fusese închis.) La Timişoara îşi regăsise colegii de
închisoare de la Bicaz, Aurel Buteanu, Lucian Valea, oameni care, în anii
şaizeci ai oraşului, aveau vechime în istoria şi în literatura românească. A
debutat în 1966 cu Omul de un milion, povestiri care nu ieşeau din moda
vremii. Mărirea şi decăderea lui Alior Sfoiag, Iubirea, Chiajna şi eu ţin de
modelele autoironice pe care prozatorul şi le asumă, pornind de la opere
cunoscute: are umor şi spirit parodic. O operă citabilă e al său Dicţionar
de umor. Îi citeam jurnalul şi discutam despre perioada în care lucrase, ca
deţinut, la Hidrocentrala de la Bicaz. L‑am rugat să scrie despre anii aceia,
aşa cum au fost ei. El, însă, se refugia mereu în ficţiune, uneori cu umor.
Ce rost are, spunea, ce rost are. Nu şi‑a rescris jurnalul de închisoare nici
după 1989. Ar fi fost un document necesar, alături de paginile celorlalţi
scriitori, care i‑au fost „colegi“ prin închisorile comuniste. Dar îi revenise
pofta de scris, îşi reîmprospătase rezervele de umor. Poeziile din Ludice
refac experiența soresciană pe teritoriu bănăţean. Paginile din volumul
Voia Domnului înseamnă o întoarcere către proza scurtă de odinioară,
către brevilocvenţa înţeleaptă şi tandră. Confesiune dezinhibată, jurnal
ironic, schiţa lui Laurenţiu Cerneţ e mereu solidară cu omul comun,
care trebuie să traverseze intervalul neşansei. Experienţa lui de drama-

turg face ca dialogurile să vibreze: sunt vii, excelent puse în scenă.
Spritul pandur (Laurenţiu Cerneţ vine dintr‑un sat pe unde trecuse Tudor
Vladimirescu — un sat care îi păstra, cu mândrie, memoria) vibrează în
pagina sa, mereu luptătoare. Dacă partitura umoristică îl aşază lângă
Teodor Mazilu sau Ion Băieşu, contemporanii săi de la „centru“, spiritul
polemic, ironia îl pune alături de Petre Pandrea sau Marin Sorescu.
Romancierul, poetul, dramaturgul scriu acum şi aici pentru timpul
prezent al ziarului. Îşi trăieşte bucuria de a fi alături de cititorul său,
de fratele său care poate să‑l înţeleagă şi să rămână alături de el. Sunt
ultimele sale pagini, un mesaj de despărţire şi de rămas bun.
Ion Dumitru Teodorescu (1938–2000)

Dacă Sorin Titel anima voinţa experimentală a prozatorilor timi-
şoreni, ambiţiile lui Ion Dumitru Teodorescu, fidel lui Sorin Titel, s‑au
îndreptat mai întâi către Faulkner. Fierbintele vânt cu nisip, S‑a întors
Paternic, Ţipătul de nuntă al păunului (roman al stărilor de conştiinţă)
anunţă, uneori doar printr‑un vitalism frenetic, cel mai important
roman al lui Ion Dumitru Teodorescu, Şase căluţi în galop. Al doilea
roman al lui I.D. Teodorescu nu mai e precum primul. Fierbintele vânt
cu nisip e dificil, faulknerian, ermetic sau precum schiţele dramatice
din S‑a întors Paternic. Ar fi de semnalat în această carte a prieteniei,
a solidarităţii, acomodările, „foamea de viaţă“. Paginile cele mai
vii ale romanului sunt ale vitalităţii, ale simţurilor, ale sensibilităţii
exacerbate şi ale frustrării. Sunt şase biografii care asigură o
construcţie romanescă temeinică. Băruţă, Ghilezan, Aftenie, Tatar,
Hipp, Copil propun, fiecare, imagini ale adolescenţei: fericite, nefericite,
rebele, agresive, energice, domestice. Cu adolescenţa petrecută
la Brăila, spirit „muntean“ în ultimul său roman, I.D. Teodorescu
abandonează istorile faulkneriene ale primelor sale cărţi, navigând,
sub semnul amintirii, către modelele Panait Istrati — Fănuş Neagu.
În ultimii săi ani, prozatorul a scris sonete, unele remarcabile. Schiţele
dramatice din S‑a întors Paternic ar fi vrut să le monteze, în 1970, Aureliu
Manea.
Maria Pongrácz Popescu (n. 1941)

Maria Pongrácz a apărut în Timişoara literaţilor ca o vedetă. Făcuse
gimnastică de performanţă, era foarte frumoasă, şi maeştrii literaturii
maghiare, germane, române, sârbe din oraş erau gata să‑i acorde tot
ajutorul. Sprijinul. Sfaturile necesare. N‑a fost nevoie, fiindcă Maria
Pongrácz a fost eficientă nu numai ca prozator, ci şi ca eseist, cercetă-
tor al istoriei presei bănăţene, traducător. Ca om al bunei relaţii între ti-
neri şi vârsnici, între români, maghiari şi germani. Scrisorile lui Gozsdu
Elek către Weisz Ana (o frumoasă poveste de dragoste), editate de
Pongrácz Maria — descoperirea şi editarea acestor scrisori îi aparţin —,
au definit un moment cultural, ca şi cărţile ei despre Endre Károly,
traducerile din Iosif Naghiu, Mihail Avramescu, Hans Mokka, Anghel
Dumbrăveanu. Volumul Amiaza florilor, în româneşte de Ildiko Achi-
mescu, apărut în 1985, poate fi citit ca o punte între vechile proze ale
scriitoarei, literatură a valorilor morale, cu tineri jurnalişti care îndreaptă
răul, şi Oraşul pleşuv: povestiri despre viaţă şi trecere, orchestrate de
momente onirice revelatoare. Aşternuturi zurlii pare a da tonul unei serii
de povestiri. O bătrână visează, în apropierea unui şantier, timpurile de
odinioară. Recuperarea iubirilor de demult. Aşternuturile învie, mobila
învie, ca în cutare schiţă de demult a Sânzianei Pop. Dar visul (visurile
erotice) sunt cele cu care intră în moarte. „Tăcerea mieilor ar fi (scrie
Şerban Foarţă) muzica inaudibilă a cărţii“. Vârstele înalte trebuie să
descopere timpul în care „tăcerea mieilor“ are elocinţa ei. Oraşul pleşuv,
povestirea care dă titlul cărţii, studiază, precum şi altele, o „tăcere a
mieilor“. Un tânăr fuge dintr‑o casă de corecţie (profită de libertatea
lui Decembrie 1989) şi, în străinătăţi, face avere, capătă o identitate pe
care vrea să o prezinte celor cu care, acasă, şi‑a trăit adolescenţa. Nu‑l
recunoaşte nimeni: e, în oraşul său, o tăcere şocantă. Mieii numesc o
stare, o istorie, dar nu o regăsire. Eroii Mariei Pongrácz pot trăi şi reversul:
starea de iubire, cu imaginarul stimulat de ea, e trăită şi de o blondă care
se angajează secretară. Blonda visează o iubire cu şeful, există între ei
o noapte de amor, dar şeful nu prelungeşte relaţia, deşi blonda (mielul)
imaginează, în continuare, o istorie de iubire. Nu e tradiţionala blondă
din anecdote, e o tânără care poate trăi norma morală. Atunci când omul
visat dă afară o parte din angajaţi — desigur, şi pe secretara cea blondă —,
femeia descoperă adevărurile trucate de vis. Mielul se metamorfozează.
El e un conducător urât şi prost. În curtea întreprinderii, blonda se
solidarizează cu greviştii şi dă cu piatra în fereastra şefului. Devine un

conducător — eşecul amoros o aruncă în lumea‑cea‑adevărată (Duduia
de birou). Starea de graţie a personajelor răpite de imaginarul feminin
nu se fracturează odată cu vârsta: dimpotrivă, caută echivalenţe onirice,
retrageri strategice într‑o amintire rebelă. Dacă la sfârşitul anilor şaizeci
vibraţia adolescenţei putea fi regăsită în scrisul lui Sorin Titel, Alexandru
Deal, Andrei Ujică sau Marlene Heckmann, să amintim că povestirile
Mariei Pongrácz Popescu se ocupă de transparenţele amurgului. Poezia
unei vârste îşi găseşte echivalenţele în Oraşul pleşuv, volum tradus de
Ildikó Gábos-Foarţă.
Veronica Balaj (n. 1946)

Veronica Balaj şi‑a lansat cărţile prin mai toate capitalele euro-
pene, dar şi la New York şi Montreal; un volum bilingv, Scut iluzoriu,
în română şi ebraică, a fost lansat în Israel. Romanul Cina lupilor
redescoperă un spaţiu bănăţean, Rebreanu modelând cu succes o
arhitectură romanescă. Carnavalul damelor, carte a spiritului feminin
ofensiv, nu este lipsită de o oarecare dezinvoltură satirică. Nota exotică
a însemnărilor de călătorie există în Puzzle veneţian, carte care pune în
valoare încă o dată vocaţia de reporter a Veronicăi Balaj. Areopagus.
Interviuri cu scriitori din diaspora (volum prefaţat de Paul Eugen Banciu,
scris împreună cu Cristina Mihai, fiica Veronicăi Balaj), propune dialoguri
cu autori români risipiţi pe patru continente. Elena Ştefoi sau George
Uscătescu, Ana Simon sau Iulia Schiff, Călin‑Andrei Mihăilescu sau Dinu
Flămând, sau Francisk Dworschac, Shaul Carmel sau George Astaloş, ei,
ca şi alţii, compatrioţi de odinioară, ex‑timişoreni, ex‑bănăţeni, autori
români afirmaţi în Australia sau în Statele Unite, sunt, cu toții, persona-
jele unor performanţe publicistice, dacă avem răbdare să ascultăm/ci-
tim vedetele intervievate. Zice Călin-Andrei Mihăilescu: „Dintre autorii
străini care m‑au influenţat fac parte, cu siguranţă, Nietzsche, Walter
Benjamin, Borges şi Deleuze, pe care continui să‑i descopăr, ca şi pe
vechii maeştri, mai cu seamă Heraclit, Meister Eckhart, Spinoza şi Kant.
În mai mică măsură Descartes, Pascal, Hegel, Husserl, Carl Schmitt,
Heidegger, Adorno, Arendt, Agamben. Deoarece întâlnirile prin lectură
sunt, cel mai adesea, mai profunde decât altele, şi deoarece trăiesc în
prezent, pot spune că aceste întâlniri mă inspiră, îmi dau ocazia unor
dialoguri intense de idei şi îmi întineresc stilul“. Putem să înţelegem de
aici mai limpede de ce Călin‑Andrei Mihăilescu e un cărturar „cu stil“.

Citabile sunt paginile Anei Simon despre Cioran şi despre Eliade, în
apropierea cărora a fost. Iar amintirile „bănăţene“ ale Iuliei Schiff propun
rememorări importante pentru cel ce vrea să înţeleagă convieţuirile
româno‑germane din Banat.
Dacă ar fi adunate într‑un volum, alte dialoguri radiofonice ale
Veronicăi Balaj, cu eroi ai Revoluţiei din Decembrie, cu mari cărturari, cu
artişti de seamă, ar da imaginea unui jurnalist de anvergură. A unui autor
prezent în „creşterea şi descreşterea zilei de lângă noi“.
Vasile Bogdan (n. 1946)

Primul personaj prezent la toate întâlnirile literare din Banat,
care au atingere cu Bocşa, care editează cărţile celor care sunt sau
au trecut prin Bocşa, de la Tata Oancea la Ioana Cioancăş, este direc-
torul bibliotecii din Bocşa, bibliotecarul-şef sau, după noul titlu,
managerul bibliotecii orășeneşti, Gabriela Şerban. Al doilea personaj
care a impresionat cu deosebire în întâlnirile de la Bocşa este scriitorul,
cineastul, teleastul Vasile Bogdan. Lista cu filmele de televiziune la care
Vasile Bogdan a luat premii e lungă: majoritatea lor e legată de un Banat
pe care îl descoperim şi prin ele. Fiecare dintre filme studiază altceva: o
biserică luată de ape, o mânăstire ascunsă în creierul munţilor, o istorie
mereu extraordinară, desfăşurată la doi paşi de noi. Cu o vedetă despre
care nu ştiam nimic.
Vasile Bogdan, călător infatigabil, ajunge mereu în locuri greu de
atins. Primele sale cărţi sunt reportaje, următoarele sunt romane, apoi
monografii. Înainte de a fi regizor, teleast, televedetă, e un explorator
care vrea să afle şi să ne ofere imagini ascunse ale lumii. Monografiile
sale despre Timişoara, Reşiţa, Bocşa sunt patronate de biografii se-
crete, în curs de apariţie. Editor neobosit, Vasile Bogdan a editat, între
altele, jurnalele lui Tata Oancea, după ce a realizat un film despre el, Tata
Oancea ca Don Quijote al nostru.
Am scris de mai multe ori că Bocşa este satul personalităţilor
accentuate. O carte a lui Ioan Cărmăzan, Povestiri din Bocşa, se ocupă
de eroii adolescenţei sale, fiecare un Maestru al creativităţii. Nu are
rost să‑ţi laşi imaginarul să dospească, dă‑i de lucru! Adolescenţii teri-
bili ai lui Cărmăzan nu fac altceva decât să prelungească istoriile
extraordinare din vremurile lui Tata Oancea, iar borgesiana bibliotecă
a Bocşei îşi capătă acum cartea ei esenţială: Jurnalul lui Tata Oancea.
Se putea să‑l găsească alţii decât Doamna Bibliotecară (şi ai săi) şi să‑l
editeze altcineva decât Cetăţeanul de onoare al Bocşei, Vasile Bogdan?
Oare nu prelungesc ei, nu înnoiesc dumnealor, cu o energie ieşită din
comun, creativitatea? Vasile Bogdan a scris câteva cărţi împreună cu
Cornel Ungureanu (despre Ioan Holender, despre Ana Simon, pentru
care a rămas perioade lungi la Viena sau la Geneva), a scris un lung
dialog despre traducătorii din Serbia ai lui Eminescu, Ileana Urs Nenadici
şi Milan Nenadici, pentru care a rămas o perioadă la Novi Sad, şi câteva
cărţi despre Bocşa, împreună cu Titus Suciu. Una dintre ele, Frumoşii ne-
buni ai Bocşei, se ocupă de marii sportivi pe care oraşul lui Tata Oancea
i‑a dat României.
Titus Suciu (n. 1940)

A rămas la Bocşa după o copilărie şi o adolescenţă petrecute în
Ardeal, aşa că părerile lui Laurenţiu Ulici despre realismul ardelenesc
din romanul său de debut, Drumul (1979), nu trădează adversităţi geo-
grafice. „Scris alert, fără complicaţii stilistice, dar şi fără simplificări
reportericeşti, cu fidelitate faţă de culoarea lingvistică locală, plin de
viaţă şi de atmosferă, când limpede, când tulbure, în funcţie de natura
materiei umane, Drumul promite un prozator. Tradiţia realismului
ardelenesc continuă…“ Dacă Ulici a scris despre realismul ardelenesc,
nu se putea ca un critic atât de atent la geografiile literaturii, ca Marcel
Pop‑Corniş, să nu atragă atenţia la „numeroasele pagini de foarte bună
proză comportamentistă“, după cum vor face Marian Odangiu, când
scrie despre Ceaţa (1981), Adrian Dinu Rachieru, în paginile despre Pragul
(1986), sau Alexandru Ruja, în cronica la volumul Pânda (1994). Despre
„modelul ardelean“ al prozelor lui Titus Suciu scrie şi Ion Arieşanu, când
recenzează Movila albă (1981): „Simbolurile acestui topos românesc, pe
care prozatorul le impune, sunt… bazate tot pe structurile morale —
răbdarea, dârzenia, cinstea, puritatea etc.“. Scriitorul aparţine locului
printr‑un devotament exemplar, dacă avem în vedere paginile sale
despre Bocşa (unde a fost profesor: Frumoşii nebuni ai Bocşei (2013), o
istorie a oraşului, văzută prin sportivii ei de seamă, şi În „Picasso“ din
Bocşa spre oriunde (2014), scrisă sub presiunea întrebărilor lui Vasile
Bogdan, e o carte a „neputinţei de a se despărţi de oraşul lui Tata
Oancea“. Din această geografie acaparatoare, Titus Suciu îşi permite
rar evadări. Hamlet la Vama Veche (2006) era o încercare de fixare pe ma-
lul mării, repede abandonată. Câteva scenarii scrise pentru alt bocşean
de seamă, Ioan Cărmăzan, sugerează aceeaşi fidelitate. Cărţile cele mai
citate/comentate ale lui Titus Suciu au fost cele legate de Revoluţia din
Decembrie 1989. Realismului ardelenesc al scriitorului i s‑a adăugat şi o
bună înţelegere a istoriei locurilor, o încredere în materialul documentar
şi în dialogurile cu cei care au fost „lumea bună a balconului“ — liderii
Revoluţiei de la Timişoara. Sunt, pentru înţelegerea Timişoarei şi a lui
Decembrie 1989, cărţi necesare.
Nina Ceranu (n. 1948)

După romanele enclavelor olteneşti, după geografiile rurale cu
accente pe etnopsihologia „marginilor“, prozatoarea Nina Ceranu a
navigat către romane epistolare şi exegeze de istorie literară bă-
năţenească, cu fond documentar citabil. Cu poeziile din Menuetul
singurătăţii: unu, doi, trei…, scriitoarea se întoarce către universul
matricial, aşezându‑şi cartea sub un motto din Isaia („… cerurile vor
trece ca un fum, şi pământul ca o haină se va învechi…“) fiind solidară
tradiţionalismului cartografiat de Liliecii lui Marin Sorescu. Matricialul
Casei este aşezat mereu sub acelaşi semn al trecerii: „Casele — mi se
pare mie! —/ sunt corăbiile care ne poartă/ între două ape,/ cea din
pântecele cald/ şi apa cea mare/ şi neagră,/ spre care ne ducem/ cu un
bănuţ în mână“. Menuetul singurătăţii e o transcriere în alt dialect a
divagaţiilor lirice din primele cărţi ale Ninei Ceranu:
„Ieri, a mai nins puţin. Parcă la raţie. În reprize scurte. Cât să‑ţi dea
iluzia de curat şi de pur. Fulguia, seara, iar până dimineaţa neaua era
de‑o palmă. Lumea era vioaie, cum o mai văzusem cândva, într‑o amin‑
tire dragă de‑a mea, când treceam cu Anna pe sub pomii încărcaţi de
promoroaca protectoare… M‑am reîntors cu totul în acel tablou, de mi
se părea că sunt parte… din el. … Dar a urmat trezirea.“
Editor, director de reviste culturale timişorene („Orient latin“,
„Anotimpuri literare“), cu un doctorat realizat pornind de la biografia
Emiliei Lungu Puhalo, Nina Ceranu publică în 2014 masivul roman despre
aşezarea noilor veniţi în marginile oraşului, Viaţa între zero şi unu — ca
roman al mahalalei timişorene, al „ghetoului“, al naufragiaţilor care su‑
pravieţuiesc în promiscuitatea „marginilor“. „Ghetou“, „conglomerat
uman“, locul unui provizorat în care totul e duhnitor. În „barăci“ puiesc

şobolanii, ploşniţele, bolnavii aşteaptă să moară. Sau nu aşteaptă: unii
sunt ucişi de cei din preajmă. Anchetele îi oferă şansa de a plimba prin
faţa cititorului personajele naufragiate aici.
Viața între zero şi unu e un roman al marginii care se naşte într‑un
oraş important. E locul abandonat şi invadat de oameni care vor să
ajungă în centru. Nu „la centru“. În preajmă sunt gropi care par a hrăni
o lume a dejecţiilor. Totul duhneşte, dar locuitorii par a fi obişnuiţi cu
duhorile: par fireşti. Interioarele „barăcilor“ adăpostesc un univers re‑
zidual, deformat de uzură. Rezistenţa, „supravieţuirea“ unor locuitori
naufragiați aici evocă lumea vulnerabilă, provizorie a „ghetoului“.
Reperele provizorii ale romanului Ninei Ceranu ar putea fi aşe-
zate în seria cunoscutelor piese/romane ale periferiei, de la Domnișoara
Nastasia, Sfântă mare nerușinare, Maidanul cu dragoste de G.M. Zamfi-
rescu la Groapa lui Eugen Barbu. Banatul n‑a avut romane ale mahalalei
decât în proza (sa!) realist-socialistă. Nuvelele sau romanele, sau repor-
tajele unor Mircea Şerbănescu, Ion Arieşanu, Laurenţiu Cerneţ, Aurel
Gheorghe Ardeleanu, Daniel Vighi descopereau oraşul prin cartierele
lui care îşi trăiau, înfloritoare, stilul de „a fi“. Demnitatea celor ce ră-
mân „aici“. Romanul Ninei Ceranu construieşte mahalaua între bio-
grafiile celor ce vin şi ale celor ce pleacă. Ale celor care îşi trăiesc aici
provizoratul.
Sunt români, germani, maghiari, sârbi, bulgari, inşi veniţi de aiurea.
Se încuscresc cu cei din satele bănăţene, ţărani care îşi trăiesc ascensiu-
nea sau căderea conform istoriilor de la ţară. Cele mai semnificative
portrete sunt, însă, ale celor ce vin din Oltenia. Personaj puternic este
Mitrică, Mitriţă, Dumitru Popa zis Popică (numele, ca şi „dialectele“,
migrează: sunt fie bănăţeni care vorbesc uneori conform dialectului
bănăţean, fie olteni care îşi amintesc cum se vorbeşte acasă), fost mi-
liţian, care îşi aminteşte de frumuseţea vremilor în care contempla,
fericit, Dunărea. Bega e, prin comparaţie, un râu mizerabil. Îşi iubea
locurile de acasă, aşa că rămâne siderat de conversaţia cu un student
care pleacă să joace într‑un film. Un film care ilustrează distrugerea
Orşovei.
Altfel, amplul roman este despre casele care se distrug, care se
pierd, care sunt abandonate, în care se moare sau se ucide. Despre fa-
miliile provizorii în care părinţii sunt abandonaţi de copii — sunt
„ucişi“. Spiritul feminin domină regimul confesiv al cărţii în care există

o pedagogie — după cum există şi o eroină — Nadia — care ascultă şi
priveşte cu atenţie „ghetoul“. Sociografia este susţinută de un roman
poliţist, în care biografiile naufragiaţilor sunt trecute în revistă. În totul,
o lume în cădere, într‑un provizorat ce merită atenţie.
Ilie Chelariu (n. 1955)

Este, mai întâi, jurnalist dinamic, creator de publicaţii culturale,
de centre culturale, de programe legate de istoria unui sat: un sat care
poate să devină centru al lumii, promovat prin mesaje incitante. La
Anina, la Oraviţa sau la Caransebeş, la Lugoj sau la Socolari, jurnalistul
a descoperit poeţi, prozatori, i‑a lansat şi i‑a protejat, atât cât era cu
putinţă, într‑un demers al provinciei, în articole polemice. „Orient la-
tin“, revista lui Ilie Chelariu, e una dintre publicaţiile culturale de cursă
lungă, în paginile căreia universitari erudiţi îşi dau întâlnire cu amatori
ambiţioşi, dornici de afirmare.
Poezia lui Ilie Chelariu aparţine douămiismului implicat într‑un
demers şocant afirmativ. Solidar cu cei aşezaţi într‑o geografie „pro-
vincială“, scriitorul se cere a fi înţeles şi cu ajutorul oglinzilor sale lirice.
Aurel Gheorghe Ardeleanu (n. 1936)

Face parte din momentul fast al artelor timişorene, 1965-1973.
Succesul său cel mai important este legat de piesa Coroană pentru
Doja (1972), întâmpinată cu multe superlative atât de mari oameni ai
teatrului (Liviu Ciulei: „Piesa lui Aurel Gheorghe Ardeleanu nu este o
simplă evocare istorică, ci un poem cu implicaţii filozofice într-o manieră
foarte apropiată sensibilităţii publicului de astăzi. M-a impresionat
atât tenta realistă în care este tratat Doja, cât şi reliefurile poetice ale
aceluiaş personaj, reliefuri accentuate prin jocurile de lumini şi umbre
pe care le proiectează celilalţi eroi asupra lui“), cât şi de tinerii scriitori
ai Timişoarei. Scrie Adriana Babeţi: „Pe scenă se joacă două spectacole
distincte cu trupe de actori distincte, cu retorici ale cuvântului şi ale
gestului distincte. Odată e spectacolul istoric, marele şi adevăratul
spectacol, care va birui în final. E spectacolul lui Doja şi alor săi. (…)
Al doilea spectacol, încorporat în spectacolul istoric, este spectacolul
jucat de Zapolya şi actanţii săi…. Cele două spectacole se intersectează.
Modalităţile lor sunt, însă, ireconciliabile…“ Şi Antoaneta C. Iordache:

„Teatrul lui Aurel Gheorghe Ardeleanu apelează îndeobşte la situaţii
limită. Personajele sale se mişcă într-o lume a cărei istoricitate nu este
rescrisă. Apassionata, Coroană pentru Doja ori Turnul de cireş, piesele
jucate până acum (1977, n.n.), par să ne contrazică. Dar contradicţia e
doar aparentă… Coroană pentru Doja este, în cele din urmă, drama unei
enorme latenţe, purificată prin sacrificiu şi eliberată de el prin teamă.
Victoria este a învinşilor, războiul cu ei înşişi a fost câştigat“. Mai clar va
fi Ion Cocora, care insistă asupra valorilor poetice care animă „oratoriul“
Coroană pentru Doja. Piesa, subliniază Ion Cocora în prefaţa volumului
Măştile scribului (antologie cu piesele publicate până în 2011) nu ar fi
urmat doar teatrul brechtian, cum scriau criticii anilor şaptezeci, ci şi
Ancheta, Marat-Sade, Vicarul, piesele lui Peter Weiss, Roch, Hochhut
sau Reiner Kipphard, creatoare de spectacole explozive, inconfortabile
în Vest şi admise greu în Est. La mai bine de patruzeci de azi de la
apariţia piesei, nu putem să nu ne oprim asupra poemelor „rostite“
de personajele centrale ale Oratoriului. Asupra poemelor care pot fi
desprinse din monologurile eroilor. În piesele următoare scriitorul e mai
apropiat de document sau, cum va scrie Mircea Mihăieş: „Compromisul,
ura, grotescul, resentimentul sunt dimensiunile majore al unui univers
intrat în putrefacţie“. Mai calme sunt prozele scriitorului, „rebreniene“,
legate de vibraţiile citadine ale marginilor Timişoarei. Ploaia de nisip (edi-
ţia I, 1988, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, 2012) poate intra în bi-
bliografia romanelor care recompun istoria Timişoarei, după cum Fratele
nostru Abel (proză scurtă, 2007) poate numi un demers necesar dra-
maturgului.
Poet, prozator, dramaturg, artist plastic Aurel Gheorghe Ardeleanu
a realizat busturi nu numai pentru Parcul Central al Timişoarei ― loc
care găzduieşte statuile oamenilor de seamă ai oraşului ―, ci şi pentru
mai toate oraşele din vecinătate, care voiau să-şi nemurească înaintaşii
de seamă. Din şirul busturilor realizate de Aurel Gheorghe Ardeleanu
autorilor locali (Ion Marin Almăjan, Anavi Adam, Ion Arieşanu, Paul
Eugen Banciu, Virgil Birou, Ion Cocora, Victor Vlad Delamarina,
Marcu Mihail Deleanu, Eugen Dorcescu, Traian Dorgoşan, Anghel
Dumbrăveanu, George Gârda, Franz Liebhard, Mircea Şerbănescu, Sorin
Titel, G.I. Tohăneanu, Deliu Petroiu, Aurel Gheorghe Ardeleanu) se poate
desprinde o istorie a literaturii, desigur, necesară.
Ion Jurcă Rovină (n. 1940)

Demarajul lui Ion Jurcă Rovină, poet, romancier, dramaturg şi
cronicar dramatic, este legat mai întâi de experienţa sa de jurnalist.
Divagaţiile lirice aparţin unei colegialităţi cordiale. Rădăcinile ardele-
neşti ale scrisului său se resimt nu numai în proza sa, ci chiar în paginile
lirice. Tânguirea iconarilor (1996), Ospăţul solemn (1998) sunt volumele
de poezie ale unui scriitor definit de etnopsihologia tribului, de imagi-
nile unui spirit religios în desfăşurare, evident polemică. „În contra lumii
de azi“ a destructurărilor succesive manifestă şi personajele romanelor
Fericiţi când renaştem (1975), Noua promisiune (1980), Călătorie spre
dragoste (1989), Moştenitorii iadului (2005). Piesele de teatru ale lui
Ion Jurcă Rovină nu se sprijină pe dramatizarea romanelor sale, ci se
exerseză pe istoriile maeştrilor. Năzdrăvăniile lui Nică nu-i altceva decât
fericita transcriere, pentru scenă, a Amintirilor din copilărie. Nopţi cu
Isadora e construită pe istoria celei mai celebre, poate, întâlniri amoroase
a secolului XX: cea dintre Serghei Esenin şi Isadora Duncan. Volumul
În umbra scenei (2006) este prima dintre culegerile sale de cronicar
dramatic. Spectator de mai bine de jumătate de veac al teatrelor din
Timişoara (român, german, maghiar), poetul şi jurnalistul nu a încercat
să-şi deturneze meseria: el a rămas un comentator blând al fiecărui
spectacol, fără accente care să protejeze vreo vedetă sau să încrimineze
vreun nevrednic. A rămas prietenul, amicul celor din teatrul timişorean,
urmând mereu alianţele necesare. Nu a exclus adăugirile regizorale şi
nici, în anumite momente ale spectacolului, poezia lui Şerban Foarţă,
moment complementar respins de alţi autori care voiau să-şi ilustreze,
ei înşişi, autorlâcul.
Constanţa Marcu (n. 1950)

Titlurile volumelor de poezie a Constanţei Marcu comentează
bine încărcătura lirică a demersului artist. Religia aşeptării, Floarea
fricii, Alba iertare, Şarpe sărutând, Pahar cu lună, Femeie de floare pot
fi citite ca secţiunile unui jurnal dominat de confesiuni sentimentale.
Şi de solidarizare cu colegele timişorene, împreună cu care apare şi în
Crinul, cofetărie pentru doamne, volum gândit şi editat de Nina Ceranu.
Itinerariile prozastice ale Constanţei Marcu sunt surprinzătoare pentru
momentul actual al Banatului cultural: scriitoarea coboară în istorie
alături de documente excepţionale, unele, precum cele din Tata

Domnu, venind chiar din familie. Cum se trăia în satele din Banat pe
vremea Imperiului, cum îşi iubeau cei de odinioară locurile, cum tra-
versau dramele sau sărbătorile numesc, fără emfază, o geografie a re-
perelor morale. În Maria S. atât efortul documentar, cât şi investigaţiile
„geografice“ sporesc: de la Moscopole la Budapesta şi de la Budapesta
în Banatul satelor fericite. Prozatoarea caută căi noi şi în Acoperământul.
Jurnal închipuit al Mariei de Mangop, roman şi piesă de teatru care anga-
jează documente mai puţin frecventate şi datele unei feminităţi ne-
obişnuite. Ambiţiile documentare ale scriitoarei rămân, uneori, în
echilibru, cu demersurile lirice. Eforturile „întoarcerilor acasă“ sunt
demne de atenţie.
Interval
Toma George Maiorescu, Gheorghe Jurma, Ionel Bota,

Gheorghe Azap, Nicolae Sârbu, Nicolae Irimia, Octavian
Doclin, Ada Cruceanu, Ion Chichere, Costel Stancu, Iacob
Roman, Raul Bribete, Simion Dănilă, Vasile Pistolea, Ioan
Cărmăzan
Toma George Maiorescu (n. 1928)

Nu ştiu dacă nu putem verifica, prin biografia şi prin opera lui Toma
George Maiorescu, devenirea scrisului românesc din ultimii şaizeci-
şaptezeci de ani. E un reşiţean şi exprimă, cu orgoliu, Reşiţa. Şi orașul
de odinioară şi Cetatea de foc. Tatăl său a întemeiat prima bibliotecă
publică din oraş, el a scris prima carte de poezie în Reşiţa. Despre
Reşiţa: Lespezi pe un veac apus. Oraşul nu era câtuşi de puţin destinat
reveriilor poetice. Este o carte a timpurilor noi, a unui adolescent care
a trăit ieşirea din coşmarul războiului şi care „resimţea“ impulsul noii
epoci. E, ca toate cărţile de mai târziu ale lui Toma George Maiorescu,
un manifest, o depoziţie ofensivă, o mărturie a încrederii în ziua de
mâine. E mândru că e dintr‑un oraş muncitoresc care îi asigură un
statut. Face publicistică revoluţionară la Reşiţa şi la Timişoara, în nu-
mele unui program politic. Alege Clujul pentru Facultatea de Filosofie
şi îl cunoaşte pe Blaga — îi recită filosofului poezii. Blaga îi va scrie,
sperând în dezvoltarea unei relaţii. La Cluj, Toma George Maiorescu
stă între publiciştii momentului, de la Nichifor Mihuţa la Victor Felea,
speranţe ale scrisului tânăr. Participă la cenaclurile oraşului. E ales
pentru studii la Moscova. Experienţa de la Moscova trebuie citată larg
atunci când scriem despre poetul şi jurnalistul Toma George Maiorescu.
E iubitor de lozinci mobilizatoare, solidar cu cei care speră că noua
lume se construieşte şi în URSS, şi în ţările socialiste. La întoarcere, ală-
turi de foştii săi colegi din URSS, Ion Ianoşi, Samuel Domokoş, Petre
Sălcudeanu şi Ion Grigorescu, pregăteşte viitorul luminos al ţării. Nu
ocupă însă, precum ceilalţi colegi ai săi, funcţii înalte, ci e trimis la
„Contemporanul“. Revista se schimbă odată cu sosirea la conducerea
ei a lui George Ivaşcu, reabilitat după o perioadă de puşcărie. Ivaşcu,
451
ilegalist, om de stânga în lumea scrisului, trăise pe pielea lui schimba-

rea vremurilor şi a liderilor. Este Toma George Maiorescu argumentul
cu care Ivaşcu susţine liberalizarea publicaţiei? Greu de spus. Poate că
e unul dintre argumentele dialogului cu puterea. Scriitorul, întors de la
Moscova, ia interviuri, intuieşte globalizarea planetei şi face călătorii
lungi, în care scrie reportaje frenetice. Câteva, precum cele din Brazilia,
devin celebre. E alături de scriitori pe care îi cunoscuse la Moscova —
pe care URSS‑ul îi întâmpinase cu mare iubire. De la Pablo Neruda la
Nazim Hikmet şi la Evgheni Evtuşenko, mari scriitori îi traduc poeziile.
Interviurile cu Werner Heisenberg, Jean‑Louis Barault, Galina Ulanova,
Mihail Solohov, Kaneto Shindo, Go Mo Jo, Iannis Ritsos, Makarios,
Arghezi, Blaga, Sadoveanu, pe care Toma George Maiorescu le publică
în „Contemporanul“ sau în „Secolul XX“, trebuie reţinute. Sunt unica-
te — dialoguri cu o lume încă inaccesibilă cititorului din România.
Poeziile, care sunt ale unui poet al revoluţiilor — ieşite din structurile
maiakovskiene ale discursului literar —, pot ilustra un timp al scrisului
românesc. „Modelele mele, scrie Toma George Maiorescu, sunt Walt
Whitman şi Maiakovski“. Cum vremurile se schimbă, la începutul
anilor şaptezeci, poetul globalizării e transferat la revista „România
pitorească“. Noua adaptare a scriitorului îi sugerează proiecte ecolo-
gice. E o publicaţie marginală, unde îl găseşte Revoluţia. Toma George
Maiorescu îşi regăseşte energiile de combatant şi, în reorganizarea
politică a României, întemeiază un partid politic cu program ecologic.
Ecologia e disciplina de la care se va revendica omul politic Toma
George Maiorescu. Va realiza proiecte ample de schimbare a lumii în nu-
mele unei filosofii „eco‑logice“. După vreo şapte decenii de scris, de
prezenţă vie în cultura română, Toma George Maiorescu trebuie recitit
fără prejudecăţi, fiindcă ilustrează, cum puţini, cutremurele secolului XX.
Gheorghe Jurma (n. 1945)

Nu cunosc prea mulţi critici sau istorici literari care să urmeze
culoarul desenat de cei care i‑au fost profesori. „Mă ocup de Eminescu,
va scrie Gheorghe Jurma (şi Gheorghe Jurma este un eminescolog
care ar trebui luat în seamă), fiindcă s‑au ocupat de el cu strălucire pro-
fesorii mei, Eugen Todoran şi G.I. Tohăneanu“. După Eminescu l‑a
descoperit pe Sadoveanu. „Astăzi, mai mulţi intelectuali se răstesc la
el (ca şi la alţii), acuzându‑l de compromisuri, dar păcatele omului sunt
definitiv iertate de operă… E, fără îndoială, cel mai mare prozator

român al secolului XX, cum văd că scrie şi Nicolae Manolescu, un
critic care‑i cunoaşte profund opera“. Gheorghe Jurma e autorul unei
cărţi importante despre Sadoveanu (Sadoveanu sau lupta cu balaurul,
Ed. Timpul, 2002), pe care încearcă să o rezume, într‑un interviu,
neiniţiaţilor: „Revelaţia întâlnirii extraordinare dintre Sadoveanu şi
Creangă este demnă de reţinut pentru literatura română. Deci, un
Sadoveanu citit prin Creangă. Un Creangă care nu este un primitiv, ci un
rafinat, un mare cunoscător, chiar al unor mistere, al unor taine pe care
nu ştiu cum le‑a descoperit, poate şi prin lecturi ezoterice, poate prin-
tr‑o intuiţie extraordinară specifică marilor spirite“. Fiind şi autorul
unei cărţi despre masonii din Banat, Gheorghe Jurma mai face şi aceste
ocoluri: „Despre asemenea profunzimi a scris Vasile Lovinescu, iar de
curând Mircea Tămaş, un foarte interesant ezoterist“. Curiozităţile lui
Gheorghe Jurma nu sunt divergente: criticul elaborează dicţionare ale
presei din Banat, ale scriitorilor din Banat. Scrie proză (o proză despre
care am scris cu superlative: are în centrul ei pe Afilon, dansator şi
teoretician al dansului din Banat) şi recapitulează mereu, în cărţi alcătuite
sub semnul unei râvne ordonatoare, articolele risipite prin jurnalele
provinciei. Conduce o revistă, „Semenicul“, care a fost şi este un Centru
al vieţii culturale cărăşene. (Sau, având în vedere impasul cultural,
să scriem că a fost?) Numerele speciale ale revistei sunt importante
pentru oricine vrea să înţeleagă Banatul. Cenaclul „Semenicul“, condus
în ultimele câteva decenii de Gheorghe Jurma, a împlinit, iată, şapte
decenii. Revista condusă de Gheorghe Jurma îl aniversează mereu,
fiindcă pe aici au trecut personalităţi care au definit istoria culturală a
oraşului. Unii, ca Ion Chichere, Ana Selena, Constantin Brânduşoiu, I.G.
Şeitan au trecut deja dincolo, alţii, precum Costel Stancu, au preluat
frâiele vieţii cenaclistice reşiţene. O aniversare importantă, cele şase
decenii! Conducător de cenaclu, ziarist, prozator, critic şi istoric literar,
Gheorghe Jurma este animator de excepţie şi prin Editura Timpul —
instituţie definitorie pentru trecerea prin cultură a unui cărturar cu
vocaţia construcţiei. Desigur că ipohondriile acestui homo aedificator
de excepţie nu sunt fără rost. O posfaţă sau un necrolog se intitulează
paginile care încheie una dintre „dările de seamă“ ale scriitorului —
cartea Cu editura Timpul, peste timp. E o editură care, adăugită unui
cenaclu (Semenicul), unor publicaţii, poate face din Reşiţa „un oraş
al poeţilor“. Spirit pragmatic, Gheorghe Jurma adaugă, într‑o sinteză,
Interval 453
Reşiţa literară, o imagine validă celor care au trecut prin Reşiţa litera-
turii, de la Sofia Arcan, George C. Bogdan, Marcu Mihai Deleanu,
Constantin Brânduşoiu, Tituş Crişciu, Ion Crişan, Mircea Cavadia, Vasile
Bogdan, Mario Balint, Dan Farcaş, Nicolae Irimia, Kuban Endre, tatăl
şi fiul, Ignea Loga, Olga Neagu („copilul minune al Reşiţei anilor ’70“)
până la Ana Selena, I.G. Şeitan, Constantin Mărăscu, Gheorghe Zincescu.
Istorie a literaturii şi a Reşiţei culturale, dicţionar şi panoramă critică,
Reşiţa literară e opera unui constructor de încredere — a unui autor
la care se poate apela dacă vrem să înţelegem prezenţa Banatului de
munte în cultura română de ieri şi de azi.
Ionel Bota (n. 1954)

S‑a fixat de vreo trei decenii în Oraviţa şi, fiindcă a publicat multe
cărţi inegale, monografii în care grila teoreticianului permitea avalanşa
unor superlative şocante pentru cititorul liniştit, s‑a trecut prea uşor
peste volumele sale de poezie: vii, cu partituri expresioniste citabile, cu
viziuni deloc comune autorilor de serie din preajmă. Importante sunt
cercetările lui Ionel Bota asupra spaţiului orăviţean. Volumele din seria
Oraviţa. Studii şi documente sau Caietele Mitteleuropa (I. O contribuţie
la istoria comunităţii ebraice din Banatul Montan 1650–1950) sunt ale
unui istoric remarcabil care descoperă personaje, locuri, evenimente.
Uitate. Ionel Bota stăruie în arhive şi a rămas între arhivele instituţiilor
din Oraviţa, abandonate de cărturarii preocupaţi doar de Centru. Biblio-
grafiile reuşesc uneori să depăşească paginile broşurilor pe care autorul
ni le propune. Pe o pagină descoperim liste de instituţii şi de publicaţii
patronate de Ionel Bota. „Mitteleuropa“ face parte din grupul de
publicaţii „Caraşul“. Iar din grupul de publicaţii „Caraşul“ mai fac parte
„Foaia Oraviţei“, „Caraşul“, „Opinia noastră“, „Accente“, „Accente
rebusiste“, „Accente muzicale“, „Actualitatea cărăşeană“, „Ethos“,
„Generaţii“, „Teiul“, „Studii de muzeologie şi muzeografie locală“,
„Mitteleuropa“, „Oraviţa. Studii şi documente muzicale“. Ultimele
şapte sunt înfiinţate după 1989, probabil de Ionel Bota sau cu partici-
parea lui Ionel Bota. Pe alte pagini descoperim numeroase dedicaţii care
omagiază cărturarii preocupaţi de Oraviţa, de la Sim. Sam. Moldovan
la colegii de bătălii culturale ai autorului. Sub semnătura lui Ionel Bota
au mai apărut primele trei volume din Istoria teatrului vechi din Oraviţa.
O instituţie culturală românească din Mitteleuropa. „Puse laolaltă, cele
trei volume… certifică un solid istoric şi o contribuţie importantă la

istoria culturii româneşti şi central‑europene“, scrie Gheorghe Jurma
în prefaţa volumului al treilea. Şi aceste volume sunt, însă, greu de
procurat. Poet bine aşezat într‑o generaţie literară de succes, Ionel
Bota trebuie să‑şi adune cercetările într‑un singur volum — într‑o carte
a bibliotecilor. Cu Monografia oraşului Oraviţa, I, Ionel Bota iese dintre
fascicule cu o cercetare fundamentală, cu observaţii esenţiale asupra
istoriei, dar şi asupra tipologiei locale.
Gheorghe Azap (1939–2014)

Este cel mai spectaculos dintre autorii deceniului al optulea,
care îşi câştigă un loc în poezia Banatului, după Petre Stoica şi Anghel
Dumbrăveanu. În mod paradoxal, el cucereşte acest loc prin retra-
gere — prin refuzul de a rămâne în vreun centru, de a participa la
dialoguri, lansări, aniversări. Şi‑a creat un stil al refuzului, al alianţelor.
Izolarea îi pune un nimb exponenţial, nu lipsit de un statut eroic. Elogiile
„celorlalţi bănăţeni“, ale bănăţenilor care au abandonat, într‑un fel sau
altul, cotloanele lor originare, pot fi compensatorii:
„Numele poetului (Gheorghe Azap, n.n., C.U.) se asociază cu una
din marile creaţii contemporane, cu o conştiinţă civică de excepţie, cu
un tărâm care a intrat în legendă prin pana lui. S‑ar putea replica fap-
tul că Ticvaniul Mic — locul naşterii poetului — este încă mai puţin în-
semnat decât Humuleştii lui Creangă, dar ne‑ar contrazice — ca şi
în cazul marelui povestitor — imaginea creată acestui loc de o operă
impresionantă prin dimensiunile poetului“, scrie Nicolae Mărgeanu,
într‑un articol aşezat ca prefaţă la volumul Vreo carte (curriculum vitae),
Editura Marineasa, 1995. Superlativele lui Nicolae Mărgeanu pot da
seamă de succesul acestei poezii printre „cărăşenii“ plecaţi de acasă.
Adevărul este că succesul începe chiar de la debut, când Anghel
Dumbrăveanu îi selectează 17 poezii pentru culegerea Uneori, zborul.
Într‑o vreme a lirismului contorsionat, a suprarealismului mai mult sau
mai puţin temperat, apariţia lui Gheorghe Azap, cu o poezie în care se
regăseau anecdota, starea umilă, trimiterea ironică la modele poetice
aproape uitate, întoarcerea la cântecele de mahala, anunţa întoarcerea
la un stil care nu uită tradiţia locală — limbajul dialectal.
Maria. O caterincă zbuciumată (1975) consolida un succes, altfel,
salutat de criticii de întâmpinare ai deceniului al optulea. În 1984, un
Interval 455
studiu cu laude mari semnează Eugen Simion: „Frumuseţea acestor

versuri vine nu numai din inteligenţa disimulării, dar şi din desfacerea
ei din convenţiile literare sub ochii cititorului, într‑o confesiune tulbură‑
toare. Dincolo de gratiile umorului, bănuim neliniştile unui spirit conşti‑
ent până la suferinţă de condiţia lui de existenţă“.
Înscenarea, farsa, spectacolul comic, stilul clovnesc, se bazează şi
pe derapajul lingvistic; nu doar argoul e invitat să dea seamă de re-
zervele expresive ale poetului, nu doar localismele, ci şi neologismele,
cele care participă la protocolul artistic, la spectacolul savantului, al
alesului naufragiat în cătunul celeilalte lumi. Care era „cătunul celeilalte
lumi“? Implicarea „Ticvaniului“, şansa sau neşansa lui de a sugera un
loc al „trecerilor dincolo“, al „ticvelor“, devine iritantă pentru cărtura-
rul acesta fixat la marginea spaţiului geografic, într‑un tărâm insular,
privat de răsfăţul vacanţelor ferice. Axa Ticvani‑Oraviţa pare perdantă
pentru timpul poeţilor. Retragerile lui Gheorghe Azap din mândra istorie
sunt însă recuperatoare. El a rămas acolo, el n‑a evadat, el este poetul,
cântăreţul acestor locuri extraordinare cărora le‑a dăruit, (şi) prin el,
unicitate. Nu mai contează numărul volumelor pe care le‑a publicat, a
poeziilor demne de orice antologie şi de orice spectacol, al absenţei
sale din locurile care ar dori să‑l celebreze. El afirmă şi dă sens, prin
scrisul său, unui tipar bănăţean, unei comunităţi capabile să‑şi trăiască
sărbătoarea, jocul, „piesa“. Învie, prin scrisul său, tradiţii care au murit —
personalităţi care, odinioară, au dat vitalitate şi rost barocului bănă-
ţean. Nu ştiu dacă mulţi reţin numele satului în care s‑a retras poetul,
dar ştiu că acolo, în acel cotlon al lumii bănăţene, trăieşte şi scrie poetul
Gheorghe Azap. Trăia şi scria: poetul a murit în decembrie 2014.
Nicolae Sârbu (n. 1945)

Vine după un stagiu al poeziilor echinoxiste (cu bune recomandări
de la Ion Oarcăsu) din perioada studenţiei clujene. „Avea în mod sigur
ceva de spus în poezie — scrie Mircea Martin —, viaţa, destinul, nevoia
l‑au aruncat însă în apele confuze ale jurnalismului. Am citit reportaje
ale lui, dure, puternice, acuzatoare. În dreapta lor mânie am recunoscut
inflexibilitatea poetului“. Scrierile despre Banat şi bănăţenii de seamă
nu înlătură apetitul pentru poezie: Nicolae Sârbu îşi trăieşte stările de
exaltare convocând numele mari ale scrisului sau ale poeziei, într‑o
grabnică solidarizare: „După Pablo Neruda vin şi eu/ să cânt ceapa
dinaintea trenului/ tăiată mărunt pe traverse/ şi‑n urmă lumea culege/

lacrimi niciodată coapte“. Ar fi, după cum scrie în altă poezie, un
constructor de cutremure.
Nicolae Irimia (n. 1949)

Poet bine aşezat în antologiile realizate de Gheorghe Jurma, se
ocupă, precum odinioară de Gabriel Ţepelea sau, mai aproape de noi, de
Ada Cruceanu, de scriitori ţărani, atât de importanţi pentru înţelegerea
culturii Banatului. N‑am fost surprins când am auzit de fenomenul con-
deierilor, gazetarilor, dirijorilor şi compozitorilor plugari, scrie Nicolae
Irimia, „de al căror scris m‑am apropiat cu o anume religiozitate“. Se
apropie „cu o anume religiozitate“ de Dumitru Brânzei, Iosif Cireşan,
Petru Petrica, Ion Frumosu, Iosif Chirilă, Ion Balica, Gheorghe Luca,
Gheorghe Boţoc, Ion Cârdu, Miu Epure, Ion Pătraşcu Stan, Ion Colojoară,
Ion Imbri, Dimitrie Acea. Urmează o listă mai lungă, cu nume mai
importante nu numai pentru literatură, ci şi pentru istoria Banatului:
Teodor Roşu, Aurel Novac, Ilie Crăciunel, Nicolae Vucu Secăşanu,
Nicolae Huimă Bogdan, Pavel Blidariu, Ion Ciucurel, Paul Târbăţi, Maria
Dogaru, Ghiţă Bălan Şerban, Miron Ghiţă, Nicolae Ţucu, Octavian Marga,
Iacob Isăilă, Gheorghe Ciurcea, Ion Banu, Petru Crina Damaschin, Ion
Murgu Cucu, Pavel Zăstrean. Cartea lui Nicolae Irimia, Ţărani scriitori
şi scriitori ţărani poartă subtitlul Repere ale satului românesc. E bine că
poetul Nicolae Irimia scrie despre cei numiţi mai sus şi le ia, cu umilinţă,
cu bunăcuviinţă, cu emoţie, interviuri.
Octavian Doclin (n. 1950), Ada Cruceanu (n. 1950)

Dacă poezia lui Gheorghe Azap este definită de Ticvaniul Mic, sat
cu un nume straniu, mai degrabă legat de o arheologie ironică — loc
în care se află ticve —, Octavian Doclin îşi poate asuma liniştit numele
satului său. Doclin este un sat aşezat pe axa Reşiţa–Oraviţa, linia care
defineşte Banatul montan. Ar putea fi un centru al ei. Şi‑l asumă după
mai multe încercări, ca‑n poveştile cu Făt‑Frumos. După o etapă a boe-
mei frenetice, cu poezii care se reţin, urmează timpurile reflecţiei şi chiar
de afiliere la optzecismul textualist. Pe ultima copertă a volumului Cu
gândul la metaforă (1989), scriitorul aşază un text al lui Petre Stoica:
„Octavian Doclin a coborât dintr‑o zonă a Banatului purtând pe stema
Interval 457
ei coline pluşate, râuri cu peşti autentici, flori, fâneţe, mierle, fagi ne-
maipomeniţi. Organ făcut pentru poezie, se înfăţişează ca romantic,
al cărui sceptru este crinul. Însemnele pelerinei sale de purpură, des-
făşurată deasupra umbrei iubitei, pururea a iubitei, sunt fluturii şi roua.
Un antimodern? Da şi nu“.
Stilul exuberant al poetului, împlinirile sărbătoresc‑docliniene ale
ritualurilor lirice nu pot fi înţelese fără contextele bănăţene ale ba-
rocului etnografic numit de Blaga. Autor baroc, Octavian Doclin exprimă
locul, cu dimensiunile lui euforic‑carnavaleşti. El proiectează într‑o zare
a melancoliei un Banat sobru, semne pe care le‑am putea recunoaşte
în volumele Eseu (1997), 47 de poeme despre viaţă, dragoste şi moarte
(1998), Poeme duminicale (1998) şi, mai ales, în Între pereţi de plută
sau Moartea după Doclin (1999) şi Carte din iarna mea (2003). Este o
etapă în care, după o experienţă‑limită, poezia devine rugăciune, dar şi
confesiune despre „drumurile care duc dincolo“. Întoarcerile vor fi mai
roditoare în volumele Pârgă (I, II, III), care fixează obsesiile/proiectele
scriitorului:
„Poetul — pârga cuvintelor/ început de rod o nouă naştere —
ultima —/ coroană de slavă altoiul/ trunchiului de pământ al poemului în
putrezire/ naştere din naştere/ putrezirea înviată de neputrezire/ lemn
din ceruri înflorit din lemn de pământ —/ pe fruntea poetului săpată
forma literei T/ mereu adâncindu‑l“.
Poezia este scrisă în Reşiţa, „Sfintele Paşti, Duminecă, 23 aprilie
2003 (în Biserică)“. „Scrisul în Biserică“ poate părea neobişnuit, dacă nu
ştim că Biserica este „casa lui Dumnezeu“.
În partea a doua a cărţii ar fi „intrările în lumea de dincolo“. Casa,
grădina, câmpia, dar şi cânepa, fuiorul creează deschideri simbolice
care recuperează acel „acasă“ al imaturităţii:
„Stătea ascuns în lanul de cânepă/ din grădina casei de la Doclin/
de tălpile de copil se prindea/ pământul reavăn răcoarea lui/ dacă abia
îi stâmpăra sângele înfierbântat/ verdele crud al cânepii tinere…// era
verde crud precum snopii de cânepă/ puşi de bunica la murat ascunşi
sub mal/ în apa repede şi limpede înverzită şi ea repede/ de picioarele
lui şi ele prea tinere/ sub care‑i strivea într‑un dans nici azi înţeles/ era
verde crud un verde închis/ de la tălpi până în creştet/ (…)/ cânepa —
pârga puterilor sale/ în tinereţe“. Există poeme pentru Străbunică,
sat, părinţi, dar şi pentru intrarea în „lumea poeziei“, precum Căputul,
„închinat memoriei mentorului meu, Petru Oallde“ (1). Poemul ar urma
modelul Dante/Vergiliu prin ţinuturile bănăţene. Poetul despică sensu-

rile cuvântului „căput“ şi mizează pe sugestiile sale ezoterice:
„Neîncăput într‑un căput/ Mi‑a bătut la uşă Dascălul:/ — Hai să
mergem la Forotic,/ m‑a îmbiat, fără glas, doar cu ochii orbi,/ în timp ce
eu zic: „pră dealul Gâşcii, acolo unde şăgia Mama mea/ şi unge a ajuns
tata într‑un târziu,/ după ce s‑o luat să prindă trenul/ Ş‑o fugit după el,
că l‑o pierdut în gară, la Doclin/ atât o fost de îndrăgostit şăgârtul,/
mai apoi maistorul cojocar Chisăliţă,/ Dă mama mea“/ — Atunci hai să
mergem la Cacova,/ a continuat cel neîncăput în căput,/ tot fără glas,
tot cu ochii lui orbi,/ să vedem dacă ai ajuns la nivelul poeţilor Văcă-
reşti,/ fiindcă n‑ai fost când mi‑ai dat să citesc primele versuri/…/ şi eu,
Doamne, visez,/ e iarnă,/ aştept un căput.“
Ar mai fi de spus că în dialectul bănăţean „căput“ înseamnă haină
atotprotectoare şi că drumul poetului împreună cu signor e maestro
Oallde se întoarce nu numai în satul natal, ci şi în interiorul dialectului
bănăţean: „În‑căput“ „Ne‑încăput“. Iar poetul revine la numele familiei
sale, al „neamului“ său: Chisăliţă. Poetul a avut mereu lângă el critici
cu har, care l‑au susţinut — care au fost, într‑un fel sau altul, solidari cu
el. Înainte de debutul în volum, protecţia revistei „Familia“ şi cuvântul
lui Gheorghe Grigurcu, la Timişoara, al lui Anghel Dumbrăveanu şi al
revistei „Orizont“, iar la Reşiţa (unde domiciliază), sprijinul constant
al Adei Cruceanu, critic literar cu studii ample consacrate literaturii
române de azi şi de ieri. Împreună cu Ada Cruceanu (care e şi soţia
poetului), semnează volumele Faţă în faţă (2) care vor pune „faţă în
faţă“ intrerviurile, portretele, mărturisirile celor doi. Al unuia despre
celălalt. Nu lipsesc superlativele, dovezile de încredere şi iubire. Sunt
o familie literară şi neliterară, care trebuie să dureze „până la adânci
bătrâneţe“. Vorbeşte poetul:
„Sibiancă de origine şi bănăţeancă prin doclinizare, Ada D. Cru-
ceanu şi‑a divulgat «pasiunea» critică, alegând două vârfuri ale litera-
turii transilvane…“. De fapt, unul dintre vârfurile „transilvane“ e Sorin
Titel, „pe care Ada D. Cruceanu a avut avantajul de a‑l privi cu un ochi
critic exterior“, de bănăţean. În stilul său exploziv, Octavian Doclin va
adăuga încă vorbe frumoase despre proza lui Sorin Titel şi despre ce
crede el privitor la ierarhiile bănăţeneşti:
„În ceea ce‑l priveşte pe cel mai mare prozator pe care l‑a dat
Banatul (cel mai important fiind Ion Marin Almăjan), Ada D. Cruceanu
a avut avantajul de a‑l privi printr‑un «ochi critic exterior», înţelegând
mai repede decât… bănăţenii (unul din motivele geloziei mele) că
Interval 459
barocul prozei lui Sorin Titel este o dimensiune fundamentală, esenţială

a spaţiului acestuia în Mitteleuropa“. În imediata apropiere, nici Ada D.
Cruceanu, critic şi istoric literar, dar şi soţie, nu face economie de vorbe
mari:
„O întreagă istorie a poeziei s‑ar putea reconstitui parcurgând
volumele lui Octavian Doclin. Desigur, nu cronologia ad litteram ar fi
de considerat într‑o astfel de lectură (…), cât amplitudinea, acoperirea
punctelor‑cheie ale evoluţiei textului poetic, într‑o stratificare (cu
meandre ce vin să confirme ipoteză) a modului de a fi poet, corelative
viziunii noastre (a cititorilor) comune despre trecerea şi petrecerea
poetului prin istoria acestei lumi.“
Cele două volume cu mărturisiri, portrete sentimentale, interviuri
realizate „faţă în faţă“ dau seama despre două prezenţe vii ale
Banatului literar. Autoritatea poetului, jurnalistului, editorului Octavian
Doclin s‑a întărit după ce a realizat revista „Reflex“, reper al Banatului
cultural. Revista şi‑a făcut o echipă de colaboratori şi a specializat tineri
„banatologi“. Paginile scrise despre poet de importanţi critici de azi
(să‑i numim doar pe Mircea Martin şi Gheorghe Grigurcu) ilustrează o
prezenţă incitantă în contemporaneitatea scrisului. (3)
Note
(1) Petru Oallde, cu cărţile sale, Lupta pentru limba românească în Banat.
Apărarea şi afirmarea limbii române în Banat la sfârşitul secolului al XIX‑lea şi începutul
secolului al XX‑lea (Editura Facla, 1983) şi Un mare slujitor al Thaliei române: George
Augustin Petculescu (Reşiţa, 1990), este un apărător al valorilor culturale majore din
Banat. Cercetările sale de arhivă rămân necesare oricărui istoric, lingvist, sociolog,
cercetător al Banatului dintre 1850 şi 1919.
(2) Octavian Doclin, Ada D. Cruceanu, Faţă în faţă, publicistică, atitudini, an‑
chete literare, interviuri, mărturisiri, Ed. Marineasa, 2012, şi Faţă în faţă (II), atitudini,
anchete literare, portrete sentimentale, interviuri, restituiri, comentarii, cronici li‑
terare şi publicistice, Ed. Marineasa, 2013. Muntele şi poezia. Eseu asupra poeziei lui
Octavian Doclin, de Ionel Bota, a apărut la Editura Timpul, 1997. Celelalte reeditări
ale cărţii lui Ionel Bota, consacrate lui Octavian Doclin, au apărut în anii următori.
(3) Revista condusă de Octavian Doclin, cu numere speciale consacrate
istoriei, geografiei literare a Banatului, personalităţilor de seamă ale ţinutului, a
organizat, începând din anul 2000, sesiuni ştiinţifice, simpozioane naţionale şi
internaţionale consacrate scrisului din Banat.
Ion Chichere (1954–2004)

Este, în primul rând, un poet abundent, cu numeroase volume
lansate după 1989, cu texte poetice dedicate prietenilor, cunoscuţilor,
mai‑marilor, medicilor. Succesivele încercări de a ieşi din încercuirile
provinciei detaşează câteva faze. Prima, cea antedecembristă, e a
poeziei boeme, mai mult sau mai puţin ocazionale, nonconformistă,
„scrisă în cârciumi comuniste“. Urmează literatura „ţării absurde“, a
Absurdistanului şi a Excaliburului, care caligrafiază un exil. „Creştinarea“
poetului e simultană: există un „drum al Damascului“, care îi selectează
profeţiile. Fizeş-ul identifică altă fază, legată de triumful idilicului, al
splendorilor rurale — de devenirea poetică a satului (ţinutului) natal.
„Profet pe care nimeni nu‑l aude din cauza huruitului de tramvaie şi al
casetofoanelor date la maximum, Ion Chichere continuă să avertizeze
umanitatea asupra riscului de a‑şi falsifica existenţa prin îndepărtarea
de la natură“, scrie Ion Bogdan Lefter în al său Dicţionar bio‑bibliografic
(Scriitori români din anii ’80–’90, vol. I, Paralela 45, 2000, p. 112).
„Avertizările“ deplasează accentul de la „poezia existenţială“ la „actul
de extază“ şi la „starea poetică“ a scriitorului care descoperă absurdul
cotidian în apropiere. Noi am început prin a observa că moştenirea
lui Nichita Stănescu, primul model al poetului, iluminează mişcările
regal‑sacerdotale ale combatantului liric.
Poeme vesele şi triste scrise prin cârciumi comuniste (1990) aduna
textele autodidactului, ale entuziastului, ale nonconformistului care
îşi transcria vârstele într‑un stil furios. Se născuse la Fizeş, cătun de
lângă Berzovia, căruia îi consacra un volum întreg. Lirică tradiţională,
consacrată casei, mamei, tatălui, Fizeş pune în valoare religia poetică
în care „umbra îşi aplică propria ei estetică“. Trei rostiri despre umbră,
dedicate mamei, propune următoarele transfigurări:
„1. umbra îşi aplică propria ei estetică. grumazul ei este/ lumânarea
fântânii. un spaţiu închide caii celălalt/ pietrele, şi pipirigul argintat al
copilăriei la fel/ împletit… povestea se mută mai la stânga/ tot mai la
stânga spune drumul.
2. am văzut pasărea şi înspăimântat de umbra ei lentă/ am tras cu
arcul, câteva frunze au căzut abia acum./ norii“.
Vitralii e dedicată „memoriei tatălui“. „Introducerea“ poemului
arată astfel:
Interval 461
„… în centrul satului e biserica/ în centru bisericii e un tablou/ în

centrul tabloului este Christos// în centru lui Iuda e o rază de soare/ ea
ţâşneşte prin vitraliul spart/ de piatra unui copil/ o rază de soare trece
din barba lui Iuda în barba lui Christos// în biserică e linişte răcoare//
banii mărunţi mi‑au căzut din buzunare/ şi se rostogolesc pe jos“.
Sfidarea poetului „de odinioară“, din „cârciumile comuniste“
capătă alte înţelesuri la maturitate. Ion Chichere devine un homo reli-
giosus, care adaugă regalităţii poetice sentimentul damnării. Pentru
imaginile convertirii, ale transfigurării, ar mai trebui citată poezia Fizeş:
„Clopotele bisericii bat valuri de lumină peste casele/ albe, în limpe‑
zimea duminicii aerul e pur roua pulsează/ sub tălpile goale ale copilului
sfânt/ şi clopotul mic al vacii/ pare o dungă din marele sunet…“.
Pendularea între Absurdistan şi Excalibur, între imaginile funebre
şi cele graţios idilice dă un sens nou provinciei poetice. Furiosul de odi-
nioară îşi construieşte o ţară a sa, aşa cum ceilalţi poeţi îşi imaginaseră
ţările lor. Sugestiile, numeroase, nu definesc doar locuri ale iraţionalului,
ci şi ocupaţii asiate, aşa cum, odinioară, manualele de citire erau arhipline
de povestiri despre cruzimea otomană. Manualul nostru de lectură e
rescris în cheie personală. Fizeş îşi afirmă încă o dată poetul‑profet, cu
mişcările‑i regal‑sacerdotale.
Costel Stancu (n. 1970)

A fost, ani în şir, în preajma lui Ion Chichere, care îşi asumă, cel puţin
prin prezentarea de pe coperta a patra a volumului Golurile din pâine
(Ed. Marineasa, 1998), rolul de protector al său. „Costel Stancu a de‑
butat editorial la Hestia, cu două cărţi apărute simultan (1995). Atât în
terapia căderii în gol, cât şi în dominic sau despre imitaţia umbrei sunt
evidente modernitatea stilistică şi obstinanta căutare de sine. În Măştile
solitudinii, Costel Stancu parcurge în 70 de pagini calea dintre profan şi
sacru. Pe coperta cărţii, criticul Dorian Branea scrie că «Odată cu Stancu,
centrul liricii tinere din Banat se mută la Reşiţa»“.
Nu ştiu dacă odată cu Costel Stancu centrul liricii tinere din Banat
s‑a mutat la Reşiţa, dar observ că, după moartea lui Ion Chichere şi
după mutarea lui Dorian Branea la Londra, Costel Stancu n‑a rămas
singur. Între cei care scriu despre el (şi mai ales despre volumele sale
Vânătoare promisă (Marineasa, 2003) şi Ieşirea din peşteră (Marineasa,
2005), o atenţie merită Grațiela Benga. „Ieşirea din peşteră — scrie
Graţiela Benga — păstrează neliniştea căutărilor însingurate, zbaterea

în capcana proximităţii şi fiorul sublimat al creaţiei şi al morţii… Fră-
mântat de intensitatea trăirilor agonice, poetul întrupează dualitatea
ontică a fiinţei, când măcinată de suferinţă şi deznădejde, când privind
încrezător un proteic drum regal. Ivit din traumele căderii, din umbrele
insinuante ale peşterii şi tremurul unei alterităţi impalpabile, discursul
impresionează prin firescul confesiunii…“. Costel Stancu consemnează
experienţe‑limită, trăite, unele, alături de Ion Chichere: „lasă timpul să
treacă fără să‑ţi pese/ lasă păsările să se înşire pe gard/ hai joacă şotron/
aruncă‑ţi capul în locul pietrei/ câştigă ori pierde la nesfârşit…“, începe
o poezie dedicată lui Ion Chichere.
Iacob Roman (n. 1948)

S-a format în Oraviţa, într‑un spaţiu exponenţial al Banatului, elevul
lui Mihai Novac, poet citabil în anii patruzeci ai literaturii din Oraviţa,
coleg al lui Gheorghe Azap, fost şef de cerc literar orăviţean, Iacob
Roman era îndrituit să fie cronicarul, topograful şi cântăreţul ţinutului.
A şi fost în cărţi vii, înclinate, desigur, în subtext, spre laudă şi elogiu,
spre definirea unei sacralităţi definite în timp — într‑un de demult al
obârşiei. Cultul poeziei — al scrisului — animă cărţile lui Iacob Roman.
Ultima, Ochiul furtunii, numeşte şi vârstele, şi acumularea experienţe-
lor. Este a unei dezamăgiri trăite cu o neobişnuită vigoare. Amintirile nu
(mai) sunt fericite, locurile par devastate de un suflu rău. Iată un Post
scriptum: „am ajuns acasă cu mâinile goale/ unde eşti mizerabile, cu
buze viclene,/ îl strig, nu‑mi răspunzi când te strig?“ Cel căutat în odiseea
poetului este Poemul. Care nu‑i răspunde Poetului. Dialogul e fără
sens. Nu mai vorbeşte experimentatorul, căutătorul aventurii poetice,
scriitorul care crede în steaua lui. Nu mai este eroul care ştie sau speră
că va câştiga bătăliile. E perdantul etern. Scrisorile I, a II‑a, a III‑a parafra-
zează scrisorile eminesciene. Parafrazează… poate că e prea mult. Sunt
documente ale neşansei. Sunt deconstrucţii surprinzătoare, ne‑întâlniri
ale sunetului originar. Iată începutul celei de a treia: o coborâre într‑un
infern al antipoeziei: „Mai întâi a ieşit din cabină unul mic, rău crăcănat
şi păros/ Cu o bâtă de baseball în mână/ A început să dea, fără mustrări
de conştiinţă/ Cum ai da cu barosul în stâncă/ În semenul lui, o fiinţă ce îi
urase noroc,/ De trotuar, cu degetul din mijloc ridicat/ Un cerşetor cam
nebun…/ Întâmplător nimerit în scenariu/ s‑a molipsit şi a început să
Interval 463
dea.“ Care‑i oferta poetului, ce imagini poate oferi el onoratului cititor?

Şi încheierea poemului care evocă noua bătălie: „dumnezeu ştie ce s‑a
mai întâmplat că/ a venit un tramvai şi eu am plecat“. Scriitorul îşi ia
adio de la misia sa poetică — Scrisoarea a III‑a nu face altceva decât să
focalizeze un eşec. Al poetului, dar şi al lumii pe care o traversează.
Moaştele numeşte şi alte itinerarii ale despărţirilor: „Vasul cu apă din
geam,/ Nu l‑am mai…, nu‑l mai am./ Am o viaţă lipsită de sens/ Sorin
Gârjan s‑a mutat la Beclean/ Gheorghe Azap, la un nepot, în Tirol/ Trec
prin Oraviţa, mi‑e o sete de mor/ Nu‑i poetul şi nu‑i/ Un doctor nebun are
grijă de câinele lui/ locurile, lucrurile au uitat ce şi cum…“
Raul Bribete (n. 1987)

Scrie o poezie abruptă, cu dislocări imprevizibile, cu o sintaxă
poetică îndrăzneaţă, cu „întoarceri acasă“, pregătite să recupereze vreo
sintagmă dialectală. Poetul „experimentează“ în versuri cu trimiteri
către douămiiştii mai ponderaţi, dar şi către Ioan Flora, şi el bănăţean..
O Romanţă a lui Raul Bribete începe aşa: „Iedera creşte în chip de sunet
dintr‑un clarinete,/ e dimineaţă. De mult nu mai ţintuiesc rândunelele/
cu gândul — piatra azvârlită cu forţă din praştie./ E dimineaţă. Demult,
romanţele pe care le asculta bunica/ au rămas la modă numai pentru
mine şi sunetul/ lor miroase ca frunzele de muşcată“. E citabilă buna
întâmpinare a lui Gheorghe Grigurcu: „Raul Bribete pare bine fixat în şaua
ambiţiosului său exerciţiu liric. E promiţătoare sub pana acestuia mai cu
seamă constrângerea (formă a interiorizării), densificarea care sacrifică
cu succes fluenţa formală. Disciplina rostirii sugerează o disciplină a
spiritului, precum un însemn de nobleţe. Avem a face în aceste toate cu
un peisaj prematur crepuscular, în care începutul şi sfârşitul zilei coincid.
Devenirea nu mai contează sub zenitul care îngăduie egalitatea cu sine
a verbului metaforic.“
Simion Dănilă (n. 1943)

A terminat Facultatea de Filologie, Secţia română‑germană la
Timişoara şi a rămas la Belinţ — sat din apropierea Lugojului — până
astăzi. Satul e ofertant, dacă ne amintim că prima anchetă a Institutului
Social Banat‑Crişana are loc, în 1932, la Belinţ. Liderii au refuzat să
înceapă ancheta la Timişoara, fiindcă densitatea culturală a capitalei
Banatului era mică: satul Belinţ putea oferi mai mult. Profesor la Belinţ,
Simion Dănilă a realizat antologii de poezie germană, din teatrul german,
dar mai ales a tradus din Nietzsche. Primele şapte volume din opera
lui Nietzsche au pus în valoare un germanist erudit care, după burse
numeroase în Germania, a devenit un specialist important în înţelegerea
„fenomenului Nietzsche“. Satul (comuna) în care locuieşte i‑a oferit
şansa profesorului de română de a realiza cercetări de dialectolog.
Călătoriile prin străinătăţi l‑au legat de arhivele importante, unde a
descoperit documente de seamă pentru geografia literară a României.
Specialist în „transcriere fonetică“, a realizat, împreună cu Ioan Viorel
Boldureanu, antologii de poezie dialectală „bănăţeană“.
Vasile Pistolea (n. 1947)

Repetă, într‑un fel, experienţa „cercetărilor de performanţă“ reali-
zate de Simion Dănilă. Profesor de română şi franceză, Vasile Pistolea
s‑a aşezat la Căvăran (satul îşi va schimba numele în 1967: azi se numeş-
te „Constantin Daicoviciu“), unde face un doctorat în literatură română
cu privire la literatura anilor şaizeci. Studiile sale despre Sorin Titel,
Augustin Buzura, D.R. Popescu rămân valabile şi azi, iar reeditarea lor
ar ilustra actualitatea unor romane. Legat de scriitorii locali pe care îi
susţine prin articole necesare, Vasile Pistolea rămâne cel mai important
comentator al folclorului cărăşean. Ultimele cărţi ale lui Vasile Pistolea,
între care monumentala Sărbători eterne şi datini la români. Interferenţe,
extrapolări, semnificaţii (2013), sunt ale unui homo religiosus a cărui
erudiţie s‑a acumulat sub semnul lui „acasă“.
Ioan Cărmăzan (n. 1948)

E greu să‑l convingi pe cititorul obişnuit că aventura literară a lui
Ioan Cărmăzan nu ţine de un hobby, de o înnobilare a divertismentului,
a profesorului de regie, prea obosit de năvala, de obtuzitatea, de
agresivitatea criticilor de film. Şi e greu să‑l convingi pe istoricul literar
că eminentul profesor nu este şi un prozator profesionist, corect cititor
al discursurilor „lumii de jos“. Un ins care ştie, care înţelege, care
poate convorbi cu această lume. Dacă scriam în 1980, pentru prefaţa
la volumul Leul albastru (carte care antologa proza scurtă a lui D.R.
Popescu), că formula cea mai apropiată de eforturile autorului Vânătorii
Interval 465
regale e hiperrealismul (scriitorilor iugoslavi, precizam), de data aceasta

aş sublinia, fără ezitare: hiperrealismul lui Ioan Cărmăzan ilustrează o
continuitate, dar şi asumarea unor vecinătăţi. Am întâlnit ţigani fericiţi,
Îţi aminteşti de Baby Doll, Când voi fi mort şi livid animau un timp al
filmului, dar şi al literaturii. Tinereţea sau adolescenţa lui Ioan Cărmăzan
se desfăşoară în preajma lor. În Banat, poate să fie şi român, şi sârb, să
privească până la epuizare filmele iugoslave care pot vorbi despre lumea
de jos — despre marginile fericit nefericite ale lumii noastre. Despre
felul în care, în partea aceasta de lume, se desfăşoară sărbătorile, ale
noastre şi ale lor.
Dar în topo‑grafiile numite de „Bocşa“? Oamenii locului sunt
personalităţi accentuate, vor să‑şi afirme prezenţa. Autoritatea. Unul îşi
prinde nevasta adulterină, şi lucrurile evoluează ca într‑un decameron
valah. Sau ca în Decameronul lui Pasolini, film în care Renaşterea nu
e copiată după pânzele lui Rafael sau ale lui Tizian: nu‑i deloc lumea
luxoasă a frumoaselor în dezlănţuire erotică. Ţăranii sunt ai pământului,
ţărăncile sunt ale lumii primitive. „Primitiv“ nu înseamnă „mizerabil“,
înseamnă doar un anume fel de a‑ţi trăi sărbătoarea — carnavalul. În
revista „Vasiova“ a lui Petru E. Oance (ilustrul Tata Oancea, şi el om de
seamă al „Bocşei“ în secolul trecut) există două pagini cu poze de la
Carnavalul de la Oraviţa. Nimeni, explică Tata Oancea, nu petrece aşa
ca la carnavalul acesta. Barocul bănăţean alimentează spectacolul:
niciunde nu există teatru, cântec, niciunde asemenea costume (scria
Lucian Blaga) ca în Banat. Şi, e momentul să mă întreb, dacă, atunci
când arunc în luptă un concept ca hiperrealismul, nu strivesc momentele
reîntâlnirilor — nu simplific prea mult un ritual al regăsirilor, esenţial
pentru prima carte de proză a lui Ioan Cărmăzan? Iată una dintre
ceremoniile în care personajele centrale aparţin unei lumi patriarhale
(încă). Sunt Moşu şi Baba:
„Moşu Deleanu mă cheamă lângă el, pune mâna pe mâna mea,
apoi îngână întruna ca într‑un colind: „Ai venit Nuţule, ai venit. Doamne,
ce mare te‑ai făcut! Ai venit. Ce multe am să‑ţi povestesc!“
Sigur că sunt multe de povestit, şi fiecare ştie întâmplări/istorii
extraordinare, desfăşurate la doi paşi, chiar aici, în Bocşa. Dar nu e nicio
grabă:
„După aceea adoarme la loc. Mă ridic şi mă aşez pe laviţă. Baba
Nasta scoate o sticlă şi îmi toarnă puţină ţuică. Beau ţuică, e galbenă şi
miroase a prună.“
Naratorul e fericit, povestitorii se agită, adorm, se trezesc, plâng,

sunt încântaţi că‑l întâlnesc pe Nuţu, sunt nefericiţi că au trecut prin
atâtea. Cine e Ioan Cărmăzan, cine e Nuţu, cel care intră în scenă, alintat
cu acest diminutiv care ar vrea să‑i restituie starea de inocenţă? Între
caracterizările făcute de unii şi de alţii lui Ioan Cărmăzan, aş cita‑o pe
cea a lui Geo Bogza. E dintr‑o dedicaţie scrisă „cu simpatie şi interes“, în
ianuarie 1984:
„Regizorului Ioan Cărmăzan, celui mai interesant om pe care l‑am
cunoscut în ultimii ani“. Dacă Geo Bogza, scriitorul care a călcat atâtea
locuri şi a scris, aşa cum a scris, despre atâţia ilustrissimi, se sprijină pe
un asemenea superlativ, trebuie să înţelegem că naratorul e, el însuşi, un
personaj cu totul ieşit din serie. Şi pofteşte să‑şi definească personajele
cu grijă confraternă: sunt dintr‑o familie. Aşa că mai trebuie să amânăm
apelul la hiperrealism. Deocamdată, suntem într‑un loc al amintirilor.
Topografiile lui Ioan Cărmăzan descoperă un sat (oraş) în care fie-
care îşi trăieşte starea de excepţie. Scriitorul reface/regăseşte istoriile
anilor cincizeci, aşa cum erau ele văzute de şaizecişti. Le regăseşte şi le
„rescrie“. Uneori, între personajele sale, sunt eroi ai Bocşei. La prima
ediţie, cartea a stârnit iritare, fiindcă prozatorul scria despre întâmplă-
rile lor, aşa cum erau ele fixate în istoria orală a locului. În memoria lui
şi a prietenilor lui din Bocşa. Să fim atenţi însă, fiecare pagină poartă
embleme care trebuie să ne atragă atenţia. Scriitorul le ştie. Se regă-
seşte prin ele. În Moldova eminesciană se auzea cornul, aici — taragotul:
„Plec mai departe, iar muzica taragotului răsună peste oraşul acum
parcă pustiit. Îmi vine în minte o imagine din copilărie. Duminica satul
e gol, toţi oamenii în casele lor. Ţipenie, doar câini cu limbile scoase se
ascundeau la soare, şi peste sat, de undeva, de departe, se auzea întot‑
deauna un taragot care se jeluia trist. Ajung la un colţ de stradă. Citesc
plăcuţa… Uliţa a treia, acolo unde pe vremuri stăteau ăia care mai ţi‑
neau şi capre, vaci, cai şi căruţe.“
Încet-încet, scriitorul îşi regăseşte lumea:
„Acolo jucam, în vacanţă, de dimineaţa până seara, fotbal sau de‑a
hoţii şi vardiştii. Acum terenul e asfaltat. În jurul lui e un gard de sârmă.
Lângă gard, o vacă cu un clopot imens stă ascunsă de soare ori poate de
muşte“. Şi, mai departe:
„Îmi aduc aminte că cineva spusese că acum uliţa e a paurilor.
Adică a ţăranilor care s‑au tras la oraş, la uzină şi, deh, au cumpărat case
Interval 467
pe uliţele mai mărginaşe… Multe sate din jurul Bocşei sunt acum în
părăsire. Sate mici de munte cu dealuri, unde nu creşteau decât pomi“.
A doua carte a lui Ioan Cărmăzan, Mica Ţiganiadă, deplasează
accentele către ceea ce numeam hiperrealismul sudesteuropean. Pe
vremea când eram cu toţii Ceauşescu parafrazează un titlu al lui Srba
Ignjatović, Când eram cu toţii Tito. Alt titlu este din preajma regizorului
de teatru, În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură. Suntem într‑o
lume în care piticii trec prin istorii erotice şocante, în care asasinatele
se desfăşoară în virtutea inerţiei. Oamenii fug, rătăcesc prin lume, se
îndrăgostesc şi îşi ucid iubitele. Se mutilează şi îi mutilează pe alţii.
Regizorul care e îşi numeşte altfel „Bocşa“ — este acum Biharia. Biharia
e „Bocşa“, dar şi o întindere infinită, care se întinde şi peste lumea lui
D.R. Popescu, a lui Ştefan Bănulescu şi, mai ales, peste a lui Fănuş Neagu.
Montajul regizorului‑prozator realizează spectacole ale cruzimii şi ale
violenţei: coborâm într‑o subterană a abjecţiei, a intoleranţei, a răului
în expansiune. Timpul povestitorului e legat de „film“. Focalizarea unor
imagini extreme ne mută dintr‑un loc în altul — în nonlocuri. Momente
de tandreţe rămân însă destule: eroii lui Ioan Cărmăzan pot fi încă feri-
ciţi, povestind. Aş fi adăugat Poveștilor din Bocşa câteva „autobio-
grafii“ divulgate de ultima carte (a treia?) a lui Ioan Cărmăzan.
X. Migraţii. Deteritorializări
1. Lenau, Banatul şi Imperiul

Nikolaus Lenau nu participă la ceea ce s‑ar numi literatura
Banatului. Dar nicăieri Lenau nu e sărbătorit, omagiat, elogiat ca aici.
Încercările de a‑l considera pe Lenau bănăţean, din ce în ce mai eroice în
secolul care a trecut, vin din nevoia de mituri culturale de care Provincia
a dus întotdeauna lipsă. Pentru români, mitul cultural era cu atât mai
important cu cât el se lega de Eminescu: Eminescu şi l‑a asumat, l‑a
considerat cu iubire. Lenau este un poet german cum nu sunt mulţi în
biografia lui Eminescu.
Aşa că avea mai puţină importanţă faptul că Lenau a stat doar
un an în Banat, şi că acest an n‑a lăsat urme în biografia, în scrisul, în
devenirea sa. Dar dacă problema bănăţeană va fi mereu activată în ceea
ce‑l priveşte pe Lenau — el s‑a născut, totuşi, în Banat, într‑un sat care
îi poartă, azi, numele, implicat fiind într‑o istorie a germanilor care s‑au
aşezat pe aceste locuri —, problema relaţiei sale cu scrisul lui Eminescu
a inventat, am putea spune, un comparatism sui‑generis, insistent,
tandru, necesar, dacă observăm că el rămâne mereu viu. Şi rămâne
viu fiindcă destinul omului era convenabil pentru o etnie ce îşi căuta o
definiţie: şvabii. Scriitor popular, el putea marca o redefinire sub semn
artist a personajelor, a locurilor, a stărilor sufleteşti. Era, înainte de 1848,
un aliat al rebelilor, de oriunde vor fi fost ei. Exprima o componentă
eroică şi una sacrificială.
Bănăţenii nu au încercat să‑şi revendice atât de insistent niciun
scriitor de limbă germană care a avut, prin părinţii, bunicii, rudele, prin
tinereţea lui, prin „întoarcerile acasă“, legături cu Banatul. Despre pre-
zenţa timişoreană a bunicului lui Musil se ştiu puţine, despre înaintaşii
469
lui Trakl sau Doderer, şi mai puţine. Lenau este revendicat cu extra-
ordinară energie de oamenii locului fiindcă, pe de o parte, a făcut par-
te din fenomenul Eminescu, pe de alta, era un cântăreţ al spaţiului ma-
ghiar — al pustei şi al istoriilor ei. Expresivitatea lui de limbă germană
nu era jignitoare pentru nimeni; dimpotrivă, acomoda etniile. Dacă
mai punem la socoteală polonezii (pe care i‑a elogiat în poeme memo-
rabile — s‑a scris că între înaintaşii lui s‑ar număra polonezi), dacă mai
luăm în considerare fascinaţia americană (sau ratarea americană),
putem spune că era al tuturora. Evoca — şi evocă — o convergenţă cum
n‑o face niciun scriitor al acestui spaţiu al convergenţelor.
Strehlenau, Csatad (Banatul cu Timişoara — Mica Vienă), apoi Pesta
(Ungaria, locul unde se desfăşoară copilăria şi o parte din tinereţea lui
Lenau, nu începuseră să se trezească la civilizaţie. Meternich vorbea
despre Pesta cu cel mai superb dispreţ: „la două ore de Viena, spunea
el, pe linia Saint Marx, începe Asia“. Nobilimea maghiară se gândea
prea puţin la ea însăşi şi se risipea în cheltuieli nebuneşti la Viena („Deja
am întâlnit în tatăl lui Lenau o victimă a acestei mode“). Tokai și, din
nou, Pesta („Locuinţa ocupată de Tereza era fosta morgă de lângă bi-
sericuţă… construită lângă un cimitir unde erau îngropaţi odinioară
soldaţii garnizoanei Ofen. Amintiri sângeroase şi violente sporeau
încă mai mult caracterul sumbru al peisajului.“) sugerează o migraţie
continuă. Sau o dezrădăcinare categorică. (1)
De altfel, nici statutul său nu era legat de vreun partizanat oarecare.
E de la sine de înţeles că în Imperiul multinaţional scriitorul revoltat nu
putea decât să slăvească omul revoltat. Dacă Viena definea un Centru al
Lumii, un loc al întâlnirii cu puterea supremă, ordonatoare, Lenau era, ca
orice mare creator romantic, un ex‑centric. Un scriitor care, refuzând un
Centru tradiţional, voia să aşeze lumea într‑un Centru al său.
Lenau în comparatismul românesc. Recapitulări. Toţi criticii ro-

mâni ai primului val („maiorescian“) au scris, pe larg, despre „Eminescu
şi Lenau“. Era o temă de predilecţie, pentru că Eminescu însuşi indi-
case această relaţie (2), o sursă edificatoare — un punct de rezistenţă
în studiul poetului, mai ales pentru cei care au avut acces la cultura
germană. Într‑o ordine strict sentimentală, am aşeza pe primul loc nu
studiile lui Gherea, Grama sau Raicu Ionescu‑Rion, ci Critica ştiinţifică
şi Eminescu a prea neglijatului Mihail Dragomirescu, articol publicat în
„Convorbiri literare“, 1894. Dragomirescu va sublinia: „… Eminescu
e superior, cred, unui Lenau sau Heine, care ocupă locuri de onoare
într‑o mare literatură, ca cea germană“. Reacţiile vor să anuleze ideea,
malignă, cum că Eminescu nu face altceva decât să‑l imite pe poetul
austriac. De altfel, toţi comentatorii relaţiei Lenau‑Eminescu vor avea
grijă să nu cadă în păcatul detractorului Grama, care vedea în Lenau
modelul rău, corupător al poetului român. De Lenau se va ocupa cu
insistenţă ardeleanul Ilarie Chendi, într‑o Schiţă din literatura germană.
Lenau, citită la Societatea de lectură „Petru Maior“ din Budapesta, în
14 octombrie 1896. Studiul are meritul de a face prima sinteză asupra
„raporturilor lui Eminescu cu Lenau“, aşa cum fuseseră ele văzute
de Raicu Ionescu-Rion, Gherea şi Grama. Se iau în discuţie părerile lui
Gherea şi ale lui Ionescu‑Rion (formulate pe urmele lui Gherea), cum că
Eminescu a fost optimist şi că doar condiţiile sociale l‑au făcut pesimist.
Nu‑i adevărat, arată Chendi, apăsând, în cunoştinţă de cauză:
„Şi mai greşită este apoi încercarea, tot din acel motiv, de a scoate
pe Eminescu cu desăvârşire de sub influenţa lui Lenau… Înrâurire a avut
Lenau asupra lui Eminescu necondiţionat, şi anume acea însuşire ce se
explică uşor prin atracţiunea reciprocă a două firi omogene.“ (3)
De la Mite Kremnitz, al cărei Der rumänische Lenau (Preussische
Jahrbücher, 1900), reluat în „Convorbiri literare“, 1900, până la ultimii
eminescologi, relaţia cu Eminescu e întoarsă pe toate feţele. În biblio‑
grafia obligatorie îl vom descoperi pe I.E. Torouţiu, autor, în „Convorbiri
literare“, 1939, al unei cercetări savant omagiale. Destinderea marcată
de sfârşitul anilor şaizeci nu putea fi vizibilă și fără un moment care să
fixeze dimensiunea acestei relaţii. În septembrie 1969 vor avea loc la
Timişoara Zilele comemorative Lenau. În articolul‑prefaţă al manifestă‑
rii, publicat în acelaşi număr al „României literare“, Grigore Tănăsescu
notează:
„Traiectoria lirică a scurtei sale vieţi (1802–1850) îmbrăţişează zbu‑
ciumata epocă napoleoniană… Creaţia lui se nutreşte din ideile iluminis‑
mului şi din raţionalismul antidogmatic al lui Lessing, iar în expresia sa
artistică continuă tradiţia acelui Lebensgefuehl inaugurat în poezie pe
plan european de Goethe.
Spiritul epocii, cumpănă între romantism şi criticismul social şi
estetic care avea să ducă la realism, grefat pe înclinaţiile lui tempera-
mentale, şi‑a pus pecetea pe întreaga creaţie a liricului austriac. Fami-
lia de spirite în care este încadrat este cea a lui Heine, Freiligrath şi
a compatriotului său Anastasius Grün, scriitori deopotrivă lirici şi
Migraţii. Deteritorializări 471
revoluţionari… Convertirea setei de libertate în substanţă lirică ră-

mâne semnul distinctiv al creaţiei lui Lenau.“ (4)
Un bun combatant este esteticianul Liviu Rusu, prezent în
„Lenau‑Forum“, nr. 2, 1970, cu Eminescu und Lenau. În fine, cu o sinteză
asupra căilor străbătute până în 1989, a lui Horst Fassel, Lenau und
Eminescu. Die Leistungsfähigkeit eines Vergleichs, în Mihai Eminescu,
1889–1989, Nationale Werk–Internationale Geltung herausgegeben von
Ion Constantinescu, Südostdeutsches Kulturwerk Verlag, München,
1992, p. 157–167. Sinteza lui Horst Fassel are meritul de a atrage atenţia
asupra deformărilor „modelului Lenau“ în perioada proletcultistă, ani
în care s‑a făcut abuz de „spiritul revoluţionar“ al operei sale. Nu mai
puţin citabile sunt contribuţiile timişorenilor, angajaţi în fructuoase
revendicări. (5)
Eminescu, Lenau, dar şi Hölderlin. În cartea sa consacrată raportu-

rilor lui Eminescu cu romantismul german, Zoe Dumitrescu-Buşulenga
citează părerile profesorului Caracostea care susţine (cu prudenţă,
spune Z.D.-B) părerea lui Oswald Neuschatz: „… cea mai potrivită
apropiere a lui Eminescu de poezia germană nu ar fi prin Lenau, ci prin
Hölderlin“. Şi adaugă autoarea cărţii:
„Caracostea a mai alăturat, însă, acestei rezervate aprobări, o
opinie, poate cea dintâi în această privinţă, referitoare la potrivirea
posibilă dintre Hyperion‑ul eminescian şi înţelesul analog cu acela
pe care un mare poet, înrudit în multe privinţe cu el, Hölderlin, îl dă
romanului Hyperion. Cu toate deosebirile, ca şi în Luceafărul, în acest
roman al frământărilor omului de geniu, eroul trăieşte antiteza dintre
înălţimile sufleteşti şi teluric. În chiar titlul romanului, care, prin pornirea
către absolut şi entuziasmul pentru natură, trebuia să vorbească mult
lui Eminescu, se află afirmarea unei valori asemănătoare cu aceea pe
care Eminescu, după ce a încercat să o dea prin Eon, a exprimat‑o apoi
desăvârşit prin Hyperion.“(6)
Profesoara Zoe Dumitrescu‑Buşulenga citează mai multe poezii
care se învecinează cu ale lui Hölderlin şi încheie:
„În amândouă operele răsună, însă, dincolo de analogii ori deo-
sebiri, timbrul marii poezii, acela al vocii orfice, venind de departe, din
străfunduri, şi făcându‑se auzită numai simţului interior, revelând sem-
nificaţii tot mai de profunzime, pe măsura trecerii timpului. Într‑adevăr,
cum spunea Hölderlin în poemul Andenken, Was bleibet aber, stiften
die Dichter, ceea ce rămâne însă, întemeiază poeţii Hyperionici, în

spirit!“ (7)
Sunt câteva lucruri importante pentru înţelegerea bună a lui
Hölderlin, Lenau, Eminescu: primul lucru ar fi acel al semnificaţiilor de
profunzime. Fiecare dintre cei trei poeţi propune, în literatura pe care
o oferă, o profunzime nouă, un orizont literar activat de adâncimi
neobişnuite. Fiecare dintre ei a studiat filosofia. Un context sau
altul i‑a legat de un maestru spiritual — de un filosof care ar putea fi
considerat maestru spiritual. Dar „autodescoperirea“ profunzimilor e
legată de o adâncă dereglare, de o ieşire în afara normalităţii curente.
Cei mai expresivi exploratori ai profunzimilor, cei care au scris sub
ameninţarea autodistrugerii au fost Hölderlin şi Nietzsche. Ei sunt eroii
care inaugurează şi sfârşesc acest secol, sub semnul maladiei/dere-
glării care îi întemeiază altfel. Sub alt nume, sub altă semnătură.
Dacă zguduirile culturale marcate de Nietzsche şi Hölderlin au avut
un ecou enorm, dacă ele şi‑au pus pecetea, într‑un fel sau altul, asupra
secolului XX al culturii, poate că n‑ar fi rău să‑i citim pe Eminescu şi pe
Lenau prin grila oferită de Nietzsche şi Hölderlin: pornind, prin urmare,
de la ceea ce s‑a numit nebunia lor.
Fără îndoială, poetul german care se aseamănă cel mai mult cu
Eminescu este Hölderlin. Este, cel puţin pentru români, o comparaţie
mulţumitoare — o comparaţie elocventă mai ales atunci când luăm în
considerare postumele lui Eminescu. Este un ecran mult mai mare —
un ecran pe care se poate proiecta gândirea, creaţia şi sensibilitatea
eminesciană. Sensibilitatea „secretă“. Dacă poetica profunzimilor pe
care o naşte nebunia îşi poate găsi un larg câmp de referinţă, aceasta
este viaţa lui Hölderlin. Şi creativitatea hölderliniană.
Cum spune Jaspers: „Înaintea căderii în nebunie, toate gândurile
presimt căderea şi încearcă să o împiedece“. Presimţirea căderii focali‑
zează toate energiile intelectuale, „mentale“ — le transfigurează. Pe
fondul acesta asistăm la momentele de hiperluciditate, de genialitate —
de creativitate uluitoare. Activarea „profunzimilor“. Dar şi căderea
este creatoare. Aici e cazul să introducem în analiza noastră un concept
deja utilizat de cercetători — îndeosebi de Svetlana Matta‑Paleolog —,
abisul ontologic.
„Jaspers (Follie par excellence) subliniază că nu boala în sine este
importantă, ci procesul ei («contemporan» operei, cum spune Foucault)
dă ocazia unei spărturi. Şi mai e de subliniat că «spărtura» nu are
relevanţă decât la geniile demne de ea.“ (8)
„Excesul este limita presimţită de grecii care recunoşteau în

Dyonisos «zeul nebun», aşa cum au ştiut‑o Hölderlin şi Nietzsche. Şi
credem a nu greşi dacă vedem în Eminescu un frate mai tânăr al lor, în
martiriul lor comun. Lupta «de nesusţinut» care s‑a petrecut la profun-
zimi nemaiauzite, necunoscute oamenilor şi nici vreunei «psihanalize
posibile», cum spune Maurice Clavel despre Nietzsche, e asemănătoa-
re lui Dyonisos cel sfâşiat de titani. Căci eterna debordare şi fecunditate
a Zeului sunt cauza chinului, a distrugerii lui. Nietzsche însuşi se identi-
fica cu Dyonisos suferind «Ecartelatul».
Ecartelarea rămâne mereu legată de personalitatea verticală,
aeriană, cum sunt Hölderlin, Nietzsche, Eminescu, şi rămâne o pură enig-
mă, de nestăpânit cu gândirea, raportul dintre nebunie, posibilitatea
limbii poetice şi Fiinţă.“ (9)
Experienţele neantului. Când încep, cum încep „experienţele
neantului“? Pentru Nietzsche şi Hölderlin lucrurile par a fi mai limpezi,
„neantul“, Dyonisos chemându‑i chiar din perioada lor de maximă
creativitate. Există o provocare a adâncurilor vizibilă chiar de la primele
opere. Dar la Lenau, dar la Eminescu? Pentru Eminescu biografii au
încercat să fixeze momentul „provocărilor“ la Berlin. Pauza de creaţie
relativă, cu poemele de formulă nouă (Privesc oraşul furnicar), ar marca
o transformare stilistică. (10) În cadrul acestei întâlniri trebuie desco-
perite întâlnirile cu Hölderlin, cu Lenau şi, poate, cu Nietzsche.
Hyperion‑ul lui Hölderlin conţine această imagine a germanilor:
„Barbarii din vremuri vechi, ajunşi şi mai barbari prin propria lor
strădanie, prin ştiinţă şi chiar prin religie, absolut incapabili de orice sim‑
ţământ nobil, corupţi, din fericire pentru divinile Graţii, până în măduva
lor, jignitori pentru orice suflet ales, mai ales prin exagerare, cât şi prin
meschinărie, surzi şi lipsiţi de simţul armoniei, ca cioburile unui vas arun‑
cat în şanţ — aceștia erau, scumpul meu Bellarmin, consolatorii mei.
Spun acest cuvinte aspre, dar le‑am spus, totuşi, pentru că arată
adevărul: nu‑mi pot închipui un neam mai sfâşiat decât germanii. Vezi
între ei meşteşugari, dar niciun om; gânditori, dar niciun om; preoţi, dar
niciun om; stăpâni şi robi, tineri şi bărbaţi aşezaţi, dar oameni deloc —
oare nu e ca un câmp de bătălie unde zac ciopârţite mâini, braţe şi mă‑
dulare, unele peste altele, în timp ce sângele vieţii piere în nisip? (…)
Ţi‑o spun: nu există nimic sfânt care să nu fie profanat de acest
popor, subordonat unor scopuri meschine, iar ce păstrează un caracter
sacru, chiar şi printre sălbateci, e tratat de aceşti barbari, calculaţi
până la meschinărie, ca un simplu meşteşug; şi nici nu pot să facă altfel

pentru că, dacă o fiinţă omenească a apucat o dată pe acest făgaş, ea
trebuie să‑şi îndeplinească scopul, să tragă foloase dintr‑însul, ea nu se
mai entuziasmează, ferească Sfântul?“ (11)
Vom observa că există o risipire de motive romantice, dar şi un şir
lung de poezii care seamănă. Nu e neapărat vorba de influenţe, ci de un
şir de întâlniri, numite atât de G. Călinescu (12), cât şi, în ultima perioadă,
de Dan Mănucă (13). Ele trebuie legate nu doar de excesele sau de răul
romantic, ci de acea creativitate pe care o isca maladia — organismul
bolnav.
Puţini poeţi ai secolului trecut au trăit starea de asediu ca Lenau: în

jurul lui s‑au adunat mereu profesorii de literatură de la Viena sau de la
Timişoara, care au scris studii, care au analizat, în infinitul mic, compo‑
nentele locurilor în care s‑a născut. Orgoliul local, bănăţean, timişorean,
budapestan, vienez, a fost solicitat de aniversările, de comemorările
poetului. S‑a trecut cu dificultate în mediile tradiţionale peste boala po‑
etului şi peste rolul ei în devenirea şi afirmarea geniului creator. Fără
a ne concentra cu prioritate asupra maladiei, vrem să atragem atenţia
asupra unui careu cultural al secolului al XIX‑lea, în care „oglindirile“ pot
sluji înţelegerea marilor creatori. Fiindcă există elemente care îndreptă‑
ţesc aşezarea lui Lenau şi Eminescu în relaţie cu Hölderlin şi Nietzsche,
nu sub semnul „bolii“, ci sub semnul unor relaţii de profunzime. Al unei
relaţii care respinge, cu violenţă, tărâmul paradisiac al Începuturilor —
geografia pământească a naşterii.
Note
(1) L. Roustan, Lenau et son temps, Paris, 1898, p. 4–17. Vezi şi József Turoczi,
Lenau. Rütten et Loenig, In deutsche übertragen von Bruno Heilig, Berlin,1961.
(2) Mircea Anghelescu, Lenau şi Eminescu, în Caietul expoziţiei itinerante,
19 aprilie–13 octombrie 1996, Sunt un suflet pribeag pe‑acest pământ. Poetul Nikolaus
Lenau. Urmele unei vieţi zbuciumate, p. 62–63. După ce arată că prima dată numele
lui Lenau apare într‑un text al lui Maiorescu, după ce subliniază că numele lui
Lenau revine adesea la Junimea, Mircea Anghelescu notează: „Primul critic român
care abordează într‑un studiu apărut raportul dintre lirica lui Eminescu şi aceea a
lui Lenau este, după toate probabilităţile, I. Gherea, critic de formaţie socialistă,
adversar al Junimii şi al lui Titu Maiorescu, care… respinge cu hotârâre ideea
unei eventuale influenţe a poetului austriac asupra lui Eminescu… De o părere

contrară acesteia este canonicul Alexandru Grama din Blaj, spirit erudit, dar
obtuz, care publică în 1891 un studiu neînţelegător şi defăimător despre poezia
lui Eminescu, unde îl acuză pe romanticul român… că a utilizat din plin poezia
înaintaşului lui pentru a‑şi extrage ideile pesimiste“.
(3) Ilarie Chendi, Scrieri, I, ediţie, prefaţă, tabel cronologic, note şi comentarii
de Dumitru Bălăeţ, Ed. Minerva, p. 155–156. Despre ecourile lui Lenau în cultura
română, a se vedea Horst Fassel, Lenau und Eminescu, Die Leistungsfähigkeit eines
Vergleichs, în Mihai Eminescu, 1889–1989, München, 1992, p. 157–167. Tot Horst Fassel
publică în citatul caiet al expoziţiei itinerante studiul Nikolaus Lenau din perspec-
tiva germanilor bănăţeni. Continuitate şi discontinuitate în conştiinţa culturală
colectivă, p. 47–61.
(4) Lângă articolul lui Grigore Tănăsescu, Lirica lui Lenau, din care am citat,
există informaţia: „Ţara noastră găzduieşte, în zilele de 14–16 septembrie a.c., un
eveniment cultural de rezonanţă mondială: Zilele comemorative Lenau, menite să
cinstească memoria unuia dintre cei mai mari poeţi lirici şi elegiaci ai secolului al
XIX‑lea.“ („România literară“, an II, nr. 37, joi, 11 septembrie 1969, p. 21) Cu un an
în urmă, Sesiunea Internaţională a Societăţii „Lenau“ s‑a desfăşurat la Stockerau,
cu participarea unor personalităţi ca Dr. Herbert Seidler, Dr. Walter Weiss etc.
Propunerea ca următoarea Conferinţă Lenau să aibă loc la Timişoara a fost făcută
de Liviu Rusu, una dintre cele mai marcante personalităţi participante la acest
eveniment (s. Südostdeutsche Viertelejahresblätter, München, 1969, p. 53–54).
(5) Annemarie Podlipny‑Hehn, Nikolaus Lenau in Rumänien. Eine
Bilddokumentation, Kriterion Verlag, 1988.
(6) Zoe Dumitrescu‑Buşulenga, Eminescu şi romantismul german, Ed. Emi-
nescu, 1986, p. 114.
(7) Ibid., p. 134.
(8) Svetlana Matta‑Paleolog, Eminescu şi abisul ontologic, Cuvânt înainte de
N. Steinhardt, Aarhus, 1988, p. 223–224.
(9) Ibid., p. 227.
(10) Ilina Gregori, Studii literare. Eminescu la Berlin. Mircea Eliade. Trei analize,
Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, p. 46–122.
(11) Johann Christian Hölderlin, Hyperion, traducere de Ştefan Aug. Doinaş;
Moartea lui Empedocle, traducere de Ştefan Aug. Doinaş şi Virgil Nemoianu, prefaţă
de Wolf Aichelburg, Ed. Minerva, Colecția Biblioteca pentru toți, 1977, p. 173–174.
(12) G. Călinescu, Opera lui Eminescu, 2, Ed. Minerva, 1970, p. 348.
(13) Dan Mănucă, Lenau und Eminescu: eine negative Bilanz, în Europäische und
regionale Beziehungssyisteme în Spiegel von Lenaus Dichtung. Beiträge de Stuttgarter
Lenau Tagung vom 25 und 26 mai 2000. Materialen 14. hg. von Horst Fassel und
Annemarie Röder. Institut für Donauschwäbische Geschichte und Landeskunde,
Tübingen, 2002, p. 85–107.
2. Contexte. Itinerarii germane

„Eşecul proiectelor hitleriste — de a atinge pe cale militară
ţelurile pangermanismului — deschide calea în 1946 spre una dintre
cele mai mari epurări etnice din istorie: minorităţile germane din
Europa de Est sunt masacrate de înaintarea Armatei Roşii, înainte de
a cunoaşte expulzări, pe cât de masive, pe atât de brutale, decise de
guvernele instalate în Europa de Est. Faţă de aceste drame umane,
Aliaţii decid să «organizeze» transferul de populaţii, din grija de a
micşora suferinţele germanilor. În cinci ani, între 1945 şi 1950, aproape
12 milioane de germani din 16,5 milioane trăind în teritoriile orientale ale
marelui Reich german, la fel ca şi în Europa Centrală, sunt expulzaţi din
Heimat — patria rădăcinilor lor —, în timp ce 2,1 milioane de germani
îşi pierd viaţa într‑una din decolonizările cele mai rapide din istorie.“
(Aymeric Chauparade, Geopolitique. Constantes et changements dans
l’histoire, 2‑e edition, Ellipses, 2003, p. 826).
Despre germanii din România care vor fi duşi în U.R.S.S. la re-
construcţie vor scrie, într‑un fel sau altul, şi scriitorii de limbă germană
din Banat, şi cei aşezaţi, după 1945, în Germania. De la Franz Liebhard
la Herta Müller există diverse feluri de a înţelege, de a memora, de a
suporta dezastrul. Pentru cei întorşi în România după 1949, formulele
amintirii sunt cele dictate de propaganda oficială. Un an de referinţă
în istoria literaturii de limbă germană din România ar putea fi 1955. În
1955 apare la ESPLA Deutsche Erzahler der RVR/ Povestitori germani
din R.P.R., cu o prefaţă în care ni se spune că respectiva culegere
reprezintă bilanţul creaţiei prozastice a scriitorilor de limbă germană
din România „nouă“. Pe lângă autori cunoscuţi, ca Franz Liebhard,
Alfred Margul‑Sperber, Erwin Wittstock, Oskar Walter Cisek, sunt aici
şi contribuţiile lui Georg Scherg, Hugo Hausl, Hans Kehrer, Josephine
Koch, Peter Andres, Paul Schuster, Anton Breitenhofer, Hans Bergel,
Herta Ligeti, Herbert Konrad. Această carte, se mai spune în prefaţă,
apare la doi ani după apariţia volumului consacrat poeţilor germani din
R.P.R. şi arată participarea activă a prozatorilor germani din ţara noastră
„la construirea unei noi lumi socialiste, în lupta pentru pace“. Cei din
prima serie, vârstnicii, au biografii ieşite din comun: Robert Reiter/Franz
Liebhard a fost, în perioada 1918–1926, la Budapesta şi la Viena, unul
dintre liderii avangardei maghiare. Sau europene. Reaşezat la Timişoara
în 1926, face jurnalistică de stânga. Între 1945 şi 1949 este dus la munca
de reconstrucţie din U.RS.S. Va scrie literatură oficială fără avântul lui

Alfred Margul-Sperber şi fără ecoul şi autoritatea acestuia. După şiruri
de şicane sau chiar ani de închisoare, Oskar Walter Cisek îşi păstrează
locul în ierarhiile momentului. Sunt scriitori importanţi, au ceva de spus
în literatura din România. Între cei mai tineri, ar trebui notate numele
lui Georg Scherg, Hans Bergel, Paul Schuster. Cei trei sunt foarte activi,
publică volume comentate în publicaţiile oficiale (fiindcă altele nu sunt),
obţin premii. Dracul şi domnişoara de la mănăstire de Paul Schuster ar
avea, în contextele politice şi literare, un rol important. În prima pagină
a cărţii, după ce subliniază că „în primii doi-trei ani după răscolitoarele
evenimente din jurul zilei de 23 august n‑a fost nicidecum o plăcere să
fii german în ţara românească“, autorul atrage atenţia cititorului că
„un simţământ de copleşitoare teamă se aciuă în inimele bravilor saşi
din orăşelul în care avea să se petreacă acţiunea povestirii mele…“.
În centrul romanului se află o şcoală în care „vechiul“ — vechiul
director, Leiseman —, repus în funcţie, respectuos cu tradiţiile locului,
se confruntă cu „noul“, cu spiritul înnoitor al tinerilor. Sunt schiţate şi
contexte locale:
„… liceul e una dintre cele mai vechi şi arătoase clădiri ale oraşu-
lui — o construcţie masivă, legată de o veche tradiţie. Ctitorul lui, un
om ieşit din rândul poporului şi ajuns mare dregător pe vremea Mariei
Tereza, a pus ca liceul să fie construit în Piaţa Mare, drept în faţa ve-
nerabilei biserici gotice, vrând să simbolizeze, în felul acesta, calitatea
lui de politician credincios bisericii, legătura istorică dintre biserică şi
şcoală.“
Şi, desigur:
„Ceea ce e important: de la întemeiere, şcoala a fost considerată
drept simbol şi centru al vieţii intelectuale germane din oraş“. Şcoala
care a fost, lumea care a fost e pusă sub semnul întrebării de tinerii saşi,
de elevii care vor juca, sub conducerea „noului profesor“, o piesă de
Grabbe. Cum e nevoie de o scenă adecvată, piesa e jucată şi la mănăstire:
„Piesa jucată la mănăstire n‑a fost numai pentru Bastl un eveni-
ment răscolitor. Ea a stârnic vâlvă şi în rândurile bravilor saşi din oră-
şel. Peste tot se vorbea despre reprezentaţia cu comedia lui Grabbe“.
La Mănăstirea Ursulinelor, dar şi în şcoală, confruntarea continuă: un
el, interpretul diavolului, se îndrăgosteşte (iubirea e reciprocă) de o
tânără de la „mănăstire“. Dragostea lui Barbel (tânăra care a evadat
de la Mănăstirea Ursulinelor) şi Bastl (interpretul diavolului) învinge. Să
remarcăm că, în acelaşi an, apar cărţi ale liceenilor care se despart de
trecut: Străinul de Titus Popovici e cartea confuntării dintre „vechi“ şi
„nou“ în proza de limba română. Romanul apare în româneşte în 1958,
în traducerea lui Emanuel Cerbu, la Editura Tineretului. (Citatele noastre
urmează versiunea românească a cărţii.)
Cariera lui Paul Schuster (n. 1930) va continua cu un roman de
succes, Funf Liter Zuika (1961) şi cu o ascensiune citabilă în conducerea
presei de limbă germană din România. Din 1972 trăieşte în Republica
Federală Germană, unde traduce, între altele, şi cărţi de Norman Manea.
Moare în 2004 la Berlin.
Două personalităţi importante ale „tinerei literaturi“ sunt Georg
Scherg şi Hans Bergel. Primul (1917, Braşov–2002, Germania), părinţi
decedaţi timpuriu, preluat cu fraţii săi de orfelinatul evanghelic, apoi
înfiat de pielarul braşovean Ernst Scherg. Între 1935 și 1937 urmează
studii în Germania şi Franţa, iar între 1941 şi 1944, în Germania. Profesor
de germană şi latină în Germania, între 1944 şi 1945, se întoarce la Braşov
în 1947. Giordano Bruno, 1954, Der Keiner Herr und Keiner Knecht, 1957,
Der Erzählen des Peter Merthes, 1958, par a‑l aşeza de partea celor ce
asigură succes literaturii realist‑socialiste. În 30 septembrie 1958 e
arestat, condamnat la 20 de ani de muncă silnică, eliberat în 1962.
Numeroase romane, distincţii, funcţii mai mult sau mai puţin onorifice,
traduceri din Eminescu, Arghezi, Noica, Ivasiuc, Preda, Breban definesc
o autoritate culturală. Paul Schuster va prefaţa volumul postum al lui
Nikolaus Berwanger, Du hast nicht Dein Leben/Du hast Deine Zeit gelebt
(Tu nu ţi‑ai trăit viaţa/Tu ţi‑ai trăit timpul), poezii postume.
Tinerii anului de graţie 1959. Între tinerii autori de limbă germană

ai anilor ’50, un loc important ocupa Hans Bergel, nuvelist promiţător
şi exersat al dublului limbaj, interesat de relaţia culturală, dar şi de
stilul „rebel“, greu de digerat de autorităţile comuniste. Va fi, alături
de Andreas Birkner, Wolf von Aichelburg, Georg Scherg, Hans Bergel şi
Harald Sigmund, o vedetă a procesului de la Braşov, din 1959, „procesul
scriitorilor“. Naraţiune şi identitate la Hans Bergel/Erzählung und Identität
bei Hans Bergel, Editura Paideia, Bucureşti/Bukarest, 2011, volum realizat
de George Guţu, e inaugurat de textul Anei Blandiana, Omagiu lui Hans
Bergel. „Cel mai reprezentativ scriitor al Transilvaniei“. „L‑am cunoscut
pe Hans Bergel, spune poeta, abia după ce i‑am citit cărţile. Pentru că,
asemeni oricărui scriitor adevărat, în toate cărţile sale, Hans Bergel
vorbeşte despre el însuşi, doar că în acest pronume reflexiv, în cazul

său, se cuprinde destinul saxonilor deveniţi transilvăneni, Transilvania
cu nemţii, pădurile şi oierii ei români. Homo transilvanus ca reprezentant
al Europei de Sud‑Est… Cred că nu exagerez văzându‑l pe Hans Bergel
cel mai reprezentativ scriitor al Transilvaniei văzute ca loc de întâlnire
între mai multe etnii, religii, tradiţii, mentalităţi, într‑o devălmăşie fertilă,
generatoare de vitalitate şi sens“.
O prefaţă a procesului celor cinci scriitori poate fi procesul de la
Biserica Neagră. În anul apariţiei versiunii româneşti a cărţii lui Schuster,
Diavolul şi domnişoara de la mănăstire, va avea loc Procesul Biserica
Neagră.
Aşadar, Mockel G. Konrad, n. 1892, fost membru al Grupului Etnic
German, de profesie preot, Depner Horst, n. 1933, controlor tehnic,
Volkmer Günter, n. 1935, contabil, Moldovan Teodor, n. 1935, Dendorfer
Karl, n. 1932, contabil, Malchior Günter, n. 1930, normator, Gross
Gerhard, n. 1934, student la Institutul Teologic Evanghelic Lutheran,
Szegedi Riner, de la Facultatea de Teologie, şi alţii fac parte din primul
grup de inculpaţi, acuzaţi „de uneltire împotriva statului nostru pentru
a aduce ocupaţie străină“. Pe listă îl vom descoperi pe Schlattner F. Kurt
Felix, n. 1936, student, necăsătorit, ultimul domiciliu în Cluj, acuzat, ca şi
Popescu Emil, Honig Ernst Peter, Kutzko Oscar şi Pider Gert, „de a fi luat
la cunoştinţă de activitatea trădătoare a primului grup şi de a fi omis să
denunţe aceasta autorităţilor“. (1)
Cazul Eginald Schlattner

Schlattner F. Kurt Felix, condamnat în procesul din 1958, este
fratele lui Eginald Schlattner, controversatul erou al procesului din 1959.
Un loc aparte ar trebui acordat deci lui Eginald Schlattner, scriitor „al
realismului socialist“ în anii ’50, autor de care s‑au legat speranţele celor
de la partid — ale oficialilor scrisului până în 1957; apariţia şi succesul
cărţii în Austria şi Germania i‑a făcut pe unii să îşi amintească de faptul
că Eginald Schlattner fusese martor împotriva colegilor săi scriitori în
procesele de la Braşov, din septembrie 1959. Dacă romanul Cocoşul
decapitat fusese cartea germanităţii celor de la Făgăraş (cu pagini de
un excepţional interes documentar consacrate Gemeinschaft‑ului
săsesc, marilor familii din Făgăraş, Braşov sau Sibiu, dar şi Grupului Etnic
German, care propunea adolescenţilor un stil de viaţă), Mănuşile roşii
e cartea explicaţiilor; cum a ajuns, prin urmare, Eginald Schlattner să

depună mărturie împotriva colegilor şi prietenilor săi scriitori „care îi
făcuseseră numai bine“. Dacă romanul de debut ar fi o carte a Provinciei,
cu un 23 august (cartea se petrece de‑a lungul unei zile) care trage după
el amintirea Grupului Etnic German, dar şi drama unei familii, Mănuşile
roşii e o lungă şi cumplită spovedanie. Tânărul fusese scriitor, succesele
alergau pe urmele lui. El exprima lumea germană care se desparte de
nazism, hitlerism, fascism etc. Organizează lecturi publice cu texte
care condamnă „vechea societate“; la prima, vine toată lumea din
oraş, prieteni şi cunoştinţe ale părinţilor, la a doua nu mai vine nimeni.
Participă la şezători literare, colaborează la „Neuer Weg“, e un om de
încredere al noului regim. Înfiinţează un cenaclu, e student, e îndrăgostit.
Prietenii săi literaţi îl înconjoară cu iubire, dar… nu sunt credincioşi ai
regimului democrat‑popular. Paginile lor se hrănesc dintr‑o duplicitate
pe care cenzorii regimului, securitatea, o descoperă. Şi îi arestează pe
„exponenţii complicităţilor anticomuniste“.
Nu putem să desprindem ideea de document de ideea de confesi-
une. Şi de aceea trebuie să citim cartea ca pe un roman în care mărturia
poate să fie supusă regimului subiectiv. Dincolo de acestea, demonstra-
ţiile naratorului pun în valoare mecanismele concentraţionare: paginile
pot fi (şi trebuie) comparate cu cele scrise de Steinhardt, de pildă.
În închisoare, junele scriitor citeşte mereu oferta gardienilor —
cărţi care arată binefacerile socialismului. Care arată cum scriitori apar-
ţinând „burgheziei“ devin scriitori ai cauzei proletare. Ofiţerii îi arată
pozele: Zoia Kosmodemianskaia, în drum spre spânzurătoare. Soldaţii
germani au feţele imobile, faţa Zoei arată altfel: e o fiinţă umană. Tânărul
pare pregătit să intre în dialog cu torţionarii, fiindcă participase, în
libertate, la operaţiunile de propagandă. Credea în personajele propuse
de pedagogia regimului.
Se poate descoperi o altă faţetă a romanului, neobişnuită pentru
orgoliul german: aceea a vinei — a trufiei extinse. Filmul lui Şerban
Gabrea după Mânuşile roşii înlocuieşte numele personajelor. Nu mai
sunt cele din romanul lui Eginald Schlattner. Chiar ale personajelor „fru-
moase“, mântuitoare. Unora chiar romancierul le schimbase numele şi
itinerariile. Şi dacă recitim antologia din 1955, în care unii dintre autorii
importanţi optează pentru pseudonim, putem înţelege prudenţa
scriitorilor în faţa documentelor. În faţa paginii care rămâne.
Nikolaus Berwanger
Despre Nikolaus Berwanger nu putem scrie folositor decât con-
textualizând: este un scriitor pentru care Timişoara se află în Centrul Lu‑
mii şi se defineşte atât prin centru, cât şi prin periferiile sale. Cât — mai
ales — prin cartierele ei. Cartierele Timişoarei sunt ale stângii, aşa că
el se va forma, se va defini într‑o familie, într‑un cartier, într‑un oraş în
care stânga are formele ei de afirmare. În care, am putea scrie, are ră‑
dăcini. Iată de ce scriitorul se va contura alături de Franz Liebhardt, ins
care a suportat afirmările şi căderile stângii europene, care a încercat
să recupereze, într‑un lung şir de articole, de cărţi, imaginile Banatului
ca regiune de contact etnic, dar şi loc al strălucirilor istoriei şvăbeşti. O
istorie care poate exprima „lumea de jos“, Poet al unei avangarde expo‑
nenţiale, dar şi jurnalist de performanţă, Robert Reiter/Franz Liebhardt,
cărturar care a trăit, după epoca sa jurnalistică, dramele războiului şi ale
deportării în U.R.S.S., poate fi şi este un model pentru opţiunile politice,
scriitoriceşti, germanofile şi banatofile ale lui Nikolaus Berwanger.
Prima misiune a jurnalistului, omului politic, scriitorului a fost de
a restaura valorile intelectuale, artistice ale Banatului — regiune de
contact etnic —, în care urmele anilor treizeci, patruzeci, cincizeci,
spunea propaganda, ar fi trebuit să dispară. Primul dintre meritele pe
care trebuie să le notăm ar fi operaţiunea de recuperare a valorilor
şvăbeşti. Berwanger realizează pagini în ziarul pe care îl conduce, „Neue
Banater Zeitung“, despre cărturari, plasticieni, artişti remarcabili, scrie
documentare asupra unor autori care nu trebuie uitaţi. Paginile sale
despre Adam Müller-Guttenbrunn rămân de referinţă. Foarte important,
sub acelaşi semn, este rolul lui Nikolaus Berwanger în afirmarea literaturii
dialectale — a literaturii şvăbeşti. Este un scriitor care a încercat să fie
(şi) scriitor al şvabilor, prin texte satirice scrise în grai şvăbesc. Rămâne
un poet al şvabilor şi emigrat în Germania, unde nu se va dezice de
paginile scrise în Banat: dimpotrivă, va publica aici mai multe cărţi „în
grai“. Altfel, el este şi rămâne un autor brechtian, un autor pentru care
poezia antilirică poate anima o pagină satirică, ironică sau autoironică.
Să mai subliniem că scrie şi în germană, şi în română, că este tradus
şi că face traduceri, că stimulează relaţii germano‑maghiaro‑române de
durată în lumea culturală. Este un creator de relaţii. Este un om‑spectacol
prin literatura sa, dar şi în discursurile sale de la Uniunea Scriitorilor,
mereu iritante pentru oficiali.
Despre liderul politic trebuie să scriem mai târziu, atunci când toa-
te documentele serviciilor secrete vor fi puse pe masă. Care va fi fost
relaţia sa cu Aktionsgruppe Banat, cu autorii tineri ai anilor optzeci?
Cum a evoluat dialogul său cu cei implicaţi în acţiunile protestatare? Ar fi
multe de comentat, într‑un timp în care binele şi răul au trăit dramatice
metamorfoze. Deocamdată să mai adăugăm că în Germania a scris o
spectaculoasă poezie a exilului şi a morţii, că a propus pagini de comedie
şvăbească. S‑a implicat din nou în politică, încercând să se realizeze ca
om politic. Din păcate, n‑a mai fost timp. S‑a născut în 1935, a murit la
1 aprilie 1989.
Notă
(1) „Întâlnirea mea cu spiritualitatea română“, discurs rostit cu ocazia
decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti, în George
Guţu (E./Hrs.), Naraţiune şi identitate la Hans Bergel/Erzahlung und Identitat bei
Hans Bergel, Ed. Paideia, Bucureşti/Bukarest, 2011, p. 200–202. Volumul realizat de
George Guţu e inaugurat de textul Anei Blandiana, Omagiu lui Hans Bergel. „Cel mai
reprezentativ scriitor al Transilvaniei“.
Provincia pedagogică (I). Provincia pedagogică a germanilor din

Banat ar trebui inaugurată cu inventarul dascălilor — al profesorilor
şi al şcolilor. Într‑un frumos studiu, esenţial pentru înţelegerea
spaţiului central-european (studiu pe care l‑am mai citat, de altfel),
Virgil Nemoianu vorbea despre etosul învăţării, atât de determinant în
aceste locuri. A învăţa este un verb care se conjugă la diferite nivele,
de la Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister şi până la piesele lui
Wedekind. „Conjugările“ aduc în prim-plan instituţia şcolii. Gimnaziul
militar „Märisch Weisskirchen“, de pildă, îi va adăposti pe Rilke, pe
Musil, pe Franz Xaver Kappus. O unitate… antimilitară. Celebrul roman
al lui Musil, Rătăcirile elevului Törless, de aici se trage. Ar trebui fixat
un reper al agoniei şi al destrămării, al ineficacităţii şcolilor de ofiţeri la
sfârşitul Imperiului: la Academia „Ludovica“ din Budapesta vor studia
Krleža, Franyó Zoltán şi Rebreanu, la „Märisch Weisskirchen“, Rilke,
Musil şi Kappus: nicio şcoală nu putea stimula sensibilitatea agonică
mai eficient decât şcoala militară. Rătăcirile elevului Törless ar fi cartea
emblematică a „rătăciţilor“ în literatură.
Franz Xaver Kappus e un scriitor de care timişorenii îşi amintesc

relativ rar, deşi e un autor care îşi construieşte, dincolo de relaţia cu po‑
etul Elegiilor duineze, un spaţiu autonom. Îşi amintesc destul de rar, deşi
Andrei Lillin şi Eduard Schneider au scris pagini importante despre el.
Scrie Andrei Lillin:
„Timişoara, în care Franz Xaver Kappus se întoarce la sfârşitul pri‑
mului război mondial, îl pune în faţa problemei de a‑şi crea aici, în limi‑
tele condiţiilor locale, o existenţă civilă satisfăcătoare. Poet cunoscut
şi apreciat mai ales în rândurile militarilor — poeziile sale din timpul
războiului îl arată perfect stăpân pe tehnica tradiţională a versului — el
izbuteşte să obţină în curând un premiu literar cu o poezie ocazională,
dedicată resurecţiei sentimentului naţional al şvabilor.“
Lillin citează pe larg fragmente din foiletonul său Despărţirea de
Timişoara (Abschied von Temeswar) din „Temeswarer Zeitung“, 31 mai
1925:
„Nu vreau să mă laud că pe timişoreni i‑am evitat pas cu pas. Că
mi‑a reuşit să nu cunosc pe mulţi dintre ei chiar până azi, cu care alţii se
tutuiesc chiar din prima săptămână. Că‑s un flăcău cam dificil, care a fugit
de oameni, care nu prea a apărut în public, nu a avut habar de shimmy
sau foxtrot şi a refuzat invitaţii care pentru alţii, mai puţin ingraţi, ar fi
fost un deliciu.“
Este prima dintre „despărţirile de Timişoara“ care ar trebui reţinute,
şi primul refuz al spiritului timişorean, în ceea ce are el festiv, monden,
„mic‑vienez“.
Despărţiri ulterioare vor trăi şi alţii, fie negând acest spirit, instalân‑
du‑se într‑o stângă mai mult sau mai puţin eficace (Robert Reiter, József
Méliusz, Stoia‑Udrea), fie coborând într‑o provincie care trebuia să su‑
pravieţuiască. Viktor Orendi von Hommenau, cu aliaţii săi, va încerca să
recupereze o seamă de determinări secundare. „Von der Heide“, revista
lui, va realiza un şir de dialoguri cu autorii provinciilor româneşti, unele
citabile.
Un capitol amplu în regăsirea Banatului cultural îl are Franz
Liebhard. E unul dintre cele mai complexe personaje ale literaturilor
Europei Centrale. Aventura budapestană de la revista „Ma“, alianţa
(prietenia) cu Kassák Lajos, încă nestudiate, i‑ar asigura un statut
aparte într‑un timp al culturii. Nenumăratele despărţiri de Timişoara
pot fi puse în cumpănă de câteva întoarceri la Timişoara, dintre care
a lui Franz Liebhard mi se pare cea mai expresivă. Franz Liebhard se

întoarce la Timişoara în ţinutul său, pe care îl „face popular“ printr‑un
şir de dialoguri, de cărţi, de eseuri. E un animator, şi articolele sale des-
pre teatru, artele plastice, dar mai ales despre istoria locurilor îl aşază
între creatorii de punţi între culturile română, germană, maghiară, sârbă.
Reabilitarea spiritului popular, a literaturii „în grai“ capătă o energie
nouă odată cu apariţia în scena publicisticii a lui Nikolaus Berwanger,
autor de poezii, proze, antologii, dar şi cărţi de popularizare „în grai“,
lider într‑un spaţiu cultural mereu ameninţat.
Provincia pedagogică (II). Apar în Austria sau în Germania cărţi des-

pre foştii profesori ai Secţiei de limba germană a Facultăţii de Filologie
din Timişoara. Sunt personaje care au devenit legende prin felul de a
recupera valorile culturale ale locului sau de a stimula valorile acestui
spaţiu cultural. Cercetători ai dialectului şvăbesc, poeţi, prozatori,
dramaturgi, oameni de teatru, ei sunt nu mai puţin educatori exemplari,
de care foştii studenţi îşi amintesc cu iubire. Foştii studenţi, acum
cercetători în diverse oraşe din Germania, alcătuiesc cărţi‑document,
studii privindu‑i pe cei care au dat sens culturii germane din „spaţiile
periferice“. Am în faţă un volum intitulat Johann Wolf. Erzieher, Forscher,
Förderer (München, 1994), editat, ca şi altele, de Landsmannschaft
der Banaten Schwaben în colaborare cu Kulturverband der Deutschen
Schwaben, instituţii importante care protejează un spaţiu al devenirii
germanităţii. E redactat de Walter Konschitzky şi Eduard Schneider, doi
specialişti ai ultimelor decenii ale cercetării. (5)
Cei care semnează studiile adunate în volum ar merita, la rândul
lor, câteva pagini. Walter Engel, născut în 1942 în Sânmihaiul german, a
urmat Facultatea de Filologie la Timişoara, unde a activat până în 1980
ca asistent. În România a publicat interviuri, studii şi o carte remarcabilă
consacrată publicaţiei „Romänische Revue“ (6).
Născut în 1908, Nikolaus Engelmann este legat ca nimeni (sau: ca
şi Liebhard sau Diplich) de acest Banat pe care şi‑l aminteşte mereu,
în broşuri, foiletoane, în cărţi la care colaborează, cu iubire. Animator
care ar merita, el însuşi, o carte — s‑ar putea să existe —, a încercat
să elaboreze monografii despre locurile prin care a trecut în timpul său
bănăţean. Horst Fassel, n. 1942 în Timişoara, Liceul „Lenau“, studii de
germanistică la Cluj, asistent, apoi lector la Iaşi. Din 1985, redactor la
Banater Post din München, din 1987, la Institut für Donauschwäbische

Geschichte und Landeskunde, în Tübingen. Operă vastă de traducător,
studii, monografii privitoare la cultura germană din România (7). Un
studiu amplu, cvasiexhaustiv, privind Teatrul German din Timişoara, ră-
mâne exemplar prin utilizarea unor documente unicat.
Luzian Geier, n. 1948, Liceul „Lenau“ la Timişoara, jurnalist la
„Neue Banater Zeitung“, autor de studii privind istoria Banatului. Erudit
în sensul deplin al cuvântului, Luzian Geier a recompus traseele unor
mari personalităţi.
Walter Konschitzky, n. 1944 la Bacova, jurnalist, din martie 1989 în
München. Funcţii importante în diverse societăţi legate de germanii din
Banat. Autor de albume, de studii privind etnografia Banatului.
Eduard Schneider, n. 1964 la Timişoara, este unul dintre cei mai
harnici cercetători ai literaturii germane din Banat, ca şi al relaţiilor
germano‑române din acest spaţiu. A editat volume de studii despre
scriitorii de limbă germană ai Banatului, dar şi despre scriitorii români
care au participat la viaţa culturală a germanilor din Banat. Cercetător cu
stagii lungi în bibliotecă, el este descoperitorul unor documente literare
importante privind înţelegerea locurilor. Trăieşte la München.
Mai colaborează la acest volum (după cum colaborează şi la alte
volume colective privind cultura Banatului) Peter Kottler, Yvonne
Lucuţa, Angelika Ionaş, cercetători cu vechime, cadre didactice de‑o
viaţă ale Catedrei de limbă germană a Facultăţii de Litere din Timişoara.
Ei sunt liderii provinciei pedagogice, navetiştii acestui spaţiu cultural
care trebuie mereu redescoperit, reintegrat în spaţiul mare, atât de
prestigios, de bine configurat, al culturii germane. Provincia pedagogică
a anilor şaizeci capătă un puls accelerat odată cu intrarea în arenă a lui
Nikolaus Berwanger, autor de cărţi de popularizare, de acţiuni culturale
cu ecou, întemeitor cenacluri şi de culegeri ale cenaclurilor, autor
abundent, mereu în echilibru fragil cu noii lideri — cu tinerii lideri ai
culturii germane din România.
Antipedagogia germană. În echilibru fragil, prin urmare, cu tinerii

lideri care trăiesc în alt timp al culturii. Richard Wagner, Herta Müller,
Johann Lippet, Gerhart Ortinau, W. Totok nu mai pot fi şantajaţi cu
faptele părinţilor sau ale bunicilor lor, nu mai pot fi „traşi la răspundere“
pentru Blut und Boden sau Drang nach Osten, lozinci care activizaseră
o seamă de publicaţii, de cărţi, de autori ai provinciei pedagogice.

Aktionsgruppe Banat, grupul care formulează proiectele unei opoziţii,
refuză concesiile politice ale înaintaşilor. Sunt, prin fiecare dintre
gesturile lor, bine şi temeinic aşezaţi într‑o paradigmă anti. Sunt eroi ai
rupturii. Ei se sincronizează cu cultura europeană a dizidenţei. Nu mai vor
să flateze Provincia, strămoşii, dialectul. Baia şvăbească a Herthei Müller,
proză a unui teribil scandal, ţine de o demitizare a Provinciei eterne. (8)
„Contribuţia noastră în această etapă/ este premeditată şi proprie/ unui
nou punct de vedere“, scrie Richard Wagner, lider al grupului. Biografiile
poeţilor din Akionsgruppe Banat arată altfel. Biografie. Un model, de
Johann Lippet, se desfăşoară sub acest semn: „eu, johann lippett, mă
trag doar indirect din banat/ maică‑mea m‑a adus pe lume în austria,
unde/ ea însăşi venise din uniunea sovietică şi întrebarea/ cum şi de ce
mi‑o voi mai pune încă multă vreme“. Fără majuscule, fără punctuaţie,
Aktionsgruppe Banat iese din timpul festiv al elogiului, evocând o lume
derizorie, în care faptul mărunt e transcris fără emfază. Ei redescoperă
timpul prezent al angajării — ei (îşi) trăiesc vocaţia sincronizării cu
literatura europeană (9).
De la capăt? Am transcris mai sus numele instituţiilor care se ocupă
de cultura germanilor din România — din Banat. Sunt multe, importante,
legate de proiecte de durată. Horst Fassel, Eduard Schneider, Walter
Engel şi alţii pe care nu i‑am numit aici sunt autori a numeroase acte
recuperatorii, culegeri, bibliografii din care aflăm lucruri noi despre
contemporanii noştri din Timişoara. Sunt „agenţi de influenţă?“
Profesorii noştri Wolf sau Hollinger aveau în urma lor cercetări de care
aflăm abia acum. Diplich a tradus enorm din româneşte şi a fost legat de
scriitorii români din exil. Fiecare întoarcere înapoi, în arhivele atât de bine
păstrate ale bibliotecilor germane, dar şi la CNSAS, poate propune oferte
surprinzătoare. În Timişoara, Catedra de limbă germană a Facultăţii de
Litere dublează acţiunea cercetătorilor şi a instituţiilor din Germania.
Dar Teatrul German din Timişoara, dar Forumul German, instituţii care
organizează, periodic, ample manifestaţii aniversare, comemorative
ş.a.m.d.? Dar Erika Scharf şi Annemarie Podlipny, adevărate instituţii
culturale? Studiile admirabilei Annemarie Podlipny, consacrate autorilor
cu o dublă identitate culturală, poeţi, pictori, romancieri, îmi par
neobişnuite prin ampla lor documentare: documentare care evocă stagii
în arhivele din Germania şi România. Cercetătoarea conduce un cenaclu
al tinerilor scriitori de limbă germană, Stafette.
Mai e posibilă o resurecţie a literaturii de limbă germană din Banat?

O regăsire a Banatului? Iată întrebări care hrănesc dinamica ultimelor
exegeze. (10)
Note
(1) Un volum care însoţeşte expoziţia Lenau, Ich bin ein unsteter Mensch auf
Erden, Begleitenbuch zur Austellung. Herausgegeben von Eduard Schneider und
Stefan Sienerth, Verlag Süddeustsches Kulturwerk, München, 1993, cu o prefaţă de
Anton Schwob, inaugurat de un studiu al lui Eduard Schneider şi încheiat cu altul al
lui Stefan Sienerth (Nikolau Lenau şi Banatul) poate fi un reper al cercetării.
(2) Adam Müller-Guttenbrunn este steagul sub care, la sfârşitul anilor şaizeci,
o seamă de autori încearcă regăsirea identităţii „şvăbeşti“ din Banat. Cenaclul cu
acelaşi nume, monografia lui Nikolaus Berwanger (Adam Müller‑Guttenbrun: sein
Werk im Bild, Kriterion Verlag, 1976) ţin de o simptomatologie a recuperărilor.
(3) Pentru actualitatea lui Robert Reiter/Franz Liebhard, vezi „Orizont“,
22 octombrie 1999, studiile lui Walter Engel, Annemarie Podlipny‑Hehn şi Eduard
Schneider, ca şi paginile pe care i le dedic în Mitteleuropa periferiilor, Ed. Polirom,
2002.
(4) Rainer Maria Rilke, Scrisori către un tânăr poet, traducere de Ulvine şi
Ion Alexandru, prefaţă de Ioan Alexandru, postfaţă de Andrei A. Lillin, Ed. Facla,
1977: Eduard Schneider — Ein Schriftsteller als Vermittler. Zur literarischen Publizistik
von Franz Xaver Kappus in der Banaterdeutschen Tagespresse în Institut für
deutsche Kultur und Geschichte Südeuropas. 50 Jahre Südostdeutsches Kulturwerk
Südeostdeutsche Vierteljahresblätter, 1951–2001, München, 2001, p. 71–83.
(5) Personalităţile lui Wolf, dar şi a lui Hollinger, şi el devotat Teatrului German
din Timişoara, şi el profesor (autor al unei tragedii consacrate lui Gheorghe Doja,
Coroana de foc), nu pot fi studiate fără analiza contextelor timişorene ale anilor
şaizeci.
6) Romänische Revue, studiu monografic şi antologie de Walter Engel,
Ed. Facla, 1978, e legată de alte antologii, studii cum ar fi cea consacrată revistei
„Von der Heide“.
(7) Neobosit în acţiunea culturală de dreaptă aşezare a valorilor, Horst Fassel
consacră un important volum lui Hans Diplich, creator şi traducător de referinţă al
acestui spaţiu.
(8) „Diese Bilder trugen mir die Tage zu“. Herta Müller im Gesprach mit Stefan
Sienerth, în „Südostdeutsche Vierteljahres Blätter“, München, 1997, Folge 3,
p. 205–212, cu amintirea bunicului nostalgic care îi spune: „Dacă am fi câştigat
războiul, atunci, acum, aici ar fi Germania“. Fraza mi se pare deosebit de expresivă
pentru conflictul dintre generaţii, în Provincia care devine Centru al Lumii. Interviul
e reluat în excelenta carte a lui Stefan Sienerth, „Das in diesen Raum hineingeboren
488
wurde…“, Gespräche mit deutschen Schriftstellern aus Südosteuropa, Verlag

Südostdeutsches Kulturwerk, München, 1997, p. 319–333. În acelaşi volum,
p. 305–319, un dialog important cu Richard Wagner.
(9) Aktionsgruppe Banat devine model pentru un şir de optzecişti. Vezi
studiile lui Walter Engel, Andrei Bodiu, Victor Neumann ş.a. Vezi Vânt potrivit până
la tare. Tineri poeţi germani din România, ediţia a II‑a, îngrijită şi cu o prefaţă de Ion
Bogdan Lefter, Ed. Tracus‑Arte, 2012.
(10) În revista „22“, nr. 717 din 2–8 decembrie 2003, William Totok încearcă o
evaluare critică a „tradiţiei şvăbeşti“.
XI. Alte migraţii
René Philip‑Müller, Aurel Buteanu, Ana Simon
René Philip‑Müller (1891–1963)

René Philip‑Müller (sau, mai târziu, Fülöp‑Miller) s‑a născut la
17 martie 1891 la Caransebeş, într‑o casă care ar putea să‑i păstreze
memoria: se află în centrul oraşului, n‑a fost afectată de succesivele
restructurări ale urbei. Centrul oraşului Caransebeş, de altfel, a rămas
aproape intact, miniatural pentru cititorul cărţilor pe care Sorin Titel,
Petru Vintilă, Maia Belciu, Horia Pătraşcu, Horia Vasilescu le‑au dedicat
oraşului. Acolo se află de mai bine de un secol farmacia, farmacia Müller.
Müller‑ii, care au fost farmaciştii oraşului, au fost păstraţi de memoria
locului. De scriitorul, atât de cunoscut în anii douăzeci, în anii treizeci,
nu‑şi mai aduce aminte nimeni.
Participă la viaţa şi devenirea clanului Müller germani, sârbi,
maghiari, români — toate naţiile Banatului istoric. Bărbaţi ai familiei au
ocupat mai recent funcţii importante la Reşiţa, au trecut prin întâmplări
care a făcut să se cutremure ţinutul, au devenit foarte cunoscuţi printr‑o
întâmplare sau alta. La Reşiţa sau la Timişoara, în Statele Unite sau în
Germania, descendenţii familiei Müller se adaugă, uneori fără grijă
pentru cărţile, pentru celebritatea, pentru biografia lui Fülöp‑Miller,
unei legende din Caransebeş.
Horst Fassel a scris primul despre el în Europa posbelică, în publi-
caţiile „bănăţenilor de odinioară“, acum în Germania. (Un amplu arti-
col, Ein vergessener Banater deutscher Autor, René Philip-Müller aus
Banat/Un autor german uitat din Banat, a apărut în „Beitrage zur
deutschen Kultur, Forschungen und Dichtungen“, Folge, 3, Freiburg,
1985.) Două note, datorate lui Nicolae Boşcaiu şi lui Petru Vintilă, ar fi
putut să învioreze curiozitatea faţă de scriitor. Dar René Fülöp-Miller
era suspect în România ultimelor şase decenii din tot felul de motive.
În primul rând, fusese în Rusia sovietică, în anii douăzeci, de unde s‑a
întors cu cărţi de succes. Geist un Gesicht des Bolschewismus/Spiritul şi
înfăţişarea bolşevismului, apărută în 1926, rod al cercetărilor, întâlniri-
lor, experienţelor din U.R.S.S., ca şi Lenin şi Gandhi, apărută un an mai
târziu, ca şi Diavolul sfânt. Rasputin şi femeile (1927), cărţi de succes,
retipărite în ediţii succesive, traduse în engleză, franceză, italiană
aproape imediat după apariţie, sunt eretice, ca şi Teatrul rus (scrisă
împreună cu Joseph Gregor), 1931 — lasă impresia unei erezii. Cât de
mult a navigat în stânga eşicherului politic scriitorul şi cum a trecut
spre dreapta? Fiindcă Führer, Schwarmer und Rebellen apărută în 1934,
ni‑l arată bine aşezat pe dreapta. Îl fermecase Hitler? Şi de ce pleacă în
State în 1939? Vânat de Hitler, care putea să‑i reproşeze cărţile aliniate
pe stânga?
Era normal ca rudele din România să rupă legăturile cu ameri-
canul care, iată, nici în America tuturor celebrităţilor nu mai era atât de
celebru.
Aventurile şi cărţile unui jurnalist în anii ’20. René Fülöp-Miller

face parte din categoria reporterilor frenetici care, în anii ’20, în anii ’30,
scriu biografii, iau interviuri, colindă lumea în căutarea celebrităţilor şi
bibliotecile în căutarea personalităţilor senzaţionale de odinioară. Sunt
scriitori care se recalifică, devenind jurnalişti şi jurnalişti care compun
de urgenţă cărţi, uneori ajutaţi de prieteni, cunoscuţi, de suporteri care
le oferă, pe tavă, ştirile teribile despre cutare vedetă, preot, papă sau
revoluţionar. Stefan Zweig, Emil Ludwig, Curzio Malaparte sunt doar trei
dintre autorii care au cucerit lumea ca autori capabili să resimtă pulsul
veacului şi provocările noului timp al scrisului. S‑au devotat imediatului
cu inteligenţă şi cu talent, încercând (uneori) adecvări care i‑au trecut,
pentru un timp, în penumbră.
Într‑un anumit fel, unii dintre ei sunt aventurieri călătorind în lumile
„noi“ pe care le propune deceniul al treilea. Cunoscător al limbii ruse
(mama, Brancovici, era sârboaică), René Philip‑Müller avea o percepţie
a sufletului slav mai acută decât alţi gazetari, scriitori, artişti din Viena
anilor ’20. Scriitorul va ajunge într‑o Uniune Sovietică în care revoluţia
arunca documentele aristocraţiei, se despărţea de cărţile celor care
Alte migrații 491
aparţineau culturii „clasei stăpânitoare“. Înainte de a‑şi scrie cărţile,

Philip‑Müller salvează arhive care erau în pericol. Se întoarce din U.R.S.S.
cu pagini semnate de Dostoievski, Tolstoi, contele (contesa) Narâşkin
etc. Uneori mă întreb dacă Amintirile soţiei lui Dostoievski (1925), Jurna-
lul soţiei lui Dostoievski (1925), Fuga şi moartea lui Tolstoi (1925), Necu-
noscutul Tolstoi (1927), Jurnalul lui Raskolnikov (1928), Imaginea originară
a fraţilor Karamazov (1929), Sub trei ţari. Memoriile contesei Narâşkin‑
Kurakin (1930) sunt, într-adevăr, roadele unui efort de documentarist,
de iubitor al marii culturi ruseşti, sau ţin de spectacolul ziaristului, de in‑
cursiunile jurnalistului, ale luptătorului pregătit să smulgă „duşmanului“
încă o carte? Încă un cititor?
După Teatrul rusesc (scris în 1931, împreună cu Joseph Gregor),
interesul său pentru Rusia sovietică şi cultura ei coboară către zero. Deşi
zonele pe care le investigase, de maximum interes cultural, solicitau un
devotament şi o insistenţă de profesionist al cercetării! Deşi în Uniunea
Sovietică începea, în anul treizeci, timpul cumplit al interdicţiilor, al
deportărilor, al asasinatelor! Ne întrebăm azi de cât credit se pot bucura
cercetările lui Philip‑Müller? Fiindcă jurnalistul care este, compilatorul,
nu rămâne aici — în zona atât de fertilă cultural. Se deplasează către
alta, acolo unde oferta succesului e mai mare — mai importantă.
Baccanala de argint. Dacă deceniul al treilea al lui Philip‑Müller
poate fi cunoscut (şi cercetat) pornind de la cărţile, de la articolele,
de la mărturiile prietenilor, deceniul al patrulea şi mai ales al cincilea
rămân, şi vor rămâne multă vreme, în penumbră. Ceea ce putem deduce
din scrisorile către familia rămasă la Caransebeş (cele din 1928 au fost
publicate, în parte, de acelaşi Horst Fassel) e că scriitorul a rămas legat
de România prin vizite repetate (corespondează şi cu prietenii săi Franz
Liebhard, Markovits Rodion, Franyó Zoltán, le fixează întâlniri bănăţene,
se pozează cu ei şi cu alţii în Timişoara, dar şi în Caransebeş, îi anunţă că
va ţine la cutare post de radio pe data cutare, la ora cutare, o conferinţă,
sau că se va vorbi despre ultima lui carte). Lumea e mai mică, dacă e la
Viena sau la Berlin nu înseamnă că mama, în Caransebeş, nu poate să‑i
audă vocea. Şi să fie mândră de el. Colaborează şi la ziare din Timişoara,
Braşov sau Sibiu, şi la „Universul“. I se traduce Diavolul sfânt. Rasputin şi
femeile, într‑o versiune jalnică, dar nu e supărat foarte tare.
Începând din 1941, între Statele Unite şi România încep să cadă cor-
tinele. Nimeni nu‑i dispus să‑i ecranizeze cărţile, deşi promisiuni fuse-
seră. Scrie scenarii, piese de teatru, care îi rămân în sertar. Lumea pare
din ce în ce mai întunecată, civilizaţia de consum aparţine „impasului

societăţii moderne“.
Prietenii săi din State dispar unul după altul. Moare Hermann
Broch, cu care mai avea un dialog coerent — părerile lor despre lumea
modernă (despre criza valorilor) sunt convergente. Îşi descoperă căr-
ţile de odinioară şi încearcă acum să‑şi amintească de oraşul său natal —
de copilărie. Unchiul, Unchiul Gioca, Ursul uriaş sunt însă prozele
unei viziuni negre asupra lumii: evocă dezumanizarea societăţii mo-
derne — dezastrul fiinţei. Sunt ultimele documente expresioniste ale
secolului XX.
Unchiul Gioca: „Unde a trăit unchiul Gioca sau cum i‑a fost viaţa
înainte de a se însura cu tuşa Liza nu ştia nimeni din familie. El n‑a vorbit
niciodată despre asta: de obicei, era atât de zgârcit la vorbă, încât era
inutil să‑l întrebi ceva despre ceea ce n‑avea chef să discute. Pur şi
simplu, aşa stăteau lucrurile — ce mai era de comentat? Deşi unchiul
Gioca făcea parte din familie de mai mulţi ani, era înconjurat de o aură
impenetrabilă de mister.
În momentul căsătoriei sale, era deja perceptor; avea dreptul să
încaseze taxele pentru poduri şi târguri. Toţi negustorii şi ţăranii care
voiau să treacă podul peste Timiş, cu căruţele lor încărcate de fructe,
erau obligaţi să plătească taxa oamenilor unchiului Gioca, puşi acolo
chiar pentru asta. Femeile ce‑şi lăudau marfa prin piaţă, cizmarii şi
meşterii tăbăcari, toţi cei care veneau la târg erau obligaţi să‑i plătească
unchiului pentru autorizaţie. El îşi încasa partea pentru fiecare kilogram
de fructe, pentru fiecare pereche de opinci şi pentru fiecare căciulă
vândută.
Prin anii nouăzeci, unchiul a preluat şi toate concesiunile din ora-
şele apropiate, din zona Bocşei, precum şi permisele marilor pieţe
din capitala ţinutului. Devenea stăpânul absolut al vieţii comerciale
din douăzeci şi una de localităţi, cu tot furnicarul lor de negustori şi
precupeţe.
Adesea pleca în control şi lipsea săptămâni sau chiar luni de zile.
Dar nu aflam nimic despre viaţa pe care o ducea el acolo, prin locurile în
care făcea controalele. Aşa că aceste călătorii îl făceau să apară în ochii
noştri şi mai ciudat.
Datorită venitului pe care‑l avea, în Caran se bucura de mare
respect. El deţinea majoritatea banilor de la banca oraşului; făcea parte
din comitetele de conducere ale tuturor instituţiilor importante. De
Alte migrații 493
decenii, ocupa funcţia de consilier onorific al Primăriei. De câte ori se

hotăra ceva important, aprobarea lui era necesară. Dacă lipsea, întâlni-
rile anuale ale diverselor instituţii şi chiar sesiunile consiliului orăşenesc
erau amânate până la întoarcerea lui. În mod obişnuit, membrii comite-
telor de conducere sau ai consiliului local veneau la el ca să‑i ceară
părerea.
Locuia în casa cu două etaje a familiei Brancovici, casă pe care mă‑
tuşa Liza a moştenit‑o de la bunicul ei. De obicei, musafirii erau primiţi
într‑un salon spaţios: acolo se luau toate deciziile importante, atât în
ceea ce priveşte deciziile de familie, cât şi cele legate de viaţa oraşului.
Salonul avea un tapet gri. În mijloc, era o masă lungă, înconjurată de 12
scaune maro, cu spătar drept. Pe peretele opus era un bufet imens din
lemn de nuc, cu un cadru masiv de argint.
Această piesă i‑a impresionat atât de mult pe locuitorii oraşului
nostru, încât numeau salonul «camera de argint», deşi nu argintul do‑
mina salonul. Dar un străin care auzea locuitorii din Caransebeş vorbind
despre «camera de argint a lui Gioca» nu putea să‑şi imagineze altceva
decât o încăpere căptuşită cu argint.
Niciun musafir n‑a văzut vreodată altă încăpere din casă, fiindcă un‑
chiul Gioca trăia într‑o izolare desăvârşită. Nimeni n‑a putut explica de ce
a ţinut acele camere ascunse vederii tuturor şi de ce nimeni n‑a încercat
să pătrundă misterul camerelor secrete. Căci erau taine de nepătruns
care îl înconjurau şi puteai să‑ţi imaginezi foarte uşor că personalitatea
lui maschează foarte multe taine.
De câte ori îl căuta cineva, unchiul îl întâmpina cu o înfăţişare bă‑
ţoasă — îi era caracteristică. Îşi punea mâna dreaptă la spate, aşa că, in‑
stinctiv, musafirul renunţa să‑i întindă mâna. De obicei, unchiul rămânea
în picioare tot timpul discuţiei: rareori îşi invita musafirul să ia loc. Redin‑
gota lui, încheiată la toţi nasturii, precum şi cravata, înnodată cu grijă,
întăreau solemnitatea rigidă a figurii sale şi‑i umpleau pe toţi de respect.
Primea pe oricine poftea să‑l vadă şi asculta toate doleanţele cu
acelaşi interes, cu un aer grav şi răbdător. Dar imediat ce‑şi spunea pă‑
rerea despre problema discutată, întrevederea se încheia brusc. A decis.
Răspunsurile lui scurte erau atât de clare, aşa încât orice continuare
devenea inutilă.
Destul de des apăreau în camera de argint delegaţii care‑i înmânau
cereri din cele mai diferite. El citea întotdeauna cu atenţie hârtiile care‑i
erau prezentate. Apoi, faţa lui uscăţivă se apleca spre masă; lua un toc
şi scria câteva cuvinte pe marginea cererii. Mâna, de a cărei mişcare

depindeau atâtea, putea fi văzută doar câteva secunde. Când spunea
«la revedere», revenea la spate — devenea imposibil de atins.
Chiar şi rudele cele mai apropiate erau primite de unchiul Gioca la
fel de indiferent. Pentru spiritul nostru de familie, asta părea de neînţe-
les. Noi, cei din familia Brancovici, eram obişnuiţi cu salutări calde la
venire şi la plecare; de obicei ne sărutam, unii pe alţii, pe amândoi obrajii.
Din cauza numărului mare de verişori şi verişoare aflate la vârsta
căsătoriei, se adăugau mereu familiei noastre necunoscuţi, femei şi
bărbaţi de cele mai diverse temperamente. Dar de îndată ce cineva
era acceptat în familie, era imediat pătruns de sentimentul familial
al Brancovicilor. Din acest motiv, pe măsură ce timpul trecea, nou
venitul se transforma vizibil: nu numai că adopta gesturi, obiceiuri
ale Brancovicilor, dar, în timp, ajungea să arate precum cei născuţi în
această familie. Unchiul Gioca era singura excepţie: felul său de a fi,
mereu inabordabil, ne stânjenea. Era prea diferit.
Toţi îi datoram ceea ce eram, ceea ce aveam, precum şi faptul
că eram lipsiţi de griji. O dată şi încă o dată unchiul îndatora pe vreun
membru al familiei: sau îi găsea o slujbă, sau îi împrumuta bani, sau îi
trimitea un copil la şcoală. De fiecare dată când se întâmpla aşa ceva,
se repeta aceeaşi scenă: ruda săracă intra în camera de argint pentru
a‑i mulţumi unchiului, cu tradiţionala căldură a Brancovicilor. Dar mâna
unchiului, ce stătea nemişcată la spate, impunea răceală. Remarcile
lui tăioase, lipsite de fantezie, făceau imposibilă orice manifestare
entuziastă a recunoştinţei. Chiar înainte de a te dezmetici, audienţa se
termina. Unchiul rămânea inaccesibil, ca o stea strălucitoare, eternă şi
îndepărtată. Dar vieţile noastre erau ursite să se rotească pe orbita lor,
în jurul astrului de gheaţă.“
Pagini întregi sunt acordate ceremoniilor familiale deturnate:
„În fiecare an, la 17 iulie, întreaga familie se aduna pentru a
sărbători onomastica unchiului Gioca. Era ziua sfântului ce‑l patrona.
Data coincidea şi cu anuala sfinţire a casei. De la moartea bunicului,
unchiul Gioca era cel mai bătrân membru al familie şi avea grijă ca acest
obicei pios să fie păstrat cu sfinţenie. Chiar dacă trebuia să plece în vreo
călătorie, aranja să fie înapoi de sfinţirea casei.
Ceremonia avea loc dimineaţa. Răbdătoare şi voioasă, familia
se aduna în casa bătrână. Chiar şi servitorii lăsau lucrul când părintele
Ghedeon intra. Se grăbeau spre camera de argint şi rămâneau drepţi,
Alte migrații 495
la distanţă respectuoasă în spatele familiei. «Fie acest loc binecuvântat

de Cel de Sus şi apărat de Sfânta Treime», rostea preotul cu vocea lui
sonoră, stropind camera de argint cu apă sfinţită. Îl binecuvânta pe
unchiul Gioca şi apoi pe ceilalţi, în ordinea vârstei şi a prestigiului.
Pe urmă slugile îi întindeau preotului o pâine rumenită, un coş cu
fructe şi un cocoş tăiat în special pentru acestă zi. Pivnicerul aducea o
sticlă de ţuică, altă slugă aducea un ulcior cu apă, şi a treia — o lopată cu
jar. Preotul le binecuvânta pe toate. După plecarea lui, în casă începeau
pregătirile pentru primirea oaspeţilor.
Nimeni, indiferent de rangul avut în oraş, nu pierdea ocazia să‑i
trimită felicitări unchiului. Camera de argint era plină, iar rândul nou
veniţilor se întindea pe coridor. Dar, indiferent de numărul lor, plecau
înainte de prânz: rămânea doar familia. Masa lungă, la care se adunau
consiliile, la care se desfăşurau întrevederile, era aranjată pentru prânz.
Dar adevărata sărbătorire avea loc nu în camera de argint, ci în
încăperea de sub ea. Aici masa era pusă pentru săraci: şi era mult mai
plină de fast şi mai strălucitoare decât masa familiei. Era acesta un obi-
cei vechi: adevăratul scop al sărbătorii era să dai celor care au nevoie.
În fiecare an, în această zi, cei bogaţi şi cei lipsiţi de griji trebuiau să‑şi
arate recunoştinţa faţă de Dumnezeu, primind în casele lor cerşetorii,
bolnavii, ologii, astfel ca, în timpul mesei, diferenţa între cei de sus şi cei
de jos să se şteargă.
Unchiul Gioca respecta cu sfinţenie acest obicei ortodox, luând
masa în tovărăşia cerşetorilor. Niciunul dintre ai noştri n‑a mers atât
de departe. Iar bogăţia acestui banchet întrecea tot ce oraşul nostru
văzuse vreodată.
Cu mult înaintea acestei zile, erau aleşi porcii şi gâştele pentru
mâncarea cerşetorilor. În ajunul banchetului, unchiul se ducea în curtea
de păsări pentru a alege cu mâna lui cei mai graşi claponi. Din pivniţă
alegea cele mai vechi vinuri pentru musafirii săi loviţi de sărăcie: în
bucătărie gusta din bunătăţile pregătite pentru săraci.
Trebuie să li se dea ce e mai bun, poruncea el mătuşilor şi verişoa‑
relor care abia pridideau la pregătirea mesei, ce‑i mai bun cu adevărat!
Şi din abundenţă!
În ziua banchetului, toate bunătăţile cu putinţă erau pe cuptor. În
cratiţe sfârâiau cărnurile maronii, cuptorul era plin de plăcinte. În grădi‑
nă, la focuri mari, se rumeneau pulpe de oaie şi de vită. Aroma gâştelor
rumenite umplea coridoarele, făcând să ne lase gura apă.
Mesele gemeau sub povara mâncărurilor şi a băuturilor. Felii de

şuncă, vânat, plăcinte, budinci, fructe erau aşezate deja şi fetele conti‑
nuau să pună pe mese alte şi alte platouri. Servitorii aduceau, fără între‑
rupere, butoiaşe cu bere, vinuri şi ţuică prefriptă.
Clopotele care băteau amiaza anunţau şi începerea banchetului.
Mai întâi se auzeau doar bătăile amiezii: apoi clopotele mari începeau
să bată aşa cum băteau de Crăciun sau de Sfintele Paşti. «Clopotele lui
Gioca!», strigau oamenii. Şi toţi ştiau că acum va începe marele spectacol.
Cu doar câteva momente înainte, pe Corso trecea o mulţime de
lume — bărbaţi eleganţi şi femei în rochii vaporoase, ofiţeri în uniforme
viu colorate şi domni în costume albe. Se auzeau râsete, glume, strigăte,
saluturi: lumea se bucura de revedere. Se putea vedea trăsura cu patru
cai albi a domnului von Borsch şi casiera blondă, de la Cafeneaua
centrală, cu umbrela înflorată deasupra capului, urmărită de privirile
pofticioase ale bărbaţilor.
După ce clopotele începeau să bată, centrul devenea de nerecu‑
noscut. Hainele elegante şi feţele surâzătoare dispăreau. Discuţiile se
încheiau, toate luau sfârşit. Era ca şi cum bătaia clopotelor alunga de pe
Corso întreaga veselie a miezului de vară şi, în locul ei, apărea un duh al
spaimei.“
O lume estropiată copleșește Orașul:
„Din acest moment, cerşetorii, ologii, orbii începeau să‑şi pără-
sească locurile. O stranie procesiune de umbre se târa pe străzile
oraşului, ca o turmă a spiritelor rele alungate din bârlogul lor de soa-
rele de iulie şi de clopote.
Toţi care‑şi duceau vieţile lor infecte mai jos de genunchii trecă-
torilor, cei care îşi luau înzecit pedepsele, cei fugăriţi mereu de sus-
piciunea generală, ale căror trupuri şi ale căror feţe purtau stigmatele
foamei — toţi curgeau, într‑un şuvoi neîntrerupt, pe străzile, goale
acum, ale amiezii. Şi dacă, puţin înainte, viaţa clocotea peste tot, de‑a
lungul caldarâmului bufneau zgomotele înfundate ale picioarelor de
lemn, ale cârjelor, ale celor care se târau spre sărbătoarea unchiului.
Fiecare creatură mizerabilă era scoasă la lumină de clopotele bisericilor.
Era acolo, în procesiunea cerşetorilor, o măreţie ciudată, iscată
poate chiar de bătaia clopotelor. Vocile plângăcioase tăcuseră, mâinile
întinse erau liniştite. Cu capetele ridicate, cu priviri mândre, cerşetorii
străbăteau centrul oraşului de parcă n‑ar fi avut nimic în comun cu acei
nenorociţi care, cu un moment înainte, stăteau la răscruci, la porţile
Alte migrații 497
bisericilor, prin pieţe, expunând trecătorilor mizeria lor adâncă. Acum

ei erau stăpânii, străzile şi pieţele oraşului le aparţineau. Doar pentru ei
băteau clopotele.
Moşu Ion, fără mâini şi fără picioare, îşi avea locul lui în faţa
prăvăliei lui Bâlc. (…) De îndată ce clopotele începeau să bată, o fetiţă
zdrenţăroasă venea la uşa bisericii, acolo unde stătea Vasile orbul. Cu
o grijă aproape maternă, de copil maturizat înainte de vreme, ea îl lua
pe orb de mână ca să‑l ducă la casa unchiului Gioca. Numai în această zi
Vasile orbul purta, cu mândrie, pălărie.
Peste drum de locul orbului, două bătrâne zbârcite îşi aveau
colţişorul lor. Capetele lor, învelite în basmale murdare, stăteau plecate.
Ascunse în zdrenţe, puteau fi greu deosebite una de alta. Amândouă
aveau acum trandafiri în mână şi murmurau rugăciuni.
Imediat după ce fetiţa îl lua pe Vasile, gemenele începeau să se
mişte. Mergeau foarte încet, murmurându‑şi rugăciunile.
În birtul cerşetorilor se regăseau ţărani de la Cârpa; acum erau
nouă, birtul era locul lor de întâlnire din oraş. Indiferent câţi bani ieşeau
din cerşit, îi beau acolo pe toţi. Şi indiferent câte lucruri furaseră în
peregrinările prin târg, le vindeau pe toate birtaşului care le revindea la
un preţ mult mai mare.
Îşi petreceau timpul alături de un grup de ţigănici murdare, aciuite
lângă birt.
Către ora unsprezece, începeau să se pregătească de banchet. Îşi
fixau mai bine picioarele de lemn, îşi aranjau zdrenţele care‑i acopereau,
şi iarna şi vara: îşi puneau la punct cutiile de tablă. Când se auzeau
clopotele, ceata părăsea birtul: era semnul.“
Urmează povestea altor cerşetori de vază ai oraşului:

„În timpul primului meu an ca ucenic în farmacie, tata m‑a trimis
la ţară chiar în ziua banchetului… (…) Când am ajuns înapoi la casa
Brancovicilor… zgomotul de la demisol se auzea până în stradă. Asta
însemna că banchetul cerşetorilor începuse. Am ezitat puţin, apoi am
deschis uşa încet — voiam să mă strecor neobservat prin curte, dar
fetiţa orbului m‑a recunoscut şi m‑a arătat cu degetul. Stătea lângă
plozii ciufuliţi ai Magdei, zdrenţăroasa. Ca la un semn, toţi s‑au năpus-
tit spre mine, ţipând veseli. Au insistat să merg la masa lor. Într‑o
secundă unchiul ar putea să mă vadă şi aş fi pierdut… Am reuşit să mă
descotorosesc de ei şi să ajung la scară.
De pe trepte m‑am uitat în jos, ca să mă conving că unchiul nu mă

observase.
N‑am să uit niciodată priveliştea. O mulţime respingătoare de crea‑
turi diforme stătea în jurul unei mese mari, de lemn. Un ciot — rămăşiţă
a unui braţ — gesticula violent. O palmă schiloadă a apucat un pahar
cu vin şi a golit băutura, cu lăcomie. La un capăt al mesei câteva trupuri
ruinate stăteau cu capetele lipite unul de altul şi ascultau o creatură cu
faţa ciupită de vărsat, cu nas turtit, care probabil tocmai încheia o glumă
deocheată, deoarece o secundă mai târziu capetele s‑au depărtat şi am
putut vedea feţe livide, guri larg deschise a rânjet şi pupilele moarte ale
ochilor unui orb. Şi între ei, faţa unchiului! Era umflată şi, în prima clipă,
deloc diferită de feţele hidoase ale comesenilor! La dreapta lui stătea
cerşetorul de la cimitir, în stânga Centaurul, şi pe latura îngustă a mesei,
Mişca, delapidatorul.
Am început să alerg în sus pe scări, apoi m‑am oprit brusc. Să fie
chiar faţa unchiului? M-am întors încet lângă balustrada de unde puteam
să privesc la demisol şi să‑i observ.
Cu o lăcomie nestăpânită cerşetorii se înghesuiau în jurul mesei,
care gemea sub povara bunătăţilor. Cerşetorul cimitirului rodea o pulpă
zemoasă de viţel. Unul dintre cei din târg, cu un cap umflat ce tremura
mereu, tăia felii de şuncă trandafirie. Un altul, rotund ca o minge, împin‑
gea bucată după bucată de cârnat în gura lui Moş Ion, ciungul, care le
înghiţea fără să mestece.
Iliodor stătea pe scaunul lui cu rotile, în spatele unei baricade de
farfurii, pline cu piept de gâscă şi pulpe de pui. După ce termina o bu‑
cată, arunca oasele ca pe nişte trofee în pălărie. Şi de fiecare dată când
dădea pe gât un pahar de vin, flutura pălăria triumfător.
Pe partea dreaptă a mesei trona Magda, zdrenţăroasa. Ocupa, cu
grăsimile ei, două locuri. Şi‑a aruncat de pe ea zdrenţele care o împiede‑
cau să mănânce în voie. Pieptul îi era dezgolit, sânii îi atîrnau fără vlagă.
La stânga ei stătea un orb. Mâncarea din farfuria lui era neatinsă şi paha‑
rul era aproape neatins. Îşi mişca degetele printre cârpele abandonate
ale Magdei, îi mângâia umerii, apoi sînii. Magda mânca fără să‑l observe:
ea devora pulpe de porc, felii de cozonac, cu o poftă la fel de mare.“
… Până unde se întinde documentarul, până unde regăsim lumea
oraşului Caransebeş din secolul al XIX‑lea şi unde începe creativitatea
deformantă a amintirii? De unde începe presiunea deformatoare a
modelului expresionist?
Alte migrații 499
„Cu emoţie din ce în ce mai mare priveam agitaţia din jurul mesei.
Guri şi burţi flămânde, obişnuite cu hrană mizerabilă, se munceau acum
cu mâncărurile alese: adulmecând, cu nările dilatate, aromele cărnii
fripte. Obrajii palizi străluceau acum de bunăstare, feţele zbârcite ale
cerşetoarelor erau încinse de beţie… Trupuri schiloade se răsuceau în
extaz. Toţi ţipau, râgâiau, rânjeau şi strigau atât de tare încât păreau că
şi‑au ieşit din minţi.
Şi în mijlocul acestor figuri nenorocite — unchiul Gioca. Acum
puteam să‑l văd foarte bine. Faţa lui pătată şi grasă semăna cu o băşică
de porc. Stropi mari de transpiraţie i se scurgeau pe frunte. Vestonul
elegant îi era şifonat şi presărat cu scrum de ţigară: gulerul apretat era
descheiat şi cravata îi atîrna, mototolită.
Ciocnea cu cerşetorii, bea, râdea şi glumea. (…) Cerşetorul de la
cimitir i‑a agăţat un şirag de cârnaţi de gât. Toţi se tăvăleau de râs. Moşu
Ion bătea în podea cu piciorul lui de lemn: Gioca! Gioca!, striga cu vocea
lui croncănită. Ceilaţi strigau şi ei: Giocaaaa!!!!“
(Continuă descrierea banchetului.)
Şi:
O înmormântare grotescă încheie micul roman, important pentru
înţelegerea exerciţiului amintirii, în 1953.
Aurel Buteanu (1904–1976)

Un lider politic trece în tabăra literaţilor. Din careul timişorean
al autorilor trilingvi care a stimulat traducerile din maghiară în română
(şi din română în maghiară şi germană) sunt pomeniţi, cu firească
recunoştinţă, Franyó, Stoia‑Udrea, Reiter/Liebhard şi e uitat, aproape
de fiecare dată, Aurel Buteanu, personalitate excepţională, om politic
important şi traducător cu un rol decisiv în buna aşezare a literaturii
maghiare în România. Dacă ceilalţi trei sunt poeţi, jurnalişti, inşi pentru
care acţiunea politică rămâne un deziderat, Aurel Buteanu este, înainte
de 1955, om politic. Născut în 1904, în Şomcuta Mare, în Maramureş,
intră devreme în Partidul Naţional‑Țărănesc, e şef de cabinet al lui
Vaida‑Voievod, iar în 1932 e ales în Parlamentul României. Este cel mai
tânăr deputat din perioada interbelică al vieţii parlamentare româneşti.
Apropiat al lui Iuliu Maniu, el va fi apropiat al liderilor (mai) tineri ai
partidului, Ilie Lazăr, N. Carandino, V.V. Tilea, Victor Iancu etc. Devine
director al oficiosului naţional‑țărănesc, „Patria“, apoi ataşat de presă
la Bruxelles şi Viena. Se aşază în Timişoara după răpirea Ardealului

de nord. În noaptea de 23 spre 24 august preia, împreună cu Aureliu
Novacu, puterea şi asigură liniştea într‑o Timişoară în care lucrurile s‑ar
fi putut desfăşura şi altfel. În octombrie 1944 devine director al Teatrului
Naţional din Cluj, exilat la Timişoara, în 1945 se va ocupa de reaşezarea
instituţiilor româneşti în Ardeal. Publică volumul Teatrul românesc în
Ardeal şi Banat cu un Cuvânt înainte lămuritor:
„Cu prilejul primului sfert de secol de activitate a Teatrului Naţional
din Cluj — care îşi trăieşte în clipele când scriem aceste rânduri ultimele
zile de refugiu la Timişoara — gândul nostru s‑a îndreptat, în mod firesc,
către cei care, prin munca şi râvna lor, au întemeiat, consolidat şi dus la
înflorire instituţia de artă românească cea mai de frunte a Ardealului.“
Aurel Buteanu nu scrie pentru sine, scrie pentru ceilalţi: teatrul
nu e una dintre instituţiile culturale, ci este „cea mai de frunte“. Fără
îndoială că Aurel Buteanu avea vocaţia prieteniei, a relaţiei colegiale
şi că „teatrul“, „diplomaţia“ „jurnalistica“ îl leagă, pe de o parte, de
personalităţile exponenţiale ale generaţiei sale, intelectuali de excepţie
(Ţuţea, Carandino, Petre Pandrea, inclasabili prin vocaţia lor polemică,
prin stilul extravertit), iar, pe de alta, de oamenii politici disciplinaţi,
înzestraţi cu vocaţia construcţiei (Maniu, Vaida‑Voievod, V.V. Tilea,
Corneliu Coposu, Victor Iancu). Trecerea lui la literatură, după perioada
de închisoare, face parte din stilul comunist de a‑şi recicla adversarii
politici posibili: esteticienii (Vianu, Dima, Liviu Rusu, Victor Iancu) vor
face literatură comparată, filosofii, cercetare de arhivă… Aurel Buteanu,
jurnalist de elită, avea exerciţiul scrisului şi al dialogului diplomatic.
Într‑o primă fază, unificarea literaturilor realist‑socialiste, cu plan fix de
traduceri, solicita slujbaşi eficienţi. Franyó şi Aurel Buteanu sunt unul
lângă celălalt: sunt încă personalităţi non grata, aparţin fostului regim,
trebuie să traducă sub pseudonim, aşa cum de fapt scrie/traduce şi
Robert Reiter. Cu timpul, scriitorul iese de sub carapace şi îşi descoperă
buna aşezare în cultură. Îşi regăseşte prietenii de odinioară, acum
scriitori de prestigiu, şi e stimulat de ei. Intervine pentru Franyó, Reiter/
Liebhard la cunoştinţele sale de odinioară, care sunt azi scriitori de prim-
plan ai vieţii literare. Nu era uşor să scrii despre traducerile din Franyó,
ins cu păcate politice în anii cincizeci şi la începutul anilor şaizeci.
Un tandem timişorean: Aurel Buteanu–Franyó Zoltán. Perpessicius
este primul critic important care, la sfârşitul anilor douăzeci, a scris
despre traducerile lui Franyó. În stilul lui cordial, l‑a acoperit de elogii.
Alte migrații 501
Se cunoşteau dintr‑o perioadă arădeană comună. În anii cincizeci îl

uită, fiindcă Franyó era indezirabil: era (încă) bănuit de toate relele,
trecuse şi printr‑o perioadă de recluziune. Aurel Buteanu ţine să‑i
amintească lui Perpessicius de prietenul lor comun:
„Iubite Domnule Perpessicius,/ Scrisoarea mea desigur te va
surprinde atât prin conţinutul ei, cât şi prin proporţii. (.. …) Am citit
cu mult interes articolul din „Luceafărul“, nr. 4/1960. Mi‑a părut foarte
bine că merituoasa monografie a lui Kakassy Endre despre Eminescu
(prima în limba maghiară), după tăcerea de luni de zile pe care au păs-
trat‑o revistele noastre asupra apariţiei ei, a fost menţionată de o per-
sonalitate de frunte a criticii româneşti. Strădaniile autorului meritau
această răsplată. De asemenea, am fost foarte satisfăcut de elogiile
acordate muncii lui Szemler Ferenc şi de cele privind activitatea — nu
numai tenace, competentă, ci şi binevoitoare faţă de literatura ro-
mână şi poporul nostru — lui L. Galdi. Am înregistrat însuşirea aprobativă
a concluziilor lui Kakassy despre cei care s‑au străduit între cele două
războaie mondiale să apropie pe cititorii maghiari de «adevăratul vers
eminescian». Ceea ce m‑a uimit însă e că în acest articol nu s‑a strecurat
nici măcar în treacăt numele lui Franyó Zoltán, care are dreptul să se
considere printre cei mai harnici — cât despre talent şi măiestrie, ce să
mai vorbim! — străduitori pe ogorul «contribuţiunilor maghiare pentru
răspândirea literaturii române». Traducerile lui din poeţii români şi
mai ales din Eminescu sunt considerate, pe drept cuvânt, cele mai de
seamă. (… …) Martor de fiecare zi al pasiunii nobile cu care Franyó
dă aripi maghiare versurilor româneşti, al luptei dârze pe care o duce
cu inflexiunile maghiare atât de rezistente mai ales pentru formele
prozodice dactilice…, cunoscând întreaga sa activitate şi având
posibilitatea să judec, cu modestă competenţă, dar cu o destul de
temeinică cunoaştere a limbajului poetic maghiar, valoarea ei, m‑am
gândit că e de datoria mea să semnalez că această omisiune l‑a mâhnit
profund pe vechiul meu prieten, care, la vârsta de 73 de ani şi în plină
activitate fiind, se vede, în mod nejust, înlăturat de pe lista străduitorilor
pentru răspândirea poeziei eminesciene în masele maghiare… (…)
Rog pe Academicianul Perpessicius să primească expresiunea
aceluiaşi respect şi preţuire pe care omului şi scriitorului i le păstrează
de decenii Aurel Buteanu. Timişoara, 7 II ’960, Beloianis 19.“
Nici vorbă că Aurel Buteanu a avut un rol important în acordarea
premiului Herder, în 1970, lui Franyó Zoltán. Numeroasele scrisori de la
Viena sunt, în această privinţă, elocvente.
Între Aurel Buteanu şi Robert Reiter. Aurel Buteanu a tradus,

între 1957 şi 1968 piese de teatru, nuvele, poezii — cca 50 de titluri.
A mediat traduceri ale literaturii române în maghiară. Corespondenţa
lui cu Domokos Samuel este, în această privinţă, suficient de lămuritoa-
re: trebuiau realizate antologii, iar traducătorii din România (mai ales
Franyó!) erau nişte fiinţe dificile — se încadrau greu unui proiect cultural,
care avea termene de realizare.
Între autorii maghiari care îi scriu mereu se numără Kassák Lajos:
în colecţia Cele mai frumoase poezii a Editurii Albatros va apărea, în 1971,
în traducerea lui Aurel Buteanu şi cu prefaţa lui Petre Pascu, un volum
de poezii al lui Kassák. Poetului maghiar nu‑i este străină Timişoara: în
preajma sa — la revista „Ma“ — fuseseră vreo cinci timişoreni. Unul
dintre ei, Robert Reiter, îi va rămâne o viaţă prieten. Dar, în anii şaizeci,
revista „Ma“, cu polemicile ei cu Béla Kun, este încă suspectă, aşa că,
în prefaţa lui Petre Pascu, nu apare niciun cuvânt despre identitatea lui
Robert Reiter, despre prezenţa timişoreanului în avangarda maghiară
din anii ’20. Dar Aurel Buteanu se consultă cu Franz Liebhard cu privire
la fiecare traducere.
Am putea spune că fidelitatea faţă de original (nu simplu de
realizat) se datorează şi acestei alianţe, datând încă din anii patruzeci.
Vasta corespondenţă dintre Kassák şi Aurel Buteanu (şi, nu mă îndoiesc,
vasta corespondenţă dintre Reiter/Liebhard şi Kassák) vor fi lămuritoare
pentru multe dintre chestiunile avangardei europene.
Ana Simon (n. 1938)

Generaţia ’60 a scrisului, în ţară şi în exil. Născută în Banatul mon-
tan, la Domaşnea Cornea, urmează Facultatea de Filologie la Bucureşti.
Ana Simon e din generaţia lui Matei Călinescu şi a lui Marin Sorescu şi a
fost apropiată de ei. E solidară cu ei, dar mai ales cu cineaştii, cu cei din
teatru. Publică, adolescentă, un volum de poezii. Nu nesemnificative,
aparţin reţelelor simbolice ale generaţiei. Traduce poezii, scrie cronică
literară, cronică de film. E prezentă în paginile celei mai importante
reviste de cultură — „Contemporanul“ — şi în revista, atât de vie în anii
şaizeci, „Cinema“. Nu e confiscată de jurnalistică, învaţă limbi străine
şi se specializează în spaniolă. O traducere — mirabilă — din Mateiu
se risipeşte prin străinătăţi. Mai sunt şi altele. A fost apropiată, scriam,
de Marin Sorescu şi a montat, mai târziu, una dintre piesele lui
Alte migrații 503
importante, Matca, la Geneva. La Geneva, unde s‑a instalat cu

François Simon, soţul ei, şi unde va păstra, decenii, doliu după François,
e acasă. Sau: îşi trăieşte „celălalt acasă“. A scris cărţi şi a încercat să
facă filme despre Michel şi François Simon, să scrie eseuri despre ei. A ţi-
nut (ţine) conferinţe despre ei, s‑a aliat cu prietenii lor ca să‑i evoce:
în cărţi, în întâlniri internaţionale, în seri de film excepţionale. A scris
mult despre ei, dar şi despre românii aşezaţi în Franţa sau în Elveţia. Nu
ştiu dacă a realizat un film despre românii din cimitirele Parisului, dar
a realizat o carte chiar aşa intitulată: Românii în cimitirele Parisului.
O carte despre românii din cimitirele Parisului pare, la prima vedere,
o anexă a unui ghid turistic menit să faciliteze culturalizarea rapidă a
călătorului, evident obligat să epuizeze contratimp şansele sale de a
descoperi măreţia pariziană. Să nu dispreţuim călătorul care vrea să se
întâlnească încă o dată cu fraţii săi deveniţi parte a geografiei pariziene.
N‑avem dreptul, dintr‑un şir de motive.
„E bine să înţelegem că recordurile descoperite de statisticieni
(câţi l‑au vizitat luna asta pe Brâncuşi?) ţin nu doar de pioşenia localni-
cilor, ci şi — ci mai ales — de pelerinajul românilor care, ajunşi la Paris,
trec să vadă şi monumentele româneşti de acolo. Înainte de a fi un loc
al mormintelor, cimitirul e pentru ei un loc al monumentelor unei naţi-
uni. Iar cei care vin la Paris trec/se opresc şi aici, să vadă şi să se închine.
În pelerinajul lor, locul central este acesta: monumentul lui Enescu,
al lui Brâncuşi, al lui Ionescu sau al celor care şi‑au durat eternitatea
aici. Casa în care a trăit marele compozitor, dar şi locul unde a rămas.
Cimitirul este al Parisului, dar, fiindcă pentru călătorul nostru Parisul
e Centrul Lumii, el este şi al spaţiilor sacre ale românilor. „Excursia
devine pelerinaj şi dă şanse momentului de reculegere“, scriam. Şi
adăugam: „Nu trebuie să golim cuvântul turist de sensurile lui grave şi
să‑l adăugăm unei actualităţi fără adâncime. De multe ori turiştii sunt
oamenii unei călătorii puse sub semnul unei angajări spirituale. Nu sunt
doar turişti, sunt pelerini. Validarea valorilor spirituale începe mereu cu
pelerinajul la locurile sfinte. Suntem oameni întregi doar dacă trecem
pe Acolo. Confirmăm valoarea noastră spirituală dacă ajungem acolo, în
acea incintă.
„Da, pelerinajul recuperează, în aceste timpuri ale mondializării

galopante, identitatea: naţională, culturală, spirituală. Nu suntem doar
ai orientului, aparţinem unei ginte — unui neam cu o istorie demnă
de a fi recapitulată. Pe lista «celor mai vizitate morminte» din Cimitirul

Montparnasse, lângă Brâncuşi sau Brassaï se află Baudelaire, Simone
de Beauvoir, sculptorii Antoine Bourdelle şi Paul Belmondo, scriitorii
Paul Bourget şi Emmanuel Berl. Lângă Clara Haskil şi Eugen Ionesco,
cineastul Joris Ivens, cântăreţul Serge Gainsbourg sau editorii Hachette
(Jean) şi Flammarion (Henri) — ei sunt împreună şi dau sens unui timp,
unui epoci, unei spiritualizări. O solidaritate nenumită se împlineşte sub
semnul sacrului. Profanii revoluţiilor artistice, de la Tzara la Ionesco sunt
modelaţi de ceilalţi — sunt solidari. Cu ei, dar şi cu noi. Sunt «echipa cu
care trecem prin lume» — dar şi «lumea cu care urcăm la cer».
Cultura are alianţele ei, câteodată aleatorii, unităţile de măsură
greu de înţeles pentru cercetătorul legat de exigenţele specializării sale.
Ce legătură să fie între Ionesco, Houdon şi Huysmans? Între un drama‑
turg genial şi un sculptor care trece între penumbrele timpului său şi un
scriitor adăpostit de zestrea minoratului? Dar între Paul Belmondo, tatăl
actorului (şi sustras, poate, anonimatului fiindcă este şi tatăl unui star) şi
Brâncuşi? Şi scriitorul Emmanuel Berl, aproape îngropat de uitare?
Dar ei sunt acolo împreună — într‑o Franţă eternă. Şi Hachette, şi
Flammarion, şi Belmondo exprimă nobleţea unei culturi căreia îi aparţin
şi Brassaï şi De Max. Eternitatea se scrie altfel aici, în cimitirele din
Centrul Lumii — un loc mai apropiat de cer decât altele.“
Cartea este realizată de Ana Simon, soţia lui François Simon. Este
solidară cu el. Dacă e să ne amintim câteva dintre ultimele filme ale lui
François Simon, actor genial, fiu al lui Michel Simon, dar realizat (cel
puţin către finalul său) printr‑o polarizare care îl despărţea de cele
lumeşti, atât de strălucit definite de tatăl lui, ele par ale unei fiinţe care
exprimă mai departe „lumea de dincolo“ decât această lume. Soţia —
Ana Simon — i‑a fost şi, într‑un fel, îi este solidară în literatura şi în fil-
mele pe care le realizează. E, vrând-nevrând, între Falstaff şi Hamlet.
Falstaff şi Hamlet. Un drum către L’éloge de rien. Filmele Anei

Simon — multe, sprijinite pe un vast material documentar — sunt legate
de România şi Elveţia, sunt despre cei care au plecat de aici ca să ajungă
Acolo. Cât de importanţi sunt aceşti scriitori, artişti, pentru români?
Negreşit, sunt embleme vii ale succesului. Clara Haskil, Dinu Lipatti,
Eugen Ionescu, Brăiloiu, Fundoianu sunt personaje sau subiecte ale
filmelor — iau parte la reconstituiri. Poate că nu toţi din cei selectaţi de
Ana Simon şi Margarethe Krieger îşi recunosc originea lor românească:
Alte migrații 505
sau poate că alţii au privit‑o cu destulă reţinere. Dacă luăm în conside-

rare faptul că românii au o vocaţie specială a risipei, a abandonării valo-
rilor lor, poate că e aproape firesc să ne întrebăm de ce unii dintre aceştia
nu sunt cunoscuţi în România. Sau alţii, priviţi cu suspiciune.
Şi încă un cuvânt despre afinităţile dintre Ana Simon şi Margarethe
Krieger: sunt şocante. Ana Simon, remarcabilă hispanistă, s‑a exersat în
critica de film, a scris multe volume de poezii, proze, piese, scenarii în
care starea de graţie instaurează drepturile unei lumi plutitoare, trans‑
parente, dominată de patosul ascensional al penumbrei. Trăieşte într‑o
Genevă a Simonilor, de unde recucereşte Europa marilor centre. Pădu‑
rea de umbre a Margarethei Krieger — care eliberează personajele, oa‑
menii, artiştii aflaţi în locurile de pasaj — poate fi regăsită în poeziile,
textele, reveriile criticului şi artistului Ana Simon.
Între filmul despre Rilke şi studiul despre Cioran (apărut la o editură
spaniolă, într‑un volum în care mai semnează nume ilustre), Ana Simon
a mai publicat poezii. Sunt plachete cu o arhitectură aparte, cu un
design al lor — sunt obiecte artistice. Unele volume (ca L’histoire
d’amour du loup et de la rose/La storia d’amore de la rosa e del lupo)
sunt istorii extrase dintr‑un adânc al „fabulei“, altele transcriu basme,
se întorc în poveste. Apar pretutindeni reţele florale (ca în Roza mistică
a lui Dante: parafraze). Am primit de la Ana Simon un volum care mi se
părea alcătuit de ea: Eloge de rien. Nu era scris de Ana Simon, dar, la
prima vedere, era ca şi cum ar fi fost. Poeta subliniază câteva fraze:
Nimicul, ca divinitate, nu se poate defini decât prin el însuşi sau Cel ce
trăieşte mulţumit de Nimic are totul. „E un crez de‑al meu, notează Ana
Simon pe ultima pagină a cărţii, ne jucăm toţi «de‑a nimic»“.
XII. Cerchiştii.
Refugiul timişorean (1955–2005)
Victor Iancu, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruş,

N.D. Pârvu, Ion Maxim, Arthur Dan
Victor Iancu (1910–1981)

Este primul dintre semnatarii Manifestului Cercului Literar, în 1943,
un estetician în care mulţi (începând cu fostul său profesor, Tudor Vianu)
îşi pun mari speranţe. Vedetă a presei din Ardeal, receptase greu exilul
sibian şi suportase atacurile refugiaţilor indignaţi de tonul şi de opţiunile
grupului cerchist. Ca să îndulcească acuzaţiile de acţiune antinaţională,
Victor Iancu apelează la sprijinul lui Aurel Buteanu (1), pe care, de altfel,
îl cunoştea din 1927. În fond, Aurel Buteanu putea demonstra că e vorba
de o adâncă neînţelegere. Articolele, studiile pe care Victor Iancu le
publicase înainte de 1943, unele de o notorietate neobişnuită pentru
cariera unui tânăr estetician, l‑ar fi alăturat poeţilor zilei, atât de populari
la începutul anilor ’40, Iustin Ilieşiu, Lucian Valea, Copilu‑Cheatră,
Grigore Bugărin, Petre Bucşa. Un studiu publicat în „Revista Fundaţiilor
Regale“, în numărul din noiembrie 1940, îl arăta pe Victor Iancu alături
de liderii naţional‑ţărănişti, în apărarea cauzei. Semnificaţia naţională
şi culturală a teritoriilor cedate Ungariei nu este, însă, un document
patetico‑lacrimogen, aşa cum erau prea multe din paginile momentului:
e o relatare rece, o demonstraţie impecabilă privind nedreptatea făcută
românilor:
„Teritoriile atribuite Ungariei de arbitrajul de la Viena nu repre-
zintă, din niciun punct de vedere, o unitate strictă. În ceea ce priveşte
507
compoziţia populaţiei, hotărârea arbitrajului n‑a reuşit să rezolve

problema minoritară decât într‑un mod solomonic.“
„Caracterul inegal şi lipsit de omogenitate nu se restrânge numai
la această compoziţie etnică a teritoriilor cedate, deşi în bună parte
este determinat de ea. În orice caz, interesant a remarca împrejurarea
că Ungariei i‑a revenit nu numai cea mai maghiară regiune a Ardealu-
lui — Secuimea —, ci, desigur, şi unul dintre cele mai româneşti ţinuturi
transilvane. Este Năsăudul, care întruneşte o populaţie transilvană de
90 la sută, neavând nici măcar un singur procent de locuitori maghiari.
Alături de Făgăraş, Sibiu şi Hunedoara, Năsăudul a fost, în toate timpu-
rile, o puternică fortăreaţă a vieţii româneşti, cu aşezăminte proprii şi cu
o pronunţată conştiinţă naţională.“
Există o unitate profundă a acestor ţinuturi româneşti pe care
România Mare, spune autorul, a reuşit să o valorifice:
„În complexul Transilvaniei şi Banatului ele s‑au integrat, găsind
fiecare un aspect particular şi o completare firească. Unitatea aceasta
milenară, pe care ţara noastră a reuşit să o valorifice până acum în chipul
cel mai fericit, s‑a destrămat.“
Victor Iancu priveşte în viitor, iar viitorul este legat, mai întâi, de
primejdiile deznaţionalizării:
„Ceea ce ne interesează, de acum înainte, în primul rând este că
populaţia românească rămasă acolo va trebui să ducă o viaţă indepen‑
dentă de restul teritoriilor româneşti şi ardelene, din sânul căreia a fost
smulsă prin comisia de arbitraj.“
Orice geografie a Ardealului trebuie să insiste asupra lipsei de
omogenitate a zonei:
„Îndeobşte Ardealul de Nord a fost considerat ca un ţinut sărac,
iar populaţia sa, şi în trecut, expusă deznaţionalizării. În realitate, par-
tea aceasta a românismului alcătuieşte o vână din cele mai dârze ale
etnicităţii noastre. Sub raportul manifestaţiilor culturale şi politice,
populaţia românească din teritoriile pierdute îşi are aportul său deose-
bit de însemnat, care trebuie apreciat, fireşte, şi în funcţiune de psiho-
logia generală a acestei populaţii. În genere, putem să distingem două
tipuri distincte, ambele importante şi reprezentative pentru viaţa
noastră naţională. Astfel, partea de şes a Bihariei cu Sălajul, Sătmarul şi
judeţul Cluj, întruneşte populaţia din regiunea deluroasă, reprezentând
un tip îndeajuns de unitar ca mentalitate. În altă categorie trebuie
clasată populaţia grănicerească de la Năsăud, cu care prezintă oarecari
înrudiri maramureşenii, deosebiţi totuşi printr‑un trecut istoric aparte.“

Problema care rămâne este a deznaţionalizării — mai ameninţă‑
toare acum:
„Fără îndoială, populaţia din regiunea deluroasă a Ardealului de
Nord a fost cea mai expusă încercărilor de deznaţionalizare din trecut.
Decisă prin însăşi aşezarea ei geografică, ea n‑a cunoscut decât pe
alocuri fortăreţele naturii pe care le oferă munţii…“
Deznaţionalizarea nu e însă o fatalitate:
„Aceste împrejurări sau poate conştiinţa pericolului deznaţiona-
lizării, care ameninţa aici poporul românesc, a determinat, ca o
reacţiune, afirmarea politică cea mai viguroasă a cărturărimii româneşti
din această regiune.“ Simion Bărnuţiu, Lucaciu sunt de aici. Un elogiu
aparte îi aduce Victor Iancu lui Iuliu Maniu, nepot al lui Bărnuţiu şi
„fiu al aceloraşi plaiuri sălăjene“.
Geografia spirituală, schiţată de Victor Iancu, îi îngăduie să facă
diferenţieri între munteni şi locuitorii de la şes. Muntenii sunt mai
neliniştiţi, monotonia şesului îi conferă insului o linişte lăuntrică, dar şi
o constanţă de caracter „care poate duce, în faţa problemelor serios
examinate, la o combativitate dârză şi susţinută.“
Victor Iancu elaborează o geografie spirituală/culturală, în care

sunt prezenţi şi „ardelenii de odinioară“, şi cei de azi: oameni politici,
lideri religioşi şi culturali. Totul pentru a conserva valorile româneşti —
a împiedica deznaţionalizarea.
După ce subliniază că „în Ardealul de după Unire, regiunea de Nord
a trăit un moment intens de înflorire culturală“, esteticianul şi omul
politic atrage atenţia:
„Românimea din Ardealul răpit va trece deci printr‑o grea încer-
care. În primul rând, se va produce o inevitabilă scădere de nivel. Stilul
culturii care promitea să păşească pe plan major va îmbrăţişa din nou
forme modeste. Totuşi, situaţia nu va fi neapărat disperată, în măsura
în care vom reuşi să înjghebăm în Ardealul liber o asemenea mişcare
culturală din care să se poată alimenta şi cărturărimea românească de
dincolo de linia demarcaţională trasată la Viena. Politiceşte, acţiunea
e posibilă, tocmai datorită celor 400.000 de maghiari care rămân în
interiorul graniţelor româneşti mutilate.“
Alături de naţional‑ţărănişti, fidel lui Iuliu Maniu în anii 1944–1948,
Victor Iancu va trăi ameninţarea închisorii în Sibiul anilor 1947–1956, ani
Cerchiştii. Refugiul timişorean (1955–2005) 509
ai unei inimaginabile mizerii. Graţie unor prieteni aşezaţi în funcţii înalte

(Ilie Murgulescu, Coriolan Drăgulescu) va fi numit, în 1956, conferenţiar
de literatură comparată la recent înfiinţata Facultate de Filologie din
Timişoara. Din păcate, uzura deceniului sibian îşi spune cuvântul. În
afara unor articole, citabile, despre Tudor Vianu, în afara unor studii
despre expresionism, a unor pagini despre Schiller şi Thomas Mann,
profesorul nu mai păstrează nimic din erudiţia şi energiile luptătoare
ale anilor săi tineri. În viaţa universitară timişoreană rămâne, totuşi, la
începutul deceniului al şaptelea, un reper important. (2)
Note
(1) Aurel Buteanu, Dincoace şi dincolo de tăcere, Ed. Marineasa, 2004.
(2) „Despre cursul lui trebuie să spun că, din pricini diferite, a fost elaborat
trudnic. Într‑adevăr, venind dinspre filosofie şi estetică, Victor Iancu a fost obligat,
în condiţiile încadrării sale la o facultate filologică, să predea un curs de Istoria
literaturii universale şi comparate. Acelaşi destin împovărător l‑a urmărit şi pe
Tudor Vianu, la Universitatea din Bucureşti, dar, spre cinstea lui, acesta din urmă
s‑a adaptat lesne noilor sale sarcini. (…) Adaug, nu fără amărăciune, că activitatea
didactică a lui Victor Iancu nu a corespuns pe de‑a‑ntregul aşteptărilor. Hărţuit de
împrejurări, omul pierduse obişnuinţa trudei zilnice, care îl salvase pe Tudor Vianu.
Potrivit mărturisirilor pe care nu era obligat să ni le facă, «toaleta matinală» îi
răpea lui Victor Iancu multe din atât de preţioasele prime ceasuri ale zilei. Iar serile
şefului nostru de catedră de atunci se cam iroseau, şi ele, în lungi şuete cu prietenii
regăsiţi sau dobândiţi la Timişoara. Realitatea, trista realitate este că omul devenise
tabietliu, comod şi blazat, pierzând temeinic vremea, ratând pas cu pas, parcă
dinadins, dintr‑un fel de încrâncenare, uriaşa ocazie de a‑şi valorifica, în chip util,
resursele inteligenţei şi ale culturii sale superioare. Aşa stând lucrurile, cursul de
Istoria literaturii universale şi comparate îl depăşea.“ (G. I. Tohăneanu, Dulci iluzii,
amintiri, în „Orient latin“, an IX, nr. 4/2002, p. 9–10)
Eugen Todoran (1918–1997)

Aşa cum arată bibliografia volumului Eugen Todoran, 1918–1997,
publicat sub egida Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran“
(Editura Mirton, Timişoara, 2002), profesorul n‑a publicat din 1947
până în 1957 nimic. Până în 1947 tipărise treizeci de studii, articole şi
recenzii privind cărţile lui Blaga, Arghezi, Tudor Vianu, scrisese de mai
multe ori despre Eminescu, Maiorescu, despre Rebreanu şi Goga.

Colaborase la „Curţile dorului“, „Pagini literare“, „Studii literare“,
„Transilvania“ şi, chiar din primul număr, la „Revista Cercului Literar“.
E un colaborator preţios al revistei, deşi nu este, precum colegii săi,
preocupat de actualitatea literaturii. Sau a ideilor estetice. Îl interesează
teoria valorilor, fenomenologia, Husserl. Cogito în filosofia lui Husserl,
Kant şi pacea eternă, Tendinţe în evoluţia literaturii, Hyperion demonic,
texte fundamentale, trec de febrele momentului literar şi ale ofensivei
cerchiste. Sunt polemice, dar nu polemizează cu filosofii la modă ai
timpului trecut. Nu e vorba de o adeziune necondiţionată la programul
schiţat de Stanca şi Negoiţescu şi, de aceea, asistentul lui D. Popovici va
fi aşezat în 1946 în rândul cerchiştilor de rangul doi de către cvartetul
liderilor (Negoiţescu, Stanca, Regman, Doinaş). Deşi…, în 1943, alianţa
lui era foarte necesară. În 1943, el se bucură de oarecare notorietate;
este al doilea semnatar al Scrisorii către E. Lovinescu. După Victor Iancu,
era, în 1943, cel mai cunoscut dintre semnatari.
Ca şi Doinaş, Negoiţescu sau Ovidiu Cotruş, îşi trăieşte şi el interva-
lul absenţei. Ultimul studiu pe care îl publică în „Revista Fundaţiilor
Regale“, nr. 7/1947 este Humorul lui Creangă. Revine în publicistică în
„Scrisul bănăţean“ din 1957 cu articole mici. Ca pentru aproape toţi cer-
chiştii, perioada 1947–1957 fusese a excluderilor succesive. Dar dacă
Radu Stanca, I. Negoiţescu, Şt. Aug. Doinaş se puteau bucura de sprijinul
unor familii rămuroase, de alianţe dinamice, cu Eugen Todoran lucrurile
sunt puţin mai complicate. El traversează mereu o subliniată singurătate:
el nu este legat de pasiunea pentru joc a prietenilor săi — nu are nici
urmă de vocaţie ludică. Semnează scrisoarea către Lovinescu, se află
între fondatorii Cercului Literar, publică mai multe studii în „Revista
Cercului Literar“, dar o anumită distanţă îl separă de ceilalţi: nu este
prea‑apropiatul lui Lovinescu! Nu se doreşte pe scena spectacolelor
literaturii!
În 1970, când profesorului îi apare masivul volum Eminescu,
prietenii cerchişti nu îl întâmpină cu urale, aşa cum întâmpină cărţile lui
Radu Stanca, Şt. Aug. Doinaş, I. Negoiţescu, Regman, aşa cum îl susţin
pe Ovidiu Cotruş. Nici mai târziu nu manifestă o iubire deosebită faţă
de aliatul lor din 1943 şi 1945. E drept, nu e ignorat ca Victor Iancu. Dar
Victor Iancu nu publicase nicio carte (şi nu îşi va aduna niciodată stu-
diile în volum), pe când Eugen Todoran era harnic şi ar fi putut reţine
atenţia prietenilor de odinioară. Dar, să remarcăm, nici el — atunci când,
decan al Facultăţii de Filologie din Timişoara, ar fi putut să‑i protejeze pe
cerchişti — nu o face. Chiar Profesor, chiar Decan, el este un refugiat, un

ascuns în acest spaţiu. Literatura nu este, pentru el, un spaţiu al libertăţii.
Despărţirea de Cluj, pierderea Ardealului de Nord au pentru Eugen

Todoran semnificaţii speciale. Opţiunile pentru Eminescu şi valorile
majore ale culturii române, vizibile în perioada timişoreană a pro-
fesorului, nu sunt fără corespondenţe biografice. În nr. 2 din 1989 al
revistei „Orizont“, profesorul va declara:
„În ziua când mă năşteam eu, era înmormântat bunicul meu, sau,
cum se spunea în necrolog:
Ioan Sâmpălean, paroh, în împlinirea «datorinţii» pentru
redeşteptarea noastră naţională, într‑un mod dureros şi neaşteptat.
Cu două zile înainte fusese împuşcat de învăţătorul ungur din sat,
pe când se întorcea de la o adunare unde el fusese ales pentru a duce
steagul românesc la Adunarea de la Alba Iulia, ce urma să se ţină la 1
Decembrie. După câteva luni, murea şi tatăl meu de o boală pe care a pri‑
mit‑o într‑o temniţă din Ungaria, unde erau adunaţi cei ce puteau deveni
periculoşi în evenimentele ce se pregăteau. Acestea sunt evenimentele
dramatice care mi‑au marcat perioada copilăriei. Nu mai ţin minte când
am început a înţelege semnificaţiile acestei drame, dar am crescut cu
sentimentul unei «datorinţi» din care m‑am silit să nu ies niciodată, în tot
ce am putut realiza pentru o idee de cultură românească, într‑o profesi‑
une care, tocmai de aceea, nu avea alternativă.“
Importante, în interviul în cauză, sunt rândurile referitoare la
apropierea de Eminescu:
„Aveam un profesor de latină şi greacă, N. Sulică, un dascăl
remarcabil, care a avut o mare influenţă asupra mea. Era din spiţa
vechilor luptători ai şcolii ardelene. A scris şi o lucrare remarcabilă despre
Eminescu şi clasicismul greco‑latin. Cum nu avea răbdare să scrie, dicta.
Multe din lucrările lui mi le‑a dictat mie. A fost un moment important
al întâlnirii mele cu Eminescu. A doua etapă e legată de seminariile lui
D. Popovici, pe care am mai evocat‑o. O a treia etapă începe cu aşeza-
rea mea la Timişoara. Voiam un Eminescu integral. Conceptele gândirii
poetice încercau să arate altceva decât vechile interpretări, care puneau
accentul pe opoziţia dintre metafizică şi dialectică la Eminescu…“
Dialoguri epistolare şi neepistolare, 1943. Să scriem că studiul lui
Victor Iancu, Semnificaţia teritoriilor cedate Ungariei, nu este singurul
care revine asupra geografiei spirituale/literare a ţinuturilor cedate
Ungariei. Realismul lui Liviu Rebreanu, amplul studiu al lui Eugen

Todoran, publicat în „Revista Fundaţiilor Regale“, 1 decembrie 1942,
atrage atenţia asupra unei alte istorii naţionale prezente în opera lui
Liviu Rebreanu decât cea îndeobşte cunoscute:
„Raportându‑şi arta la aspectele cele mai concrete ale vieţii,
Balzac, Flaubert au devenit asociaţii revoluţionarismului care a creat
burghezia franceză. Prin aceeaşi manieră, Liviu Rebreanu a devenit
asociatul revendicărilor iobagilor din Transilvania (s.n., C.U.). El nu este
realist din dorinţa de conformare cu vreuna din teoriile literare apu-
sene, ci fiindcă viaţa românilor din această provincie, întâlnită cu arta,
nu se putea închega decât într‑o viziune realistă. O luptă înăbuşită
sute de ani a întărit în aceşti oameni elementele de rezistenţă, forţele
ultime ale fiinţei lor. Experienţa unei vieţi aspre le‑a transformat
înclinările în instincte cu obiective impuse de situaţia lor de iobagi.
Necesităţile vitale au întărit în ei în primul rând aderenţa instinctivă cu
pământul.“
Sunt idei noi, deloc întâlnite până acum în exegeza marelui scriitor.
Sunt idei care apar din cauza dramei ardelene: până acum Ion explica un
triumf, conota o nouă istorie a României Mari: studiul lui Eugen Todoran
conotează o istorie tragică a Ardealului. Pădurea spânzuraţilor nu e alt‑
ceva decât continuarea firească a lui Ion, şi nu roman al altei tipologii:
„Ca şi Titu Herdelea, Apostol Bologa, mulţumit, considera o
mândrie participarea lui la condamnarea ofiţerului ceh care a trădat
cauza imperiului austriac. Mediul social a ucis în el simţămintele în care
a fost crescut… (…) Nihilistul de până atunci simţea nevoia unui sprijin
de care se poate apropia prin iubire. Contactul cu realitatea a fixat
înclinărilor lui un obiectiv la care voia să ajungă cu orice preţ. Dus pe
frontul românesc, s‑a trezit în el instinctul de neam, singurul sprijin pe
care‑l găsea în viaţă. Şi mormântul este un loc de iubire, încât dezertarea
i se părea că este puntea pe care va putea ajunge la un liman.“
Eugen Todoran ştie că „ai săi“ au trecut prin experienţe asemănă‑
toare. Cursurile lui D. Popovici despre iluminism, Literatura română în
epoca „Luminării“ şi Tendinţa de integrare în ritmul cultural occidental,
ţinute la Universitatea din Cluj, 1938/1939 şi 1939/1940, deci în ultimii ani
ai universităţii aşezate la Cluj, şi nu strămutate la Sibiu, sunt citate cu
sfinţenie: iluminismul din principate (diferit de cel din Ardeal) îl deter‑
mină să privească altfel Răscoala. Eugen Todoran încearcă să realizeze
alfabetizarea cititorilor anilor patruzeci într‑o disciplină necunoscută:

istoria Ardealului:
„În Transilvania, pe timpul lui Iosif al II‑lea, împăratul luminat, s‑au
produs emancipările popoarelor subjugate. El voia ridicarea claselor
de jos, a iobagilor… Or, cum românii erau aceia care, prin pierderea
treptată a drepturilor, au ajuns să formeze clasa iobăgimii din imperiul
austriac, ideea de emancipare s‑a propagat de jos în sus…“
În Muntenia Răscoalei, iluminismul se propagă de sus în jos —
deci altfel. Eugen Todoran arată cum este intelectualul ardelean, cum
trăieşte ţăranul ardelean în numele unei analize sociologice complexe,
pornite din istoria locurilor, mereu obsedate de eliberare naţională,
dar şi de relaţia imperială. Ţăranul muntean e altfel. Mereu politicos cu
Lovinescu, Eugen Todoran nu este foarte aproape de el atunci când se
ocupă de realismul rebrenian:
„Persistă în critica noastră ideea, acreditată de d. Lovinescu, că Ion
este un erou stendhalian. Julien Sorel este un ambiţios care încearcă
să urce o treaptă cât mai înaltă în ierarhia socială… Un astfel de scop
presupune bogate resurse intelectuale, o abilitate mintală…“
Nu‑i aşa, Lovinescu se contrazice, fiindcă „acţiunea energică şi
tiranică“ e semnul pauperităţii intelectuale“. Şi:
„Aceeaşi voinţă, caracteristică tuturor firilor pasionale, face din
Horia «crăişor» al răscoalei din Transilvania. Nu conştiinţa de neam îl
face conducător, ci dârzenia unui om al forţelor ultime.“
Eugen Todoran nu îl urmează pe Lovinescu, ci pe D. Popovici, al
cărui studiu din „Transilvania“, iulie–august 1942, Contribuţia Românilor
din Transilvania la literatura română, rămâne pentru el de referinţă:
„Cum observă d. D. Popovici…, încordarea viguroasă a unui popor
de luptători a înecat în vâltoarea răzvrătirii toate notele armonice de
lirism din acordurile care vibrează în sensibilitatea lui Rebreanu. Ea îl
apropie de Budai‑Deleanu, care a realizat geniul epic în proporţiile lui
majore, şi‑l depărtează de Mihail Sadoveanu…“
Un lucru trebuie să fie clar:
„Singularizarea lui Rebreanu pe cea mai înaltă linie epică face din
el adevăratul creator al romanului românesc.“
Volumul Eugen Todoran, editat de Biblioteca Centrală Universitară
din Timişoara, tipăreşte câteva dintre scrisorile lui I. Negoiţescu către
Eugen Todoran. Eugen Todoran e deja bine aşezat în cultura tânără,
prin studii şi atitudini care l‑au făcut cunoscut. Ca şi Victor Iancu, a scris,
la începutul anilor ’40, sub semnul dramaticei cedări a Transilvaniei de

nord, pagini care au reţinut atenţia. Vulgarizarea temei însă îl îngrijo-
rează, aşa că dialogul cu I. Negoiţescu nu e de aceeaşi factură cu dialo-
gurile cu „ceilalţi“. Între cei doi sunt anumite distanţe, pe care mai tână-
rul încearcă să le surmonteze. Prima dintre epistolele lui Negoiţescu,
datată Sibiu, 2 martie 1943, evocă turneul sibienilor la Timişoara şi la
Arad. Scrisoarea e importantă pentru preistoria Cercului:
„După cum vezi sunt extrem de prompt… La Arad, şezătoarea a
fost ceva mai însufleţită, încât, dacă am fi avut şi epigramele lui Pârvu,
succesul ar fi întrecut orice aşteptări.“
Numele lui N.D. Pârvu, epigramistul şi actorul, este consemnat aici
pentru prima dată, după cum, pentru prima dată, sunt evocate posibilele
conflicte din interiorul studenţimii sibiene: „Am regretat foarte mult
că ai lipsit dintre noi. Cu trenul de seară am părăsit oraşul şi a început
drama… O adevărată dramă pentru Cercul Literar, fiindcă, în urma unor
întâmplări neprevăzute, Radu Stanca şi cu mine am demisionat din
Cerc.“
Lui I. Negoiţescu i‑a plăcut un articol despre Aron Cotruş în care
Eugen Todoran ar fi mizat pe ţinuta estetică a criticii. Exerciţiile de
seducţie continuă într‑o scrisoare din 2 mai, care arată cât de important
ar fi rolul lui E.T. în Cerc:
„Scrisoarea ta mi‑a sosit cu câteva ceasuri înainte de a mă aşterne
eu pe hârtie, aşa cum se cuvenea după tăcerea ta, care îmi era cu totul
inexplicabilă. Te‑am aşteptat la Sibiu, împreună cu Stanca, neîndrăznind
să părăsim oraşul nici pentru o zi, de teamă să nu soseşti în lipsa noastră.
În aşteptarea ta, amânasem scrisoarea către Lovinescu, fiindcă voiam
un just consult şi cu tine, înainte de a porni la un pas atât de mare. Dar
am văzut că nu vrei să ne dai niciun semn de viaţă (nu aveam răspuns
nici măcar la ultimele două scrisori pe care ţi le trimisesem) şi am pornit
la lucru grabnic… Entuziasmat de gestul nostru (când era încă proiect)
a aderat la Cercul Literar şi Victor Iancu, pe care ne putem bizui cu toată
încrederea. El va începe să militeze alături de noi…“
O scrisoare din 21 mai 1943 atrage atenţia asupra evoluţiei chestiunii
cerchiste:
„În cele mai bune cercuri din Bucureşti se discută cu aprindere… şi
avem duşmani numeroşi, precum şi prieteni… La Sibiu avem mai cu sea‑
mă duşmani: Breazu, Z. Barbu, Boitoş, Papilian, Hossu, Stoichiţă (pare
că şi Blaga), în fruntea lor fiind Grigore Popa, care a avut o atitudine
din cele mai ordinare… (…) Ne‑a venit în schimb o entuziastă scrisoare
de adeziune, de la Timişoara: Ion Stoia-Udrea şi Petru Sfetca (despre care
ni s‑a spus că ar fi elementele cele mai subţiri din Banat). (s.n., C.U.) De
asemeni, ne‑a scris Vianu./ O. Drimba a sosit chiar ieri în Sibiu… E şi el
foarte mulţumit. Dintre sibieni ne apreciază îndeosebi Jacquier, care, la
un curs, a recomandat studenţilor lectura scrisorii, ca un model de curaj
în lupta pentru libertatea spiritului. Se pare că D. Popovici e foarte ne‑
mulţumit — de altfel era de aşteptat!“
Faptul că D. Popovici e nemulţumit nu putea să‑l încânte câtuşi de
puţin pe Eugen Todoran.
Hyperion, demonic — între Blaga şi Mircea Eliade. Dacă Eugen

Todoran a fost întotdeauna preocupat de creaţiile majore, începutul
trebuia să şi‑l facă cu o nouă lectură a Luceafărului. „Pentru a ajunge
la o interpretare justă a Luceafărului se impune, aşadar, o cercetare nu
atât a izvoarelor, a miturilor, cât a ideii, a gândirii filosofice. Valoarea
poemului nu se stabileşte prin motivele iniţiale, ci prin simbolul elaborat
de ele. Dacă s‑a făcut raportarea la atmosfera europeană, nu trebuie să
se uite că Mitul este numai un fapt primar, care, prin devenirea spiritului
în conştiinţă, este depăşit de gândirea filosofică… (…) În manieră
romantică, în Luceafărul, pe măsura prelucrării basmului, mitul a fost tot
mai mult depăşit de gândirea filosofică, până când, în formă definitivă,
zmeul avea să devină geniul“, scrie în ultimul număr al „Revistei Cercului
Literar“ Eugen Todoran. Studiul Hyperion demonic nu mai este legat de
tradiţia maioresciană sau călinesciană a lecturilor lui Eminescu. Clujeanul
Dimitrie Popovici şi praghezul Václav Černý sunt suficient de importanţi
pentru desluşirea noilor concepte care pot fi puse în mişcare. Titanismul
numit de ceh şi reclamat de Popovici, geniul/titanul, deschid o cale
deosebit de ofertantă pentru înţelegerea Luceafărului.
De aici, Eugen Todoran se adăposteşte sub umbrela lui Blaga:
„Nu există geniu fără demonic. Termenul este împrumutat de la
Socrate, însă accepţiunea pe care i‑o dă Goethe este deosebită. Pentru
Socrate demonicul este un glas al… acţiunii morale. Pentru Goethe este
duhul pozitiv al productivităţii, al faptei, al creaţiei. (Blaga, Daimonion)
În spiritul tocmai al romantismului german, Eminescu va da
basmului Fata în grădina de aur interpretarea alegorică prin care avea
să facă din Hyperion un simbol al demonicului, al geniului… (…) Prin
natură, acesta nu este opus divinităţii, ci o revărsare a acesteia din sine,

e o făptură dintru început…“
Demonicul este un concept preferat de cerchişti. Îl vor utiliza în
cercetările lor, cred, toţi. Desigur, cel care îi leagă de sensurile acestui
concept este Blaga: ei îl vor cita pe Blaga, cu al său Daimonion, de
fiecare dată când trebuie să îmblânzească ideea de rău, de eşec, de
dezastru. Eficacitatea negativă trebuie utilizată în acest timp al exilului,
al războiului, al mizeriei. Daimonion şi Mitul reintegrării, cărţi care se
susţin una pe cealaltă, îl implică nu doar pe Blaga, ci şi pe Mircea Eliade
în procesul cerchist — în reabilitarea lui Mephisto. Ar trebui spus că
perioada timişoreană a lui Eugen Todoran dezvoltă, atât în cursurile de
folclor, cât şi în cursurile consacrate clasicilor, ideile lansate în „Revista
Cercului Literar“. Foştii săi studenţi — de la Iosif Cheie‑Pantea la Rodica
Bărbat și Felicia Giurgiu — îi vor dezvolta ideile, în numele unei fidelităţi
exemplare faţă de Eminescu, dar şi faţă de profesorul Eugen Todoran.
Ovidiu Cotruş (1926–1977)

De la o moarte la alta. Puţini scriitori ai ultimelor decenii lasă im-
presia de incompatibilitate cu comunismul ca Ovidiu Cotruş. Lumea lui,
cea a valorilor înalte, cea care avea stil, s‑a stins, el este un om care
se întâmplă să trăiască. Cei din jurul lui au murit, au fost asasinaţi, au
dispărut fără urmă. Împotriva oricărei logici a firii, el trăieşte, el mai
trăieşte.
Şi, fără îndoială, e fericit că trăieşte. Se bucură să trăiască, să fie
aici ca să povestească neasemuitele întâmplări ale lumii dispărute. Şi
despre Piteşti (tortura şi torţionarii erau nişte monştri pursânge, nu‑i
aşa, nişte animale greu de imaginat), dar şi despre Tolstoi şi Dostoievski
(Cine îi cunoştea atât de bine ca el? Cine a scris despre moarte mai adânc
decât ei?) şi despre istoria secretă (cea adevărată, cea tabuizată) a
ultimelor decenii.
Aproape toate articolele scrise despre Ovidiu Cotruş sunt postume.
Dacă facem excepţie de textul lui Virgil Ierunca, rostit la Europa liberă
în februarie 1976 (eseistul împlinea 50 de ani; se împlineau patru decenii
de la moartea lui Mateiu), am putea afirma că exegeza consacrată
eminentului critic este scrisă după moartea lui. Deşi legenda lui Ovidiu
Cotruş circula: se vorbea despre el mult, atât în ţară, cât şi peste hotare.
Frazele scrise la comemorarea lui Mateiu sunt menite să ilustreze
extraordinarele fapte ale exegetului:
„La patruzeci de ani de la moartea lui Mateiu Caragiale, credem

că cel care l‑a înţeles în profunzimi, supunându‑i opera unui examen
esenţial, este Ovidiu Cotruş.“
Aşadar, textele despre Ovidiu Cotruş sunt puţine şi, cu puţine
excepţii, postume. Revista „Orizont“ a încercat să‑i consacre o pagină
în februarie 1976, când scriitorul împlinea 50 de ani, dar cenzura s‑a opus
cu îndârjire. În ultima clipă au fost scoase şi cele două file pe care Ştefan
Aug. Doinaş le consacra prietenului său! (1)
Receptarea operei lui Ovidiu Cotruş începe, aşadar, cu şirul de
necrologuri care s‑au scris la moartea lui. Cel mai important dintre ele
este semnat de Monica Lovinescu:
„A existat vreodată o moarte acceptată, care să nu provoace
revolta, cu gândul la tot ceea ce ar mai fi putut deveni un om de nu i‑ar
fi fost timpul retezat? Rareori am simţit mai deplin această nedreptate
decât atunci când am aflat de moartea lui Ovidiu Cotruş./ Dar cum să nu
ne revoltăm gândindu‑ne la ce ar fi putut însemna Ovidiu Cotruş pentru
cultura noastră, dacă închisorile şi apoi vămile comuniste nu l‑ar fi ţinut
prizonier? În străinătate, unde fascinase pe intelectualii occidentali prin
seriozitatea unei gândiri ce excludea improvizaţia, nu se mai dădea
drumul…“ (2)
Primul dintre portretele importante ale lui Ovidiu Cotruş „scrise în
ţară“ i se datorează celui mai important prieten al său, cel care îi adună
laolaltă studiile risipite prin reviste. Sunt studii fundamentale de teorie
şi istorie literară, dar şi de ceea ce am putea numi „geografie literară“.
Este evident că nimeni nu putea să înţeleagă mai bine acţiunea cultu‑
rală a lui Ovidiu Cotruş (unele momente ale ei au fost regizate chiar de
Doinaş, important lider cultural, redactor şef‑adjunct al revistei „Seco‑
lul XX“) şi nici personalitatea de excepţie a cerchistului de odinioară.
Ştefan Aug. Doinaş şi încheie studiul introductiv al volumului Meditaţii
critice în felul următor:
„N‑am întâlnit niciun alt om pentru care ideile filosofice să se pre-
zinte cu repeziciunea cu care se prezintă propriile amintiri, pentru
care marii eroi fictivi ai umanităţii să apară, la un simplu semn nevăzut,
pentru a răspunde ca martori ai fenomenului spiritual uman. Înzestrat
cu o memorie fabuloasă, Ovidiu Cotruş a trăit continuu în vecinătatea
acestor figuri exemplare ale creaţiei literare, s‑a nutrit mereu din atitudi-
nile şi ideile lor, a convorbit neîncetat cu mirifica galerie de exponenţi ai
mizeriei şi ai grandorii umane.“ (3)
Al doilea portret important se datorează lui Nicolae Manolescu.

Cu critica „infidelă“, „impresionistă“, cerchiştii purtaseră un şir de răz-
boaie, polemici memorabile care au înviorat anii destinderii — perioada
1966–1968. Ori, unul dintre liderii importanţi ai criticii zis impresioniste
era chiar N. Manolescu. Paginile lui Manolescu despre Cotruş exclud
orice încrâncenare polemică. E drept că primele sunt cronica la volumul
despre Mateiu, în fapt un necrolog:
„Ovidiu Cotruş a scris puţin (un studiu mai vechi despre Maiorescu),
amânând cu anii această carte, dintr‑un scepticism intelectual nedi-
simulat, dar şi dintr‑o discreţie împinsă până la renunţare. Prefera, criticii
în act, contemplarea operei. Era un mare cititor, dar un scriitor sporadic.
Un fel de lene orientală (datorată în parte sănătăţii sale de mult com-
promise), visătoare şi nonşalşantă, care mă făcea totdeuna să mă
gândesc la boierul V. Alecsandri, reprezenta însuşirea cea mai frapantă
a acestui om cordial, plin de amenitate, totuşi firesc şi neprotocolar, de
o perfectă civilitate europeană.“
În 1977, majoritatea comentatorilor de literatură credeau că
Ovidiu Cotruş a scris puţin. Adevărul e că a scris mult, dar în reviste care
făceau figură marginală. Nu s‑a observat că lungile seriale din „Familia“
erau dublate de interviuri, traduceri, note polemice. Că, în aceeaşi ani,
criticul mai publica studii, articole sau recenzii în „Luceafărul“, „Tomis“,
„Orizont“. În cronica pe care o scrie în 1983 la Mediaţii critice, Nicolae
Manolescu nuanţează portretul, mutând accentul pe ruptura de gene‑
raţia tânără:
„Omul avea (sau aşa mi se părea mie, s.n., C.U.) şi un fel de lene
boierească, o încetineală deferentă a gestului, puternic contrastantă cu
graba în care generaţia mea s‑a deprins să gândească şi să scrie. Nu se
arăta presat de timp, deşi, vai, era şi ştia probabil că este. N‑am fost, în
sens propriu, prieteni, dar l‑am comparat de multe ori, în gândul meu,
cu Alexandru Ivasiuc: înfăţişa un tip exact opus acestuia.. … Ovidiu
Cotruş aparţinea altui tip spiritual, era un aristocrat, om de modă veche,
elegant, rezervat, afabil. Cultura lui nu mai era a generaţiei tinere. În
ciuda acestor mari deosebiri, ne‑am înţeles fără greutate, instantaneu,
cu o simpatie neîndoielnic reciprocă…“(4)
De altfel, în anii şaptezeci, rivalităţile dintre cerchişti şi tânăra
generaţie se stingeau. Generaţia şaizeci se instalase temeinic în viaţa
literară, cerchiştii reveniseră cu autoritate. Naturi conciliante, tacticieni
desăvârşiţi, liderii nu prelungiseră un război care ar fi fărâmiţat inutil
lumea literară.
Al treilea portret antologic i‑l datorăm lui Gheorghe Grigurcu. El

evocă întâlnirea tânărului critic care era cu Nicolae Balotă şi Ovidiu Co‑
truş în redacţia revistei „Familia“. Dacă Nicolae Balotă i‑a făcut impresia
unui „prelat deghizat în laic“, cu autorul Meditaţiilor critice lucrurile se
schimbă:
„Dimpotrivă, Ovidiu Cotruş era un ins corpolent şi nonşalant, un
epicureu înclinat către bucatele gustoase şi copioase, ca şi către şuetele
copioase pe care le degusta aidoma unor bucate. A fost un causeur cu
o remarcabilă putere de seducţie. Mondenitatea sa avea o notă crepus-
culară, precum a unei aristocraţii în declin subtil, indiferentă la acţiu-
nea constructivă, consumându‑se într‑un prezent trăit cu fervoare
echivocă, ce se îndoia de sine, cu graţie obosită, (simptomatic, cea
mai amplă dintre exegezele ce ni le‑a lăsat e consacrată lui Mateiu
Caragiale). Ora sa era nocturnă, iar spaţiul său preferat era localul.
O aripă voluptuos fatală, mateină, fâlfâia deasupră‑i. Boala gravă de
care suferea şi de ale cărei apropiate scadenţe era pe deplin conşti-
ent…, dar poate şi un temperament confortabil, de gentilom, îl
împiedecau a se înhăma, aidoma lui Nicolae Balotă, la împlinirea unor
mari proiecte. Ţinuta de benedictin, de scriptor ultralaborios a lui Balotă,
era amendată de înclinaţia bonomă, de scepticism spiritual, a lui Cotruş,
care‑şi trăia prin înscenare (întrucât era un extravertit) viaţa spirituală,
şi‑o risipea într‑un foc de artificii.“ (5)
Ovidiu Cotruş reintră în publicistica literară cu Samuel Beckett şi

problema fericirii. Studiul apare în primul număr al noii serii a revistei
„Familia“, în septembrie 1965. Are 39 de ani. Prietenii îi evocă memoria
fabuloasă, verva intelectuală, harisma. Scriitorul mai e cunoscut între „ai
săi“ fiindcă se numără printre cei puţini care, în închisori, n‑au făcut ni‑
ciun fel de tranzacţii cu puterea.
La revista „Familia“ scriau, între 1965 şi 1972, personaje marcante
ale actualităţii culturale româneşti. Nu se mutaseră în Oradea, nu locuiau
decât temporar acolo. Majoritatea fuseseră ani mulţi la închisoare,
alţii schiţau o opoziţie clară faţă de comunism. Cu colaboratori care
au petrecut cca 145 de ani prin temniţe, „Familia“ era o adevărată
rezervaţie a supravieţuitorilor.
Într‑un interviu luat de N. Prelipceanu în spitalul din Cluj, în august

1977, cu trei săptămâni înaintea finalului, Ovidiu Cotruş îi relatează
poetului neverosimila istorie pe care o trăise în 1956:
„Am fost absolut convins că mor şi îmi reproşam că nu încerc în

faţa morţii niciunul dintre marile sentimente pe care le încearcă eroii
în literatură. Aş fi dorit cel puţin să nu ratez această experienţă. Mă
gândeam la experienţele lui Bolkonski din Război şi pace, mă gândeam
la experienţa relatată de Marcel Proust în Les plaisirs et les jours şi îmi
spuneam: „Să fie asta moartea“? Aşa să fie moartea, iar tot ce au scris
aceşti mari scriitori să fie o simplă imaginaţie în jurul fenomenului ca
atare?“
Şi, câteva rânduri mai jos, o confesiune tulburătoare, fundamenta‑
lă pentru înţelegerea lui Ovidiu Cotruş:
„Aş putea să spun că, deşi tot timpul am făcut, intelectualiceşte,
experienţa morţii, n‑am realizat‑o aşa cum aş fi dorit s‑o realizez, la nivel
emoţional, aşa cum am întâlnit‑o în marile texte literare… N‑am reuşit
s‑o realizez: dintr‑un anumit punct de vedere, a fost un eşec, am pierdut
posibilitatea acestei experienţe, sau care s‑a apropiat de mine n‑a fost,
într-adevăr, moartea…“
Anii 1956–1964 sunt, pentru Ovidiu Cotruş, ani ai experienţelor
limită: sunt anii din subterană care trebuie studiaţi cu grijă: agonia
şi muncile de negru ale lui Ovidiu Cotruş pun în lumină solidaritatea
unor personaje magnifice, care au trăit frumos acei ani duri. Câţiva
medici (Dan Arthur, Iencica) fac din acest timp al dezastrelor unul al
supravieţuirii. Există, în această Timişoară a refugiilor, în care îşi trăiesc
refugiile sau domiciliul forţat Axente Sever Popovici, cercuri de prieteni
devotaţi care se sustrag culturii oficiale. Anii subteranei timişorene ai
lui Ovidiu Cotruş, spirit rebel, anii insului pragmatic Doinaş, scriitor cu
proiect limpede, răzbind barajul interdicţiilor odată cu Cartea mareelor
(1964), primesc semnificaţii noi după 1965, când triumful cerchiştilor în
cultură se defineşte limpede.
Toate încep de la Titu Maiorescu. Dar şi de la Mateiu. Angajarea

lui Ovidiu Cotruş (dar şi a lui I. Negoiţescu sau Nicolae Balotă) la revista
„Familia“ inaugurează războaiele cerchiste împotriva „impresionis-
mului“ călinescian, în spiritul fidelităţii faţă de maiorescianismul clamat
în scrisoarea către Lovinescu din 1943. Titu Maiorescu în cultura română
înseamnă o repede aşezare pe noul câmp de luptă. Maiorescu va fi o
referinţă obligatorie pentru toţi cerchiştii: Eugen Todoran va scrie o
carte întreagă (Maiorescu lui Eugen Todoran, apărută în 1977, trece de
400 de pagini şi nu angajează amintirile cerchiste ale lui Eugen Todoran:
ca întotdeauna, profesorul e interesat de „cursul“ său, şi nu de luptele

de odinioară. Şi nici de continuitatea alianţelor cerchiste. E prea sobru
pentru a se înrola în bătăliile „lor“).
Nu putem înţelege nimic din studiul lui Ovidiu Cotruş despre
Titu Maiorescu dacă nu înţelegem vocaţia specială pe care o punea în
valoare criticul timişorean: aceea de a fi solidar cu colegii, cu prietenii,
cu confraţii cu care, odinioară, trăise magnifica aventură culturală.
Dar nu numai cu ei, ci cu toţi cei care apărau literatura de agresiunea
nonvalorilor. Maiorescu ţine de trezirea şi de „noua ordine“ cerchistă.
Lungul serial consacrat, pe întreg parcursul anului 1967, în revista
„Familia“, nu se desfăşoară stimulat de ambiţiile unui cercetător care
şi‑a găsit drumul, ci e condiţionat de amintirile, tristeţile, indignările unui
cărturar care poate şi trebuie să corecteze aberaţiile nepricepuţilor. El
nu caută documentul care să confirme sau să infirme, studiile care ar
putea să‑i susţină demersul. El ştie, a parcurs itinerariile culturale care
îi dau dreptul să depună mărturie în calitate de expert. Tonul serialului
nu‑i didactic, auster profesoral, ci confratern. Scriitorul slujeşte un dialog
între intelectuali, o — am spune, evident exagerând — şuetă amicală. Îşi
pune la punct prieteneşte comesenii, onorabilii participanţi la banchet.
Fiindcă ar fi destul de multe de pus la punct, chiar în anul de graţie
1967, când Ovidiu Cotruş îşi scrie studiul despre Titu Maiorescu. În
primul rând, să amintim că nu au trecut decât trei ani de la „reabilitarea“
marelui critic. Intervenţia profesorului lor de la Sibiu, Liviu Rusu,
declanşase războaie aprige. Criticii marxişti care condamnaseră, cu
mânie proletară, timp de cincisprezece ani, inamicul public nr. 1 al
culturii erau încă influenţi. Fiindcă ieşirea în arenă a criticilor Cercului
Literar, înarmaţi cu o pregătire filosofică serioasă, era polemică: ea
angaja lecturi vaste, şi nu doar talentul critic. Războaiele împotriva
foiletoniştilor (ei erau vedetele, ei dădeau verdictele) erau legate
de o întoarcere la depolitizarea scrisului. Maiorescu era logicianul,
legislatorul, filosoful care putea fi înţeles şi urmat doar abordând altfel
lecturile filosofice; nu începând cu Marx, ci cu alţii, mulţi şi importanţi.
Maiorescu făcea parte din familia celor pe care Marx îi excludea —
el făcea doctrina oficială inoperantă.
Manifestul Cercului Literar se actualiza nu doar prin reaşezarea
criticii în matca ei lovinesciană, ci prin regăsirea lui Maiorescu — a
adevăratului Maiorescu.
Fiindcă Maiorescu fusese falsificat nu numai de cei ce l‑au atacat

între 1947 şi 1965, fusese atacat şi de cei care, în anii treizeci, doreau
despărţirea de Maiorescu în numele recuperării lui Hasdeu şi Pârvan,
fusese falsificat în anii şaizeci de cei care voiau să demonstreze că
marele critic fusese de partea clasei muncitoare, a ideologiei „cele mai
înaintate“. Fusese falsificat şi de cei care voiau să‑l excludă din cultură,
şi de cei care voiau să‑i înalţe statuie.
Problema autonomiei esteticului nu însemna totul în opera lui
Maiorescu. El fusese un important om politic, un memorialist viguros,
un creator al doctrinei conservatoare româneşti. Despre participarea
la viaţa politică se vorbea vag, despre doctrina conservatoare, cu ură:
era Răul care marca acest timp al României. Ovidiu Cotruş propune o
altă imagine a criticului — una care să‑l extragă din cercul determinărilor
strict literare.
În anul de graţie 1967, atunci când Ovidiu Cotruş îşi scrie serialul,
ameninţări grave nu mai planează asupra lui Maiorescu. Criticul rein-
trase în manuale, existau studii ample despre el. Dar nu era şeful politic,
era doar criticul de direcţie. Era actual prin tezele autonomiei esteticu-
lui, care justificau orientarea literaturii în afara propagandei oficiale.
Am putea spune că alimenta farsa dublului discurs. Aliat, Maiorescu
era… simpatic. Devenea parte a unui dialog lejer/popular despre condi-
ţia artistului. Nu reabilitarea lui Maiorescu o pune în discuţie Cotruş, ci
buna aşezare a maiorescianismului în cultura română. Iar maiorescia-
nism înseamnă opţiune filosofică, politică, morală.
Să scriem că Ovidiu Cotruş se întorcea din închisoare cu o cultură
politică bine pusă la punct. Ştia din sursele cele mai demne de încredere
istoria partidului conservator, cunoştea personalităţile vieţii politice
româneşti din mărturii… demne de crezare. Istoria prin care trecuse
Maiorescu nu mai era a monstruoasei coaliţii, era a unor personalităţi cu
adevărat creatoare. Iar în mijlocul unei pagini care pare accesibilă oricărui
purtător de dialog, descoperim un text din Kant sau Schopenhauer,
care redimensionează discursul critic. Tonul colocvial capătă accente
pedagogice:
„Spre deosebire de suficienţa multor eseişti ai vremii noastre,
eseistica maioresciană provine din poziţia smerită a spiritului faţă de
realitate. Conform etimologiei cuvântului, eseu înseamnă încercare.
Încerci să luminezi o parte a realităţii asupra căreia ştii că nu poţi
proiecta, singur şi dintr‑o dată, o lumină definitivă. Cu marea lor
seriozitate şi modestie, empiriştii englezi, un Bacon, un Berkeley, un

Locke, şi‑au intitulat eseuri tratatele care au inaugurat o epocă din is-
toria gândirii omeneşti. Strivit de amintirea iluştrilor săi înaintaşi,
Maiorescu n‑a îndrăznit să‑şi denumească aceste lucrări cu adevăratul
lor nume, considerându‑le doar simple dizertaţii populare. Astăzi, la dis-
tanţă de aproape un secol de la publicarea lor, ele ne apar ca modele
anticipative ale artei eseistice moderne.“
E greu să înţelegem astăzi sensul lămuririlor. După 1965, revistele
nou apărute stimulau, nu o dată, improvizaţia: traducerile rapide,
(mai) buna circulaţie a cărţilor permiteau unora să dea impresia de
bună aşezare în cultură. Sporeau trişorii, falsificatorii, aşii delirului
ostentativ. Or, eseul este cu totul altceva, vor să spună adevăraţii eseişti,
cei care reveneau după ani de interdicţii. Maiorescu nu este începător
doar în critică, este şi un începător într‑ale eseului care, din bun‑simţ,
a ezitat să‑şi intituleze producţiile „eseu“. Trebuie să înţelegem că,
precum toţi cărturarii trecuţi prin închisori, Ovidiu Cotruş ţine să alfa-
betizeze cititorul: el, cititorul tânăr, n‑a avut şansa adevăratei culturi.
Niciun autor nu putea oferi şansa unei alfabetizări mai complete, după
cum niciunul nu putea promova o bună relansare cerchistă.
Nu e foarte greu să observăm cum se desfăşoară (pe fiecare
pagină) războiul cu G. Călinescu. Ovidiu Cotruş ţine să corecteze un
şir de aserţiuni călinesciene privitoare la marele personaj. Rezervele
lui Călinescu erau interesate, autorul Istoriei literaturii… minimaliza,
cu bună ştiinţă, o seamă dintre operele lui Maiorescu. Dar, nu o dată,
înţelegerea lui Călinescu (ca şi a lui Lovinescu) era lacunară, fiindcă ei
erau lipsiţi de percepţia spiritului ardelean. Or, spiritul ardelean e piatra
unghiulară a operei maioresciene. Maiorescu, fiu de cărturar ardelean,
participă la o istorie care trebuie bine înţeleasă. Şi chiar în anul 1967,
cine să înţeleagă aşa cum se cuvine Istoria acestui spaţiu?
Drumuri, pelerinaje, întrebări. Intelectualul român al anilor şaizeci
leagă greu dialog cu scriitorii — cu intelectualii străini. Dacă pleacă în
Occident — şi câţi nu pleacă, mai ales după 1965 —, e complexat de
omul de cultură occidental: îi e teamă de dialog şi, mai ales, se teme să
existe „în competiţie intelectuală“ cu ceilalţi. Dacă pleacă la congrese,
evocă de obicei „contribuţia românească“, numele româneşti,
necunoscute celorlalţi, care s‑au produs în domeniul în cauză. Câţi n‑au
plecat, se întreabă Mihai Şora în dialogul cu Sorin Antohi — şi câţi n‑au
rămas în dialog doar cu intelectualii români aşezaţi în Occident.
Ovidiu Cotruş, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion sunt printre puţinii
scriitori (generaţia ’40, cea a închisorilor) care poartă dialog de la egal
la egal cu marii oameni de cultură ai Occidentului. Care leagă un dialog
confratern — fac parte din aceeaşi familie.
Note
(1) Text reprodus după Virgil Ierunca, Subiect şi predicat, Ed. Humanitas, 1993,
p. 173.
(2) Au apărut în „Orizont“, nr. 6, din 22 iunie 1999, p. 2.
(3) Reprodus după Monica Lovinescu, Seismograme/Unde scurte, II,
Ed. Humanitas, 1993, p. 240–241.
(4) Ştefan Aug. Doinaş, Critica lui Ovidiu Cotruş, în Ovidiu Cotruş, Meditaţii
critice, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ștefan Aug. Doinaş, Ed. Minerva, 1983,
p. 21.
(5) Nicolae Manolescu, „România literară“, septembrie 1977; iunie 1983.
N.D. Pârvu (1915–1986)

Numele lui Nicolae D. Pârvu revine destul de des în scrisorile din anii
1943–1948 ale cerchiştilor. E un actor remarcabil, e un bun epigramist,
e un excelent companion de petrecere. E un tânăr plăcut, amabil, gata
să pună umărul la orice iniţiativă a colegilor săi. Poate să învioreze orice
sărbătoare şi să scoată din amorţire orice conclav studenţesc.
Născut la 6 septembrie 1915, e puţin mai vârstnic decât ceilalţi
cerchişti. E din Bocşa, ciudatul orăşel de lângă Reşiţa, locul de obârşie
al lui Tata Oancea, supervedeta underground‑ului bănăţean — ilustrul
artist al foamei. Între 1920 şi 1970, autorul revistei „Vasiova“ a devenit o
emblemă a locurilor: era un Don Quijote al literaturii locale.
Între poeziile lui N.D. Pârvu, câteva „întoarceri acasă“ ar merita
să fie citate. Buna dispoziţie a lectorului e alimentată şi de sintagme
dialectale, în spiritul lui Victor Vlad Delamarina, a lui Tata Oancea şi al
revistei „Fruncea“, la care a debutat — numărul 6 din 1936. N.D. Pârvu
era un bănăţean vechi, cu ştiinţa petrecerii şi orgoliul apartenenţei.
Din aceeaşi familie spirituală cu Virgil Birou sau Romul Ladea, el era un
animator, în matca „barocului bănăţean“, al stilului radios‑emfatic care
patrona petrecerile locului.
Şi‑a făcut studiile la Reşiţa şi la Lugoj (1926–1933) şi Facultatea

de Psihologie şi Pedagogie la Cluj. Obține un doctorat în filosofie la
Universitatea din Cluj, sub conducerea lui Ştefănescu‑Goangă, în 1942.
Îşi urmează maestrul cu fidelitate, dacă e să‑i recitim teza.
Prima lui carte se cheamă Metoda evaluării şi apare în 1942, la
Editura Institutului de Psihologie al Universităţii din Cluj, la Sibiu. Între
publicaţiile institutului, cărţi de Ştefănescu‑Goangă, Liviu Rusu (Estetica
poeziei lirice, Selecţia copiilor dotaţi), Nicolae Mărgineanu, Alexandru
Roşca, Mihai Beniuc (Învăţare şi inteligenţă la animale), Zevedei Barbu,
George Em. Marica etc. Sunt mulţi de stânga în această serie de
universitari care ilustrează — chiar în aceste vremuri ale exilului —
o creativitate neobişnuită. Şi un efort real al construcţiei culturale.
Nu ştiu felul cum au evoluat relaţiile sale cu cerchiştii în perioada

sa clujeană — între anii 1945 și 1965. Înclin să cred că, speriat de
întâmplările prietenilor săi, N.D. Pârvu a evitat, între 1948 şi 1965,
orice implicare în istoriile cerchiste. El îşi trăia cu deosebită grijă fideli-
tatea faţă de regim şi nu se complica — era mereu într‑o lume a celor
fericiţi — cu demersuri care să‑i afirme vocaţia, autonomia, origina-
litatea. „Întoarcerea acasă“, către sfârşitul anilor şaizeci, n‑a reuşit să‑l
aşeze alături de cei care purtau ofensiva cerchistă, fie şi la Timişoara.
Ceea ce nu înseamnă că „se retrage“ şi abandonează definitiv litera-
tura. Senectutea sa timişoreană e erotică, relaxată, hrănită din anec-
dotica marginală a boemei. Sculpta în lemn — de fapt, colecţiona
rădăcini sau crengi care aveau o creştere stranie: adăuga creşterii şi
nodurilor semne care să le provoace o rostire. Ca şi Tata Oancea, ilustrul
artist al foamei pe care l‑a dat oraşul natal al profesorului, N.D. Pârvu a
ratat o carieră de sculptor.
Decan al Facultăţii de Filologie, în apropierea binemeritatei pensii,
N.D. Pârvu colinda oraşul alături de boema locului, comiţând, desigur,
poezii în care îşi elogia, tandru, tânăra soţie, balerină răpită Clujului
artist. Amfitrioana Cinci e omagiată în versuri în care virtuozul caută
rime rare pentru a le acomoda prenumelui iubitei:
„Hoinărind sub frunze roşii,/ Însoţiţi de doi dulăi,/ Ne‑amintim de
toţi strămoşii/ Ce‑au înfipt pe‑aceste căi/ Late, urmele opincii./ Rătăcim
pe‑aceleaşi văi/ Cu Iara, când cu Cinci.“
Lirica de senectute a lui Blaga e urmată fără îndârjire, cu adaptări
de elev pus pe şotii. Ceea ce nu înseamnă că profesorul nu trăieşte
obsesii funebre, greu de acceptat pentru Maestrul petrecerilor care

era. O Întoarcere mută accentele pe grotescul recuceririi acelui „acasă“
problematic:
„Trec aşa, hai‑hui, prin sat,/ Trei sute de fete se suie pe gard,/
Ochii lor vineţi mă‑ntreabă şi ard:/ O sută de ani unde ai stat?/…/ Numai
una: fată dreaptă,/ gura mare,/ mâna albă,/ spinarea salbă,/ Iar ochii
goliţi de lună,/ Din giulgiu mă cheamă şi sună:/ — Eheu! Eheu!/ Marea ta
iubire‑s eu!“
„Eheu, eheu,/ Nu mai am veleităţi de eu“, scria G. Călinescu.
Altfel, N.D. Pârvu era cronicar teatral, cronicar literar, suporterul
poeţilor care odinioară păreau a revigora artele locului. Un studiu lung
despre Miu‑Lerca începe cu următoarele fraze, năucitoare pentru cel ce
ştie că autorul lor e doctor în filosofie şi decan al filologiei timişorene:
„Despre poetul C. Miu‑Lerca s‑a scris destul de mult, dar niciodată
suficient pentru ca să fie cuprins şi înţeles pe deplin, în caracteristicile
sale fundamentale.
Critici de seamă au încercat să ghicească, într‑un mod impresionist,
liniile de dezvoltare a acestui îndrăzneţ inovator, după unii uşor de
înţeles, după alţii, totuşi, un hermetic provincial…
Porniţi pe o linie mai veche, amplificată de filosofia culturii lui
Blaga, o serie de critici şi de poeţi s‑au împărţit în două grupe, una spe‑
cific bănăţeană şi alta din grupa moderniştilor…“ („Orizont“, nr. 2,
februarie 1972, p. 58)
Doctorul în filosofie a renunţat la orice legătură cu lumea culturii
vii; s‑a retras în cotlonul său bănăţean, între revistele locale de odini-
oară, trăind, precum tânărul Ladea, gonflarea muşchilor, dar şi auto-
anularea personalităţii: voluptăţile autodistrugerii. Ocoşenia bănă-
ţenească a sculptorului ţinea însă de o tinereţe exasperată; la N.D.
Pârvu, ea traduce, mai degrabă, servituţile acelui baroc care (spunea
Edgar Papu) e menit să acopere o boală, un dezastru al interiorităţii.
În aceşti ani, N.D. Pârvu publică cursuri de pedagogie generală sau

cărţi de teoria educaţiei, în spiritul documentelor de partid, dar şi Studii
de psihologia artei (Editura Didactică şi Pedagogică, 1967), în care cel
mai interesant este Arta actorului şi coordonatele psihice ale personajului
dramatic. Dar nicio vibraţie originală nu tulbură pagina: din citat în citat,
profesorul încropeşte opuri plauzibile, bune pentru viitorii profesori.
E un supus al doctrinei, al ştiinţei sale eterne. Al documentelor care vin
de sus.
Ion Maxim (1925-1980)

Între cei care au suportat un regim carceral sever a fost şi Ion
Maxim, tânăr scriitor, în anii patruzeci, în Sibiul Cercului Literar, dar fără
opţiuni cerchiste, legat de Blaga şi de D.D. Roşca — îşi va da cu acesta
doctoratul în filosofie, la începutul anilor şaptezeci — prin relaţii care au
marcat gândirea prozatorului, a poetului şi a eseistului. Cele zece cărţi
pe care le‑a scris între 1964 (anul eliberării din puşcărie) şi decembrie
1980 încearcă să descopere solidarităţi şi personaje din anii săi de tânăr
cărturar. Într‑o cronică distrugătoare la cartea pe care Al. Piru o consacră
anilor patruzeci, Ion Maxim îi reproşează numeroasele absenţe: sunt
excluşii, sunt cei care, între 1945 (1949) şi 1964 au fost în închisori. Al.
George îl califică (alături de Ion Caraion, I.D. Sîrbu) drept „om rău“.
Oameni răi n‑au fost Ion Maxim şi nici I.D. Sîrbu (despre „răutatea“ lui
Ion Caraion am scris în La est de Eden, II): au fost şi au rămas solidari cu
cei care au trecut prin infernul carceral. Reproşul, care a îmbrăcat di-
verse forme, se adresează celor care au uitat, au abandonat adevărurile
„de odinioară“. Recenziile lui Ion Maxim (parte adunate în volumul
Atitudini critice, Editura Facla, 1973) travestesc un discurs despre tră-
dare.
Fixat după 1964 în Timişoara, Ion Maxim scrie mult, încercând parcă
a recupera anii interdicţiilor.
E cronicar literar, teatral al revistei „Orizont“, păstrând, atât cât
se cuvine, distanţa faţă de ceilalţi cerchişti „exilaţi“ la Timişoara. Între
studiile/articolele sale de referinţă rămân, totuşi, cele consacrate profe‑
sorilor săi de la Sibiu (Blaga, D.D. Roşca) şi cerchiştilor de care s‑a simţit
aproape (Radu Stanca, Ioanichie Olteanu).
Arthur Dan (1929-1969)

Una dintre personalităţile legate de Clujul cerchiştilor, mai târziu,
în Banat, protector al Cerchiştilor întorşi din închisori (a lui Ovidiu
Cotruş, Ion Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş) a fost medicul psihiatru
Arthur Dan. La Săvârşin sau la Gataia, unde era directorul aşezământu-
lui psihiatric, Arthur Dan le‑a asigurat o retragere şi, poate, chiar o su-
pravieţuire fericită. Dar nu numai lor, ci şi unor scriitori clujeni care aveau
nevoie de dialogurile cu el. O carte postumă, Mituri căzute, i-a apărut la
Editura Apostrof, în 1999; teza sa de doctorat n‑a apărut încă. În tratatul
de Patologie obsesivă, Mircea Lăzărescu, tânărul său colaborator de la

Săvârşin, aşezase un Capitol introductiv, semnat de eruditul psihiatru.
Arthur Dan făcea un scurt istoric al problemei, alunecând mereu către
literatură în subcapitole care ar putea fi de folos cercetătorului literar.
În 1973, adică după ce, cu patru ani înainte, Arthur Dan (pe care Eduard
Pamfil îl considera cel mai de seamă psihiatru român) îşi încheiase
socotelile cu această lume. Ar putea fi aşezat Arthur Dan în seria
cărturarilor români care au sfidat „porţile percepţiei“? Iată o întrebare
căreia trebuie să‑i descoperim, cu grijă, contextul necesar.
Poet, dar şi eseist, actor strălucitor, bărbat al scenei, Emil Botta
putea ilustra mai bine decât alţii procesul de transfigurare pe care îl
realizează drogul. Din seria imediat următoare, personalitatea cea mai
puternică ar fi fost Arthur Dan. Despre Arthur Dan e bine să cităm din
prefaţa lui Ion Vianu la Mituri căzute (Ed. Apostrof, 1999):
„… Dan şi‑a trăit destinul psihiatric până la capăt, şi… acesta
i‑a marcat în modul cel mai dureros existenţa. Am putea spune că, mer-
gând mai departe ca mulţi alţii, el trage ultimele consecinţe din pro-
fesia lui şi plăteşte cu propria‑i persoană cutezanţa de‑a nu fi: om de
litere sau om de ştiinţă, practician sau visător, mediocritate sau geniu.
Această plată are şi ea o faţă dublă, ca a oricărei monezi, — o alterna-
tivă care se numeşte: psihiatru sau alienat“. Şi, cu maximă delicateţe,
scrie medicul şi colegul Ion Vianu: „Căci Dan, trebuie să o spunem aici,
cu un adânc respect, fără umbra intenţiei de‑a ne atinge de amintirea
severei lui siluete morale, a făcut personal experienţa nebuniei într‑o
formă lucidă, controlată şi autopunitivă.“ Şi încheie, la modul cel mai
frumos cu putinţă, Ion Vianu: „Putem să ne imaginăm ca un dialog
interior acest Eritis sicut Deus: Pentru ce uzezi de morfină, am întrebat
un toxicoman. — Pentru că, în felul acesta, asemenea lui Dumnezeu,
pot suprima pentru o clipă existenţa ucigătoare a timpului, care mă
îngrozeşte“.
Mărturisesc că m‑a intimidat acest „Eritis sicut Deus“. Vei fi la fel
ca şi Dumnezeu, vei fi asemenea Zeului, puterea ta va fi fără margini.
Mi s‑a părut riscant să scriu acest capitol, deşi el putea explica mai bine
atât anii treizeci ai culturii române, cât şi subteranele anilor cincizeci.
Aşadar, excepţionalul psihiatru care a fost Arthur Dan: un medic
care va scrie mereu despre stupefiante. Le dă ocol, fără a intra în amă‑
nunte. Pare că îl interesează doar profesiunea sa, şansele sale, buna
desfăşurare a ei. Ce scrie, în aforismele sale din Mituri căzute, eminentul

cărturar? Iată câteva dintre propoziţiile sale de răscruce:
„Wer Wein verlangt, der keltre eifrig Trauben. (Faust, II, 1, 2)
Are dreptate Goethe. Un haşişoman mi‑a mărturisit că ar fi fericit doar
când va avea o cultură întinsă de canabis indica.“ Iată un Final identic:
„Alcoolicul cochetează cu ideea de desăvârşire. Morfinomanul se
îneacă în ea. Filosoful învaţă metodic să înoate. Dacă insistă prea mult,
toţi trei se întâlnesc la ospiciu“. Sau Fanteziile unui morfinoman: „Noi
suntem singura categorie de oameni care în societate părem normali,
cu toate că suntem stăpâniţi de cea mai sinistră nebunie, iar în ospiciu
suntem consideraţi alienaţi, cu toate că lipsa totală a morfinei nu mai
îndreptăţeşte acest termen“. Sau Variaţiuni de longitudine geografică:
„Mexicanii întrebuinţează mescalina ca pe un auxiliar preţios în oficierea
ceremoniilor magice. A fost suficient ca mescalina să fie importată
în Europa, pentru ca să fie folosită ca simplu drog de experienţă
pentru halucinaţii“. Sau Halucinaţia halucinaţiei: „În timpul unei crize
halucinatorii pe care şi‑a provocat‑o cu peyotl, Quercy notează că până
şi obiectele reale din jur i se păreau halucinaţii. Dovada cea mai bună că,
în mare parte, fenomenul halucinatoric e de natură pur psihică“.
Cele zece porunci ale psihiatrului, în viziunea lui Arthur Dan,
încep cu:
„1) Începe prin asimilarea completă a teoriei medicale — şi numai
după aceea citeşte psihologie, caracterologie, literatură. Dacă vei urma
calea inversă, nu o să crezi un cuvânt din baza psihologică a psihiatriei,
ceea ce o să facă din tine un bun teoretician şi un excelent observator,
dar niciodată un mediocru medic; 2) Citeşte multă neurologie. Numai
în felul acesta te vei convinge de inutilitatea şi absurditatea aşa‑zisei
colaborări neuro‑psihiatrice; 3) Maeştrii tăi cei mari să fie Shakespeare,
Dostoievski şi Nietzsche“. … Maeştrii cei mari l‑au ţinut lângă cerchiştii
care, la începutul anilor şaizeci, erau încă nişte foşti deţinuţi.
XIII. Locul naşterii: Timişoara
Ana Blandiana, Dorin Tudoran,

Cătălin Dorian Florescu
Ana Blandiana (n. 1942)

Biografii. Mărturisirile despre Murani ale poetului (dialectal) Marius
Munteanu încep de la întâlnirile cu părinţii Anei Blandiana. Murani e un
sat relativ aproape de Timişoara şi îmi place să cred că primii ani ai poetei
s‑au desfăşurat acolo. Dar confesiunile Anei Blandiana, când sunt, nu
ajung până acolo:
„M‑am născut în 1942 la Timişoara, dar, la scurt interval de la
naşterea mea, părinţii mei s‑au mutat la Constanţa şi apoi la Oradea. Am
crescut între 4 şi 18 ani la Oradea, în acest oraş de graniţă, foarte frumos,
aşezat într‑un peisaj de dealuri acoperite cu vii, într‑un oraş unde —
dacă îmi amintesc bine, anotimpurile erau puternic conturate, iarna era
cu zăpadă multă, cu gheaţă adevărată… (…) Vara era vară adevărată.
La Cluj, în timpul facultăţii, nu puteam purta niciodată rochiile de vară
de la Oradea. Toamna era cel mai frumos anotimp. Am crescut într‑un
peisaj echilibrat — nu numai frumos, dar şi raţional — aş spune —, deşi
perioada copilăriei mele a fost una atroce. Este vorba, istoric vorbind, de
anii dintre 1946 şi 1960, interval în care tata a fost arestat de multe ori,
în care a lipsit ani întregi de acasă, pentru că era la închisoare, interval în
care, în numeroase rânduri, ni s‑au făcut percheziţii. Totuşi — şi probabil
asta nu se datorează istoriei, ci biologiei — îmi amintesc cu nostalgie
de oraşul în care am copilărit, de acest peisaj, de oraşul Oradea, unde
mă întorc cu mare plăcere…“ (Pavel Chihaia, „22“, aprilie 1991), reluat
531
în Ana Blandiana, Cine sunt eu? (un sfert de secol de întrebări), Editura
Dacia, 2001, p. 131.
S‑a născut la Timişoara, dar a copilărit la Oradea, e legată de Cluj
şi, evident, de Bucureşti. Satul bănăţean nu apare niciunde — nu‑şi mai
avea rostul. Dar personajele prozelor ei se întorc de foarte multe ori la
ţară, ca să nu bănuim o relaţie adâncă. Poate că proza cea mai semnifi‑
cativă a „întoarcerilor“ ar fi Lecţia de teatru. Marele actor, ilustrul tea‑
trelor şi al filmelor, este invitat de un oarecare Virgil Ostahie „acasă“ la
el, într‑un sat în care vedeta — paradoxal — se hotărăşte să ajungă. Să
răspundă invitaţiei. Aşa că se întoarce la ţară (deducem că se întoarce),
iar prozatoarea ne propune o „imagine a satului de azi“:
„Acum satul arăta ca orice sat. Aceleaşi case de cărămidă, cu prid-
vor sprijinit în coloane de beton, aceleaşi porţi de fier forjat, cu orna-
mente argintii şi cu aerul suspect al dricurilor de lux, aceleaşi spaliere
cu viţă producătoare, sub care se întind mese şi se garează maşini“.
Este un sat al anilor şaptezeci-optzeci, desprins de mărcile identitare.
Depersonalizarea, deteritorializarea merg mai departe:
„Odată cu mine, din tren coborâse o armată întreagă de bărbaţi
şi femei încărcaţi cu plase burduşite cu pâini, pachete de zahăr şi de
mălai, sticle de ulei: navetiştii“. Important să sesizăm noua identitate a
personajelor: nu mai sunt ai satului, definiţi de acel „acasă“ al „omului
tradiţional“:
„Cum înaintau pe uliţa principală, pe şosea, atât de mulţi încât
păreau încolonaţi, semănau — cu feţele lor obosite şi pasul întins
hotărât — mai puţin cu nişte oameni grăbindu‑se spre casă şi mai mult
cu nişte participanţi la un marş al tăcerii al cărui scop nu era rostit decât
în gând“. El este celebru, este vedetă, dar nimeni nu‑l recunoaşte.
Satul este mai degrabă o lume de dincolo. „Jocurile“ care i se prezintă
povestesc despre o lume de de mult, în care se păstrau ritualurile
sărbătoreşti, dar şi despre o lume de dincolo. În fine, gazda iese la iveală
şi îi spune câte ceva despre o posibilă recluziune — recluziune în care
a fost cu tatăl celebrului actor. Bătrânul Virgil Ostahie a fost cinci ani
împreună cu tatăl celebrului actor, dar refuză mărturisirile. Celebrul
om‑al‑zilei vrea să se întoarcă acasă, ajunge la gară, se urcă în trenul care
să‑l aducă acasă, dar află de la călători că numitul era mort. Fusese, ca
să păstrăm tonul scriitoarei, în „dealurile ascunse sub pământ“. Dealuri
trebuie citată alături de o seamă de texte ale scriitoarei. Nu munţii, nu
piscurile, nu suişul, ci relieful care descrie o lume frumoasă. Un relief
care aparţine şi celor de dincolo — celor care au părăsit spaţiul

paradisiac „de aici“: „Dealuri, dulci sfere‑mpădurite/ Ascunse jumătate
în pământ/ Ca să se poată bucura şi morţii/ De carnea voastră rotunjită
blând.// Poate un mort stă ca şi mine‑acum/ Şi‑ascultă veşniciile cum
cură,/ Îşi aminteşte vechi vieţi pe rând/ Şi contemplându‑vă murmură://
Dealuri, dulci sfere‑mpădurite/ Ascunse jumătate în văzduh/ Ca să se
poată bucura şi vii/ De nesfârşit de blândul vostru duh…“. Am putea
adăuga (ca un comentariul al Dealurilor) În satul care mă întorc, care ar
schiţa alte itinerarii: „În satul în care mă întorc/ Ceasuri cu cuc sfarmă
vremea/ Şi mari bucăţi de tăcere/ Zac sparte în praful din drum. Acele
se învârt cu hărnicie/ Arătând mereu ceva nepotrivit./ Orele au căzut
de mult,/ Acele aleargă fără sfârşit/ Şi dezorientat, când şi când,/ Cucul
apare şi‑anunţă/ Sfârşitul lumii, cântând“. Paginile cele mai vibrante
din memorialistica Anei Blandiana sunt cele pe care poeta le dedică
întâlnirilor cu Mircea Eliade şi Emil Cioran. Sunt întâlniri recapitulative.
Îi citise de mult, îi admirase de demult, erau zeii ei. Într‑o perioadă în
care, în România, statutul scriitorului era excepţional, în perioada în
care scriitorul adevărat exprima adevărata aristocraţie, Eliade şi Cioran,
aflaţi sub interdicţie, erau voci ale înălţimilor intangibile. Evident, sti-
mulau întrebări. Acum, aparţin aceleiaşi familii. Sunt din lumea părinţi-
lor ei. După întâlnirea cu Cioran, rectificările sunt obligatorii:
„Tot ce‑am citit după aceea (după întâlnirea de la Paris, n.n.) din
Emil Cioran, toate referirile adesea insultătoare la români au fost mar-
cate de aura insuportabil de imensă şi au primit în lumina ei aproape
bolnavă sensuri sensibil schimbate, răsturnate uneori. Ca şi cum o
ursitoare răzbunătoare — cum se întâmplă în poveşti — ar fi apărut la
naşterea lui şi, după ce primise toate darurile, Cioran ar fi fost pedepsit
să urască tot ceea ce iubeşte şi să se dezică de tot ce se ştie fără scăpare
legat. O dragoste întoarsă pe dos… l‑a chinuit toată viaţa şi i‑a însemnat
cu o întunecată, fascinantă strălucire, toată opera.“
Apropierea descoperă alte echivalenţe. Cioran i‑a răspuns unui
traducător care l‑a întrebat „ce are cu Sfântul Paul, de ce îl contestă cu
atâta înverşunare?“ că „e greu să fii fiu de popă“. Scrie Ana Blandiana:
„Ţin minte consternarea care m‑a cuprins citind acest răspuns, pentru
mine unul dintre primele prilejuri în care descopeream cum Cioran —
cu o anume neglijenţă, poate mimată şi ea — lăsa să i se vadă răni pe
care se trudise până atunci cu înverşunare să le ascundă. Era cum ar fi
încercat să manipuleze nu pe alţii, ci, înaintea lor, pe el însuşi, ca şi cum
Locul naşterii: Timişoara 533
s‑ar fi supus singur unei umilinţe menite să‑i pedepsească orgoliul. Ca

fiică de preot, gluma lui Cioran mă fascina…“
Sau acasă la Mircea Eliade:
„Atunci, ceea ce mă fermeca, dându‑mi sentimentul că participa
la un mister, era senzaţia de déjà vu, pe care mi‑o dădea şi apartamentul
lor cu divanuri acoperite cu scoarţe, şi felul lui de a vorbi, o inflexiune a
vocii, un anume ritm al frazării, şi figura lui de om bun, care nu se gră-
beşte şi are timp să asculte. Totul… îmi aducea aminte de lumea
părinţilor mei (s.n., C.U.), totul purta pecetea generaţiei lor de
intelectuali interbelici, care porniseră de la iluzia că e prima generaţie
care se va putea ocupa de cultură fără a fi obligată să se implice în-
tr‑un fel sau altul în salvarea ţării…“
Mă uimeşte absenţa Lecţiei de teatru din volumul Les morts
incertains, volum apărut la Flammarion în 1983, în traducerea lui Marie
France Ionesco, Şerban Cristovici, Mihaela Bacu, Virgil Tănase, în
Colecţia „Lettres roumains“. Sunt proze de V. Voiculescu, Mircea Eliade,
L.M. Arcade, D.R. Popescu, Ştefan Bănulescu, Andrei Ujică. „Morţii
nesiguri“ din prozele Anei Blandiana se întâlnesc cu „morţii vii“ din
prozele lui Voiculescu, Eliade, Arcade, Bănulescu, D.R. Popescu, cu cei
din prozele lui Andrei Ujică: ale oniricului, ale optzecistului Ujică.
Antologia semnala un culoar de o eficacitate neobişnuită a scrisului
românesc. Într‑un moment în care istoricii oficiali ai regimului, scriam
altădată, dar şi manualele de istorie şi de literatură numeau perioada
inaugurată de Ceauşescu una a despărţirii de trecutul criminal al
comunismului, există o „revenire a duhurilor rele“, a demonilor. Volumul
Proiecte de trecut a apărut în 1982, cartea a avut ecou cum puţine din
cărţile tipărite în ultimii ani în România. Nuvela Lecţia de teatru, piesă
importantă din Proiecte de trecut, îşi avea locul aici.
Alegerea locului (I). Mai bine fixată în istoria Ardealului este

Biserica pe roate. Ne aflăm înaintea răscoalei lui Horia, şi acolo, în
Apuseni, într‑un sat oarecare, e nevoie de o biserică. O biserică există,
dar la distanţă, în alt sat. Oamenii vor să o transporte şi o transportă:
„Nemaipomenita călătorie a bisericii de lemn pornită din satul
Subpiatră (Munţii Bihorului) la sfârşitul secolului optsprezece, mai
precis în iarna anului 1778, face parte dintre acele întâmplări care, deşi
desfăşurate aievea, aparţin, prin natura lor, fantasticului, dar, trecute
prin realitate, chiar dacă sub un zodiac al miracolului, aduc irealităţii
un prestigiu cu atât mai indubitabil cu cât ea, irealitatea, nu‑i simţea

nevoia.“
Există topografii conştiincios fixate:
„Neavând, potrivit legilor în vigoare, dreptul să‑şi construiască bi‑
serică, iobagii din Subpiatră au hotărât să‑şi aducă în sat o biserică gata
construită. Poate că nu le‑ar fi venit această idee neobişnuită, dacă la
zece kilometri, pe valea Crişului Repede, în Lugoşu de Jos, nu s‑ar fi aflat,
nefolosită, o biserică de lemn, vechiul lăcaş de închinăciune al satului de
ţărani liberi care reuşise să‑şi construiască o biserică nouă, de piatră.“
Ideea ar putea fi considerată o aberaţie, „dar atunci, la sfârşitul se‑
colului al optsprezecelea, înaintea răscoalei lui Horia, ea a putut părea
oamenilor care aveau să înfăptuiască acea răscoală ceva posibil şi demn
de înfăptuit“. Pe de o parte, putem citi documentarul, transcrierea eve‑
nimentului istoric, buna aşezare a lumilor. Acestea aşa au fost. Oamenii
s‑au aşezat în Bărăgan, au supravieţuit acolo, au realizat o performanţă:
una a supravieţuirii.
Prozatoarea e un cronicar, un „recuperator“ al unui eveniment
extraordinar. Ne atrage atenţia: aşa s‑a întâmplat, dar „sub un zodiac
al miracolului“, „la sfârşitul secolului al optsprezecelea, în preajma
răscoalei lui Horea“, într‑o altfel de lume. Locurile au căpătat nume după
neobişnuita mutare. „Mărturie, şi astăzi, stau temelia goală a bisericii…
(…) şoseaua adâncă numită Brazda Bisericii, locul căruia i se spune
Copca Bisericii, nefiresc de afund în matca Crişului încă tânăr, unde şi azi
se mai îneacă din când în când câte un copil.“ Şi:
„Ceea ce am spus până aici s‑a întâmplat, deci, cu adevărat. Restul
e speranţă.“ Nuvela se numeşte Biserica fantomă.
Alegerea locului (II). Este foarte important să evocăm evenimen-

tele biografice care au „exclus‑o“ pe Ana Blandiana din lumea literaţilor
şi pe urmă au acceptat‑o cu urale. Excluderile îi creează un anume
statut: un tip de sensibilitate şi de reflecţie. Un anume fel de protejare
a intimităţii. Ar fi vrut să rămână la Cluj, dar împrejurări mai degrabă
potrivnice o fixează la Bucureşti. La Bucureşti este un timp fast, în
care accentul cade pe ideea de tânăr. Ceauşescu îşi formează o echipă
culturală care ar fi trebuit să înlocuiască vechii lideri. În poezie, Ana
Blandiana şi Nichita Stănescu sunt prezenţele care ar putea modela
noul timp al poezei. Sunt tineri, frumoşi, păstrează o neobişnuită capaci-
tate de a fascina. În revista studenţilor, „Amfiteatru“, Ana Blandiana
adaugă poeziilor tablete despre poeţii morţi tineri, despre sacrificaţii

literaturii, dar nimic funebru. Nimic funebru, totul e luminat de bucuria
de a fi, de a supravieţui întâmplărilor nefaste. De a‑şi trăi, totuşi, uni-
citatea. A‑şi trăi unicitatea altfel de cum o trăiesc artiştii de seamă,
creatorii care privesc — se mărturisesc — în infinita lor ascensiune.
E, dincolo, împreună cu ei. Împreună cu ei, dar fără regimul ascensio-
nal al unora dintre colegii ei. Dealurile, nu piscurile. Un dincolo care e
încă al oamenilor: al celor de aici şi al celor de dincolo. Figuraţia înge-
rească e, de fapt, la doi paşi.
În poezia Anei Blandiana există o aspiraţie către înalt (nu toată
poezia anilor şaizeci trăieşte o vocaţie ascensională?), dar şi un sentiment
al căderii. Nimic fără o figuraţie care să „locuiască“ gândul. Iar personajul
care locuieşte gândul este, de cele mai multe ori, îngerul (sau locţiitorii
lui): „Trupul meu/ Nu‑i decât armura/ Pe care un arhanghel şi‑a ales‑o/
Să mă treacă prin lume/ Şi astfel travestit/ Cu aripile împachetate/
Înlăuntru,/ Cu viziera zâmbetului/ Coborâtă peste faţă,/ Pătrunde în
iureşul luptei,/ Se lasă acostat cu măscări/ Şi chiar mângâiat/ Pe platoşa
rece a pielii/ Sub care repulsia cloceşte/ Îngerul exterminator“. (Armura)
Travestirea pare a aparţine personajului principal, care ocroteşte nu
doar un arhanghel, ci şi — sub armură — un înger exterminator.
Îngerii, altfel, sunt „bătuţi cu pietre“: „Îngerii bătuţi cu pietre/ Care
mai au tăria/ Să nu se‑ndepărteze în văzduh/ Îmi cer, răniţi/ Şi frânţi de
oboseală, găzduire/ Şi‑n timp ce fâlfâie uşor,/ Adorm umili şi fragezi prin
caiete,/ Trăgându‑şi doar în somn,/ Când li se face frig,/ Câte o filă albă
peste aripi./ Dimineaţa ştiu că n‑am visat/ După amprentele penelor pe
pagini/ Şi mă grăbesc să le memorez/ Înainte de a‑mi fi confiscate/ Ca
să se decreteze specii noi/ De păsări de pradă.“ (Dovezi) Există şi îngeri
bătrâni: „Îngeri bătrâni, urât mirositori/ Cu iz stătut în penele jilave,/ În
părul rar,/ În pielea scămoşată de insule de psoriazis,/ Hărţi scrijelate
adânc/ Ale unor înspăimântătoare/ Tărâmuri necunoscute./ Prea trişti
pentru bunevestiri,/ Prea slabi pentru sabia de foc,/ Se lasă‑ngropaţi
dormitând/ Ca nişte seminţe pe care le semeni,/ Cu dureri reumatice
la‑ncheieturile aripelor/ Tot mai ascunse‑n pământ,/ Tot mai moşnegi,
tot mai oameni…“ (Îngeri bătrâni)
Felul în care Ana Blandiana a realizat la Sighet Memorialul Victi-
melor Comunismului şi al Rezistenţei ţine de aceeaşi încercare a unei
geografii a miracolului: descoperirea unui Centru al Lumii.
Dorin Tudoran (n. 1945)

Migraţii. Unul dintre cei mai vizibili scriitorii români în ultimii trei-
zeci de ani este Dorin Tudoran. Performanţa jurnalistică, literară, atitu-
dinea politică au focalizat atenţia asupra lui. Devenit erou al cotidianului,
obligat să răspundă mereu la întrebările zilnice, somat de un imediat
al momentului politic, literar, Dorin Tudoran nu a scris niciodată de cei
care, din familia sa, au atras atenţia asupra unui arbore genealogic.
Lucrul cel mai grav întâmplat, de altfel, în istoriile literare ale ultimelor
decenii (cinci? șase?) este abandonarea contextelor, a „modelului bio-
grafic“, a documentelor care se opresc asupra unei istorii personale,
naţionale, europene, neconfiscate de prezent. În istoria personală
a lui Dorin Tudoran, locul naşterii, Timişoara, e un spaţiu de pasaj.
Doar migraţia părinţilor săi a făcut ca scriitorul să pară al Timişoarei.
Nici tatăl, nici bunicul său nu aparţin Banatului. Nu definesc această
geografie literară, deopotrivă a Europei Centrale şi a sud‑vestului euro-
pean. Nimeni nu a scris despre poezia tatălui lui Dorin Tudoran. El face
parte dintre scriitori care au participat, prin poezia lor, la imaginea
dreaptă a Transilvaniei în timpul dictatului de la Viena. Valorile estetice,
elogiate de poeţii Cercului Literar de la Sibiu, au pus în umbră valorile
naţionale elogiate de cei care purtau cu şezătorile lor, prin Ardealul
anilor patruzeci, mesajul Transilvaniei sfâşiate. I‑a apărut la Mediaş, în
colecţia „Cartea Refugiatului Ardelean“, un volum care adună poeziile
sale „rebele“ din anii patruzeci, risipite prin antologii? Am citit despre el,
n‑am dat, încă, de urmele lui. În volumul Pasaj cu pietoni există Câteva
episoade neromanţate din viaţa bunicului meu, un amplu poem dedicat
lui Marin Preda. E un mic „roman“, din care aş selecta. „Şi tot înainte
de‑a fi strivit/ de‑un Mercedes/ pe un pasaj de pietoni/ cu bunicul meu/
s‑au mai întâmplat câteva lucruri/ ce nu pot fi omise:/ el a fost unul/ din
acei flăcăi/ apărând Mărăşeştii/ numai în dalbe izmene/ şi purtând la
brâu/ patru cartuşiere/ca patru pietre de moară/ şi‑acolo la Mărăşeşti/ a
fost declarat mort/ numai pentru că/ i‑a trecut un glonţ/ dintr‑o parte în
cealaltă/ a capului/…/ dar el/ bunicul ăsta al meu/ s‑a ridicat după două
zile/ şi când s‑a văzut acolo/ printre morţi/ a scuipat o gură bună de
sânge/ şi‑a zis:/ «Bă, eu nu‑s mort,/ că n‑am cum să fiu aşa/ şi‑am şi copii
acasă!»“ Legenda bunicului, istoria bunicului, parabola bunicului care
„n‑are cum să fie mort“ e importantă pentru a înţelege poezia, dar şi
jurnalistica lui Dorin Tudoran. E una dintre puţinele „confesiuni“ în care
Dorin Tudoran scrie despre cineva din familia sa. Şi scrie fiindcă istoria
moromeţilor s‑a desfăşurat şi în familia lui. Marele scriitor face parte din
lumea sa. Şi mai importantă ar fi istoria stră‑străbunicului său, Tănase
Todoran. O istorie ce riscă să rămână necunoscută. E vorba de unul dintre
marile personaje ale Ardealului, ilustrat ca soldat, ca luptător, ca erou al
unei bătălii fabuloase. A fost tras pe roată în 1763, cu 22 de ani înaintea
lui Horia. Tănase Todoran, opus imperialilor, a fost tras pe roată la 104
ani, refuzând, în faţa torturilor, compromisul. Tănase Todoran e unul
dintre miturile naţionale pe care le‑am risipit în desfăşurarea vremurilor.
Aşezarea recentă a sa între sfinţi nu a avut consecinţe importante în
cărţile noastre de istorie.
Despre creaţia poetică. Trebuie să vorbim despre rostul şi statutul

poetului în societatea românească în ultimele cinci decenii. Ideea
recuperatoare, inaugurată la începutul anilor şaizeci, atrage atenţia
asupra unui anumit fel de a trăi prin literatură De a descoperi o imagine
a scriitorului. În volumul O zi în natură (1977) sunt câteva poeme care
trebuie să ne atragă atenţia. Asediul (Lui Mihai Eminescu) ar trebui citată
în întregime. „La tâmpla poetului, ca la o poartă subţire, dar definitivă,
sufletul lucrurilor bate răzbunător. Zi şi noapte, neîntrerupt, înăuntru
şi în afară — aceeaşi înverşunare. Uneori, asediul ia forma unei ploi de
mercur. Alteori — pare că însăşi marea se află strânsă în mănuşa de fier
care izbeşte fără odihnă.//Aici, anotimpurile se nasc şi dispar sub aceeaşi
lumină. Nimic nu le deosebeşte, iar trecerea lor seamănă cu locul în care
o apă se varsă una în alta. Şi în toată această vreme, fiecare izbitură sună
ca o decapitare — asemeni unei magnolii înflorite în mijlocul iernii.// La
tâmpla poetului, aerul se ridică subţire şi foarte rece, ca o lamă de brici.
Şi‑acolo unde nicio pasăre nu se poate ridica, navighează ameninţător
umbrele lucrurilor — flote de‑a pururi pierdute în timp.// La tâmpla
poetului, legile spaţiului delirează“. Care ar fi, deci, condiţia poetului?
Care e locul lui în lume? Transparenţele, transfigurarea pot defini un
asediu? Urmează Fragmente dintr‑un jurnal apocrif, o aşezare mai
transparentă sub semnul persoanei întâi. Ce ne spune jurnalul? Numeşte
aceeaşi desprindere: „Cineva se grăbeşte, trece într‑o caleaşcă. Incendii
rotunde, roţile ei luminează chipuri curioase, apasă pe geamuri, cad
perdelele sfâşiate, oglinzile se dilată, căutând să prindă forma incertă a
orei în care ne aflăm. Afară, câteva porţi se dau de gard şi iată‑i: cu cizme
foarte înalte şi lustruite, câţiva cunoscuţi par a pleca la vânătoare. Peste
umerii lor — completând acest decor suficient —, aramă plutitoare,
frunzele îi ating“. „Un alt Dorin Tudoran găsim în Respiraţie artificială

(1979) şi, mai ales, în Peisaj cu pietoni (1980). Mai puţin preocupat de
floarea stilistică a discursului poetic şi mai implicat în orizontul condiţiei
umane. Poeziile, în majoritatea lor, pun în pagina lirică o mare cantitate
de existenţă morală…“, scrie Laurenţiu Ulici în Literatura română
contemporană. Promoţia ’70. Să notăm că Dorin Tudoran este, alături
de Mircea Ciobanu, Mircea Dinescu, Dinu Flămând, Cezar Ivănescu,
Dan Laurenţiu, Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu, Ion Mircea, Adrian
Popescu, Nicolae Prelipceanu, Daniel Turcea, Mihai Ursachi, în secţiunea
de deschidere a „promoţiei poetice“ a anilor ’70. Sunt marii poeţi ai zilei
de azi. Unii au dispărut înainte de vreme, ceilalţi au fost laureaţi, după
1992, cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“. Autoritatea
scrisului lor e fără fisură.
Certocraţia. În 1976 apare o carte importantă realizată de Dorin

Tudoran împreună cu Eugen Seceleanu: Martori oculari. E un moment
de vârf al publicisticii noastre — un succes al „jurnalismului de investi-
gaţie“, aşa cum putea fi el realizat în anii şaptezeci ai scrisului româ-
nesc. Portretistică vie, umor sclipitor, mărturii nelipsite de cruzime,
într‑o carte care nu‑şi trădează titlul: Dorin Tudoran şi Eugen Seceleanu
sunt martori. Privesc lumea cu iubire, dar şi cu necesara detaşare ce
le păstrează viu spiritul critic. În 1978, Dorin Tudoran publică Biografia
debuturilor — un exerciţiu publicistic important prin investigaţie, ana-
lize, studiu amplu al condiţiei scriitorului. O iniţiere în statutul scriitorului,
lângă studiul vieţii şi împlinirii maeştrilor. Biografia debuturilor ilus-
trează devotamentul scriitorului Dorin Tudoran faţă de maeştrii şi de
colegii săi.
Anii optzeci sunt ai opoziţiei eroice şi ai exilului. Publicistica din exil
îl aşază pe Dorin Tudoran lângă câţiva dintre creatorii de seamă ai se-
colului XX. Lângă el, solidari cu el, sunt personalităţi care definesc opo-
ziţia anticomunistă, dar şi marea literatură a timpului. Căderea
comunismului înseamnă — ar trebui să însemne —, pentru scriitorul,
omul politic Dorin Tudoran (şi prietenii săi), un triumf. O fericită schim-
bare de lume. Istoria se fisurează, martorul, publicistul, poetul Dorin
Tudoran vede o lume despre care va scrie cu umor, cu ironie, cu furie.
Timpurile care ar fi trebuit să inaugureze o fericită aşezare a valorilor, o
Aristo-craţie, pun în valoare o Kakisto-craţie. Kakistocraţia e un cuvânt
care aparţine publicistului, dar şi poetului şi omului de idei, capabil
să dea nume noii „aristocraţii“. Cea propusă de victoria din 1989. Vo-
lumul, cu eseurile, pamfletele scrise până în 1998, Kakistocraţia, rămâne
una dintre cărţile esenţiale ale vremurilor postdecembriste. Eu, fiul
lor. Dosar de securitate e unul din documentele care aruncă o lumină
nouă asupra biografiei. Asupra relaţiei poetului cu colegii, prietenii, cu
literatura anilor şaptezeci-optzeci. Certocraţia pare a fi o nouă modifi-
care a relaţiilor cu „noua lume“. Memoria omului politic, a scriitorului
poate arăta mai bine imaginile prezentului. Articolele de demult,
profesiunile de credinţă ale liderilor politici — odinioară prieteni sau
apropiaţi ai săi — sunt puse din nou în pagină, într‑o publicaţie gândită
pentru epoca blogului. Pamfletarul decupează din ziare mai vechi zi-
cerile liderilor, aminteşte de discursuri ale vedetelor politice, citează
pagini, azi, ridicole. Autorii lor sunt mincinoşi, farsori, actori într‑o
comedie sau într‑o tragicomedie. Scrisul s‑a uzat, şi‑a epuizat mesajul.
Aici postăm şi ne umplem de blogdaproste. Ce a spus cutare cu zece,
cu douăzeci de ani în urmă? Pe cine a omagiat? Oameni care au fost
mari scriitori, care au fost prozatori sau poeţi iluştri, aşezaţi „în aceeaşi
literatură“ cu Dorin Tudoran, trăiesc altfel decât el. Cum arată paginile
lor azi, cum se pot auzi protestele, solidalizările, desolidalizările lor?
Ce pagini au murit, ce opinii au fost rescrise/retuşate cu nesimţire? Aici
cităm şi ţinem prohodul. Facem ritualurile de înmormântare. Scriitorul
de odinioară hrăneşte o persoana întâi care trăieşte euforia (?) discursu-
lui pamfletar. E „tras pe roată“, ca străbunicul său? „Pe blog“ pamfletul
se desfăşoară într‑o altă lume. Dorin Tudoran îşi realizează publicaţia lui,
„pe blog“, cu imagini. Cu caricaturi. Cu o emblematică a deziluzionării.
Cu un B(l)ogdaproste pentru pagina de odinioară. E autorul unui gen
nou — opera unui creator de seamă al secolului XXI. A unui alt timp al
scrisului — de Blogdaproste.
Cătălin Dorian Florescu (n. 1967)

De ce scrii despre Timişoara, de ce scrii despre Banat, îl întreabă
un jurnalist pe Cătălin Dorian Florescu, după ce romancierul obţinuse
succese eclatante cu cărţile sale scrise în limba germană. După ce
obţinuse premii literare importante în Germania şi Elveţia, cu câteva
romane în care se vorbea mereu despre Timişoara. „Pentru că sunt un fiu
al Banatului, al Timişoarei. Este ceea ce cunosc cel mai bine din ţara mea
natală. Pentru că atunci când îmi părăsesc acel «acasă» al meu elveţian
şi intru în cel românesc, mai înainte de toate se deschide în faţa mea şi

mă primeşte câmpia bănăţeană, nesfârşită. Mai mult decât Carpaţii sau
marea, ea înseamnă pentru mine: «Am ajuns».“
Şi scriitorul, prins de febra amintirilor, detaliază:
„Iar dacă ajung seara târziu, trec printr-o Timişoară pustie, pe
strada unde am copilărit, pe lângă blocul unde am locuit, pe lângă şcoala
unde am fost elev. Dacă mă dedic aşa de mult acestor meleaguri este
poate pentru că au rămas încă magice din timpul copilăriei. Poate caut
încă timpurile trecute pentru a le recupera pentru prezent. Sau poate
este chiar mult mai simplu şi mai banal: în Timişoara trăiesc prietenii,
informatorii mei, care îmi atrag atenţia asupra existenţei unor poveşti şi
personaje despre care trebuie scris, precum maseurul orb sau Zaira. Sau
un sat precum acela al lui Jacob.“
Acestea sunt romanele lui Cătălin Dorian Florescu: realizate por-
nind de la amintire, dar şi prin „buna informare“ despre evenimentele
de aici. Despre extraordinarele evenimente. Despre vremea miracolelor.
Primul său roman, Wunderzeit (Vremea miracolelor), apărut în 2001,
este despre „plecarea de acasă“. Despre despărţirea de acel „acasă“
al copilului/adolescentului şi despre întâlnirile cu cealaltă lume. Fraza
inaugurală e chiar despre trecerea dincolo, dar şi despre extraordinara
verticală care este el, Tatăl:
„Căsuţa galbenă a vămii are geamuri şi mai multe uşi care se des‑
chid şi iar se-nchid. Precis că tata va găsi o ieşire. Precis că nu pun cei
dinăuntru mâna pe el. Tata e nemaipomenit când e vorba de lucruri im‑
portante. Iar acum e vorba de lucruri importante. Acum nu suntem la
cinema, acum suntem în realitate. Prin urmare, aşa arată ea, realitatea.“
Tatăl, căsuţa, geamurile, uşile „care se deschid şi iar se închid“
sunt cuvintele-cheie ale cărţilor lui Cătălin Dorian Florescu, în spec-
taculoasele sale road novel. Casa, care presupune o ordine spirituală,
le are între pilonii ei pe: Bunica („Bunica a ieşit din bucătărie. Când a
dat cu ochii de mine, s-a apropiat întinzând amândouă braţele. Purta
ochelari cu lentile groase…“), Mama („Alaltăieri, mama şi-a luat rămas-
bun de la prietena ei cea mai apropiată… Nu i-a spus nimic despre faptul
că ne părăseam apartamentul definitiv…“), la care se adaugă prietenii
(„Dorin era cel mai bun prieten al meu din cartier. Familia lui era altfel
decât a mea…“). Familia, cu mama, tata, bunica, cu universul domestic
care se fisurează, se destramă şi se reface la loc, apare în fiecare carte
a lui Călin Dorian Florescu. Der kurze Weg nach Hause (Drumul scurt spre
casă), al doilea roman al extimişoreanului, apare în 2002 şi realizează

topografii europene la fel de vii. Emoţiile „întoarcerii acasă“ rămân
mereu citabile: „M-a cuprins neliniştea şi-l tot înghionteam pe Luca ori
de câte ori mi se părea că văd ceva ce-mi amintea de casă“. Mangalia,
Zürich, Budapesta, Timişoara (se putea fără Timişoara?), Mangalia
atrag atenţia asupra documentarului clar, asupra itinerariilor urmărite
cu iubire, asupra stilului viu, ironic, autoironic, asupra prieteniilor:
asupra cotidianului filmat cu încetinitorul. Călin Dorian Florescu „vede“
lumea din preajmă şi, când imaginile din apropiere nu sunt suficient
de elocvente, transcrie momente din cutare sau cutare film. Film care
aparţine unui prezent al adolescenţei, al iubirii. Documentarul e mereu
viu, antrenant, cu momentele lui senzaţionale, mirabile, sporite de arta
romancierului preocupat de cititorul care trebuie să afle, să fie uimit.
Zaira (2008) pare, pentru timişoreanul care e la curent cu personajele
exponenţiale ale vieţii literar-artistice, o biografie urmărită cu atenţie.
Romancierul îşi iubeşte harul şi imaginează în preajma personajelor.
La fel se întâmplă cu Jakob, beschliesst zu lieben (Jakob se hotărăşte să
iubească), (2011). Despre Jakob… Elke Heidereich a scris în prestigiosul
„Frankfurter Allgemeine Zeitung“:
„Noul său roman îl catapultează pe Cătălin Dorian Florescu în pri-
ma linie a literaturii germane… Nu sunt mulţi cei care povestesc cu
atâta forţă, sensibilitate senzorială şi căldură, atât de amplu, cuprinzând
secole, atât de calm şi fără teamă, ezitând la fel de puţin atât când se
confruntă cu brutalitatea şi cruzimea, cât şi în faţa gingăşiei şi a tristeţii.
Ce povestitor!“
Desigur, un admirabil povestitor — o călăuză fericită pe itinerarii
româneşti care au mereu punct final Timişoara. Sunt itinerariile iniţiatice
ale întoarcerii acasă.
XIV. Literatura graniţelor
Dositei Obradovici, Miloš Crnjanski, Vasko

Popa, Petru Cârdu, Andrei A. Lillin, Florica Ştefan,
Ion Miloş, Slavco Almăjan, Stefan Ehling, Angela
Marinescu (Marcovici), Walter Engel, Adam
Puslojić, Ioan Flora, Duşan Baiski, Moni Stănilă,
Ivo Muncian, Hans Dama, Slavomir Gvozdenovici,
Liubiţa Raichici, Simeon Lăzărean, Mariana Dan,
Pavel Gătăianțu, Ioan Radin-Peianov, Vasile Barbu,
Igor Isac, Doru Ilana, Mihai Moldovan, Marc-Mihail
Avramescu, Lucian Costin
Dositei Obradovici (1742–1811)

A afirma că singurii care n‑au uitat niciodată de unde se trag — sin‑
gurii care au încercat să evoce un Banat al paradisului pierdut — au fost
scriitorii sârbi este o exagerare. Dar e o exagerare care se sprijină pe
ideea că ei, sârbii, au avut aici un rol de întemeietori. Banatul e legat nu
doar de trecerile scriitorilor sârbi, ci şi de buna relaţie cu acest spaţiu al
întemeietorilor, cu spiritele exponenţiale ale literaturii (culturii) sârbe.
Un triunghi important din centrul acestui spaţiu ar marca începutul fa‑
bulei româneşti — legate intim de cea sârbă. Sau, după observaţiile lui
Mircea Popa:
„Oare e întâmplător că trei mari fabulişti ai epocii, Oţălea, Obrado‑
vici şi Ţichindeal, apar în această zonă de centură culturală la distanţă de
543
numai câţiva ani? Satul de naştere al lui Obradovici, Ciacova, e la distan‑

ţă de doar câţiva kilometri de Denta, localitatea unde funcţiona în acea
vreme Oţălea, iar Becicherecul Mic al lui Ţichindeal se află în imediata
apropiere a Timişoarei. Amândoi, sau măcar unul dintre ei, trebuie să fi
aflat de existenţa lui Oţălea, sau să fi citit fabulele lui, şi noi nu ne îndoim
că, subteran, firele interesului bănăţenilor pentru fabulă de la acest N.
Oţălea pornesc, el fiind primul care a adus cu el sămânţa fabulei aici.“
Să fie, cum crede Mircea Popa, Nicolae Oţălea un stimulent pentru
Dositei Obradovici? Ce‑i sigur e că puternica personalitate a cărturarului
sârb a avut consecinţe cel puţin în scrisul lui Ţichindeal.“ (1)
Vuk Karadžić, Dositei Obradovici, Branko Radicevici, Miloš
Crnjanski trec prin Timişoara/Banat sau pornesc de aici. Sunt spirite le-
gate de tradiţia adâncă a sud‑estului european — una a castei luptă-
toare —, de modelul vienez (german), dar şi de clasicismul ţărănesc al
universului arhaic. Contactul etnic stimulează (ca şi în Galiţia, ca şi în
Bucovina) definirea identităţii naţionale şi a mitului naţional.
Despre rădăcinile şi patosul afirmativ‑novator al unor Vuk Karadžić,
Dositei Obradovici sau Branko Radicevici s‑a scris mult, uneori în par-
titură idealizantă, aşa cum se scrie despre eroii întemeietori.
Dositei Obradovici e unul dintre spiritele definitorii ale începuturilor
culturii sârbe. Şi sud‑est europene. Va scrie cu mândrie despre originea
sa, despre începuturile sale, despre ţinutul său, dar mai ales despre iti-
nerariile sale culturale, Timişoara, Belgrad, Zagreb, Srem, Fruşka Gora,
Corfu, Smirna, Iaşi, cărora iluministul le adaugă înţelesuri noi. Din
Morale şi sentinţe. Învăţături şi aforisme, lămuritor pentru itinerariile lui
Dositei ar fi Viermele: „Ciacova se numeşte satul în care m‑am născut şi
este în Banat. Timişoara, oraş cunoscut, se numeşte oraşul în care am
învăţat. În Srem, pe Fruşka Gora, la mânăstirea Hopovo, m‑am călugărit,
iar la Karlovci m‑am hirotonisit în diacon. În Muntenegru m‑am popit.
În Corfu am învăţat italiana, iar în slăvita Smirna am învăţat greaca
veche“. (2) Este o topografie definitorie pentru ţinutul originar şi pentru
itinerariile sacre ale unui ales. (3) Profesorul Mirco Jivcovici descoperă,
la Biblioteca Academiei din Bucureşti, două traduceri, cu litere chirilice,
Teologia dogmatică scoasă din manuscrisul Preacuviosului Părinte Ioanu
Rajici şi pre scurt întocmită spre întrebuinţare în şcolile clericale de legea
greco‑răsăriteană, Sibiu, 1854, şi Învăţătura creştinească — extras din
manuscrisul Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioanu Rajici şi în rând
aşezată prin Andreiu Baroane de Şaguna, Episcopul din Ardeal, Sibiu, 1854.
(4) Personalitate ilustră, traducător din greceşte al fabulelor, Dositei

Obradovici va defini un timp al culturii sud‑est europene. Şi va atrage
atenţia asupra lui Dimitrie Ţichindeal (1775–1818). Versul lui Eminescu,
„Ţichindeal, gură de aur“, vine probabil din lectura ediţiei din 1834 a
fabulelor, realizată de Heliade-Rădulescu. Dacă Nicolae Oţălea, primul
fabulist român, cu ale sale Alese fabule — şi ele, traduceri —, apărute
în 1784 la Viena, nu a avut vreo notorietate, aşezarea lui Ţichindeal
între înaintaşii iluştri a asigurat numelui ecou. „Epigonii“ nu au încetat
să ironizeze poezia maestrului. Marin Sorescu, de pildă, deplasează
atenţia asupra unei practici curente în anii optzeci: confiscarea textelor
suspecte regimului:
„Dimitrie Ţichindeal e un traducător bănăţean. Tot şcoală arde-
leană, dar traducând din sârbeşte. Publică, adaptate la realităţile
momentului, fabulele lui Dositei Obradovici: Filosoficeşti şi politiceşti
prin fabule moralnice învăţături (Buda, 1814). Scriitorul sârb îl localizase,
la rândul lui, pe Esop. Iar Esop? Această carte creează un rău precedent
pentru genul şi geniul satiric românesc: este confiscată!“ Marin Sorescu,
maestru al deziluzionării, nu uită să tempereze exclusivismul naţionalist
al anilor optzeci:
„Ţichindeal n‑a avut nicio influenţă asupra dezvoltării versului ro-
mânesc, întrucât fabulele sale sunt traduse în proză. Morbul versifica-
ţiei nu l‑a atins…“ (5). Personalitatea lui Dositei Obradovici rămâne
decisivă în transformările culturale ale sud‑estului european, iar numele
lui Ţichindeal face parte din ecourile unui timp al scrisului..
Note
(1) Nicolae Oţălea, Alese fabule, acum întâiu pre limba rumânească înturnate
de Nicolae Oţălea, practicantul crăieştilor de cară venituri din Denta, s‑au tipărit la
Beci, la Iosif de Kurţbek al Răsăritului tipograf de la Curtem, la anul 1784 — ediţie
îngrijită şi prefaţă de Mircea Popa, Ed. Dacia, 1985, p. 30.
(2) Dositej, Oameni şi fapte, Pagini alese, în româneşte de Vasa Barbu, Ed.
Libertatea, Novi Sad, 1988, p. 65. „Localitatea mea de naştere este orăşelul
Ciacova din Banatul timişorean. Tatăl meu s‑a numit Djuradj Obradovici, la origine
sârb, iar de profesie cojocar: mama mea, Kruna era … de lângă Ciacova. Eram atât
de mic când am rămas orfan, fără tată, încât abia îmi amintesc de el; dar, cres-
când, totdeuna când am auzit pe cineva vorbind de el, atât sârbii, cât şi românii,
numindu‑l bunul frate Djuka, regretând că a murit tânăr şi dorind ca copii să‑i
Literatura graniţelor 545
semene.“ (p. 28) „Având predispoziţia să învăţ mereu lucruri noi, totdeuna când
eram în biserică mă ascundeam în altar, luam în mână vreo cazanie sau vreo învă-
ţătură românească şi citeam la perfecţie canoanele bisericeşti (fiind cunoscut că la
Ciacova toţi copiii sârbi ştiu româneşte).“ (p. 30)
(3) Mirco Jivcovici, Dositei Obradovici, U kontekstu srpsko‑rumunskih odnosa,
Ed. Kriterion, 1972.
(4) Ibid., p. 35.
(5) Marin Sorescu, Dimitrie Ţichindeal, un martir al pildei, în Marin Sorescu,
Biblioteca de poezie românească. Comentarii şi antologie, ediţie îngrijită de Mihaela
Constantinescu şi Virginia Sorescu, Ed. Creuzet, 1997, p. 239.
Miloš Crnjanski (1893–1977)

Miloš Crnjanski este cel mai de seamă prozator sârb…, dar putem
să‑l punem în cumpănă cu Ivo Andrici, prieten al său ani de‑a rândul,
laureat al premiului Nobel în 1961, fixat la Bucureşti, la începutul dece-
niului al treilea, într‑o misiune diplomatică. În 1921 cei doi corespon-
dează: Crnjanski e la Buziaş la băi, vrea să‑şi regăsească copilăria bă-
năţeană, Ivo Andrici e cu însărcinări diplomaticeşti în București. Îşi va
începe aici extraordinara sa carieră diplomatică. Primul îl roagă pe al
doilea să‑i rezolve treburi financiare, cum ar fi transformarea banilor
sârbi în lei. Deşi e de‑al locului, deşi trăise mulţi ani la Timişoara, Crnjanski
nu prea se descurcă cu banii. Pretutindeni în Europa banii arată altfel,
circulă altfel, au altă valoare.
La Buziaş, Crnjanski e în vilegiatură, şi parcă e puţin încurcat
de faptul că se află în altă ţară. Acum, pe buletinul său de identitate,
Csongrad, locul naşterii, se află în Ungaria, Timişoara studiilor şi Buziaşul
vacanţelor în România, Zagrebul, Pancevo, Belgradul vor fi în Iugoslavia.
Iar Viena studiilor sale universitare, în Austria.
Sunt alte ţări, alte obiceiuri, alte monede, alte valori de schimb.
Lumea în care şi‑a trăit copilăria, anii formării nu mai există. Au dispărut
în neant.
Ce poate rămâne, totuşi, neschimbat în această avalanşă de istorii,
întâmplări, războaie, conflicte? Poate că oraşul copilăriei sale, Timişoara.
Îi va consacra, în Migraţii (primul volum apare în 1929), câteva capitole.
De altfel, şi Timişoara îi va conserva amintirea. În Piaţa Unirii, spaţiul
care păstrează amintirea oraşului de odinioară, cu Casa Guvernatorului,
Catedrala gotică, vechile hanuri, se află Vicariatul sârb şi şcoala la care a
studiat odinioară scriitorul, cu Biblioteca sârbească. Deasupra bibliotecii
sunt chiar camerele în care a locuit, după moartea tatălui său: un fel
de centru al lumii sale. E o insulă Crnjanski, unde amintirea lui e vie:
există şi placa memorială, şi statuia, şi camerele împodobite cu por-
trete, citate, manuscripte.
Buziaşul rămâne în urmă, Miloš Crnjanski ar putea fi revendicat de
Csongrad, Timişoara, Viena, Zagreb, Belgrad, Roma şi — ca să numim
cel mai expresiv loc al exilului său — Londra. Lirica Itacăi, volum care îi
apăruse în 1919, a avut succes. Îl face cunoscut în mediile literare care
voiau altceva. Îl aşază între tinerii care vor răsturnări, căi noi, alte tipare
literare. Între numeroşii rebeli ai deceniului al treilea.
Ivo Andrici, laureat al premiului Nobel în 1961, şi‑a avut anii lui de
diplomaţie, roditori. (1) În jurul lui Andrici totul pare menit să dureze.
Gândirea lui Andrici e fundamental afirmativă. Cu Miloš Crnjanski
lucrurile stau… altfel. Lumea nu îşi trăieşte expansiunea, voinţa de a‑şi
prelungi mesajul, de a se realiza ca o punte. Lumea lui trăieşte starea de
implozie.
Steaua, văzută de la Timişoara. Şi de la Viena. Aceşti oameni ai

sud‑estului european care vor să scrie epopeile statelor care se nasc,
care vor să le rescrie istoria, sub semnul eroicului, Kadare, Andrici,
Sadoveanu, Crnjanski, Blaga (în felul lui), Hašek, sunt, în fond, pregătiţi
să devină rapsozii noului timp al acestui spaţiu. Să scrie, prin urmare,
epopeile sau antiepopeile. (2)
Miloš Crnjanski scrie, sub semnul dezeroizării, o contrautopie.
Jurnalul despre Cearnoievici ar fi trebuit să fie o carte a victoriilor —
nu se întemeiază un nou stat? Nu ne aflăm în faţa unei teribile victorii?
E mai degrabă o carte care ilustrează un program antieroic, decât unul
al Noii Ţări. Nici Crnjanski şi nici Krleža (care va scrie, în 1922, Marte, zeu
croat) nu par nişte scriitori foarte fericiţi. Aş spune că eroii lui Crnjanski
străbat mai degrabă drumurile antiepopeii. Le destructurează, le
reformulează, le dau o definiţie. Se integrează, mai degrabă, în universul
lui Kafka şi al lui Musil, decât în universul eroic al noilor state.
Cum arată intrarea în labirint? Cum are loc asumarea unui Centru
care, de fapt, e o poartă a labirintului?
„Timişoara, în vremurile mele (1892–1912) era o urbe somptuoasă,
cu bulevarde largi, cu parcuri întinse, cluburi de canotaj, dar şi cu perife‑
rii industriale importante. Avea terenuri de instrucţie şi cimitire uriaşe.
Era poreclită Mica Vienă.
În inima oraşului se aflau multe clădiri construite în stil baroc: ma‑

rea Catedrală catolică, vestită pentru concertele din Bach care se orga‑
nizau aici, mânăstirile fraţilor catolici, între care una, cea a piariştilor, a
fost şcoala mea.
Peste drum de catedrala catolică se aflau Biserica sobornicească
sârbă, Palatul episcopal, placat în întregime cu marmură, şi micuţa
Școală sârbească a învăţătorului Beria, la care am urmat primele clase.
Biserica noastră era vestită prin iconostasul lucrat de Daniil. Curtea bi-
sericii era o grădină, sub potop de iasmin şi de tei. (… …)
Eu am făcut şcoala, mai întâi, cu Beria — care nu scăpa nicio ocazie
să ne amintească de drepturile istorice ale sârbilor. (…) Era un mare cu‑
noscător de literatură, în special de romane, şi avea talent actoricesc. În
amintirea mea, el a rămas întruchiparea lui Jean Valjean.
Era şeful opoziţiei în comunitatea bisericească şi expert în dreptul
naţional şi bisericesc.
Când, la Verdun, încorporat fiind într‑un regiment de artilerie aus‑
triac, fiului său i‑a fost amputată o mână, şi când, tot pe atunci, Serbia
părea aproape învinsă, Beria s‑a aruncat în cap, pe pavajul curţii, de la
etajul al treilea. Dintre toţi cunoscuţii mei, era cel mai bun ştiutor de lite‑
ratură. (… …) În legătură cu drepturile sârbilor am avut pe atunci multe
discuţii cu profesorii mei.“
Aci sunt începuturile sale de scriitor:
„(…) am trimis o proză scrisă în limba latină, despre uciderea lui
Julius Caesar, şi nişte versuri, în strofe alcaice. Când aveam cincisprezece
ani, am tipărit, în ziarul pentru copii „Porumbelul“, din Zombor, o poezie
cu titlul Destinul. În poezia aceea, în prima strofă, o navă iese în larg. În
a doua strofă, se stârneşte furtuna. În cea de a treia, la mal ajunge doar
epava…“
„Am învăţat şi pictura, tot în particular.

Un tablou al meu, în ulei, intitulat Un craniu de mort, a participat la
o expoziţie interşcolară.“
„Dar, pe lângă această Timişoară a nobilimii maghiare şi a proleta‑
riatului, mai exista o alta, căreia, pe atunci, familia mea îi aparţinea trup
şi suflet. Era Timişoara sârbească, rămăşiţa rămăşiţelor, oraşul vechi,
muribund, religios până la fanatism. Diaspora semănând cu Timişoara
evreilor.
Această Timişoară era totuna cu a străinilor, ca doi fraţi siamezi,

lipiţi spate‑n spate. În această Timişoară, fiecare casă sârbească trebuia
apărată, ca o baricadă. Şi, în felul ei, această luptă nu era lipsită de im‑
plicaţii sociale.
În orice caz, în vremurile acelea, toţi locuitorii de origine sârbă
erau devotaţi cauzei noastre…
Timişoara mea a fost un fel de Alsacie şi Lorenă, o nebunie cum
nu găseşti decât în cărţile pompierului Barres.“
Nici marile sărbători nu scapă de stranii ameninţări:
„La miezul nopţii, când procesiunea era în toi, în faţa bisericii era
aliniat batalionul, în aşa fel încât parada să fie cât mai impresionantă.
Batalionul punea capăt procesiunii cu o salvă. Mai întâi, scâncea subţire
vlădica Letia, cu o voce venind parcă din pustie. Apoi, se pornea să tune
cumplitul bas‑bariton Dosen. După care, în noapte, răsuna comanda
maiorului Dragojlov, care învârtea batalionul ca pe o morişcă. Sabia lui
sclipea ca un fulger, iar văzduhul, după salva plutonului, mirosea a praf
de puşcă.
Noi, copii, ne străduiam să punem mâna pe cartuşele goale.
Acest ofiţer elegant a ajuns general, sub Pavelici.“
Următoarele itinerarii vor cuprinde câteva „viitoare capitale“.
Şi un popas obligatoriu pentru oricare tânăr cărturar al periferiilor
Mitteleuropei: Viena. Va scrie în Itaca:
„Plecând la Viena în toamna lui 1913 lăsasem la Belgrad o piesă de
teatru, la Sarajevo o culegere de poezii, iar la Sremski Karlovci un roman.
Ce s‑a întâmplat cu ele? m‑am întrebat.“
„Timişoara, Rijeka, Ilancia, Belgrad, toate se roteau deasupra
mea ca un caleidoscop şi, odată cu ele, atâtea cărţi citite, în germană,
maghiară, italiană, sau cele ruseşti,“
E repartizat într‑o unitate comandată de un prieten din Timişoara:
„Tatăl lui era arhitect şi construia case în cartierul Elisabetin din
Timişoara. Noi, de pe schele, şi încă de la etajul trei, săream în nisip…
Avea două surori foarte frumoase, vestite pentru frumuseţea lor în
toată Timişoara, mult mai mari decât noi. Când îşi schimbau toaleta,
ca să plece la plimbare, se uita la ele prin gaura cheii. Dintre toţi prietenii,
numai pe mine m‑a lăsat să le spionez…“
Se ia decizia ca studenţii să rămână la Viena, ca să‑şi dea examenele:
„Batalionul pleacă, deci, peste trei zile, în Italia, fără mine.
Stau în faţa restaurantului, lângă podul de pe Dunăre, şi privesc

cum tinerele femei aleargă după soţii lor, iar copiii plâng. Regimentul
29 fusese mutat de la Becicherec la Komoran, să fie cât mai departe de
ai săi, dar şi cât mai departe de efectivele verzi, dezertorii ascunşi prin
porumbişte. (…)
Eu stau ţeapăn şi salut când trece unitatea din care până ieri am
făcut parte şi care pleacă, fără mine, în foc.
În faţă, pe calul care joacă, prietenul meu din copilărie.
Îmi strigă, zâmbind, ceva.
Trece peste pod.
Nu l‑am mai văzut niciodată.“ (3)
Niciodată, nicicând vor fi cuvintele‑cheie ale operei lui Crnjanski.
Amintirile copilăriei timişorene, cu şirul lor de absenţe dureroase
(am spune: de absenţe care structurează devenirea tânărului), vor
configura verticala operei. Lumea se goleşte de sine, cel mai apropiat
pedagog se sinucide, maiorul care conduce batalionul la sărbătorile
pascale va deveni general al lui Pavelici (se putea, pentru un sârb, ca
maiorul să trăiască o cădere mai gravă?), tatăl moare, cel mai bun prie-
ten al copilăriei dispare. Dispare, după ce îşi reafirmă prietenia. Şi, în
fine, oraşul copilăriei lui va rămâne în altă ţară.
„Un gol istoric se întinde“.
Cea mai bună dintre lumile posibile. Noua Serbie. Cărţile profetice.
Migraţiile încep cu această Naştere a Lumii:
„Înceţoşate, desişurile de sălcii se aburesc încă din ajun; norii se
învolburează tot mai aproape. Valea prin care curge râul e tulbure şi de
nestrăbătut. Pământul e negru, nevăzut şi înecat de ape. Dincolo de
noapte vuieşte mlaştina. Din ea se zămisleşte strălucirea lunii ce ţâş-
neşte deasupra beznei, apoi trece şi piere în noaptea care, umedă, intră
şi iese, intră şi iese fără încetare din încăperea în care doarme bărba-
tul, ocolindu‑l şi umezindu‑i pieptul uriaş şi pântecele, umflat şi cald,
învelite în piei de berbec, prin lâna cărora a pătruns sudoarea. Picură
apa prin trestiile acoperişului şi, cu toate că bezna e profundă, el zăreşte
o broască ce sare apropiindu‑se de el.“
Care el? El, primul om, Vuk Isaković, luptătorul îmbătrânit care a
primit mesaj că trebuie să plece la război. E personajul care trăieşte
Geneza, începutul absolut, mesajul Cărţii. O trăieşte: se naşte din nou în
această lume în care apele nu s‑au despărţit de pământ, în care astrele
nu s‑au dezlegat de om. Valea, râul, desişurile de sălcii, pământul negru,

înecat de ape, dar şi luna, acolo, pe cer: echilibrul lumii lui Crnjanski
e legat mereu de lună, de stea, de un punct care adună şi simplifică
imaginile. Le simplifică, le coagulează, le devorează:
„Încă de la miezul nopţii se aude cu intermitenţă, dar îndepărtat,
lătrat de câini şi cântec de cocoşi. Pe‑aproape însă, ca prin vis, ca pe sub
pământ, lovituri înfundate de copite. Desele treziri ce‑l cuprind trec ca o
legănare prin întunericul ce i se strecoară pe sub umeri, pe sub coastele
înfiorate de frig. Nu discerne, în întunericul din jur, întunericul din sine şi,
cu ochii deschişi în beznă, nu vede nimic. Săritura broaştei pe deasupra
creştetului a auzit‑o mai mult ca sigur, însă îl cuprinde din nou somnul,
astfel că totul se scufundă iar în duhoarea grea a pieilor de berbec, pe
care zace partea de sus a trupului său, alături de trupul femeii.“
Naşterea luptătorului din aceste mlaştini ale începutului de lume
nu putea să nu se sprijine pe o confuzie a regnurilor. Trupul hipertrofiat
și inert măsoară inerţiile lumii vegetale. Lovituri înfundate de copite,
lătrat de câini, întuneric şi frig, duhoarea pieilor de berbec ne trimit, pe
de altă parte, într‑o vreme fără început şi sfârşit.
„Şi totuşi, cu o fracţiune de secundă înainte de a adormi, câte nu
zăreşte în starea de semiinconştienţă: râul de la poalele muntelui, ce
susură umplând liniştea nopţii; clarul de lună din ape, revărsate prin
râpe şi viroage; trestia de la fereastră şi acoperişul pe care se preling
mii de picături, strop cu strop; norii ce se învolburează tot mai aproape:
vârfuri de sălcii pe întinderi nesfârşite, pline de lăstăriş.“
Capitolul inaugural al Migraţiilor se numeşte Un nesfârşit cer albas-
tru. Şi‑n el, o stea. Spre deosebire de expresioniştii alături de care se
află în tinereţea sa, spre deosebire de scriitorii agonici al Imperiului,
scriitorul nu îşi face iluzii: de altfel, există în tot ceea ce scrie Miloš
Crnjanski o tehnică a deziluzionării. Imaginea luptătorului se naşte din
mlaştini, din locuinţe lacustre, familia sa e mai degrabă îndoliată. Femeia
îl plânge, o teroare animalică o loveşte. Fiinţă instinctuală, ea este parte
a bărbatului, mutilată prin plecarea lui. Prin absenţa lui.
Toate cărţile lui Crnjanski se vor sprijini pe aceste raporturi. Nu
popoarele sunt eterne, migraţiile sunt eterne, eroii săi nu au mormânt,
sunt absorbiţi de stea. Implozia îi transformă, poate, în acel punct, în
acel Centru al Cerului. În Romanul Londrei, eroul (ofiţer rus, nu‑i aşa?!)
va dispărea „definitiv“ cufundat în mare, aşa cum vor dispărea sârbii în
Noua Serbie — în mult visata Rusie a secolului al XVIII‑lea.
Noua Serbie, vechea lume rusă. Epopeea trebuia să se încheie cu

aşezarea migratorilor în patria visată: Noua Serbie. Trebuia să împlineas‑
că visul slav al eroului, al eroilor noştri, al celor mai de seamă bărbaţi din
acest spaţiu — aruncat la margine. Ţara visată nu‑i ocroteşte pe cei care
o visaseră. E un univers căzut. În epoca noastră, atât de demolatoare de
utopii, Crnjanski ne vorbeşte despre moartea unui vis.
În primul volum, publicat în 1929, visarea e încă ambiguă şi cronica
putea vorbi despre Rusia de acum, pierdută pentru totdeauna. Romanul
istoric putea reînvia într‑un prezent al parabolei. Visul slav se năruise în
1917, şi Romanul Londrei putea să fie cartea limpede a năruirii visului. (4)
Vuk Isaković este Jacques Melancolicul al Răsăritului, naufragiat
în nesfârşirea spaţiilor slave:
„Şi în timp ce sufletul său, ca într‑un cerc nesfârşit, se rotea neîn-
cetat, ideea migrării către Rusia, asupra căreia, în deznădejde şi epui-
zare, după atâtea luni de hoinăreală şi suferinţă, se aplecase atunci, în
trupu‑i adormit în aşternutul familial fremăta ca o stea ultima sămânţă
a tinereţii revolute. Asta îl reţinea deznădăjduit, tulburat, înnebunit
deja în chinuri şi jale, între bălţile şi apele ce se abureau din pământ,
pe care el îl numea dezmierdător Noua Serbie. Sămânţă ce‑şi păstrase
şi‑n bătrâneţe puterea să încolţească şi să poarte fiinţe noi deasupra
timpului şi a cerurilor, care se vor oglindi în apele ce se revarsă şi se
întâlnesc aici, la întretăierea dintre Orient şi Occident.“
Cea mai bună dintre lumile posibile. Ultimul naufragiu slav.

Dispariţiile — cum intră lumea în neant. Nu intră într‑un gol, ci se re-
soarbe într‑o stea, într‑un punct. Un punct care poate fi un Centru, o
nouă intrare în Labirint.
Romanul Londrei este istoria unui ofiţer important, a unui foarte
important personaj al Imperiului care a pierdut războiul. (5) A unui ofiţer
cu un arbore genealogic care ilustrează trăinicia Imperiului şi ordinea
lumii:
„Descendent al feldmareşalului Anikin, Repnin, care intrase cu ca‑
zacii în Paris, nu se lăsase doborât nici când îşi pierduse averile, casele
din Petrograd, pământurile din naberejnaia, şi nici când, tot mai ruinat,
se vânturase prin Europa, printre miile de emigranţi ruşi, după Primul
Război Mondial. De când părăsise Rusia, traiul său însingurat, în sărăcie
şi inactivitate, devenise un coşmar din care nu se putea trezi. Nu‑şi mai
aflase tihna… Pentru el, viaţa devenise nu doar un balast, ci o pacoste,
un nonsens.“
Vuk Isaković văzuse în Imperiul Rus un loc paradisiac, un spaţiu

al desăvârşirii. Mercenarul Imperiului Austriac credea că va descoperi
în Rusia marea familie: neamul de care e legat prin religie, credinţe,
slavitate. Întreg romanul, dar mai ales partea a doua şi a treia, se con-
stituie în istoria unei alienări. Noua Serbie este un loc al dispariţiei —
al imploziei.
Romanul Londrei este ultima carte a migraţiilor. Poate că roman‑
cierul caută, în exilul londonez, sensurile (mai) adânci ale romanului pe
care l‑a început în deceniul al treilea. Istoria alienării, a de‑clasării este
adusă la zi. Ofiţerul Repnin reia şi rescrie povestea lui Vuk Isaković.
Nobilii, eroii, fiii credincioşi ai slavilor din Serbia secolului al
XVIII‑lea, care au ajuns la Petersburg sau la Moscova, trăiseră aceeaşi
experienţă — aceeaşi umilinţă, aceeaşi stare de dezonoare. Procesul
alienării este adus la zi în Romanul Londrei:
„Darling, îi spune fostul ofiţer soţiei sale, banii au aici puterea nă-
praznică a tunetului şi fulgerului. Şi căldura primăverii. N‑au nicio vină
englezii pentru ce credeam noi la Azov. În basmul cu Londra. Au trecut
timpurile alea. Ai remarcat ce seamănă aici cu o violă, cu o harfă? Cu
o gondolă? Semnul caligrafic la lirei sterline! Aici, fiecare, din pruncie,
aude harfa asta. Şi noi, care am crezut în ei. Ca mujicul în scamatorul de
la bâlci.“
Comparaţia cu prostituatele merge mai departe, şi imaginile
ofiţerului — ale luptătorului — capătă conotaţii:
„Odată ce şi‑a pierdut patria, ofiţerul nu mai poate fi nicăieri ca
peştele în apă, ci ca peştele pe uscat. Englezii nu recunosc prestigiul.
Şi toată omenirea se înclină în faţa noastră, ca Dostoievski în faţa
prostituatelor. Numai că ei nu ştiu cum se înregistrează în contul din
bancă loialitatea aliaţilor. Pe trepiedul său, Nadia, orice contabil, casier,
se simte egalul lui Nelson. Numai popoarele primitive îi preţuiesc pe
ofiţeri. Aici se preţuieşte lira sterlină. Ceea ce noi n‑avem. Totul s‑a
scufundat în Azov. Întreaga flotă a fost târâtă până în Africa. Ce‑ai adus
cu tine în Anglia? O carte. Puşkin.“
Puşkin versus lira sterlină, lumea care a fost în faţa lumii, care este
„în afara poeziei — a artei, a onoarei.“ (6)
Prima generaţie de autori de după război era recrutată din inte-
lectuali dornici/capabili să colaboreze cu regimul. Conflictul cu Tito era
ilustrat şi de autorii de limbă sârbă descoperiţi la începutul deceniului
al şaselea în România, aşa cum era ilustrat şi de autorii de limbă română
din Iugoslavia. Vladimir Ciocov, Lazar Ilici etc. au rămas ajutoare de
nădejde ale regimului. Cei din generaţiile următoare vor încerca să

fie fideli exigenţelor tradiţiei, dar şi programelor oficiale. Slavomir
Gvozdenovici va fi primul între cei mai tineri care va afirma proiecte
culturale coerente.
Opera magna a lui Slavomir Gvozdenovici este Crnjanski la Timi-

şoara, cu un şir de recapitulări, reconstituiri pioase, rescrieri ale unei
istorii sacre a literaturii:
„l‑am văzut de curând pe Crnjanski/ înfăşurat în manta‑i de pia-
tră/ trecea (însoţit de un discipol) prin Piaţa Oraşului/ „aici la primul
colţ întâlneam în drum domnişoarele/ ehei pălărioarele lor paşii mărunţi
pe caldarâm/ urcaţi în teiul acela desigur acela din mijlocul curţii bise-
ricii/ aţâţam poeţii şi albinele cu polen din cartea lui Vuk/ doamne se
cutremura totul de râs până la Tekelianum/ la colţul următor erau ticsite
balcoanele/ zile în şir nevestele de negustori/ ne‑alăptau cu vin/ aici a fost
şcoala noastră despre Olimp/… …/ ascultă‑mă tinere poet fiule greu ne
era să încheiem socotelile/ întotdeauna ne ieşeau în plus/ anticariatul
biserica arborii cu bune intenţii/ prea înalta taină a bibliotecii publice/
şi câte nu mai erau/ ne‑au ocărât în sârbeşte (şi pe mine odată) în foaia
locală/ şi ce dacă nu i‑au certat odată pe Gira şi pe Laza/ şi pe atâţia alţii
fii risipitori/ piaţa însă patru colţuri avea.“
Sensibilitatea retro a poetului redescoperă un timp al oraşului şi
al vocaţiei sale ocrotitoare: Crnjanski numeşte un arbore genealogic
rămuros, dar şi topografii nemurite de paginile sale. Slavomir Gvozde-
novici le învie în felul în care Vasko Popa reface imaginile Vârşeţului de
odinioară. Imaginile retro domină şi alte poeme ale lui Gvozdenovici:
reverberează, cum spune Doina Uricariu:
„Talent. Apoi o uriaşă diponibilitate. Construcţiile monumentale îl
prind de minune. Precum în acest Crnjanski la Timişoara… În tăietura
imaginii se strecoară ca un laser arta de a scrie versuri, nu doar frumoase,
ci şi reverberante, de la poem la poem.“ (7)
Note
(1) Zelimir B. Juricici, The Man and the Artist. Essais on Ivo Andrici, University
Press of America, 1986, p. 126–127; Dumitru Micu, prefaţă la Ivo Andrici, E un pod pe
Drina…, în româneşte de Gellu Naum şi Ioana G. Seber, Editura pentru Literatură
Universală, Bucureşti, 1962, p. 5–22.
(2) Despre epopeile şi antiepopeile literaturilor central-europene (şi sud-

est-europene), vezi Cornel Ungureanu, Drumul spre răsărit, postfaţă la Miloš
Crnjanski, Migraţiile, traducere de Duşan Baiski şi Octavia Nedelcu. Ed. de Vest,
Timişoara, 1993, p. 205–208. De asemenea, Cornel Ungureanu, Mitteleuropa
periferiilor, Ed. Polirom, 2002, p. 9–29 şi 43–80.
(3) Fragmentele din Lirika Itake i komentari, Svetovi, Novi Sad, 1993, în
traducerea lui Ioan Radin au fost preluate din Europa Centrală. Memorie, paradis,
apocalipsă. Volum coordonat de Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu, Ed. Polirom,
1998 pp. 57‑65 şi 159‑165.
(4) Bogdan Rakici, O genezi romana o Londonu, în „Zbornic matice srpske za
knijevnosti jezik“, Miloš Crnjanski, nr. 2–3/1993, p. 241–264, se ocupă, pe larg, de
geneza Romanului Londrei. Cartea a fost începută în 1946 şi a trecut prin mai multe
variante până la publicarea ei, în 1971. Dacă în primele variante autorul se sprijinea
pe elemente autobiografice, în varianta finală ele dispar. În acord cu schimbarea ati‑
tudinii personale a fost transformată şi structura romanului, care exprimă în final „o
curgere a vieţii haotică, dezarticulată“, o cădere generală. Miloš Crnjanski îi oferă
cititorului, crede Bogdan Rakici, un exemplu tipic de proză postmodernă.
(5) Petar Djadjici, Roman o Londonu ili kniga o padu (Romanul Londrei sau
cartea despre cădere), în Povlaceni prostori Miloša Crnjanskoi, Ed. Prosveta, 1980,
p. 149–223.
(6) Ar trebui aici un amplu comentariu al poeziei Sumatra (şi ale Comentariilor
la Sumatra) unul dintre importantele manifeste ale poeziei sârbe, la începutul
deceniului al treilea. „Acum, suntem calmi, tandri şi uşori/ Ne‑nchipuim; tăcuţi, albi
de ninsori,/ Munţii Urali.// Când suntem mâhniţi de o făptură pală,/ ce o pierdurăm
într‑un amurg/ ştim bine că undeva izvoare,/ în locul ei, împurpurate curg!// Câte‑o
iubire, în zori, prin străini,/ sufletul ni‑l coperă şi ni‑l apasă/ cu pacea vastă a mărilor
de azur/ însângerate de corali/ precum cireşele de acasă.// Ne trezim nopţile şi
zâmbim liniştit/ la Luna cu arcul încordat./ Şi mângâiem uşor, în depărtare,/dealul,
cu mâna, şi muntele‑ngheţat.“ Sumatrismul, ca modalitate poetică a succesivelor
desprinderi, „îndepărtări“, marchează mai ales Jurnalul despre Cearnoievici, dar şi
celelalte opere ale lui Crnjanski. Le marchează şi creează un sistem de opoziţii. În
amplele note la Momenti poetici, scelta e traduzione di Rajna Mandolfo Zivkovici,
Izbor iz srpske poezie‑dvojezicino, Cigoja Stampa, Institut za knizevnost i umetnost,
Beograd, 1997 dott., Nenad Ljubinkovci desfăşoară o amplă comparaţie între
Romanul Londrei şi ciclurile poetice „patriotice“, ale întoarcerii acasă: Strazilovo,
Serbia şi Plângere pentru Belgrad.
(7) Vezi Porumbelul de argilă. Poeţi sârbi din România. O antologie de
Slavomir Gvozdenovici şi Lucian Alexiu, cu o prefaţă de Lucian Alexiu şi Slavomir
Gvozdenovici. Schiţe de portret liric de Doina Uricariu, Ed. Persona, Bucureşti, 1998,
p. 64. Selecţia mai conţine versuri de Duşan Baiski, Vlada Barzin, Simonida Bugarski
Şolaia, Blagoie Ciobotin, Gioca Jupunski, Ţvetko Krstici, Svetomir Marcov, Cedomir
Milenovici, Draga Mirianici, Gioca Mirianici, Srboliub Mişcovici, Ivo Muncian,

Liubinca Perinaţ‑Stancov, Liubiţa Raichici, Miroslav Rosici, Miladin Simonovici,
Slavco Vesnici. O selecţie a prozei ar trebui să reţină numele lui Svetomir Raikov
şi Miomir Todorov, buni cartografi ai câmpiei bănăţene, dar şi ai Clisurei. În buna
aşezare a lui Miloš Crjanski în limba română, un loc aparte merită Ioan Radin/
Peianov, traducător şi bun comentator al operei. Vezi Miloš Crnjanski, în „Vatra“,
nr. 7–8/2005.
Vasko Popa (1922–1991)

Ceea ce se mai poate salva. E greu să scrii despre Vasko Popa fără
să contextualizezi literaturile sud‑estului european. E aproape imposibil
să scrii despre el fără a evoca rezistenţa iugoslavă, opţiunile lui Tito după
război, alternativa culturală schiţată, după 1952, de cei care propuneau
o cultură antistalinistă. Ei erau nişte luptători care triumfau.
După 1948, Iugoslavia, victorioasă în 1945, trebuia să se apere, iar
noua literatură trebuia să fie polemică. Să sfideze realismul socialist, aşa
cum fusese gândit el la Moscova.
Avangardismul pe care îl propune Vasko Popa în 1953, în Scoarţa,
se sprijină pe necesităţi limpede formulate chiar la „Congresul scriito-
rilor iugoslavi“ din 1952, congres la care Miroslav Krleža, liderul de
necontestat al oamenilor de cultură, anatemiza literatura scrisă la co-
mandă. Iugoslavia lui Tito voia să demonstreze superioritatea auto-
conducerii, a căii comuniste pe care ea a ales‑o. O seamă de intelectuali
erau de partea lui Tito. Avangarda literară, în Occidentul de stânga,
putea convorbi cu succes cu o avangardă literară care, comunistă fiind,
să nu fie ridicolă. Adevărata literatură de stânga nu se mai scrie în ţările
ocupate de sovietici, se scrie doar în Iugoslavia. Iugoslavia se despărţea
nu numai de estul comunist, ci şi de vestul capitalist. (1)
Vasko Popa era scriitorul venit la timp — era tânărul autor ce
propunea o adevărată literatură revoluţionară, plauzibilă, bine aşezată
în circuitele literare ale momentului. Scriitorul avea — ca să fim în tonul
vremii — un dosar bun. Cu o ascendenţă română şi sârbă, nu putea fi
corupt de vreunul din naţionalismele la modă, în acest spaţiu cultural în
care naţionalismul face ravagii. Verificat în timpul rezistenţei antinaziste,
el este, imediat după război, de partea lui Tito. Se implică în munca
de propagandă, care trebuie să slujească noul regim. Atitudinile sale,
schiţate în paginile „Libertăţii“ şi ale „Luminii“, sunt limpezi. Acţiunile
sale nu au vreo ezitare. În 1947 se numeşte încă Vasile Popa şi este unul
dintre ideologii tineri pe care se poate conta.
Dar dacă opţiunile sale ideologice nu au vreo ezitare, e obligatoriu
să scriem că Vasile Popa nu este încă scriitor. În preajma prietenilor săi
literaţi, a lui Radu Flora, a Floricăi Ştefan şi a lui Ion Marcoviceanu, colegi
de baricadă, el nu publică poezii. Dar este un lider, şi încă unul dintre
liderii importanţi ai comunităţii culturale româneşti.
Viitorul poet nu lasă prea multe amintiri. Scrie poezii în româneşte,
dar nu neapărat la modul serios. Se joacă? Exersează? Glumeşte? Ieşit din
război, ţine la regula de aur a conspirativităţii. Marile adevăruri trebuie
aşezate sub pecetea tainei. Războiul nu s‑a terminat.
Cum s‑a format această Hermetica Magna a operei lui Vasko
Popa? Fără îndoială că există un moment de rupere pe care trebuie să‑l
privim cu toată seriozitatea. Să fi fost scurta perioadă de la Viena, în
care încerca, precum Eminescu, să urmeze cursuri de egiptologie? (2)
Fără consecinţe în domeniul orientalisticii, învăţătura îl face pe Vasko
Popa să înţeleagă rostul limbajului emblematic, capacitatea sugestivă
a semnului, forţa hieroglifei de a sintetiza. Întoarcerea la un limbaj
tradiţional care să fie, dintr‑o dată, al noilor avangarde, dar şi al discursu-
lui regal‑sacerdotal l‑a încântat pe scriitor. Negreşit, încercarea de a
descoperi altă Lume Perfectă îl duce către poezie. Sau, dacă e cazul să
căutăm echivalenţe, către religia poeziei — religia cu subsoluri secrete,
iniţiatice, a literaturii. Care e mai mult decât literatură. Aşa cum paşii către
utopia comunistă configurau un mental pregătit să inaugureze o nouă
lume, o nouă religie, intrarea în literatură evocă „reciclarea“ valorilor
sacre. În noua lume a lui Vasko Popa există un mysterium tremendum,
un mysterium fascinans, o energeia, care definesc, una lângă alta, una
prin cealaltă, sacrul.
Regăsirea sacrului ar putea fi tema fundamentală a literaturii
poetului Vasko Popa. Pierderea (în revoluţie, în opţiunea pentru comu-
nism) şi regăsirea lui (prin poezie) ar defini demersul poetic din Scoarţa,
din Câmpia neodihnei, din Ţara verticală, din Sarea lupilor. Importante,
fiindcă lasă mai multe urme, sunt studiile de medicină de la Bucureşti —
aşa-zisele studii de medicină, care maschează, de fapt, o întâlnire: cea cu
suprarealiştii români. Dacă, aşa cum spunea cu mândrie André Breton,
centrul suprarealismului mondial se mutase la Bucureşti, întâlnirea nu
putea fi decât salutară.
În Bucureşti, Vasile Popa face joncţiunea cu ideile, obsesiile, pre-

ocupările unei generaţii tinere. Nu e o generaţie aculturală. Gellu Naum
îl studiase pe Bachelard, Gherasim Luca, Paul Păun, Trost aveau pre-
ocupări teoretice. Elaborau o „filosofie a avangardei marxiste“. Practica
poetică angaja un intelect scormonitor, nu doar anticonformist. Su-
prarealiştii mai însemnau o invitaţie la o angajare intelectuală complexă.
Nu trebuie, prin urmare, să înţelegem că scriitorul descoperă, la Bucu-
reşti, doar avangarda. Îi regăseşte pe Tudor Arghezi, pe Ion Barbu, pe
tinerii unei generaţii literare care formulau programe antitradiţionale.
Pentru tânărul plecat din Vârşeţ, fascinaţia pentru Arghezi şi Ion Barbu
trebuie legată de tentaţia revoluţiei, exprimată de Breton sau Naum, de
Gherasim Luca sau de Paul Eluard.
Dar fraternizarea îi vizează pe cei de‑o vârstă cu el. Încă de pe
vremea tinereţii sale revoluţionare, când, responsabil la revista „Lu-
mina“, îl prezintă pe Saşa Pană cititorilor, poetul se dovedeşte un
devotat al avangardei româneşti. Răstimpul bucureştean îl va fi ajutat
să‑şi pună la punct atât lecturile, cât şi relaţiile. Într‑un studiu mai vechi,
am încercat să arăt cât de profundă este relaţia dintre Vasko Popa şi
Gellu Naum. S‑ar putea ca şi opţiunea pentru prenume să fie legată de
întâlnirea cu literatura lui Gellu Naum. Fără îndoială că Vasile devine,
în sârbeşte, Vasko, prin translaţie. Dar să nu eliminăm de tot ideea că
prenumele poetului e legat şi de placheta din 1938 a lui Gellu Naum,
Vasco da Gama. Oare nu încerca, şi prin acest prenume, să preia mesajul
prietenului său aflat, după 1948, în imposibilitate de a conduce corabia
suprarealismului? Cine citeşte mottoul cărţii lui Gellu Naum poate
descoperi între cei doi relaţii trecute până acum cu vederea:
„Călătoria aceasta pe un ocean de oase, purtând uneltele esenţi-
ale: somnul, dragostea, sângele/ Din port în port, neliniştita ambarca-
ţiune trecea nestingherită/ La docurile poetice se declamă. Ce orgi
orizontale desfigurau pânzele?/ Spartă, carcasa navei singură să facă
faţă uraganului, continua zigzagul unei traiectorii hidoase şi feerice,/ în
ale cărei legi zornăiau unghiurile cele mai obscure ale arsurilor noastre.“
Nici că se poate mesaj mai limpede: el, Vasko, trebuia să poarte
mai departe cuvântul celor aşezaţi după Cortina de Fier. El trebuia să îm-
barce pe navă emblemele condamnate, efigiile lăsate în paragină,
proiectele mirabile ale ameninţatei ginte. El trebuia să conserve ima-
ginile regale ale împărăţiei suprarealiste din sud-estul european ocupat
de sovietici. El este de stânga şi nu‑şi reneagă, acum, nimic din trecutul
său. El este pe Arcă. Îl implică în bătăliile avangardei nu doar perioada

petrecută la Bucureşti, ci şi studiile — specializarea în limba franceză.
Cultura franceză „validează“ opţiunile pentru un şir de autori din
România.
Dar numai suprarealiştii trebuiau salvaţi? În Cerul secund putem
asculta ecouri ale lirismului barbian. Vasko Popa este singurul care, în
deceniul al şaselea, îl urmează pe Ion Barbu, poet interzis în România.
Ca să nu mai evocăm opţiunile pentru Arghezi. Coborând în deceniul al
cincilea, vom descoperi câteva întâlniri neprevăzute — demne de toată
atenţia. Una va fi cu Nae Ionescu. (3) Regăsirea sacrului are loc pe acest
traseu — neobişnuit pentru un lider politic.
Vasko Popa intră în cultură după un dezastru: ocuparea Europei
Centrale şi de Răsărit de către sovietici. Asasinatele culturale îl legau (şi)
de ideea că este un supravieţuitor şi că el, ca supravieţuitor, trebuie să‑şi
compună mesajele într‑un limbaj care să păstreze amintirea lumii care a
fost. Mai mult, el era acela care trebuia să îmbarce pe Arcă valorile spiri‑
tuale ale unei lumi pierdute. El trebuia să transfere aceste valori într‑un
loc în care ele ar putea fi protejate. El trebuia să‑i ducă pe Eminescu şi
Arghezi, pe Ion Barbu şi pe Bacovia şi, desigur, pe Gellu Naum şi Virgil
Teodorescu într‑un univers paralel, într‑o lume a perfecţiunilor posibile.
Dacă aici, jos, se manifestă forţele infernale, acolo, sus, în universul în
care poetul decide, acolo totul se împlineşte sub semnul armoniei. Pa‑
radisul poeţilor poate fi recuperat. Poate să existe încă în lumea de azi.
Despre miracolul supravieţuirii. Condiţionat geografic, legat de

sud‑estul european prin dubla sa origine, română şi sârbă, Vasko va fi
poet şi în numele acestei solidarizări. Sud-estul european poate defini,
în poezia lui (ca şi în poezia lui Miodrag Pavlovici), o geografie literară/
spirituală comună.
Vom descoperi în poezia lui Vasko ceea ce a rămas după şirul de
interdicţii ale stalinismului, dar un numai. Interdicţiile definesc aşezarea
în lume, poezia se naşte „dincolo de (dar şi prin) ceea ce e interzis“.
E o supra‑vieţuire. Miracolul supravieţuirii asigură splendoarea acestei
lumi. Ceea ce a rămas asigură splendoarea acestei lumi. Poezia emines‑
ciană a universului protoistoric, cu Povestea magului călător în stele,
ar putea avea ca epigraf Moştenirea cititorului în stele. Scrie Vasko:
„Au rămas cuvintele lui/ Mai frumoase decât lumea.“
Sau să înţelegem că, alegând limba sârbă, scriitorul crede nece-

sar a păstra în demersul său literar urme ale tărâmului originar? Mira-
colul supravieţuirii, dar şi o exultare, o bucurie de a rămâne în/prin
literatură pot fi descoperite în fiecare dintre poeziile volumului de
debut. Aşa cum arată Ivan V. Lalici, în Scoarţa „întâlnim viziunea omului
într‑un cosmos desacralizat şi într‑o lume fără centru şi fără axă: este
situaţia omului confruntat cu absurdul, cu ameninţările monştrilor
cotidianului — în sfârşit, a omului care se apleacă asupra umanului,
singura justificare şi singura posibilitate de descoperire a sensului în
nonsens, a sistemului în haos“. (4) Singura posibilitate de descoperire
a sensului în nonsens, a sistemului în haos reabilitează lumea. O rea-
duce la puritatea ei iniţială. Mai simplu, am putea spune că fiecare lucru
din preajma noastră poate recupera Centrul, ordinea dintotdeauna.
Fiecare obiect banal, fiecare fiinţă aparţinând universului domestic
poate resacraliza lumea. Un bestiar sublim apare în ciclul Inventar.
Dacă noi, oamenii, facem parte dintr‑un lanţ al fiinţării, înseamnă
că pierderea noastră poate fi măsurată de impasul Raţei, al Calului, al
Porcului sau al Găinii, de Păpădia, Castanul, Iedera (regăsită de Ioan
Flora într‑un volum), de cartoful care dă semnificaţii lumii mărunte.
Mitul progresului, atât de viu după victorie, împărţea omenirea în două:
o omenire progresistă şi una reacţionară. Militanţii comunişti, activiştii
partidului erau oamenii progresului — obsedaţii de progres.
Progresul lumii moderne, crede C.G. Jung, a rupt lumea de azi
de rădăcinile ei. Trăim, noi, cei de azi, într‑o lume fragmentară. Cei
de acum sunt fragmente — sau noi îi înţelegem ca fragmente. Om al
utopiei comuniste, activist al unei Internaţionale mereu desfăcute şi
refăcute, Vasko nu e mai puţin omul născut la Grebenaţ, originar din
Biserica Albă, din Vârşeţ, provincii ale lumii, margini abandonate ale
unui centru falimentar. Structural, revoluţionarul şi activistul rămâne
un om tradiţional, gata să recupereze, prin mijloacele artei sale mântu-
itoare, Centrul. Inventar regrupează fiinţele fragmentare pentru a le
descoperi lumea cea adevărată, care este chiar lumea noastră. E ope-
raţiunea unui autor care foloseşte uneltele omului comun: ale unui ins
care intră în Noua Lume ca un contabil. (Moartea unui contabil se chema
volumul de poezii al lui Ion Negoiţescu.) Prima acţiune a poetului, după
dezastru, este să „recenzeze“ ceea ce a rămas. Începutul „existenţei
poetice“ nu‑i mai puţin legat de eliberarea Cuvintelor. Raţa este şi
fiinţa pe care o cunoaştem, dar şi cuvântul aflat în centrul unei lumi
care trebuie să se descrie. Piatra este materia ştiută şi de omul comun,

dar şi de erudiţii alchimiei, de maeştrii societăţilor secrete, de arheo-
logi, dar este şi cuvântul care, pus în Centrul unui cosmos (sau aşezat
într‑un cosmos al poetului) capătă un fel de a trăi.
Nu numai omul a fost transformat într‑o realitate fragmentară, ci
şi animalele, plantele, mineralele. Ele nu sunt altceva decât fragmente,
ele s‑au rupt (au fost rupte) de rest. Măgarul, Porcul, Găina aparţin unui
Paradis — unui univers care trebuie citit într‑un anume fel.
Poetul restituie fiinţei lumea armonios‑paradisiacă din „preajmă“.
Sfera şi cercul reintegrează fiinţa domestică în armoniile „treptat
depline“. Cuvântul repune pe orbită obiectele uitate, abandonate,
considerate moarte. Iluminează. În Găina trebuie să descoperim pro-
priile ei amintiri (sunt ale oricărei fiinţe care regăseşte poezia), ramurile
de zăpadă (care cristalizează apa, care numesc frumuseţea şi armonia,
puritatea şi strălucirea, oglinzile inefabile), flămândele lacuri (universul
care, sub suprafeţele sale sublime, rămâne devorator) şi propriul ei
cap însângerat. Capul desprins de trup, care devine autonom, care se
roteşte pe orbita sa proprie e una dintre cele mai complexe metafore
ale literaturii lui Vasko Popa. Deschide calea către celălalt univers al
poeziei lui Vasko Popa, cel al cruzimii. Nu numai „trecerea“ a produs
fragmentarea, ci şi cruzimea celui incapabil să citească sensurile
adânci ale „imaginii exclusului“.
Capul însângerat va căpăta un lung şir de conotaţii, sub semnul
coincidentiei opositorum. E izomorf soarelui din miezul nopţii. E, deo-
potrivă, centru şi margine, obiect rotitor pe orbită celestă şi Centru al
lumii. El, capul însângerat, va deveni parte, planetă a unei cosmogonii —
aşa cum se poate vedea din Capul vagabond: „Un cap retezat/ Un cap
cu‑o floare‑n dinţi/ Rătăceşte în jurul pământului// Îi iese‑n cale soarele/
El i se‑nchină/ Continuându‑şi drumul.“
O cosmogonie naivă conotează atrocele — criza stării fragmen-
tare.
„Decapitarea, arată Jung, semnifică extragerea substanţei arcan.
Conform textului… cel care păşeşte în urma sacrificatorului este cel
numit… poziţia la amiază şi lui urmează să i se taie capul. Această des‑
prindere a capului se regăseşte şi în manuscrisele lui Splendor solis…“
Capul însângerat, capul vagabond, capul care, cu o floare în
dinţi, se roteşte în jurul pământului, transfigurează o emblematică me‑
dievală — o emblematică a unei lumi asasinate, dar care, iată, tocmai
asasinată poate să scoată la lumină secretele adânci ale lumii.
Ar mai exista, în rotundul poeziei, Cuibul. Ultimul vers ar numi

o întoarcere acasă, în universul matricial. Acolo, în cuib, pasărea a
rămas fără cap: va supravieţui aşa, fără capul care îşi trăieşte viaţa lui,
supravieţuirea lui. Cuibul poate adăposti fiinţa decapitată, fragmen-
tară — ar putea să‑i redea unitatea. (5)
Cuvintele regăsesc, recuperează, îşi numesc propriul lor cosmos.
Sunt ale lui, ale lui Vasko Popa. Sunt dintr‑o istorie a sensurilor. Iată
Cartoful:
„Enigmatica faţă brună/ A pământului/ El vorbeşte/ Limba eternei
amieze/ Pe degete ale miezului nopţii/ Încolţeşte prin iernaticele provi‑
zii/ Ale aducerilor aminte/ Prin spectaculoase mijiri de ziua/ Şi asta numai
deoarece/ Adăposteşte în inimă/ Un soare dormind.“
Faţa brună, limba eternei amieze, iernaticele provizii ale aduce-
rilor aminte, mijirile de ziuă, inima care adăposteşte un soare dormind
ar putea fi un mise en abime purificator. Cartoful e în oglindă cu Scaunul
sau cu Farfuria, nu doar prin rostul său în universul domestic, ci într‑un
cosmos al sorilor, al miezului nopţii, al coincidenţei contrariilor. Mai
mult, cutia miracolelor (sau Bocceaua) poate fi o inimă care adăposteş-
te chiar Centrul Lumii, al Universului, materia primă: soarele. Dacă
despicăm cartoful, dacă vom căuta în miezul obiectului insignifiant
descoperim (am putea descoperi) Centrul Lumii. Acolo este un soare
dormind, deci un soare care ar putea fi trezit. Sacrul este, după cum
spunea Mircea Eliade, camuflat în profan.
Cititorul român poate să‑şi amintească interogaţia argheziană
(„Auzi? Cartofii sunt lehuzi“) care numea germinaţia, naşterea po-
sibilă, increatul şi creaţia în ţinuturile (da, ţinuturile!) ocrotite ale subte-
ranei. E spaţiul ascuns sub scoarţă — univers al nevăzutelor. Un univers
ascuns. O enigmă pe care el, poetul, o lămureşte. Ca Oedip, Poetul
dezleagă o enigmă. Dă un răspuns sfinxului. Răspunsul ar putea fi: omul.
Dar omul este o fiinţă sensibilă, care îşi trăieşte (se trăieşte prin)
fragilitatea. El poate fi sfâşiat, înghiţit, torturat de agresiunea fiinţelor
care se exprimă prin dizarmonie. El trăieşte într‑un univers atroce.
Filmul, teatrul, romanul iugoslav ne‑au obişnuit cu atrocele. Aş
spune că există, în istoria iugoslavă şi, în consecinţă, în literatura iu-
goslavă, un univers al torturii, al sfâşierii, al agresiunii împotriva fiinţei.
În acest univers inaugural din Inventar, cel care anunţă tema torturii, a
sfâşierii, poezia care se deschide către universul atroce este Cactusul.
Dar deschiderea către atrocitate nu înseamnă abandonarea Paradisului:
„El înţeapă/ Rumenul nor al palmelor/ Şi ploaia minte/ Înţeapă

incandescentele limbi/ Ale catârilor şi‑ale soarelui/ Cerul cu cuţitele
sărutându‑l/ El nu‑şi mărită limba/ Vântu‑l amăgeşte cu frumuseţea
depărtărilor/ Înţeapă generoasele şolduri/ Ale iscusitelor valuri virgine/
El nu‑şi însoară verdele râs/ Şi muşcă din aer/ Piatra ce‑l născuse/Are
dreptate/ El înţeapă înţeapă înţeapă“.
Instrumentele de tortură sunt îmblânzite, descoperindu‑şi alt rost.
Ritualul erotic se recompune sub alt semn. Se iubeşte altfel în lumea
armoniilor lui Vasko.
Apare aici altă temă esenţială — alt univers simbolic al lui Vasko:
acela al pietrei. Piatra l‑a născut, deci cactusul aparţine acestei familii,
fundamentală pentru înţelegerea operei lui Vasko Popa. În universul
lui Vasko Popa, piatra realizează mereu relaţii imprevizibile, după legea
înscrisă în devenirea cosmosului vaskopopian. („Atributele divine ale
lapisului sunt atât de insistente — incoruptibilis, permanens, divinus,
trinus et unus ş.a.m.d. — încât cu greu putem să nu‑l înţelegem ca
deus abscondidus în materia, adică Dumnezeul, macrocosmosului. (vezi
C.G. Jung, Opere complete, vol. 13, p. 79)
Ce semn mai elocvent ar avea Balcanii decât Piatra? Piatra
trăieşte în acest cosmos într‑un anume fel, aşa că ea poate fi mama
cactusului. Coincidenţa contrariilor, oglindirea macrocosmosului în
microcosmos, materia primă a alchimiştilor, pot fi înţelese pornind
de la universul pietrei şi devenirea lui. După cum alchimia cuvântului,
realizată de poet, poate fi înţeleasă pornind de la arta alchimiştilor —
a acelei arte abandonate de cei care, proclamând supremaţia chimiei,
s‑au dedicat doar ştiinţei. El, poetul, nu e un om al prezentului chimic,
al materialităţii („dialectice şi istorice“), ci și al artei alchimice. El este
altfel. El poate obţine, prin operaţiuni guvernate doar de vocaţia sa
poetică, de talentul său, transmutaţia cuvintelor — transformarea lor
într‑un vehicul spiritual. Sau, folosind limbajul curent al alchimiei, în
aur. Invitaţi să descifrăm semnul, ca element al construcţiei şi al zidaru-
lui de demult, al perfecţionării masonice, descoperim în literatura lui
Vasko o componentă a ocultului — o dimensiune spirituală greu de
comunicat neiniţiaţilor.
Vasko Popa realizează, în fiecare din aceste poezii, un puternic
efect al îndepărtării şi, poate, al regenerării. Un Verfremdungseffekt
care proiectează fiinţele domestice, obiectele de lângă noi, într‑un cos‑
mos al simetriilor de nimic tulburate. Regăsite.
Mai funcţionează, pentru fiecare dintre aceste fiinţe, amintirea.

O amintire a epocilor străvechi — o amintire a timpurilor de demult,
în care glaciaţiunile nu‑şi încheiaseră opera.
De ce a reprezentat apariţia Scoarţei un şoc? În primul rând,
fiindcă muta dialogul despre poezie din zona marxismului militant, al
materialismului dialectic şi istoric, în domeniul valorilor spirituale. În
consecinţă, fiindcă nega caracterul popular al literaturii. A trebuit ca
mai mulţi critici importanţi — între primii fiind Zoran Mişici — să de-
monstreze că literatura lui Vasko Popa nu e iraţională, nu e neinteligi-
bilă. Poezia aceasta nu reprezintă o agresiune a iraţionalului. Poezia lui
Vasko, scrie Mişici, propune un limbaj nou, original, „eliptic şi sintetic
totodată“. Versurile tânărului, demonstrează criticul, şi demonstrează
cu succes, nu sunt dicteu automat. Ba mai mult, se află la antipodul
dicteului automat. Totul e construcţie, totul se supune unei discipline
poetice.
În bătălia pentru Vasko, al cărei lider rămâne Zoran Mişici, parti‑
cipă teoreticieni, critici, istorici literari, scriitori — să‑l amintim doar pe
Miodrag Pavlovici, coleg de generaţie şi de debut, unul dintre viitorii
mari constructori ai poeziei sârbe postbelice.
Să spunem că bătălia pentru Scoarţa a eliberat cu un ceas mai de‑
vreme literaturile iugoslave de principiile leniniste — de ameninţătorul
realism socialist. Ea a coalizat forţe ale literaturii tinere care trăiau, în
acei ani, o neobişnuită voinţă de afirmare.
Ce înseamnă o eliberare de comandamentele politice, de des-
părţirea cunoscutelor texte ale lui Lenin, de anularea dictatului „celor
două culturi“? De abandonarea ideii că literatura trebuie să aibă un
caracter popular? Că într‑o ţară comunistă (iar Iugoslavia era o ţară
comunistă) literatura aparţine celor ce muncesc? Tânărul realizează un
transfer al întrebărilor dinspre retorica propagandei către zonele adânci
ale creaţiei. „Popularul“ înseamnă pentru el descoperirea sensurilor
profunde ale folclorului, a constelaţiilor simbolice — a arhetipalului. Dar,
pentru a valida această nouă perspectivă, e necesară negaţia ofertei
nemijlocite — a proiectelor care răsar mereu în faţa poetului. (6)
Descoperirea paradisului trebuie să înceapă cu un NU.
O afirmare, desigur, polemică. Tinerii vor să se diferenţieze de
freneziile lui a fi, de rostirea delirantă a lozincilor, de odele adresate
triumfătorilor.
A fi altfel, a nu fi sunt propunerile tinerilor care optează pentru

literatură în Iugoslavia deceniului al şaselea.
Vasko îşi construieşte cu mare atenţie imaginea de poet. El nu
este teoretician, nu este eseist, e poet. Nu dă interviuri, nu se con-
fesează. Sau nu o face în ritmul în care o fac prietenii săi, importanţii
scriitori care, solicitaţi să‑şi expună crezul poetic, vorbesc mereu,
formulând strategii, evocând alianţe, războaie grozave, victorii
neasemuite. Nu vrea să fie personajul unui anume ţinut — să aibă aici,
în acest loc, rădăcinile. El se va exprima doar prin semnele care sunt
creaţia/poezia sa. Renunţând la cariera de lider politic, Vasko va opta
pentru acele semne care îl diferenţiază de liderii politici, de purtătorii
de cuvânt cu stil apăsat afirmativ. Statutul politicianului comunist —
fie el şi dizident — e legat de o prezenţă ţipătoare. El, Vasko Popa, vrea
să rămână un absent. Vrea să fie o prezenţă sub semnul poeziei.
Mai mult decât alţi poeţi ai acestui timp al culturii, Vasko va scrie o
poezie a devenirii cu semnul minus. Miracolul ne‑fiinţei domină această
lume atât de preocupată de ce nu se vede.
Poeziile — unele — încep, ca basmul, cu a fost odată. Ceea ce ne
spune poetul a fost odată, într‑un timp în care miracolul era posibil. El,
poetul, evocă chiar miracolul, starea paradisiacă a fiinţei, a lucrului, a
materiei. Dar această stare a fost: „A fost odată un triunghi/ Avea trei
laturi/ A patra dosindu‑şi‑o/ În propriul său centru incandescent/ Peste
zi se urca în cele trei vârfuri ale sale/ Centrul admirându‑şi‑l/ Noaptea
se odihnea/ Într‑unul din cele trei unghiuri ale sale/ În zori îşi privea cele
trei laturi/ Prefăcute în trei roţi incandescente/ Care se pierdeau într‑o
albastră neîntoarcere.“
Deci triunghiul, cu laturile (unităţile) sale, centrul incandescent,
naşterea zilei şi a nopţii (a nopţii în care se odihnească), creaţia roţilor
incandescente din cele trei laturi fac parte dintr‑o cosmogonie în centrul
căreia veghează un Dumnezeu ascuns.
E momentul să analizăm felul în care Utopia tânărului luptător

Vasko îşi transferă sensurile în (alt) univers sacru. Am putea face ana‑
logii cu gândirea unor autori care au închipuit cosmologii eficiente, des‑
ţelenind căi noi de abordare a sacrului. Să facem o lectură a ciclurilor
septenare (niciun poet al secolului douăzeci nu foloseşte, cu atâta insis‑
tenţă, cicluri care să activeze numerele sacre) — să descifrăm ciclurile
lui Vasko, faţă în faţă cu „ciclurile septenare“ ale lui Jakob Boehme. Des‑
pre ultimele scrie Basarab Nicolescu:
„Sub presiunea limbajului natural, Boehme adoptă mai întâi o
descriere lineară, cronologică, a celor şapte calităţi în înlănţuirea dată
de ciclul septenar, dar aprehendarea acestora trece printr‑o considerare
simultană a acţiunii lor. Sursele‑spirite se nasc unul din altul, dar rămân
distincte. Din nou, numai o logică a contradictoriului ne poate acorda
accesul la comprehensiunea septenarului lui Boehme… (…). Primele
trei calităţi purced din primul principiu. Dumnezeul acestui prim
principiu este, pentru noi, un Dumnezeu de nepătruns, incognoscibil.
Fiind insondabil, El ne apare ca un Dumnezeu al tenebrelor, al nopţii
terifiante. Nici nu se poate numi cu adevărat Dumnezeu.“
Să vedem septenarul lui Vasko Popa, din care vom cita a treia
poezie, Roata stinsă. Septenarul face parte din Cer secund (ciclul se
numeşte Sciziunea sau, în altă traducere, Dezbinarea). Conţine urmă-
toarele texte: Fumul lacom, Turta de cenuşă, Roata stinsă, Ghemul
neinflamabil, Bulgărele de întuneric, Floarea-soarelui de foc, Sărutul in-
candescent. Ne întâlnim din nou cu Dumnezeul ascuns, în cea de a treia
poezie a ciclului Sciziunea, Roata stinsă: „Încotro aţi plecat fericiţi/ Cu
înţeleaptă roata mea de foc/ Ne‑am învârtit în loc/ Cu ea stinsă în ju-
rul gâtului/ Unde‑aţi ajuns fericiţi/ Cu sărmana mea roată oarbă/ Am
făcut‑o exaltaţi să alerge/ Pe sine să se depăşească/ Unde dispărut‑aţi/
Cu roata mea nebună/ Am dat‑o furioşi jos de la gât/ Cu capul nostru
cu tot“.
Lectura paralelă poate merge şi mai departe: Sciziunea e o cosmo-
gonie care îşi are limbajul său, rotundul său care se destramă —
roata care îşi dezarticulează misiunea. Mai departe, să vedem cum
funcţionează gândirea lui Boehme: „Dumnezeul primului principiu se
va angaja… într‑o luptă uriaşă cu sine însuşi. Berdiaev se referă, pe
drept cuvânt, la o tragedie divină în misterul creaţiei… Este vorba însă
doar despre moartea lui Dumnezeu în sine însuşi, ca Dumnezeu al purei
transcendenţe… Iată o idee care, fie şi numai ea, era de ajuns pentru
a‑i îngrozi pe teologii dogmatici ai vremii şi pentru a le permite, dintr‑un
condei, să‑l califice pe Boehme drept eretic.“
Roata stinsă ar putea fi „roata anxietăţii“ a lui Boehme:
„În acest punct anume, când roata, când roata anxietăţii se învârte
nebuneşte în jurul ei însăşi, într‑un vârtej haotic, infernal, pentru a
deschide calea adevăratei mişcări evolutive, trebuie să se manifeste

un principiu al discontinuităţii.“ (7)
Cum funcţionează acest „principiu al discontinuităţii“ la Vasko
Popa? În ciclul Sciziunea?
Anul 1949 fusese al rupturilor grave — despărţirea de Iugoslavia
se sincroniza cu înstăpânirea realismului socialist la Bucureşti şi cu
excluderea din literatură a celor ce nu aderau la noua formulă. Există
două momente importante ale reîntâlnirii lui Vasko Popa cu literatura
română vie. Primul dintre ele are loc după ce Gheorghiu‑Dej şi Tito
consfinţeau împăcarea. La primul Congres al Scriitorilor din Republica
Populară Română, 18–23 iunie 1956, Vasko va rosti, în chip de delegat al
ţării vecine şi prietene, această cuvântare:
„Am deosebita cinste şi plăcere de a saluta Congresul dumnea‑
voastră, în numele Uniunii Scriitorilor din Iugoslavia.
Aş dori din tot sufletul ca în acest salut să recunoaşteţi adevă-
rata stimă pe care scriitorii patriei mele o cultivă faţă de literatura ro-
mână şi deplina simpatie sinceră şi frăţească pe care o au faţă de
dumneavoastră, creatorii ei. Aş dori tot atât ca în acest salut să simţiţi
ceva din suflul bogatei şi dinamicei vieţi literare din Iugoslavia, unde
scriitorii creează şi discută despre creaţie într‑o deplină libertate, ini-
maginabilă într‑o altă ordine socială, decât în aceea care este bazată pe
principiile demnităţii suverane a omului.
Prezenţa noastră, a scriitorilor iugoslavi, în mijlocul dumnea-
voastră, astăzi, după un răstimp întunecat şi dureros, pentru care răs-
punderea nu revine nici asupra poporului român, nici asupra popoarelor
iugoslave, capătă pentru mine, în lumina acestei sărbători a literaturii
române, o semnificaţie simbolică. În decursul veacurilor, pe neliniştitele
valuri ale timpului, culturile noastre le apropia, le îndruma una spre alta
şi le înfrăţea destinul noastru de popoare vecine. Aceasta ne‑o mărturi-
sesc în modul cel mai elocvent asemănările minunatei poezii, muzicii
şi artei populare din ţările noastre. Aceasta ne‑o spun şi legăturile
înfăptuite în perioada înfiripării scrisului şi a literaturii, precum şi
vechile fresce nemuritoare de pe zidurile mânăstirilor noastre. (…) Noi,
mânuitorii condeiului, putem şi suntem hotărâţi să ne dăm contribuţia
la crearea acestui viitor mai frumos, mai senin, al viitorului visat al
popoarelor noastre. Cred că aceasta o vom face în modul cel mai bun
şi cel mai eficace, dacă vom fi în activitatea noastră scriitoricească
neînduplecat fideli adevărului, adevărului creaţiei artistice, şi dacă

vom apăra fără compromis libertatea acestei creaţii, viile izvoare ale
imaginaţiei şi minele de aur ale inspiraţiei, fără de care literatura nu
există. Aceasta este o îndatorire faţă de conştiinţa noastră… (…)
Dorind congresului dumneavoastră o muncă rodnică şi plină de
succes, ţin să‑mi exprim credinţa într‑un viitor strălucit al literaturii ro-
mâne, credinţa în propăşirea şi înflorirea literaturii din frumoasa şi nobila
ţară a lui Eminescu şi Caragiale, a lui Sadoveanu şi Arghezi.“ (Lucrările
primului Congres al Scriitorilor din Republica Populară Română, ESPLA,
1957, p. 244–245).
Ar fi câteva lucruri de spus despre acest discurs al anului 1956. În
primul rând, Vasko Popa vorbeşte ca un oficial iugoslav care evocă anii
de ruptură, timpul rău al relaţiei, dar şi regăsirea, destinul comun al
acestor popoare. Hotărâtor pentru statutul nostru cultural este destinul
nostru de popoare vecine. (8) Câteva sintagme ale limbajului de lemn
mai apar din când în când. Ele ţin de stilul discursului utopizant, cultivat
odinioară (dar nu cu foarte multă vreme în urmă) de liderul politic.
Semnificative sunt însă punctele comune pe care le descoperă — care
sunt (vor fi) temele lui predilecte: începuturile scrisului, frescele de pe
pereţii mânăstirilor, arta populară. (9) Ele vor fi sursele lui de poet — ele
vor fi rădăcinile lui.
Poetul rebel nu se dezminte atunci când vorbeşte despre datoria
scriitorului de a transcrie doar adevărul, de a nu accepta niciun com‑
promis. Cuvintele privind datoriile faţă de „conştiinţa noastră“ au avut
ecou în sala congresului. Aparţin unui demers revendicativ rar auzit
în est.
Dar partea cea mai semnificativă a discursului este finalul, în
care Arghezi este aşezat între cei patru mari ai culturii române. Textul
poate fi citit nu doar ca un omagiu după o ruptură, ci şi ca o regăsire
la nivelul literaturii. Revenirea lui Arghezi în rândul celor mari garanta
buna aşezare a lumii. Triumful poeţilor în această lume atât de amenin‑
ţată.
Triumful poeţilor, după o seamă de bătălii pierdute — după dezas‑
trul utopiei căreia i se închinase şi Vasko, dar şi Gellu Naum. Tabăra din
munţi fusese o carte „mirabilă“ pentru adolescenţii anilor cincizeci, Filo-
nul fusese o adecvare la timpul prozei de serviciu. Reîntâlnirea lui Gellu
Naum şi a lui Vasko poate numi o regăsire a timpului etern al poeziei.
Al doilea dintre momentele citabile este întâlnirea cu Nichita

Stănescu. De fapt, Nichita Stănescu înseamnă puntea alcătuită de un
şir de poeţi sârbi şi români. Valoare exponenţială a grupului, Nichita e,
fără îndoială, cel mai de seamă poet român al noii generaţii. Traducerile
semnate Nichita Stănescu actualizează o confluenţă. Un mare poet
român numeşte un maestru, un lider, o certitudine. Scrie, în prefaţa
la volumul apărut la Editura Albatros, în anul 1966 (Cele mai frumoase
poezii), Nichita Stănescu:
„Ceea ce e uimitor în opera poetică a lui Vasko Popa este universul
ei tensional, surprinderea sentimentului în momentul lui de implozie.
Deşi aparenţa versului, de cele mai multe ori lapidară, pare a indi-
ca o sublimare a sensurilor, o tentaţie de cristalizare în simbol, lectura
atentă dezvăluie un proces invers, şi anume o subtilă dezagregare a
simbolului, o încorporare a lui în materie, comparabilă cu fisurarea în
stea a geamului mat, străbătut de o piatră transparentă.
Este o poezie a mulajelor. Materia verbală păstrează în ea, ca o ma‑
triţă, imaginea inversă a tensiunii, gata însă oricând să o restituie în cele
patru dimensiuni. De aici, impresia de eliptic, corespunzând densităţii;
de stil indirect, corespunzând spiralei înscrisă pe cochilii.
Evident, versul lui Vasko Popa nu are incantaţie fonică, ci una meta‑
forică, poate de aceea se dăruie mai dificil, dar nu de neuitat.
Fondul magnetic al acestui tip profund original de poezie îl consti‑
tuie folclorul local, nu numai pe latura lui de depersonalizare a eului liric
şi de dispersare a lui în viziunea grandioasă a jocului, ci şi în cruditatea, în
spontaneitatea conexiunilor pe care le stabileşte între real şi vis.“
Ce învaţă Nichita Stănescu, poet tânăr bine aşezat în literatura
deceniului al şaptelea, de la Vasko Popa? Am putea numi un transfer
de simboluri, de sintagme (pietre, oase ş.a.m.d.). Subtila dezagregare a
simbolului, zice Nichita, poetul român cel mai apropiat de Vasko Popa.
Procesul invers ne duce până aproape de paradoxul şapte din Tratatul
logico‑filosofic al lui Wittgenstein: ceea ce nu poate fi gândit trebuie
tăcut.
„Roţile incandescente… care se pierdeau într‑o albastră
neîntoarcere“…
Ca şi Cioran, ca şi Ionescu, Vasko Popa construieşte în numele
negativităţii. Modernitatea sa se aşază sub semnul paradigmei ilustrate
de devenirea solară a lui NU.
Literatura de frontieră, de la Vasko Popa la Petru Cârdu. Dacă

scriem despre postumitatea lui Vasko Popa, ar trebui să începem de la
declaraţia lui Barak Obama că Vasko Popa este poetul lui preferat; cu
puţină şansă ar fi obţinut Premiul Nobel. Câteva lucruri trebuie subliniate
atunci când ne oprim asupra lui Vasko Popa — cel mai important poet
de limbă sârbă din a doua jumătate a secolului XX.
Ineditele descoperite de Petru Cârdu demonstrează că unul
dintre cei mai importanţi poeţi sârbi ai secolului XX, Vasko Popa, ar fi
vrut şi ar fi putut să scrie în româneşte. În timpul războiului studiase
la Bucureşti, se apropiase de suprarealişti, descoperise un univers al
literaturii „noi“. (10) Sub semnătura de Vasile Popa (acesta este nu-
mele lui adevărat) va fi, la sfârşitul anilor patruzeci, lider al mişcării
culturale al românilor din Iugoslavia. O memorialistică abundentă,
semnată de prietenii săi de atunci, autori bilingvi (Florica Ştefan, Radu
Flora, Aurel Gavrilov), ni‑l arată total dezinteresat a se afirma ca poet,
şi cu atât mai puţin ca poet în limba română. Mulţi ani mai târziu, după
moartea lui, Petru Cârdu descoperă un şir de versuri de tinereţe, pe
care le va publica în volum. (11) Poeziile arată nu doar faţa unui iubitor
de divertismente literare, ci par a fi rezultatul unei meditaţii asupra
poeziei. Versurile din anii 1947–1948 sunt ironice, autoironice, joviale,
construind un şir de punţi către universul de mai târziu. Ca şi poeziile
scrise de Paul Celan în româneşte, ca şi cele semnate de Tristan Tzara,
evocă o apartenenţă şi un stil. Ca şi textele pe care Eugen Ionescu
sau Voronca, sau Fundoianu le‑au scris, în tinereţea lor rebelă, evocă
un temperament literar. Aş spune că, în versurile din anii 1947–1948,
există metafore pe care scriitorul le va prelua în Scoarţa, volumul care
îl lansează în 1953 în poezia sârbă. Sunt metaforele cu care el intră în
literatura iugoslavă.
Comparaţia cu Paul Celan, cu Eugen Ionescu sau cu Emil Cioran
poate să meargă mai departe. A existat un moment al interdicţiei — un
timp în care creaţia românească devenea posibilă doar în exil. Poate că
a existat o fază de tranziţie care aparţine exilului interior, interiorităţii
în desfăşurare defensivă.
Fiindcă se pune întrebarea: de ce a abandonat Vasko scrisul în lim‑
ba română? Ca poet în limba română, scriam, Vasko putea să urmeze —
în anii 1948–1950 — două căi. Prima ar fi fost a poeziei similifolclorice pe
care o practicau confraţii săi din brigăzile agitatorice. Ar fi putut să scrie,
precum Radu Flora, Ion Bălan sau Mihail Avramescu (a nu se confunda
cu Marc‑Mihail Avramescu), versuri dedicate ţăranilor adunaţi să asculte

şi să înveţe. Cum el era lider politic, el trebuia să fie modelul. Dacă ar fi
scris poezii, el trebuia să dea tonul în poezia proletcultistă a românilor
din Iugoslavia.
A doua cale era dialogul cu poezia care se scria în România. Mo-
delele din ţară erau şi mai dezamăgitoare. În anii 1948–1949 începea
ofensiva poeziei lozincard‑luptătoare pe care o propuneau A. Toma,
Mihai Beniuc, Eugen Frunză, Maria Banuş, Victor Tulbure, Veronica
Porumbacu. Se putea bănui că epoca realismului socialist se va sfârşi
repede şi că, după un timp oarecare, tânărul poet Vasile Popa ar putea
avea o şansă în limba română? Ori, din poezia română fuseseră excluşi
toţi scriitorii pe care el ar fi vrut să‑i ţină minte. Suprarealiştii erau
vânaţi cu necruţare, Arghezi intra sub interdicţie, Blaga era anatemizat,
Eminescu era comparat cu poetul proletar Neculuţă şi tipărit selectiv.
Loialitatea faţă de cultura română însemna chiar alegerea exilului
interior. E cazul să folosim acest termen cu prudenţă, dar trebuie, totuşi,
să‑l folosim, fiindcă el ne va lămuri mai bine originalitatea acestui poet a
cărui noutate constă şi în (re)descoperirea lumii interioare. Sau, poate,
mai bine: descoperirea interiorităţii care oglindeşte. Lumea de sus, pre‑
cum zice Tabla de smaragd: ceea ce e în înalt există şi în lumea de jos. Se
oglindeşte în lumea de jos.
Înainte de a‑şi elabora celebra artă poetică, Cunoaştere, în care
fixează paradigma lui NU, el a scris în româneşte La masă cu tristeţea,
poezie care trebuie, măcar parţial, transcrisă: „Afară ninge/ Visul lasă
urme/ Nu visa// Şi cerul din pahar/ Şi el are stele// Cu cine dansează/
Zâmbetul meu?// Te rog să le spui/ Să uite că sunt cântec// Zici că are
grâu verde/ Între gene.“
În poeziile scrise în româneşte, dintre anii 1947 și 1948, Vasko
exersează un limbaj al interdicţiei şi, poate, o terapie. El trebuie să ma-
nevreze cu energie partitura lui NU, dar trebuie să privească atent
lumea din imediata apropiere. Acolo, în imediata apropiere, lucrurile
îşi pot destăinui mesajul lor secret — potenţialul lor cosmic. Obiectele
insignifiante păstrează mesajul ceresc. În pahar se pot oglindi stelele.
Prima impresie după ce citim poeziile scrise în româneşte este de cântec
de pahar, de romanţă ratată, de plângere amoroasă, a doua lectură —
întâmplată după ce ştim cine e Vasko Popa — ne atrage atenţia asupra
unui proiect neobişnuit, cel care se va împlini mai târziu, în altă limbă.
Nu e de neglijat nici sugestia folclorică, insertul antipoetic, comedia

amoroasă:
„Mărie, merliţa mea,/ Creanga s‑a frânt, lumea‑i grea// Dar cuibul
tău, dar palma mea?// Grâul verde din ochii mei/ L‑au cosit ochii lui răi,//
Mărie, holda mea, măi!// Nu te‑a întrebat umbra ta/ Unde‑i pe lună
umbra mea?// Mărie, a stins‑o noaptea.// Zâmbetul ţi‑a‑nţelenit/ Vocea
albă ţi‑a‑nnegrit/ Treci! Căraşul l‑am grăbit.“
Alintul e neobişnuit, apelativul merliţa aparţinând unei iniţiative
aparte: ţine, probabil, de folclorul zonei şi de originalitatea poetului.
Dar trebuie să observăm cum în miraculosul bestiar îşi face loc o
pasăre psihopompă. Mierla evocă o confluenţă şi o sugestie (regimul
sentimental îl prefaţează pe cel imnic). Un ecou palid al lui Arghezi
(„Tu, creangă cazi, tu, frunză te ridici.“) întâlneşte o temă vie în poezia
pe care Vasko o scrie în anii 1947–1948: aceea a cuibului şi a palmei care
ocroteşte — care poate transfigura un univers. Palma va avea o viaţă
independentă în poeziile de mai târziu. Citabil este spaţiul holdei, al
grâului verde. Enigmaticul începe să‑şi facă loc în versurile „folclorice“.
O „amintire vieneză“ (Pe bulevard) introduce (nu fără explicabile
stângăcii) dialogul dezabuzat, uşor cinic, conversaţia fantastă:
„Salut tramvaiul cunoscut/ ce vine din cartierul meu// Niciodată
n‑ai să‑mi strângi pleoapele/ Între palatele‑ţi depărtatele// — Ce facem,
mergem, puiule?// — Dragostea mea n‑are franci// dar dacă vrei să bei
două ramuri!// Şi maşinile mă ocolesc.“
Există chiar şi mici intermedii semănătoriste, cu versuri care evocă
ruperea de satul‑matrice, precum cele din Caraşul între depărtări:
„O, crede‑mă, dacă vrei,/ că am sosit de la Coştei.// Mă caută grâul
verde,/ mă află şi mă pierde.// Chem şi chem, chem satul meu,/ glasul îmi
revine greu.// Glasul îmi revine plângând/ nu‑s aripi, nu‑i cer, nu‑i vânt//
de foc, de joc să le spui/ în mijlocul satului// I‑am ars umbra de la geam/
şi cum de zile mai am… (…)“
Două lucruri ar trebui notate: primul, că în poezia scrisă în limba
sârbă stilul discursiv dispare. Elocvenţa este, conform ştiutei reţete, asa-
sinată. Vasko Popa învaţă de la avangardişti câteva lucruri importante,
întâiul dintre ele fiind subminarea confesiunii, a despletirii lirice, a plân-
gerilor suave. Poetul trăieşte implozia, reducţia, buna aşezare a nega-
ţiei. Nu mai versifică, nu mai utilizează limbajul declarativ. Se opreşte
asupra unor sintagme, încercându‑le forţa, capacitatea sugestivă, pu-
terea de a ocroti enigma.
Apar, prin urmare, negaţiile, dar se forjează şi un limbaj al pierderii,

al retragerii şi al absenţei, se construieşte un discurs secret al poetu‑
lui. Grâul verde, umbrele, aripile (etc.) vor fi transferate în poeziile din
Scoarţa. Implozia le păstrează proaspete, ba mai mult: le asigură iniţia‑
tive eroice. (12)
Petru Cârdu (1952–2011)

Este continuatorul cel mai important al lui Vasko Popa în scrisul ro-
mânesc din Iugoslavia/Serbia. Studiază literatura iugoslavă la Belgrad.
Urmează, la Bucureşti, istoria şi teoria artei. Este preşedinte al Comunei
literare din Vârşeţ; în această funcţie îl urmează pe Vasko Popa,
primul preşedinte al Comunei. Procesul de de‑teritorializare pe care îl
realizează Vasko e prelungit de el într‑o literatură ce, desprinzându‑se
cu violenţă de discursul tradiţional, optează pentru eterna avangardă.
Perfecţionarea de‑teritorializării, a exilului perpetuu ţine de proiectul
literar pe care scriitorul şi‑l asumă, evident, polemic. Poezia care dă titlul
unui volum apărut la Craiova, în 1998, se numeşte chiar Şcoala exilului:
„În galop la Timiş Ovidiu se uită chiorâş la mine/ eu mărşăluiam
pe urletele mării în valurile lui 94/ şi nu aveam urmaşi şi nu aveam ur-
maşi/ ca‑ntr‑o singură afacere privată o iubeam pe A// de două nopţi
mărşăluiam la şcoala de viciu a exilului/ de două nopţi mă descurcam
într‑o pagină în care/ Ovidiu era copil bun la toate// când şi când mă
podidea iluzia reluării/ o iubeam convingător pe A o zi după prima zi/
apoi o zi tot după prima zi// ce mai/ nu mai aveam încă 42 de ani după
câte ştiu/ îi mulţumesc lui Dumnezeu că‑l văd/ fiecare iubire cinstită are
un rol subversiv/ să‑l iubeşti pe Dumnezeu şi el să te iubească.“
În filigran se poate descoperi confesiunea poetului sentimental/
romantic, deposedat de drepturile sale. În prefaţa volumului citat,
Şt. Aug. Doinaş notează reperele unei despărţiri:
„Antipoezia creatoare de poezie a lui Petru Cârdu constă în curajul
de a scuipa în faţă frumuseţea tradiţională a versului, de a‑l expune
fără niciun ritm sau rimă, ca pe un bici viu care şfichiuie, de a‑l obliga
să nu se sperie de cinism, de vulgaritate, de sacrilegiu; cu alte cuvinte,
de a face din propria sa expresie lirică o lume la fel de stigmatizată,
de grotescă, la fel de nemiloasă ca existenţa — datată sau nu — la
care se referă. Discursul liric a devenit acum relatarea aparent gazetă-
rească, sensibilitatea s‑a cantonat pe sine însăşi în cavitatea umorală
a unui ochi impasibil, care doar observă şi notează, rostirea poetică

simulează cadenţele aride ale unui comuniat de presă.“
Citabilă întru totul e încheierea prefeţei, care acordă un credit
substanţial poetului Cârdu:
„Petru Cârdu este un poet de prim rang şi un mare patriot: el
întreţine expresivitatea limbii române dincolo de hotarele ţării, servind‑o
cu cele mai moderne mijloace ale lirismului european de azi.“ (13)
Excelent jurnalist, Petru Cârdu va lua interviuri importante lui
Mircea Eliade, Emil Cioran, Nichita Stănescu, D.R. Popescu (interviuri
reproduse în „Secolul XXI“, număr consacrat lui Petru Cârdu. Va traduce,
la Editura KOV, volumele unor scriitori români de seamă.
Slavomir Gvozdenovici şi Liubiţa Raichici — frontierele poetice

vizibile şi invizibile. Prima cercetare de mare amploare consacrată lui
Vasko Popa, legată de rădăcinile româno‑sârbe al operei sale, e realizată
de Slavomir Gvozdenovici. Dacă Slavomir Gvozdenovici insistă asupra
tradiţiei poeziei sârbe adânci din poezia lui Vasko Popa, Liubiţa Raichici
insistă asupra contextelor poeziei sale: asupra frontierelor poetice
vizibile şi invizibile. Primul volum al Liubiţei Raichici, Vasko Popa — o
frontieră poetică (14), este inaugurat de O cronologie succintă a vieţii
şi operei lui Vasko Popa. Cercetări importante din arhive, publicaţii mă-
runte deplasează accentul asupra Provinciei. Asupra scriitorilor bilingvi
care definesc, într‑un fel sau altul, o literatură regională.
Literatura din Voivodina, arată pe larg Liubiţa Raichici, se exprimă
prin scriitori sârbi, români, maghiari, slovaci şi ruşini. Despre ei — scriitori
români, maghiari, slovaci şi ruşini din Voivodina — putem vorbi abia după
1945, când conceptul bratstvo‑jedinstvo (frăţie şi unitate), elaborat de
Tito şi de liderii iugoslavi, a dus la întemeierea unor publicaţii cu pagini
culturale, apoi reviste literare în limbile naţionalităţilor conlocuitoare din
Voivodina. Fiecare dintre scriitorii acestor limbi va scrie şi în limba „lui“,
dar şi în sârbă: sunt condiţionaţi de tradiţia literară română, maghiară,
slovacă, ruşină, dar şi de dialogul cu literatura sârbă. De competiţia
propusă de mediul literar în care trăiesc. Michal Maiteni, scriitor slovac
din Voivodina, va scrie într‑un eseu, Centrul şi periferia, despre situaţia
slovacilor, ruşinilor, românilor din Voivodina: „Poate părea caraghios
ce voi spune, dar, de câte ori am fost la Pesta, am simţit că atât noi,
cât şi literatura noastră suntem ca nişte lalele plantate pe un sol străin:
în centrele iugoslave am avut impresia că suntem priviţi ca nişte flori
exotice. Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi suntem un fenomen periferic,

deşi noi nu ne simţim aşa. Nu e simplu de explicat motivul. Poate din
cauza faptului că ne aflăm într‑un epicentru, poate că, din motivul unui
foc încrucişat al influenţelor, şi de‑o parte, şi de alta a graniţelor, noi ne
formăm singuri şi ne exprimăm original, în propria noastră literatură.
Este acesta un miraculos proces de integrare, mai necesar decât oricare
altul.“ (Nišro Forum, Novi Sad, 1982) Poezia maghiară se sprijină pe
câteva nume — István Laták, László Gál, Ferenc Fehér fiind cele mai
des citate. Un poet important, Kálmán Fehér, se poate învecina, în
ciclul său, cu Banatul: o poezie aspră, a pământului şi a necruţării. Dacă
modelul Ady Endre funcţionează la primii autori numiţi, Ferenc Deák
a fost apropiat de Miroslav Krleža. Ecou deosebit au avut în România,
dar şi în Slovacia, graţie lui Ondrej Stefanko, ale cărui reviste tipărite în
România, la Nădlac (în judeţul Arad), sunt bilingve, făcând cunoscută,
în România, literatura lui Pavle Bohuş, Pavol Muciaj, Jan Labat şi Mihal
Babinka. Víťazoslav Hronec se apropie mai mult de linia tradiţională a
poeziei slovace. Între poeţii ruşini, în formulă poetică tradiţională, cu
versuri „din satul meu“, domină Havrijil Kosteljnik, Matej Vinaj, Mihal
Kivac. Ei încearcă a recupera imaginile etno ale satului „de demult“.
Miroslav Striber trăieşte viteza sincronizării cu momentul poetic 1980
al poeziei iugoslave. Vasko Popa, Slavco Almăjan, Ioan Flora, scriitori
bilingvi, rămân, şi în acest sens, repere ale unei cercetări necesare.
Cartea Liubiţei Raichici propune documente de ultimă oră, care
arată că numele lui Vasko Popa apare în înscrisurile oficiale ale anului
1949, care insistă asupra rolului românilor în politica iugoslavă. Meritul
autoarei este de a confrunta aceste documente (cele emise de am-
basada României la Belgrad) cu altele, scoase la lumină recent de alţi
cercetători. Volumul lui Florin Constantiniu şi Adrian Pop, Schisma
roşie. România şi declanşarea conflictului sovieto‑iugoslav (1948–1950),
cu referinţele la implicarea lui Vasko Popa (a lui Aurel Gavrilă, Vasile
Popa, Mihai Avramescu, Andrei Popin) în viaţa culturală a românilor din
Iugoslavia, e confruntat cu documente care pun în valoare participarea
reală a lui Vasko Popa la „momentul cultural“. Doctoranda reia cu folos
explicaţiile din celebrul Raport la Congresul Scriitorilor Iugoslavi în 1952,
care fixează devenirea polemică a literaturii din Iugoslavia:
„Ultimii zece ani ai istoriei noastre nu sunt deloc plagiatul sau re-
flexul a ceea ce s‑a petrecut în anumite mişcări din Europa occidentală,
fiindcă ţara noastră este singura din Balcani şi de pe Dunăre care şi‑a
croit un drum până la o formă de politică socialistă proprie, prin mij-

loace care îi sunt proprii, urmând legea unei dezvoltări istorice proprii.
Literatura noastră, prin urmare, n‑are de ce să mai imite literatura
Europei occidentale, ea trebuie să‑şi dea silinţa să‑şi facă auzită vocea
ei, cum se cuvine într‑un cadru politic şi cultural care nu este o imitaţie a
modelelor străine.
Popoarele civilizate ale Europei occidentale au cultivat ceea ce se
cheamă conştiinţă naţională sprijinindu‑se pe formule universale care
redescoperă două perioade importante: era prosperităţii feudale şi
era proprietăţii burgheze. Această prosperitate politică şi economică
(datorată expansiunii şi cuceririlor coloniale) e simbolizată de ceea ce
se cheamă geniu naţional, noţiune sintetică proclamând superioritatea
spiritului creator, intelectual, moral şi artistic al unei anumite naţiuni —
alese —, a cărei aroganţă s‑a impus în ciuda forţelor (barbare) care i se
opuneau… Toate popoarele Europei occidentale sunt contaminate de
fetişism, de acest naţionalism înfumurat…“
„Ridicarea spiritului vest‑european a urmat această curbă a
victoriilor scelerate a imperialismelor. Superba construcţie a civilizaţiei
vest‑europene s‑a ridicat pe oasele popoarelor învinse şi sfărâmate,
din care facem şi noi, din nenorocire, parte… Noi aparţinem acestei
categorii de civilizaţii care nu au putut să se dezvolte, fiindcă puterile
străine au contestat dreptul lor la existenţă materială şi morală.
A unifica conştiinţa noastră politică, intelectuală şi culturală în spaţiu şi
în timp, conştiinţă azi dispersată, mărunţită după secole de înfrângeri
în regionalisme numeroase şi izolate: a reuni toate elementele nece-
sare într‑o sinteză care să fugă de cultul marilor frazeologii roman-
tice, pentru a se ataşa faptelor autentice şi creatoare şi să le dea
acestora un cadru programatic.“ Raportul se încheie cu speranţa că
„noi vom asista la naşterea unei arte care ne va aparţine, într‑adevăr
ne va aparţine.“
Pagini necesare sunt cele despre Comuna literară din Vârşeţ,
înfiinţată şi condusă de Vasko Popa. Mi se par fericite actualizările, cu
accente asupra acţiunii noului lider, Petru Cârdu, dar şi asupra scriito-
rilor din Voivodina — sârbi, români, maghiari, slovaci, rușini. Autoarea
realizează o „trecere în revistă a performanţelor lor literare“ definind,
şi prin scrisul lor, creativitatea zonelor de contact etnic. După cercetă-
rile lui Ondrej Stefanko asupra culturilor aşezate în această Mittel-
europa a periferiilor, inventarul şi traducerile Liubiţei Raichici mi se
par a deschide o nouă cale a cercetării.
Note
(1) Miroslav Krleža, Raport la Congresul Scriitorilor Iugoslavi în 1952, în
Miroslav Krleža, Essais, choix et presentation par Predrag Matvejevic, Le Pont/the
Bridge 36, 37, 38, Zagreb, 1973, p. 105–117.
(2) În Sarea în bucate a existenţei, „Lumina“, nr. 1–3 din 1991 (articol reprodus
în „Steaua“, nr. 9, septembrie 1991, p. 14–15), Petru Cârdu scrie: „La Viena, Vasko
Popa a făcut studii de egiptologie. În timpul liber, adeseori în parcul bisericii
Votivkirche, care se cheamă azi Rosvetplatz, vizavi de Universitate, Vasko Popa şi
Millo Dor cutreieră în imaginaţie istoria poeziei moderne, de la Rimbaud şi până la
Paul Celan.“
Milo Dor, adică Miloslav Doroslovac, este născut la Budapesta. Şi‑a petrecut
copilăria în Banatul iugoslav — tatăl e sârb —, apoi la Viena. Bunica lui e timişoreancă.
Un eseu sprijinit pe amintiri — Voivodina, Paradisul pierdut, selectat în Milo Dor,
Mitteleurope. Mythe ou realite, Fayard, 1999, p. 61–87, evocă o copilărie la Torac
şi Becicherecul Mare. Copil, ştia şi româneşte. Textul e util şi pentru înţelegerea
acestui spaţiu în care se vorbea sârbeşte, ungureşte, nemţeşte, româneşte sau în
slovacă. Într‑un interviu publicat în „Orizont“, 19 martie 1992, Milo Dor afirmă că
Vasko Popa era controlor de bilete — că studenţia sa vieneză era o preocupare a
orelor libere. Pendularea lui Milo Dor între Europa Centrală şi sud‑estul european
ţine de dinamismul jurnalistului, mereu în apărarea unei cauze. Mai pot fi consultate
Milo Dor, Beitrage und Materialen, Herausgegeben von Helmuth A. Niederle, Paul
Zsolnay Verlag, l988, şi „Literatur und Kritik“, Februar 1993, număr închinat lui Milo
Dor. Milo Dor va traduce, alături de alţi prieteni devotaţi (precum Karl Dedecius),
poeziile lui Vasko în germană.
(3) Cursurile lui Nae Ionescu erau încă la modă între intelectualii anilor
patruzeci, ideile sale (nu ale lui, nu neapărat ale lui, ci făcute populare de el)
circulau. Sigur că Mistica Evelynei Underhill trebuie citită pentru a face distincţiile
de rigoare între pelerin, îndrăgostit şi sfânt, între filosofie şi alchimie, dar, în dece-
niul al cincilea, Evelyn Underhill era intermediată de popularele cursuri ale gândi-
torului trăirist. Aşadar, acest text din numita Mistică devine popular printre foştii
studenţi ai lui Nae:
„Cele trei mari clase de simboluri pe care propun să le discutăm apelează la
cele trei năzuinţe adânci ale sinelui, trei mari expresii ale neliniştii omului, pe care
numai adevărul mistic poate să le satisfacă pe deplin. Prima este năzuinţa care face
din el un pelerin şi un rătăcitor. Este dorul de a‑şi părăsi mediul obişnuit, în căutarea
unei case mai bune, o „ţară mai bună“; un Eldorado, un Saras, un Sion ceresc.
Cea de-a doua este tânjirea inimii după o altă inimă a sufletului, după semenul său
perfect, care face din om un îndrăgostit. Cea de‑a treia este tânjirea după puritate şi
perfecţiune lăuntrică, care face din el un ascet.“
Fără îndoială că revoluţionarul Vasko, luptătorul, activistul înrolat în politica
iugoslavă a anilor patruzeci, era căutătorul celei mai bune lumi cu putinţă. Era,
ca spirit utopizant — fiindcă trebuie să ni‑l închipuim aşa —, un căutător de

absolut. Trecerea lui în literatură înseamnă şi căutarea/descoperirea echivalen-
ţelor spirituale. Cele trei simboluri pe care le numeşte Nae Ionescu (pe care le preia
de la Evelyn Underhill), pelerinul, îndrăgostitul, sfântul vor acoperi, într‑o anume
etapă, setea de echivalenţe pe care o trăieşte poetul. Sau, cum spune aceeaşi
autoare:
„Calea mistică va fi descrisă nu ca o călătorie, ci ca o transformare a
personalităţii, o convertire a omului pământesc în cel ceresc. E limpede că aceste
două aspecte formează faţa şi reversul aceluiaşi întreg. Ele reprezintă acea puternică
pereche de opoziţii, infinit şi finit, Dumnezeu şi sine, pe care mistica e menită să le
însumeze într‑o sinteză superioară“. (Vezi Evelyn Underhill, Mistica. Studiu despre
natura şi dezvoltarea conştiinţei spirituale a omului, I, Fenomenul mistic, traducere
de Laura Pavel, postfaţă de Marta Petreu, Biblioteca Apostrof, 1995, p. 212–214).
După primele volume, încercări ale căror intenţii polemice sunt precumpăni‑
toare, Ţara verticală va deplasa accentele către cele trei personaje: pelerin, îndră‑
gostit, sfânt. Ele vor regiza epopeea răsăriteană realizată de Vasko Popa.
(4) Ivan V. Lalici, „Lumina“, Pancevo, nr. 1 din 1973, p. 30.
(5) Despre dizidenţele suprarealiste „integratoare“ am discutat mult cu
Vasko Popa în octombrie 1989, la cofetăria Moskva din Belgrad. Subiectul principal
era revista „Le Grand Jeu“, cu corifeii ei, îndrăgostiţi de Guenon şi de ştiinţele
tradiţionale. Îi citise cu atenţie, îi admira. Poate că o direcţie de interpretare/
descifrare a literaturii lui Vasko s‑ar putrea sprijini pe ideologia acestei reviste. Nu
deconstrucţia, ci reconstrucţia poetică i se pare şi lui Alain Bosquet cheia înţelegerii
poetului:
„Semne bizare traversează poemele sale: o iniţiere ni se pare necesară înainte
de a risca vreo părere. Dar noi ştim că jocul se situează la o altă altitudine: acolo
unde aluziile par să necesite o înţelepciune rară şi discretă, capabilă, prin alchimie
verbală, să regândească o lume. Faust şi Nostradamus îşi dau întâlnire în marginea
acestor poeme care, înainte de a‑şi oferi formulele lor redutabile, au aerul că ne
strigă: Lăsaţi în vestiar raţiunea, cunoştinţele, certitudinile.“, scrie Alain Bosquet
în Vasko Popa, ou la fable du reel, prefaţă a volumului Le ciel secondaire, poemes,
prefaces et adaptes du serbo‑croate N.R.F., Gallimard, 1970, p. 12.
(6) S‑a vorbit mult, şi pe bună dreptate, de cele trei antologii pe care le
realizează Vasko Popa: Mărul de aur, Râsul delirant, Soarele de la miezul nopţii.
Vasko pune în valoare un alt folclor decât cel scos în faţă mereu de o anumită
pedagogie. Enigmaticul, iraţionalul, absurdul, tainicul sunt frecvente, răsturnând
ierarhiile şi înţelegerile curente. Popularul înseamnă pentru Vasko Popa o cale spre
arhetipal. Mărul, teiul, soarele, piatra, atât de prezente în folclorul sârbesc, dar şi
românesc, dar şi sud‑est european, sunt arhetipurile unui univers în expansiune:
ale unui univers care îşi regăseşte şi recuperează componentele lui spirituale. Dar,
şi piatra, şi mărul, şi teiul sunt mereu despicate, fiindcă acolo, în interiorul lor, se
întâmplă ceva neobişnuit: acolo există Dumnezeul ascuns al acestei lumi. În felul
ei, Septenarele lui Vasko Popa protejează mereu un Dumnezeu ascuns. Ciclurile de
şapte, cu închiderile lor, mutiplii de şapte, pun în mişcare constelaţii expresive (şi)
prin ele însele.
(7) Basarab Nicolescu, Ştiinţa, sensul şi evoluţia. Eseu asupra lui Jakob Boehme,
Ed. Vitruviu, 2000, p. 36–37.
(8) Documentele relaţiilor româno‑sârbe sunt mereu în cumpănă, date la
iveală sau tabuizate, în funcţie de contextele istorice. În prefaţa Literaturii bănă-
ţene de la început până la Unire (1582–1918), Editura Regionalei Bănăţene ASTRA,
1940, I.D. Suciu scoate în evidenţă relele, „răul sârb“: sârbii ar fi practicat
deznaţionalizarea sistematică a românilor din Banat. La începutul Primului Război
Mondial existau publicaţii care preferau textele elogioase. Unul dintre ele apare
sub semnătura lui Ştefan Berechet, în numerele 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 din „Solia“ şi pe
urmă în broşura intitulată Poezia epică populară ca izvor al vitejiei şi naţionalismului
sârbesc, Bucureşti, 1916: „Hotar în hotar cu ţara noastră, spune autorul, poporul
lui a dus în pământul lui o viaţă paşnică de plugari şi de crescători de vite. Puţine
pretenţii şi multă sobrietate. Acestea sunt calităţile în clipele de pace. Bine
înţelegător al cuvântului patria. Pâraiele de sânge şi călirea trupului prin suferinţele
de secole i‑au ridicat sufletul până la virtuţile cele mai înalte, neatinse de vreun
alt popor. Toate acestea dovedesc cu prisosinţă trăinicia acestui neam. Oricine,
duşman sau prieten, se închină astăzi în faţa acestor eroi din basme, înaintea aces-
tor mucenici în trup. Prin puterea neasemuită a iubirii de neam, prin focul nestins
din vatra inimii, prin încrederea nestrămutată în destinul ţării lor, au dovedit lumii că
nu plumbul biruieşte, ci sufletul.“
Şi, mai departe, autorul demonstrează că poezia populară a educat poporul
sârb. Ar fi trei etape de luat în considerare, după părerea lui Mihai Berechet: prima
ar fi legată de poezia populară până la Kosovo, a doua, conţinând poezia populară
kosovară, a treia, poezia populară de după Kosovo. Şi scrie autorul nostru interesat,
fireşte, de intrarea României în război, împotriva puterilor centrale:
„Sosi‑va rândul ţării din nord să plătească pentru toate ticăloşiile săvârşite
asupra poporului care şi‑a vărsat sângele… apărându‑şi viaţa şi libertatea sa. Zeul
Soare, Vid cel alb, cu suliţa sa de argint şi platoşa libertăţii soarelui, va coborî din nou
la neamul său slavon să gonească din case şi câmpii întunericul şi gheaţa apăsării
turco‑bulgaro‑germane. Poporul sârb, de veacuri educat prin spiritul poeziei sale
populare, a întrecut prin vitejie răbdarea oricărui neam… Aceştia sunt sârbii, a
căror psihologie populară am arătat‑o acum în cântecele lor…“
(9) Din studiul lui Alexandru Paleologu, Pictura bisericii domneşti de la Curtea
de Argeş, studiu scris în 1957, apărut în volumul Spiritul şi litera în 1970, putem
extrage ipoteze edificatoare privind participarea meşterilor sârbi — a pictorilor
sârbi — la edificarea mânăstirii Curtea de Argeş. Relaţiile cu pictura de la Sopociani
sunt subliniate, scrie Alexandru Paleologu, de un specialist de anvergura lui Ph.
Schweinfurth. Şi dacă meşteri sârbi pot fi descoperiţi în secolul al XIV‑lea la Curtea
de Argeş, poeţi sârbi pot fi descoperiţi în acelaşi secol la Târgovişte. Un areal al
interferenţelor leagă toate mânăstirile sud‑estului european. Dacă din Pelerina-

jele lui Vasko transcriem Sopociani („Pace rumenă a împlinirii/ Pace coaptă a mă-
reţiei// Totul ţi‑e la îndemână/ De la subpământenele păsări de aur/ Până la belşugul
fructelor din cer/ Minunat îngenuncheaseră liniile/ În pupilele meşterului/ Timpul
muşcase…“) nu o facem doar pentru a urmări un anume itinerar, ci pentru a des-
coperi un univers spiritual.
(10) Vezi în Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, Ed. Polirom, 2002,
Vasko Popa, Subteranele sublime, p. 229–313.
(11) Vasko Popa, Rumunske i drughe pesme, Priredio i preveo Petru Krdu,
Vrşaţ, 2002.
(12) Între ineditele perioadei 1949–1953, există şi destule în limba sârbă. Una
dintre ele — mi‑o semnalează Adam Puslojić — e legată de deportările în Bărăgan.
(13) Ştefan Aug. Doinaş, Poezia lui Petru Cârdu, prefaţă la volumul Şcoala
exilului, Ed. Pasărea Măiastră, 1998, p. 10–11.
(14) Liubiţa Raichici, Vasko Popa — O frontieră poetică, Ed. Ideea europeană,
2009, şi Liubiţa Raichici, Vasko Popa. Stringenţa unei integrale în limba română, cu o
prefaţă de Cornel Ungureanu, Ed. ICRV Zrenianin, 2012.
Andrei A. Lillin (1915–1985)

Biografia lui Andrei A. Lillin este mereu imprevizibilă pentru
cercetător. Este născut în Biserica Albă, dar, în trecerea şi popasul său
prin Biserica Albă, Claudio Magris nu descoperă vreo urmă a familiei
Lillin. (1) Ai săi sunt legaţi de comuna Vinga, dar scriitorul nu pomeneşte
în niciuna din biografiile sale despre popasul — îndelungat — al alor
săi la Vinga. Studiază, între 1934 şi 1940, romanistica şi germanistica la
Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj. Colaborează cu cronici muzi-
cale la „Gând românesc“ şi anunţă o carieră de critic muzical de elită.
Ajunge la Timişoara, unde e profesor. Va semna, după 1945, cu pse-
udonimul Bernhard Thornhofer, articole în „Temeswarer Zeitung“:
articole dictate de comandamentele vremii. Într‑un ziar local, Andrei
Lillin figurase pe lista criminalilor de război, aşa că pseudonimul e
necesar. Dar va fi redactor-şef al revistei „Banater Schriftum“. Se va
muta la Bucureşti, unde va ocup posturi importante în ierarhia cultu-
rală până în 1959, când, căsătorindu‑se cu Gloria Barna, condamnată
la ani grei de închisoare în „lotul Goma“, va fi expediat la Timişoara.
Redactor la revista Uniunii Scriitorilor, „Scrisul bănăţean“, din 1964,
„Orizont“. În revista „Orizont“, Gloria Barna, eliberată din închisoare
datorită intervenţiei lui Andrei Lillin, va publica recenzii, cronici literare,
articole. Şi va publica în editura locală (dar şi, mai târziu, în edituri
importante) romane, eseuri, volume de teorie şi istorie literară, sub

numele Alexandra Indrieș.
Întrebat dacă Timişoara e un posibil topos al scrisului său, Lillin
răspunde: „… dacă în ediţia întâi a Dicţionarului literaturii române
contemporane se afirmă că mi‑am dedicat întreaga creaţie acestui
oraş, nimic mai eronat. Sunt fiu al Graniţei Militare, desfiinţată în 1872,
dar ale cărei tradiţii sunt vii în conştiinţa mea. Metropola Banatului am
cunoscut‑o întâi într‑o zi toridă de iulie 1927. Proaspăt venit de la Bise-
rica Albă, întâia mea impresie despre Timişoara — o mare decepţie!
După ce am trecut rampa roşie ce separa cartierul IV de cartierul Cetate,
ce am văzut? Întâi, un lan de păpuşoi, apoi, în mijlocul unui splendid
pătul de flori, un măreţ monument: lupoaica romană. De‑a dreapta şi
de‑a stânga lupoaicei, trei terase uriaşe, pline de lume superelegantă…
Se dădeau printr‑un megafon ultimele imprimări electrodinamice,
azi rarităţi, pe care le asculta cu sfinţenie toată lumea: Nume celebre:
Şaliapin, Galli‑Curci, Tito Schipa… Acest mic regal de muzică m‑a împăcat
întrucâtva cu lanul de porumb din imediata vecinătate.“ (2)
Ironiile lui Andrei A. Lillin trebuie înţelese cum se cuvine: deşi a trăit
ani mulţi în Timişoara, deşi a scris câteva cărţi dedicate oraşului, el nu
aparţine Timişoarei, ci Graniţei Militare. Nu‑i un fiu al oraşului. Vine de la
Biserica Albă, care i se pare că are o personalitate mai puternică decât
oraşul „său“. Un oraş care va fi evocat în romanele pe care le semnează
(mai ales în Der Maskenhaedkler Goldkopf, Kriterion Verlag, Bukarest,
1987, apărut şi în versiunea românească semnată de Simion Dănilă,
cu titlul Vânzătorul de măşti, Ed. Kriterion, 1991), dar şi în romanele lui
Kuśniewicz, în prozele lui Vasko Popa (originar de acolo, ca şi Marie
Eugenie delle Grazie, scriitoare austriacă onorabilă) sau Petru E. Oance.
În Mitteleuropa periferiilor (Ed. Polirom, 2002, p. 311) notam, pe urmele
lui Claudio Magris, că la 1910, în Biserica Albă, trăiau 6062 nemţi, 1994
de sârbi, 1806 români, 1213 maghiari, 312 cehi, 42 ţigani, 1343 de militari
încartiruiţi la garnizoană. Din cei 11524 de locuitori, 8651 erau ştiutori de
carte. E cazul să scriem că vine din Biserica Albă, dar mai întâi din Vinga,
fiindcă acolo este acasă: ai săi au rădăcini bulgăreşti. Sunt bulgari cato-
lici. În 1719, nouă familii de bulgari catolici trec în Banat, între ei fiind şi
familia Liliov. Străbunicii lui fac parte din emigraţia care, după înfrângerea
de la Ciprovţi, din 1688, fug de musulmani în Muntenia. Apoi, în Banat.
Bun cunoscător al limbilor română, germană, sârbă, maghiară, Andrei
A. Lillin va scrie studii importante despre scriitorii români, maghiari,
germani, sârbi din Timişoara. Va publica, în revista la care lucrează, studii

despre Eminescu, Blaga, Mircea Eliade, dar şi despre scriitori importanţi
ai Europei Centrale, de la Kafka la Musil şi de la Broch la Kassák Lajos.
Erudiţia cu care Andrei A. Lillin se opreşte asupra contextelor sociale,
intelectuale, etnopsihologice, culturale, literare, fac din studiile sale
(uneori confuze prin abundenţa de informaţie) cercetări importante
pentru înţelegerea Banatului şi a Europei Centrale. Iată cum intră în
literatură viitorul Franz Liebhard:
„Dinamicul maturant şi‑a trimis primele versuri poetului Kassák
Lajos — alegere deloc întâmplătoare şi plină de consecinţă. Căci dacă
la început acesta îl primeşte pe debutant cu destulă rezervă, nu‑i
tăgăduieşte, în schimb, talentul, sfătuindu‑l, într‑o scrisoare de răspuns
scrisă pe o margine de cafenea budapestană, să aprofundeze pe cât
posibil poezia pe care el, Kassák, o scrie şi o publică — sfat primit cu
simpatie şi înţelegere de tânărul Robert Reiter (viitorul Franz Liebhard,
n.n., C.U.). Astfel, fluxul inspiraţiei sale lirice va apărea în curând modelat
de tiparele expresionismului, propagat cu vervă inegalabilă de maestrul
ales şi, bineînţeles, poeziile lui Robert Reiter vor figura pe viitor în
revistele editate de Kassák, printre acelea ale discipolilor cei mai fideli.“
Nu vor lipsi din niciunul din articolele lui Andrei A. Lillin reproşurile:
„Să deschidem o paranteză. Confruntarea istoriei literare maghiare
oficiale cu opera vieţii lui Kassák Lajos întârzie şi azi. Ce e drept, Miklós
Radnóti vorbeşte, încă în 1934, de «forma maghiară a versului liber creat
de Kassák Lajos»; degeaba László Gáldi, cunoscut la noi mai ales pentru
analizele subtile ale versului eminescian, nu‑l analizează în tipologia sa
poetică nici măcar în 1961. Faptul nu‑i slăbeşte nici valoarea, nici auto‑
nomia estetică. Dimpotrivă, ignorarea ei voită din partea universitarilor,
născută din mulţimea inhibiţiilor, a restricţiilor şi prescripţiilor cu care
aceştia întâmpină dintotdeauna originalitatea creaţiei, ni se învederează
ca cel mai sigur examen al valorii sale indubitabile.“
Numai Andrei Lillin, cel născut în Biserica Albă (Bela Crkva), îl putea
analiza cum se cuvine pe Vladimir Ciocov, principalul scriitor de limbă
sârbă din Timişoara anilor 1950–1975. Mai întâi, sunt numiţi toţi învăţă‑
torii, profesorii pe care i‑a avut scriitorul în diversele şcoli prin care trece.
„Printre profesorii săi sârbi merită o deosebită menţiune Dr. Markovici,
azi şef de catedră de iteratură sârbă la Universitatea din Sarajevo, şi scri‑
itorul Bogdan Ciplici, alături de timişoreanul Liubomir Aivaz…“. Criticul
muzical de odinioară face mereu trimiterile la buna audiţie a poeziei:
„Tonalitatea lirică de bază a acestei experienţe este aceea a tris-

teţii. Şi, de fapt, nu există nimic mai izbitor în poezia tânărului Vl. Ciocov
decât atmosfera ei neretorizată de alean şi tristeţe. S‑ar putea vorbi în
acest sens de un adevărat diapazon al melancoliei a la F. Mendelssohn‑
Bartholdy şi P.I. Ceaikovski, dacă pe linia ascendentă a creaţiei sale nu
s‑ar dovedi că ea este tot mai filtrată prin neliniştile unui suflet modern…“
„S‑ar putea vorbi mult cum măiestria cu care Vladimir Ciocov
mânuieşte versul contribuie în continue asalturi înfocate la crearea
atmosferei dense şi dramatice…“ (Kada si otişla/ Când ai plecat)
(„Orizont“, 2/1970)
Comentariul operei lui Endre Károly începe cu un reproş pentru
prefaţator şi cu un omagiu pentru scriitorul din altă generaţie:
„Poetul József Méliusz, care iscăleşte prefaţa volumului, o
intitulează, premeditat şi pompos: Omagiu îndatorat faţă de opera unei
vieţi. Şi, de fapt, după cincizeci de ani de devotată slujire a poeziei lirice
(volumul Versek, comentat de Lillin, apare în 1966, n.n.), volumul de
faţă… (… …) poate să invoce cu motivată mândrie omagiul pe care i‑l
aduce confratele prefaţator. Credem, totuşi, că un poet de gravitatea
şi discreţia nobilă a lui Endre Károly nu poate fi niciodată suficient de
bine răsplătit prin devoţiunea ocazională manifestată faţă de el“.
Întotdeauna există trimiterea la literatura „de demult“:
„Având în vedere situaţia specific etică şi estetică a generaţiei lui
Endre Károly, volumul său Versek se citeşte ca un Bildungsroman. Nu‑i
sunt străine incertitudinile şi îndoielile începutului. Pe de altă parte, în
capodopera vieţii sale, Elegiile de la Gorizia, inspirate din încleştarea uci‑
gaşă de pe Isonzo, din care el, poetul, a scăpat teafăr, dar cu un suflet
veşnic îndurerat, Endre Károly va cânta drama omenirii îndoliate de răz‑
boiul necruţător, tehnicizat, al veacului nostru…“ („Orizont“, 7/1966).
Un studiu important este Recucerirea realităţii în proza
contemporană austriacă, în care Lillin ne anunţă că „recucerirea“ co-
boară în timp, până la Franz Grillparzer, Adalbert Stifter, „care au repe-
rat zone ale conştiinţei rămase, în ciuda psihologiei subtil diferenţiate
a lui J.W. Goethe, Novalis şi E.T.A. Hoffmann, nerelevante“. Important
în actualitate este Heimito von Doderer, „fiu al unui vestit arhitect
vienez, care a construit, între altele, şi castelul Peleş (Sinaia)“. Dar nu
numai atât, genealogia scriitorului merită o atenţie specială: Heimito
von Doderer, descendent al familiei Niembsch von Strehlenau, din care
acum un secol şi mai bine, s‑a născut marele poet austriac Nikolaus
Lenau, este, printre prozatorii contemporani, cel mai interesat de

„demonia“ lumii austriece („Orizont“, 5/1967).
În bibliografia lui Andrei Lillin mai sunt lucrări de o impresionantă
erudiţie, ca Lamentoul Ariadnei (1983), Mitul marelui vânător (1985),
precum şi romanele Vânzătorul de măşti (1987) şi Jodokus sau po-
topul (1988), că jurnalul său e încă sub cheie în Biblioteca Universităţii
de Vest. Precum, probabil, şi alte cărţi ale lui Lillin. La fel de greu ne e
să‑i amintim lui Claudio Magris că Andrei A. Lillin n‑a murit „uitat şi sin-
gur“, ci a fost primit, înainte de moarte, ca un triumfător în oraşul stră-
bunilor săi bulgari. Iar grupul de cercetare al Fundaţiei „A treia Europă“
şi‑a sprijinit unele dintre demersuri pe cercetările sale.
Şi nu putem să încheiem decât citând din prefaţa pe care Gheorghe
Mocuţa o scrie volumului Coşmar cu Paganini (Ed. Mirador, Arad, 2002)
aparţinând altui scriitor bulgar de la Vinga, un autor mai tânăr, Francisc
Vinganu:
„Odată cu pierderea limbii în care a învăţat să comunice şi în care
abia mai rosteşte o rugăciune (Tatăl nostru îl spune în bulgăreşte), el
pierde sensul comun şi buna folosinţă a libertăţii. Excomunicarea din
limba maternă determină o mutaţie de conştiinţă; o erezie declanşată
de căutarea şi recuperarea libertăţii de a se exprima pe sine. Expresia
interiorităţii devine, dintr‑un mijloc de comunicare, unul de reprimare a
eului…“. La Ciprovţi, Lillin nu mai ţinea minte din limba străbunilor săi
decât un fragment de rugăciune.
Note
(1) Claudiu Magris, Tuşa Anka, în Danubius, Traducere, note, capitol post‑ultim
de Adrian Niculescu, cu postfaţa autorului, pentru versiunea românească, Editura
Humanitas, p. 493–444. Despre Andrei Lillin, p. 334. Revista „Orizont“, nr. 21/1985.
(2) A se consulta revista „Liternaturnaia Misîl“ („Gândul literar“), editată de
„Uniunea Bulgarilor Bănăţeni“, nr. 10 și 11 (114 și 115)/2008, care publică şi un extras
din teza de masterat a profesoarei Cornelia Vasilcin, Identitatea comunităţii bulgare
din Dudeştii vechi, p. 4–6), precum şi nr. 12 (116)/2008. Uniunea Bulgarilor Bănăţeni
are filiale bine organizate la Timişoara (sediul central), Vinga, Dudeştii Vechi, Denta,
Deta, Arad, Sânnicolaul Mare.
Florica Ştefan (n. 1930)

Născută la Locve/Sânmihai, Banatul sârbesc, în 1930, Florica Ştefan
face parte, alături de Radu Flora, Ion Bălan, Mihai Avramescu, din primul
desant al literaturii române din Voivodina (1). Ca şi Nina Cassian, ca şi
Veronica Porumbacu, ca şi Vasko Popa sau Radu Flora, Florica Ştefan
a făcut revoluţia în prima linie şi a scris, pe urmă cu întristare, despre
eroarea anilor ei revoluţionari. Poezia sa se hrăneşte din dezamăgire,
decepţii, din sentimentul eşecului. Într‑o pagină de eseu, Ion Caraion în‑
cepe studiul poemelor de departe:
„Întâmplarea a făcut ca între cele două războaie şi chiar după
aceea, poetele să nu prea fi provenit din mediul rural, de unde plecau
rareori fete la învăţătură. Aşa încât temele întâlnite în versurile Otiliei
Cazimir, Agathei Bacovia, Cocăi Farago, Anişoarei Odeanu, Olgăi Caba,
Madelenei Andronescu ş.a.m.d. erau altele decât acelea predilecte
poeţilor din aceeaşi vreme, însă care proveneau din lumea satelor,
şi decât cele abordate de Florica Ştefan. Speţa de lirism pe care o re-
prezintă Florica Ştefan în literatura iugoslavă lipseşte la noi. Sau e
doar apanajul condeielor de celălalt sex. Despre atari capitole ale expe-
rienţei şi ale cruzimii, din care ţâşnesc nostalgii solare, la noi scriu Ion
Alexandru sau — mai recent — Gheorghe Pituţ. Ori au scris cândva
Cotruş, Crevedia, Carianopol — deşi, aceştia, mai preocupaţi de
«strofă».“
Şi, continuând ideea:
„Limbajul temelor sale… e sumbru, gloduros, congestiv şi dificil.“
Nota lui Caraion datează din 1967 şi nu e nevoie să o actualizez.
După etapa luptătoare, exultantă şi bine strânsă în chinga lozincilor,
urmează cea a retragerii „acasă“, în universul satului. Temele anilor
tineri sunt reinterpretate acum, pe dilematica linie de trecere dintre
vârste:
„Ai trăit până acum în unicul fel posibil./ Acum te laşi în voia
prevestirilor şi a prudenţei/ Poate în golul ce ţi‑a devenit tovarăş apropiat/
voi repeta puternicele exaltări din viaţa trecută./ Poate deşertul va
ocupa toate locurile./ Şi‑atunci ce vei face cu ce ţi‑a mai rămas din viaţă?/
Sau poate flacăra nebună ce‑ţi copleşeşte toate simţurile/ va fi în stare
să te însufleţească…“
Poemul se cheamă Flacăra creatoare şi, precum numeroasele altele
scrise din deceniul al optulea, e plin de amărăciunea însingurării. Ca
şi în poeziile lui Vasko Popa, Slavco Almăjan sau Ioan Flora, scriitorul
se întoarce acasă pentru a‑şi găsi obârşiile prădate. Nu sentimentul

catastrofei, al dezastrului e precumpănitor. Există în poeziile Floricăi
Ştefan o „împăcare cu dezastrele“, fiindcă poeta are obişnuinţa lor.
Le‑a trăit pe pielea ei. Neamul meu ţărănesc pune în mişcare aceeaşi
maşinărie greoaie a rostirii, pe care am recunoscut‑o în literatura tu-
turor celor dezrădăcinaţi; rupţi de obârşiile rurale; de‑teritorializaţi:
„Noi suntem lume mică printre lumi./ Trăind din nevoie‑n nevoie
până la libertatea finală/ la marginea vieţii şi‑a dispariţiei definitive/ ne
trimitem fiii şi fiicele, în lumea albă, să se schimbe/ iar ei nu se mai întorc
nici pentru neam, nici pentru vatră/ Bătrânii cu bărbăţie fertilizează
mormintele/ Când pustele se văicăresc în gemetele naşterii şi cer ajutor/
noi tresărim în somn/ şi cu ultimele puteri ne grăbim/ să salvăm ce mai
trebuie salvat/ pentru veacul de mâine.“
Lirismul viril al Floricăi Ştefan presupune înfruntarea, lupta, bleste‑
mul: le presupune şi le administrează. Fac parte din programul acestei
ţărănci puternice, care ştie să‑şi bocescă morţii şi ştie să‑şi afurisească
duşmanii. Celebrând locul natal, mormintele strămoşilor, trăgând linie şi
socotind, ea păstrează propriul „secret“: poartă o suferinţă adâncă, răni
nenumite, pierderi tabuizate:
„Soarele va răsări întotdeauna deasupra Cetăţii Vârşeţului/ aşa
cum o vedeam prima oară când îi învăţam numele/ Malurile Dunării
mi s‑au înfipt în priviri/ şi tot ce răsare în faţa ochilor mei/ curge calm,
înţelept rostogolindu‑şi valurile./ Cinci limbi mi‑au ascuţit auzul/ şi când
mijesc tot şesul palpită/ de muzică, făcându‑mă, fără voie, să plâng.“
Dacă am căuta referinţe adânc feminine, nu o poezie de Casandră
rău prevestitoare, scrie Florica Ştefan, ci una de Ifigenie. Vorbeşte, de
dincolo de moarte, cea sacrificată pe altarul jertfei, în războiul bărba-
ţilor.
Dar ca şi Maria Banuş, Nina Cassian sau Magda Isanos, ca şi
Desanka Maximovici sau Vesna Parun, pe care le omagiază ori de câte
ori are ocazia, Florica Ştefan scrie o poezie a Animei. E poeta dramei
femininului, în măsura în care e poeta rodirii. E poeta Magnei Mater, în
măsura în care e poeta intimităţii calme, a liniştii domestice, a căminului
şi a maternităţii. Trăieşte mistica pământului, a neliniştii germinative,
în măsura în care, lucidă, apără demnitatea sentimentului. Lirismul naiv
al întoarcerii acasă se sprijină pe miturile locului. Pe animalele totemice.
Citabile în aceste poeme ale retragerii sunt sentimentele alterităţii:
poeta e trăită de un altul. Nu un personaj infernal al unui timp infam, din
moment ce poeta regăseşte sentimentul de Urmutter:
„Sunt străvechiul ţinut, răsadniţa grâului şi a vântului.“ (2)

Apărute în 1982, paginile de memorialistică intitulate Experienţa
nonpoetică au scos la lumină evenimente încă neştiute din experienţa
primilor ani ai deceniului al şaselea. În miezul evenimentelor, poeta se
dezmeticeşte greu. Începuse să publice poezii în „Lumina“, în 1946.
Îl priveşte pe Vasko Popa, cu puţini ani mai vârstnic, ca pe un zeu. La
rugămintea lui, scrie versuri. Merge pe şantiere, e brigadieră, e prinsă de
avântul vremurilor, dar, întoarsă acasă, la Locve, vede cum ţăranii sunt
umiliţi, torturaţi. Unii activişti se specializează în smulgerea unghiilor.
Tatăl şi bunicul fug de acasă — rămân acolo femeile, dar torţionarii nu
se atingeau de femei. Confesiunile se încheie aşa (de nu vor fi fost aduse
la zi de alte pagini):
„La dracu această provincie care ne chinuie şi ne persecută în mii
de feluri, să evadăm din ea către o lume mai bună şi mai frumoasă. Dar
îl cred pe Tişma, care a reuşit să vadă New York‑ul şi susţine că acest
oraş mamut este format din sate mai mici sau mai mari, asemănătoare
cu ale noastre… Tişma priveşte cu ochi atent totul, la el în proză este ca
şi acasă, iar eu, cu aceste însemnări, sunt la cea dintâi experienţă. Sunt
nesigură ca un elev de şcoală primară…“
Truditor cum sunt puţini, Florica Ştefan a tradus din limba română
mult: a fost prima care i‑a oferit cititorului sârb Lucian Blaga, Nichita
Stănescu, Magda Isanos. Versiunea Floricăi Ştefan din Blaga apare în
Iugoslavia, în 1957, când poetul era interzis în România A mai tradus din
Arghezi, Voronca, Gellu Naum, Ileana Mălăncioiu, Al. Papilian, Mircea
Dinescu. A tradus poezie, proză, dramaturgie cu un efort care exprimă
o vocaţie — o deschidere către o matcă poetică definitorie.
Note
(1) O amplă bio‑bibliografie poate fi citită în Florica Ştefan, Originea cântecului.
Poeme alese. Confesiuni, Ed. Libertatea, Novi Sad, 1990.
(2) Dar şi de urmaşă a unui „trib“ de seamă: „Bătută de crivăţ, la Dunăre, eu
încă‑mi mai port capul pe umeri,/ Flămânzi, străbunii mei, vestiţi hoţi de meserie/
cu cârduri de cai murgi, prin noapte‑s o stafie,/ iar tu tremuri de frig şi clipele le
numeri… (…)/ Pe voi, străbunii mei, şi lotri, Dunărea v‑a deocheat:/ Vă vor veni de
hac şi fulger, şi cai, şi truda ţărănească.“
Ion Miloş (1930–2015)

Născut într‑un sat din Banatul iugoslav, Ion Miloș numeşte o
enclavă românească. E un român dintr‑o familie tradiţională, ca şi Ion
Bălan, Radu Flora, Florica Ştefan, Mihai Avramescu, primii scriitori ro-
mâni citabili din Banatul iugoslav, autori pe care se sprijină, întâi, po-
litica mai mult sau mai puţin culturală de la sfârşitul anilor ’40 şi
începutul anilor ’50 a lui Tito. Spaţiul existenţial/lingvistic al marginilor
e unul conservator, legat de vocile pământului, supus exigenţelor
tradiţiei. Creşte şi se formează (însă) într‑un timp în care tradiţiile sunt
spulberate de război şi de transformările comuniste. Primul exil, cel din
utopia gândită de marxişti, n‑a fost fără consecinţe pentru tânărul ieşit
din comunitatea rurală — un adolescent sensibil care începe să scrie.
Muguri, prima sa carte, cu poezii din anii ’50, este semnificativă pentru
momentul ’50 al tânărului. Ar mai trebui să scriem că după despărţirea
lui Tito de Stalin, după anatema pe care o aruncă Dej asupra comunismu-
lui iugoslav, România devenise o ţară duşmană, iar fiecare român din
Iugoslavia, un suspect. Tânărul poet poate fi vânat. Starea de suspiciune
a celorlalţi ar putea fi amplificată şi de statutul mediilor literar‑artistice:
tânărul devenea un rival al liderilor culturali/politici ai momentului.
Plecat la Paris să‑şi completeze studiile, tânărul va descoperi acolo
cea mai dezbinată comunitate de exilaţi din Europa. Cercurile româneşti
îl însoţesc cu aceeaşi suspiciune cu care îl urmărea poliţia secretă iu-
goslavă. Fenomenul de „ruptură“ se întinde mai departe, acaparează şi
alte cercuri ale cunoaşterii. O suspiciune de plagiat va arunca anatema
asupra tânărului poet. (1)
Nu între latini se va simţi acasă Ion Miloş. Se va căsători cu o sue‑
deză şi se va stabili în nord. Învaţă şi limba suedeză şi încearcă să fie om
al locului. Ruralul din Banatul iugoslav, filosoful din Belgrad, romanistul
de la Paris se reaşază într‑o lume în care vrea, conform gintei sale, să se
împământenească.
Investiţia sentimentală dă faliment, soţia îl părăseşte. Suedezele nu
au cultul familiei, ca femeile din satul său natal, nu trăiesc devoţiunea
soţiilor din Sutjeska. Părinţii au rămas în Iugoslavia, el trebuie să rămână
în nord. Într‑o lume în care statutul de exilat începe să definească sta-
tutul creatorului (ce definiţie mai bună puteam da condiţiei umane
decât „fiinţă în exil“?), el este un exilat exemplar. În acest secol XX
(XXI) al artei, în care noile valori sunt ierarhizate de eroii exilului, de cei
privaţi de Imperiul lor originar (cei cu domiciliul în Imperiile german,

austro‑ungar, rus, cei legaţi placentar de aceste universuri tradiţionale
rămân, după 1918, într‑un exil perpetuu) — nimeni nu pare că garantează
o autenticitate mai eficientă a creaţiei decât exilatul. Decât cel care
exprimă, prin fiinţa sa, prin prezenţa sa, fisura. Deteritorializarea. Rana
existenţială.
Comuniştii ieşiseră întăriţi din război. Iar dacă în celelalte ţări din
estul şi centrul Europei comuniştii se instalaseră graţie tancurilor
sovietice, în Iugoslavia bătălia fusese câştigată de oamenii locului. Ei
rezistaseră fascismului, nazismului, agresiunii. Aşa că nimic extrava-
gant că lumea se află în faţa unui nou început, că acest nou început
trebuie înţeles şi salutat de poet. Prima plachetă a lui Ion Miloş se înscrie
în ritmurile literare ale „noii lumi“. O literatură naivă şi sentimentală,
deschisă „spre toate zările“ transcrie nu doar sentimentul, lecţia înce-
putului, ci şi exuberanţa vârstei, bucuria de a fi. Labiş, Bakonsky,
Andriţoiu, Ion Horea, autori ai aceleiaşi generaţii, nu afirmau alte
coordonate. Ceea ce merită a fi subliniat e calitatea literară a acestei
poezii de adolescenţă. Şi că această poezie se afirmă într‑un spaţiu în
care contactul lingvistic altera, nu o dată, limbajul poetic. Ion Miloş scrie
într‑o limbă română curată, greu de descoperit în cărţile celorlalţi poeţi
români din Iugoslavia anilor ’50.
În 1957, atunci când Estul îşi recunoscuse „vina“ faţă de Iugoslavia,
volumul va ajunge pe mâna lui Virgil Birou, cel mai de seamă mentor al
poeziei bănăţene moderne, autorul care a patronat, la Timişoara, resu‑
recţia localismului creator. Entuziasmul bătrânului doctrinar regăseşte
o matcă pe care el o socotea pierdută: a bănăţenismului, cel de dincolo
de Banatul românesc. (2)
Poeziile pe care Editura Univers i le‑a publicat în 1984 au fost

scrise între anii 1954 şi 1958, când el devenise persona non grata pentru
autorităţile iugoslave. Părăsind Iugoslavia în 1959, Ion Miloş a optat
pentru „altă lume“.
Dar poemele n‑ar fi apărut nici dacă tânărul ar fi rămas acasă. Ion
Miloş este mai degrabă încântat să observe că visul de aur al omenirii
este un eşec. Scurta căsnicie cu utopia comunistă a luat sfârşit. Imagi-
nile aurorale de odinioară (cât de apropiat era acel „odinioară“!) se
întunecă. Lumea visată e o iluzie, adevărurile se exprimă acum prin
negativele lui. Tânărul poet inventariază lozincile de odinioară,

traducându‑le pentru cei ce vor să înţeleagă Utopia:
„Urcă fără a te mai gândi/ Că noaptea se va termina vreodată/
Fără a te mira/ Că omul cu ochii legaţi/ Te va opri să întrebe:/ Ce‑i aia
drum?/…/ Nu risipi gânduri în văzduh/ Drumul nu are niciun sens/ Când
te dezbraci de tine/ În râul negru al trecerii/…“ (Speranţă)
N‑ar fi adevărat dacă am reduce poezia acestui interval la dis-
perare, contestare şi revoltă. Nu este încă poetul Contrautopiei. Nu
este documentaristul care evocă subteranele societăţii roşii. E, mai
degrabă, Autorul îndurerat de eşecul sau de eşecurile succesive ale lumii
sale. Miracolele există, dar ele se afirmă în indiferenţa tuturor. Sacrul e
camuflat de profan, şi nimeni n‑are vocaţia (sau interesul!) descoperirii
lui. Dumnezeul miracolului nu e meritat de nevrednicii acestei lumi:
„Snopi mari de grâu cad din cer/ Însă oamenii dorm/ Şi nimeni nu
înţelege minunea.“
O amiază îşi desfăşoară scenariul în preajma lui Blaga:
„Vara la amiază/ Toate lucrurile dorm/ Şi fiinţele sunt sătule de
oboseală/ Îngerii de miere zboară greoi/ Dumnezeu — nicăieri.“
Setea de revanşă iese la suprafaţa paginilor, rostindu‑se în dis-
cursuri redundante. Anii care au trecut au însemnat nu doar o viaţă, ci
şi o moarte. Poetul a fost în infern şi încearcă să descrie o experienţă in-
fernală. E un moralist şi încearcă să moralizeze în numele şi sub semnele
universului tradiţional. Aforismele, parabolele, somaţiile aparţin unui
scriitor pentru care civilizaţia modernă reprezintă chiar infernul:
„Mamele nu mai au timp să fie mame/ Moţăie triste în birouri/ Şi
bat la maşină// Copii beau lapte din biberoane/ Și văd lumea prin sticlă/
La şcoală nu se mai învaţă etica/ Ci tehnica sexuală şi marketingul/
Pedagogia muncii industraiale/ Toropeală ontologică/ Somnolenţă
muzicală// Ceaţă şi polei.“
Lui Ion Miloş nu i‑a priit nici Franţa şi nici Suedia. Rescrierea poe-
melor paradisiace în cheie infernală evocă o experienţă‑limită. „După
cădere“ urmează timpul creaţiei. Volumele încep să vină unul după
altul, parcă voind să recupereze timpul pierdut, anii de secetă, vremile
tulburi ale lipsei de decisă identitate. Există, deci protestează. Există,
deci poate protesta, detesta, huidui, arunca anatema. Lumile originare
ale lor sunt viciate de minciună, abjecţie, crimă, păcate inomabile. Liris-
mul, când e, se degajă din vibraţia pamfletară. Adam, Iisus, Prometeu,
Cain, Socrate, Giordano Bruno sunt, în Nunţile boreale (1984), martorii.

Ei pot evoca naşterea şi ofensiva răului. Atâta dispreţ pentru lumea
occidentală a putut da de bănuit, cu atât mai mult cu cât cărţile anatemei
apăreau într‑o Românie în care propaganda lui Ceauşescu nu avea alt
scop decât acela de a demonstra că dincolo, în lumea visată de spiritele
rebele, puieşte răul.
O insulă de lumină — Doina — redescoperă timpul mântuitor al
inocenţei. Ieşirea din coşmar există (ieşirea din labirint, ar fi spus Mircea
Eliade), se poate trăi frumos în universul amintirilor. Altfel, coşmarul
devine atotcuprinzător. În Ouă căzute din cuib, volum apărut în 1985, în
Suedia, subiect ar fi Gastarbeiterii. Un personaj care nu se bucură de un
tratament special ar fi Gastpoetul. Printre rânduri se poate descoperi
stilul confesiv:
„Deci dânsule poet/ Se miră soacra/ Şi filosof/ Adăugă socrul/
Străin — şoptiră vecinii/ Poezia e bolboroseală goală/ Din asta nu se
trăieşte/ Trebuie să reuşeşti în viaţă/ Zâmbi soţia.“
Ouă căzute din cuib e un jurnal al dezrădăcinării.
E spectaculoasă şi imprevizibilă evoluţia poeziei lui Ion Miloş după
1989. Jurnalele sale „româneşti“ sunt mai întunecate ca niciodată. Ro-
mânia e un infern, o ţară bolnavă, foarte grav bolnavă. Relele pe care
le descoperise scriitorul în Occidentul pierzaniei reînvie aici, înmiite.
Viziunea apocaliptică exersată în Suedia poate primi nume. Volumele
Amurgul frunzelor (1993), Iubirea şi alte iubiri (acelaşi an) continuă să
ritmeze aceleaşi plângeri, într‑o geografie nouă. Neobişnuite sunt
trimiterile la „cei mari“ ai românilor, recitiţi într‑o cheie cel puţin
inadecvată. Sus la Păltiniş ar transcrie un dialog cu Noica, în care
filosoful, întrebat de autor cum e fiinţa românească, îi răspunde că
fiinţa românească e călâie. Dacă, într‑adevăr, Noica i‑a spus că fiinţa
românească e călâie, am putea avea bănuiala că a glumit, încercând a
ispiti supărările sumbrului preopinent. Nici măcar Brâncuşi nu‑l feri-
ceşte pe Ion Miloş:
„Stau la masa tăcerii/ Şi mă gândesc la Iuda.“
Ideologia apocaliptică a lui Cioran şi actualitatea jurnalistică
românească a anilor ’90 îşi dau întâlnire în poezia din volumele pe care
scriitorul le‑a publicat în România după 1990. Şi dacă există, în cutare sau
cutare plachetă, într‑un volum sau altul dedicat (în stil oriental) amorului
infatigabil, tonalitatea generală ţine de infinita deziluzionare.
Ion Miloş aparţine unei generaţii care a traversat drumul de la

Împărăţia iluziei (atât de ofertantă, probabil, pentru adolescenţii ani-
lor ’50) la realitatea coşmarescă a deziluzionării. El aparţine unei serii
literare care a crezut în valorile pozitive ale lumii: sunt mari truditori,
eroi ai unei încrederi, ai unui travaliu care n‑a fost niciodată răsplătit la
adevărata lui valoare.
Un travaliu pe care numeroasele traduceri îl aşază între tălmăci-
torii de performanţă ai acestui spaţiu. (3)
Note
(1) Bănuiala de plagiat sau acuzaţiile de plagiat ale lui Virgil Ierunca au conse‑
cinţe grave. Monica Lovinescu extinde acuzaţiile. Într‑o însemnare din 2 iulie 1976,
preluată de Seismograme/Unde scurte II, Ed. Humanitas, 1993, îl aşază pe Ion Miloş
între cei „întronaţi şi — uneori —, direct întreţinuţi de Bucureşti“. Primul caz ar fi
acela al lui Michel Steriadi. „Al doilea caz: marele animator cultural din Suedia — aşa
se autodefineşte —, Ion Miloş, s‑a făcut remarcat la Colocviul Eminescu de acum
vreo doi ani, de la Sorbona, închinând, tot lui Eminescu, nişte versuri care începeau
printr‑o… cacofonie. E drept, Miloş nu este inspirat decât atunci când plagiază. Re‑
vista „Caiete de Dor“ de la Paris îi publicase, pe vremuri, un poem uimitor de bun.
Redacţia a primit imediat o scrisoare de la Alexandru Busuioceanu, mirat că i se
publică versuri sub… pseudonim. Din moment ce redacţia a fost alertată, viitoarele
versuri au fost lesne identificate: de data asta aparţineau lui Apollinaire. Scandalul
a izbucnit în altă publicaţie de la Paris, „Curierul Românesc“, şi de atunci cariera lui
Ion Miloş în exil s‑a încheiat iremediabil (Op. cit., p. 173–174). Cariera lui Ion Miloş e
departe de a se fi încheiat în 1976, dar lămuriri suplimentare ale poetului în legătură
cu colaborarea la cele două publicaţii ar fi necesare.
(2) Articolul lui Virgil Birou din „Scrisul bănăţean“, 1957: „… Dar, răsfoind
broşura de poeme, uimirea noastră s‑a transformat în încântare. Pentru că din
paginile ei am resimţit adierea unui talent de mare sensibilitate, am simţit revărsa-
rea unui suflet dornic de a îmbrăţişa lumea şi viaţa cu toate semnele de întrebare şi
manifestările ei…“
(3) Traducerile, antologiile de poezie românească în Suedia fac din Ion
Miloş unul dintre cei mai de seamă traducători; unul dintre cei mai harnici, dacă
e să‑i socotim pe cei plecaţi din spaţiul balcanic. Nu numai literatura română, cu
tălmăcirile remarcabile din Eminescu, Cioran, din toţi scriitorii noştri de seamă, ci
şi literaturile sârbă, croată, macedoneană au cucerit porţiuni importante din piaţa
nordică datorită muncii, erudiţiei şi harului de tălmăcitor ale lui Ion Miloş. Despre
poezia lui Ion Miloş, dar şi despre importanta sa operă de poet şi de traducător, a
se vedea volumul Ion Miloş–Adrian Dinu Rachieru, Durerea de a fi român. Convorbiri,
Liga pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Editura Semne, 2010.
Slavco Almăjan (n. 1940)

Slavco Almăjan reprezintă momentul schimbării, trecerea de la
poezia tradiţională a Provinciei la literatura sincronizată cu scriitorii
iugoslavi ai generaţiei sale. Este remarcat de Ion Miloş în Ce‑i de făcut,
text polemic important pentru proiectele tinerei literaturi române din
Iugoslavia. Debut în volum cu Pantomimă pentru o după-amiază de
duminică în 1968, moment important pentru literatura de limbă ro-
mână din Banatul iugoslav. Bărbatul în stare lichidă (1970), romanul
Noaptea de hârtie (1970), antologia Din lirica iugoslavă, antologie
apărută la Editura Albatros, în 1973, definesc opţiuni literare importante
într‑o literatură care trebuia să aibă în vedere un anumit public. Liman
trei (1978) şi Labirintul rotativ (1983) se numără printre cărţile care
reorientează poezia de limbă română din Iugoslavia. E o „reorientare“
cu consecinţe majore pentru literatura română din Banatul iugoslav,
condiţionată până la el nu de relaţia cu momentul literar iugoslav, ci
cu tradiţia rurală a locurilor. Poetul îşi va valorifica imaginile poetice
în filme. Primul sat naiv din lume recuperează extraordinara istorie
a „picturiţelor“ din Uzdin. (1) De altfel, Slavco Almăjan va descoperi
echivalenţe poemelor sale, ca acestei Balade a intrării în oraş:
„Creşteau în ochii mei casa şi curtea/ Şi bradul din curte creştea/ În
risipa laudei din inima mea// Păsări veneau cu imnuri solare pe aripi/ Cu
amintiri de iarbă veneau/ Cu cântecul lor tânăr/ Să mă atingă încercau//
Şi casa era plină şi curtea era plină/ Şi un armăsar cânta în curte la flaut/
Visul îmi era vecin şi ploaia îmi era vecină// În curtea în care creştea/ Norul
îmbrăca ie/ Şi vântul în ied se transforma/ Precum odată în copilărie//
Apoi a venit Tata şi a zis/ Plecăm/ Şi am plecat/ Spre trotuare mergeam/
Cum mergea spre fântână izvorul cu apă balcanică/ Am privit înapoi
cum priveam adesea pe geam/ Şi casa noastră era tot mai mică// Am
avut doar timp să întreb Unde/ Şi să mă‑nspăimânt/ Eram deja departe
de bradul din curte/ Şi‑n palmă mirosea a iarbă şi‑a pământ.“
Constelaţia simbolică a universului tradiţional (casa, curtea, bra‑
dul/copacul, păsările, armăsarul/caii, iedul/mieii, fântâna, izvorul) poate
fi descoperită la toţi autorii importanţi ai de‑teritorializării, de la Marin
Preda la Nicolae Labiş. Înainte de a fi autorul spectacolului poetic do‑
minat de visul eliberator, Slavco Almăjan este un scriitor al amintirii: al
repetatelor întoarceri acasă.
Taina, locul, moştenitorii, pâinea, gura, trupurile (umbrele) oferă,
la alt nivel, dubla natură a fiinţei solicitate de două lumi. Poarta zăpezii
poate fi citată tocmai pentru a vedea cum „omul locului“ optează

pentru imaginile poeziei. Compus cu minuţie, poemul traduce un ritual
purificator — cel al trecerii „dincolo“:
„Au scos cuţitul cel mare/ Au aprins focul şi au deschis cartea/ Por-
cul dormea dus// E nefiresc să tăiem porcul atât de dimineaţă/ A spus
cel ieşit din casă/ Mai bine să ne odihnim// Timpul trece cu lentila lui
gigantică/ Începuse să ningă zăpada să crească/ Atunci zise unul cu
pălărie/ Mai bine ar fi să plecăm la vânat// Ideea e adevărată şi în-
spăimântătoare/ Şi unul câte unul uită porcul şi cuţitul/ Dar nu găsiră
poarta zăpezii.“
Surpriza, în stilul „ghicitorilor“ din Scoarţa, arată cât de importantă
a fost lecţia lui Vasko Popa şi ce efect a avut ea asupra poeziei tinere
din Iugoslavia. Şi dacă aici descoperim doar semnele viaţii la ţară, există
poeme ca Descoperirea fanfarei, care, în spiritul blândei arheologii a lui
Petre Stoica (al doilea e un model de reală eficacitate), inventariază
detaliile unei lumi magnifiate de amintire. (2) Aş cita Descoperirea
fanfarei pentru juxtapunerea sintagmelor tipice (dar şi acut bănăţene,
costumbriste), şi el ecolog, şi el tentat să vorbească în numele naturii
ameninţate de civilizaţia devastatoare. Un final şagalian trage cortina:
„Imaginea fanfarei/ În cartea amintirilor se proiectează/ Mărul din
grădină şi cuibul său/ Peste sat zbiară.“ Într‑un frumos eseu publicat
în „Orizont“, Dorin Tudoran trimite la ideea unui Banat interior — un
Banat sufletesc în volumul unor limite suportabile, Liman 3. Liman 3 este
adresa poetului din Novi Sad. Este noul său domiciliu, de poet şi de fiinţă
exponenţială a civilizaţiei citadine. (3)
„Contaminat de suprarealism e Slavco Almăjan, nu prin prolife-
rarea dicteului automat, ci prin exaltarea virtuţilor creatoare ale visului,
prin explorarea inconştientului, depozitar al marilor arhetipuri şi
simboluri poetice.“ (4)
Aici se desparte Slavco Almăjan de Vasko Popa şi de Petre Stoica,
duşmani ai reveriei şi sentimentalismului. Slavco Almăjan e mai latin, cu
ochii îndreptaţi către civilizaţiile echilibrate, dar şi către avangardele lui
Popa, Miodrag Pavlovici sau Tristan Tzara. Propensiunea către proză îl
întoarce, nu o dată, către spaţiul matricial, de unde extrage personaje,
toposuri, mituri identitare. Dintre numeroasele schiţe ale volumului
Pianul cu păianjeni (Ed. Libertatea, 1991), le‑am alege pe acelea care
păstrează imaginile unei geografii locale şi, evident, enigmele ei. Citabilă
în întregime pentru ralierea la tradiţia lui Urmuz, dar şi a urmaşilor săi, e
Pasiunea secundă:
„Multe lucruri deveniseră neclare, iar amintirile, greu desci-

frabile./ Cătiţa lui Ionaşcu găsi nisip în mâncare, deşi uşile şi geamurile
erau rău închise de o săptămână. Ariana lui Năvis găsi un lacăt în
dricală. Unele fenomene puteau fi uşor explicate, dar altele apăruseră
prin surprindere, ca o minune. Adevărul era că frătuţii şi bufenii aveau
obiceiurile lor, ştiau prea bine ce înseamnă când femeia îşi uscă cămaşa
pe gardul vecinului. Frătuţii şi bufenii aveau lăutarii lor, poveştile lor de
muncă şi de tristeţe şi mai aveau câini buni care lătrau la şopârle şi la
vânt. Pierga lui Goanţă, tatăl Minei lui Filinescu, se trăgea dintr‑o familie
de frătuţi. El ştia să facă ţuică de bucate şi să împletească funii de ro-
goz. Lung timp se credea că şi bunica Minei ar fi fost dintr‑o familie de
frătuţi. Această femeie chipeşă şi vorbăreaţă avusese un destin ciudat.
Se măritase mai întâi cu un bufean.“
Istoriile cu frătuţii şi bufenii, cu oamenii enclavelor arhaice din
Banatul de odinioară, unii veniţi din Oltenia pentru a se aşeza aici
(bufenii!), amintesc de ţinuturile imaginare ale lui Ştefan Bănulescu,
dicomesianul. Apar femei fatale, bărbaţi cu pasiuni ciudate: Banatul
bufenilor şi al frătuţilor se revarsă într‑un ţinut fantastic, marquezian.
Se deteritorializează nu doar prin migraţiile secolului XX, ci şi prin
imaginarul ofensiv/cuceritor al Naratorului.
O carte bine articulată a Marianei Dan, Construcţia şi deconstruc-
ţia canonului identitar, e aşezată sub semnul acestei fraze a lui Slavco
Almăjan: „Problema identitară nu exprimă o atitudine de perspectivă,
ci de actualitate: fenomenul nu prezintă o realitate regională sau o
realitate alternativă, ci o stare a necesităţilor logice care, evident, nu
vorbesc despre sfârşitul lumii, ci despre identificarea aparenţelor,
despre interioritatea esenţială“. (5)
Oare volumele de poezie, de proză, de eseu, care s‑au adunat
până în anul de graţie 2010, nu au meditat îndeajuns asupra condiţiei
celui‑care‑scrie în aceste vremuri ale globalizări? Una dintre temele
„identitare“ ale literaturii lui Slavco Almăjan este deteritorializarea.
Deteritorializare, dereificare, dispariţie capătă imagini înalte într‑un
poem de excepţie, Fotograful din Ronkonkoma: „Un fotograf din
Ronkonkoma mi‑a adus toamna trecută nişte fotografii/ erau nişte
fotografii nemaipomenite/ Case frumoase piscine arbori tot felul de
verdeaţă/ Pe o fotografie se vedea Atlanticul învolburat/ Apoi cartea
lui Walt Whitman/ Cel care cântase omul independent/ Aici undeva
eşti tu îmi zise/ Nu văd pe nimeni cunoscut i‑am spus/…/ Se uită atent
la fotografie/ O întoarse pe dos o ridică către soare/ Ştiu bine că erai
aici zise/ Chiar aici şi‑mi arătă unde ar fi trebuit să fiu// Pesemne că ai dis-
părut zise într‑un târziu/ Evident că te‑ai întors în amintirile tale vechi/
Lângă Dunăre lângă Cetate/ Lângă dispreţuita viaţă“.
Pentru a ţine echilibrul (de ce „dispreţuita viaţă?“), Ioan Baba pro‑
pune, în cartea aniversară ce i‑a fost consacrată lui Slavco Almăjan cu
prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani, un şir de fotografii de o valoare ce
nu trebuie ignorată. Bărbat frumos, prezent la atâtea evenimente ale
scrisului şi ale filmului, echilibrează şi ilustrează, măcar prin aceste poze,
contextele unui fel de a fi. De a scrie. (6)
Note
(1) În prefaţa la Slavco Almăjan, Poeme, Ed. Scrisul Românesc, 1988, Mihai
Ungheanu (după ce subliniază relaţiile cu poezia lui Marin Sorescu şi Nichita
Stănescu) adaugă: „Mai este apoi vizibilă o mare familiarizare cu marele patri-
moniu poetic românesc. Slavco Almăjan este un poet crescut din chiar tulpina
poeziei noastre şi miezul limbii române. Pictoriţele din Uzdin… vorbesc, ca toţi
din sat, o limbă română de atlas lingvistic bănăţean, o romanitate cu parfum, şi
aceasta este limba vorbită de Slavco Almăjan. Dar ceea ce‑i este propriu şi îl face in-
confundabil este acea pecete a visului, a traversării aeriene a spaţiului, a propriilor
universuri care ne semnalează enigma.“
(2) Petre Stoica va publica, în „Secolul XX“, nr. 2–3/1978, un articol entuziast
(nu lipseşte sintagma „mare poet“), care ilustrează un tip de relaţie. Scrie autorul
Arheologiei blânde:
„Prin aspect formal, poemul lui Slavco Almăjan se înfăţişează prin versuri
tăiate ferm şi cu asprime, imprimând un ton nu o dată gâfâit. (…) Poetul urmă-
reşte expresivitatea (mai întotdeauna dură şi rece) în detrimentul melodicităţii,
aşa cum o făceau expresioniştii. Dincolo de aceste trăsături caracteristice poeziei
lui Slavco Almăjan, reţinem şi câteva conture ale unei lumi de legendă şi folclor,
specifică zonei geografice în care poetul îşi are obârşia: Banatul iugoslav.“
(3) „Cele Trei insomnii ce închid volumul dovedesc că nu doar poetul poate
îmblânzi poezia, ci şi că aceasta poate face acelaşi lucru cu poetul. Un fals pastel,
adică hrănit cu o căldură captată mai întâi în retortele de cristal ale lucidităţii, este
această «romanţă» modernă, vorbind despre un Banat sufletesc, despre acea ţară
interioară, devastată de nostalgii şi «irepresibile aduceri aminte», pe care o poartă
cu sine orice poet autentic: «Deschide astă seară ferestra neadormită/ Ai să vezi
venind un nor cu fulgi liliachii/ Copacii‑n strada noastră se vor legăna rimat/ Se va
mira lumea şi vântul dezechilibrat/ Iar numai tu vei şti că ninge/ Cum ningea odată
în Banat…»“.
(4) Radu Enescu, „Familia“, 11/1970; reproducem fragmentul din „Lumina“,
nr. 6/1985, p. 45, număr dedicat poetului. Mai semnează texte despre Slavco
Almăjan: Dr. Radu Flora, Mariana Dan‑Mijovici, Ofelia Meza, Ion Mircea, Dan Cristea,
Gheorghe Pituţ, Paul Miclău, Marin Mincu, Eugen Dorcescu, Srba Ignjatović, Dr. Lia
Magdu. O atenţie deosebită merită volumul Alternativa labirintului. Repere pentru
un dialog deschis cu poezia lui Slavco Almăjan de Marian Odangiu (Ed. Libertatea,
Panciova, 1999), cu analize care pun în valoare noutatea literaturii lui S.A. în
contextul mai larg al poeziei româneşti.
(5) Mariana Dan, Construcţia şi deconstrucţia canonului identitar. Creaţie
şi identitate în literatura română din Voivodina, Ed. Libertatea, Panciova, 2010.
Studiul Marianei Dan se sprijină pe buna înţelegere a unei cărţi definitorii pentru
Slavco Almăjan, Rigoarea şi fascinaţia extremelor. Metagalaxia minoritară. Hacienda
cu Beladone. Rigoarea şi fascinaţia extremelor. Addenda. Regina spicului de grâu
sau Viaţa paralelă a Mariei Bălan, Ed. Libertatea, Panciova, 2007. Eseurile, paginile
confesive, jurnalistica militantă fac din cartea lui Slavco Almăjan un reper în analiza
canonului identitar pentru literaţii/artiştii din Voivodina.
(6) Cornel Ungureanu, Vremea parantezelor. Slavco Almăjan 70, în „Orizont“,
nr. 8, 18 august 2010, p. 2.
Stefan Ehling (n. 1940)

Martha, primul roman al lui Stefan Ehling, ar fi putut fi discutat
mai mult după Leagănul respiraţiei: e un bun documentar asupra lagă-
rului în care germani din România au fost internaţi de sovietici, după
1945. Al doilea roman pe care ni‑l propune acest Lampedusa al Timi-
şoarei (Stefan Ehling a debutat în apropierea vârstei de 70 de ani) se
numeşte Profesor Hubner şi aflăm că face parte dintr‑o trilogie. Profesor
Hubner ar fi prima carte a trilogiei, Martha ar fi a doua, a treia, despre
reaşezarea germanilor în România după întoarcerea din lagăr, ar fi gata
în curând. Profesorul Hubner este o sociografie temeinică, preocupată
mai întâi de rinocerizarea „grupului etnic german“ din România în anii
’40: cum profesorii de la liceul german din Timişoara sunt fanatizaţi de
ascensiunea nazistă. Procentele rinocerizării nu sunt egale: unii, precum
profesorul Hubner, refuză pactul cu diavolul. Eruditul, admirabilul pro‑
fesor Hubner trebuie să plece pe front, unde moare. Timişoara şi satul
din preajmă, Giarmata, ar ilustra felul în care „miracolul german“ fasci‑
nează, cum emisari din Germania lui Hitler îşi descoperă, în Banat, admi‑
ratori, fani, propagandişti. Simetric romanului lui Andrei A. Lillin, realizat
într‑o formulă pamfletară acută (Jetzt, da Korn ist gemahlen/Acum, când
grâul e măcinat), păstrează poncifele vremilor apariţiei: anii ’50. Cartea/
cărţile lui Stefan Ehling ar merita versiuni în limba germană.
Angela Marinescu (Marcovici) (n. 1941).

Regăsirea numelui
Niciunul dintre poeţii importanţi din ultimele decenii nu pare
atât de legat de prezentul literaturii ca Angela Marinescu. Niciunul nu
trăieşte o mai necruţătoare întoarcere către sine ca Angela Marinescu.
Întoarcere către sine, distrugere a Eu‑lui poetic, anihilare a dreptului de
a fi împreună. O întoarcere către un corp care este deformat, dizgraţios,
care îşi trăieşte cu voluptate autodistrugerea. Şi niciunul dintre poeţii
din ultimele decenii nu a fost întâmpinat cu atâtea superlative ca Angela
Marinescu: „O rugăciune‑spovedanie, tragică şi sfâşietoare, încheie
parcursul liric şi moral al Angelei Marinescu, şi ea reprezintă o pagină
de mare poezie, cu care aş fi vrut să‑mi închei recenzia la una dintre
cărţile cele mai originale apărute la noi în ultimele decenii“, scrie Nicolae
Manolescu. (1)
„Ce altceva aş fi putut face decât să aştept cu o nerăbdare maso-
chistă noile doze, căci de patru decenii eşti dealerul meu de uimire. În
tot acest timp, dar chiar în tot acest timp — spun cu gândul la atâţia
poeţi care şi‑au pierdut suflul, s‑au muiat, acomodându‑se, confor-
mându‑se, aderând la convenţii şi la ei înşişi —, nu ţi‑ai domolit elanul
negru al destrucţiei. Ai riscat fără încetare, ai aruncat în criză categorii,
percepte şi habitudini critice, ai călcat în picioare interdicţii, ai ultra-
giat şi blasfemiat şi ai păşit cu sumbră indiferenţă peste mormanele de
gunoi ale bunului‑simţ estetic: «Şi peste toate acestea trăiesc eu/ Aprin-
să, rănită mereu».“, adaugă Eugen Negrici într‑un omagiu aniversar. (2)
„Angela Marinescu face din poezia sa ultimă locul unei treceri
organice de la neomodernism la postmodernism, dar „vâna“ ei poetică
este, în opinia mea, una de origine rimbaldiană, cu fulguraţii care se
exprimă nu prin cuvinte pline de sens ori constelaţii verbale complexe,
ci prin vocabule scurte, concrete, imediate, violente. O poezie insolită,
maladivă, sălbatică“, spune Mircea Martin, în discursul ţinut la acordarea
Premiului Naţional de Poezie „Mihail Eminescu“ Angelei Marinescu. (3)
Poezia „insolită, maladivă, sălbatică“ a Angelei Marinescu a
modelat, în aceste timpuri ale fragmentării, literatura postdecembristă.
Niciun autor român nu a avut un ecou mai puternic în literatura tânără
de azi. Numeroasele interviuri care i s‑au luat ocolesc, uneori cu deli-
cateţe, biografia. Doar Nicolae Ţone o roagă să‑i povestească despre
ai ei „pe larg“. „Fac parte, din partea tatălui, din familia lui Simion
Marcoviciu, primul intelectual mare al Banatului. Eminescu se pare că

a tras la el când a trecut prin Banat. Toţi urmaşii lui Simion Marcoviciu
au devenit preoţi, şi pentru că biserica din Nădlac, de unde ne tragem,
era sub jurisdicţia Bisericii de la Belgrad, toate numele de preoţi au fost
sârbizate. Strămoşii mei, din Marcu, au devenit Marcoviciu. Prenumele
lor era, însă, Vichentie, Simion, Marius, Tiberius etc. Biserica din Nădlac
era construită din banii familiei mele“. (4)
„A trăi ruptura“ e legată nu doar de ruptura de o aristocraţie a
Banatului, ci şi de un şir de boli: ale tatălui, a mamei, ale ei. „Pentru mine,
poezia însemna viaţă, era sinonimul vieţii. Era pandantul bolii care refuza
să obosească şi să mă părăsească. Boala este o structură, scrisul este o
structură. Nu poţi scrie pur şi simplu, trebuie să se întâmple ceva pentru
a scrie. Mie mi s‑a întâmplat boala mea, ceva din boala mea a trecut,
inevitabil, în poezia mea. Şi, târziu de tot, când am ajuns la vindecare,
poezia mea a luat în mine locul bolii mele“, va spune în acelaşi interviu.
„Poezia a luat locul bolii mele“, poezia vrea să vindece fisurile?
Ruptura? Am citit că ar fi apărut volume semnate Angela Marcovici. Sunt
ale Angelei Marinescu? Poeta s‑a întors la numele Tatălui?
Note
(1) „România literară“, august, 1981.
(2) „România literară“, 15 iulie 2011.
(3) Postfaţa antologiei Angela Marinescu. Probleme personale, Ed. Paralela 45,
2011.
(4) Interviu realizat de Nicolae Ţone, „Facla literară“, 5–6/1999.
Walter Engel (n. 1942)

Biografia, pe scurt. Walter Engel, originar din Banat, a urmat Secţia
de germană‑română a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Timişoara
(1960–1965) şi a ştiut să fie (şi) alături de Timişoara, de foştii săi profesori,
colegi sau studenţi, în fiecare dintre acţiunile sale de mai târziu. Masivul
volum Blickpunckt Banat. Beiträge zur rumäniendeutschen Literatur
und Kultur (München, 2013) adună studiile, eseurile, interviurile, por-
tretele pe care profesorul, animatorul, liderul cultural din România
şi din Germania, Walter Engel, le‑a realizat în ultimele cinci decenii. A
participat la acţiuni culturale importante, a condus instituţii definitorii
pentru transformările Europei Centrale şi de Est. Contribuţiile sale la

literatura şi cultura germană din România pornesc de la studiul ziarelor,
revistelor de demult. De la prezenţa vie între cei care definesc cultura.
A trecut printr‑un lung şi folositor stagiu de cercetare al periodicelor
„Deutsche Literatur im Banat“ (1840‑1939), Julius Gros Verlag Heidel-
berg, 1982, poartă subtitlul Der Beitrag de Kulturzeitschriften zum
banatschwäbischen Geistleben (Contribuţia publicaţiilor culturale la
viaţa spirituală a şvabilor bănăţeni). A scris o remarcabilă monografie a
revistei „Rumänische Revue“, s‑a ocupat, într‑un studiu amănunţit, de
„Von der Heide“ („De pe câmpie“), altă publicaţie care a definit buna
relaţie culturală româno‑germană din vestul ţării. Profesorul a transcris
dialoguri lămuritoare cu „clasicii“ literaturii Banatului, jurnalistul,
aşezat mai târziu la Sibiu, a fost alături de cei mari ai literelor germane,
în trecere prin oraş. Volumul Blickpunct… adună dialogurile pe care
Walter Engel le‑a purtat de‑a lungul timpului cu Franyó Zoltán, Franz
Liebhard, Rose Ausländer, Wolf (von) Aichelburg, Hans Kehrer, Arnold
Hauser, Hedi Hauser, Joachim Wittstock, Christian Maurer, Ilse Hehn,
Richard Wagner, dar şi cu Guenther Grass sau cu Marin Sorescu. A scris
cronică dramatică (Fizicienii, Don Carlos ş.a.), recenzii la numeroase cărţi
ale autorilor germani din România (de la Franz Liebhard la Nikolaus
Berwanger), s‑a ocupat, alături de Walter Daugsch, Ruth Fabritius,
Renata Schumann, Josef Wolf, de pictorul Franz Ferch, alături de
Annemarie Podlipny, de plasticiana Hildegard Kremper‑Fakner. Muncile
de jos ale jurnalistului din provincie, dar şi studiile ample privind istoria
culturală din provinciile central-europene l‑au pregătit pentru o mai
bună înţelegere a spaţiului literar, aşa cum putea fi el după 1989. Critic şi
istoric literar, critic dramatic, autor de ample studii şi de albume privind
plasticienii provinciei, autor de manuale despre literatura germană din
Româna, Walter Engel a fost pregătit, cum foarte puţini, să elaboreze
studii ample de geografie literară privind scrisul european. Să elaboreze
proiecte viabile de geopolitică într‑o Europă Centrală şi de Est, era
postcomunistă. Să conducă eficient Stiftung Gerhard Hauptmann‑Haus.
Deutsch‑Osteuropeisches Forum — Düsseldorf. O fundaţie care, după
1989, devenea necesară. Culturile Europei răsăritene trebuiau ascul-
tate. Şi considerate cu iubire.
E greu de înţeles de ce o periferie a culturii germane poate expri-

ma un Centru. Fundaţia condusă de Walter Engel a organizat expoziţii
la Kaliningrad/Königsberg, în Polonia, Ungaria, a realizat întâlniri,
simpozioane la Düsseldorf, Wroclaw/Breslau, Timişoara. Culturile

din Silezia, din Banat, din Bucovina dădeau un sens întregului — noii
culturi europene. Fundaţia Gerhard Hauptmann‑Haus a organizat
simpozioane consacrate unor scriitori precum Rose Ausländer. O geo-
grafie culturală central-europenă capătă o nouă definiţie în volumele
Kulturraum Schlesien. Ein europäisches Phänomen (Spaţiul cultural
silezian, Un fenomen european), pornind de la întâlnirile organizate
la Wroclaw/Breslau în 1999, sau Kulturraum Banat. Deutsche Kultur in
eine europäischen Vielvölkerregion (Spaţiul cultural Banat. Cultura ger-
mană într‑o regiune cu mai multe naţiuni), Timişoara, 2000. A înfiinţat
publicaţii, dintre care stabilă aici este West‑Ost‑Journal (Düsseldorf,
1995), pe care a condus‑o din 1995 până în 2005. Între simpozioanele
sprijinite în Banat l‑aş aminti pe cel consacrat graiurilor şvăbeşti. Walter
Engel a scris un amplu studiu (pe care îl reţine în Blickpunckt Banat),
Dialectul ca refugiu în timpul dictaturii. Dacă ziarul timişorean condus
de Nikolaus Berwanger, „Neue Banater Zeitung“, promova insistent
poezia dialectală, dacă însuşi liderul Berwanger era autor de volume
de poezie în dialect, dacă Ludwig Schwarz a dat genului proze foarte
întinse, întregul literaturii dialectale se cerea privit cu atenţie.
Walter Engel a rămas un aliat preţios al lui Petre Stoica în definirea
Jimboliei culturale. L‑a invitat de mai multe ori pe poet la Düsseldorf,
pentru recitaluri şi conferinţe, a scris despre el în revistele din Germania,
a organizat la Jimbolia, (şi) sub semnul lui, simpozioane privind
publicistica din Banat.
A contribuit la realizarea unui amplu simpozion la Timişoara, în
2005, „Mundarten im Blickpunkt. Deutsche Mundarten in Rumänien“
(„Dialectele în centrul atenţiei. Dialecte germane în România“).
Adam Puslojić (n. 1943). Bilingvismul creator

Ar trebui să începem, aşa cum scrie Gheorghe Pârja, unul dintre
prietenii săi din Nord, „din vremea lui Adam“. Rar scriitor care să fie
atât de bine definit de prenumele său. Primul scriitor adevărat care i‑a
întâmpinat în Iugoslavia, la începutul anilor şaptezeci, cu o generozitate
de boier valah sau de prinţ oriental, pe scriitorii din banat, a fost Adam
Puslojić.
Lumea scriitorilor timişoreni, dar nu numai a lor, începea de la
Adam Puslojić. Fusese, în celebrele revolte ale anului 1968, de la Belgrad,
în fruntea manifestanţilor. El şi cu poetul Radomir Andrici deschideau

coloana. Era poetul rebel — prin excelenţă rebel, capabil să inaugureze
o nouă lume şi o nouă literatură. Una dintre marile mişcări din avangarda
iugoslavă, klokotrismul, era, în anii şaptezeci, patronată de el. Între
magiştrii, seniorii, protopărinţii klokotrismului Adam Puslojić aşezase şi
câţiva români, între care Geo Bogza şi Petre Stoica. Klokotrismul aduna
plasticieni, actori, scriitori şi îi scotea în stradă sub semnul unui spectacol
total. Adam Puslojić însuşi era un spectacol total. Un multiplu al poeziei,
teatrului, spectacolelor străzii. Cu energiile‑i fabuloase, a tradus enorm
şi a devenit, sub semnul multiplicităţii, un scriitor şi un comentator al
scrisului şi al fenomenului românesc. Dar multiplicitatea lui nu s‑ar putea
desfăşura fără vecinătăţile numite Srba Ignjatović şi Radomir Andrici.
Radomir Andrici tipărise, alături de Vesna Parun, în 1971, Karpatsko
umilenie (Închinare Carpaţilor). Era rodul unei călătorii prin România,
pe urmele lui Nicolae Labiş şi a Magdei Isanos. În 1971, Vesna Parun era
o mare poetă a Iugoslaviei (era croată), Radomir Andrici — un tânăr
revoltat care demonstrase la Belgrad, în celebrele mişcări studenţeşti
ale lui 1968, alături de Adam Puslojić. Suportase confruntări dure cu
poliţia: se definise, prin ele, ca un tânăr scriitor exemplar. Câteva cărţi
ale devotamentului său faţă de România ar fi trebuit traduse; câteva
cred că au fost. Umbre vesperale, apărut la Editura Limes, în tălmăcirea
semnată de Ioan Radin Peianov şi Sima Lăzărean, cu o postfaţă de
George Vulturescu, e o mărturie a bunei înţelegeri a istoriei româneşti.
Sacră adăpătoare începe aşa: „Sub Iaşi e încă un oraş/ iar sub acesta zidit
din oasele/ fiilor săi cei mai credincioşi/ încă unul ştiut doar poeţilor/
care îşi refac aici tinereţile/ şi găsesc focul care să ardă tot/ ce‑i de ne-
înţeles în vorbele lor/ rostite sonor în şiştare/ pentru laptele cosmic din
nesecatul/ sân al Mumei Mari“. Poetul călătoreşte din nou prin România
şi se închină poeţilor, mirabilei geografii, prietenilor de la Iaşi, Deseşti,
Caransebeş, Ploieşti, lui Petre Stoica, lui Ioan Flora şi lui Nichita Stănescu.
Tulburătoare sunt testamentele poetului, în acest spaţiu al graniţelor
abolite.
În postfața volumului antologic Gradul zero al poeziei, apărut la
Editura Helicon, în 1998 (versiune bilingvă realizată de Nichita Stănescu
şi Ioan Flora), Mircea Tomuş, unul dintre însoţitorii cei mai consecvenţi
ai literaturii lui Adam Puslojić, nota:
„Ca poet cu o rezonanţă cu totul particulară, ce ne devine
inexplicabil de familiar, ca traducător şi interpret al marilor noastre
valori clasice şi contemporane, dar mai ales ca fervent, la noi ca şi în

ţara vecină, al unui cult al regretatului Nichita Stănescu, poetul Adam
Puslojić este o figură prea bine cunoscută de iubitorul vieţii literare con-
temporane pentru ca o încercare de prezentare a poeziei lui să înceapă
cu formulele introductive şi datele biografice obişnuite“. Poetul Puslojić
devine „inexplicabil de familiar“ prin capacitatea de a se solidariza cu
poetul, cu scriitorul, cu cititorul din preajmă. El nu îşi citeşte, nu îşi recită
poeziile, el le trăieşte: el este o natură poetică vie, trăindu‑şi spectacolul
„divulgării“ secretelor sale de poet. Trăindu‑şi entuziast capacitatea
de a vorbi despre sine, despre prietenii săi, despre natura poetică a
„fraţilor“ săi.
Înainte de a fi un scriitor important, Adam Puslojić este un personaj
de seamă al vieţii literare din sud‑estul Europei. Debutant, în 1967, cu
volumul Există pământ, în mai 1968, e deja lider. Toate se desfăşoară,
în scrisul şi în viaţa lui Adam Puslojić, cu mare viteză. Cad spre cer (1970)
poate fi o mărturie a iubirii pentru Vasko Popa, alături de care va păşi în
buna întâmpinare a poeziei româneşti.
În 1971 era deja autorul unor volume traduse din poezia lui Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu. Merg la
moarte să mă tundă (1972) evocă aceeaşi tentaţie a spargerii tiparelor.
175 de vieţi din Cartea Morţilor e unul dintre poemele care l‑a fascinat pe
Nichita Stănescu, care a semnat traducerea lui. Amarnica spovedanie a
gâdelui împătătesc (dedicată lui Petre Stoica) merită a fi citată, măcar
fragmentar: „Nu‑i aşa că şi pe voi/ v‑a izgonit din împărăţie împăratul/
cel pe jumătate nebun?“ E una dintre trimiterile poetului la „împăratul
nebun“, necesare pentru înţelegerea lui cu scrisul românesc. Din 1972
datează Belgradul în cinci prieteni, carte pe care Adam Puslojić o realizea-
ză împreună cu Nichita Stănescu, Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu
şi Srba Ignjatović. E un remarcabil poem despre prietenie, despre
petrecerea fericită a aventurii poetice. Negleduş (1973) e un poem al
excepţionalităţii. Negleduş poate fi un erou de basm sau un personaj
al aventurii poetice: „Negleduş are şaisprezece suflete/ dar n‑are chip//
Negleduş este masă cu douăsprezece scaune/ El are o sută de crengi/
din care răsar anii// Azi, iată‑l, a venit la oraş/ ca să se sature de privit“.
Religia câinelui (1974), Ruptura (1979) sunt cărţi în care nu lipsesc
itinerariile româneşti, cu popasuri la Histria sau la Târgu Jiu. Refugiu
în broderia dactilografică şi Ploeme (1977) reiau experienţe şi omagii
amicale, Dăruitorul (1980) e inaugurat de o întoarcere acasă: Cimitirul
din Cobişniţa. Cobişniţa e satul natal al poetului. Gura încătuşată (1982)
şi Nu‑mi amintesc prea bine, bunul meu prieten (1986) ar fi popasuri poe-
tice în tulburătorii ani optzeci. După 1990, Adam Puslojić scrie şi în româ-
neşte, e primit în Academia Română, călătoreşte mult prin România:
se opreşte, singur sau împreună cu Radomir Andrici, în Bucureşti, Iaşi,
Timişoara, Satu Mare, Ploieşti, Reşiţa, Caransebeş. Şi în alte oraşe, nu
neapărat importante, nu neapărat mari, unde i se editează volume, unde
dăruieşte volume pe care le‑a scris în româneşte sau în sârbeşte. Vor-
beşte pretutindeni despre prietenia sa cu Nichita Stănescu, despre marii
poeţi români, despre prietenie. Omagiază fără oboseli protocolare şi
îşi asociază prietenii în intervenţii lirice. Tăcere lustruită. Patruzeci şi trei
de poeme cu Constantin Brâncuşi (2006) e prefaţată de Eugen Simion,
care nu s‑a putut sustrage invitaţiei autorului: „Nu ştiu cum să numesc
aceste notaţii lirice, în ce compartiment să le pun…“, scrie, ezitant,
preşedintele Academiei. „Ele traduc, oricum, o stare lirică şi încearcă să
atingă, cu degetele lor de lumină, conturul unor fiinţe de aer. Curios,
un poet care în viaţa de toate zilele pare a nu avea astâmpăr, caută în
poezie tăcerile asurzitoare, tăcerile lustruite de vederea divinităţii“. Ilus-
trul critic deplasează discuţia asupra rostului poetului. Căci condiţia
poetică trebuie să rămână în centrul atenţiei:
„Dar ce‑ar mai fi poeţii şi ce rol ar mai avea ei pe lume dacă n‑ar
pune întrebări care nu aşteaptă răspunsuri şi n‑ar citi lumea din jur prin
fantasmele, miturile ei? Fantasme, mituri, pe care tot ei le creează“.
La ultimul popas, la Arad (dar putem să‑l numim ultimul?), Adam
Puslojić şi‑a lansat volumul Mereor, prefaţat de Vasile Dan:
„Dacă nu l‑ai cunoscut până acum — mare păcat sau mare noroc,
depinde numai de tine cum ştii să i te opui puterii lui de seducţie —,
prima senzaţie pe care ţi‑o lasă Adam Puslojić este aceea contradictorie:
de diavol ispititor şi de sfânt inaccesibil. În ambele ipostaze nu te poţi ra-
porta la el decât într‑un singur fel: urmându‑l necondiţionat“. Aici aş fi
introdus şi manifestele avangardiste ale lui Adam Puslojić, extraordinara
mişcare klokotristă, care aşeza alături plasticieni, actori, sub semnul
unui spectacol poetic total. Sau, mai bine, sub semnul acestei fraze,
esenţiale, a lui Vasile Dan:
„Un aer demiurgic al unui prestidigitator al sintaxei şi flexionării
cuvintelor pe care nu doar le foloseşte, ci pur şi simplu le naşte, domină
poemul lui Adam Puslojić.“
Mereor este poezia despre moarte a lui Adam Puslojić. În ultimul
său volum scriitorul optează pentru o partitură nouă — a trecerii.
A intrării în celălalt timp al poeziei.
Ioan Flora (1950–2005)

După succesele adolescentului Ioan Flora în poezia din Iugoslavia,
tânărul Ioan Flora urmează Facultatea de Filologie a Universităţii Bucu-
reşti. E coleg de an cu o seamă de autori definitorii ai generaţiei. E apro-
piat al lui Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene, Gheorghe
Iova, Constantin Stan, Ioan Lăcustă, Emil Paraschivoiu, Sorin Preda,
vedete ale Cenaclului Junimea. Profesor, după absolvire, la liceul de la
Alibunar şi, apoi, din 1977, redactor la ziarul „Libertatea“ (Pancevo) şi
la revista „Lumina“ (Vârşeţ), se va stabili în România, în 1993. Din anul
2000 e secretar al Uniunii Scriitorilor. Moare în februarie 2005.
Valsuri, 1970, Iedera, 1975, Fişe poetice, 1977, Lumea fizică, 1977,
Terapia muncii, 1981, O bufniţă tânără pe patul morţii, 1988, Tălpile
violete, 1990, Discurs asupra struţocămilei, 1995, Medeea şi maşinile ei de
război, 1999, Dejunul sub iarbă, 2004, ar fi volumele sale de referinţă.
Numeroase antologii, în română sau în sârbă, dau seamă asupra valorii
poetului. E tradus în mai multe limbi străine; la rândul lui, a tradus, în
versiuni de referinţă, poeziile lui Vasko Popa. A realizat o cuprinzătoare
antologiei a poeziei sârbe. Spre deosebire de alţi autori de limbă ro-
mână din Banatul iugoslav, Ioan Flora a avut şansa unui contact timpuriu
cu cititorul român; în 1972 este prezentat cititorului din România de
către Geo Bogza, cu aceste cuvinte:
„Treapta de la care porneşte, la 21 de ani, Ioan Flora, este foarte
înaltă. Chiar influenţele ce se vor fi găsind în scrisul lui îi fac cinste, re-
amintind pe seniorii simţirii şi ai expresiei din marea poezie a lumii. Din
punctul în care se află, răsfăţat de fantezie şi stăpân pe cuvânt, acest
poet nu mai are de învins nicio dificultate, decât să meargă cu desă-
vârşitele‑i unele de care dispune, spre sine însuşi, ca spre inima de foc a
pământului.“
Într-adevăr, volumul Iedera, apărut în 1975, lasă impresia tulbură‑
toare că poetul nu mai are de învins nicio dificultate tehnică. Poemele în
proză ale acestui volum îşi desfăşoară fără crispare ceremoniile. Starea
de inocenţă a poetului este, în acelaşi timp, o ipostază a deplinătăţii.
Un bucolism tandru şi o subliniată linişte domestică individualizează
discursul liric. Ghid al acestei adolescenţe este Rimbaud, dar Ioan Flora
nu coboară, nici măcar în excursie, în infernul dereglărilor senzoriale.
Lumea din Iedera este bogată în miracole, e feerică, e barocă (nu elogia
Blaga barocul bănăţean?) — dar imaginile dezmăţului nu sunt decât co‑
chetării, eventual solidarizări de cititor:
„O clipă de trezie m‑a aruncat aici; iadul nu luminează şi nu îm-

parte spovedanii; e mijlocul unei nopţi de tufe otrăvite şi cu o mulţime
de catarge ce se leagănă pe cer. Corăbiile, toate, s‑au oprit. Nisipul a
ajuns până la piept. Împunge acul de pin, precum animalul cel mai de
temut. O muzică străveche pare că tămăduieşte…“.
Lumea lui Flora fascinează prin abundenţă, bucurie de a trăi, dar
şi prin provocări… tandre. Adolescenţa nu e neapărat frenetică, e doar
deplină. Simţurile celebrează, celebrându‑se.
În volumele care vin tonul se schimbă, fericitele zile s‑au terminat.

Informalul ar defini acest univers investigat de Terapia muncii, Lumea
fizică, Fişe poetice, — cărţile supunerii faţă de cotidian. Scriitorul aşază
în chenar imaginile unei lumi fără zei. Poezia „documentară“ a lui Ioan
Flora, ironică, sarcastică, blasfematoare, cinică intră în conflict cu idilicul
confort al Vârstei de Aur. Lumea prin care trece poetul e una urâtă.
Invadează „spaţiile celelalte“, dominate de o mlaştină tentaculară.
Expansiunea animalicului caracterizează „grupul social“. Vitalitatea
ferină a speciei îşi desfăşoară, în poezia lui Ioan Flora, incredibile,
fantaste, duioase spectacole.
Cel care a văzut filmele lui Lucian Pintilie, Alexandar Petrovici sau
Emir Kusturica, cu amestecul lor de violenţă, vehemenţă şi divagaţie
lirică, găseşte o cale de apropriere a imaginilor acestor cărţi.
Fişe poetice, Lumea fizică, Terapia muncii alcătuiesc un triptic care

vorbeşte suficient despre condiţia literatorului în anii ’70. Scepticismul,
care a luat loc euforiei din anii ’60, a făcut arta mai puţin misionară, şi mai
mult concretă — în sensul cunoaşterii, observă cineva. Lirica întemeierii
realului, legată de puterile demiurgice ale Creatorului, devine tot mai
mult una a realului, a imediatei apropieri.
În cazul lui Ioan Flora, o poezie a Banatului şi a lumii balcanice.
Pitorescul lui Ioan Flora nu‑i lipsit niciodată de semnificant, el traduce
o puternică tensiune interioară. Sau, mai mult: o furie, o inaderenţă, o
de‑teritorializare. Este un inadaptat, încercând a vorbi despre o lume
care îl refuză. Din cercul rebel al Grupului Noii/Junimea se transferă în
grupul antioficial al scriitorilor belgrădeni.
Cum se face literatura? Fişe poetice este o carte plină de „scandaluri
lirice“. Obiectele asistă impasibile degradarea lumii. O patronează cu
voluptate. În Lumea fizică, faptul divers, transcris fără ezitare (de un
gazetar conştiincios), ţine în cumpănă operaţiunile de caligraf oriental.

Să ghicim o replică la versurile unei tradiţii suprasolicitate de literatura
satului bănăţean? Iată un Cântec de vară:
„Descărcăm sacii de porumb o după-amiază întreagă/ Dar e o
plăcere. Pământ negru îmi intră sub unghii;/ căldură, vomit./ Dar e mai
mult decât o plăcere./ Argilă, prund, moloz/ Se‑astupă fântâna din colţ/
E mai mult decât ai îngropa omul viu./ Porumb, vară violentă./ Trenul
de patru, gustul de sudoare în gură./ Nu i te poţi sustrage/ Descărcăm
porumbul, 73 de saci.“
E o literatură în care pătrunde, pe toate canalele, urâtul. Poetul nu
iubeşte muncile câmpului, viaţa la ţară, nu trăieşte fericirea culesului.
Ioan Flora devine un literator antiidilic. Nici imaginile copilăriei nu mai
sunt diafane şi nici satul copilăriei nu e cel din poeziile lui Coşbuc sau
Victor Vlad Delamarina:
„Săteni avuţi, dar calici, ciorbe cu grăsime de două degete/ deasu‑
pra/ clisă şi răchie îndulcită,/ îi fură somnul cu hăţurile în mână./ Uneori,
pe la înoptat/ văd ţiganii cum cară de la noi din arie porumb cu sacii/ iar
bunicul Birgeanu asmute câinii/ şi‑i înjură de mamă.“
Poet furios — poet al violenţei în lumea arhaică a satului bănă-

ţean —, el este un scriitor al unei geografii în curs de degradare.
O Nelinişte de necropolă halucinantă ar reprezenta dezgustul poetului
faţă de civilizaţia mortificantă:
„Traficul de sentimente, artişti ostracizaţi în ipostaze noi/ crize
morale, acţiuni curajoase/ neliniştea de necropolă halucinantă şi alte
fapte diverse/ E‑o primăvară fierbinte afară/ înfloresc prunii de‑a lungul
drumului/ dintre Alibunar şi Vârşeţ/ nu văd de ce mi s‑ar putea umple
plămânii de zgură// Îl cârpesc pe Ginsberg cu scotch şi‑l lipesc atent/
de‑a curmezişul paginii“.
Neliniştea de necropolă halucinantă, O bufniţă tânără pe patul
morţii, Dejunul sub iarbă sunt, în oglindă, încercări de deconstrucţie.
Noua serie de „replici epico‑lirice“ e inaugurată de O bufniţă
tânără pe patul morţii (1988). Cărţile acestei serii se hrănesc din bestia-
riile medievale, din cărţile populare ale sud‑estului european, din
nesfârşitele deliruri ale Poetului obsedat de Imaginile funebre.
Dacă, la un nivel, cartea asimilează sugestia folclorică (zoosofia:
bufniţa, şoimul, cârtiţa aparţin unei mitologii populare, au demon),
punând în valoare semnele pământului, evidenţiind constelaţiile
simbolice ale Magnei Mater, la altul, mai savant, ea trăieşte vârsta

alchimică a literaturii. Criticul poate observa lesne înrudirile cu literatura
„lupească“ a lui Vasko Popa. Nu epigonismul, ci înrudirea. O bufniţă
tânără pe patul morţii, cu sugestiile, simbolurile, animalele tutelare ale
ei, cu spaţii de pasaj, cu locurile de trecere „dincolo“, se leagă mai bine
decât altă carte a vreunui poet iugoslav de lirica vaskopopiană. E o altă
traducere a lui Vasko Popa: a doua aşezare în cuvintele limbii române
va urma. (1)
Fiinţele tărâmurilor intermediare — bufniţa, şoimul, cârtiţa,
mesageri ai pământului şi ai înaltului, îşi transferă asupra poetului
întreaga lor forţă magnetică. Îi creează sentimentul celeilalte lumi —
complementare.
Animalul nu reprezintă doar intermundiile, nu e doar simbolul, nu e
doar avertismentul de dincolo. Este, pur şi simplu, „fiinţa în agresiune“.
E o formă barbară a fiinţării. Poartă (şi) o magie malefică — neagră.
Stările de tranziţie, locurile de trecere nu sunt, neapărat, strălucitoare.
Pot fi rele. Bardo nu e doar loc al extazului, ci şi al coşmarului.
O bufniţă tânără pe patul morţii e prima călătorie în infern al lui
Ioan Flora. Un infern care poate încorpora/devora viziunile poetului,
cele privitoare la viaţa la ţară, la muncile câmpului, la fragilitatea fiinţei.
Ce a asasinat memoria, ce poate asasina memoria se poate întreba, cu
strângere de inimă, cititorul. Fiindcă volumul pune în faţa cititorului/
privitorului rămăşiţele unui masacru.
Poet cu o puternică imaginaţie a viului, Ioan Flora este un poet al

expansiunii animale şi vegetale, al morţii, dar şi al învierii. Constelaţiile
simbolice ale pământului trăiesc în poezia lui implozii, dar şi străluciri
imprevizibile. Moartea poate fi copleşită de viaţă:
„Fu, fu, fu!, strigau ascunşi prin râpe ţăranii,/ scuipând de trei ori
în faţă şi înotând/ până la genunchi în noroi amestecat cu sânge/ câtă
vreme el ţinea capul aplecat/ nevrând/ neîndrăznind să‑şi îndrepte
privirea spre cerul de vară, mustind de păsări şi stele.“
Toate mustesc în poezia lui Ioan Flora. Îşi trăiesc condiţia prea-
plinului. O bufniţă tânără… mai păstrează energia de a se încheia cu
Sfârşitul morţii:
„Se‑aud cocoşii cântând. E poate‑un început, un început de noapte,/
un urcuş la munte, o naştere de zmei!/ E poate clipa rătăcită înfiptă‑n
pieptul meu străbătut/ de‑artere şi muşchi şi bureţi proapăt culeşi din
mare./ Încremenesc ca altădată, cu ochii aţintiţi/ la lumina stelelor,
vara./ Aştept ca regi mari şi mici să‑mi devasteze ficatul/ şi cărţile.// Aho!/
Aho, voi regi mici şi mari!/ Nu plouă, dar vor răsări pe pământ herghelii
sălbatice./ Nu fulgeră, nu tună,/ dar vor izbucni incendii în lumea ivoriei,
în osul stern, în stejăriş.// Aho! Aho!// Dacă privesc în jos, se crapă până
la rădăcină pământul/…/ Se‑aud cocoşii cântând: moartea‑i pe sfârşite.“
Nu viaţa este pe sfârşite, ci moartea. Poetul şi‑a încheiat rostirea: a
învins, a ieşit din locurile rele. A câştigat războiul cu cuvintele. Şi‑a învins
starea intertextuală. E, din nou, om liber.
E om liber, însă doar pentru un răstimp. Tălpile violete reia între-
bările într‑un context nou. Sau, cum scrie Gheorghe Crăciun, cel mai bun
exeget al lui Ioan Flora:
„Şi în acest volum disjuncţia dintre raţiune şi sensibilitate rămâne
vie. Trupul refuză să se supună spiritului, tot aşa cum istoria refuză să se
supună prezentului. Dualitatea ireductibilă e una dintre neliniştile esen‑
ţiale ale poetului Ioan Flora. Şi asta nu doar la nivel ontologic. Cuvintele
sunt în conflict cu lucrurile, sufletul e străin de imperativele intelectului,
lumea în faţa conştiinţei e un zid. Dar, în acelaşi timp, omul e o creatură
ontologică şi istorică, o creatură metabolică şi politică. Istoria omului
este de neînţeles în afara politicului…“
Perspectiva metatemporală, crede Gheorghe Crăciun, conotează
materia cărţii. „Dar asta nu exclude specificul geografic, etnic şi politic
al acestui colţ de Europă din lumea căreia cartea îşi extrage substanţa
nutritivă. Europa Centrală şi Europa Balcanică, Europa Evului Mediu şi
Europa acestui convulsionat secol douăzeci înseamnă un spaţiu al forţei
brute şi al oprimării.“ Recenzentul introduce termeni de comparaţie
noi, de o deosebită expresivitate pentru înţelegerea interferenţelor
culturale din acest spaţiu:
„Ca şi romanul Criptă pentru Boris Davidovici al lui Danilo Kiš,
Tălpile violete este, prin gravitatea asumării morale şi tonul general de
exasperare, prin scenele şi scenariile liber derulate, dar corespondente
în structura lor de adâncime, un denunţ al totalitarismului şi dictaturii,
al monstruozităţii etice şi mizeriei materiale care au cotropit timp de
zeci de ani toată această lume vecină Orientului, când nu de‑a dreptul
oprită la porţile promiscuităţii, carnavalului şi semnului duplicitar al
struţocămilei.“ (2)
De la Istoria ieroglifică la Medeea. Primul roman românesc, Istoria

ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, cifra o confesiune: marele savant,
întâi domn al Moldovei şi pe urmă sfetnic al lui Petru cel Mare, povestea
istoria familiei sale. Corbul, struţocămila (ş.a.m.d.) erau animale care

îşi aveau corespondenţe limpezi în istoria Moldovei. Domnul Moldovei
era un iniţiat, aparţinea unui grup, ţinea de o subterană europeană care
citea altfel Imaginile acestei lumi. Discurs asupra Struţocămilei, para-
frazează „cărţile de învăţătură“ medievale. Educaţia întru imaginar, a
neaşezării în formă ar caracteriza această Carte. Un ochi de stemă ar
surprinde pe Struţocămil instruindu‑l pe zograful curţii. El — zograful
(care vine dintr‑un ev şi dintr‑o lume a lui Vasko Popa) — ar trebui să
deseneze o stemă, să sublinieze o imagine a Regalităţii. Heraldica
Struţocămilei evocă un timp eroic. Discursul este ermetic. Ermetismul
lui Ioan Flora nu rămâne în zonele rarefiate ale doctrinelor (societăţilor)
secrete; el se întoarce mereu către folclorul, povestea, cântecul popular
în care regăseşte un limbaj „plin“, carnal, de o capacitate neobişnuită
de a sugera viaţa.
Acest sud‑est european nu o dată e legat de mitul grec. Nimic nu
defineşte mai bine puntea către lumile celelalte, „barbare“, înzestrate
cu o vitalitate sălbatică, dar şi cu capacitatea „feminină“ de a stăpâni
natura, nimic nu deplasează mai puternic istoria către subteranele ger‑
minaţiei ca mama ucigaşă.
Medeea şi maşinile ei de război, volumul din 1999 al lui Ion Flora,
conţine două poeme complementare: Medeea şi maşinile ei de război şi
Iapa Dunărea.
Sunt istorii vechi citite altfel. Bombardamentele asupra Serbiei îl
şochează. Aici discursul se întrerupe brusc, poem datat 25 martie 1999
şi dedicat lui Adam Puslojić (3), Srba Ignjatović (4), Ivan Rastegorac,
Radomir Andrici (5) şi Bratoslav Milanovici evocă solidarizări. În
România, el nu este rupt de prietenii din Serbia. Acela este „pământul
natal“ al poetului:
„Aici discursul virtual se întrerupe brusc/ şi inexplicabil/ exact
cu un deceniu în urmă./ Aici,/ acum, la transcrierea sa neutră şi bine
temperată,/ bombardiere B‑52, Mirage şi Jaguar,/ Harier, F/A‑18, F‑117/
brăzdează cerul însămânţând/ cu cele trei rânduri de dinţi ai şarpelui
lui Marte/ pământul meu natal/ cum ar reîntemeia Theba.// Privesc prin
peretele de fum înspre/ ceea ce ar trebui să văd cu ochiul liber;/ înspre
caii arşi din marginea câmpiei, înspre caii/ cu câte şase gheare de corbi
argintii/ înfipte‑n laringe, zăriţi de mine în visul visat ieri de mine.// Şi nu
mai apuc cu dreapta ceainicul fosforescent/ de pe masă şi nu mai dau să
torn în ceşti de cenuşă/ obişnuita licoare.“
Dedicată lui Gellu Naum, Iapa Dunărea transcrie aceeaşi revoltă —

somaţiile aceluiaşi spirit rebel:
„Epimenide, iată, am sosit! spune Gellu Naum/ (între timp Victor
Brauner dispăruse de pe pereţi,/ suprarealiştii păreau că acced la
putere);/ mă vânzoleam prin viitoare Siberii, luasem calea înapoi spre
Ţară,/ călare pe iapa răpciugoasă şi tăiată în două/ pe iapa bălţată zisă
Danube.// Mai trecuse o clipă, mai trecuse un secol, Medeea/ îmi porunci
(ştiind‑o beteagă) s‑o înjunghii, s‑o împuşc./…/ Şi‑atunci se găsiră nişte
băieţi săritori de prin Vâlcea,/ de prin Teleorman şi‑i luară într‑o clipită
viaţa beteagă şi pielea:/ pielea o cocoţară pe greabănul unui cal bătând
în retragere,/ iar marşul meu sub pulpana patriei deveni/ forţat şi mai
ales glorios./ De‑acum înainte, Bugul era departe, ce să mai zic de Kurile/
sau Vladivostoc.//… …// Epimenide, iată, am sosit!/ Pielea iepei Danube
atârnă într‑o rână pe noptieră,/ poetul refuză cu îndârjire litera;/ Medeea
şi fiertura ei de ierburi, Medeea şi maşinile ei de război,/ patriarhul
suprarealist îşi scrie gesticulând în aer/ catrenul de semne imemoriale,/
în lut, în smalţ.“ (6)
Medeea rămâne fiica de rege, magiciana tărâmului „barbar“, care
îşi ucide copiii — care ucide viitorul ei şi al actelor ei de trădare. Greu
de descoperit personaj mai sugestiv pentru ideea de autodistrugere pe
care o propune lumea noastră. În ultimul său volum, cumva premoni-
toriu (apărut cu puţină vreme înaintea morţii poetului, maestru de ce-
remonii în ultimul volum al lui Ioan Flora, Dejun sub iarbă), există câteva
poezii care ar trebui transcrise — poezii ale tribului:
„În fiecare an, de Sântă Maria Mare, Mătuşa mea Sofana/ îşi aduna
familia şi neamurile, tăia câte-o gâscă, un curcan/ pentru zupa mare,
frământa aluaturi/ de cu noapte, pentru a ajunge la slujbă, în zori.//
Mătuşa Sofana era o femeie împlinită şi nu se omora/ să se prindă în
horă, dar îi sălta inima/ (de bucurie? de jind?) când se pornea să cânte în
curtea bisericii fanfara/ (şi mai ales Lae Puric, la torogoată)/ nesfârşite
doine, şi ardelene, şi învârtite.// Se îmbrăca numai în straie nemţeşti,
avea ochii mari, albaştri/ şi carnea albă şi deasă şi nu se‑aştepta nici în
ruptul capului/ ca tocmai atunci, de hram, Doamna aceea cu coasă şi cutie
la brâu/ să‑i bată cu putere, tocmai ei, la poartă.“ (Pe malul Timişului)
Cutie, cu accent pe „u“: instrument de ascuţit coasa. E un cuvânt al
interferenţelor. (7)
Există patru poeţi români postmoderni (ironici, parodici, aluzivi),
autori ai unor epopei fragmentare care pot defini spaţiul sud‑est
european: Mircea Cărtărescu cu Levantul, Emilian Galaicu‑Păun cu Cel

bătut îl duce pe cel nebătut, Ion Mureşan cu Cartea de iarnă şi Ioan Flora
cu O bufniţă tânără pe patul morţii. Primul se învecinează, prin discurs
deformator, cu lumea lui Caragiale şi Eugen Ionescu, amândoi scriitori
ai sudului românesc, deconstructori de geniu, Galaicu‑Păun evocă
o Basarabie a suferinţei fără de sfârşit, — a suferinţei şi a credinţei,
tangente spaţiului slav, Ion Mureşan redescoperă nordul românesc,
într‑o geografie a frigului. Ioan Flora rămâne un poet baroc, un gânditor
baroc, interesat de realismul magic, de alchimie, de eroii sau eroinele
autodistrugerii. El poate fi înţeles mai bine în preajma prozatorilor
sud‑americani, fantaşti, vitalişti, evadând din realitatea trivială în univer-
sul imaginar, decât alături de poeţii estului. Dar şi alături de eroii avan-
gardei. De la Gellu Naum la Vasko Popa, de la Grupul Noii (8) la Desantul
Junimist, îl descoperim legat de o seamă de personaje care răstoarnă
lumea şi reformează poezia. Definitoriu pentru Generaţia ’80 a poeziei
româneşti, el defineşte, de asemenea, zonele de contact etnic — spaţiul
multilingvistic al Voivodinei.
Note
(1) „Volumul întreg, cu excepţia, poate, a ciclului final, ne dă senzaţia unui
moment de reculegere, dar şi de trecere a mai vechilor frontiere. (…) Asumarea
directă a «lumii fizice» şi «terapia muncii» sunt forme de existenţă pentru
moment abandonate. A apărut nevoia unei retrageri strategice între rafturi cu
tratate şi lexicoane, înlocuind trăirea imediată cu amintirea, sondând cu mefienţă
înţelepciunea trecutului şi experimentând cu propria sensibilitate ultragiată rava-
giile unei memorii malefice. Deşi sechestrat între cărţi, poetul se doreşte în conti-
nuare un insurgent.“ (Gheorghe Crăciun, Pseudozoologicus sau despre bufniţă,
cârtiţă şi vasilisc, în „Lumina“, 7–9/1989, p. 69)
(2) „Lumina“, 12/1991, p. 17.
(3) Adam Puslojić, traducător de performanţă (volume de Eminescu, Blaga,
Bacovia, Barbu, Arghezi, Bogza, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Petre Stoica,
Mircea Dinescu, Ioan Flora) în limba sârbă. O Antologie a poeziei româneşti
contemporane i‑a apărut în 1973, la Belgrad. Organizator al unor mari festivaluri de
poezie. Important prieten al lui Nichita Stănescu şi al altor poeți români.
(4) Srba Ignjatović (n. 1946, Kneajevaţ), critic de prestigiu, poet, prozator,
eseist. Studii importante despre Nichita Stănescu.
(5) Radomir Andrici (n. 1944, Libanie). Volume de poezie dedicate României

şi scriitorilor români (Karpatsko umilienie, Pe urmele lui Labiş, 1971, şi Icoană
românească, 1997).
(6) „Cred că poeţilor adevăraţi li se întâmplă să fie ajutaţi de îngerul păzitor
al limbii în care scriu, dar şi de îngerul păzitor al tematicii pe care o abordează. Din
păcate (din fericire?), iată, războiul din Iugoslavia poate fi ocazia care îl va face cu‑
noscut pe Flora mai multor îngeri păzitori de limbi. Dar şi îngerului care răspunde
de soarta noastră, a celor ce aici, în Balcani, suntem cea mai prost cunoscută parte
a istoriei europene.//…// Deja în poemele struţo‑cămileşti, ca să zic aşa, era evident
faptul că materialul de construcţie al modernistului poet Ioan Flora s‑a macerat
precum zidul Constantinopolului, lovit în acelaşi loc, de tunurile lui Mahomed. Prin
spărtură pătrundeau materiale noi, luate din cronici vechi, din biblioteca suferin‑
ţelor reale. Cele imaginar‑metafizice să mai aştepte un nou ev mediu modernist!/
Dovadă că triumful stătea să‑l aştepte este acest volum pe care îl postfaţez aici cu
acest strigăt de luptă: «Băieţi, puneţi mâna pe carte! Ceea ce ne‑a învăţat cel din
urmă modernism şi‑a trăit traiul şi şi‑a mâncat mălaiul!»“ (Ioan Buduca, postfaţă la
Medeea şi maşinile ei de război, Ed. Libertatea, 1999, p. 95–96).
(7) „… scrisul său comunică în profunzime cu toate transformările impor-
tante ale poeziei româneşti din ultimii vreo douăzeci de ani. El propune însă,
cu o remarcabilă forţă şi prospeţime, originalitatea unei personalităţi formate
deopotrivă în spaţiul de fertile interferenţe culturale de peste Dunăre, contopind,
pe de altă parte (lucru nu tocmai frecvent la poeţii de azi) acel amintit filon de sensi-
bilitate telurică (pe care am greşi calificându‑l grăbit tradiţionalist) cu o foarte
modernă conştiinţă a poeziei, deschisă spre lumea noastră plină de tensiuni.“ (Ion
Pop, „Contrapunct“, nr. 3/1995)
(8) În Dejun sub iarbă există un şir de rememorări citabile, printre care Casa
Filipov, dedicată Grupului Noii: „Eram cu toţii studenţi — la Litere sau la Arte/
Mâncam doar ceai, cartofi prăjiţi şi ouă./ Ascultam cu veneraţie, cu furie, Jimi
Hendrix, Rolling Stones,/ Santana, Janis Joplin, Eric Clapton./ Citeam Borges,
Marcuse, Faulkner, Bacovia,/ Galaxia Guttenberg, Edgar Lee Masters, Ţara pustie,/
Zen budismul şi psihanaliza.// Textuam, redactam revista de perete „Noii“,
afişând‑o/ cu nedismulată mândrie în holul Facultăţii./ Jucam fotbal, beam coniac în
ceşti de cafea/ la bufetul de la Istorie, până ce‑am fost arătaţi cu degetul/ înmuiat
în cerneală de colegii noştri eminenţi şi zeloşi./ Scriam poeme, imaginam scenarii,
iedera urca până la fereastra/ de la etaj, până la respiraţia noastră extra-coti-
diană.// Noi îi spuneam Casa Filipov, era aproape un stabiliment, aşezat/ pe strada
Neculce, la numărul 13./ În faţă era secţia 17 Miliţie, în spate — Cimitirul Evreiesc./
Mâncam ceai şi cartofi prăjiţi, scriam poeme,/ cu îngeri în mărime naturală,
umblam urlând/ ca lupii de stepă pe bulevarde pustii.// Evocând anii aceia, ieri,
cineva a numit‑o Cimitirul Neculce.“
Dușan Baiski (n. 1955)

A publicat poezii în limba sârbă şi în limba română, a tradus din lim-
ba sârbă poezii şi romane. Face parte dintre importanţii scriitori-punte
din Banatul cultural. A atras atenţia, mai întâi, prin volumele sale de
proză scurtă în româneşte (Averse izolate, 1984, Radiografia unui caz
banal, 1988, Luna şi tramvaiul 5, 1994), cărţi convingătoare pentru
suporterii „generaţiei 80“, preocupaţi de desenele ironice, autoironice,
dar mai ales de fineţea detaliilor: într-o vreme a romanului, Duşan Baiski
se manifesta ca un excelent autor de proză scurtă. Dar şi de teatru:
Piaţa cu paiaţe (1994) ţine de exerciţiul satiric al unui autor specializat,
mai repede decât ceilalţi colegi ai săi, în comunicarea pe internet.
Coordonator al revistei digitale „Banat media“, Duşan Baiski propune,
în Război pe internet (2004), un discurs despre „noua istorie“ pe care
o traversăm: „Cel de-al Doilea Război Mondial a fost un «război radio».
Războiul din Vietnam a fost un «război TV», iar războiul din Kosovo a
fost un «război pe internet»“. Informaţia de care dispune ni se pare cel
puţin neobişnuită, ca şi precizarea autorului: „Generalul german Walter
Jerz, purtătorul de cuvânt al forţelor N.A.T.O. în Kosovo şi Metohija
(Iugoslavia), aprecia că atacul asupra Iugoslaviei a fost primul conflict
militar din lume purtat şi prin intermediul Internetului“. Cartea lui
Duşan Baski ar fi iniţiativa unui scriitor aflat la întâlnirea a două culturi
sau a două civilizaţii. Masivul volum Cenad. Studii monografice (2012),
cercetare de istoric, de sociolog, de comparatist, se ocupă de întâlnirea
între mai multe culturi şi civilizaţii (română, sârbă, germană,maghiară),
dar şi între istorii ― cea de după Primul Război Mondial, cea de după al
Doilea Război Mondial ― cea din anii ’50 ai deportărilor, ai închisorilor,
ai colectivizări. Trebuie remarcată lipsa de inhibiţii a cercetătorului, a
istoricului şi a scriitorului Duşan Baiski.
Moni Stănilă (n. 1978)

Atunci când se scrie despre Moni Stănilă se trece prea uşor peste
anii ei de educaţie religioasă. Se trece şi peste Facultatea de Teologie,
cu un master în Studii biblice (disertaţia, sub conducerea lui Ioan Ică jr.,
se intitula „Resacralizarea cuvântului şi afirmarea persoanei“), peste
primul ei volum de poezie, Iconostas, peste întâlnirea cu tinerii scriitori
basarabeni — o avangardă a contraculturii. Fără grabă privind paginile
scrise, descoperim în teza de dizertaţie de la masteratul în teologie un

capitol care merita dezvoltări: Resacralizarea cuvântului în contextul
actual, cu secţiunile a) Ascultarea (condiţionată şi necondiţionată).
Gândul smerit al lui Hristos; b) Spovedania: posibilitatea descoperirii
propriei persoane; c) Tripla orientare a spovedaniei (smerenie,
identitate, comuniune). A fost profesoară de religie în Ardeal, în Banat
(la Jimbolia, în vecinătatea poetului Petre Stoica), apoi metodist la Casa
de Cultură a Studenţilor din Timişoara. Dialogurile cu tinerii creatori au
trăit o expansiune neobişnuită, finalizată cu o întâlnire cu câţiva dintre
cei mai activi creatori din Republica Moldova — vedetele unei avangarde
literare —, autori de cărţi, reviste, cenacluri contestatare. Scriitori de vârf
ai contraculturii, Alexandru Vakulovski (autorul best-sellerului Pizdeţ,
fondatorul unui grup literar despărţit de toate obişnuinţele culturii
tradiţionale) şi Dumitru Crudu (teoretician şi practician, cu puţină vreme
în urmă, al fracturismului) o aşază pe Moni Stănilă la Chişinău, unde va
prelua un cenaclu literar. Moni Stănilă va deveni doamna Vakulovski și
va edita, împreună cu prietenii ei, reviste culturale. La Chişinău exprimă
acelaşi dinamism ca în perioada românească. Scrie cărţi în care cultura
religioasă rămâne vie, dar respectă noile contexte. Postoi parovoz e un
volum care a atras atenţia şi laude repetate din partea „generaţiei“:
„O bănăţeancă, născută în Tomeştii de Timiş, îşi aşază la începutul cărţii
de debut un celebru cântec rusesc, grafiat în litere slavone, strecurând,
ca o obsesie, o realitate ficţionată, cu iz rusesc, uneori într‑un joc de cu-
vinte, cum ar fi RASputin, alteori cu secvenţe din piaţa centrală din
Chişinău, doldora şi ea de aerul rusesc sau, mai exact, sovietic, încât,
privindu‑i portretul de pe coperta patru a cărţii, eşti tentat să spui că ai
de a face cu o poetă de dincolo de Prut sau chiar cu o rusoaică convertită
la aerul sas al pieţei din Sibiu, şi el plutitor prin poemele sale, sau la
malurile Begăi, pline de trandafiri, ori prin Bucureşti, capitală europeană
excedată de aerul balcanic urât mirositor ca bocancul unui cerşetor.
Nonşalanța îmbinată cu un soi de lehamite furată de prin filmele
americane, noutăţile sau reportajele apoetice, fuga prin texte croşetate
parcă pe site‑uri sau blog‑uri, densitatea stărilor poetice mereu ratate,
în stil douămiist, confesiunile făcute nimănui şi tuturor, dar, în primul
rând, sieşi, toate la un loc fac din cartea poetei Moni Stănilă — postoi
parovoz. confesiunile dogmatistei — o prezenţă editorială mai mult
decât remarcabilă.“ „Prezenţa editorială“ mai mult decât remarcabilă
nu era un debut, ci consecinţa unei experienţe culturale şi spirituale
care numeşte altfel formarea scriitorului.
Volumul următor, saga/r/m/a/th/a are un motto din Apocalipsa,

7:14 şi propune întoarceri în timp şi călătorii prin lumea de azi, pentru
a descoperi zicerea din Apocalipsă: „Aceştia sunt cei ce vin din strâm-
toarea cea mare şi şi‑au spălat veşmintele lor şi le‑au făcut albe în
sângele Mielului“: „nu citesc istoria din cărţi/ învăţ din gurile bătrânilor
la foc/ după izbăvirea zilelor// dimineaţa culeg viile şi tai lemne/ când
iese luna cânt la tobe/ şi tobele mele au ornamente vii/ flori de prun
şi nori// şerpi cu clopoţei/ pitoni şi cobre/ polen de crizanteme pentru
mâinile toboşarilor//…// eu vin înaintea tuturor// pe mâna stângă
mi‑am tatuat numărul/ de identificare al morţilor de la Aiud/ pe dreapta
iniţialele evreilor din Varşovia/…/ suntem aproape/ sunetul nostru de
victorie a înconjurat pământul/ precum odată Ierihonul“. Cuvintele
se descompun, versurile capătă geometrii noi, imprevizibile, vorbesc
despre „altă lume“. Romanele mai noi scrise de Moni Stănilă se hrănesc
dintr‑o intensitate sentimentală — cu inserții despre credinţă, religie,
pagini din cărţile sacre. În literatură, Moni Stănilă evocă desacralizarea
lumii: o voce îngrijorată dintr‑o paradigmă a negativităţii.
Ivo Muncian (n. 1943)

Poet, prozator, eseist, jurnalist, autor de peste 49 de cărţi scrise
în română şi în sârbă, Ivo Muncian publică în 2006 un volum intitulat
Scriitori sârbi din România, util celui ce vrea să se orienteze în istoria
relaţiilor româno‑sârbe. Nu lipsesc George Brancovici, (Ineu, 1645–1711),
cu misiuni diplomatice la Şerban Cantacuzino, întemeietor al literaturii
moderne sârbe, Makarie Petrovici (Timișora, 1734–1766), Dositei
Obradovici, Sava Tekelija (1761–1842). Grigorie Obradovici, nepotul lui
Dositei (1772–1847), Joachim Vujici (1772–1847), din care Ivo Muncian
citează fragmente (Descrierea pământului, rânduri despre Timişoara,
Lipova, Ciacova, Lugoj, Sânnicolau Mare), Eustahia Arsici (1776–1843).
Din sec. XIX, Ivo Muncian îi reţine pe Jiva Ciolakovici, Dimitrie Pantici
Tirol, Andria Vasici, Teodor Radicevici, Iovan Steici, Paia Popovici, Ilia
Popovici Sabor, Nikolici od Rudne, Nikola Nika Nikolici, Stevan Milenko-
vici, Jarko Fotie Ilici. „O personalitate care ar marca lumea literelor
nu numai de pe aceste meleaguri a fost timişoreanul Lukian Trivunov
Brankovici (1860–1941)“. Din secolul XX, Jarko Despotovici (Belobreşca,
1912–1944), Lazar Ilici (1914–1982), Boşko Petrovici (1915–2001), Vladimir
Ciokov (1920–1986), „cel dintâi autor care s‑a detaşat de scriitorii sârbi
din perioada interbelică“, redactor-şef al principalei reviste de litera-

tură sârbă din Timişoara, Slavko Vesnici (1920–2004), Svetomir Raikov
(1921–1995), prozator cu pagini modernizante, premii ale Uniunii
Scriitorilor, traduceri în limba română a povesirilor din volumele Lampa
cu abajur şi Dincolo de râu şi a romanului Trifoi cu patru foi, Mirko
Jivkovici (n. 1921), Borislav Krstici Velimirov (n. 1924), Cedomir Cionka
Clisuraţ (1929-1982), Neboişa Popovici (1929–1997), cronicar literar
la revista timişoreană „Naşa reci“, povestiri traduse în româneşte,
Gioka Jupunski (n. 1932), Branko Despotovici (n. 1934), Jiva Popovici
(1934–1991), Voislava Stoianovici (1934‑1989) eminent profesor, istoric li-
terar, comparatist, traducător în română din Ivo Andrici, Mihailo Lalici,
Meşa Seliimovici, Vladan Desniţa, Jovan Hrstici, Borislav Pekici, tradu-
ceri în sârbă din operele lui Mircea Eliade şi D.R. Popescu, Iovan
Ciolakovici (1935–1980), Jivko Milin (n. 1937), slavist de performanţă,
Gioka Mirianici (1937–2001), Duşan Petrovici (n. 1938), care a tradus
în română poezii de Vladimir Ciokov şi romanul lui Miodrag Bulatovici,
Cocoşul roşu zboară spre cer, cu operă poetică în limba română. De
asemenea, Stevan Bugarski (n. 1939), istoric de vârf al culturii sârbe,
premii ale Uniunii Scriitorilor, Vlada Barzin (1940–2006), Cedomir
Milenkovici (1940–2013), premii ale Uniunii Scriitorilor pentru poezie,
Draga Mirianici (1940–2014), Svetozar Markov (n. 1943), Ivo Muncian
(n. 1943), Iovan Radin Peianov (1945–2010), Srboliub Mişkovici (n. 1945),
Dorin Eugen Popin (n. 1951), cu poezii în română, sârbă, germană, Miomir
Todorov (1951–2010), prozator, jurnalist, premii ale Uniunii Scriitorilor,
Liubomir Strepanov (n. 1952), istoric important al culturii şi civilizaţiei
sârbe, Slavomir Gvozdenovici (n. 1953), Duşan Baiski, (n. 1955), poet,
eminent reporter şi prozator, traducător, Octavia Nedelcu (n. 1957),
critic, istoric literar, traducător. Miladin Simonovici (n. 1960), Liubiţa
Raichici, Blagoje Ciubotin (n. 1963), poet, premii ale Uniunii Scriitorilor,
Goran Mrakici (n. 1979), Miriana Ciokov (1968), Aleksandar Stojkovici
(n. 1988).
Hans Dama (n. 1944)

Pentru bănăţenii care sosesc la Viena nu e doar amfitrion: e un
creator de contexte culturale erudite. Le recenzează cărţile, organizează
conferinţe, încearcă să fie acolo în lumea lor. Hans Dama are un har
al întâmpinării, slujit pe deplin de protocolul poetic. Aşa că, atunci
când scriu despre poezia lui Hans Dama, nu pot să fac abstracţie de
sensibilitatea Heimatliteratur, definită în timp de marginile Imperiului.

Acum, când citesc această selecţie a poeziilor sale — a operei sale
poetice —, trebuie să scriu că e, totuşi, vienez. Trăieşte, om al locului,
bucuria de a fi, aici, într‑o capitală mirabilă. Trebuie citate câteva poeme
care cutreieră prin lumea lui Trakl şi a lui Rilke:
„Un trandafiriu timid al asfinţitului/ stânjeneşte ceaţa iernii/ de
pe dealurile hrănite cu zăpadă/ ale Pădurii Vieneze —/ ajutor căutând,
bucurându‑ne ochii.// În acest melanj de culori trandafirii/ şi de petele de
nouri albi, excesul/ de pături noroase din decembrie/ întunecă peisajul
somnolent/ sub atacul cumplit/ al amurgului.// Oameni în nepăsătoarea
lor grabă/ refuză ochiului tabloul./ Ne cunoaştem numai pe noi,/ nu şi
mediul existenţei noastre.“ (Atmosferă de seară în Pădurea Vieneză)
Altfel, experienţa de viaţă, traversarea lumilor, dezastrele vârstei
sunt transcrise în alte poeme, în care cotidianul rămâne sumbru sau
doar ameninţător. Lumea politică nu oferă prea multe şanse celui care
scrie. Omul politic îşi află, în poemele lui Hans Dama, imagini cel puţin
caricaturale. Poezia lui Hans Dama, a omului tradiţional plecat din
Banatul câmpiei, mizează şi pe imaginile deformării. Comediograful
trebuie să dea o şansă, măcar din alte partituri ale comediografului,
ale poetului, ale omului de idei, fixează momente sau căi, contexte ale
deziluzionării. Uniunea Europeană, europenismul care a creat atâtea
iluzii, se dovedeşte a fi, pentru poet, o farsă. Spectacolul popular pe
care îl oferă Hans Dama propune o scenă cu personaje şi iluzii care pot
fi, fără greutate, ghicite.
Poet al deziluzionării, al reducţiilor succesive, Hans Dama transcrie
şi concluziile unei vieţi de profesor, de pedagog, de cărturar şi de om
de idei, de traducător şi de comparatist. Îşi recompune, în poemele
mai apropiate de anul 2011, reţelele cuvintelor-cheie, ale metaforelor
coagulante sub semnul dezamăgirilor. Poemele de demult vibrează
sub semnul unor tradiţii. E din Sânnicolau Mare şi se întoarce mereu
acolo, scrie mereu despre profesorii săi de la Facultatea de Filologie din
Timişoara. Organizează congrese despre Lenau şi conduce (conducea?)
Societatea „Lenau“ din Viena. Sau din fostul Imperiu. Ţine conferinţe
despre Banat în Mexic, în Italia, în Germania sau în Rusia. E un traducător
de o hărnicie exemplară, mereu devotat „bănăţenilor săi“. Despre
istoria şvabilor bănăţeni Hans Dama povesteşte pe larg în studii care nu
uită „contextul vienez“:
„În timpul şi după Primul Război Mondial, când mai cu seamă
vienezii au fost expuşi unor mari privaţiuni, iar foametea era peste
tot prezentă, s‑a ajuns la aşa‑numita «acţiune de ajutorare a copiilor»,

în cursul căreia, între 1916 şi 1930, circa 40.000 de copii înfometaţi
din Viena s‑au bucurat de găzduire gratuită în Banat. În «Temeswarer
Zeitung» se menţionau, în 4 iulie 1922, următoarele: «Un rol însemnat
l‑a jucat presa social‑democrată germană din România şi în organiza-
rea acţiunii de ajutorare în favoarea copiilor din Viena în anii 1921 şi
1922. Această acţiune de ajutorare a început în iunie 1921. Mai mult de
două mii de familii bănăţene, care duceau ele însele o luptă dură pentru
existenţă, au preluat pentru trei luni hrănirea şi îngrijirea acestora, în
cele mai multe cazuri copii de feroviari. În cursul verii lui 1922 au fost
cazaţi temporar în Banat 650 de copii vienezi. Michael Schaut, redactor
al foii socialiste din Timişoara, era membru al comitetului bănăţean
de ajutorare, care a primit convoaiele de copii din Viena şi a organizat
repartizarea copiilor la părinţi adoptivi.» Într‑o impresionantă «serbare
a copilului vienez de mulţumire adusă şvabilor», ţinută în 24 ianuarie
1930, în Marea Sală a Reuniunii Muzicale, publicul vienez, prin glasul
primarului de atunci al Vienei, Karl Seitz, a exprimat Uniunii Şvabilor
cuvinte de respect şi de recunoştinţă. Din mai 1925 şi până în decembrie
1928 a apărut la Viena, sub egida Uniunii Şvabilor Bănăţeni din Viena,
revista lunară «Unsere Heimat» («Patria noastră»), redactată de Karl
Kraushaar (1858, Hatzfeld/Jimbolia–1938, Budapesta), odinioară redac-
tor al foii bănăţene «Der Landbote». Pe tema «acţiunii de ajutorare a
copiilor vienezi», revista consemnează următoarele, în numărul din
ianuarie 1926: «Dacă, la sfârşit de an calendaristic, privim înapoi, la
activitatea Uniunii Şvabilor Bănăţeni din Viena, vedem că‑i datorăm
acesteia, ca şi Comunităţii Germano‑Șvăbeşti şi presei, în special
publicaţiilor ‘Banater Deutsche Zeitung’, ‘Temeswarer Zeitung’, ‘Arader
Zeitung’, ‘Hatzfelder Zeitung’ şi ‘Banater Tagblat’, pentru concursul dat
la cazarea în Banat a copiilor vienezi subnutriţi, recunoştinţă şi respect,
ceea ce li se adresează public aici în numele Uniunii noastre».“
Calitatea „istoriilor“ lui Hans Dama este că nu ignoră consecinţele
războiului în istoria şvabilor. Lungul şir de romane „ale şvabilor“ îşi
poate descoperi, în documentarele lui Hans Dama, repere importante:
„Una dintre însărcinările principale ale Uniunii după 1945, din
perspectiva şvabilor bănăţeni, a fost căutarea celor dispăruţi şi reîntre-
girea familiilor despărţite, căci, din cauza «cortinei de fier», era imposibil,
ani de‑a rândul, ca foştii soldaţi să se întoarcă acasă la familiile lor
trăitoare în România sau ca acestea să‑i viziteze pe ei. Obiectivul acesta
era extraordinar de greu de realizat în primii zece ani postbelici, când

între Austria şi România nu existau niciun fel de contacte oficiale.
După statistici, la 20 ianuarie 1951, în Austria se aflau aproximativ
51.000 de rezidenţi germani originari din România. Cei ce proveneau
din partea românească a Banatului urmăreau, fireşte, alte scopuri
legate de România, care nu erau percepute corect de Uniunea Şvabilor,
încât scindarea acesteia devine iminentă: la 23 aprilie 1963 s‑a ajuns
la fondarea Comunităţii de Interese a Şvabilor Bănăţeni din România
pentru Întregirea Familiilor şi Despăgubirea Averilor, cu sediul la hotelul
Goldenes Lamm, Viena XV, Johnstraße 21. Ea şi‑a schimbat numele,
chiar în anul următor, în Asociaţia Austriacă de Compatrioţi ai Şvabilor
Bănăţeni din România. Din 1983 a fost ales preşedinte al ei Franz Klein
(n. în Biled), care, ca un foarte angajat funcţionar şi autor de cărţi, deţi-
nător a numeroase înalte ordine, conferite şi din partea Republicii
Austria, va modela destinele Uniunii mai mult de 17 ani.“
Să mai subliniem că din 2001 Hans Dama conduce Asociaţia
Şvabilor Bănăţeni din Austria. Şi nu va uita să precizeze că: „Dintre şva-
bii bănăţeni din capitala Austriei, care au activat în cadrul Asociaţiei,
s‑au remarcat, în decursul timpului, numeroase personalităţi, cărora le
aducem şi aici, numindu‑le, profundul nostru omagiu: Adam Müller‑
Guttenbrunn (1852–1923), Nikolaus Engelmann (1908–2005), Franz Klein
(1919-2008), Alexander Krischan (1921-2009)“.
Slavomir Gvozdenovici (n. 1953),

Liubiţa Raichici (n. 1962)
Adolescentul Slavomir Gvozdenovici era fascinat, desigur, de
Vasko Popa, de klokotriştii lui Adam Puslojić, de avangarda anilor
şaizeci. Debutează la 14 ani cu comentarii despre autorii sârbi din
România, recenzând energic. Pare un copil‑minune. Debutul în volum
întârzie, dar nu prea mult. La 22 de ani e debutant cu o carte de succes:
„experimentează“. Recitindu‑l azi, descopăr numeroase „întoarceri
acasă“ — la Belobreşca, satul natal, spaţiu al unei fertilităţi creatoare
sârbe neobişnuite: aici s‑au născut mulţi cărturari, artişti, literaţi de
seamă. Jarko Despotovici, Voislava Stoianovici, Dragan Stoianovici,
Mile Tomici, Cedomir Milenovici, Ţvetko Krstici, Srbobran Miloşevici,
Stanislav Milenovici, Radivoi Simonovici, Miladin Simonovici sunt doar
o parte dintre cei care, alături de Slavomir Gvozdenovici şi Liubiţa
Raichici pot afirma că locul e o adevărată capitală culturală. În poemul

lui Slavomir Gvozdenovici (Între Belobreşca şi Zlatiţa) — titlul e pus între
paranteze — asistăm la topografii sentimentale, desigur, omagiale:
„în vârful Locvei se află un tei/ cu flori/ cu alai de albine/ cu păstori
nepricepuţi/ cu un pârâu alb/ între două umbre de pasăre// nu mă lasă
o clipă să adorm// noapte de noapte/ îi taie oamenii râzând în hohote/
îi duc cuiburi în căciuli scumpe/ de dimineaţă îi smulg cuşmele lupilor//
neistovita lui primăvară mă sperie“. „Cuşmele lupilor“ vin, cred, de la
Vasko Popa.
Cum satul lui Slavomir Gvozdenovici e aşezat pe malul Dunării, mai
multe poezii vor fi scrise „de un locuitor al râului“. Iată una dintre ele:
„respir goliciunea liniştită a râului/ în zâmbetul tău se leagănă cuiburi
de peşti/ şi tremurul bărcii/ atingerea nisipului mă împrăştie‑n noapte/
pe val amorţesc fresce şi iubite/ cu strigătul matern pe buze// cineva‑mi
sustrage din nou poezia/ din vârtejul grădinii/ să fie paznicul înveşmân-
tat în albastru/ cel care acum se preface în scrib neîndemânatec// ce va
fi oare cu el/ când va da de lumina zilei/ în ţinuturile mele întunecate“.
Versurile care articulează o geografie literară a sudului se întâlnesc cu
cele închinate tatălui sau bunicului. El e pe urmele tatălui: „dimineaţa
mă trezesc fericit/ calc înfiorat pe urmele tale“. Apar, ca în poeziile
tradiţiei slave, şi Mustăţile bunicului: „peste una din ele întinde arcul
vechi/ cu cealaltă leagănă oraşe împărăteşti/ din una ies pui de şoim/
cu cealaltă stăvileşte nori negri// atâta vreme cât dăinuie/ nici zmeul din
poveşti n‑o să ne poată înghiţi“. Aşezat în oraş, se doreşte la ţară „în
preajma casei grădina bunicului/ în care albinele coboară după miere
curată“. E (şi) un poet al oraşului, căruia îi scrie istoriile. Cel mai cunoscut
poem al lui Slavomir Gvozdenovici este Crnjanski la Timişoara, şi trebuie
să fii familiarizat cu vestul românesc şi cu marea poezie sârbă pentru
a‑i înţelege strălucirea.
N‑ar fi rău să încercăm o comparaţie cu poemele lui Ioan Flora, cel
care exprima, cu o energie egală, Banatul celălalt, de peste Dunăre, şi
Flora în dialog continuu cu Vasko Popa şi cu marii scriitori din Serbia.
Îi despart trei ani. Din păcate, Ioan Flora a plecat prea repede. Aşezat
la Timişoara, devenit lider al comunităţii sârbe, se opreşte asupra di-
mensiunilor spirituale ale oraşului. Un poem‑program e cel consacrat
lui Miloš Crnjanski. Conduce revistele scriitorilor sârbi din România,
realizează întâlniri importante între scriitorii sârbi şi români la Timişoara,
Novi Sad, pe Clisură. Singur sau împreună cu Lucian Alexiu traduce din
limba sârbă autori mai vârstnici şi mai tineri, importanţi pentru dialo-
gul celor două culturi.
Dacă Adunarea câinilor din Cnossos recuperează un volum mai
vechi, tradus prin anii optzeci de Anghel Dumbrăveanu, cu o postfaţă
de Dumitru Radu Popescu, (actualizat de Slavomir Gvozdenovici şi de
Lucian Alexiu), alte cărţi, din această serie, ilustrează eficacitatea cu-
plului Gvozdenovici-Alexiu, scriitori care îngrijesc unele ediţii, precum
cea a lui Ljubomir Simovici. „Peisaje şi locuri sunt plasate pe un fundal
mitic, poezia lui Ljubomir Simovici, dacă nu propune întocmai un voiaj
filosofic, angajează în mod cert unul iniţiatic. Iar din acest amestec
inextricabil de fantasmatic şi real, din montajul insidios al fotogramelor
existenţei de zi cu zi şi al celor pe care autorul le atribuie reveriei
culturale, cititorul român va putea distinge, nu ne îndoim, sunetul deplin
al unui autor de primă mărime al literaturii sârbe actuale.“ — scriu, în
postfaţă, cei doi.
Am adăuga că Ljubomir Simovici se înscrie într‑o fericită continui-
tate. Ne ajută să înţelegem mai bine relaţia celor mari ai scrisului sârb,
Ivo Andrici, Vasko Popa, Miodrag Pavlovici, cu scriitorii de azi.
După ce Liubiţa Raichici l‑a tradus în întregime pe Vasko Popa,

se putea bănui că poezia ei se va modela după cea a lui Vasko Popa.
O teză de doctorat consacrată lui Vasko Popa a mărturisit încă apropi-
eri şi întâlniri care, ar fi putut să rodească în poezia Liubiţei Raichici.
Apropierea faţă de Vasko Popa s‑a desfăşurat din… iubire: scriitoarea
a intrat în arhive, a despuiat colecţii de ziare, a trecut peste acuzaţiile
pe care presa posttitoistă, postmiloşeviciană le aducea scriitorului. El a
rămas, pentru Liubița Raichici, poetul care a avut un rol decisiv în trans-
formările poeziei sârbe, ale poeziei iugoslave. A rămas marele poet —
cel care nu poate fi atins.
Poezia Liubiţei Raichici nu are relaţii adânci cu literatura lui Vasko
Popa. Rămâne însă energia rostirii, capacitatea discursului de a numi o
atitudine. Tradiţionalismul poetei are un nume — ea aparţine poporu-
lui sârb —, ea exprimă o Poetă a acestei lumi. E purtătoarea unui
mesaj care vine din profunzimile arhetipale ale spiritului feminin. Şi ale
momentelor înalte din istoria Serbiei. „Poeta trăieşte o stare de iubire
exclusivă şi definitivă“, scrie Mircea Martin. Starea de iubire „exclusivă
şi definitivă“ înseamnă a trăi religios participarea la evenimentele din
preajmă. A fi temeinic aşezată în paradigma lui „a crede“. Unele poeme
sunt mărturii de adoraţie, altele sunt blesteme. Imprecaţii. Unele se

desfăşoară sub formă de confesiune (sunt alături: prietenii, apropiaţii,
familia), personajele discursului liric au desfăşurări cereşti. Pot fi/sunt
îngeri. Poartă mesaje sacre. Ceilalţi, care au fost, în istorie, duşmanii
Serbiei, ai lumii poetei, au parte de anateme.
„Poemele Liubiţei sunt gândite în sârbeşte şi rescrise în româ-
neşte“, scrie Mircea Martin, şi el bănăţean ca și Liubiţa Raichici. Poemele
Liubiţei Raichici aparţin, fără îndoială, unei tradiţii sârbeşti, unui tempe-
rament şi unui fel de a rosti rugăciunea care se poate regăsi în scrisul
unor mari poeţi sârbi de azi, ca Adam Puslojić sau Radomir Andrici. Dar
există un fel aparte al poetei de a se redefini ca scriitor din România. Geo-
grafia literară schiţată de Liubiţa Raichici se întoarce mereu pe malul
Dunării, către acel sat mirabil, Belobreşca:
„M‑am înecat odată în Dunăre când el, de cealaltă parte a/ fluviului,
străpungea, gingaş, cu creştetul uterul maicii sale.// Eu am aşteptat să se
nască/ Pentru a impune orologiului meu nedomesticit, din argila şi mâ‑
lul/ de Belobreşca, un timp greu de bănuit că ar exista.// Eu am aşteptat/
Ca fiecare din femeile lui să‑l iubească până la sfârşit/ Ca, odată eliberat,
să mă poată aşeza în seiful tainic.// Şi încă am aşteptat precum Lazăr cel
de patru zile/ să trezească în mine femeia./ Să nu‑mi putrezească aripile
pe care numai el avea harul/ de a le învia.//…// Acum din aceasta nu mi‑a
mai rămas decât/să mă uit la ceas. La veşnicie./ Acum sunt mai greu de
minţit.“
Începutul, sfârşitul, rugăciunea, miracolul, citatul din Biblie sau
din cutare rugăciune subliniază starea de iubire. Dar şi banala proză a
existenţei cotidiene, gata să refuze, să suprime, să deturneze zicerea
poetică. Mărturia. Să ne declare orfani de Dumnezeu. Stilul apocaliptic
putea fi descoperit şi în volumele anterioare, în care ea, poeta, este
mesagerul unui popor îndurerat. Care a trecut prin nemaivăzute dezas-
tre. Sârbeşte, într‑o limbă necunoscută (2006) debutează cu acest text
al geografiei asasine: „Acesta este ultimul popor sârbesc/ care cântă/
numai Dumnezeu să audă,/ la propria lui înmormântare/ şi fluieră/ din
craniile goale ale recruţilor/ precum străbunii în gaide.//Acestea sunt
ultimele sârboaice mame/ care au acceptat să îngrijească trandafirii/
la cimitir/ şi nu în grădini/ ca restul mamelor// Aceştia sunt ultimii copii
ai sârbilor/ care au avut înţelegere/ în beciuri să se nască şi să moară,
totodată./ Aceştia sunt ultimii elevi/ care învaţă despre pământul/ sârb
Kosovo“.
Liubița Raichici l‑a tradus pe Vasko Popa în româneşte, şi nu doar

din capriciu cultural, ci și dintr‑o profesiune de credinţă — dintr‑o apro‑
piere care a durat ani în şir. (1) „Când traduci participi la procesul creaţi‑
ei“, spunea/scria Șt. Aug. Doinaş, unul dintre traducătorii noștri de mare
performanţă, deopotrivă important poet, eseist, critic literar. Un „pro‑
ces al creaţiei“ care ar trebui să însemne buna înţelegere a autorului şi
a devenirii sale. Integrala Vasko Popa este o operă care poate ilustra,
cu prisosinţă, o acţiune culturală majoră, dar şi procesul de identificare
pe care îl poate realiza traducătorul, atunci când realizează „integrala“
unei opere.
Înainte de a fi o carte despre Vasko Popa, Vasko Popa — o frontieră
poetică, este una „în apărarea lui Vasko Popa“. Dacă orice exegeză e
un act de apărare al scriitorului, mereu ameninţat de uzura timpului
şi a timpurilor, cazul Vasko are particularităţi aparte. Scriitorul este,
prin tot ceea ce a făcut, un scriitor al Serbiei şi al Europei culturale.
Noutatea/direcţia cercetării de faţă pleacă de la faptul că, după
moartea lui Vasko Popa, în 1992, în lume au avut loc numeroase cu-
tremure care au aşezat sub semnul întrebării ţări, graniţe, nume, opere
literare. Cum, după moartea lui Vasko Popa, fosta Iugoslavie s‑a împăr-
ţit în mai multe ţări, în care stările resentimentare au devenit uneori
dominante, era normal ca o nouă lectură a lui Vasko Popa — a oricărui
scriitor de succes, definitoriu pentru un timp şi un spaţiu al culturii —
să fie legată şi de o grilă naţionalistă. Şi de o grilă antinaţionalistă,
anticomunistă, antipoetică. Era firesc să sporească numărul articolelor
care să pună sub semnul întrebării nu doar valoarea poetului, ci şi
onestitatea omului Vasko Popa. Prima operaţiune a Liubiţei Raichici, nu
foarte simplă, a fost de a citi/reciti publicaţiile culturale (şi nu numai) din
ţările fostei Iugoslavii, pentru a selecta paginile care re‑definesc cultura
iugoslavă/sârbă a ultimelor şase‑şapte decenii.
Alt merit al autoarei este înțelegerea faptului că, în noua geogra-
fie a sud-estului european, e nevoie de o geografie literară care să defi-
nească acest spaţiu cultural. Să clarifice contextele afirmării scriitorului.
Aşa că va face analize atente, cu mijloacele demografiei, ale statisticilor,
privind populaţiile spaţiului voivodinian. Atât Biserica Albă, cât şi
Vârşeţul sunt centre culturale studiate fără prejudecăţi. Pentru prima
dată un cercetător al lui Vasko Popa apelează la statistică: dacă, în acest
perimetru, contactul etnic este mai important decât în alte regiuni, care
ar fi cei care participă la culturile de contact etnic? Cum?
Cercetare speculară, cartea Liubiţei Raichici atrage atenţia asupra

felului în care interferenţa modelelor culturale a marcat şi opera unor
scriitori de limbă română, între care cei mai semnificativi sunt Vasko
Popa, Ion Miloş, Slavco Almăjan, Ioan Flora. E o direcţie pe care cercetă‑
rile ulterioare pot înainta cu folos.
Notă
(1) Liubiţa Raichici, Vasko Popa — o frontieră poetică, Ed. Ideea europeană,
2010.
Simeon Lăzărean (n. 1948)

Prozator, critic literar, a tradus enorm din română în sârbă (şi
fiindcă a fost mulţi ani conducătorul revistei „Lumina“, cea mai de
seamă publicaţie de limbă română din Iugoslavia/Serbia, din 1981 până
în 1994). A fost, probabil, cea mai bună perioadă a revistei, fiindcă
redactorul-şef putea să opereze deschideri către scriitorii care nu aveau
acces în România. Dacă Vasile/Vasko Popa, în 1947, Mihail Avramescu,
în 1948, 1949, Emil Filip, 1976, Ion Bălan, 1956–1976, Slavco Almăjan,
1976–1981, Aurel Gavrilov, 1981, erau legaţi fie de un proiect politic, fie
de o operă literară care să‑i aşeze pe un loc important în competiţiile
literaturii, Simeon Lăzărean nu era legat decât de construcţia unei
publicaţii care să fie validabilă într‑o istorie a literaturii române „de
azi“. Directorul revistei a încercat să‑şi păstreze anonimatul în fiecare
demers important al său. Uneori este divulgat de scriitori din preajmă:
„În 1982, scrie Slavco Almăjan, venind de la Struga, încununat cu lauri
pentru excepţionalul său exerciţiu poetic, în hotelul Slavia, din centrul
Belgradului, Nichita va deschide cel de‑al doilea «atelier» ambulant şi
va scrie acolo Oase plângând, care va fi de fapt ultima sa carte antumă.
Cartea cuprinde 33 de poeme şi va fi scoasă în colecţia revistei «Lumina».
Redactorul revistei şi al colecţiei, la ora aceea Simeon Lăzărean, parcă
a intuit că aceasta va fi ultima carte în viaţa terestră a marelui poet
Nichita Hristea Stănescu, care ne împărtăşise taina sa cumpătată… În-
tr‑adevăr, era cetăţeanul celor două ţări, primul cu cetăţenie dublă, încăl-
când astfel legile nepoetice ale vremii, dar respectând legile poetice
ale spiritului de independenţă artistică“. E una dintre performanţele
conducătorului de revistă, de editură, de direcţie a scrisului românesc

din Iugoslavia. Ioan Baba (poet notabil, eseist citabil, jurnalist viu) a
preluat direcţia revistei „Lumina“ din 1994. Nu a mai beneficiat de
contextele anilor în care „Lumina“ era condusă de Slavco Almăjan şi de
Simeon Lăzărean.
Mariana Dan (n. 1955)

Născută la Bucureşti, cu studii în România, se stabileşte la Belgrad
în 1978. Predă limba şi literatura română întâi la Novi Sad, pe urmă la
Belgrad. Participă la conferinţe şi simpozioane internaţionale. Publică,
în limba sârbă, studii precum Fantasticul în literatura română, Sufletul
universal nu are patrie, Literatura română de la începuturi până la post-
modernism. Cartea ei cea mai ambiţioasă rămâne Construcţia şi de-
construcţia canonului identitar, în care propune „o aşezare în context
identitar a relaţiei dihotomice dintre «eu» şi «celălalt», în care se pune
în evidenţă evoluţia noţiunii de identitate în general şi de identitate
etnică în special“. Identitatea minoritară românească „este definită ca
o imagine construită în ambele sensuri: în interiorul comunităţii şi din
exteriorul ei“. Scriitorul pentru care optează Mariana Dan este Slavco
Almăjan, „ca autor reprezentativ al etniei româneşti“, despărţindu‑se
cu eleganţă de operele lui Vasko Popa sau Ioan Flora. În Rigoarea şi
fascinaţia extremelor, Slavco Almăjan arătase că singura posibilitate
pentru crearea şi menţinerea identităţii e cultura. Rigoarea şi fascinaţia
extremelor, cartea lui Slavco Almăjan, e citită cu creionul în mână de cei
ce vor să înţeleagă felul în care se construieşte şi reconstruieşte cano-
nul identitar. (1)
Mariana Dan realizează antologii şi traduceri din limba română,
antologii şi traduceri din limba sârbă. Îşi asumă participare la istoriile/
aventurile/experienţele klokotriste. Volumul de poezii Îngerii din staţie
nu se hrăneşte din ispitele aventurii, ci mai degrabă din comentariul
inteligent, poate cinic, al textelor poetice din preajmă. Poemul surd ca
o bute e dedicat lui Ioan Flora: „vitrine în care nu te văd bine/ animalele
mi‑au făcut loc să sărut sticla/ tu surd ca o bute./ mă‑ntreb de ce‑oi fi
venit să plângi/ după oameni.// braţul meu de trandafiri/ picură negru
spre cer./ mă tem că mi se‑agaţă rochia/ de un ghimpe.// în scoică nu
se poate,/ ori în melc?// în vagoanele de tren unde/ vitele aşteaptă fără
apă?// ai vrea să mănânci ficăţei de pui/ cu ceapă/ şi să bei o bere./ ai vrea
să te veseleşti/ când naşte vreo femeie.// cineva mi‑a promis un pântec/

din care să te nasc/ ca dintre‑o butelie/ de sticlă“. (2) Versurile pro-
fesoarei care se dezice de profesiunea ei au o acurateţe, uneori un
exerciţiu autoironic demne de exegeta postmodernismului românesc.
Pavel Gătăianţu (1957–2015)

Este absolvent al Facultății de Științe Politice a Universităţii din
Belgrad. Este primul președinte al asociației nonguvernamentale
„Comunitatea Românilor din Iugoslavia“ (1990−1994). În 2006
înființează la Novi Sad „Fondul Europa“ și „Centrul pentru Dialogul
Culturilor“. Debutează cu Vântul toamnei în anul 1972. Urmează volu-
mele de poezii: Șarpe bărbierit, în 1984, Nașterea prozei, în 1986.
Volume de poezii apărute în 1987, 1991, 1997, tot în 1997, apoi în 1999,
2001, 2002 (Made in Banat), 2006, 2011. Alte volume de poezii în limba
română sau sârbă, sau engleză, sau maghiară apar în România şi în
Serbia, la Novi Sad, Târgovişte, Iaşi, Uzdin, Timişoara. Volume de publi-
cistică, teatru, manuale alternative pun în valoare o prezenţă abun-
dentă în viaţa culturală. Trimiterile la cunoscuţi, colegi (Ioan Flora) nu
lipsesc. Şi nici trimiterile polemice la istoria recentă, într‑un limbaj care
trădează exerciţiul publicistic vehement:
„ŢARA MEA/ Ţara mea e plânsul în hohote al insului în straie ce-
nușii/ chircit asupra unui disc/ cu un nai tânguitor în beznă./ Ţara mea
e gândul meu/ ce mocneşte tăcut/ de câteva secole/ şi nu cutez să‑l
dezvălui/ în următoarele/ două versuri./ Ţara mea e dorul mamei/ de
mine,/ care de mult nu mai trec// pe acasă/ și timpul o roade/ precum
apa piatra morii/ iar grâul din mine/ a început/ târziu/ să-ncolțească./
Ţara mea e țara mea/ care m-a ținut închis/ în batrânul dulap/ crescând
cu dorul/ pe buze/…/ PATRIA A DEZERTAT/ Nu mai văd viața decât
cenușie/ și lucrul ăsta mă sperie foarte mult./ Am numai amintiri goale
cu imagini/ și personaje de-a valma/ iar în fiecare din noi zace un rege/
care și-a pierdut coroana/ Nu mai am spiritul liber și ușor/ de Adolfii
vremii și creierul lor,/ îmi pierd puterea de a mai visa frumos/ nu mai
deosebesc sexul de mustață/ și mă piş pe votul de protest/ în democra-
ţia secolului de aţă./ Nici măcar primăvara n‑o mai simt“.
Note
(1) Mariana Dan, Construcţia şi deconstrucţia canonului identitar, Ed. Liberta‑
tea, 2010, p. 9 și 11.
(2) Mariana Dan, Îngerii din staţie, postfaţă de Eugen Simion, Ed. Vinea,
Bucureşti, 2006.
Ioan Radin-Peianov (1945–2010)

După Aventurile tânărului Serafim (1976) şi Schiţă de portret (1988),
Ioan Radin părea criticii unul dintre cei mai interesanţi prozatori, încă
tineri. Am scris despre prozele lui Ioan Radin în „Orizont“, decembrie
1988, cu mari laude, aşa cum au scris şi alţii. Aşa cum a scris, în Literatura
română contemporană, Laurenţiu Ulici: „… Ioan Radin, cu numai două
apariţii editoriale în doisprezece ani, e unul din cei mai originali satirici ai
promoţiei. Chiar de la povestirile din cartea de debut se distingea parti‑
cularitatea satirei practicată de el, o satiră complementată de ironic şi de
burlesc, de alte moduri ale parodicului, astfel structurată încât să apară
mai mult ca o ceaţă sentimentală care‑i ascunde (de fapt, îi sporeşte)
incisivitatea şi îi dă un aer de şarjă amicală. Tânărul Pierrot are candoa‑
rea şi puritatea vulnerabilă a unui Pierrot în viziunea unui Queneau, dar
şi ceva din ticăiala echivocă a lui Mitică“. (1) În Schiţă de portret trăieşte
o Timişoară a adolescenţilor, cu admirabile imagini ale oraşului. Scriam
în cronica din „Orizont“ despre istoriile, străzile şi casele Timişoarei, aşa
cum le cuprinde, în topografia sa tandră, Ioan Radin. Nu bănuiam că e
sârb, că e bănăţean şi că va semna, după ce se va muta la Timişoara, Ioan
Peianov. Despre apartenenţa lui echinoxistă descopăr date importante
în amintirile lui Adrian Grămescu:
„Ioţa Radin a apărut în anul doi de facultate, în 1968, venind de
la Timişoara. (…) Ioţa traducea şi‑mi dicta, iar eu dactilografiam. Apoi,
după câteva zile, primea înapoi traducerile stilizate, pe care le dactilo-
grafiam din nou. Treaba se mai repeta de câteva ori, până ajungeam la
versiunea finală. Aşa, pe nesimţite, m‑am apropiat de poezia vecinilor
noştri din Iugoslavia: Vasko Popa, Miodrag Pavlovici, Petar Gudelj
(foarte tânărul), Adam Puslojić, Vesna Parun“. Şi: „Ioţa a plecat dintre
noi. (…) Debutaserăm amândoi la «Tribuna», Ion Pop ne‑a condus paşii
(tuturor celor pomeniţi mai sus) prin «Echinox»… A plecat la «Vatra» din
Târgu-Mureş, pe un post de corector, şi nu ştiu de ce aveam impresia
că s‑a realizat…“
În 1982 i‑a apărut traducerea din Daniil Harms, Un spectacol ratat.

Se puteau observa uşor întâlnirile dintre cei doi — ironia, sarcasmul,
„aventura“ absurdă. Era, în proză, instalat într‑o avangardă bonomă,
stimulată şi de lecturile în limba sârbă. Fiindcă, cel puţin după 1990,
aşezat la Timişoara, va traduce enorm din marii scriitori sârbi (Miloš
Crnjanski, Vasko Popa, Danilo Kiš), scriitorii (mai) tineri, prezenţe altfel
bine aşezate în cultura română, graţie lui Nichita Stănescu, Anghel
Dumbrăveanu, Adam Puslojić, Mircea Tomuş, Slavomir Gvozdenovici,
Ioan Flora. Va realiza, în revista „Vatra“ (număr special), o antologie a
literaturii sârbe de avangardă. Revista „Vatra“ îşi propune să realizeze o
panoramă a mişcărilor de avangardă din literaturile vecine, şi redactorii
apelează la fostul lor coleg: „După cum se vede şi din acest număr —
pentru care îi mulţumim din toate puterile lui Ioan Radin/Peianov, care
e de fapt realizatorul său —, avangardismul a fost un fenomen de o
extraordinară vivacitate. Iar avangardismul sârbesc poate constitui o
adevărată revelaţie pentru cititorii noştri. Ioan Peianov Radin publică
un studiu amplu, De la avangardă la baroc, exemplar prin erudiţie.
„Perioada literară interbelică a fost, poate, perioada de aur a literaturii
europene: poate că niciodată nu s‑au investit în literatură atâtea idea-
luri, atâta sânge. Din păcate, a trecut. Repede. Chiar în anii în care Ristici
şi suprarealiştii se organizau, dădeau proclamaţii unanime şi îşi trăiau
cele şapte minute de genialitate, Branko V. Poljanski, vizionarul… cel
care scosese câteva reviste şi scrisese câteva manifeste, şi iubise şi
tribuna, şi scena, şi zarva, dispărea neştiut printre cloşarii Parisului, nu
înainte de a trage linia şi a face socoteala: «Arta este un fenomen absolut
individual, în nici o privinţă colectiv./ Nu există revoluţie artistică…
Omul, artistul, opera sunt întotdeauna singuri»“. Îi traduce (cu poezii,
confesiuni, eseuri, manifeste) pe Milan Ciurcin, Dimitrie Mitrinovici,
Svetislav Stefanovici, Miloš Crnjanski, Alexander Ilici, Stanislav Vinaver,
Stanislav Krakov, Duşan Vasiljiev, Ranko Mladenovici, Rastko Petrovici,
Liubomir Milici‑Yvan, Gol‑Boşko Tokin, cu Manifestul zenitismului,
Branko V. Poljanski, cu Constituţia statului Dada York, cu Manifestul
panrealismului, Marian Mikac, Rade Drajnac, Monni de Boully, Marko
Ristici, cu Declaraţia celor 13, Duşan Matici, Oscar Davicio, Kocia Popovici,
Alexander Vucio, Momcilo Nastasievici. (3) O antologie de o valoare
excepţională, cu comentarii deopotrivă erudite, ofensive, solidare cu
cei care „au rămas până la urmă singuri“.
Note
(1) Ioan Radin, în Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, Ed.
Eminescu, 1995, p 372.
(2) La o (foarte) veche prietenie, în Adrian Grănescu, De o parte şi de alta a
cărţilor (publicistică — amintiri — eseuri), Ed. Limes, 2005, p. 78–80.
(3) „Vatra“, 7–8/2005, Târgu-Mureş, Sârbii în avangardă, antologie şi traduceri
de Ioan Peianov Radin, p. 30–187. Un roman inedit, Scolopendra, cu fragmente
în „Orizont“, 3/2015, are lângă el un scenariu care ar putea deveni, în 2015, film.
Trebuie semnalată şi o antologie de poezie tânără, Iz novije rumunske poezije,
tipărită împreună cu Pavel Gătăianţu în 2009, la Novi Sad. Ioan Radin Peianov
traduce, pentru această antologie, poezii de Ioan Es. Pop, Diana Corcan, Costel
Stancu, Robert Şerban, Dan Mircea Cipariu, Răzvan Ţupa, Dan Coman, Andra
Rotaru, Cătălina Cadinoiu, Livia Roşca, Stoian Bogdan, Claudiu Komartin, Oana
Cătălina Ninu, Irina Georgescu, Aida Hancer.
Vasile Barbu (n. 1954) şi Uzdinul artelor naive

Este important, atunci când scriem despre poezia lui Vasile Barbu,
să începem cu studiile poetului. Şi de la observaţia că toţi poeţii impor-
tanţi de limbă română din Serbia, de la Vasko Popa şi Slavco Almăjan
la Ioan Flora, şi‑au făcut studiile şi în România. S‑au format în legătură
cu scriitori importanţi din România — în dialog cu ei. Au scris şi în ro-
mână, şi în sârbă, atenţi la modalităţile expresive din româneşte, dar
şi la cele din poezia din Iugoslavia/Serbia. Vasile Barbu a făcut liceul în
limba sârbă, iar studiile superioare la Novi Sad, în limba sârbă. E
redactor al postului de limbă română de la Novi Sad, dar redactează
la Uzdin revista „Tibiscus“ şi coordonează Editura Tibiscus. La Uzdin,
unde realizează întâlniri la care participă, cu onoare cuvenită, scriitori
din Serbia şi România. Întocmește o geografie literară prin poeme care
numesc o arheologie şi o opţiune spirituală clară. Un volum de poezie
citabil este Ultima noapte de păcat, în care mottoul primei secţiuni ar
fixa şi o artă poetică necesară: „Căutaţi întâi împărăţia lui Dumnezeu“
(Luca, 12, 31). În alte secţiuni, ideea naţională vibrează ca în cunoscu-
tul poem al lui Mateevici. Eternă ţară omagiază limba: „Ca pasărea
măiastră/ Străluce limba mea/ Prin vocea pământului; şi e eternă/ Limba
mea/…/ Fruct al unui arbore fabulos/ Prin puterea ei de a rămâne/ Ţară,
glie, pâine, soartă…“
Poezia dialectală a lui Vasile Barbu întăreşte zidurile acestei cetăţi

care se numeşte Uzdinul: cel al picturiţelor, cel al creatorilor de folclor,
dansatorilor, satul în care trăiesc încă valorile româneşti. Poeziile lui
Vasile Barbu păstrează cuvintele — cele pe care satul românesc din
Serbia, în izolarea lui, le păstrează. Le mai păstrează. Ca şi marii poeţi
de limbă română din Basarabia, poezia dialectală a lui Vasile Barbu
(căci trebuie să scriem şi despre celelalte volume de poezie ale lui
Vasile Barbu, cele viguros sincronizate cu poezia din România ultime-
lor decenii) începe de la omagiul adus limbii. Ea asigură temeinicia,
vieţuirea, supravieţuirea. Ea defineşte identitatea naţională. Vechimea
noastră. Ea este „prăznuita noastră limbă“. Limba de sărbătoare. Care
cunoaşte/recunoaşte istoria românească: „Argealu l‑am şciut dă lea-
găn rumânesc,/ Pământu nostru — pământ strămoşăsc,/Acolo unge
Carpaţii ni‑s plămadă,/ Unge strămoşii noştri ş‑or aflat ogradă“. Imnurile,
laudele, elogiile sunt ale celui înrolat în bătăliile naţionale. Iar sunetele
nu fac decât să transcrie omagiul locului. Să ne vorbească despre
identitatea locală a bănăţeanului „uzdineanţ“.
Altfel, poezii de iubire, bocete, ritualizări legate de acest loc, de tra‑
diţiile acestui spaţiu revin mereu în acest volum care omagiază felul de
a vorbi, de a trăi, de a iubi. De a scrie testamentul — de a lăsa moştenire
celor ce vin.
Igor Isac, Doru Ilana, Mihai Moldovan: Viaţa pe insule

Tema și autorii „graniței“ au fost abandonate de istoriile literare
curente, aşa că jurnalele celor trei, Igor Isac, Doru Ilana, Mihai Moldo‑
van, mi se par cel puţin recuperatorii. Igor Isac inaugurează cartea, cu
pagini pe care le‑aş vedea depuse într‑un roman. Şi într‑un roman. Vine
din Basarabia şi s‑a aşezat la Ciclova Montană. Aici se împământeneşte,
urcă la mânăstirea Călugara, se bucură de drumurile amenajate, dar şi
de vecinătăţile blânde. Devine al locului, dar nu fără cutremur filosofic:
„1 mai. Fiind în posesia unei grădini (cu casă), mă aştept, într‑o bună
zi, ca vreun amic să mă provoace cu următoarea frază: Arată‑mi gră-
dina, ca să‑ţi spun cine eşti! Şi trebuie să recunosc că nu mă simt în apele
mele dacă nu încep ziua prin a face, mai întâi de toate, ordine în grădină.
Cred că aceasta reflectă ordinea mea interioară, dacă nu cumva, mai
degrabă, invers; făcând ordine în natura care mă înconjoară, în acelaşi
timp fac ordine şi‑n mine însumi.“
Parcă aşa ziceau şi Voltaire şi Marin Preda. Cum nu‑i ţăran din Banat
şi nici Voltaire, adaugă și alte întrebări:
„Dar, de fapt, ce înseamnă să faci ordine într‑o grădină? De multe
ori, din păcate, intervenţia noastră în existenţa firească a naturii poate
duce la profanarea acesteia. De aceea, cred că a face ordine în natură
înseamnă a fi în rezonanţă cu armonia divină ce domneşte în ea. În
primul rând, trebuie să ştim să percepem însemnele ordinii invizibile
prezente în spaţiul inocent al peisajului. Intervenţia noastră trebuie
să fie atât de subtilă şi delicată (deşi nu înseamnă că, uneori, nu trebuie
să dăm şi cu… toporul), încât această armonie superioară să aibă,
desigur, doar de câştigat.“
Cum e intelectual, are la dreapta cărţi de învăţătură pe care le
citează cu iubire. Fiindcă e pictor, e firesc să aibă lângă el Cartea lui
Andrei Pleşu, Estetica melancoliei:
„Şi, poate, dacă vom simţi vigoarea unor calităţi umane deosebi‑
te, aşa cum erau înainte de a se fi iscat păcatul, care, trebuie să recu‑
noaştem, a adus cu sine devastatorul sentiment al vinei şi al melancoliei,
atunci, cu siguranţă, vom depăşi acea „densă stare de aşteptare; aş‑
teptare indefinită a indefinitei rezolvări…, despre care vorbeşte Andrei
Pleşu în Estetica melancoliei, şi vom face din grădina în care locuim un
Templu al beatitudinii absolute“.
E un reflexiv, lângă melancolie se adaugă şi tremurul vârstelor, aşa
că poate să citeze din cărţile lui Livius Ciocârlie. Şi să coboare căile lirice
ale îndrăgostitului:
„16 iunie. Scrisoare de dragoste pentru Regina Aşteptării de la
bărbatul «pierdut printre vise şi drumuri».
Îţi sunt recunoscător, iubito, pentru cuvintele statornice, împo‑
vărate de pulbere stelară, care, după o lungă peregrinare prin lume, în
sfârşit, au ajuns la mine.“
Igor Isac (n. 1957) e din Basarabia şi îşi poate aminti de istoriile per‑
sonale de odinioară. Documentarul util istoricului e mereu temperat de
reverii şi animat de revolte. Ce se întâmplă „acolo“?
„30 iunie. Scrisoare către un prieten de peste Prut.
Dragă Tudor, dacă mi se va oferi un atelier, fiind eu şi membru al
U.A.P. (din Chişinău), poate m‑aş întoarce acasă, deşi m‑ai atenţionat
că trebuie să mă gândesc bine, pentru că acasă lucrurile merg extrem
de prost. Asta ştiam şi eu. Numai că acasă te întorci necondiţionat.
Poate că, atunci când spaţiul unde am văzut lumina zilei e într‑o stare
sumbră şi lipsită de perspectivă, ar fi mai multă nevoie de mine, nu?
Dacă aştept momentul prielnic pentru a mă întoarce, risc să mi se spună
cu cinism: «Păi, acum te‑ai întors, când nu mai e nimic de făcut?! La ce
bun?» Dar nu cred că‑n viitorul apropiat lucrurile vor reveni la normali-
tate în Chişinău“. E mai bine la Ciclova Montană: „Aşa că pot să stau,
încă mult timp, liniştit, retras la o margine de pădure, aici, la Ciclova
Montană şi să contemplu «veşnicia», decât să mă aflu printre puţinii
răzvrătiţi de la Chişinău şi să fraternizez, a disperare, cu poporul. Dar
care popor? Cu un secol şi ceva în urmă, se tot întreba şi Caragiale, dar
în zadar; cuvântul popor, în continuare, e o frază goală. Cu atât mai mult
la Chişinău. Dacă exista acolo un dram de conştiinţă sănătoasă, nu se
admitea ca o canalie ca Roşca, până mai ieri liderul mişcării naţionale,
să‑şi bată joc de sufletul bietului popor, profitând de disperarea lui,
călcându‑i în picioare idealurile şi speranţele prin alianţa cu comu-
niştii…“
Viaţa pictorului, a omului de cultură, cotidianul, exilatul, sau al
călătorului, insul care pierde şi regăseşte Centrul Lumii, vibrează în
aceste pagini ale universului insular al Ciclovei/Oraviţei.
Doru Ilana (n. 1949) este mai legat de lumea literaturii, şi jurnalul
său privilegiază scriitorii locului: detaliază aventura celor care cred în
poezie, care se devotează, aici, în această Provincie, scrisului. Au sărbă-
torile lor, au confraţii lor, trăiesc bucuria de a fi împreună şi de a‑i omagia
pe cei Mari. Care sunt magiştrii sărbătoriți, cine sunt cei mari? Ce scriu
dânşii? Lucruri importante pentru definirea geografiei literare, greu
de înţeles pentru cei care ignoră topografiile Almăjului sau ale Aninei.
Suntem într‑un adânc de lume:
„7 iunie, joi. N‑am apucat să consemnez nimic, din cauza plecării, în
grabă, la Slatina‑Nera, şi nici vineri, când am plecat la Reşiţa, la nunta lui
Mircea cu Ionela…
Astăzi, la Nera, răsfoiesc impresiile de la întâlnirea cu Iosif Băcilă
şi… sumerienii lui.
Acolo, în anticul Sumer, pentru prima dată în istorie, «elevii şi‑au
depăşit profesorii, ceea ce este un compliment, atât pentru elevi, cât
şi pentru profesori», după cum ne spune Voytech Zamarowsky în
La început a fost Sumerul…/ Et in Ţara Almăjului ego!, dar numai trei
săptămâni (1 septembrie–21 septembrie 1971). O soţie a trebuit să‑şi
urmeze soţul, ajuns într‑o funcţie importantă la judeţ, şi am plecat eu

în locul rămas liber, la Brădet (Şc. Gen. nr. 4, Anina), lăsând în locu‑mi,
la Bănia, pe proaspătul prieten, Nicolae Andrei. Pe atunci, student la
f.f. la istorie‑geografie şi mare iubitor de muzică populară. (…) Izola-
rea almăjănilor, nu numai geografică, dar şi intenţionată, îmi aminteşte
de Japonia perioadei Edo, dar şi de situaţia aromânilor, între greci şi
slavi — aşa şi almăjănii, aşezaţi între români şî… bănăţăni…/ Iosif Băcilă
este o instituţie, iar fiica lui merită, deja, o monografie. Şi Pavel Panduru!
Şi Nicolae Andrei!… Impresionant şi impresionanţi, pe fundalul unei
modestii de culoarea prieteniei…“
Suntem în locuri mirifice, în care oameni vrednici scriu cărţi, înregis‑
trează felul în care ei şi ai lor trec prin lume. Citesc şi, mai ales, trăiesc o
neobişnuită capacitate de a admira:
„12 iunie. Reîntâlnire cu Georg Trakl… L‑am «cunoscut» prin Petre
Stoica, acum «x» ani, când l‑a prefaţat, tradus şi socotit «cel mai mare
poet al secolului XX». Atunci, n‑am înţeles decât că se droga… Acum,
prin intermediul volumului bilingv, Vis şi nebunie — traducere şi prefaţă
de George State, la Ed. Dacia, 2001 («da, dar eu abia acum am aflat!») —,
îmi reiau studiul“.
Merită a fi transcris şi felul în care se împlinesc sărbătorile culturale
în această lume insulară — cea care ar putea recompune un Paradis al
fericiţilor:
„24 iunie, ora 8 fix. Cu Ionel B. şi cu Nae I., personalităţi arhicunos‑
cute, plec la Marga, la întâlnire cu Sânzienele profesorului Marcu Mihai
D. Conduce Nae… (…) Fac cunoştinţă cu domnul Vasile Pistolea, eru‑
ditul despre care doar auzisem, cu domnul Gheorghe Beg, dascălul de
excepţie, căruia i se organizează o laudatio, cu Nicolae Preda, şi îi re‑
văd, cu bucurie, pe domnii Gheorghe Jurma, Titus Crişciu şi Gheorghe
Luchescu. O a II‑a laudatio i se consacră lui Nicolae Irimia, la împlinirea a
100 de ani — 60 de viaţă şi 40 de ziaristică…/ Eu l‑am cunoscut pe poet
prin intermediul ziarului «Flamura». Era acolo o poezie perfectă, dezar‑
mantă pentru orice tânăr care ar fi încercat să cocheteze, pe atunci, cu
literatura. Personal, l‑am cunoscut acum vreo 10–12 ani… şi, de atunci,
trăiesc într‑o fericită «trilemă» — care să fie mai mare: ziaristul, poetul
sau omul?! S‑ar putea ca fiecare dintre ei să fie cel mai mare…/ La sym‑
posion n‑am prea deschis gura decât a aprobare: «Da!», ziceam eu cu
tărie atunci când amfitrionul mă întreba dacă mai vreau pălincă. Apoi,
inconsecvent din fire, am spus «da!» şi vizavi de vin…“
Doru Ilana îşi transcrie istoriile zilnice, supărările, revoltele, priete‑

niile, într‑o lume în care el, poetul, poate şi trebuie să rămână solidar cu
oamenii care, aici, împlinesc valori culturale. Nu‑i puţin.
Mihai Moldovan (n. 1950) e lider al locului, organizează tabere

literare, îşi conduce musafirii prin acest spaţiu mirific. Realizează o
revistă a locului. E prozator şi nu e la primul său jurnal. Paginile sale
au rolul unui sistem de oglinzi — un coridor de oglinzi prin care trec
„ceilalţi“ bărbaţi ai Insulei:
„1 mai. Un alter‑ego comun nouă, celor trei care reiterăm scrierea
unui jurnal în aceeaşi perioadă a anului, mai–septembrie, însă după cinci
ani, dă startul, la figurat, desigur: Pe locuri, fiţi gata, start! Fireşte, şi
pista de alergare este închipuită, cei trei competitori nu sunt nici ei decât
imaginari, pe o linie, cu un genunchi jos, celălalt picior sprijinindu‑se
pe vârf, gata să împingă corpul, să‑i dea un plus de avânt cursei./ În
realitate, nu sunt laolaltă, pentru că Igor Isac e la Bucureşti, la fiica
sa, Loreta. De altfel, lui îi plac la nebunie călătoriile, e lumea lui în ele,
parcă s‑ar fi născut pe tren (mai ştii?) ori e deprins cu nesfârşitele rute
din fosta URSS, pe vremea când Basarabia era alipită Imperiului Roşu.
Doru Ilana e la Slatina‑Nera şi, după cum spune, râvneşte să se stabi-
lească acolo pentru a se infuza cu spiritul locului, mai cu seamă că
profesia şi viaţa, cu ale ei meandre, l‑au ţinut departe de vatra natală o
bună parte din existenţă. Deocamdată profită doar de zilele libere, pe
care desele sărbători i le oferă.“
El este comentatorul care ar suplini prefaţa. Iată deci intenţiile
acestei cărţi:
„2 mai. Acest jurnal triptic [DEX, triptic (prin generalizare) — an‑
samblu alcătuit din trei părţi, trei elemente, trei idei etc., distincte] se
vrea, chiar dacă n‑am convenit, unul al maturităţii, în care problematica
spirituală este cea care domină ca interes, o serie de alte priorităţi afe‑
rente, îndeobşte celei dintâi şi celei de‑a doua tinereţi, trec acum pe un
plan secund. Doar «mezinul», Igor Isac, n‑a renunţat încă la beneficiile
lumeşti ale vieţii, împletindu‑le cum numai el ştie, încât să‑i fie bine. Cum
s‑ar spune, el merge deocamdată cu motoarele turate, făcându‑se că
nu înţelege de ce podoaba capilară‑i devine tot mai… colilie. Cât despre
mine, mă las în seama celor doi «colegi» de jurnal, să mă surprindă‑n
optica lor. Fireşte, din când în când, şi eu am să mă autoşarjez, cât să
mă înverşuneze să le corectez, deşi e mai greu, întrucât vine o vreme
când te jilăveşti, maleabilitatea având de suferit. Dar, ce să spun, mai
mereu am stat cu biciul asupră‑mi, de obicei a ameninţare, dar mai şi

pişcându‑mă, uneori, cu arsura zvâcnirii sale. Cel mai greu mi‑a fost când
m‑am simţit cuprins de, eu i‑am zis: lene, în fapt fiind indispoziţii cărora
n‑ai ce le face. E o poveste lungă, greu de redat şi poate e mai bine că o
voi face aşa, fragmentar, pe măsură ce mi se relevă câte o idee demnă
de surprins în acest sens.“
E bolnav, jurnalul îl supune unor comparaţii culturale mai ample.
Jurnal a scris Breban, jurnal a scris Marin Preda. Te poţi compara cu ei?
Cu cine e solidar? Cu cine poate fi alături, dacă vrea să construiască? Și
despre ce ar trebui să scrie? Autorul celui de al treilea jurnal trebuie să
încheie proiecte culturale, aici, pe Insulă:
„15 mai. Miezul celei mai pline de prospeţime luni din cuprinsul anu‑
lui. Prospeţime care se extinde şi asupra naturii umane, indiferent de
vârstă. Şi de ce nu s‑ar răsfrânge şi asupra creaţiei artistice, ca imbold,
ca rupere din intenţionalitatea latentă şi accedere spre materializare? În
sensul acesta, ieri am discutat cu Ilie Chelariu şi Daniel Ilie, oameni, altfel
talentaţi, care însă îşi tot amână materializarea intenţiilor. Spre exempli‑
ficare, în oraşul nostru a fost profesorul Mătăsăreanu, care visa să aibă
un atelier în care să picteze. Nu l‑a avut însă niciodată, cum, de altfel,
s‑a întâmplat şi cu profesorul Calen, care tot pregătea regii teatrale cu
elevii, dar rar ajungea să le şi finalizeze…“
Marc‑Mihail Avramescu (1909–1984):

un exil prea îndepărtat
Înainte de a fi poet, eseist, filosof, Marc‑Mihail Avramescu era o
neobişnuită prezenţă umană. Avea o excepţională forţă interioară; era
înzestrat cu o stranie vocaţie a comunicării. Era posesorul unui alt limbaj,
mai nuanţat, mai puternic, mai direct decât al omului care scrie.
În Bucureştii anilor treizeci, între tinerii hiperdotaţi care defineau o
modă literară, artistică, filosofică, Marcel Avramescu se afirma altfel, în
numele altei ordini. Am putea spune, aproximând: în numele Tradiţiei şi
al lui René Guénon. O mărturie a Florianei Avramescu precizează:
„Despre aceasta (personalitatea lui Marc-Mihail Avramescu, n.n.,
C.U.)… ar fi fost în măsură să vorbească cei de talia lui intelectuală sau
literară; mă refer la puţinii, dar dragii săi prieteni: Mircea Eliade, căruia
îi adresa un discret şi zâmbitor reproş, anume că tot caută şi nu mai
găseşte; N. Steinhardt, cu care nu avea mai nimic în comun, în afara
umorului îmbibat, curios, cu o mare gravitate în privinţa a tot ceea ce

putea intra în zodia Sacrului; Arşavir Acterian, Vasile Lovinescu sau
Eugen Ionescu, — cu ultimii doi întreţinând o sporadică, dar densă
corespondenţă (în ciuda faptului că el se amuza să se considere «un ins
mai mult oral»).“ (1)
E greu de aflat dacă între cei enumeraţi mai sus au existat afini-
tăţi: desigur, ei ar fi fost capabili să vorbească despre Marcel Avramescu
în cunoştinţă de cauză. Sau ar fi fost capabili să scrie despre Marcel
Avramescu mai corect decât alţii. Fiindcă, în anii treizeci, autorul
Memrei purta pe urmele sale un şir lung de legende, unele aparţinând
parapsihologiei, telepatiei, infinitelor capacităţi de sugestie ş.a.m.d.
Dacă e să descoperim o relaţie specială, aceasta ar fi cu Mircea Eliade,
căruia părintele Mihail îi rezervă un întins spaţiu în poli‑autobiografia sa:
„Rosa Mundi — figură a unei supra‑Creştinătăţi de mult apuse —
îi inspira însă Astro‑Magului cu totul alte gânduri, substanţă a unor cea-
suri de neuitate convorbiri din mansarda de pe strada Melodiei nr. 1,
a autorului Romanului adolescentului miop. Prin lentilele de multe
dioptrii, ochii căprii ai elevului Mircea Eliade priveau concentrat, cu
înflăcărata nelinişte a cunoaşterii — dar Cunoaşterea stătea aici în
cumpănă, primejduită să degenereze într‑o imensă erudiţie, deşi
curiozitatea investigaţiei entomologice avea să cotească, o vreme,
spre o «geistige Naturwissenschaft» de tipul antropozofiei steineriene,
deşi experimentele entuziaste din micul laborator particular de chimie
aveau să‑i deschidă tânărului licean perspectivele viziunii alchimice…“
Există şi o explicaţie a căii spre India, şi un portret lipsit de
obişnuitele ironii ale lui Jonathan X Uranus:
„… deşi patosul introspecţiunii şi al autopotenţării deschisese,
chiar de atunci, o fereastră spre îndepărtata Indie yoghinică şi vedan‑
tină; obrazul palid şi uscat, încadrat de maxilare puternice, iradia o vi‑
talitate neîmblânzită, exuberantă şi polemică, de culoarea deosebit de
voioasă a părului roşcat ce domina, de deasupra frunţii înalte, făptura
robustă şi mobilă, deschisă, volubilă şi foarte interioară, ce‑şi îngăduia
cu aceeaşi gratuitate orice extravaganţă ascetică.“
Tânărul Avramescu e alături de mai vârstnicul său prieten atunci
când o prezicătoare va fi „subit zguduită de o străluminare“ descope‑
rind gloria viitoare a lui Mircea Eliade. Spectacolul ironic şi autoironic al
lui Mihail Avramescu, memorialist în numele tuturor jocurilor posibile,
merită atenţia eliadologului:
„Deocamdată, adolescentul miop întreţinea o corespondenţă

polifonică pe diverse meridiane, cu Papini, cu Arthur Avalon, cu Tucci,
cu Evola, cu Coomaraswamy, devenind, în curgerea acelor ani, un tânăr
aventurier ce străbătea neobosit pădurile neumblate ale munţilor, că-
rările labirintice ale cugetării știinţifico‑filozofico‑literare, iscate de
neoromantismul tinerilor entuziaşti din gruparea «Histerion» (n.n.:
Criterion) şi din altele — şi, mai cu seamă, aventurierul nocturn al unei
neastâmpărate foame de pagini tipărite; aceasta îi trezise un simţ
olfactic‑bibliofilic cu totul special…“
Dacă prietenul cel mare se împotmoleşte în cele scrise, prietenul
mai tânăr caută altă cale:
„La rândul său, Astro‑Magul iniţiase un schimb epistolar
incomparabil mai modest — şi mai degrabă monovalent — cu Abdul
Wahid Yahia, din străvechiul Egipt; era vorba de începutul unui labo-
rios şi destul de accidentat proces de clarificare şi de orientare, dintre
acelea care nu sfârşesc decât cu sfârşitul individului hotărât a porni pe
o asemenea prăpăstioasă cale.“ Abdul Wahid Yahia este René Guénon,
cel care încercase să demonstreze, într‑un şir de cărţi, că lumea de astăzi
este degradată, că adevărurile ei sunt uzate şi că doar câteva cărţi ale
vechimilor păstrează adevărul revelat. Dar acesta s‑a transmis doar pe
cale orală. (2)
Textele de avangardă (1926–1932) ale lui Marcel Avramescu/

Jonathan X Uranus au fost adunate de Mariana Macri şi Dorin-Liviu
Bîtfoi în volumul În potriva veacului (Editura Compania, 2005). E greu
să comentezi statutul avangardistului; într‑un avânt polemic (dar şi de
vibrantă simpatie pentru Jonathan X Uranus), Alexandru Paleologu
încearcă să demonstreze că ideea apartenenţei lui Avramescu la
avangardă este una falsă! Ea ar fi fost pusă în circulaţie de Geo Bogza,
din motive… partizane. Şi că…, dată fiind autoritatea lui Bogza (şi a
aliaţilor săi), e greu să spulberi această imagine.
E greu să spulberi această imagine, fiindcă Marcel Avramescu a
aparţinut avangardei! De altfel, nu Geo Bogza a pus în circulaţie, în ne‑
crologul său, imaginea avangardistului, ci arhivarul avangardei româ‑
neşti, Saşa Pană, într‑o importantă antologie. După Saşa Pană au mai
scris despre alianţele, despre aventurile lui Marcel Avramescu şi alţii.
Unii în cunoştinţă de cauză, alţii după zvonuri. Dacă mai credem că avan‑
gardă înseamnă doar negaţie, destructivitate, dicteu automat ş.a.m.d.,
atunci e greu să‑l încadrăm pe autorul nostru aici. Dar avangarda este
şi altceva, iar dizidenţele suprarealiste ale veacului douăzeci au pus în
valoare şi alte feluri de afirmare ale avangardiştilor: dacă n-ar fi decât să
amintim aici grupul Marelui Joc (aşezat şi sub semn guenonist), şi ar fi
de‑ajuns.
Şi e necesar să‑l convingi pe bunul cititor de literatură că scrisul nu‑l
exprimă cum se cuvine pe Mihail Avramescu. Că nici colecţia Intelectualii
bisericii, în care a apărut primul volum postum al scriitorului, nu oferă
cea mai bună găzduire paginilor rămase de la neobişnuitul preot. Iar
volumul (primul volum al lui Mihail Avramescu!), apărut cu binecuvân‑
tarea Î.P.S. Nicolae Corneanu, cu o prefaţă de Alexandru Paleologu şi
cu o postfaţă de Mihail Constantineanu, pare a trage chiulul ilustrelor
personaje care, de atâtea ori, au onorat fie editura, fie colecţia. (3)
Mai multe autobiografii. Cel care citeşte cărţile tipărite până acum
ale lui Mihail Avramescu (Calendarul incendiat, Comedia infra‑umană, În
potriva veacului) trebuie să ştie că, în concepţia autorului, înţeleptul (ca
să‑i spunem aşa) se exprima prin rostire, şi nu prin scris. Transmiterea
„secretelor“ se făcea de la iniţiat la învăţăcel, prin viu grai. Scrisul nu
mai păstrează capacitatea de sugestie/comunicare pe care o aveau
imaginea şi vorbirea. Iar autorul face haz de comunicarea imperfectă
pe care o realizează pagina sa. Fără îndoială că entuziasmul lui Arghezi
faţă de textele lui Jonathan X Uranus provine din sugestia continuităţii;
de la Urmuz încoace nimeni nu ilustrase mai clar continuitatea.
O Autobiografie avramesciană începe aşa:
„Sunt singurul om care s‑a născut fără intervenţia şi concursul
vreunor părinţi de ambele sexe. Dumnezeu m‑a zidit, din lemn şi
căpşune, într‑o vreme de urgie, dar într‑o cetate de joc./ Când am venit
pe lume, îmbrăcat într‑o armură de fildeş, cu mari pete de lepră, toţi caii
din univers au nechezat entuziast la unison şi au încetat a‑şi mai prelinge
dorinţele pe uliţi, iar un convoi compus din şapte mii de scripete, din
fleici, din iele şi din astre, mi‑a ieşit întru întâmpinare…“.
Aşa că prima parte a acţiunii culturale a lui Marcel Avramescu va
fi în preajma viitorului Eugen Ionescu. Piesa Ascensorul e o capodoperă
a teatrului absurd. La fel de spectaculos este Necrologul — textul prin
care se desparte de cei doi locţiitori ai săi, Jonathan X Uranus şi Mark
Abrams. E doar una dintre despărţirile sale importante. Cea de Mircea
Eliade, de avangarda bucureşteană vor urma, cu oarecare întârziere. (4)
Note
(1) … din paginile ce prefaţează Comedia infra-umană. Fragmente din Eseul
poliautobiografic al lui Ierusalim X Unicornus (prefaţă de Şerban Foarţă şi Floriana
Avramescu, postfaţă de Marcel Tolcea), într‑o fișă bibliografică, pe care şi‑o face
autorul însuşi, se poate citi: „Marcel Avramescu (Marc‑Mihail Avramescu), n. 17 ian.
1909 în Bucureşti: licenţa în filosofie a Universităţii din Bucureşti (1934) şi a Inst.
Teol. Univ. Bucureşti (1949). A semnat Jonathan X Uranus, JXU, exerciţii verbale
(s.n., C.U.) risipite prin publicaţii («Bilete de papagal», 1928–1929; «Adam», 1930;
«Zodiac», 1930; «Radical», 1931; «Viaţa literară» și «Contimporanul», în 1934; între
1943 și 1944 a semnat Ştefan Adam o rubrică de Semne în «Fapta», iar cu numele
propriu a semnat articolele din «Dimineaţa», între 1945 şi 1947, ca şi unele colaborări
ocazionale la «Cuvântul» în 1931, «Floarea de foc», 1931, «Vremea». Tot sub numele
propriu a editat efemera revistă «Memra», consacrată ezoterismului şi studiilor
tradiţionale, în care a semnat Yang, Memra, A. Alte semnături: Mihail, Man, Micael
Paari («Adevărul literar şi artistic»)“. În Antologia literaturii române de avangardă,
editată de Saşa Pană în 1969, între revistele la care colaborează Marc‑Mihail
Avramescu, mai figurează «Ostaşii luminii», iar între pseudonime, Mark Abrams.
Pentru contextul vieţii şi al scrisului lui Marc Mihail Avramescu, vezi şi Cornel
Ungureanu, Imediata noastră apropiere, II, Ed. de Vest, 1989, p. 108–128.
(2) Ionathan X. Uranus, În potriva veacului. Texte de avangardă (1926–1932),
ediţie îngrijită de Mariana Macri şi Dorin Liviu Bîtfoi, Ed. Compania, 2005, adună cele
mai importante pagini ale primei etape a creaţiei lui Marc‑Mihail Avramescu. Ne‑am
folosit în acest volum de „descrierile“ relaţiilor şi aventurilor literare citate mai sus.
(3) Odată cu experienţele „verbale“ ale tânărului Marcel Avramescu,
guénonizant cu sau fără moderaţie, cititor de vechi cărţi de înţelepciune, autor de
studii tradiţionale, trebuie să încercăm să revizuim noţiunea de avangardă. Adică e
impropriu spus „odată cu M. Avramescu“; să scriem: odată cu o seamă de autori
care îşi sprijină demersul pe o viziune a lumii. O viziune „radicalizată“ a ei.
În Prologul pe care îl scrie la volumul René Guénon, L’Age d’Homme, Lausanne,
1984, Jean‑Marie Sigaud observă că interpretarea teoretică globală oferită de
mitozof a fascinat spiritele rebele la orice conformism: Artaud, Daumal, Drieu la
Rochelle, André Breton, Jean Paulhan. S‑ar putea face o paralelă între evoluţia
lui René Daumal şi Marc‑Mihail Avramescu. Asemănările sunt, până la un punct,
tulburătoare. În 1928, an în care Marcel Avramescu face experienţele sale tip
happening, René Daumal, Roger Vailland, Maurice Henri participă la experienţele
de percepţie paroptică ale profesorului René Maublanc. În 1928 apare primul număr
din „Le Grand Jeu“. La această revistă vor scrie texte, poeme: Hendrik Cramer, René
Crével, Réne Daumal, practic animatorul revistei, Robert Desnos, Michel Leiris,
Ribemont Dessaignes, Saint Pol‑Roux, Roger Vailland, Roger Vitrac. Ilustraţiile din
„Le Grand Jeu“ seamănă cu cele din publicaţiile avangardiste româneşti. Viziunea
lui Perahim, publicată în marea istorie a lui Călinescu, pare chiar copia unei lucrări
a lui Arthur Harfaux din „Marele joc“. Prin Nerval le Nyctalope a lui René Daumal şi
prin Universul miturilor de Roger Gilbert‑Lecomte, pătrundem pe teritoriul orienta-
listicii. O atenţie continuă va acorda revista scrisului lui René Guénon; în numărul al
doilea, René Daumal va descoperi, cu mare entuziasm, un tovarăş de drum; Encore
sur les livres de René Guénon începe prin această mărturisire:
„Trama esenţială a gândirii mele, a gândirii noastre este înscrisă — o ştiu
de ani de zile — în cărţile sacre ale Indiei. Fiecare dintre descoperirile mele o
regăsesc întotdeauna, puţin după ce am făcut‑o, într‑un verset din Upanişad sau
Bhagavad‑Gita, pe care nu‑l remarcasem“. Şi după ce arată că „mâinile occidentale
schimbă aurul în plumb“:
„Or, René Guénon nu trădează niciodată gândirea hindusă în profitul nevoilor
particulare ale filosofiei occidentale… Dacă el vorbeşte de Veda, el gândeşte Veda,
el este Veda. Poate că are, în ceea ce face, erori, interpretări false; eu nu ştiu, dar
cu siguranţă nu trădează (…). El este atât de exclusiv încorporat spiritului original
al Tradiţiei din care noi ne reclamăm, încât, contrapondere a acestei asimilări, ceea
ce‑i mai profund în gândirea unor europeni ca Spinoza, postkantienii germani, îi
scapă…“
René Daumal moare în 1944; între lucrările sale cele mai importante se nu-
mără şi Muntele analog, povestire care apare postum. Marcel Avramescu va fi, în
timpul războiului, conducătorul secţiei de Investigaţii de astrologie şi cosmobiolo-
gie, secţie a celebrului Institut de Statistică. După război, scrie articole, eseuri la
„Democraţia“, alături de Anton Dumitriu. După 1948 dispare din viaţa literară.
Prin Marcel Avramescu trebuie să medităm asupra celeilalte feţe a avan-
gardei: a modelului spiritual pe care ni‑l propune. Căci, dacă îndeobşte desco-
perim în avangardă (vezi definiţiile de o mare bogăţie ale lui Adrian Marino) o
replică la mişcările tradiţionale, trebuie să gândim avangarda şi ca pe o propunere
de transformare radicală a artei, în numele unei idei unificatoare. De fapt, cel care
scrie (cel care comentează) nu‑şi propune să facă literatură, el încearcă doar o
apropiere de esenţe.
Textele lui René Daumal, ca şi informaţiile privind „Le Grand Jeu“ din „L’Herne“,
2, „L’écriture des vivants“, serie dirigé et établie par Pierre Bernard, precum şi
texte inedite adunate de Marc Thivolet, sunt elocvente în această privinţă. Primul
număr al revistei începe cu Circulara marelui joc, care ne anunţă următorul program:
„«Marele Joc» nu este o revistă literară, artistică, filosofică, «Marele Joc» nu caută
decât esenţialul. Esenţialul nu este nimic din ceea ce se poate imagina: Occidentul a
uitat acest adevăr atât de simplu, şi pentru a‑l regăsi trebuie să înfrunte mai multe
pericole, între care cele mai cunoscute şi cele mai comune sunt…“ Trebuie, deci, să
avem în vedere şi cealaltă avangardă, cea provenită dintr‑un tradiţionalism violent
polemic. Cel mai important scriitor român aparţinând acestei avangarde este
Marc‑Marcel Avramescu. Scrisul lui Vasile Lovinescu merge în aceeaşi direcţie.
Dispreţul atât de energic exprimat pentru prezent îl transformă pe René
Guénon în argument pentru teoreticienii avangardei. Întâlnirea dintre Marcel
Avramescu şi René Guénon trebuie văzută şi sub acest aspect: tânărul avan-
gardist, cultivat de Arghezi (publicat în «Bilete de papagal»), dar şi de o seamă de
efemeride ale anilor ’30, îşi găseşte în studiile tradiţionale un important punct de
sprijin.
(4) Dar — trebuie să emitem şi această supoziţie — nu a existat şi în cazul
lui Marc‑Mihail Avramescu, ca şi în cazul lui Mircea Eliade, o despărţire de Guénon?
Corespondenţa dintre ei — se pare intensă în anii 1935–1940, continuată până în
1951 — nu putea să nu se oprească şi asupra unor dezacorduri. Mircea Eliade le
numeşte pe unele şi trece cu vederea multe altele. Crezând cu fervoare că doar
Orientul păstrează tradiţia, că Occidentul s‑a despărţit definitiv de ea, René Guénon
idealizează o lume în care îşi plasează Utopia: ţara celor ce veghează la bunul
mers al lumii, sediul înţelepţilor, Agarttha sau Shamballa. Crede în Orient şi stilul
său tranşant de a trata adevărurile Orientului a fascinat, a creat discipoli, a stârnit
credinţe fanatice. O adevărată explozie de entuziasm îi stârneşte lui Guénon apa-
riţia volumului Bêtes, Hommes, Dieux, în 1924. Fernand Ossendowski pare a‑i
confirma teoriile, polonezul vine în întâmpinarea ideilor sale! Locul Regelui Lumii
există, oraşele subterane există, Agarttha nu e un mit! În stilul său năprasnic,
Guénon scrie o carte care trebuie să surpe îndoielile necredincioşilor; da, Fernand
Ossendowski a fost acolo, a văzut, a stat de vorbă cu înţelepţii lama! El, cunoscă-
torul Orientului şi al secretelor acestuia, declară că e o calomnie nevrednică afir-
maţia că scriitorul polonez ar fi plagiat Misiunea Indiei a lui Saint‑Yves d’Alveidre!
René Guénon îşi reciteşte studiile şi volumul Le Roi du Monde, apărut în 1927, una
dintre cele mai frumoase cărţi ale sale. E o explozie de entuziasm. Punct cu punct,
supoziţiile lui se confirmă! Un autor demn de încredere a fost la faţa locului şi a văzut
ceea ce Studiile Tradiţionale anunţau. Profetul a fost încă o dată confirmat. „Noi nu
vrem să facem — scrie René Guénon, à propos de lucrările lor (ale lui Saint‑Yves
şi ale lui Ossendowski, n.n., C.U.) — o critică a textelor, ci să aducem lămuriri care
n‑au fost date nicăieri, după cunoştinţa noastră cel puţin, şi care sunt susceptibile
să ajute într‑o anumită măsură să se lămurească ceea ce dl Ossendowski numea
misterul misterelor. Nici mai mult, nici mai puţin decât misterul misterelor! Regele
lumii este turul de forţă al lui René Guénon, cartea de popularizare a marilor
secrete, dovada irefutabilă a întâietăţii Asiei! Bănuielile faţă de Ossendowski nu au
fost împrăştiate de pateticul volum al lui Guénon. E evident că există o seamă de
puncte slabe ale demonstraţiei, multe vizibile cu ochiul liber pentru orice om lipsit
de prejudecata Agartthei. Un specialist în limbi orientale, Marco Pallia, descoperă
un lama celebru care fusese martor la conversaţia pe care Ossendowski a avut‑o în
1920 la mânăstirea din Narobanchin. Marco Pallia observă că marii preoţi mongoli
nu aveau cum să încredinţeze unui nou venit cele mai de seamă secrete ale lor.
Pe urmă demonstrează că Fernand Ossendowski era lipsit de cunoştinţe de limbă
mongolă şi tibetană. O seamă de nume sunt transcrise cu aproximaţie. Denumirile
greşite arată că, în fond, celebrul călător copiase, cu mici transformări, cartea lui
Saint‑Yves. Dar nici Saint‑Yves nu se poate bucura de credibilitate. Un eminent
sanscritolog, Meinard Scheller, crede că „forma Agarttha e lipsită de orice bază
filologică, Misiunea Indiei e o carte falsă, Bêtes, Hommes, Dieux, un plagiat stângaci
al unui amator inexpert tocmai în discipline orientale. Simbolismul centrului îşi
păstrează validitatea, chiar dacă Utopia a fost spulberată, chiar dacă Agarttha
nu există. Dar Agarttha făcea parte dintre punctele de atracţie ale universului
guénonian. El era savantul care îi prezisese existenţa, el era atotştiutorul care
vorbise despre ea. Fără acest Centru, lumea guénoniană intră în agonie.
Şi ea agoniza pentru savanţii severi, care cereau studiilor sale bibliografie
şi aparat ştiinţific. René Guénon voia să‑şi guverneze învăţăceii prin decrete. Voia
puterea absolută asupra lor.
Primii care se vor îndoi de maestrul lor vor fi chiar discipolii şi chiar cei mai
buni dintre ei. Multă vreme, de pildă, Frithjof Schuon, unul dintre cei mai vrednici,
şi‑a ţinut secrete rezervele. Le va tipări abia în 1984. Cele câteva critici ale lui încep
aşa: „Guénon ne‑a făcut un serviciu de nepreţuit prezentând şi lămurind noţiunile
cruciale de ştiinţă metafizică şi intelectualitate pură, de tradiţie integrală şi de
ortodoxie tradiţională, de simbolism şi de ezoterism; apoi, definind şi condamnând,
cu un realism implacabil, aberaţia modernă sub toate formele sale“. Acestea fiind
meritele, spune Frithjof Schuon, să numim erorile. În primul rând, „Guénon dă cu
mare plăcere aparenţa unei ştiinţe imense — pe care n‑o are deloc“. Urmează
demonstraţia care arată că, într‑adevăr, erorile sunt mari. Guénon e un orientalist
slab (capabil de gafe mari). Nici lecturile maestrului nu sunt impecabile. El citeşte
documentele „pentru a găsi în ele ce pofteşte“; „Există la Guénon o confuzie
curioasă între conţinut şi ceea ce‑l conţine“. Şi mai grave sunt decupajele: „Nu poţi
decât să te miri de dezinvoltura cu care Guénon tratează popoare întregi“. Grecii
sunt mincinoşi, japonezii sunt, pentru Orient, o anomalie. Guénon „e magistral în
apărarea orientului tradiţional şi în condamnarea occidentului antitradiţional, dar
el supraestimează omul oriental şi îl subestimează pe cel occidental…“ Lectura
făcută la rece, chiar de către discipol, descoperă multe fraze cu care niciun om
de bun simţ nu poate fi de acord. Prestidigitatorul a pierdut partida, magul a fost
descoperit trişând. Ce înseamnă René Guénon fără Agarttha, fără Centrul Lumii
despre care scrisese cu atâta entuziasm, fără bucuria de a descoperi în Orient o
lume „salvatoare“? Ce înseamnă Guénon fără adevărurile sale categorice, fără alura
sa atotştiutoare, fără adevărul absolut? Fără îndoială, o statuie sfărâmată.
Provinciile lui Lucian Costin (1887-1951)

Lucian Costin (Ion Costiniuc) se naşte în Lisaura, sat bucovinean
în care, până la 1850, limba ucraineană e predominantă. După 1850,
bilingvismul dispare, aşa că, în anul naşterii scriitorului, 1887, doar nu-
mele de familie mai amintesc de epoca ucraineană a localităţii (1).
Ion Costiniuc (Lucian Costin) va rămâne structural bucovinean, deci
aparţinând unei provincii a Imperiului în care românii, ucrainenii, polo-
nezii şi evreii definesc norme ale convieţuirii. Personalităţile culturale,
dar şi oamenii simpli practicau un bilingvism sau un plurilingvism suplu,

respectând prestigiul limbii administrative. Ceea ce nu înseamnă că
efortul de diferenţiere nu îşi căuta cale printr‑o producţie literară
abundentă, diversificată, insistent explicativă. Într‑o carte despre Paul
Celan (2), Amy Colin numeşte un lung şir de autori evrei care au creat
în Bucovina o cultură mitteleuropeană majoră, de limbă germană.
Dar existau autori, arată Amy Colin, care au scris în mai multe limbi.
Un Adolf Smingovich‑Staufe a scris în germană, română, ucraineană.
„O observaţie atentă asupra poeţilor bucovineni ne atrage atenţia că
ei iau model operele lui Goethe, Heine, Uhland…“ (3). Observaţia e
importantă şi o vom reţine: Provincia literelor germane va opta mereu
pentru Goethe, Schiller, Heine, Uhland. Cercul Literar de la Sibiu va
dezvolta, prin aceste nume, alternativa baladescului.
Cu studii universitare la Cernăuţi (1910–1913) şi Viena (1914–1916),
Lucian Costin va ajunge, după Unire, profesor la Oraviţa şi pe urmă la
Caransebeş. (4) La Oraviţa va rămâne doar un an, la Caransebeş, trei-
zeci. În primii ani de aşezare în Caransebeş participă la întâlniri, ţine
conferinţe, toate consemnate în anuarele liceului.
Ca şi Lisaura, Banatul montan cultiva o tradiţie grănicerească.
Localnicii erau „oameni liberi“, fiindcă teritoriul grăniceresc nu cunos-
cuse iobăgia.
Bucovina şi Banatul creează, cel puţin până la un punct, valori
spirituale asemănătoare. Provincii aflate la marginea Imperiului, ele vor
fi acut tradiţionale, puternic conservatoare. Manifestă o propensiune
specială spre barocul folcloric, către risipa de forme. Contactul etnic
invită la creativitate prin imitaţie, dar şi prin opoziţie.
Momentul Unirii reaşază geografia spirituală a Provinciei. Într‑o
Românie Mare, totul rămânea a se face. Creatori de odinioară, aşezaţi la
marginea Imperiului, autori trăind ispita unor iniţiative culturale locale,
se trezesc dintr‑o dată într‑o ţară în care totul rămâne de inventariat,
sistematizat, aşezat în altă ierarhie. Bătrânii creatori, în Provinciile
lor, în marginile care voiau să fie, şi chiar erau, Centru, încercaseră să
legitimeze un demers politic. Dacă există cultură, existăm. Ceea ce nu
însemna întotdeauna că fidelitatea faţă de Imperiu era alterată.
După 1 Decembrie 1918, tinerii cărturari vor să facă jurnalistică,
folclor, antropologie, geografie, istorie şi multe altele. Grija pentru
specializare trece pe planul al doilea. Mai mult, cei care fuseseră în afara
sistemului valorilor naţionale, adevăraţii fii ai Imperiilor, vor să recupe-
reze timpul pierdut. Lucian Costin, Aurel Peteanu, Petru E. Oance,
Traian Topliceanu, Aurel Cosma junior vor fi poligrafi frenetici, tipărind

reviste, cărţi, broşuri de popularizare, în tipografii improvizate de ama-
tori de afaceri. Hârtia e de cea mai proastă calitate, tiparul, aproxima-
tiv. Unii, ca Adam Cucu, inspector geodezic, comiţând şi numeroase
piese de teatru, alţii, ca Aurel Păcurariu (îl acuză de plagiat pe Thomas
Mann), se cred năpăstuiţi de un complot universal. Se cunosc între ei, se
elogiază, se plâng. Sunt gata să sacrifice aproape totul pentru literatură.
Sunt siguri că paginile pe care le vor lăsa urmaşilor sunt nepreţuite. Au
inocenţa neofiţilor şi râvna oamenilor începuturilor. Sunt insistenţi,
revendicativi, dispreţuitori faţă de exponenţii lumii noi, corupători
de datină. Valoroşi sunt ei şi cunoscuţii lor, fiindcă ceilalţi sunt nişte
răufăcători.
Încercând a face de toate, ei vor să păstreze intact — ba chiar
să sporească — prestigiul lumii din care vin. Să‑şi rectifice, într‑un fel
sau altul, biografia. În demersul lor, ei nu vor uita să‑şi alieze modelele
prestigioase ale lumii pentru totdeauna pierdute. A unei lumi în care ei,
totuşi, credeau şi căreia i se devotaseră. Cât de mult, în ce fel?
Despre Lucian Costin s‑a aflat mai târziu că era agent secret al
poliţiei habsburgice. Că, prin depoziţiile sale, a contribuit, la Suceava,
la arestarea unor colegi şi prieteni ai săi. Ar avea un dosar inflamabil.
A fugit din Bucovina — din Suceava —, unde putea fi recunoscut, lapi-
dat, condamnat. Rămâne în cealaltă margine a ţării, în oraşe în care se
putea ascunde. Se putea ascunde şi prin cealaltă identitate a sa: cea de
scriitor. Un scriitor cu pseudonimul Lucian Costin.
Dar ceilalţi?
Alianţele vor fi, prin urmare, cu scriitorii germani şi maghiari rămaşi
aici, marginalizaţi în această provincie eternă. Unii au fost vedete ale
Revoluţiei Roşii de la Budapesta — apropiaţi ai lui Béla Kun. Sunt, fără
îndoială, pe listele siguranţei din România şi nu e exclus să colaboreze.
Dar vor fi implicaţi în acţiunile culturale de stânga. Unii vor traduce din
germană, dar nu neapărat din marii scriitori, ci din autorii rămaşi lângă ei.
Care, la rândul lor, se vor manifesta ca importanţi animatori, încercând
să supravieţuiască în această geografie literară postbelică. Franyó
Zoltán, Robert Reiter, Victor Orendi von Hommenau, contele Jakabffy
consolidează, în Banat, o infrastructură culturală. Din această promoţie
a alternativelor au supravieţuit, datorită longevităţii neobişnuite,
Franyó Zoltán, Franz Liebhardt/Robert Reiter, Endre Károly. Ceilalţi au
fost uitaţi.
Uitaţi…, dar nu cu desăvârşire. Există o voioasă tradiţie provincială

care preia totul, cu mândrie patriotică. Aurel Peteanu a fost citat cu pri-
lejul analizelor dedicate operelor Anişoarei Odeanu. Despre Aurel Cosma
junior s‑a vorbit mult prin anii şaptezeci când, reabilitat, a putut tipări
studii şi chiar o carte substanţială consacrată Timişoarei de altădată.
De Victor Orendi‑Hommenau s‑au ocupat mai mulţi istorici ai cultu‑
rii de limbă germană din Banat, dar îndeosebi Walter Engel, într‑o cu to‑
tul remarcabilă antologie a revistei „Von der Heide“ (5). Despre contele
Jakabffy s‑a scris mult, o sesiune de comunicări desfăşurată la Lugoj,
în primăvara lui 1994 (şi reluată în anii următori), insista asupra rolului
său în jurnalistica Banatului interbelic. Stoia‑Udrea a fost răsfăţatul unor
cercetători bănăţeni sau timişoreni preocupaţi de istoria locurilor. (6)
Doar despre Lucian Costin nu s‑a scris, în numeroasele istorii ale
culturii locale, nimic. Sau aproape nimic. (7) Într‑un Dicţionar al folcloriş-
tilor (8), Ştefan C. Stroiescu îi închină un paragraf evaziv. Nespecialist,
rudimentar, diletant, Lucian Costin a cules folclor prin interpuşi. N‑avea
nicio pregătire şi broşurile publicate de el trebuie utilizate cu pru-
denţă. Un cuvânt bun despre el scrie, totuşi, Walter Engel. (9) Am spune
că uitarea nu e inexplicabilă. Numeroasele sale broşuri de astronomie,
folclor, numeroasele plachete de poezie, dialectologie, memorialistică,
aparţin unui diletant prea zgomotos chiar pentru un cotlon provincial.
Iar numeroasele volume de „foiletoane, eseuri“ trădează o infatuare
greu suportabilă şi un spirit intempestiv, incapabil de dreapta judecată.
Sau să fie vorba de psihologia agentului secret — ea funcţionează
în continuare? Megalomania ţine de virtuţile funcţionarului/ofiţerului
din Imperiu, cel care îl dispreţuieşte, oriunde şi oricând, pe civil? Voind a
fi numărul unu al Banatului literar, Lucian Costin îi atacă exasperant pe
toţi cei care se afirmă în afara tutelei sale. Lider în deceniul al patrulea,
încercând a‑şi fixa punctul de diriguire pe axa Caransebeş–Lugoj, Lucian
Costin va privi, fără cea mai mică urmă de simpatie, apariţia unui centru
literar la Timişoara.
De fapt, chiar a centrului culturii bănăţene.
La începutul carierei sale critice, G. Călinescu publica în „Viaţa
literară“ o notă privind prima carte a poetului:
„Inimoasele poeme ale acestui bănăţean luminat şi sârguitor
sunt izvorâte dintr‑o mare dragoste de ţară şi de trecutul ei. Inspiraţia
poetului îmbrăţişează naţiunea română de la cele dintâi semne de
viaţă pe acest pământ, fiind astfel de acord cu noile teorii etnice ale po-
porului nostru şi le explică în versuri viguroase, înălţătoare, de bun

român.“ (10)
Bănăţean un sezon, G. Călinescu a încercat să se apropie de
localnici cultivându‑i fără insistenţă, în recenzii tactice. Adevărul este
că în Banatul închis în exclusivismele şi suspiciunile lui, Lucian Costin
face figură de naufragiat. Sau veniseră veşti despre depoziţiile de la
procesele de la Suceava? Patriotismul său frenetic este stimulat de
ameninţarea dezvăluirilor? Dacă în primul an al aşezării în Caransebeş
intensa‑i activitate este consemnată de directorul (substitut) Gheorghe
Noaghe (11), câţiva ani mai târziu, autorul anuarului „pe şapte ani“ al
liceului, Matei Armaş (12), va ezita să transcrie numeroasele activităţi ale
profesorului de geografie, şirul lung de momente sărbătoreşti pe care,
cu mare hărnicie, le ilustra. Şi dacă, în Caransebeş, profesorul avea uşile
închise, cu atât mai puţin agreat va fi scriitorul la Timişoara, unde recent
înfiinţata Asociaţie a Scriitorilor Bănăţeni, „Altarul cărţii“, refuză să‑l ia
în seamă. (13)
Marginalizat chiar în provincie, privit cu suspiciune de majoritatea
profesorilor — a intelectualilor — din oraş, el îşi va construi Utopia
literaturii sale. Tonul va fi, în fiecare broşură de „foiletoane, eseuri“, al
întemeietorului de cultură:
„Pretindem de la noii scriitori bănăţeni… doctrina profundă a
educaţiei literar‑ştiinţifice‑artistice. Scriitorul cel nou, bănăţean, va
trebui să cunoască următoarele: rapsodia completă a literaturii române,
muzica, pictura, doctrinele religioase, folclorul, sociografia —, măcar
atâta, căci scriitorii cei mari, consacraţii, vor trebui să cunoască de o mie
de ori mai mult. (14)
Retragerea în cultura germană îi poate asigura, nu doar o com‑
pensaţie, ci şi o protecţie. Dacă nu va fi fost specialist „desăvârşit“ în
doctrine religioase, în muzică sau în pictură, în folclor şi dialectologie
bănăţeană, Lucian Costin va avea acces într‑un teritoriu în care mentorii
Banatului literar nu prea aveau: acela al culturii germane.
Lucian Costin ţine conferinţe în limba germană, ceea ce nu pu-
teau face profesorii de literatură română din Caransebeş, Lugoj sau
Timişoara, fără studii la Viena. Iar prietenii săi germani din Banat sunt
mult mai importanţi decât prietenii maghiari ai celorlalţi! O sărbătorire
timişoreană a lui Franyó Zoltán e o infamie, fiindcă, scrie Lucian Costin,
Franyó nu e stăpân pe frumuseţile limbii literare precum cutare
prieten al său german! Prietenul său ar fi trebuit sărbătorit, nu autorul
maghiar, omagiat la o masă cu 170 de tacâmuri! E cazul să ne întrebăm
dacă vienezul dintre anii 1914 și 1916 slujea, în continuare, împreună cu

alţii, prieteni ai săi, serviciile secrete din Germania. Servicii în curs de
întinerire în anii treizeci ai secolului trecut.
Prima consecinţă a strategiei salvatoare propuse de Lucian Costin
e apelul la modelul bucovinean. Ceea ce se întâmplă în literatura din
Banat e o nenorocire, ceea ce se întâmplă în Bucovina merită admiraţie.
Recenzând volumul Pro patria de Gheorghe Voevidca nu economiseşte
exclamaţiile admirative:
„Gheorghe Voevidca e astăzi maestrul Bucovinei în arta poetică.
Spre el ridicaţi‑vă ochii, voi, tineri din generaţia nouă a Bucovinei!“ Pa-
gini numeroase îi sunt consacrate fostului său profesor Simeon Florea
Marian. Prioritate absolută are, în această risipă de elogii, Victor Mora-
riu, omagiat la apariţia fiecărei broşuri. Dacă Victor Morariu publică un
oarecare articol comparând Povestea vulpii de Anton Pann şi Reineke
Fuchs, Lucian Costin îşi va începe foiletonul astfel:
„Eruditul profesor, marele estetician, maestrul atâtor generaţii
din Bucovina — a publicat de curând un studiu foarte important…“
(15). O contribuţie a profesorului Morariu publicată în „Revista de
pedagogie“, editată de Seminarul Pedagogic din Cernăuţi, iscă un
entuziasm greu de înţeles:
„Prof. Victor Morariu de la catedra de literatură germană, profun-
dul şi magistralul gânditor, subtilul mânuitor al figurativului enci-
clopedic…“ (16) Victor Morariu e evocat în stil ditirambic şi atunci
când autorul îi recenzează pe alţii. „Ca profesor de literatură română
şi germană la liceul Aron Pumnul (Tcaciuc Albu, n.n., C.U.) e unul dintre
cei mai renumiţi, alături de Victor C. Morariu, savantul savanţilor bucovi-
neni. (17)
Prestigiul Dascălului dictează, sau gradul în serviciile de informaţii,
ne putem întreba după vreo şapte decenii de la comiterea ditirambilor.
Mai nuanţat este (totuşi) panegiricul pe care Costin îl consacră lui Victor
Orendi-Hommenau, pilonul tuturor acţiunilor filogermane ale lui Lucian
Costin:
„Între liricii germani din România se impune cel mai mare talent…
Victor Orendi‑Hommenau. Marele poet filoromân trăieşte la Bucureşti.
La 1902 se îndreaptă către Timişoara, unde duse o luptă îndârjită
împotriva maghiarizării naţionalităţilor şi îndeosebi a şvabilor din Banat.
Românii l‑au sprijinit cu simpatie în lupta sa, căci şi aceştia duceau cam-
panie împotriva maghiarizării“. (18) Elogiile sunt importante, traducerile
nu sunt dintre cele mai bune, dar rămân citabile într‑o istorie a relaţiilor
literare româno‑germane.
Ar trebui să ne oprim mai mult asupra Tălmăcirilor din liricii germani
contemporani, apărute în 1926. Sunt peste 60 de poezii, dintre care nu lip-
sesc autori ca Hugo von Hofmannsthal, Richard Dehmel, Ricarda Huch,
Arthur Schnitzler. (19) Tălmăcitorul nu e un virtuoz, dar el familiarizează
cititorul român cu un şir de nume ale poeziei germane. Propune modele,
stabileşte contacte. Tălmăcirile sale au ecou nu numai în presa germană
din România, ci şi în ziarele din Germania şi Austria. Participarea României
la viaţa spirituală a Europei este văzută de „Neue Freie Presse“ din
Viena (20) şi prin prisma acestor tălmăciri. Literarische Ausblicke (21)
pare cartea unui program literar. Despre eseurile în limba germană ale
lui Lucian Costin am scris, pe larg, în altă parte (22). Ele merită o atenţie
sporită în cadrul, mai larg, al încercărilor de a vorbi publicului cititor de
limbă germană despre literatura română. Conferinţele şi broşurile în care
schiţează o „istorie“ a poeziei româneşti (preferinţele lui Lucian Costin
se îndreaptă spre — aceasta este ordinea lui — Corneliu Moldovan, Ion
Pillat, N. Crainic, Elena Farago, Lucian Blaga, T. Arghezi, Victor Eftimiu,
I. Ciurezu, Aron Cotruş, Bran‑Lemeny.
De ce a plecat Lucian Costin din Suceava, de ce s‑a fixat în Banat,

iar în Banat nu s‑a integrat cercurilor intelectuale de aici? Explicaţiile
mai ample sunt date de cartea lui Teodor Bălan, Suprimarea mişcărilor
naţionale din Bucovina în timpul războiului mondial 1914–1918, apărută
la Cernăuţi, în 1923. Din capitolul Procesele intentate Românilor din
Bucovina, p. 203–211, aflăm că Ion Costinescu, profesor la Liceul din Su-
ceava, a fost martor al acuzării într‑o seamă de procese antiromâneşti.
Ion Costinescu era om de încredere al generalului Eduard Fischer şi
agent de informaţie al căpitanului Hintz. La interogatoriu, viitorul
scriitor Lucian Costin îşi acuză colegii fără să clipească. Unul dintre acu-
zaţii proceselor este Eusebie Cozmiuc. La curs, zice martorul Costinescu,
Cozmiuc îşi exprima ura faţă de Austria şi‑i persecuta pe elevii patrioţi.
Poate că şi mai eficient este agentul Costinescu — viitorul poet,
eseist, dialectolog, astronom Lucian Costin — în cazul lui George
Palamarescu. Profesorul Costinescu îl acuză pe Palamarescu şi‑i
comunică biroului austriac de informaţii (era agentul acestui birou!) că
acesta eliberase elevilor liceului, pe timpul ocupaţiei ruseşti, certificate
de bacalaureat ca aceştia să se poată înrola în armata română. Anul
proceselor, 1917, a fost anul gloriei lui Ion Costinescu. Niciodată atinsă
mai târziu.
După ce şi‑a trădat colegii conaţionali a început să scrie poeme
patriotice, „de bun român“, crede G. Călinescu. Nu era numai profesor,
era agent de încredere al unui birou de informaţii. Întrebarea este: ce
era mai întâi — profesor sau agent al căpitanului Hintz?
Şi ce se întâmplase în scurtul răstimp în care ruşii ocupaseră
Suceava? Dar ce se întâmplase când, întors de la Viena, Ion Costinescu
(Costiniuc) se fixase la Suceava? Fusese de la început agent al căpita-
nului Hintz? Şi devenise agent fiindcă trăia fidelitatea de supus austriac
sau un delir al grandorii? În Oraviţa sau la Caransebeş e, la început,
fugar. Se ascunde. Dar mai pe urmă? Oare n‑a fost recuperat de serviciile
secrete ale lui Hitler? Oare distincţiile obţinute la München se datorează
unor merite hipertrofiate de amicii din tinereţe sau pot fi contabilizate
în contul altor istorii ale infamiei? Putem oare să scriem că producţia
delirantă de poezii, eseuri ş.a.m.d. încearcă să‑l ascundă de ceilalţi sau
de sine? Să fabrice un poet, un critic, un traducător Lucian Costin, care
să‑l camufleze pe agentul Costinescu?
Sau e vorba de demonia mediocră a unei provincii culturale?
Note
(1) Dr. Gh. Mihuţă şi prof. Lucian Costin, Monografia comunei Lisaura (Jud.
Suceava), 1939, Ed. Noastră, Suburbia Militari Bucureşti, p. 10–14.
(2) Amy Colin, Paul Celan, Holograms of Darkness, Indiana University Press,
Bloomington and Indianapolis, 1991, p. 10–14. În ultimele două decenii s‑au implicat
decisiv în cercetarea literaturii din Bucovina Andrei Corbea, Mircea A. Diaconu,
Adrian Dinu Rachieru ş.a.
(3) Amy Colin, op. cit., p. 11.
(4) Anuarul I al Liceului de Stat „Traian Doda“ din Caransebeş pentru anul şcolar
1919–1920, publicat de directorul Sabin Evuţian, Lugoj, 1920.
(5) Von der Heide, Anthologie einer Zeitschrift. Herausgegeben von Walter
Engel, Kriterion Verlag, Bukarest, 1978.
(6) Cornel Ungureanu, Imediata noastră apropiere, I, Ed. Facla, 1980, p. 22–39.
(7) Cornel Ungureeanu, Imediata noastră apropiere, II, Ed. de Vest, 1990, p. 14.
(8) Iordan Datcu, S.C. Stroescu, Dicţionarul folcloriştilor. Folclorul literar
românesc, cu o prefaţă de Ovidiu Bârlea, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1979,
p. 145–146. În paragraful destinat lui Lucian Costin, S.C. Stroiescu notează: „Costin
Lucian, pseudonimul lui Lucian Costinescu (sic!), născut 11 septembrie 1887, cătunul
650
Lisaura, jud. Suceava, m. 1951 (?) … studii universitare Cernăuţi (1910–1914) şi Viena
(1914–1916)“.
(9) Walter Engel, prefaţă la Von der Heide, vol. cit., p. 53.
(10) G. Călinescu, „Viaţa literară“, citat după Lucian Costin, Peisagii şi simfonii,
București, 1936, p. 108.
(11) Anuarul V al Liceului de Stat „Traian Doda“ din Caransebeş pe anii şcolari
1923/1924, publicat de direc. subst. George Noaghea, Caransebeş, 1945. La activi‑
tatea extraşcolară a profesorilor, recordul activităţilor e deţinut de profesorul Ion
Costinescu, care a ţinut conferinţe pe teme istorice, geografice etc.
(12) În Anuarul VI al Liceului de Stat „Traian Doda“ din Caransebeş pe anii şcoa-
lari 1924/25 şi 1931/1932, publicat de profesorul Matei Armaş, Tipografia Diecezană,
1933, Ion Costinescu nu mai apare pe lista (selectivă) a activităţilor extraşcolare ale
profesorilor.
(13) O imagine a mişcării literare bănăţene între cele două războaie, în Nicolae
Ţirioi, Premise literare, Ed. Facla, 1978, p. 8–90.
(14) Lucian Costin, Din viaţa scriitorilor, vol. II, Tip. Caracaleanu, Craiova, p. 45.
Nu‑i imposibilă comparaţia cu alte pagini imperative din anii ’20 — de pildă, ale lui
Lucian Blaga —, citate în capitolul consacrat marelui scriitor.
(15) Lucian Costin, Din viaţa scriitorilor, vol. II, Tip. Caracaleanu, Craiova, f.a.,
p. 145.
(16) Ibid., p. 133.
(17) Ibid., p. 132.
(18) Victor Orendi‑Hommenau „(n. 13 iunie în Dumbrăveni, m. 24 februarie
1954 în Bucureşti.) Jurnalist, traducător, poet, editor, O.H. a colaborat după 1919 la
«Banater Tagblatt» cu relatări despre persecuţiile la care a fost supus în Ungaria. În
1922 a fost numit în funcţia de inspector al şcolilor elementare din Banat, iar în 1930
ataşat de presă. În 1930 i‑a fost acordat titlul de Consilier ministerial. (…) Ca tradu‑
cător al lui Eminescu şi apărător al drepturilor poporului şi culturii române, O.H. era
în România un om respectat. Pentru a se dovedi demn de numeroasele aprecieri pu‑
blice, el s‑a lăsat atras într‑o polemică unilaterală împotriva Ungariei… Acest lucru
tulbură imaginea mediatorului de cultură foarte ambiţios, care prezenta compatri‑
oţilor săi germani, încă din 1928, o schiţă a literaturii şi culturii române (Literatur und
Volkskunst der Rumänien). (…) A realizat la Timişoara, împreună cu Lucian Costin, o
adevărată simbioză culturală germano‑română…“, scrie Horst Fassel în Dicţionar al
scriitorilor din Banat, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005, p. 562.
(19) Lucian Costin, Tălmăciri din liricii germani contemporani, Timişoara, 1926.
(20) „Neue freie Presse“, 29 aprilie 1927, citat după Lucian Costin, Peisagii şi
simfonii, Craiova, 1926, p. 109–110.
(21) Lucian Costin, Literarische Ausblicke, Karansebesch, 1933.
(22) Cornel Ungureanu, Lucian Costin şi enclavele literaturii, Almanah
„Bucovina literară“, 2004, Consiliul Judeţean Suceava, Societatea Scriitorilor
Bucovineni, Suceava, 2004, p. 129–138.
Post-scriptum
1. Timişoara, primul oraş liber…

Aşa, ca în istoriile cu muşchetari. În ianuarie 1990, Mircea Ciobanu,
victorios ca şi noi, mă ruga să‑i trimit 20 de pagini despre Decembrie
1989 la Timişoara, fiindcă pregătea un volum care ar fi trebuit să apară
în Franţa. Francezii ar fi fost fericiţi să afle, Timişoara era în centrul lumii.
Să‑i trimit 30 de pagini repede, el vrea ca acest volum să înceapă cu Timi‑
şoara. Cu paginile scrise de mine. Sigur, are cine să realizeze versiunea
franceză a cărţii, cum să nu aibă? Şi, peste câteva zile, Sergiu Levin, vic‑
torios ca şi noi: nu pot să‑i dau câte pagini vreau eu despre felul în care
la Timişoara… în Decembrie…? Cronica Revoluţiei. Ar vrea să scoată în
Israel o carte despre Timişoara.
Între timp, noi făceam număr după număr din revista „Orizont“.
Primul l‑am făcut la Adriana acasă, cu Antoaneta Iordache, Adriana,
Mircea, Lucian Alexiu, Iosif Costinaş. Numai noi, sau au mai fost şi alţii?
Era vineri, 22 Decembrie, după-amiaza. Vineri era ziua în care odinioară
apărea revista. N‑a apărut azi, va apărea mâine. Claudiu fusese şi va fi
în miezul evenimentelor, era acum acolo, la judeţ, între noii lideri, aşa
că Antoaneta, soţia lui, putea să ne comunice evoluţia întâmplărilor.
Noua aşezare a naţiunii, după Ceauşescu. Şi să garanteze libertatea
revistei. Cine putea să fie mai bun decât noi, cine ar putea să scrie mai
bine decât noi? Şi totul a înaintat cu mare viteză, primul număr era ca şi
făcut, pagini pe care le citeam între noi aveam destule, altele le puteam
scrie în tipografie. Despre ce trăisem, prin ce trecusem, cu alte cuvinte,
ce s‑a întâmplat în acele zile extraordinare. În ultima săptămână. În
ultima lună. În ultimii ani. Uniunea Scriitorilor nu mai e bună, ia cineva
iniţiativa, să înfiinţăm Societatea Scriitorilor Români. În primul număr
al revistei, e lansată întrebarea: Vreţi să fiţi membri ai Societăţii Scrii-

torilor? Vă înscrieţi în Societatea Scriitorilor? Cum să nu, apar cereri,
unele cu multe pagini, despre lupta anticomunistă a autorilor. E drept,
au scris omagii lui Ceauşescu, dar în silă. În vechea Uniune a fost cutare
şi cutare, ei vor fi fericiţi în Societatea Scriitorilor. Cineva îl sună pe
Mircea Dinescu, care explică pe larg de ce nu e nevoie de Societatea
Scriitorilor: e încă bună Uniunea Scriitorilor.
Istoria cea nouă începea să prindă contur. Citesc paginile pe care
le‑am scris pentru primul număr, aparţineau unei exaltări explicabile:
am scăpat, săptămâna prin care am trecut ar fi putut să fie ultima. N‑a
fost ultima, e prima. Nu ne‑au bombardat avioanele lui Ceauşescu, nu
ne‑au nimerit cu armele lor sofisticate teroriştii, iată, trăim. Noi trăim.
Îmi recitesc paginile pe care le‑am scris în acele zile de delir ale entu-
ziasmului, pentru cartea lui Mircea Ciobanu. Şi pentru cartea lui Sergiu
Levin. Şi pentru cartea despre Timişoara, pe care… desigur… ar fi tre-
buit să o închei, triumfal, în acel an de graţie, 1990: Timişoara, primul
oraş liber din România. Valul de ştiri, unele după altele, războaiele cu
„cei răi“, care au fost din ce în ce mai violente, animă media: cine sunt
„cei răi“, cine sunt „cei buni“? Cine a fost aruncat în mormintele de la
cimitirul săracilor?
Aşa că, graţie lui Claudiu, aflat la judeţ, trece pe la redacție un şir
de oameni de vârf ai Revoluţiei — le luăm interviuri. Alţii ajung la Iosif
Costinaş şi la Lucian Ionică — ei îi filmează: alte interviuri şi alte inter-
viuri. Noile publicaţii lansează bombă după bombă, apar vedete care
dispar în zilele următoare, noi încercăm să rămânem în literatură. Şi
între ştirile clare. Da, în literatură, dar nu‑i deloc simplu. Apar bătrânei
veseli, cu manuscrise în genţi încăpătoare: iată, spune unul, am scris
un roman despre daci, interzis de comunişti. Ei, cum, îl întreb, comu-
niştii aveau tot interesul să publice romane despre daci. S‑a dus cu el la
vreo editură? Nu, nu s‑a dus la editură, l‑a dat unui scriitor să‑l citească,
şi el, comunistul, i‑a spus… Iau romanul, mă uit prin el, nu descopăr
vreo urmă de talent, aşa că îl rog pe Lucian Alexiu să negocieze cu
domnul. Apar şi alţi interzişi de vechiul regim, cu poeme, cu piese de
teatru, cu necazuri vechi şi noi. Nu îndrăznesc să le spun că n‑au talent,
facem conversaţie, mai vedem. Şedinţe după şedinţe vor să pună la
punct noua filială şi noua revistă. Suntem în miezul schimbărilor, spi-
ritul revoluţionar înfloreşte în fiecare oră, mai viril ca niciodată. Învie
Post scriptum 653
supărări vechi, apar altele. Prin redacţie se perindă ilustrissimi, revolu-

ţionari, vedete, supervedete, viitori oameni politici pe care îi intervievăm
cu drag. Şi ei mărturisesc, mărturisesc, au amănunte pe care ni le oferă
doar nouă. Să nu scriem, nu e momentul. Aşa că nu am scris decât
foarte puţin despre cei mai importanţi sau nu am transcris din ceea
ce mi‑au spus. Nu era cazul, va fi timp pentru vremurile postrevoluţio-
nare. Iată, nimeni nu ştie mai multe decât noi.
Ce ne mai rămâne de scris. Sau de publicat

Da, eram privilegiaţi, ultimele ştiri ajungeau foarte repede la noi:
cele din viaţa socială, prin trimişii lui Claudiu şi ai Antoanetei, cele din
literatură, prin Mircea: el avea dialog cu Bucureştii. Stau de vorbă cu un
tânăr foarte fragil, el a fost mereu în primele rânduri, pe urmă a fost în
închisoare. Îmi spune că îl cheamă Gavriliu. Eşti cumva rudă cu Leonard
Gavriliu, îl întreb. Da, e chiar fiul lui, a fugit în Ungaria, a stat într‑un lagăr
de acolo, şi de acolo s‑a întors la Timişoara în 14 sau în 15. Nu mai ştie
exact când s‑a întors, nici prin ce a trecut prin lagărul din Ungaria, dar
acum e fericit, fericit. Pe urmă îmi dă detalii, nu foarte multe, promite
că va reveni şi va povesti. Sunt foarte bucuros că putem vorbi despre
criticul Leonard Gavriliu, tatăl lui, care a condus ani în şir sectorul de
critică al revistei „Scrisul bănăţean“, „Orizontul“ de azi, cum ar veni.
El a fost primul care a condus sectorul de critică, eu sunt al patrulea,
după Gavriliu, Lillin, Nicolae Ciobanu. Da, e surprins tânărul Gavriliu şi
îşi suprimă zâmbetele. Nu mai e dispus să facem conversaţie. Îmi va
povesti data viitoare despre Ungaria, drumurile şi întâmplările lui de
acolo (nu adaugă: şi despre Leonard Gavriliu). Acum nu poate, se duce
să‑şi întâlnească prietenii. Da, sunt întâlniri importante, una dintre ele
a fost a lui Iosif cu două surori de la Spitalul Judeţean. Cele două surori
susţin că nu a fost numai un camion cu morţi, au fost două sau trei. N‑au
fost două, au fost trei. Ele au văzut, au stat la geam şi au privit, ele pot
depune mărturie.
Şi despre ce am mai putea depune mărturie

Au fost două camioane sau trei? Au fost doar 40 de cadavre sau mai
multe? O sută sau mai multe? Casetele pe care Costinaş a filmat mărtu-
riile nu mai sunt. Sau nu ştiu nici eu unde vor mai fi fiind ele. Aşa că
n‑au fost trei camioane, dar două… prin ziare cineva scrie că au fost
două. Şi pe urmă dispare. Însă ipoteza cu două camioane de morţi ră-
mâne şi parcă e întărită în aceste zile. Dar ceilalţi morţi? Luni, când au tras
în copiii aflaţi pe treptele Catedralei, când au tras în cei de pe treptele
Catedralei, priveam de pe balconul apartamentului în care locuiesc.
Din apartamentul meu se puteau vedea bine treptele Catedralei. Nu
mi‑a venit să cred că se trage în cei de pe trepte. Câţiva au căzut, alţii au
căzut, focurile nu se opreau. Mi‑a sunat telefonul, era Augustin Buzura.
M‑a întrebat ce se întâmplă la Timişoara, am revenit pe balcon cu
telefonul în mână. Să audă şi el — să nu creadă că fantazez. M‑a sunat
Dan Hăulică. Se trăgea, pe treptele Catedralei erau copii care cădeau.
Sau halucinam eu? Am sunat‑o imediat pe Doina Paşca. Ştiam că o va
suna Willi Totok, aşa că i‑am spus că se trage în copiii de pe treptele Ca-
tedralei. A murit cineva, m‑a întrebat? Daaaaaaaaaaaaaa!, am exclamat
eu. Nu ştiu dacă ştirea a ajuns la posturile de radio de la Doina sau de la
Totok. În primele note bilanţiere asupra ucişilor de la Timişoara apărea
şi ştirea cu 30 de copii ucişi. Inventarele postrevoluţionare au infirmat
ştirea, care părea enorm de gonflată. N‑aveau cum să moară copii acolo,
oricum, doi‑trei, nu treizeci. Se afla.
Dar copiii de care nu se interesa nimeni mai erau prin Timişoara.
În tipografia în care tipăream revista se aflau doi — dormeau acolo.
N‑aveau unde să se ducă. Pe la judeţ nimerise altul, era de la Casa de
Copii din Bacău. Sau din Botoşani.
Şi rămân, din nou, lângă enigma Iosif Costinaş. Unde îi sunt
videocasetele, unde hârtiile, unde anchetele? Şi unde mormântul?
Fie această pagină în memoria lui.
Lumea bună a balconului

Ediţia revizuită a cărţii lui Titus Suciu, consacrată memorabilului
Decembrie timişorean apare la Editura Institutului Revoluţiei Române
din Decembrie 1989. Primul dintre cei din „lumea bună a balconului“,
Lorin Fortuna, era în 1989, cunoscut. Avea deja poezii citite de Virgil
Ierunca la „Europa liberă“. Traducător din Rilke şi din Trakl, autor în
maniera lui Labiş. Mai multe volume în care există poezii închinate celor
căzuţi în Revoluţie, dar şi poetului bucovinean Vasile Leviţchi, „men-
tor al celei mai importante generaţii de poeţi şi militanţi cernăuţeni,
stins la Chişinău, în anul 1997, la puţină vreme după semnarea Tratatului
Post scriptum 655
cu Ucraina“. Originar din Bucovina, îşi va aminti mereu de scritorii din

Cernăuţi — de Bucovina părinţilor săi. În mai multe poezii, Timişoara,
Bucovina, România fac parte din jurămintele poetului: „De te voi uita,
Timişoară,/ securea ruşinii şi colţii ocarei/ să‑mi sfâşie numele!// De te
voi uita, Bucovină,/ mohorât să‑mi rămână cerul/ şi prădat cuibul copi-
lăriei// De te voi uita, Românie,/ surpată să‑mi fie liniştea/ şi cumplită
povara ţărânii din urmă!“ Un revoltat. Claudiu Iordache, cu grupaje de
poeme apărute într‑o carte de debut şi cu alte grupaje publicate prin
reviste. O parte din poeziile şi romanele interzise apar după 1989, ca
şi alte cărţi ale eseistului. Unde. Ce. Cum, poezie, 1990, Isus s‑a născut
la Timişoara, eseu, 1994, România Pierdută, 1995, eseu, Singur între ro-
mâni, 1997, memorii, Clasa Nevrednică, 1997, eseu, Diamantul de Gheaţă,
1997, roman, Fata şi Moartea, 2001, poezie, Polul de Putere, 2002, eseu,
O Românie de câştigat sau o Naţiune în descompunere, 2006, eseu,
Homo Europeus, 2006, Homo Posteritas, 2008, Egeea, Peloponez, 2009,
poeme, Securitatea. Confiscarea unei naţiuni. 1989–2009, volum docu-
mentar. Eseurile par ale unei imense dezamăgiri, judecăţile lui Claudiu
Iordache par cioraniene. În balcon a mai citit poezii Nicolae Bădilescu,
discipol al eminentului psihiatru, poet, gânditor Eduard Pamfil. În
volumul Adâncul marelui mister (2002) încearcă o literatură reflexivă,
intersectată de note de lectură („Din Viaţa intimă a lui Salvador Dali“),
lângă versuri puse între paranteze: „(Sunt binele cel atic şi blestem surd
şi joc/ prin care o mirare m‑a prefăcut în gând)“. În Balconul Revoluţiei
o prezenţă aparte a fost Ion Monoran, în anii optzeci, autor (şi) al unei
poezii experimentale, sub semnul unui proiect poetic novator.
Poeţi ai Revoluţiei, cu partituri eroice în istoriile din Decembrie,
au fost Ion Monoran şi Petru Ilieşu, autori ai unui şir de cărţi care re-
cuperează un timp al Timişoarei literare. Poate că talentul/inteligenţa
romancierului Titus Suciu este de a nu rectifica, la ediţia a doua a cărţii,
nicio mărturie. Şi, dincolo de arta portretului (care face parte din unel-
tele de bază ale scriitorului prozastic), aş remarca înţelepciunea nara-
torului de a nu modela cartea de odinioară prin „studiul“ evoluţiei celor
din balconul Operei.
Cărţile lui Petru Ilieşu, călător în Decembrie ’89 de la Timişoara
Revoluţiei în Bucureştii revoltelor, Timişoara, 1989 — „No comment?“
şi Timişoara in Performance (art fusion) texte/regie/scenografie, ar putea
fi apariţii exponenţiale pentru eforturile experimentale ale unui scriitor
aparţinând tradiţiei timişorene adânci. Prima dintre cărţi conţine un

jurnal din zilele Revoluţiei: pagina aparţine „filmului“, fotografiile pe
care scriitorul le‑a împrumutat de la Muzeul Revoluţiei par a confisca
relatările succinte ale poetului: jurnalul său. Jurnalul rătăcirilor printr‑un
Bucureşti al (totuşi!) prietenilor, care încearcă să‑l adăpostească la vreo
ambasadă salvatoare, e adăpostit sub un epigraf sceptic, din Psihologia
maselor a lui Gustave Le Bon.
2. Profesori, studenți
Profesorii
Facultatea de Filologie din Timişoara s‑a înfiinţat în 1956, cu
membri, odinioară, ai Cercului Literar — Victor Iancu, Eugen Todoran,
Deliu Petroiu —, dar şi cu G.I. Tohăneanu. Exclus de la Bucureşti. G.I.
Tohăneanu ilustra, mai bine decât alţii, în anii ’60 ai Timişoarei, dez-
gheţul, despărţirea de duhurile rele ale culturii, intrarea în noile
timpuri în care pedagogia însemna şi cultură, şi farmec, şi bucuria de
a lega dialog. G.I. Tohăneanu era un ins harismatic, dar rostirea sa de
la catedră începea de la fericirea de a fi în cultură. Ceea ce spunea era
legat de bunul-simţ, de cotidianul de lângă noi, căruia îi dădea nobleţe
şi trebuia, şi noi, la rândul nostru, să‑i dăm nobleţe. Acestea erau cuvin-
tele limbii române, acestea sunt înţelesurile lor, pe care trebuia să le
slujim cu ştiinţă şi cu sensibilitate. Şi bun-simţ. G.I. Tohăneanu era un
mare cărturar care ilustrase, întâi la Bucureşti, studiile clasice; era un
specialist în greacă şi latină şi ne lega, precum foarte puţini, de temeiu-
rile culturii europene. În 1961, când el era deja un mit cultural într-o
Timişoară încă nevrednică de valori umaniste, îi apăruse traducerea din
Macrobius. În localul Filologiei de atunci se făcuse o coadă imensă de
studenţi şi de admiratori care voiau cartea şi semnătura profesorului pe
carte. A rămas legat de greci şi de latini (a tradus, într‑o versiune mereu
citabilă, Eneida, a tradus Bucolicele, cu un devotament faţă de latini
pe care nu l‑au avut decât puţini cărturari ai culturii noastre), dar şi de
marile nume ale culturii române. Alături de Eugen Todoran a realizat la
universitatea timişoreană un echilibru al valorilor culturale în care temei
era cultul clasicilor. A scris studii despre Eminescu şi Creangă, în care
totul începea de la stil: de la valorile neasemuite pe care aceşti scriitori
Post scriptum 657
le‑au dat limbii române. Formulările sale, memorabile, ţineau de o

vocaţie poetică niciodată limpede mărturisită. Dar reală, dar viguroasă,
întotdeauna legată de înţelegerea limbii române. Un Dicţionar de ima-
gini pierdute este o carte despre pierderile şi dezastrele limbii române,
alta, despre Neajungerea limbii, încearcă a vorbi despre măreţia
scrisului: de acum şi din vremurile Ţiganiadei. A trăit dramatic pierderea
neasemuitului cărturar care a fost tatăl său, ca şi despărţirea de marii săi
profesori: Vianu, Iordan, Rosetti, de prietenii săi, mulţi — unii, creatori
stimabili ai culturii noastre, alţii, înzestraţi cu o omenie întotdeauna
ţinută la mare preţ de G.I. Tohăneanu. Cărturarul era nu doar un înţelept,
ci şi un om înzestrat cu o sensibilitate specială, un ilustru personaj al artei
scrisului. Şi a celei didactice. Cei care i‑am fost studenţi îi vom păstra o
veşnică recunoştinţă.
Critic şi istoric literar de valoare, Iosif Cheie-Pantea a intrat în

lumea literară timişoreană alături de filologi eminenţi şi profesori de
seamă, de comparatişti iluştri şi de creatori care au realizat importante
deschideri către literaturile lumii. Prieten şi comentator al lui Sorin Titel,
al lui Nichita Stănescu şi Livius Ciocârlie, el vine către ei şi către cărţile
contemporanilor săi cu o excelentă înţelegere a marii literaturi şi a
scriitorilor fundamentali. Studiile sale, cu profesori ca Eugen Todoran
şi G.I. Tohăneanu, au fost completate, precum odinioară cele ale lui
G. Călinescu sau ale lui Virgil Miloia, cu studii în Italia, unde a realizat
o cercetare de referință asupra romantismului românesc şi european,
Eminescu şi Leopardi. Critic al ideilor, cu o bună pregătire filosofică, el se
ocupă de clasicii scrisului românesc şi de relaţiile dintre ei. Studiile sale
asupra simetriilor dintre Mihai Eminescu şi Emil Cioran deschid direcţii
de cercetare şi de înţelegere a celor doi mari scriitori, dar şi asupra
locului culturii române în cultura europeană. Apropiat, la Pisa, de Silvio
Guarnieri, creatorul unei şcoli de italienistică în Timişoara anilor ’40, Iosif
Cheie-Pantea a prelungit şcoala de italienistică de la Timişoara, aşa cum
a prelungit tradiția cercetării eminescologice aici. Opera sa ilustrează un
regim de continuitate exemplar şi apartenenţa la o tradiţie literară şi
culturală mai ales prin studiile sale asupra lui Slavici, cu puncte de ve-
dere noi privind estetica tragicului.
Studenţii, ultimul val

Alexandar Stoicovici, Vineri. Am citit primele poezii ale lui Alexandar
Stoicovici în vremurile când, elev de liceu, recolta premii pe bandă ru-
lantă. Cred că la o lansare a lui am afirmat, mai în glumă, mai în serios,
că în zonele de contact etnic se nasc fie geniile, fie inadaptaţii. El este
din Moldova Nouă, loc de unde vin la Timişoara o seamă de poeţi sârbi.
Şi români. Care amintesc, aşa cum amintesc şi poeziile lui Alexandar
Stoicovici, de literatura lui Vasko Popa sau Miodrag Pavlovici. Pentru a
sublinia buna aşezare în tradiţia unui vitalism prezent în literatura sârbă
(fiindcă un coleg, care mi‑a atras atenţia că Alexandar Stoicovici n‑ar
şti limba sârbă, se înşela), citez Srebrenica blues: „În loc de piatră să‑mi
arăţi atunci când ţipi la mine/ o gingie de hienă/ în locul efigiilor de carne
să‑mi aduci ochiul lui Goliat/ aruncat zar la barbut// aici unde îngerii
poartă epoleţi în loc de aripi/ unde am răscolit pentru ultima oară din
moarte/ cântecul lebedei// aici unde mi‑am ridicat propria biserică/ ca
să‑mi întind spre sărutat/ icoana disperării“. Nimic‑ul lui Stoicovici arată
aşa: „Ninge/ flăcările se ridică din vechiul cinematograf/ toate filmele
pe care le‑am văzut încălzesc aerul/ topesc fulgii// raiul e un loc cu ape
adânci// înainte să mă nasc/ îmi amân toate zilele care mi‑au rămas de
trăit“. „E atât de vesel să descoperi poezie cultă pe bune, adică înţesată
de arhetipuri şi intelectualităţi asimilate“, scrie, în prezentarea cărţii lui
Alexandar Stoicovici, Felix Nicolau. Observaţie importantă: elementele
arhetipale ale sud-estul-ului românesc pulsează în volumul Vineri de
Alexandar Stoicovici, una dintre cărţile de referinţă ale poeziei tinere
din 2011. Nu ştiu dacă e vesel, dar e definitoriu pentru poetul nostru.
A realizat Malul celălalt. Antologie de poezie sârbă, sec. XX–XXI (Editura
Herg Benet, 2012) — traducători, alături de el, fiind Liubinka Perinaţ
Stankov şi Slavomir Gvozdenovici. După remarcabila antologie a lui Ioan
Flora, antologia lui Alexandar Stoicovici aduce la zi întâmplările poetice
din ţara vecină. (Antologia poeziei sârbe, sec. XIII–sec. XX, traducere,
Cuvânt înainte şi Note de Ioan Flora, a apărut la Cartea Românească
în 1999).
Marius Ştefan Aldea, Simfonia frânei. Tot în stilul său vesel, Felix
Nicolau scrie că Marius Ştefan Aldea „face parte din plutonul tinerilor
poeţi cărora li se fâlfâie de generaţia anterioară“. Cum generaţiei ante-
rioare nu‑i trece nici prin gând să se supere, să‑l ascultăm pe purtătorul
Post scriptum 659
ei de cuvânt, Robert Şerban: „Marius Ştefan Aldea are atâta energie

poetică, încât riscă să se supratensioneze“. Adevărul este că Marius
Aldea trăieşte frenetic, poetic, delirant, solidaritatea cu cei care au fost,
cu cei foarte mari, cu prietenii săi, cu cei ai generaţiilor anterioare. Îi re-
scrie, în numele „poeziei sale“. Există o poezie a solidarităţii (sărbăto-
reşti!) şi a încrederii în mesajul său pe care n‑am mai descoperit‑o în
literatura anului 2011. Cu Sara pe deal, poem pe care l‑aş selecta într‑o
antologie a comentariilor lui Eminescu, începe aşa: „totul este frumos/
buciumul sună cu jale//…// şi dintr‑odată îmi amintesc/ de mama mamei
mele/ şi de mâinile ei care frământau/ aluatul pentru cozonacii/ de paşti
sau de crăciun/ cât de frumos este cu Sara pe deal/ pe cerul albastru
norii sunt înghesuiţi/ unul într‑altul ca nişte coconi/ rochia ei este dez-
măţ pentru fluturi/ sandalele ei sunt palme de copil/ părul ei este biciul
cu care vântul/ se autoflagelează ca un călugăr// râsul ei sănătos este şi
al meu/ vorbim puţin clipim rar/ dau să o sărut/ se retrage râzând chico-
tind/ în timp ce de pe umăr îi alunecă poşeta/ de acum exil pentru insec-
te/ fire de iarbă şi două păpădii cu capul greu“. Prima parte din Simfonia
frânei e orchestra. Din orchestra lui Aldea fac parte Alexandar, vioara
întâi, Eu, Domnişoara A, Mihaela, Johnny, Ramona, Gabriela, Lari, Cristi,
Marta, Tata. Nu ştiu dacă toţi cei din orchestra lui Marius Ştefan Aldea
scriu poezii (demne de ţinut minte!), dar orchestra dirijorului Aldea mi
se pare strălucitoare. Parcă aş cita și din poemul inaugural, Alexandar,
vioara întâi, începutul, adevărat manifest generaţionist: „Aleks, tati, la
gente esta muy loca/ cineva ne vrea sigur şifonaţi“. Chiar dacă lumea
e nebună, dacă cineva îi vrea şifonaţi, Aldea îşi păstrează încrederea în
fericitele întâmplări poetice viitoare.
Anunţă suişuri viguroase Alexandru Potcoavă cu poezii‑autopor-

tret care poartă numele prietenilor, cu cărţi prefaţate de Al. Cistelecan
(alexandru potcoavă iar bianca sta‑n alex), Daniel Vighi (Pavel şi ai lui),
Mihail Vakulovski (Şoimii patriei trebuie să fie întotdeauna veseli).
Suntem în așteptarea viitoarelor cărți scrise de Beatrice Serediuc, debu-
tantă cu romanul Varza (2013), Ana Puşcaşu (în Te aştept ca pe un glonte,
2012: poezie agresivă, ironică, autoironică), Ioana Duţă.
3. Dialoguri cu Adriana Babeți și

Robert Șerban
Dialog cu Adriana Babeți

Adriana Babeți: Când ai împlinit 60 de ani ţi‑am luat un interviu care
avea drept titlu o propoziţie pe care, atunci, în 2003, ai repetat‑o obsedant
în discuţia noastră: „Să rămânem ilegaliştii speranţei“. Să rămânem şi
acum, în 2008, tot ilegalişti, tot cu speranţă? Sau s‑a schimbat ceva?
Cornel Ungureanu: Ei, a mai trecut ceva vreme, cum să fim tocmai
acum ilegalişti? Mircea e vice la Institutul Cultural Român, patronează
cea mai teribilă şansă a ieşirii literelor noastre în lume, mai lucrează la
magnifica sa carte despre îmbătrânire, Adriana câştigă lauri la Paris,
Varşovia, Toronto şi chiar în dulce târgul Ieşilor, este răsfăţata antolo-
giilor de pretutindeni, eu sunt pe punctul de a‑mi amenaja moşia de la
Zăgujeni. Şi de a divulga ce‑a mai rămas din secretele istoriei literare.
Ne‑am mutat mai încoace, mai aproape de vremurile ferice de poimâine.
Norocul ne e pe urme, amuşină cu drag paşii noştri culturali. S‑a termi-
nat cu ilegalitatea, acum facem legile. Dacă avem noroc, pentru urmă-
torii doi‑trei ani.
— Tot atunci spuneai că aparţii unei generaţii înşelate şi că te simţi
manipulat. Ai spune altceva în 2008? (Dacă da, de ce. Dacă nu, de ce?)
— Bineînţeles că aş spune altceva! Aş spune altceva fiindcă toţi
criticii (aproape toţi) care ieşiseră odată cu mine în literatură în anii
şaptezeci au tras cortina. Unii de tot, alţii strategic. Aşa că pot spune
altceva, nimeni nu mai poate să mă corecteze. Şi nici nu cred că ar mai
pohti asemenea lucru, de‑acolo, de sus. Unde cred că o duc prea bine ca
să se mai ţină de fleacuri. (Nu‑s nişte păcătoşi, aşa cum credeţi voi)
— Între timp, proiectul de Geografie literară a prins contur tot mai
puternic. Din Geografia literaturii române, azi au apărut două volume:
1 — Muntenia şi 4 — Banatul. Când, în ce ritm vor apărea cele şase volume
anunţate?
— Întrebarea este dacă vor fi numai şase. Eu sunt un om conştiin-
cios şi, dacă mă ocup de geo‑grafie, am început să mă călătoresc ca să
văd cum arată locurile oamenilor iluştri. La Baia Mare am primit vreo
douăzeci de cărţi de‑ale celor de‑acolo, unele mai importante decât
altele. Un poet remarcabil, care este şi un eseist de primă linie, aflând
Post scriptum 661
că mă ocup de Arthur Dan (Arthur von Dan), mi‑a trimis Enciclope-

dia familiilor nobile maramureşene de origine română de Alexandru Fili-
paşcu, ediţie îngrijită de Ion şi Livia Piso. Un model vechi pentru noua
aşezare pe care o cere Europa se intitulează prefaţa scrisă de cei doi
cărturari. Nu era acolo doar familia lui Arthur Dan, mai erau. Sunt, zice
enciclopedia lui Filipaşcu, 457 de familii nobile în Maramureşul istoric.
Ivasiuc încercase să povestească despre asta în Corn de vânătoare,
dar cine să‑i dea atenţie? Cine credea că Ivasiuc are arbore genealogic
ca Esterházy? Ei, uite că avea, nu chiar precum E sau Lampedusa, dar
orişicâtuşi… Orice familie nobilă are povestea, eposul, literatura ei
implicită. Eusebiu Camilar încercase să scrie despre felul în care „ai
săi“ ajung din Maramureş în Moldova, dar asta înainte de operele sale
realist‑socialiste. După ce‑a trecut nea Eusebie la romanele sale despre
soldatul sovietic eliberator, nu mai ştiu dacă s‑a mai scris despre nobilii
Maramureşului. Poate că voi mai adăuga un volum despre Maramureş,
în care vor fi și vreo douăzeci de pagini despre Ţepeneag, călător
oniric pe‑acolo. Sunt literaţi evrei, ucraineni, maghiari importanţi care
re‑definesc Maramureşul literar cum nu vă imaginaţi.
Nu voi mai face gafa de a le publica pe rând. Întâi termin tot şi pe
urmă le trimit la editură. Nu ştiu când vor apărea, ştiu că eu le voi preda
la sfârşitul anului viitor. Sau la începutul lui 2010.
— Ce surprize (noutăţi absolute) va aduce, de pildă, volumul dedicat
Ardealului? Dar cel care va cartografia Moldova literaturii?
— Nu ştiu cât de absolute vor fi surprizele, fiindcă noi trăim în
vremuri care au nebunia imediatului; ce‑a fost ieri devine azi inutil, ce‑a
fost în secolul 19 nu mai are importanţă. Secolele 18, 19 nu mai există.
De Budai‑Deleanu n‑au mai avut nevoie cei care au făcut programa
pentru liceu, nu fiindcă erau nişte nepricepuţi, ci fiindcă voiau pagini
mai multe pentru cutare amic, mai vizibil. Sau mai blând cu elevii proşti.
Poate că o surpriză va fi secţiunea Arta amorului la Budai‑Deleanu. Sau
prezenţa călătorilor. Şi Gheorghe Lazăr, dar şi Codru‑Drăguşanu, dar şi
Slavici sau Blaga se plimbă expresiv prin lume. Lasă urme. Sunt nişte
scriitori ai graniţelor în măsura în care sunt ai Centrului, pe care ei îl
întemeiază. Ca şi saşii, care vor să realizeze la Sibiu, Braşov etc. ein fester
Burg. Vezi Biserica Neagră. Ca şi maghiarii care… În legătură cu Moldova,
nouă va fi semnalarea felului în care se naşte, în fiecare oraş, cultura/
literatura. Felul în care compoziţia naţională a fiecărui oraş determină
o formulă stilistică… Dacă mai întârzii cu nişte ani (trei‑patru), s‑ar
putea ca surpriză să fie prezenţa în aceste volume chiar a lui Slavici,

Rebreanu, Blaga… A lui Sadoveanu… Într‑un interviu din „Cotidianul“,
pe care mi l‑a luat prietenul nostru Cristi Pătrăşconiu, declaram că
devenim o naţiune de analfabeţi. Vreau să le facem analfabeţilor noştri
preferaţi surprize plăcute. Să le arăt că Ţiganiada a existat, există şi va
exista. Ca şi cum.
— Cât de actuală e în 2008 abordarea regională a culturii?
— Nu ştiu. Actuală era şi în 1850, şi în 1900, şi în 1930. Dar, dacă mă
uit prin revistele care apar peste tot, parcă lucrurile încep să se simpli-
fice… Fiecare oraş începe să‑şi construiască grupări culturale, să dea la
lumină enciclopedii locale sau dicţionare privind scriitorii ţinutului. Le
voi citi pe toate, unele după altele. Excelenţa provincială se măsoară
prin performanţa literară/culturală, să vedem cine câştigă şi cine ra-
tează. Dacă la Baia Mare, Satu Mare, Sighet sunt Universităţi care vor
funcţiona cum se cuvine, uite că putem avea o bună definiţie a Nordului.
Şi că acest triunghi va stimula o cercetare regională validabilă. De pildă.
— Care din volume a fost cel mai greu de conceput, cu documentarea
cea mai întinsă … De care eşti cel mai ataşat?
— Parcă Ardealul. Cetăţile culturale de aici au o structură de care
nu s‑a ocupat nimeni aşa cum trebuie. Comunităţile săseşti sunt închise
(vezi Corona de Meschendörfer, vezi cultura din cele 12 grupuri urbane
ale saşilor). Anii treizeci (secolul trecut) au fost complicaţi, cu simpatii,
antipatii şi orgolii care au trecut într‑un anumit fel în literatura din anii
cincizeci a saşilor. Anul 1959, cu procesul de la Braşov, e memorabil, şi
fenomenul Sclattner merită pagini aparte. Gemeinschatft‑ul maghiar
funcţionează într‑un fel după 1867, într‑altul după 1918, într‑altul după
1948. Secuii propun o cultură a interferenţelor: e cazul să le dăm atenţie.
Sunt, pe urmă, saşi şi şvabi care se diferenţiază cu mare viteză, după
cum regiunile de graniţă (Năsăudul lui Coşbuc, de pildă) funcţionează
într‑un anume fel. Liniile româneşti le‑am analizat mai de mult în
Mitteleuropa periferiilor sau în articole despre Goga, Coşbuc, Rebreanu,
Agârbiceanu, Pavel Dan publicate prin reviste. De ataşat sunt de Banat
căruia îi voi mai adăuga pagini. Dar şi de Muntenia, în care vor exista, în
ediţia a doua, pagini multe despre deschiderile spre sud (interferenţele
româno‑bulgare), despre Dobrogea, despre fenomenul aromân. Dacă
mi‑aţi pus întrebarea asta de baraj, trebuie să vă mărturisesc că mai
ataşat sunt de primul volum, Muntenia, pe care îl voi rescrie de la un
capăt la altul, după ce termin tot. Cum îl voi rescrie se poate afla şi din
Istoria secretă…
Post scriptum 663
— Dacă ar fi ca toate cele şase volume să se aşeze între două

coperte, ar rezulta un op masiv, de vreo 2000 de pagini. Ar fi o replică la
cele câteva istorii monumentale ale literaturii române. O istorie topită în
geografie, un timp devenit spaţiu. Replică sau altceva?
— Nu‑i replică, e o cercetare liniştită, a trecut vremea replicilor.
Eu spun ceea ce niciunul n‑a vrut să spună, fiindcă geografia li se părea
o ştiinţă nedemnă de nişte oameni de seamă (dacă putem călători cu
maşina, de ce să mergem pe jos?), iar geopolitica, fiindcă au sistemati-
zat‑o germanii într‑un anume fel, un proiect criminal. Dar citiţi intro-
ducerile Istoriilor literaturii române, şi insistaţi asupra celei mai frumoase
dintre ele, cea a lui G. Călinescu, veţi citi: „Da, scriu o istorie a literaturii,
dar fac geografie literară şi geopolitică“. Scriitorii păzesc hotarele,
subliniază autorul Scrinului negru.
Eu scriu o Geografie a literaturii, de fapt o Istorie a literaturii, care
arată că hotarele nu despart, ci unesc. Realizează dialoguri importante.
Redefinesc graniţele. Problema graniţelor se mută, Orwell a fost un
romancier profetic. Recomand nepoţilor noştri să citească 1984, cea mai
frumoasă carte de geopolitică scrisă în secolul XX.
— Cu ce alţi critici (istorici, teoreticieni) literari de la noi îţi găseşti
afinităţi de proiect?
— Cu toţi. Îi citez cu mare iubire pe toţi, de la Iorga la Alex
Ştefănescu.
— Deşi proiectul nu urmăreşte o reierarhizare a literaturii române
din unghi estetic, o re‑canonizare, el atrage atenţia asupra unor zone puţin
cunoscute, deloc valorificate ale literaturii din România. Ce pârtii pentru
viitoare cercetări deschide el? Care sunt autorii cărora li se face dreptate,
fie şi tardivă?
— Nu face dreptate nimănui, fiecare scriitor şi‑a făcut dreptatea lui
scriind. Eu atrag atenţia asupra unor grupuri (direcţii) literare care au fost
făcute vizibile într‑un moment al istoriei literare, culturale sau politice,
şi pe urmă au fost excluse „cu mânie proletară“ din istoria literaturii.
Aşezarea graniţelor europene la 1699, la 1869, la 1918, la 1944, la 1948,
la 1989 practică excluderi, mai blânde sau mai categorice. Geografia
literaturii are o stabilitate un pic mai mare decât istoria literaturii.
— Construită, în fond, pe acelaşi proiect al cartografierii literaturii,
Istoria secretă a literaturii române, apărută în 2007 la Aula, a avut un
succes de public şi de critică ieşit din comun. Cum ţi‑l explici, dincolo de
provocarea din titlu?
Nu e provocarea mea, este a dlui Alexandru Muşină. Eu îmi inti‑

tulasem cartea mai blând, cu un adaos de autoironii tandre, O istorie
(secretă) a literaturii române. Eminent om de afaceri şi cărturar de per‑
formanţă, dl Muşină a înţeles că din titlul meu nu se alege nimic pentru
cititorul de seamă. Ce‑i cu articolul acela nehotărât, ce‑i cu paranteza?
În stilul său bogat în politeţuri, dl Muşină mi‑a propus acest titlu, care ar
onora şi autorul, şi editura. Cum am avut întotdeauna înţelegere pentru
înţelepciunea editorilor mei, am fost de acord cu acest titlu.
— Ce mari secrete (surprize) crezi că mai poate ascunde literatura
română? Unde ar trebui ele căutate? Le‑ai căuta?
— În literatura română până la 1918. În literatura închisorilor. În
literatura exilului. În ultimul an am intrat în posesia unor arhive (sau
jurnale, sau corespondenţe) extraordinare — Aurel Buteanu, Ovidiu/
Delia Cotruş, Irene Fassel, Mariana Şora, Axente Sever Popovici — care
îmi arată câte ar mai putea fi. Am citit corespondenţa lui Mangra — două
volume — şi am observat că mai există încă unul inedit (cel puţin unul)
care ar putea ilumina mai clar evoluţia unui triunghi important pentru
înţelegerea scrisului românesc, Slavici‑Brote‑Mangra. Eu nu mai am timp
să caut. O vor face studenţii sau doctoranzii noştri.
— Chiar la aniversare ne‑ai spus despre cartea cu Mircea Eliade, la
care încă lucrezi, că ar fi cartea vieţii tale. De ce?
— Sigur că aşa va fi. Am început‑o prin 1969, când Aurel Manea
ratase Sakuntala şi poftea un fel de dramatizare după Maitreyi, am
continuat‑o prin anii şaptezeci, când întâlneam mereu literaţi care îl
cunoscuseră şi ştiau o groază de lucruri despre el (iar unii prieteni îmi
împrumutau cărţi intruvabile). Pe urmă am descoperit chiar lângă mine
oameni care puteau să‑mi povestească mereu despre prietenul lor
Mircea. După ce în 1985 era clar că nu voi mai putea publica Şantier 2, Jur-
nalele mele au început să se suprapună peste Şantier 2. Descopeream
mereu întâmplări neobişnuite şi în existenţa lui Mircea Eliade (avea
o foame a scrisului care îl făcea să publice, sub pseudonim sau fără
semnătură, la revistele trustului „Adevărul“, era atât de sărac încât un
onorariu de la „Realitatea ilustrată“, mediat de Geo Bogza, era bine-
venit), şi în cea a mătuşilor mele, care, evident, treceau întâmplător prin
istorii culturale. Întâi, Mircea Eliade. Pe de o parte, articolele fulminante
pe care le scria la 20 de ani erau corijate de studiile de la 35 de ani. Un
pamflet împotriva lui Zarifopol scris la 20 este corectat de un articol
plin de iubire publicat în „Revista Fundaţiilor Regale“, după moartea
eseistului. Ş.a.m.d. Îl iubea pe Victor Eftimiu la 20 de ani, cu un articol
Post scriptum 665
incredibil de elogios, iar masonul 33 Eftimiu ţine minte şi, în timpul

scandalului cu pornografia eliadescă din 1937, publică în „Realitatea
ilustrată“ un articol (S‑au supărat boierii… Prăpastia dintre oraş şi sat.
Pornografii) în care arată că doar imbecilii („de azi“) pot aduce acuzaţii
de pornografie. Un personaj căruia îi acord multe pagini în Şantier 2 este
Dr. Ygrec, cel care a condus, practic, revista lui Teodorescu‑Branişte,
„Medicul nostru“. Dr. Ygrec a scris o sută de cărţi. Zic cărţi, dar sunt bro-
şuri, fie despre marii filosofi, fie despre tratamentele sifilisului. Fiindcă
soţul doamnei Iustina, mătuşa mea, era un ipohondru şi un fan al lui
Dr. Ygrec, cu care a schimbat cărţi şi scrisori, implic în Şantier 2 şi istorii
ale familiei mele. Am scris undeva că între cei care i‑au luat apărarea lui
Eliade (şi primul care a scris despre Blecher că e genial) era Dr. Ygrec.
Acum, cu mătuşile. Cu ele începe istoria castelului contelui Juhász de la
Zăgujeni, unde am copilărit (trei ani, 1948–1951). Bucătăreasa contelui,
doamna Kugler, prietena mătuşilor mele, a reuşit să subtilizeze, din
enorma bibliotecă Juhász (în 1951, castelul a fost naţionalizat, biblioteca,
pusă pe foc), reviste englezeşti care vorbeau despre trecerea bunicului
Juhász prin India şi Tibet. Îmi imaginam că drumurile lui s‑au încrucişat
cu ale lui Eliade. Cu timpul, Şantier 2 a devenit o carte despre fascinaţiile
copilăriei şi ale adolescenţei mele. De‑asta v‑am spus, uşor iresponsabil:
e cartea vieţii…
— Două pagini „secrete“ din Şantier 2?
— Uite‑le:
18 noiembrie 1983. Primesc de la Zigu Ornea o scrisoare lungă în
care îşi cere scuze că nu mi‑a răspuns imediat, mă asigură că mă citeşte
cu atenţie, că s‑ar bucura dacă m‑ar cunoaşte personal. „Şi acum să vă
răspund în chestia care vă interesează. Cred şi eu, împreună cu Dvs., că
ar fi necesară o ediţie M. Avramescu. Şi ar fi bine să apară la Minerva,
dacă la Facla (n.n.: editura din Timişoara) nu aţi găsit loc. Din păcate, la
editura la care lucrez, nu mă ocup cu sectorul ediţii, ci cu istoriografia
literară. Asta nu înseamnă că nu voi depune stăruinţă pe lângă cei
implicaţi ca această ediţie să se integreze în planurile editurii. Ar fi util
ca la una din deplasările Dvs. apropiate la Bucureşti să ne vizitaţi pentru
a discuta cu cei în drept şi a stabili înţelegerile cuvenite. Preveniţi‑mă
pe mine de îndată ce vă decideţi (tel. meu — acasă: 172195; la redacţie:
1760/1726) pentru a vă facilita intrarea la editură şi a vă conduce acolo
unde trebuie. Ar trebui să mai cugetaţi la o chestiune care nu e tocmai
de detaliu. Din scrisoarea Dvs. reiese că ediţia M. Avramescu ar avea 130
pagini dactilo. Să ştiţi că o asemenea dimensiune minusculă, oricât vi
s‑ar părea de ciudat, e un handicap. Dar să sperăm că totul va fi bine şi

că proiectata Dvs. ediţie va apărea în timp util.
Aştept deci semnalul Dvs., când sper să ne cunoaştem şi să vorbim.
Până atunci, dacă venirea Dvs. în Bucureşti mai întârzie, trimiteţi‑mi o
ofertă oficială (dar repede!) către directorul editurii… explicând acolo,
pe scurt, cine a fost Mihail Avramescu. (Nu vă iluzionaţi că toată lumea
ştie despre opera lui!)…“
12 decembrie 1983. Cu Mircea Martin şi cu Z. Ornea, la barul hote-
lului Bucureşti. Suntem invitaţii dlui Ornea, cartea lui despre Dobro-
geanu‑Gherea a primit premiul Uniunii Scriitorilor. Azi-dimineaţă a fost
jurizarea, a primit premiul! Despre Jonathan X Uranus: A vorbit, s‑a in-
teresat, a pus umărul, dar nu se poate face nimic, absolut nimic. Preotul
din Jimbolia are la activ întâmplări pe care unii le ştiu pe de rost. Dar să
vedem, niciodată discuţia nu e încheiată, acum s‑ar putea să‑l tipărim
pe Cioran, Mircea nu i‑ar putea împrumuta cărţile lui Cioran? Cum să nu,
e de acord Mircea Martin, nu ştie dacă le are chiar pe toate, dar e posibil.
Gogu Rădulescu ar vrea, de fapt, să‑l citească, Z. Ornea garantează res-
tituirea. Da, entuziasmul lui Gogu pentru Cioran, ne explică dl Ornea,
funcţionează clar, i se pare că dacă l‑ar tipări pe Cioran, s‑ar subţia in-
teresul pentru Mircea Eliade. Gogu face alergie la Mircea Eliade. Şi iar
întorc discuţia spre părintele Avramescu, om genial, exagerez, singu-
rul care a rămas total necunoscut… Total necunoscuuuut!, mă sprijină
Mircea Martin. Daaa… daaaa, e de acord dl Zigu, daaa, dar nu se poate!.
Cum să nu se poată?!, mă ajută Mircea Martin. Cum să nu se poată? Zigu
Ornea se ridică peste masă şi îi şopteşte suficient de tare ca să aud şi eu:
Nuuuu vreaaa Go‑gu!
— Ce s‑a întâmplat în aceşti ultimi cinci ani din viaţa ta, care să
influenţeze decisiv cărţile la care scrii?
— Ei, nu le povestesc chiar pe toate. Scriu Jurnal în fiecare zi, din
aceste jurnale voi decupa câte un set de pagini şi voi spune ce şi
cum — ce m‑a influenţat decisiv într‑o perioadă anume. Şi care au
fost autoiluzionările acelui timp ferice. Zilele acestea îmi va apărea la
editura lui Ion Cocora, Palimpsest, volumul al patrulea din Despre regi,
saltimbanci şi maimuţe, în care mă ocup de întâmplările mele culturale
din anul de graţie 1993. Cum era să fac eu, la Timişoara, cele mai mari
studiouri cinematografice din Europa. Bineînţeles că apare acolo şi dna
Babeţi, în chip de maestru al tinerei cinematografii timişorene.
(2008)
Post scriptum 667
Dialog cu Robert Şerban

Robert Șerban: Vă ştiu de mai bine de 20 de ani şi tot de atâta vreme
îmi păreţi a trăi sub semnul urgenţei. Apariţiile, dar mai ales dispariţiile
dumneavoastră de la evenimente culturale ori mondene sunt… legen-
dare. Pare că tot timpul sunteţi grăbit, că aveţi de făcut ceva ce nu suferă
amânare. V‑am perceput eu distorsionat sau chiar aşa sunteţi: un om
extrem de ocupat?
Cornel Ungureanu: Nu ştiu dacă îţi mai aminteşti: prin mai 1993
ne întâlneam să facem revista „Trident“. Un domn care se dădea miliar-
dar mi‑a cerut să‑i fac o revistă de film (aveam emisiune de film la Radio
Timişoara, eram de nădejde), iar secretara lui venea zilnic la mine: dom-
nul C. a cumpărat terenuri la Giarmata! Înfiinţează studiouri de film!
Acolo vor fi studiourile „Trident“! Vei fi nu numai directorul revistei,
ci şi al editurii, ci şi al studiourilor! L‑am întâlnit pe Costinaş (de ce eu,
şi nu el?), el pleca în Maramureş, face film acolo, când se întoarce mă
ajută! Iosif Costinaş a lucrat cu numitul la Cineclubul CFR în anii şaizeci,
omul mănâncă film pe pâine, mi‑a spus. A venit din Germania, a făcut
acolo bani, e miliardar! Şi iar veneau veştile: Domnul a cumpărat un bloc!
Încă un teren! Făceam revista „Trident“, mnealui apărea uneori să vadă
proiectul: vreau revistă color, colaboratori de seamă, ce mă interesează
banii! Revistă săptămânală! Am făcut o listă de colaboratori (articole
scurte, topuri de carte, de film, de imagine, de actori), i‑am înfăţişat
o listă de colaboratori şi de onorarii. Andrei Pleşu, Liviu Ciulei, Mircea
Martin, Laurenţiu Ulici, Ovidiu Iuliu Moldovan, Niky Wolcz, 50 de mărci
foiletonul. Proprietarul s‑a uitat la mine mustrător, de ce îi dispreţuiesc
pe aceşti oameni de seamă? 200 de mărci fiecăruia. Mi‑am scos studenţii
cei mai buni din sesiune, am luat cel mai grozav tehnoredactor — pe
Dorin Davideanu —, trebuia să facem patru numere. Planuri de editare,
planuri de film. L‑am convocat şi pe Paul Eugen Banciu, el avea gata un
scenariu, Domnul voia să citească scenariul, filmul trebuia făcut repede.
Toate trebuiau făcute foarte, foarte repede. Timişoara avea nevoie de
toate, noi realizam Cinecitta la Timişoara, cuceream lumea. Când să fa-
cem plăţile tipografiei, colaboratorilor (primul număr era gata, tipogra-
fia trebuia plătită), Domnul a dispărut. A dispărut de tot. Au apărut
avocaţii datornicilor, din ce în ce mai furioşi. Da, Domnul dispăruse de tot.
Nu mai era nici revista „Trident“, nici editura „Trident“, nici studiourile
„Trident“. Erau lunile mai‑iunie 1993. Le ştii, ai fost martor. Ai şi tu în
şpalturile de la „Trident“ articole. Neplătite. Şi un efort… care poate

îţi va sugera un roman despre România anilor ’90. Aproape în fiecare
an am trecut printr‑o „operaţiune Trident“. Ultima, foarte vizibilă în
2000–2001, cu direcţiunea Teatrului Naţional. Se adunau lângă orele de
la Universitate, cele de la revistă, cele de la Filiala Scriitorilor diversele
proiecte magnifice. Da, am fost un om extrem de ocupat.
— Pe de altă parte, nu a existat acţiune literară importantă (sau chiar
mai puţin importată) în Timişoara ultimilor două decenii la care dumnea-
voastră să nu fi luat parte. Extrem de ocupat, dar foarte prezent. Un domn
paradoxal!
— Dacă suntem atenţi, observăm că acţiunile culturale de la
Bucureşti, din Iaşi, Cluj, Braşov au fost mult mai numeroase decât cele
de aici. Dacă aş fi fost mai mobil şi mai atent, eram mai des la Bucureşti,
Iaşi, Cluj, Braşov, decât la Timişoara.
— Apropo de fapte: vă vine să credeţi că Timişoara are şanse să
fie aleasă Capitală Culturală Europeană a anului 2021? Sunteţi bănăţean,
cunoaşteţi — cum puţini — starea reală a culturii acestui loc. Ştiţi foarte
bine ce „arme“ are în dotare oraşul în care trăim şi ce îi lipseşte. Ar fi cin-
stit ca Iaşiul şi Clujul să piardă în favoarea Timişoarei, în această luptă?
— Leg răspunsul la această întrebare de cel de la întrebarea ante-
rioară. La Iaşi, îmi spune un prieten la curent cu finanţările festivalurilor
literare, teatrale, cinematografice, le sunt acordate sume rezonabile. De
două sute de ori mai mari decât cele acordate Timişoarei culturale. La
fel la Cluj. Dar noi suntem norocoşi. Spuneai la o emisiune tv că există
o decizie geopolitică importantă prin care s‑a hotărât ca Timişoara să
fie capitală culturală. Cum m‑am ocupat de geopolitică, ştiinţă decisivă
în anii noştri (nu poţi face geografie literară fără să înţelegi această
ştiinţă), sunt încântat că Timişoara va fi Capitală Culturală Europeană.
— Stă să apară acum, în toamna lui 2013, când împliniţi 70 de ani,
Geografia literară, un volum ce se apropie de o mie de pagini. E — contra-
ziceţi‑mă dacă exagerez — cartea dumneavoastră cea mai importantă:
panoramează întreaga literatură română şi o face din perspectiva celui
care caută specificitatea literară a fiecărei zone şi elementele de contact,
comune, dintre aceste zone. Totuşi, anunţaţi, acum cinci ani, o carte de
2000 de pagini. Va fi, prin urmare, la jumătate. Cine şi ce rămâne în afara…
Geografiei? Care (ce fel de) scriitori vor bombăni şi care vor surâde? Dar
dumneavoastră, mustăciţi sau nu ca geograf literar?
— Fiecare carte pe care o scrii e cartea cea mai importantă. Cel
puţin Proza românească de azi, Mitteleuropa periferiilor, Istoria secretă
Post scriptum 669
a literaturii române lansau idei de lucru sau legate de geografia literară,

de geopolitică, de antropocentrismul culturii. Cum am stat o viaţă la
Timişoara, am observat că Istoriile literaturii scrise fie de Manolescu,
fie de Marian Popa, de Alex Ştefănescu, de Mihai Zamfir, de Alexandru
Piru sau de Ioan Holban selectează autori din preajmă. Dacă sunt la doi
paşi, vizibili, e bine. Ca fiecare carte de mare cuprindere, Geografia… va
supăra pe mulţi. Fiecare Istorie a literaturii supără: cei prezenţi consideră
că e prea puţin important ceea ce s‑a scris acolo despre ei (şi de multe
ori poate fi aşa), cei absenţi se consideră victime. Şi s‑ar putea să fie aşa.
Cei tineri vor fi „supăraţi“ că generaţia lor nu e prezentă cum se cuvine,
vârstnicii…, şi s‑ar putea să fie aşa.
— Din când în când v‑aţi publicat volume de jurnal. Dar, sunt convins,
au fost pagini „decupate“ din jurnalul pe care îl ţineţi constant (zilnic?).
Ce rămâne nepublicat din astfel de pagini? Ce nu se cade să citească prie-
tenii, lumea? Ştiţi prea bine că, la un moment dat, şi textele inedite vor
fi în… postura de a‑şi trăi propria viaţă, dacă autorul lor nu le „omoară“
la timp.
— Jurnalele mele, cele pe care le scriu zilnic, sunt altceva decât cele
publicate. Dacă public ceva, public literatură. Dacă public „jurnal“, public
o istorie care recuperează imagini, adevăruri, istorii, proiecte. Lângă
ceea ce a fost, cartea se ocupă şi de ceea ce cred eu că ar fi putut să fie.
De ceea ce dă sens comediei momentului. Prin jurnalele mele circulă,
de pildă, câteva femei grase — după ce a citit Despre regi, saltimbanci şi
maimuţe, Iosif Costinaş m‑a rugat să i le prezint, voia să facă un film cu
ele. Existau, nu‑i aşa? Dar cum să dau eu de ele? De unde să i le prezint?
I‑am spus să le caute el, le va găsi repede. Lângă document, alunecările
în ficţiune ar putea să dea sens unui timp al scrisului.
— Ce cărţi nu aţi scris? Fiecare literat are planuri care nu‑i ies, fie din
lene, fie din motive exterioare (alunecă pe o coajă de banană…), fie că
apar „oferte“ mai tentante, fie din cauza unor termene ce nu suportă
amânare. Care sunt patru dintre cărţile nescrise ale dumneavoastră.
— Prima ar fi Slavici şi lumea lui. Am lucrat şi singur, dar şi cu
doctoranzii mei, cu studenţii mei, la „descoperirea“ lui Slavici. Şi a lumii
lui. Am aflat cu uimire că are stră-strănepoţi, unii importanţi. Care n‑au
scris un cuvânt despre rudenia lor de demult. Cum intrăm într‑o lume a
banilor, unii dintre urmaşii lui sunt preocupaţi, firesc, de alianţele ren-
tabile. Când editorul meu de bază a auzit de 1000 de pagini, cam atâtea
pagini se adunau în această carte, a spus, silabisind: nu‑nu‑nu. Cu Gabi
Colţescu, în cadrul proiectelor de la „A treia Europă“, am lucrat la

antologia Rasă şi clasă. Mi se părea simplu, dar după 1998, când am
început, fiecare an aduna mii de pagini scrise de politologi mai deştepţi
decât noi, şi Doamna Colţescu a spus să mai lucrăm. Şi să mai lucrăm.
Pe urmă a trecut prin mari necazuri. Şi a plecat. Eu mă uit în fiecare
zi la televizor la filmele despre Hitler şi ai săi, despre Al Doilea Război
Mondial (Stalin şi ai săi), mai citesc câte‑o carte despre Hitler (apar
lunar două‑trei: una pe care mi‑am adus‑o de la Viena se chema Unser
Hitler — Hitler al nostru) şi mă gândesc că nimeni n‑a scris, în ultimele
decenii, biografii ale lui Musil. Sau Thomas Mann. Sau Cehov. Şi că nu
s‑au făcut filme despre ei. Sau nu le‑am văzut eu. De ce să mai scriu,
să mai antologhez eu texte despre relaţia dintre rasă şi clasă? Ar mai
fi fost volumul al doilea al Istoriei secrete a literaturii române, bazat pe
documentele de arhivă de la CNSAS. Şi din diverse arhive. Apăruseră
cărţi importante despre Eliade, Cioran, Noica, bazate pe documentele
CNSAS, o vreme am stat şi eu în arhivele CNSAS şi am citit o mulţime de
dosare, de la cele ale lui Doinaş la cele ale lui Damian Ureche. I‑am spus
lui Alexandru Muşina, care îmi editase primul volum al Istoriei secrete, că
o să‑l fac milionar. Muşina a zâmbit ironic şi a silabisit din nou: nu‑nu‑nu.
Îi datorez lui Alexandru Muşină această inteligentă retragere. Ar mai fi
fost o carte despre unchiul meu, un medic chirurg strălucit, Ilie Săbăilă,
ginerele unui apropiat al lui Iuliu Maniu, Aurel Dobrescu. Ministru
odinioară — prin anii trezeci. Am încercat să strâng documente despre
bătrânii ţărănişti — prietenii lui Aurel Dobrescu la Paris. Cei care ştiau
multe muriseră. La şaptezeci de ani, ai deja în jurul tău un cimitir de cărţi
şi de iluştri.
— Aţi plusat vreodată, valoric vorbind, pe opera unui scriitor din
considerente regionale? Generalizez întrebarea, dar nu uitaţi prima parte
a ei: când şi unde aţi greşit în verdictul critic, domnule Ungureanu? Autorii
şi cărţile, vă rog!
— Problema este a statutului criticului literar la Timişoara. A scriito-
rului în Banat. Cum era el, la Timişoara, în 1970, când am fost eu angajat
la „Orizont“. Cam toate trebuiau luate de la început. Judecata de va-
loare implica acest context, în care nu existau lângă tine scriitori funda-
mentali, importanţi, de referinţă, dar erau scriitori care trebuia să accep
te judecata de valoare, prezenţa criticului literar, raporturile cu cei mari,
care erau la Cluj, Bucureşti, Iaşi. Cu Eugen Dorcescu, la critica poeziei,
Marcel Pop‑Corniş, la critica prozei, cu mine, la comentariul cărţii de
Post scriptum 671
critică, puteam realiza un echilibru, după cum un echilibru a putut fi

realizat prin apariţia noului val de „tineri critici“: Lucian Alexiu, pe urmă
Marian Odangiu, Iona Rauschan, Brânduşa Armanca şi Carmen Odangiu.
Relaţii speciale au apărut cu Centrul odată cu apariţia lui Mircea Mihăieş
şi Vasile Popovici. Cum verdictul critic presupune dialogul, buna înţele-
gere într‑o atmosferă literară respirabilă, verdictele solicitau îngăduinţă.
Am plusat, subliniind că voi scrie odată o istorie a literaturii (geografie a
literaturii) în care raporturile să fie nuanţate. Cum prin 2002 am publicat
o Geografie a literaturii Banatului, se pot observa nuanţările.
— Cartea e o marfă tot mai puţin căutată. O spun statisticile ultimi-
lor ani, cifrele reci şi sincere. Editurile, când nu falimentează, scot tot mai
puţine titluri, cu tiraje tot mai mici. Librăriile, când nu se închid, sunt tot
mai rar călcate de oameni. Scriitorii — nişte artişti pe care viteza cu care
se trăieşte astăzi îi… centrifughează spre periferie. În câţi ani estimaţi că
dispare lumea cărţii?
— Pe la 1995 se adunaseră, în sertarele mele de la „Orizont“ şi de
acasă, jurnalele unor maeştri, teancuri de scrisori. Am editat cu docto-
randele mele (azi doamne doctor) corespondenţa lui Aurel Buteanu,
corespondenţa lui Victor Iancu, corespondenţa şi jurnalele Marianei
Şora. Scrisori multe, extraordinare documente ale literaturii şi ale
istoriei. Mă gândesc la scrisorile pe care le primesc şi le trimit — mai
degrabă monosilabice. Cum comunicăm? Alte studente ale mele, care
au început cercetări importante, ediţii importante, şi‑au descoperit
posturi bănoase prin Germania sau prin Canada. Cine mai face ediţii
critice? Marii editori, de la Vatamaniuc la Nicolae Gheran, au trecut de
vârste înalte. Au urmaşi? Ce facem cu marii scriitori care au fost? Dacă
nu sunt ediţii la îndemână, sunt volume care caută scandalul: cum a fost
ucis Eminescu e ultima temă care animă juna generaţie. Într‑un interviu
mai vechi, doamna care mi‑a luat interviul punea — parcă în „Ziua“ —
titlul: „Cornel Ungureanu, despre imbecilizarea galopantă a speciei“.
Nu vorbeam (chiar) despre imbecilizarea speciei, ci despre faptul că in-
trăm în altă lume, care nu e lumea scrisului şi a cărţii. Din Galaxia Gutten-
berg am trecut în Galaxia Imaginii. E altă lume, dacă vreţi, a calculatoa-
relor, a Imaginilor, a teleportării, a vitezelor extreme. A băncilor, cu
loviturile lor de piaţă, şi a subteranelor bancare. Din unghiul de vedere a
scriitorilor (cititorilor) care suntem, a cărţilor, a Iliadei, Odiseii, a lui Platon
şi a lui Virgiliu, nepoţii noştri vor fi nişte mutanţi. Asta, ca să observi cât
noroc avea Slavici.
— Ce înseamnă un scriitor ratat? Întreb criticul, să ştiţi.

— Alexandru Muşina, care a susţinut viguros scrierea creatoare, a
lăudat un şir de tineri care au absolvit cursurile de creative writing. Ce
poate fi azi, mă întrebaţi, un scriitor ratat. Cei care au primit patru la
cursurile de scriere creatoare ale lui Alexandru Muşina, Dumnezeu să‑l
ierte, ale lui Robert Şerban, ale celor care predau, la catedrele de la
Bucureşti, Cluj, Timişoara, Braşov, cursuri de creative writing sunt scrii-
tori rataţi. În mod sigur. Cu cinci, să vedem. De fapt, trebuie să ştiţi
dumneavoastră: cu şase e bine?
— Care este cel mai excentric gest pe care l‑aţi făcut, până acum, ca
literat?
— Nu cred că am făcut gesturi excentrice, sunt echilibrat, greoi,
n‑am iniţiative care să ceară efort, viteză, risc. Uite, totuşi, unul (aproape
unul): în 1968, septembrie, a apărut la Teatrul Naţional (azi, Naţional,
atunci „Matei Millo“) un post liber de referent literar. M‑am prezentat
la concurs; după proba scrisă directorul teatrului m‑a chemat la el să‑mi
spună că regretă că am fost doar doi concurenţi, că lucrarea mea, aşa
cum a spus comisia formată din Marietta Sadova, Sergiu Levin şi Traian
Liviu Birăescu, personalităţi de seamă, a fost considerată ca fiind a unui
ex‑cep‑ţio‑nal. Desigur, te‑aş lua, a spus îndurerat Gheorghe Leahu, dar
nu pot, sunt legat, uite‑aşa, legat. Nu pot! N‑ai buletin de Timişoara,
nu poţi ieşi din învăţământ… Am sărit vesel: am, cum să n‑am…, adică
n‑am, dar rezolvă tovarăşul Cocârlă. Nu ştiam cine e Cocârlă, dar Sorin
Titel îmi spusese fericit că tovarăşul Cocârlă, cunoştinţă a tatălui său, i‑a
dat locuinţă. Dacă l‑a ajutat pe Sorin, de ce să nu mă ajute şi pe mine?
Directorul s‑a făcut alb, s‑a aşezat pe scaun şi m‑a întrebat dacă îl cunosc
pe tovarăşul Cocârlă. Dacă tatăl lui Sorin îl cunoştea, cum să nu‑l cunosc
şi eu? Sigur că‑l cunosc!!! Tovarăşul director a chemat‑o pe tovarăşa de
la cadre care mi‑a făcut, sfioasă, angajarea. Tovarăşul era, mi se pare,
prim-secretar al judeţului.
— Întrebare matematică: cât la sută dintre cărţile proaste pe care aţi
început să le citiţi le‑aţi dus până la capăt? De ce se citeşte o carte proastă
până la ultima ei pagină?
— Niciuna. Citesc primele douăzeci de pagini cu atenţie, dacă
am bănuiala că e proastă, citesc următoarele pagini în diagonală. Erau
perioade prin anii şaptezeci când scriam săptămânal cronică literară la
şase cărţi. La cărţile necesare. Şi mai citeam vreo zece — cele proaste,
cum am spus.
Post scriptum 673
— Şi o întrebare‑joc, pentru cinefilul care sunteţi şi care, am con-

vingerea, a visat să fie actor, regizor, măcar scenarist. În ce film v‑ar fi
plăcut să fiţi distribuit? Ce proiecte regizorale aţi avut sau încă aveţi? Ce
filme nefăcute/nescrise vă bântuie imaginaţia?
— N‑am visat niciodată să fiu actor, aş fi vrut să fiu regizor. Dar
prietenii mei actori sau regizori erau atât de deştepţi, de talentaţi,
încât…
(2013)
Cuprins
Introducere 5
I. Istoriile literaturii, dinspre Banat 21
II. Ardealul şi Banatul, ca Românie inaugurală 42

1. Ioan Slavici, A.C. Popovici, Valeriu Braniște, Aron Cotruș 51
2. Sever Bocu, Traian Lalescu, Teodor Botiș, Mihai Șora,
Mariana Șora, Virgil Nemoianu, Lucian Valea, Traian Liviu Birăescu,
Radu Ciobanu, Paul Eugen Banciu 95
III. Literatura graniţei 127

Nicolae Stoica de Haţeg, Eftimie Murgu, Constantin Miu‑Lerca,
Nicolae Mărgeanu, Maia Belciu, Ion Marin Almăjan, Ion Budescu,
Florin Bănescu, Pavel Şuşară, Ana Calina Garaş, Ion Florian Panduru,
Nicolae Danciu Petniceanu, Ilie Ştefan Domaşnea, Iosif Caraiman,
Iosif Băcilă
IV. Topografii, itinerarii 154

Ioan Popovici‑Bănăţeanul, George Augustin Petculescu,
Victor Vlad Delamarina, Gabriel Țepelea, Marius Munteanu,
Ioan Ardeleanu, Gheorghe Iancovici, Constantin Buiciuc,
Remus Valeriu Giorgioni, Dorin Murariu, Dan Florița-Seracin,
Graţiela Benga
V. Călătorii. Teritorializări.
Programele resurecţiei (1910–1930) 167
Leonard Paukerow, Cora Irineu, Camil Petrescu, Lucian Blaga,
G. Călinescu, L. Rebreanu 167
Addenda. Redescoperiri: 1940, 1989 214
VI. Revoltaţii Banatului şi ai Europei Centrale 219
Ion Stoia‑Udrea, Virgil Birou, Petru Sfetca, Petre P. Bellu,
Al. Jebeleanu, Petru Vintilă. 219
Franyó Zoltán, Franz Liebhard, Méliusz József. 243
Aktionsgruppe Banat. Herta Müller 261
VII. Viaţa şi literatura teologilor 271
VIII. Modernii şi postmodernii Europei Centrale (I) 282

1. Anişoara Odeanu, Sorin Titel, Alexandru Deal, Nicolae Breban,
Alexandra Indrieş, Livius Ciocârlie, Crişu Dascălu, Doina Bogdan
Dascălu, Gheorghe Schwartz, Ioan Viorel Boldureanu, Aurel Turcuş 282
2. Optzecismul postmodern: Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş,
Viorel Marineasa, Daniel Vighi, George Şerban, Dan Negrescu,
Lucian Vasile Szabo, Mircea Pora, Lucian Petrescu, Corina Ciocârlie,
Tudorel Urian 338
3. Nouăzecişti, douămiişti: Simona Constantinovici, Marius Lazurcă,
Ciprian Vălcan, Dan Ungureanu, Radu Pavel Gheo 368
IX. Modernii şi postmodernii Europei Centrale (II) 375

Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu, George Suru, Ion Cocora,
Şerban Foarţă, Duşan Petrovici, Eugen Dorcescu, Damian Ureche,
Mandics György, Marcel Tolcea, Traian Dorgoşan, Eugen Bunaru,
Ion Monoran, Adrian Derlea, Mircea Bârsilă, Robert Şerban,
Adrian Bodnaru, Gabriel Timoceanu, Tudor Creţu 375
Leonard Gavriliu, Radu Theodoru, Ion Arieşanu, Simion Dima,
Valentina Dima, Laurenţiu Cerneţ, Ion Dumitru Teodorescu, Maria
Pongrácz Popescu, Veronica Balaj, Vasile Bogdan, Titus Suciu,
Nina Ceranu, Ilie Chelariu, Aurel Gheorghe Ardeleanu, Ion Jurcă
Rovină, Constanța Marcu 433
Interval 450
X. Migraţii. Deteritorializări 468
1. Lenau, Banatul şi Imperiul 468
2. Contexte. Itinerarii germane 476
XI. Alte migraţii 489

René Philip‑Müller, Aurel Buteanu, Ana Simon
XII. Cerchiştii. Refugiul timişorean (1955–2005) 506

Victor Iancu, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruş, N.D. Pârvu,
Ion Maxim, Arthur Dan
XIII. Locul naşterii: Timişoara 530

Ana Blandiana, Dorin Tudoran, Cătălin Dorian Florescu
XIV. Literatura graniţelor 542

Dositei Obradovici, Miloš Crnjanski, Vasko Popa, Petru Cârdu,
Andrei A. Lillin, Florica Ştefan, Ion Miloş, Slavco Almăjan, Stefan
Ehling, Angela Marinescu (Marcovici), Walter Engel, Adam Puslojić,
Ioan Flora, Duşan Baiski, Moni Stănilă, Ivo Muncian, Hans Dama,
Slavomir Gvozdenovici, Liubiţa Raichici, Simeon Lăzărean, Mariana
Dan, Pavel Gătăianțu, Ioan Radin-Peianov, Vasile Barbu, Igor Isac,
Doru Ilana, Mihai Moldovan, Marc-Mihail Avramescu, Lucian Costin
Post-scriptum 651
1. Timişoara, primul oraş liber… 651
2. Profesori, studenți 656
3. Dialoguri cu Adriana Babeți și Robert Șerban 660
c o m e n z i
B R U M A R
T I M I Ş O A R A
s t r. A . P O P O V I C I 6
tel./fax : +40 744 787 959
c o n t a c t @ b r u m a r. r o
www.brumar. ro

Istoria - Literaturii - Banatului Ian 2016 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria - Literaturii - Banatului Ian 2016 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Literatura Banatului.

Istorie, personalităţi, contexte

atât de lizibil în Mein Kampf. Biblia lui Hitler poate fi bibliografie de

mileniu, un om‑care‑scrie: era Gerardus, care intră în istoria Banatului

ceea ce este cu adevărat“. În secţiunea a şaptea trece la persoana

fost biserica Sf. Gerard. Obeliscul fusese distrus de sârbii ortodocşi în

La Căvăran, Ioachim Miloia şi Constantin Daicoviciu descoperă

către adevăruri noi. Studiile — excepţionale — ale doamnei Elena

În perioada în care Banatul a fost ocupat de turci, regiunea a

După ce arată că românii cultivă prunul, că le place răchia („De‑a

Alte itinerarii, personaje noi. Primul scriitor pe care l‑am cunoscut

(2) Florin Medeleţ, Nicoleta Toma, Muzeul Banatului, File de cronică,

(11) „Am primit scrisoarea cu fotografiile. Sunt încântat de rezultatele avute

(18) F. Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei,

Geografia literară a Banatului pare săracă fiindcă începe printr‑un

I.D. Suciu că merită epoca Mariei Tereza. Pornind de la memoriul fiului

(1582), Efrem Zăcan, Peştişel Moisi şi Ştefan Herce, merită o atenţie

Ruja va fi coordonatorul Dicţionarului scriitorilor bănăţeni, Editura

frapează la primul contact e coexistenţa, asocierea, osmoza dintre

Mai insistenţi în încercările de a studia scriitorii germani şi relaţia

Despre necesitatea unui Centru. Până la „celălalt Banat“, cel sud‑est

Nu Kundera este primul care încearcă să sensibilizeze cititorul

habsburgice. Imperiul habsburgic va constela alte utopii ale margi-

Utopiile imperiale ca vocaţie a periferiei. Între periferie şi mar-

care încercau să le conserve şi să le afirme. Fiecare oraş din „provincie“

modificări substanţiale în relaţiile Est‑Vest. Studiul lui Kundera, mai

Cutia Pandorei (I). Temele tabu ale unei lumi blestemate

semnul raptului teritorial, al opresiunii şi al dispreţului. Deşi cu puter-

Imperiu al demonilor. Antisemitismul vienez, Hitler, lagărele devin

trebuie să ignorăm că între cărţile de bază ale bănăţeanului se află Die

Cutia Pandorei (II). Pentru o istorie alternativă a literaturilor din

patru naţiuni, patru culturi, patru forme de afirmare spirituală. După

Slavici, derivă din faptul că ele participă la ethosul învăţăturii. Trebuie

Sibiu (consecinţă a Dictatului de la Viena), Cercul Literar, cu mentorii şi

Suntem în Europa Centrală dacă vrem să ne recunoaştem părtaşi

Fără îndoială, nu puţine ar fi capcanele pe care istoricul literar le are

de latinitate într‑o mare slavă reprezintă nu numai „o enigmă şi un miracol istoric, ci

Există o istorie a Ardealului şi a Banatului pe care germanii,

De aceeaşi înfrângere, dar cu mai puţine conotaţii eroice, vor avea

„Cu toate acestea, cuibul nostru de iradiere, de roire istorică, a

de un simţ metodic instinctiv şi aplecat spre organizarea practică, inte-

„Cultura germană i‑a ţinut pe românii ardeleni (şi bănăţeni, n.n.,

„Semnificaţia Ardealului e legată de ordine şi de cultură“, scria

studiile sale de teologie sunt fundamentale. Dar la Viena studiase

Vreo douăzeci de ani ei stăpâniră terenul, şi, printr‑o literatură din

primitive sau de rădăcină să facem ori să întrebuinţăm acele derivate

1. Ioan Slavici, A.C. Popovici, Valeriu Braniște,

Slavici. Un clasic „bănăţean“ din secolul XIX

o fiinţă neatârnătoare de trup şi că fundamentul moralei e simţământul

traducere de texte budiste şi hinduiste, care ne‑au oferit şansa de a

Primele pagini din Studii asupra maghiarilor sunt scrise în 1871

universitate germană şi mi se păreau vrednici de milă aceia dintre

a vorbi, cât de anevoie se înţeleg dânşii şi cât de greu e de a‑i face să

„Soll“ şi „Haben“. Chestiunea ovreiască în România e o carte izolată

De altfel, nici Slavici nu a crezut necesar să revină asupra broşurii.

În cartea sa Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut (5), D. Vatamaniuc

Într‑un important studiu al lui Klaus Heitman, Un mandatar al

„Primind darul arhipăstoriei, noul episcop, un om de‑abia de trei‑

Aşa că, în ultimul deceniu al secolului al XIX‑lea, el este considerat

un combatant tânăr, care nu manifestă cruţare faţă de politica de

În preajma Primului Război Mondial, el rămâne alături de proiectele

Campania furibundă împotriva lui, procesul, temniţa, reprezintă

de întregul trecut al neamului românesc şi stăruie ca românii să asu-

(2) Florin Medeleţ, Nicoleta Toma, Muzeul Banatului, File de cronică,

(11) „Am primit scrisoarea cu fotografiile. Sunt încântat de rezultatele avute

(18) F. Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei,

(9) A.C. Popovici, Nemernici!, în „Tribuna“, joi, 7/19 martie 1896. Gândirea

(2) Dr. Valeriu Branişte, Amintiri din închisoare. Însemnări contimporane şi