C1

1. Ce este literatura?

Literatura – sens de maximă generalitate: tot ceea ce s-a scris, fie în manuscrise, fie în tipărituri;
–sens limitativ: literatura de imaginaţie sau de ficţiune, arta care realizează imaginea
artistică prin forţa evocatoare a cuvântului; artă care foloseşte pentru realizarea imaginii
artistice cuvântul.
Literatura – invenţie, limbaj, emoţie estetică;
Limbaj literar: plasticitate; expresivitate; variantă a limbajului emotiv (nu transmite informaţii despre
realitatea obiectivă, ci atitudini, sentimente şi aprecieri). Limbajul literaturii vizează afectivitatea,
urmăreşte să emoţioneze, să formeze sentimente, este purtătorul mai multor sensuri, receptate în funcţie
de sensibilitatea cititorului.
În studiul Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului, Tudor Vianuarată că cine vorbeşte
„comunică” şi „se comunică”, altfel spus limbajul are dublă intenţie: tranzitivă şi reflexivă. Limbajul
reflexiv se referă la caracterul afectiv, emoţional al limbajului, la conotaţie. Limbajul tranzitiv are în
vedere utilitatea limbajului, transmiterea unor informaţii fără încărcătură afectivă, adică dimensiunea
denotativă. Definită în opoziţie cu limba ştiinţifică şi cu limba vorbită, limba literaturii este cea mai
încărcată de reflexivitate. Valoarea tranzitivă sau reflexivă a limbajului creşte sau scade, în funcţie de
ceea ce se comunică. Cu cât mesajul este mai general, cu atât reflexivitatea scade, iar tranzitivitatea
creşte. De exemplu, în versul eminescian Apele plâng, clar izvorând în fântâne nu e important faptul în
sine, izvorârea apei, ci muzicalitatea şi implicarea afectivă adiacente.
În ceea ce privește ficțiunea, treptat, termenul ficţiune, care însemna la origine a plăsmui, dar şi a
se preface, a se transforma, a devenit atributul prin care se defineşte literatura ca artă a cuvântului.
Ficţiunea este de două tipuri: mimetică, imitativă, şi creatoare. Scriitorul recreează o existenţă în planul
ficţiunii, prin selectarea şi interpretarea unor date din realitate, organizînd discursul literar de la planul
compoziţional până la cel stilistic. De-a lungul întregului proces creativ, scriitorul imaginează,
plăsmuieşte, deci se foloseşte de capacităţile sale imaginative, aşadar apelează la ficţiune, pentru a crea
realitatea operei literare, rezultat al unei relaţii ipotetice dintre realitatea obiectivă, exterioară şi realitatea
subiectivă. Prin urmare, literatura inventează, imaginează, plăsmuieşte fapte care s-ar fi putut întâmpla,
asemănătoare cu adevărul (realitatea), verosimile.

☺Aplicaţii
1. Daţi o definiţie metaforică literaturii.
2. Comentaţi următoarele versuri:
„Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.” (Mihai Eminescu - Epigonii)
3. Formaţi câte o propoziţie sau frază cu fiecare dintre următoarele cuvinte: a se strecura, fir, a
izvorî.
4. Comparaţi apoi sensul pe care îl au aceste cuvinte în enunţurile alcătuite cu înţelesul pe care-l
dobândesc în următorul text:
„Spre asfinţit, în fundul pădurii, clipeau încă fire de jar sub spuză: într-acolo se strecurau nesimţit
cele din urmă păsărele, dându-i bună seara. Şi cu toate că spre răsărit se înroşea luna şi creştea lumina
peste pâcla ogoarelor, în pădure o umbră tainică şi deasă se întindea, izvorând din văi şi cotloane
necunoscute.” (Mihail Sadoveanu)

2. Funcţiile literaturii de ficţiune. Utilitate şi plăcere

Încă din Antichitate, a existat o dezbatere legată de funcţiile literaturii. Platon acuza arta, în general,
dar mai ales literatura că este doar un joc inutil, creatoare de fals, de iluzie periculoasă din punct de
vedere cognitiv. Astfel, după Platon, literatura nu numai că nu favorizează cunoaşterea, ci dimpotrivă o
compromite, o împiedică. Pe de altă parte, Aristotel, în Poetica, pornind de la reinterpretarea conceptului
de mimesis, conferă poeziei, deci literaturii, funcţie cognitivă, afirmând chiar că poezia şi filosofia sunt
superioare istoriei în planul cunoaşterii. Într-un fel sau altul, toate doctrinele estetice şi teoriile literare din
istoria umanităţii vor considera că opera de artă, respectiv opera literară, reprezintă o cale de cunoaştere.
Diferenţele se regăsesc la nivelul definirii sau circumscrierii obiectului cunoaşterii. Iată cum se regăseşte
soluţionată problema raportului util-plăcut în literatură într-una dintre cele mai cunoscute lucrări de teorie
literară: „Când o operă literară funcţionează cu succes, cele două „note”, cea de plăcere şi cea de utilitate,
nu trebuie numai să coexiste, ci şi să fuzioneze. Trebuie să subliniem că plăcerea literaturii nu este doar o
plăcere preferată dintr-o lungă listă de plăceri posibile, ci o plăcere superioară, deoarece se referă la o
activitate de tip superior: contemplarea dezinteresată. Utilitatea literaturii – seriozitatea, caracterul
instructiv – este şi ea o seriozitate plăcută, adică nu seriozitatea unei datorii care trebuie îndeplinită sau a
unei lecţii care trebuie învăţată, ci o seriozitate estetică, o seriozitate a percepţiei.” (Wellek şi Warren,
Teoria literaturii) Plăcerea estetică se obţine şi prin limbajul poetic, prin efectele speciale în plan
semantic, retoric şi chiar fonetic. Fiecare gen, specie, categorie literară sau scriitor recurge la diverse
modalităţi de expresie lingvistică care să placă receptorului (funcţie estetică) şi prin care să influenţeze
atitudinea cititorului, să contribuie la schimbarea/lărgirea concepţiei lui despre lume şi viaţă.
Funcţia educativă a literaturii rezultă din funcţia ei cognitivă. Ficţiunea literară îl pune pe receptor în
contact cu situaţii, tipuri, caractere, moduri de existenţă, moduri de percepere a lumii şi moduri de viaţă
interioară pe care nu le-ar putea cunoaşte din experienţă directă. Mai mult decât atât, literatura poate
determina modul de a te situa în lume, îmbogăţeşte viaţa interioară, hrăneşte emotivitatea, modifică relaţia
individului cu lumea obiectivă în care trăieşte.
Alte funcţii ale literaturii: funcţia cathartică(catharsis – eliberarea de tensiune psihică, emoţională,
purificare a spiritului cu ajutorul artei, al literaturii, eliberarea omului prin artă de pasiunile josnice),
funcţia ludică (creaţia poetică – ipostază a celei mai dificile forme de joc uman), funcţia
evazionistă/escapistă etc.

☺Aplicaţii
1. Găsiţi argumente prin care să susţineţi una dintre funcţiile literaturii prezentate mai sus.
2. Găsiţi şi susţineţi alte funcţii ale literaturii.

3. Literatura universală/naţională; literatura comparată

Specificul naţional se regăseşte la mai multe niveluri ale creaţiei şi reprezintă modul de a
crea al unui popor, amprenta individualităţii sale. Spre deosebire de celelalte arte, literatura este
mai legată de spiritul naţional, întrucât foloseşte ca materie primă limba. Literatura naţională
este expresia felului de a fi al unui popor, expresia modului sau de situare în lume. Literatura
universală are la bază literaturile naţionale, construindu-şi patrimoniul prin raportare la două
condiţii: să reflecte specificul naţional şi să prezinte o înaltă valoare estetică. După Tudor Vianu,
aparţin literaturii universale acele creaţii care „reprezentând cu mare forţă şi claritate timpul şi
locul lor au izbutit să-şi prelungească însemnătatea dincolo de acesta şi, după proba repetată a
secolelor sau deceniilor, să se menţină în conştiinţa de cultură a oamenilor de azi”. Raporturile
literaturilor naţionale cu literatura universală ridică cel puţin două probleme importante:
problema traducerii şi problema promovării. Literatura comparată are la bază comparatismul
ca metodă şi presupune stabilirea unor analogii şi corespondenţe între două sau mai multe
literaturi, reflectarea unor teme etc.

☺Aplicaţii
1. Daţi exemple de texte literare ce aparţin literaturii universale. Argumentaţi.
 4. Literatură populară/cultă

Înainte de a fi "cuvinte potrivite" într-o carte, cuvintele au fost potrivite şi rostite pentru a
înfăţişa credinţele, a descrie momentele esenţiale ale existenţei omului sau evenimente care
priveau întreaga comunitate. Parte integrantă a folclorului, literatura populară sau folclorul
literar cuprinde totalitatea operelor literare orale, ca expresie a conştiinţei creatoare a unui
popor, alături de folclorul muzical, coregrafic, dramatic ş.a. Folclorul literar are funcţie estetică,
datorită creatorilor săi anonimi care, prin talent şi sensibilitate, au integrat operele lor în
categoria frumosului artistic, şi reprezintă fundamentul culturii scrise.
Literatura cultă s-a născut din literatura populară şi se hrăneşte în permanenţă din ea.
Creaţiile ce aparţin literaturii culte au autori precizaţi, cunoscuţi, ce îşi propun să inoveze estetic
pentru a se impune ca voci distincte şi originale în marea literatură a lumii.

☺Aplicaţii
1. Prezentaţi un text care să facă parte din literatura populară; argumentaţi apartenenţa acestuia la folclor.

5. Literatura pentru copii şi specificul său

Multă vreme ignorată de către autorităţile critice, literatura pentru copii a ajuns să trezească
în epoca modernă nu doar interesul literaţilor, dar şi pe cel al psihologilor, sociologilor,
pedagogilor etc., dată fiind conştientizarea complexităţii acesteia şi implicaţiilor ce nu se
limitează la sfera literară. De altfel, zona literară a fost mai rezervată în a da credit dezvoltării
acestui nou câmp de investigaţie, pe baza ideii că literatura există sau nu ca literatură, ca artă,
situându-se dincolo de generaţii şi vârste. În spaţiul românesc, un critic influent precum Nicolae
Manolescu ia în discuţie existenţa unei literaturi pentru copii şi, analizând conţinutul manualelor
de literatură pentru copii în vigoare la timpul respectiv, conchide că ar fi mai bine „ dacă obiectul
ca atare de studiu ar fi resorbit în studiul literaturii române si străine, fiindcă, şi în cazul
literaturii zise pentru copii, tot valoarea artistică şi universală contează”1. Credem totuşi că e
utilă, pentru toată lumea, constituirea unei categorii, literatura pentru copii, ce să cuprindă texte
ce intră în relaţie cu o clasă precizată de lectori, copiii, si ale cărei texte să fie judecate, desigur,
în primul rând prin prisma valorii lor artistice. Independent de voinţa unuia sau a altuia şi mai
ales în contextul publicării a din ce în ce mai multor scrieri cu destinaţie precisă, pentru copii, cu
precădere în ţările occidentale, literatura pentru copii a început să câştige teren, s-a impus
practic, ajungând să facă obiectul unor cercetări critice consistente, al unor analize şi interpretări
din perspectiva abordărilor critice actuale (istorie, cultură, ideologie; lingvistică şi
stilistică/traducere; ”Reader-Response Criticism”; critica psihanalitică; critica feministă;
ilustraţii; intertextualitate etc.)2. În ceea ce priveşte definirea conceptului, creaţiile diverse
adunate sub această sintagmă terminologică sunt menite a stabili o relaţie cu un tip special de
lectori: copiii. Din acest punct derivă o serie întreagă de chestiuni sensibile legate de literatura
pentru copii, cum ar fi prezenţa/absenţa unor mărci ideologice şi/sau culturale, valori etice şi
morale, raporturile cu didactica, dar şi problematizări ale însuşi conceptului de literatură ca parte
a sintagmei mai sus menţionate.

1
NicolaeManolescu, Literatura pentrucopii?, înRomânialiterară, nr.25, 1997.
2
A se vedea Hunt, Peter (editor), International Companion Encyclopedia of Children’s Literature, London and New
York, Routlege, 1996.
 Există, evident, numeroase încercări de a defini literatura pentru copii. După Vistrian Goia3
„literatura pentru copii cuprinde totalitatea operelor accesibile micilor cititori, indiferent dacă au
fost scrise sau nu pentru ei. Ea constituie un domeniu al creaţiei literare şi poate fi apreciată în
funcţie de criteriile estetice ale acesteia”. Adela Rogojinaru susţine că „literatura pentru copii si
tineret reprezintă ceea ce un lector desemnează drept cărţile „începutului de drum”, cărţile pe
care se bizuie cultura sa generală, nu atât în cunoştinţe, cât mai ales în valori şi comportamente
fundamentale. Contrar poziţiei didactice, care moralizează excesiv pentru a impune norme
indiscutabile, literatura pentru copii pune în circulaţie valori şi modalităţi de gândire prin
intermediul ficţiunii, evaziunii, deseori absurdului. Încercări de definire a literaturii pentru copii
din această perspectivă arată că o astfel de literatură tinde să actualizeze forme elementare de
emoţionalitate, răspunsuri nesofisticate pe care oamenii le adresează lumii mult înainte de a şi-o
putea explica”4.
După Louise Rosenblatt5 există două modalităţi de relaţionare a cititorului cu opera:
estetică şi non-estetică (eferentă). În abordarea estetică, cititorul este preocupat, în principal, de
ceea ce se petrece în procesul lecturii, de descifrarea sensului artistic al cuvintelor, al asocierilor
de cuvinte, al sentimentelor, atitudinilor, ideilor pe care aceste cuvinte si referenţii lor le stârnesc
în cititor. În abordarea non-estetică, lectorul se concentrează asupra „reziduului” de după lectură
– informaţia câştigată, soluţia logică la o anumită problemă, acţiunile ce urmează a fi întreprinse.
Scopul major ar fi acela de a crea cititori activi, cooperanţi, prin trecerea de la lectura eferenţială
la cea estetică, fără a se trece cu vederea şi posibilitatea coexistenţei celor două moduri.
Trebuie să recunoaştem că literaturii pentru copii i se aplică, mai ales în şcoala primară şi
în grădiniţă, o lectură eferentă, ce urmăreşte evidenţierea valenţelor educative ale textelor. Acest
lucru se întâmplă şi se va întâmpla în continuare, fie că noi, literaţii, vrem sau nu. Mai ales în
primii ani aspectul educativ rămâne important. Ceea ce putem face însă, este să direcţionăm
profesorii şi copiii spre acele texte valoroase şi din punct de vedere estetic.
Orientările relativ noi în teoria literară precum estetica receptării, Hans Robert Jaus,
„reader-response criticism”, Wolfgang Iser, Stanley Fish sau „transactional criticism”, Louise
Rosenblatt au în comun plasarea cititorului în centrul atenţiei, opera nefiind decât ceea ce se
manifestă în conştiinţa cititorului. Ca atare, remarcă Jonathan Culler, „opera nu este ceva
obiectiv, nu există independent de cel care o receptează, ci este chiar experienţa cititorului” 6, în
timp ce Iser subliniază că „textul reprezintă un efect potenţial care se actualizează în timpul
procesului lecturii”7; prin critica tranzacţională, dezvoltată de Rosenblatt, se susţine că „cititorul
aduce textului experienţele individuale de viaţă care acţionează ca un ghid” 8. Toate acestea

3
VistrianGoia, Literatura pentrucopiișitineret, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003, p. 13.
4
Adela Rogojinaru, O introducereîn literatura pentrucopii, București, EdituraOscarprint, 1999, p. 20-21.

5
Louise Rosenblatt, The Reader, the Text, the Poem: The Transactional Theory of the Literay Work, Southern
Illinois University, 1994.
6
Jonathan Culler, Teoria literară, traducere de Mihaela Dogaru, Bucureşti, Cartea Românească, 2003, p. 140.
7
Wolfgang Iser, The Act of Reading, apudEvelyn Arzipe y Morag Styles, Lectura de imágines. Los
niñosinterpretantextosvisuales, con la colaboración de Helen Bromley, Kathy Coulthard y Kate Rabey, traducción
de María Vinós, México, Fondo de CulturaEconómica, 2004, p. 45. Cu privire la procesul lecturii, Iser mai aduce în
discuţie conceptul de „lector implicit” şi arată modul în care se construieşte semnificaţia „los polos texto y lector,
junto a la interacción que se lleva a cabo entre ellos, forman el plan básico sobre el cual se construye una teoría de
comunicación literaria”, iar „la respuesta estética al leer es una relación dialéctica entre el texto, el lector y su
interacción”.
8
Shelby A. Wolf, Interpreting literature with children, London, Mahwah, New Jersey, Lawrence Erlbaum
Associates, Publishers, 2004, p.32.
considerente reprezintă argumente în plus în favoarea constituirii unei categorii literare bazate pe
receptor.
O incursiune în universul cărţilor pentru copii, fie că au fost scrise pentru aceştia sau nu, dar
cu siguranţă alese de copii şi citite, după criterii precum accesibilitatea şi tematica, pune în
evidenţă diversitatea acestei categorii. Astfel, găsim aici reprezentate diverse genuri şi specii,
creaţii populare sau culte, teme precum natura şi necuvântătoarele, copilăria, istoria etc.,
gravitate, umor, ironie, absurd, morală implicită.
Există mai multe propuneri de organizare a diversității de conținuturi și forme desemnate
prin sintagma literatura pentru copii. De exemplu, Florica Bodiștean împarte „teritoriul”
literaturii pentru copii în trei zone. Există mai întâi „o literatură înstrumentală care reunește:
literatura perioadei preabecedare (o literatură-hibrid, de grădiniță, undeva între carte și jucărie,
cu text minim și lectura transferată adulților), folclorul copiilor, dar și literatura tezistă,
instructivă, didactică sau informativă, tot o literatură-mijloc, stilizat, versificat sau ficționalizat, a
cărei intenție prioritară este nu esteticul, ci transmiterea a ceva din afara lui. Este literatura care
formează comportamente sociale sau vehiculează informații.”9 Cel de-al doilea tip descris de
Florica Bodiștean este reprezentat de literatura „scrisă fără adresă care se potrivește și copiilor
pe baza unei sfere comune de preocupări și interese, a necesității de a cultiva la aceștia o serie de
valori și atitudini. E cazul cărților cu dublu etaj, care au fost asimilate de literatura pentru copii
pe alte considerente decât cele vizate de autor.”10 Există, în sfârșit, o a treia categorie, cea care
cuprinde „o literatură a scriitorilor profesioniși sau a celor care practică în general un alt tip de
scriitură, dar înregistrează rezultate notabile în cartea scrisă anume pentru copii”. Autoarea
precizează că existența acestei categorii justifică existența literaturii pentru copii și arată că
lectorul vizat de aceste cărți, „lectorul implicit, model, este copilul/adolescentul și numai el”.11 În
aceeași lucrare, autoarea face precizări utile și referitoare la modurile de lectură
posibile/dezirabile în cazul literaturii pentru copii. Astfel, se pune în evidență faptul că lectura de
identificare, lectura inocentă reprezintă primul pas al apropierii copilului de textul literar.
„Lectura inocentă reprezintă o formă intens personalizată de asumare a lumii operei și de
implicare în tipul de experiență pe care aceasta îl desfășoară. Rostul ei este acela că avansează
natural fazele ulterioare ale lecturii, cea analitică/interpretativă, apoi cea critică, urmărind
îndeaproape etapele constituirii sensului, astfel încât semnificația globală să nu apară ca o
sentință exterioară, ci ca un parcurs interiorizat”.12
După Alina Pamfil13, aria literaturii pentru copii cuprinde un nucleu reprezentat în primul
rând de mituri, basme, povestiri legende, „texte liant între generaţii”, căruia i se alătură creaţiile
ce „mediază cunoaşterea lumii de aici”, sub formă alegorică, create deci prin „îndepărtare de
real” şi „creaţiile de tip mimesic/mimetic … construite prin imitarea realului”14. Cunoaşterea şi
aprofundarea literaturii pentru copii echivalează cu păstrarea, şi pentru generaţiile următoare, a
uneia dintre cele mai frumoase imagini legate de copilăria noastră, aceea în care priveam
fascinaţi coperta unei cărţi noi, cu gândul la minunatele şi nemaiîntâlnitele întâmplări ascunse în
paginile ei, nerăbdători să trecem pragul şi să intrăm într-o altă lume, cu atât mai captivantă cu
cât se îndepărta mai mult de lumea reală, cunoscută.

9
Florica Bodiștean, Literatura pentru copii și tineret dincolo de „story”, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2007,
p.14.
10
Ibidem, p.15.
11
Idem.
12
Ibidem, p.18.
13
Alina Pamfil, Limba şi literatura română în şcoala primară: perspective complementare, Bucureşti, 2009, p.194.
14
Ibidem.
 Cu siguranţă, literatura pentru copii rămâne un element esenţial pentru educarea moral-
estetică şi literară a copiilor. Prin lectura cărţilor „începutului de drum”, copilul îşi va deschide
sau îşi va menţine mintea deschisă spre posibile laterale, îşi va îmbogăţi cunoştinţele despre om
şi societate, îşi va îmbogăţi şi nuanţa modalităţile de exprimarea a lor, identificându-se cu
personajul va experimenta emoţii, senzaţii, trăiri la care altfel n-ar fi avut acces, va avea
posibilitatea de a cunoaşte elemente aparţinând unei culturi sau alteia şi, de ce nu, va fi pus în
situaţia de a reflecta la teme ce depăşesc aria sa sa de interes imediat. Ţară a minunilor, spaţiu al
libertăţii şi al jocului, al reveriei ludice şi, de regulă, neangajate, miraculosul cărţilor copilăriei
poate să descrie în mod original, prin distanţa şi ruptura care îl caracterizează, angoasele
individuale, ale familiei, ale societăţii, ale epocii. Drumul eroului echivalează cu o înfruntare a
acestor angoase şi o regăsire de sine, sau/şi de răspunsuri la frământările cele mai intime şi mai
profunde, o iniţiere şi, apoi, odată ieşit din acest spaţiu o repoziţionare în raport cu lumea reală.
☺Aplicaţii

2. Există literatură pentru copii sau pur şi simplu literatură?

3. Numiţi două scrieri literare aparţinând literaturii pentru copii; argumentaţi apartenenţa acestora la
domeniul LC.
4. Exemplificaţi cele două modalităţi de relaţionare a cititorului cu opera: estetică şi non-estetică (eferentă),
propuse de Louise Rosenblatt (The Reader, the Text, the Poem: The Transactional Theory of the Literay
Work, 1994).
5. Daţi exemple de texte pentru copii încadrabile în categoriile propuse de Florica Bodiștean.
6. Daţi exemple de texte pentru copii încadrabile în categoriile propuse de Alina Pamfil.
7. Literatura pentru copii pare a fi ignorată de „marea critică/marii critici” din cauza unor prejudecăți
precum didacticismul, retorismul, accesibilitatea cu sensul de banalitate, platitudine, amuzamentul. Există
aceste caracteristici ale literaturii pentru copii?
8. Ce avantaje/beneficii poate aduce copiilor lectura textelor literare?
9. Caracterizaţi relaţiile literaturii pentru copii cu didactica.
10. Rolul educativ literaturii pentru copii în dezvoltarea personală ar putea consta în:
a. Facilitarea cunoasterii;
b. Familiarizarea cu normele si instituţiile sociale;
c. Experienţa nemijlocită a realităţii;
d. Dezvoltarea imaginaţiei si a gândirii creatoare
e. Dezvoltarea capacităţii empatice si a imaginii de sine;
f. Dezvoltarea morală si a gândirii critice;
g. Caracterul universal, orientarea artistică si moştenirea culturală.
Demonstraţi posibilităţile de dezvoltarea a copilului pe una dintre componentele de mai sus
prin LC, făcând referire la opere si autori.
11. Scrieţi un text de tip argumentativ despre literatura pentru copii, pornind de la una dintre următoarele
afirmaţii/aprecieri:
a)„Ca să fie opere de artă, scrierile pentru copii şi tineri trebuie să intereseze şi pe
oamenii maturi şi instruiţi. Copilăria nu dispare niciodată din noi, ea constituie izvorul permanent
din care decurg toate meandrele vieţii noastre” .(George Călinescu, Cronicile optimistului, 1964,
p. 274)
b)„A lega prezentul de trecut si generatiile succesive între ele, a transmite celor tineri
ceea ce au gândit, simtit si creat predecesorii lor, nu numai pentru ei, ci într-o perspectiva
universala, a mentine legatura cu marile creatii ale spiritului si geniului uman (…), a asigura
continuitatea tezaurului de întelepciune si de civilizatie acumulat de generatii de-a rândul, toate
acestea sunt de neînlocuit si este bine cunoscut gradul de saracie de spirit si de exprimare în care
se gasesc cei ce nu si-au primit partea ce li se cuvenea din aceasta mostenire comuna”. (Paul
Legrand)
 c)”cărţile bune le extind copiilor orizontul şi sădesc în aceştia sentimentul minunatei
complexităţi a vieţii…Niciun alt mijloc de a petrece timpul, aflat la dispoziţia copiilor, nu duce
într-o atât de mare măsură la empatie şi la deschidere faţă de compasiune. Nici o altă plăcere nu
poate hrăni mintea copilului cu simboluri, tipare, profunzimi şi posibilităţi de civilizare” („…they
expand horizons and instil in children a sense of the wonderful complexity of life …No other
pastime available to children is so conducive to empathy and the enlargement of human
sympathies. No other pleasure can so richly furnish a child’s mind with the symbols, patterns,
depths, and possibilities of civilisation„). (Michele Landsberg)
d)”cărţile bune pentru copii sunt caracterizate de materiale puternice – subiecte bune,
cadre spaţio-temporale bogate, personaje bine conturate, teme importante şi stil…limbaj
imaginativ şi îndrăzneţ … prospeţime venită de la autor. Şi în cazul autorului, această prospeţime
începe cu o înţelegere a ceea ce este/reprezintă copilul” (”…good children’s books are
characterised by ‘strong materials—good plots, rich settings, well-developed characters,
important themes, and artistic styles…bold and imaginative language’ …‘freshness…comes from
the author. And in the author it begins with an understanding of who thechild is’”). (Joan Glazer
şi a lui Gurney Williams)
e)„literatura pentru copii şi tineret reprezintă ceea ce un lector desemnează drept cărţile
'începutului de drum', cărţile pe care se bizuie cultura sa generala, nu atât în cunoştinţe, cât mai
ales în valori şi comportamente fundamentale.”(Adela Rogojinaru)
f)”Contrar poziţiei didactice, care moralizează excesiv pentru a impune norme
indiscutabile, literatura pentru copii pune în circulaţie valori si modalităţi de gândire prin
intermediul ficţiunii, evaziunii, deseori absurdului. Încercări de definire a literaturii pentru copii
din această perspectivă arata ca o astfel de literatură tinde sa actualizeze forme elementare de
emoţionalitate, răspunsuri nesofisticate pe care oamenii le adresează lumii mult înainte de a si-o
putea explica”.(Adela Rogojinaru)