Mircea cel Bătrân (1355-

1418)
Mircea I Basarab (Mircea cel
Bătrân)

Domn al Țării Românești

Despot al Dobrogei
Ban al Severinului

Mircea cel Bătrân. Pictură din biserica Episcopiei de Argeș

Date personale

Născut 1355
Țara Românească[*], Țara
Românească 

Decedat 31 ianuarie 1418
Curtea de Argeș, România 

Părinți Radu I
Doamna Calinica[*] 

Căsătorit cu Doamna Mara

Doamna Anca ?

Copii Vlad al II-lea Dracul

Alexandru I Aldea
Mihail I al Valahiei
 Radu al II-lea Prasnaglava 

Cetățenie Universitatea Valahia din

Târgoviște 

Apartenență nobiliară

Familie nobiliară Dinastia Basarabilor

Domnie

Domnie 23 septembrie 1386 - 1395
1397 - 31 ianuarie 1418

Predecesor Dan I
Vlad Uzurpatorul

Succesor Vlad Uzurpatorul

Mihail I

Modifică date / text 

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418) a fost domnul Țării Românești între 23

septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418.
A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I, căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos
Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare
voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare.
În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din
istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă
(care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică.
Familia

Mircea și Mihail în bolnița mănăstirii Cozia

Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana și pe Mircea, cu doamna
Calinichia. Asupra originii acesteia din urmă există mai multe păreri între istorici.
Între principalele teze, sunt de amintit următoarele.
Se pare că Mircea a avut un frate mai mic, jupan Staico, menționat într-un singur
document de danie al domnitorului pentru mănăstirea Snagov.

 Doamna Calinichia este a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, potrivit

unei cronici sârbești târzii (din secolul al XVII-lea). Totuși, cea de-a patra fiică
a cneazului s-a căsătorit cu Nicolae de Gara în 1387.
 Doamna Calinichia este, în opinia lui Nicolae Iorga, o prințesă bizantină,
pentru că numele ei este grecesc și de la ea ar fi moștenit Mircea titlul de
despot. P. P. Panaitescu argumentează că acest nume este unul monastic
ortodox, iar Mircea este despot în virtutea stăpânirii sale în Dobrogea.
 Doamna Calinichia este una și aceeași persoană cu doamna Ana,
schimbându-și numele în momentul călugăririi.
 Doamna Calinichia este originară dintr-o familie boierească din Oltenia,
judecând după întinsele moșii pe care le deține acolo.
Soția lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează la schitul Brădet.
Știri directe asupra ascendenței acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor
documente, în care este înfățișată ca mare proprietară de terenuri în Ungaria,
majoritatea specialiștilor acceptă descendența acesteia din familia de Cilly, de
origine germană din Carintia. Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmații în
legătură cu înrudirea dintre Mircea și Vladislav al II-lea Iagello, acesta din urmă
căsătorit a doua oară cu Ana de Cilly. Cu regele polon Mircea mai avea două
legături îndepărtate de rudenie, pornite de la Nicolae Alexandru. Doamna Mara a
murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai era în viață.
Pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota menționează o a doua soție a lui
Mircea, doamna Anca
Mircea a avut mai mulți fii, căci - spun Ducas și Chalkokondyl - „ducând o viață
liberală, a avut mulți copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte
între ei pentru domnie”. Mihail, asociat la domnie în 1408, moare în 1420. Alți
urmași, care au ajuns pe tronul Țării Românești, sunt Radu Prasnaglava (d.
1427), Alexandru Aldea (d. 1436) și Vlad Dracul (d. 1447). Un fiu cu nume
necunoscut a fost luat ostatec la turci în 1417. În cronici mai sunt pomenite două
fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) și încă o fată, Arina
(căsătorită cu sultanul Musa Celebi).
Dintre nepoții lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge
să și domnească, Ioan aflat în 1397 la Raguza și probabil Vlad Uzurpatorul.
Anumiți istorici îl consideră pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea.

Originea supranumelui de „cel Bătrân”

Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), dar odată
cu evoluția limbii a ajuns să-și piardă sensul inițial, pentru că numele în sine s-a
păstrat neschimbat. Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupune, în
general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest
nume. Întrucât în Țara Românească nu se obișnuia numerotarea domnilor, ca în
Occident, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul
său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea.
Domnia lui Mircea
Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23
septembrie 1386. El găsește Țara Românească în plin proces de dezvoltare datorită
politicilor înțelepte promovate de înaintașii săi și va continua consolidarea
economiei, armatei, administrației și Bisericii.
Rezultatele obținute i-au permis să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului
Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării, și
să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani.

Politica internă
Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă
centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408
îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curtea
la Târgoviște.
Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin
emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin
stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și
privilegii în acest sens. Se înființează noi surse de venit în urma deschiderii
minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc.
Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc
alcătuit în principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul
funcționarilor însărcinați cu adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt
stabilite clar jurisdicția precum și datele pentru strângerea dărilor.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și
oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de
oaste asupra satelor scutite și se pare că reactivează această obligație pentru
ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme și
întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.
Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor
deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și
prin crearea școlii de pictură religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401,
mitropolitul Țării Românești primește titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel
jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.
Politica externă

Sigismund de Luxemburg

Vladislav al II-lea al Poloniei

În timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și mări șansele
de a păstra independența țării. A păstrat relații strânse cu Sigismund de
Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva
extinderii Imperiului Otoman. Trebuie menționat faptul că Mircea a fost vasalul
regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de
Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate. Cu
toate că jurământul de credință nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la
existența acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele două țări, încheiat
la Brașov în 1395
Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă
din 1389. Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reușit în 1389 să încheie
cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui
Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu
una din cele două țări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși.
După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui
Mircea cetatea Licostomo (Chilia Veche), relațiile dintre Ungaria și Țara
Românească se înrăutățesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a
regelui ungar, domnul muntean reînnoiește în 1410 tratatul cu Polonia.
În 1400 Mircea l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și l-a impus ca
domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Mușat. Până la moartea voievodului
muntean, relațiile dintre cele două țări vor rămâne cordiale.
Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul Dunării.
În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus
inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește Țării
Românești în 1388.

Conflictul cu Imperiul Otoman

Bătălia de la Nicopole. Miniatură din cronica lui Jean Froissart, 1398

Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman din cauza intervențiilor sale în
sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid I (zis și Ildîrîm
sau Fulgerul) a trecut Dunărea în fruntea unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de
soldați, după unii autori). Mircea bazându-se pe o armată mai mică (aprox 12.000
de soldați), neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire. În
ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394), armata Țării Românești
înfrânge avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine.
Bătălia nu este decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș,
pierde tronul și se retrage în Transilvania. Strategia militară abordată de către
acesta precum și tactica retragerii îi aduce o oarecare faimă între conducătorii
acelei vremi. În Țara Românească, turcii îl așază în scaun pe un anume Vlad, care
va fi înlăturat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui
Sigismund de Luxemburg.
În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la
cruciada anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a
nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar. După câteva succese
minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25
septembrie. Oastea valahă, formată din cavalerie ușoară, nefiind invitată să ia parte
la șarja cavaleriei grele, se retrage fără a intra în luptă.

Mahomed I
Anul următor, în 1397, pe râul Ialomița, precum și în anul 1400, Mircea cel Bătrân
zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din
expediții de jaf în Transilvania.
Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel
Șchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul
Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie
împotriva turcilor. În 1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept conducător
peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului
otoman și l-a ajutat pe Musa Celebi să devină sultan (pentru o perioadă scurtă),
după moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (Mustafa Celebi, frate al lui Musa,
apoi pe șeicul Bedr-ed-Din).
Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și
plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah.
Sfârsitul domniei
Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei (1415
sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea
libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată,
domnul român a fost obligat să trimită turcilor un fiu ostatic drept garanție.
Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la
ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail
I, asociat încă din 1408.
„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de
către istoricul german Leunclavius, Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de
ani. Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile
economice înțelepte pe care le-a luat, și un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai
multe lăcașe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit
diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, căruia
i-a determinat o bună bucată de timp situația internă. Reușind să împiedice în mod
eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o figură
proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.

Țara Românească în timpul domniei lui Mircea

cel Bătrân
Teritoriile stăpânite de Mircea cel Bătrân

Țara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404)

Granițele Valahiei s-au schimbat deseori până la mijlocul secolului al XVI-lea,

însă în timpul domniei lui Mircea Țara Românească a ajuns la întinderea teritorială
maximă din Evul Mediu: de la Olt în nord la Dunăre în sud și de la Porțile de
Fier în vest până la Marea Neagră în est.
Titulatura domnească prezentă în actele rămase de la Mircea cel Bătrân poate oferi
o cronologie aproximativă a întinderii teritoriale valahe, căci, potrivit istoricului
Anca Ghiață, „o cronologie strictă a stăpânirii Țării Românești ținând seama
numai de prezența sau absența unor formule în titulatura domnitorilor nu poate fi
unicul criteriu în deslușirea realităților istorico-teritoriale”. Pentru a completa
imaginea de ansamblu, trebuie cercetate și actele de danie, dovezile arheologice,
cronicile (cu precădere contemporane) etc.
Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârșitul domniei sale, sub
forma: „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos
iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu
darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a
părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului
herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată
Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.

Banatul de Severin
Mircea este și domn al Banatului Severinului (din 1388/9). Într-un document din 20 iunie 1400
Severinul nu mai apare în titulatura lui Mircea, însă, doar pe baza acestui fapt, nu se poate
concluziona cu certitudine că banatul i-ar fi fost luat înapoi de către regele Ungariei. De-a lungul
stăpânirii lui Mircea în această parte, s-au succedat o serie de bani: boierii Stănilă, Radul,
Dragomir, Drăgan și Aga. Aceștia se pare că erau dregători militari, cu atribuții administrative și
judecătorești locale. La sfârșitul anului 1406, la Severin a avut loc o întâlnire între Mircea și
Sigismund de Luxemburg.
De remarcat faptul că pentru început acest teritoriu a fost lăsat cu neîncredere sub stăpânirea lui
Mircea. Din 1388 și până în 1393 au continuat să existe bani de Severin numiți de regele ungar,
însă aceștia rezidau în Banatul Timișoarei. După bătălia de la Rovine, convingându-se că poate
lăsa cu încredere feudele ardelene și Banatul de Severin sub cârmuirea lui Mircea, Sigismund
suspendă funcția de ban de Severin. Această situație va dura până la 1428.

Amlașul și Făgărașul

Ducatele Amlaș și Făgăraș

Întocmai ca și în cazul Banatului de Severin, profitând de scurta anarhie din
Regatul Ungar, Mircea a preluat Amlașul și Făgărașul în virtutea vechiului drept de
moștenire de la Vladislav I. Sigismund de Luxemburg le-a lăsat sub stăpânirea
vasalului său, deși cu neîncredere până la bătălia de la Rovine.
Cele 12 documente date pentru Țara Făgărașului permit să se stabilească granițele
acestei feude: în nord Oltul (Mircea se intitulează într-un act: „domn al Țării
Făgărașului până la Olt”), în sud se învecina cu Țara Românească. Cel mai vestic
sat menționat în documente este Scoreiul (1391), însă P. P. Panaitescu nu exclude
ca și Porumbacu să fi făcut parte din Țara Făgărașului, ținând seama de elementele
de relief care puteu constitui granița de est a feudei. Pe aceleași baze, granița estică
a fost stabilită cu aproximație pe culmile ce despart Țara Oltului de Țara
Bârsei (Munții Perșani, Munții Codlei). Cele mai estice sate menționate în
documentele păstrate sunt Cuciulata, Dopca și Fântâna.
Se constată o unificare a administrației, stării sociale, bisericii și dărilor din Țara
Făgărașului cu cele din Țara Românească. Boieri munteni stăpâneau moșii în
Făgăraș, la fel cum boieri locali, români, primiseră și ei danii acolo de la
domnitorul Țării Românești. Cu toate acestea, Sigismund de Luxemburg, ca senior,
își păstra toate prerogativele stăpânirii pe teritoriul ducatului făgărășean. Spre
exemplu, în 1397 dă porunci și ține scaun de judecată pe când se afla în Făgăraș.
Amlașul este și el bine delimitat în două acte din 1366 și 1383. Ultimul indică
următoarele hotare: muntele Berch, Apoldul de Sus, râul Hepsich zis Virdupatec,
râul Amlaș, Firthysdorf (dispărut), râul Wecherd, Saporcha (Topârcea), muntele
Nykusberg sau Mikloshege, Chirna voda, satul Feketeviz (Săcel), apa Chirvod
Olachorum, râul Kisyrval, semita Olachorum, șanțul boilor zis Tysgrad, râul
Bidenbach și satul Varalya (Orlat). Așadar acest domeniu cuprindea cinci sate
românești (Săliște, Galeș, Vale, Sibiel și Cacova) și castelul Amlaș.
Ducatul Făgărașului, ca și Amlașul, nu avea legături bune ori directe cu Țara
Românească, astfel încât, pentru trimiterea corpurilor de oaste, Mircea trebuia să
apeleze la voievodul Ardealului și să tranziteze pe teritoriul stăpânit de acesta.

Cetatea Bran
Cetatea Bran i-a fost oferită lui Mircea de către Sigismund în 1395. Va rămâne sub
stăpânirea Țării Românești până în timpul lui Mihail I, când, pe 7 iunie 1419, în
urma numeroaselor proteste ale brașovenilor împotriva castelanilor munteni,
cetatea este luată înapoi de regele ungar.
Cetatea Bologa
Între 1399 și 1410 Mircea cel Bătrân a mai stăpânit în Ardeal și cetatea Bologa.
Aceasta i-a fost acordată de către regele Sigismund fie după lupta de la Nicopole,
fie în preajma lui 1398. Există o singură mențiune documentară a acestei stăpâniri,
datând din 23 ianuarie 1399.

Granita dinspre Moldova

În privința graniței dintre Moldova și Țara Românească (sectorul dintre Carpați și
Prut) au existat două teorii de-a lungul timpului. Prima dintre ele considera că
ținutul Putnei a aparținut Munteniei, în timp ce a doua, larg acceptată de către
istorici în ziua de azi[35], considera că încă din timpul lui Mircea granița se afla
pe Milcov și Siret.
Prima teorie avea ca argumente mai multe mențiuni istorice. În 1408, Alexandru
cel Bun acordă un privilegiu negustorilor din Liov în care menționează că acei care
vor merge către Țara Românească vor plăti taxă „la graniță, la Bacău... vama
de graniță, fie la Bacău, fie la Bârlad” (traducerea lui B. P. Hasdeu[36]). Prin urmare
nu numai Putna, dar și Tecuciul și Covurluiul erau sub stăpânirea domnului
muntean. De asemenea, în 1482, potrivit cronicarului Ureche, pe 10 martie
voievodul Ștefan cel Mare a luat cetatea Crăciunei, cu ținutul tot, din mâinile
muntenilor, alipindu-le Moldovei. Mai mult, o interpolare ulterioară cronicii lui
Ureche arată că în 1475 „aducând și pre ai săi boieri și oameni de cinste de au
vorovit și au tocmit, de au despărțit din Milcovul cel Mare, o parte de pârâu ce
vine pre lângă Odobești și trece de dă în apa Putnei și până astăzi este hotarul
țării Moldovei și al Țării Românești acel pârâu ce se desparte din Milcovul cel
Mare. Iară mai înainte au fost având țările amândouă pricină, că Țara
Românească vrea să fie hotarul său până în apa Trotușului, iar moldovenii nu-i
lasă, până au vrut Dumnezeu de s-au tocmit așa”.
P. P. Panaitescu a analizat aceste argumente în monografia sa dedicată lui Mircea
cel Bătrân, demontându-le și dovedind că granița se afla pe Milcov.
În primul rând observă că Hasdeu a tradus greșit cuvântul slavon краи
prin graniță în loc de margine. În lumina acestei corecturi, istoricul precizează că
în acele vremuri vămile se plăteau mai ales în târguri. Bacăul și Bârladul fuseseră
alese ca târguri de margine, întrucât nu mai erau alte asemenea așezări până la
granița munteană (Galați nu era încă târg). În continuare prezintă câteva
documente moldovenești care indicau stăpânirea moldovenească în acele ținuturi
încă din vremea lui Alexandru cel Bun.
Referitor la pasajele din Grigore Ureche, precizează că acesta a scris în secolul al
XVII-lea, în vreme ce letopisețele slavone contemporane nu pomenesc nimic
despre luarea ținutului din jurul Crăciunei, ci numai a cetății înseși. Mai mult, acest
act este de fapt o recuperare a fortificației aflată pentru scurtă vreme sub stăpânire
munteană, întrucât la 1473 Ștefan își avea staroștii săi la Crăciuna.
În legătură cu ultimul fragment citat din cronica lui Ureche, Panaitescu o socotește
doar o interpolare târzie, lipsită de suport: în 1423, Alexandru cel Bun întărește,
printr-un act, trei sate de pe Putna unui boier. În 1435, boierul moldovean Petre
Hudici stăpânește seliștea Lumineni pe Milcov. La acestea se pot adăuga
numeroase documente din aceeași perioadă care indică precis stăpânirea Moldovei
asupra ținutului Putnei.
La final, Panaitescu face o referire la tratatul din 1475 între Ștefan cel Mare
și Matei Corvin, în care se vorbește despre „granițele țării Moldovei cu Țara
Românească după vechile limite și datine [...] statornicite de Ștefan I al
Moldovei și Vlad Transalpinul și apoi [...] conform privilegiilor încheiate de
ambe părți de voievozii Alexandru și Mircea”. Cum Mircea și-a întins stăpânirea
către părțile tătărești abia în 1404, istoricul concluzionează că granița dintre
Moldova și Țara Românească în vremea domnitorului muntean a rămas aceeași: pe
Milcov.

Spre părțile tătărăști

După 1404 Mircea își extinde stăpânirea și la nordul gurilor Dunării, cuprinzând
cetatea Licostomo. În lumina ultimelor cercetări, nu mai poate fi vorba despre o
identitate între acest port și Chilia, ci despre o așezare individuală, aflată în
preajma Vâlcovului și a Peripravei. Granițele aproximative au fost stabilite de către
P. P. Panaitescu astfel: în vest Prutul, în nord pădurile basarabene (lăsând astfel
lagunele în stăpânirea lui Mircea), în est Marea Neagră (până undeva în zona
limanelor Sasic ori Șagani - Albei).
Dobrogea

Inscripție în  limba greacă din 1409, descoperită la Silistra: „Io Mircea, marele voievod și domn a toată
Ungrovlahia, a izbăvit [Dârstorul de turci]”.

În 1388, în timpul conflictului dintre armatele otomane ale lui Ali bei și cele
creștine ale țarului Șișman și ale despotului Ivanco, Mircea trimite trupe muntene
care ocupă unele cetăți dobrogene, însă acțiunea acestora este respinsă de către
otomani. Însă, după plecarea oștii turcești, în anul următor, Mircea reușește să
cucerească toată Dobrogea, cu cetatea Silistrei
Mircea păstrează organizarea locală (dovada existenței chefaililor, funcționarii de
tip balcanic) însă va face donații de pământ dobrogean boierilor săi și mănăstirilor.
Sub stăpânirea voievodului muntean (intitulat în acte despot al țării lui Dobrotici)[,
comerțul dobrogean va cunoaște prosperitatea economică, dovadă fiind
numeroasele tezaure monetare aparținând lui Mircea ori lui Petru Mușat, găsite
la Niculițel, Enisala și Ecrene. Deosebit de activitatea comercială efectuată pe
mare, economia locală se baza pe bogăția oilor și a peștelui.
Mircea pierde Dobrogea cel mai probabil după înfrângerea de la Nicopole (1396),
însă o recuperează în 1404 cu ajutorul lui Sigismund de Luxemburg. Puține știri
există în legătură cu victoria din 1404, anume doar o scrisoare a regelui ungar din
același an, în care menționează despre „frumoasele izbânde dobândite de
voievodul Valahiei împotriva turcilor, cu ajutor trimis din partea regelui”. În
1409, Mircea respinge un nou atac al otomanilor lângă Silistra, fapt menționat într-
o inscripție comemorativă în limba greacă descoperită în acest oraș: „Io Mircea,
marele voievod și domn a toată Ungrovlahia, a izbăvit [Dârstorul de turci]”.
Dobrogea va fi pierdută din nou de către Țara Românească în 1420, la doi ani după
moartea lui Mircea, reintrând de câteva ori, temporar, în componența Țării
Românești până în 1428.
Populația și clasele sociale
Lipsa oricărei mențiuni istorice nu lasă să se întrevadă numărul locuitorilor din
Țara Românească din vremea lui Mircea. Prin raportare la perioada ulterioară, a
lui Vlad Țepeș, istoricii au estimat acest număr la 4-500.000. Populația era mai
deasă în zona fertilă a Dunării și a bălților apropiate, lângă marile târguri, și mai
rară în Bărăgan și zonele acoperite de păduri (codrii Vlăsiei, Teleormanul). Din
documentele mănăstirilor se constată existența unui număr important de sate în
zona podișului Mehedinți, în Argeș, Vâlcea și Gorj. Nu în ultimul rând, zone
consistent populate au fost și văile principalelor râuri din partea centrală și estică a
țării (Dâmbovița, Prahova, Slănic, Teleajen, Buzău) precum și malul mării.
Potrivit cronicarului bizantin Chalkokondyl, muntenii din vremea lui Mircea erau
în majoritate țărani, ocupându-se cu păstoritul. Principalele orașe de atunci
(Argeș, Târgoviște, Severin, Bistrița, Buzău, Târgu
Jiu, Râmnic, Câmpulung, Pitești, Russenart, Giurgiu, Brăila, Turnu) erau legate de
drumuri pentru negustori și cărăuși. Principalul drum comercial al vremii era cel
dintre Bran și Brăila, pe ruta Târgoviște - Târgșor - Gherghița - Valea
Ialomiței - Orașul de Floci. Orașele se aflau în proprietatea domniei, care le
administra prin intermediul unui vornic domnesc, un pristav pentru iarmaroace, un
birar și un folnog. Orășenii se ocupau mai mult cu agricultura, judecând după felul
dărilor lor. Totodată, aici se regăseau și negustorii localnici.
Proprietarii de pământuri cu drept de moștenire, care aveau sate sau oameni pentru
a le lucra, formau clasa boierilor. Aceștia erau datori domnitorului cu serviciul
militar și erau puși în dregătorii. Pământurile lor erau păstrate în familie generație
după generație, dacă nu erau vândute către altă spiță de boieri. În acest caz, trebuia
plătită către domnie o sumă care ajungea chiar până la jumătatea valorii moșiei
vândute[. Pe o treaptă inferioară se situau cnezii (sau moșnenii), oameni liberi care-
și lucrau singuri pământul. Și în cazul vânzării, și în cazul moștenirii, către domnie
trebuia plătită darea calului (un cal, sau un cal și o cupă) pentru confirmarea
stăpânirii în continuare asupra pământului de către cumpărător ori moștenitor.
Aceasta arată că domnul era de fapt proprietarul superior al pământurilor. O
categorie aparte a proprietarilor de pământ erau mănăstirile. Ele primeau danii din
partea voievodului, uneori cu ohabă (imunitate, anume nici un dregător domnesc
nu avea voie să-și exercite drepturile acolo sau să impună ceva; uneori oamenii de
pe acele moșii erau scutiți de oaste - nu însă în timpul domniei lui Mircea). În
vremea lui Mircea, ohaba a fost rară în rândul boierilor, însă în timp, fiind de cele
mai multe ori un drept ereditar și fiind acordată din ce în ce mai mult ca răsplată,
aproape toate familiile boierești au ajuns să aibă scutiri, ceea ce a slăbit puterea
armată ca și mijloacele de răsplată de care dispunea domnul.
Șerbii erau agricultorii datori să muncească pe moșia pe care se aflau, pentru boier.
Aceștia aveau dreptul să-și schimbe stăpânul, nefiind legați de glie. Ultima clasă
socială era cea a robilor țigani. Aceștia erau datori să execute munci grele ori
speciale (scoaterea sării din mină etc.) și să furnizeze domniei o dajdie.

Armata

Ruinele cetății Giurgiu, una dintre cele mai importante fortificații ale lui Mircea cel Bătrân. A fost construită în
vremea acestui voievod

Armata din timpul lui Mircea era o oaste de țară (națională și a domnului) și era
formată din întreaga populație în stare să poarte arme. Aceasta purta numele
de Oastea cea mare. Datorită faptului că domnitorul avea nevoie de mulți ostași, el
nu dă niciodată ohabe (scutiri) întregi, ci întotdeauna cu precizarea „numai singură
oastea s-o facă domniei mele”. Astfel, pe lângă boieri, țăranii liberi sau șerbi,
obligația oștii revenea și târgoveților și satelor mănăstirești. „Este clar deci că
dacă oastea cea mare era o exceptare de la drepturile de scutire, însemna că ea
rămâne la dispoziția și în slujba domnului, fără amestecul proprietarului. Noi nu
avem deci o oaste feudală” (P. P. Panaitescu).
Oastea cea mică este așa numita curte, constituită în principal din boieri și săteni
privilegiați, datori să se afle la dispoziția domnului, cu arme, cât mai repede cu
putință. Din această oaste făceau parte categorii precum plăieși, datori a apăra
trecerea peste munți, și opăcinașii, care aveau obligația de a furniza vâslași.
Prezența mercenarilor la curtea lui Mircea nu este exclusă, deși prima mențiune a
acestora datează din vremea lui Dan al II-lea. Ei erau călări, sau pedeștri, în număr
de câteva sute, „pesemne aleși dintre orășenii sau țăranii mai săraci, fără pământ,
obligați să-și câștige viața cu leafă.”
Arme, aplice și pinteni din Țara Românească (cca. 1400)

În oastea lui Mircea, cavaleria ocupa un loc important. Moșnenii și boierii erau

datori să dea „darea calului” către domnie la moartea lor sau în alte situații
(tranzacțiile cu pământuri etc.). Pe lângă caii acestora, mai existau herghelii ale
domniei lăsate în grija anumitor sate. Caii din urmă erau duși să pască de obicei
în lunca Dunării. Între călăreți se deosebea ceata cavalerilor în armuri, existentă
încă de pe vremea lui Radu I, când tatăl lui Mircea avusese la dispoziție 10.000 de
cavaleri îmbrăcați în platoșe și zale fabricate la Veneția. În vremea lui Mircea,
cavalerii români sunt pomeniți cu ocazia unui turnir în Ungaria, la Buda (1412). De
asemenea, picturile murale bisericești, refăcute mai târziu după modele din vremea
lui Mircea, prezintă cavaleri în zale închinându-se.
În ceea ce privește armamentul din vremea lui Mircea cel Bătrân, preponderente
erau arcurile cu săgeți și, în mai mică măsură, săbiile. Cronica bulgară menționează
cum în bătălia de la Rovine cerul s-a întunecat de mulțimea săgeților, iar mai
târziu, în lupta de la Posada dintre regele Sigismund al Ungariei și Vlad I al Țării
Românești, muntenii au folosit săgeți otrăvite. Cronicarul Wawrin menționează și
arbaletele, iar cronica bulgară lăncile. Potrivit lui Chalkokondyl, pavezele
(scuturile) românilor erau asemănătoare cu cele ale tătarilor, probabil din lemn
acoperit cu piele. Armele erau procurate în principal de la sașii din Ardeal, dar erau
lucrate și în Țara Românească din materie primă adusă tot de peste munți. Armele
de foc erau puține, constând probabil din câteva tunuri și bombarde. Praful de
pușcă se fabrica folosind salitră importată din Transilvania.
Apărarea era asigurată printr-un sistem de cetăți care aparțineau domniei. Înspre
Moldova exista cetatea Crăciuna, înspre Ardeal cetatea Dâmboviței și cea de
la Căpățâneni, iar pe Dunăre Licostomo, Dârstor, Giurgiu, Turnu, și Severin. În
ducatele transilvănene mai existau cetățile Făgăraș, Breaza, Sibiel și Amlaș, iar în
Dobrogea Hârșova, Vicina și Enisala. Acestea erau întreținute și reparate de către
satele din jur.
Biserica
Mitropolia Țării Românești
În 1359 voievodul Nicolae Alexandru a înființat la Argeș prima mitropolie a Țării
Românești, pe al cărei scaun s-a suit kir Iachint, adus din Vicina. În 1370 Vladislav
Vlaicu înființează și cea de-a doua mitropolie a țării, la Severin. Mitropoliții valahi
erau numiți și unși de către Patriarhul din Constantinopol.
La urcarea pe tron, Mircea îi găsește ca mitropoliți pe Antim Critopol la Argeș și
Atanasie la Severin. În perioada următoare, cei doi vor participa — separat sau
împreună — la ședințele sinodului patriarhal. Antim, care era și „locțiitor
al Nicomediei”, a stat la Constantinopol din februarie până în martie 1389, după
care din iulie apare și Atanasie. În ianuarie 1392 ambii mitropoliți ai țării sunt
trecuți ca martori în hrisovul lui Mircea pentru mănăstirea Cozia. Atanasie se află
iarăși la Constantinopol din noiembrie 1396 până în martie 1397 și din 1400 până
în 1401.
În 1389, mitropolitul Antim se retrage din scaun, fiind bătrân și bolnav, însă în
scurt timp se instalează din nou, cu aprobarea Patriarhiei, cu toate că astfel se
încălcau canoanele patriarhului Fotie. A trăit până pe la 1401, după care în scaunul
argeșean i-a urmat Teodor.
Ca urmare a acordului din 1396 dintre Ungaria și Patriarhie, pe fondul unei relaxări
confesionale și a unei creșteri a pericolului otoman, mitropolitul de Argeș primește
titlul de „exarh al plaiurilor”, urmând a păstori și ținuturile românești de peste
munți.

Mănăstirile ortodoxe
Biserica mănăstirii Cozia, ctitorie a lui Mircea cel Bătrân. Pridvorul cu stâlpi datează din vremea lui Constantin
Brâncoveanu, iar fântâna din timpul lui Neagoe Basarab

Cea mai importantă ctitorie a lui Mircea este mănăstirea de la Cozia, ce poartă hramul Sfânta
Treime. Aceasta cuprinde caracterele arhitectonice ale școlii sârbești din Valea Moravei și
păstrează în bună parte vechile sculpturi ornamentale. Pictura a fost refăcută după vechiul model,
în secolul al XVIII-lea. În biserică se regăsește și mormântul marelui voievod.
Trebuie spus că Mircea a ctitorit ridicarea unei noi mănăstiri, pe locul dăruit de boierul Nan
Udobă, pentru a înlocui vechea Cozie, ridicată probabil în vremea lui Radu I[88] și aflată la cca.
un kilometru depărtare, la piciorul muntelui Cozia, în locul strâmt unde se curma valea Oltului.
După clădirea noii mănăstiri pe un teren mai larg, călugării și starețul s-au mutat aici, păstrând
însă vechile privilegii, averi și moșii.
Articol principal: Mănăstirea Cozia.

Alte mănăstiri din Țara Românească ce ființau în vremea lui Mircea erau cele ale
starețului Nicodim, Vodița și Tismana, mai apoi Cotmeana în județul Argeș, ridicată de Mircea
în 1389, Snagov, atestată în 1408 — însă cea veche, nu cea care se mai vede și astăzi și care a
fost ridicată de Neagoe Basarab — Glavacioc, care fusese dăruită cu două sate
în Teleorman și Strugalea, neidentificată încă în teren, ctitorie a boierilor Baldovin logofătul,
jupân Șerban, Radul al lui Stan și jupân Gal. La acestea se mai adaugă biserica de la Brădet și
prin tradiție cele de la Scoreiu și Rășinari. P. P. Panaitescu presupune că mai exista o mănăstire
și în Țara Făgărașului, căci aici este menționat „Stanciul egumenul”[89].

Legăturile cu ortodoxia din alte țări

În vremea lui Mircea au fost continuate daniile către mănăstirea Cutlumusi de
la Muntele Athos, ctitorită și dăruită de către înaintașii săi Nicolae
Alexandru și Vladislav Vlaicu. Deși nu s-a păstrat hrisovul de danie, un document
din vremea lui Neagoe Basarab (1514) menționează: „unde și prea cinstitul [...]
străbunul nostru Mircea voievod a înnoit ctitoria, pe care a făcut-o Țara
Românească”[90]. Chiar și boierii făceau danii către această mănăstire: în 1413
jupân Aldea logofătul dăruiește satul său Cireașov, de lângă Slatina.
În timpul domniei lui Mircea, ulterior cuceririi Vidinului de către turci (în
1396), moaștele Sf. mucenițe Filofteia au fost aduse în țară și așezate la Biserica
Domnească Sf. Nicolae din Argeș. Mai târziu, acestea au fost mutate în biserica
episcopală din oraș, unde se găsesc și astăzi.
Statuia patriarhului Evtimie de Târnova, aflată în Sofia

Atât starețul Nicodim de la Tismana cât și mitropolitul Antim Critopol au purtat o

corespondență bogată cu patriarhul Evtimie de Târnova, între anii 1375 - 1393.
Patriarhul bulgar este autorul unui număr mare de scrieri bisericești, iar faima sa
era „nu numai în neamul bulgarilor, ci râvna sa apostolească s-a întins și în toate
părțile de la miază-noapte și până la ocean, iar în apus până în Iliria”[91]. Între
elevii săi s-au numărat învățatul (mai târziu arhiepiscopul de Kiev) Grigore
Țamblac, precum și cronicarul Constantin Costenețki.
Până astăzi s-au păstrat două scrisori ale patriarhului Evtimie către starețul
Nicodim (ultima fragmentar) și una către mitropolitul Antim. Din acestea se poate
observa că Evtimie de Târnova era privit ca o autoritate în materie dogmatică și
liturgică, la care apelau prelații din Țara Românească ori de câte ori se iveau
chestiuni mai complicate[92], precum și tonul diferit de adresare. Dacă lui Nicodim
îi răspunde din postura unui învățat mai luminat, cu Antim tratează chestiunile pe
picior de egalitate frățească.
În prima scrisoare către Nicodim, patriarhul îi răspunde la câteva întrebări asupra
unor probleme de credință religioasă, dând și citate din Sfinții Părinți. În ce-a de-a
doua epistolă îi oferă sfaturile cerute pentru educația morală a tinerilor care se
pregătesc de preoție. Aceste epistole erau menite a fi citite preoților și călugărilor
și arată că Nicodim se ocupa și de pregătirea preoților din Țara Românească. În
epistola către mitropolitul Antim, patriarhul bulgar îi atrage atenția asupra
ereziei bogomilice, care circula în țările ortodoxe la acea dată, și îl sfătuiește să îi
dojenească pe aceia care o răspândeau.
Aceste legături între comunitățile ortodoxe balcanice au permis importante
schimburi culturale și bisericești.
Relațiile cu Biserica Catolică

Conciliul de la Konstanz reprezentat în cronica lui Ulrich von Richental

Au existat cu certitudine comunități catolice pe teritoriul Țării Românești încă de

la începutul secolului al XIV-lea, în orașele în care se aflau sași veniți din Ardeal
(în special Câmpulung, Argeș, Târgoviște și Severin). Este de amintit mormântul
comesului Laurentius de Longo Campo, datând din 1300.
Dacă până în vremea lui Vladislav Vlaicu comunitățile catolice depindeau de
episcopia din Ardeal, voievodul Radu I înființează (fie din motive politice, fie la
îndemnul soției sale) prima episcopie catolică de pe teritoriul țării, la Argeș. Nu se
știe unde se afla clădirea episcopatului, întrucât bisericuța Sân Nicoară, luată în
discuție, avea o arhitectură de factură bizantină, iar pe la 1788 încă se mai slujea
acolo în legea Răsăritului. Întâiul episcop catolic a fost italianul Nicolae Antonii.
Tot în vremea lui Radu I, ca replică a mitropoliei ortodoxe de Severin, Papa Urban
al VI-lea l-a numit pe franciscanul Grigore episcop de Severin.
În timpul lui Mircea s-au succedat următorii episcopi: Francisc (1390), George
(1394), Andrei (1396), Francisc (1399), George din Peč (1402), necunoscuți (1402
- 1418) și Ioan de Antiquavilla (1418) la Argeș și Lucas Ianuis (1390), Francisc de
Minerva (1394), Nicolae Demetrii (1399) și Iacob de Canallis (1412) la Severin.
Aceștia nu locuiau în orașele episcopale, iar titlul lor era mai mult onorific[93].
Casa în care au fost ținute lucrările Conciliului de la Konstanz

O mănăstire catolică, purtând hramul Sf. Maria, a existat și la Târgoviște, însă a

fost distrusă de turci în 1395. Mircea a reclădit-o, astfel că aceasta mai exista încă
la 1417. A fost pomenită și în 1640, de către misionarul Bakšič. Un lăcaș catolic se
pare că a existat și la Râmnicu Vâlcea, pe locul bisericii ortodoxe Sf. Dumitru de
mai târziu.
La inițiativa împăratului roman Sigismund de Luxemburg, în 1414 a fost convocat
un conciliu religios la Konstanz, (în Germania), care avea un triplu scop:
eradicarea „ereziei” husite, aplanarea schismei papale dintre Roma și Avignon,
precum și unirea Bisericilor Catolică și Ortodoxă. Ședințele Conciliului de la
Konstanz s-au prelungit până în 1418, an în care au început discuțiile privind
chestiunea unirii bisericești. Domnii Țării Românești și Moldovei au făcut act de
prezență prin câte un boier: Thobermur (Dobromir), respectiv Giorgius de
Samusinis (probabil Gheorghe din Sămușeni), menționați în cronica lui Ulrich von
Richental (scrisă în cinstea acestui eveniment în perioada 1420 - 1430). Tot în
aceasta sunt enumerate și orașele moldo-valahe cu importante comunități catolice:
Kylo (Chilia), Sorscha (Suceava), Mencz (Neamț), Jessmarkt (Iași), Molda (Baia),
Langnaw (Câmpulung), Ergx (Argeș?), Zürm (Severin), Behlo (Hârlău sau Bacău),
Burlat (Bârlad) și altele neidentificate. Această delegație reprezintă prima
participare înregistrată în istorie a românilor la un congres internațional.

Cultura
Despre cultura din vremea lui Mircea cel Bătrân se știe prea puțin, în mare parte
din cauza faptului că nu s-au păstrat vechile manuscrise de la mănăstirile Cozia,
Tismana, Cotmeana și Snagov.

Cahle din vremea lui Mircea înfățișând cavaleri. Au fost descoperite la Târgoviște

Până în timpurile noastre a ajuns un Polieleu (glorificare în versuri și cântări

a Maicii Domnului) compus de „kir Filotei monahul, fost mare logofăt al lui
Mircea voievod” (este vorba de Filos logofătul, călugărit sub numele de Filotei).
Această lucrare a cunoscut o răspândire foarte largă, ajungând să fie copiată chiar
și în Rusia, Serbia, Bulgaria sau Cehia.
De asemenea, tot din aceeași perioadă a mai supraviețuit o Evanghelie copiată de
călugărul Nicodim de la Tismana pe pergament, un Hexæmeron al lui Ioan
Exarhul, o Evanghelie din secolul al XII-lea care a aparținut mitropolitului Antim
Critopol, și un Tetraevanghel din 1404-1405, împodobit cu miniaturi de către
Nicodim de la Tismana. Acesta este considerat cel mai vechi manuscris miniat din
Țara Românească. Ferecătura Tetraevanghelului este realizată în tehnica au
repaussé și redă scena răstignirii Mântuitorului.
În domeniul olăritului, se remarcă vasele având litere sau propoziții incizate în
pasta moale (de exemplu pe o strachină smălțuită de la curtea domnească scrie
„[Io]an a scris în luna martie 8 zile”), și cahlele de sobă având reprezentați cavaleri
în zale, descoperite la Târgoviște. Figurile reprezentate pe vasele de ceramică sunt
diverse: oameni, animale, etc.
Într-o povestire bizantină („Călătoria lui Mazaris în iad”, 1415) se arată cum un
grup de artiști greci, veniți în Țara Românească din motive comerciale, au fost
primiți foarte bine de către „prea mărinimosul voievod”.

Epitaf din 1396 (fragment)

Ca operă arhitecturală, din vremea lui Mircea datează numai biserica cea mare de
la Cozia. Pictura murală însă este mai nouă, ea fiind restaurată complet la sfârșitul
secolului al XVIII-lea. În tezaurul bisericii se mai păstrează încă un epitaf din
1396, țesut pe mătase albastră și brodat cu aur și argint. De asemenea, la jumătatea
secolului al XIX-lea încă se mai găsea acolo și mantaua voievodului, prefăcută
într-o sfită preoțească. „Stofa acestei mantale e un ce prea curios și care merită să
fie văzută; este de pluș ce cuprinde niște flori galbene pe un câmp verde spălăcit,
cu ceva fir pe dânsul și cu oarecare însemnări roșii, cât se poate de solid și curat”
În cancelaria domnească se cunoșteau limbile slavonă, latină și probabil greacă.
Grămăticii erau puțini, astfel că trebuiau să își urmeze domnul oriunde se ducea
acesta, căci ei cunoșteau formulele juridice consacrate. D. P. Bogdan considera
că „formularele hrisoavelor slavo-române în totalitatea și armonizarea lor sunt un
produs propriu spiritului românesc al epocii, impregnat de mediul slav, elementele
componente importate din mediul bizantin prin intermediul sud-slav și din mediul
apusean prin intermediul sârb sau ungaro-latin, modelându-se după nevoile
cancelariei muntene”. Aceasta înseamnă mai multă precizie, simplificare și
prezența mai multor elemente juridice față de corespondentele sârbe sau bulgare.

Fresce contemporane care îl înfățișează pe Mircea

cel Bătrân

În ipostază tânără, Mircea se regăsește în frescele ctitoriilor sale de

la Brădet și Cozia. În primul caz, domnitorul poartă o coroană dublă și costum
specific secolului al XIV-lea. Se regăsește alături de doamna Mara, însă fără fiul
Mihail. La Cozia, în paraclis (sau bolniță, cum mai e cunoscut), Mircea apare cu
părul netăiat și o coroană similară străbunicului său Basarab I. Costumul său este
bine detaliat, pieptarul prezentând patru vulturi bicefali bizantini ce semnifică
rangul de despot al voievodului. Pantalonii sunt strâmți, iar încălțămintea are vârful
ascuțit. Alături de el se află Mihail, foarte tânăr.
Portretul din biserica mare a mănăstirii Cozia a fost refăcut în timpul domniei
lui Neagoe Basarab, după vechiul model. Mircea capătă coroana mare din secolul
al XVI-lea, similară cu cea a lui Neagoe, însă Mihail rămâne cu coroana veche.
Costumele sunt mai puțin detaliate, iar de data aceasta Mircea poartă acvila
bicefală pe genunchii pantalonilor.
În sfârșit, portretul cel mai cunoscut al său se află în biserica episcopală de la
Argeș, realizat în prima jumătate a secolului al XVI-lea după modelele mai vechi.
Heraldica Țării Românești în vremea lui Mircea

Sigiliu din 1390 aflat pe tratatul dintre Mircea și Vladislav al Poloniei

Stema lui Mircea cel Bătrân, așa cum se regăsește pe monedele sale

Sigiliul aflat pe tratatul încheiat în 1390 între Mircea cel Bătrân și regele
polon Vladislav al II-lea prezintă ca stemă a Țării Românești un scut francez vechi
mobilat cu o acvilă având capul conturnat și aripile strânse, însoțită la stânga sa de
o cruce, o stea în șase colțuri și o semilună „crai nou”. Pe monedele emise în
această perioadă acvila cruciată este plasată pe post de cimier, deasupra unui coif
care timbrează stema dinastică a lui Mircea.
Din 1403 datează cel mai vechi sigiliu muntenesc păstrat care prezintă așa numita
„Nova plantatio”. El prezintă două capete încoronate redate în profil, despărțite de
o tulpină bifurcată în partea superioară. Există opinia că cele două personaje ar fi
Mircea și fiul său Mihail.
În martie 1395 voievodul muntean semnează la Brașov un tratat de alianță cu
regele ungar Sigismund. Neavând la el pecetea cea mare, Mircea confirmă cu
sigiliul cel mic, reprezentând un leu rampant. De asemenea, la înnoirea tratatului
cu Polonia, în 1411, Mircea folosește atât sigiliul de stat, cât și pe cel mic.

Stema dinastică a lui Mircea, regăsită pe monedele sale, prezintă un scut francez
despicat cu primul câmp fasciat în 8 piese iar al doilea plin. Uneori, jumătatea
fasciată apare în partea stângă a stemei. Pe ducați, această stemă este timbrată de
un coif care are pe post de cimier acvila cruciată. Câmpul plin al scutului este
marcat deseori cu diverse sigle servind ca indicații de emisiune și de ateliere
monetare.
În cronica lui Ulrich von Richental (copia de la Aulendorf, din 1483) se află și o
stemă atribuită „principelui Despot al Țării Românești”, care prezintă un scut de
argint încărcat cu un leu negru încoronat, profilat spre dreapta. Tot în această copie
(căci originalul s-a pierdut) se regăsește și stema voievodului Valahiei Mici
(Olteniei) (ori a boierului Dobromir după unele variante), anume un scut de argint
ce cuprinde un leu încoronat, profilat spre dreapta, și însoțit de o semilună în partea
inferioară și de o stea în cea superioară. În copia din 1536 a cronicii mai există încă
o stemă pentru Țara Românească înfățișând pe un scut de argint doi negri adorsați,
goi, dansând. Aceste steme, precum și cele care desemnau Moldova (trei capete de
negri) au dat naștere la numeroase supoziții și discuții între istorici..

Sigiliul cel mic al lui Mircea aplicat pe tratatul cu Polonia în 1411

 

Stema Ţării Româneşti în cronica lui Ulrich von Richental (varianta din 1483)
 
 

Stema Olteniei (ori a boierului Dobromir) în cronica lui Ulrich von Richental (varianta din 1483)
 

Stemă atribuită eronat Țării Românești în cronica lui Ulrich von Richental (varianta din 1536)

Mircea cel Bătrân în conștiința urmașilor

Stema județului Durostor

Voievodul muntean a fost evocat de-a lungul vremii în literatură (Grigore

Alexandrescu - „Umbra lui Mircea. La Cozia” în 1844, Dimitrie
Bolintineanu „Viața lui Vlad Țepeș Vodă și Mircea cel Bătrân” în 1863 și poezia
„Mircea cel Mare și solii”, Mihai Eminescu - „Scrisoarea III” în 1881, D. Ciurezu -
„Noaptea-n miez la mănăstire”, Eugen Jebeleanu - „Cozia”, Ion Brad - „Epitaf la
mănăstirea Cozia”, Victor Tulbure - „Mircea”, Ioan Alexandru - „Imnul lui Mircea
cel Bătrân”, Dan Ioan - „Cavalerii Ordinului Basarab”),teatru Dan Tarchila - Io ,
Mircea Voievod , sculptură (statui în Piața Centrală din Târgoviște, în Râmnicu
Vâlcea, Pitești, Turnu Măgurele, Tulcea, București, Constanța), pictură (în special
frescele ctitoriilor), film (Sergiu Nicolaescu - „Mircea” în 1989). De asemenea, o
serie de instituții de învățământ (colegii naționale din Constanța și Râmnicu
Vâlcea, Academia Navală din Constanța ce administrează și bricul Mircea etc.),
străzi, piețe și cartiere poartă numele marelui domnitor.
Epoca lui Mircea a beneficiat de o atenție largă a specialiștilor în istorie și
disciplinele conexe, elaborându-se un important număr de lucrări în acest sens.
Chipul domnitorului a figurat și pe stema județului Durostor, în perioada
interbelică, ca simbol al stăpânirii sale pe acel teritoriu.

Emisiuni monetare comemorative

Moneda comemorativă de circulație, cu valoarea nominală de 50 bani „Mircea cel Bătrân” 2011

La 12 septembrie 2011, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă

de alamă, cu valoare nominală de 50 bani „Mircea cel Bătrân”, dedicată aniversării
a 625 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului Mircea cel Bătrân. Are pe avers,
suprapus parțial peste un cerc hașurat, un grupaj de elemente: inscripțiile
„ROMANIA“ și „50”, un fragment din imaginea mănăstirii Cozia, anul de
emisiune „2011”, valoarea nominală a monedei „50 BANI” și stema României, iar
pe revers portretul domnitorului Mircea cel Bătrân într-un medalion oval și
inscripția în arc de cerc „MIRCEA CEL BATRAN 1386-1418” pe un fundal care
sugerează un ornament mural de pe biserica mănăstirii Cozia. Are aceleași
caracteristici tehnice cu monedele aflate în circulație la cupiura de 50 bani și va
circula în paralel cu monedele de 50 bani, emisiunea 2005 și emisiunea 2010.
Simultan, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă
din aur, de calitate „proof”, pentru colecționare, cu valoare nominală de 200 lei,
dedicată aniversării urcării pe tron a voievodului Mircea cel Bătrân.