Domnitorii fanarioți și elemente ale

Iluminismului în activitatea lor având în vedere

Regimul fanariot a fost instaurat în Moldova în 1711, după

plecarea lui Dimitrie Cantemir în Rusia şi în 1716 în Ţara Românească,
după Ştefan Cantacuzino, începând cu acelaşi domnitor – Nicolae
Mavrocordat. De data aceasta, reprezentantul pe scaunul domnesc al
sultanului este un grec din Fanar, cartier al Constantinopolului.
 Trasaturi:
-scade autonomia Ţarilor Romane, domnii fiind numiţi direct de Poarta,
din familiile greceşti din Fanar, aceştia devenint practice inalti
functionari ai imperiului ottoman;
-Tarile Romane îşi pierd puterea militară, forţa armata fiind reprezentata
de o garda cu menirea de a apăra ordinea interna; - Tarile Romane devin
teatru de război si moneda de schimb in conflictele dintre Rusia, Austria,
si Imperiul Otoman;
-cresc spectaculos obligaţiile materiale ale ţărilor romane fata de Poarta:
tributul sau haraciul; peşcheşurile sau darurile ocazionale sau taxele
pentru reconfirmarea domniei (Mucarerul Mare, o data la 3 ani si
Mucarerul Mic, o data pe an);
-Tarile Romane devin teatru de război si moneda de schimb in
conflictele dintre Rusia, Austria, si Imperiul Otoman.

Constantin Mavrocordat

Nascut: 27 februarie 1710, la Constantinopol, Imperiul

Otoman
Decedat: 15 decembrie 1769 (59 de ani), in Iași,
Moldova
Părinți: Nicolae Mavrocordat, Pulkheria Tzoukaina
Frați și surori: Ioan N. Mavrocordat
Căsătorit cu: Catherine Rosetti
Copii: Alexandru I Mavrocordat printesa Maria
Mavrocordat
Ocupație: conducător
Mihai Racovița

Născut: cca. 1660

Decedat: iulie 1744, la Constantinopol, Imperiul Otoman
Părinți: Boyar Ionitza Racovitza
Căsătorit cu: Ana Codreanu
Copii: Constantin Racoviță, Ștefan Racoviță, printesa
Anastasia Racovitza, ptintul Mikhael Rakovitzas,
beizades
Ocupație: conducător

Caracteristici pozitive:
1. uniformizarea institutului in tara romaneasca si moldova
2. se infiinteaza institutii

Persoana care era ridicată la demnitatea princiară era de obicei

dragomanul șef al Sublimei Porți, fiind prin aceasta familiarizat cu
politica guvernului otoman.
Noul principe, care obținuse funcția sa în schimbul unui plocon
consistent (un obicei care era mai vechi), pleca în noua țară în care
fusese numit - și a cărei limbă nu o cunoștea de cele mai multe ori - cu o
numeroasă suită. Odată ce noul principe era numit, el era escortat la Iași
ori București de o suită formată din familia sa, favoriți și creditori (de la
care împrumutase bani pentru ploconul oferit la învestire). Domnul și cei
din suită urmăreau să-și recupereze cât mai repede cu putință investițiile
făcute cu prilejul numirii și în plus să strângă suficienți bani cât să
trăiască îndestulat după încheierea scurtului mandat domnesc.
Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale
excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât și de ambițiile
domnitorilor, care - fiind conștienți de statutul lor fragil - căutau să-și
plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se
îmbogățească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a satisface nevoile
crescânde ale Porții și pentru a-și asigura beneficii personale, domnitorii
fanarioți au inițiat politici dure de taxare a populației, adusă rapid în
stare de sărăcie lucie.

Motivele pierderilor sunt multiple:

1. prin cedare și tratat, în situația de pace cu statul beneficiar, dar sub

amenințarea trecerii la starea de război;
2. prin cedare și tratat, în situația de pace cu statul beneficiar, dar sub
presiunea politică, economică sau militară a unei mari puteri,
susținând statul beneficiar;
3. prin înfrângere militară.

Pierderile:

-În 1878 prin Tratatul de la Berlin, teritoriul județelor Cahul, Bolgrad

și Ismail pe care România le moștenise de la Principatul Moldovei în
1859, au fost reîncorporate Imperiului Rus; a redobândit această
regiune în 1918 prin Unirea Basarabiei;
-În martie 1918, prin Pacea de la București, România, înfrântă de
armatele austro-germane și bulgare, a fost silită să cedeze Austro-
Ungariei o fâșie de teritoriu de-a lungul Carpaților, Bulgariei,
Dobrogea la sud de linia Rasova-Agigea, și Puterilor Centrale restul
Dobrogei până la brațul Sfântu Gheorghe; a redobândit aceaste
teritorii după Unirea din 1918 prin Tratatele de pace de la Saint-
Germain, de la Trianon și de la Neuilly;
-În vara anului 1940, prin ultimatumul și dictatele consecutive
pactului Hitler-Stalin, România este silită să cedeze Uniunii
Sovietice: Bucovina de Nord, Ținutul Herței și Basarabia; Ungariei:
Transilvania de Nord, iar Bulgariei: Dobrogea de Sud (la sud de linia
Ostrov-Vama Veche); a redobândit Transilvania de Nord prin Tratatul
de la Paris din 1947;
-În 1948, printr-un protocol bilateral româno-sovietic, Republica
Populară Romînă este silită să-i cedeze Uniunii Sovietice, deși cele
două state erau aliate și comuniste, insulele Coasta-Dracului (Tătaru-
mic), Dalerul mare, Dalerul Mic, Maican, Limba și Șerpilor, primele
patru situate pe Brațul Chilia, a cincea la ieșirea acestuia în mare, iar a
șasea în larg; aceste pierderi au fost oficializate prin Tratatul româno-
ucrainean de la Constanța semnat la data de 2 iunie 1997;
-În 2009, după delimitarea frontierei maritime între România și
Ucraina prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009 a Curții
Internaționale de Justiție (CIJ) de la Haga, România a mai pierdut o
fâșie de ape teritoriale în dreptul golfului Musura prin stabilirea
balizelor frontaliere ucrainene nu pe traseul frontierei de jure (de
drept) conformă Tratatului româno-ucrainean de la Constanța, ci mai
la sud, de-a lungul digului nord de la Sulina și de acolo la linia fixată
de CIJ, creând astfel un nou traseu de facto.

Concluzie:
Rolul jucat de domnitorii fanarioți în revoltele grecilor de după
1820 (Vedeți și: Războiul de independență al Greciei) și haosul
provocat de mișcarea Filikí Eteria în Moldova și Muntenia, ca și
insurecția condusă de Tudor Vladimirescu în 1821, au dus la încetarea
numirii de domnitori din rândul familiilor fanariote. În primăvara
anului 1822, de la București și Iași au fost trimise delegații pentru a
cere Înaltei Poarți domni pământeni. Din aceste delegații au făcut
parte printre alții: Ioniță Sandu Sturdza, un coborâtor al lui Vlad
Țepeș, Grigorie Dimitrie Ghica, nepot de frate al decapitatului
Grigore Alexandru Ghica al Moldovei și vornicul Iordache Râșcanu,
viitor membru in divanul domnesc al Moldovei. Această acțiune a
adus în Moldova, după lunga perioadă fanariotă, din nou un domn
pământean în persoana lui Ioniță Sandu Sturdza și în Muntenia pe
Grigore al IV-lea Ghica. Relevante pentru relațiile încordate dintre
boieri și domn a fost compromisul dintre cererile pandurilor olteni ai
lui Vladimirescu și pretențiile regenței boierești de la București, care
încerca să blocheze ascensiunea lui Scarlat Callimachi, ultimul domn
fanariot din Muntenia.
Domnia lui Ioniță Sandu Sturza în Moldova și a lui Grigore al IV-
lea Ghica în Muntenia au fost primele domnii pământene, întrerupte
rapid însă de ocupația rusă din timpul războiului ruso-turc din 1828-
1829 și de perioada de dominație țaristă care a urmat. (Vedeți și:
Regulamentul Organic).