Referat: 

MARA, de IOAN SLAVICI

Ioan Slavici și-a făcut debutul în literatură ca dramaturg, cu piesa (comedia) Fata de
birău (de primar) în 1871, la revista „Convorbiri literare”, la îndemnul lui Eminescu.
Totuși, el rămâne în literatură ca un mare prozator și, „dacă ar fi avut mai multă
capacitate de lucru, ar fi putut da o Comedie umană”, scria G. Călinescu.

Titlul indică numele protagonistei romanului. Nicolae Iorga are meritul de a fi atras
atenția asupra faptului că Mara strânge banii la ciorapi pentru a face un viitor copiilor ei
și că „romanul s-ar fi putut intitula Copiii Marei”.

G. Călinescu afirma că „proporția de afecțiune maternă și de zgârcenie este făcută cu o

artă desăvârșită de scriitor”.

Prin dârzenia de care dă dovadă în creșterea copiilor, Mara se înscrie în galeria

eroinelor celebre din literatura noastră.

Romanul începe cu această celebră frază din capitolul Sărăcuții mamei: „a rămas Mara
săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei, dar era tânără și voinică și harnică, și
Dumnezeu a mai lăsat să aibă și noroc”. Stilul indirect liber din acest pasaj indică în
Mara pe cea care gândește astfel, dar citatul aparține scriitorului.

Alături de portretul mamei, scriitorul ne oferă și portretul copiilor: „Zdrențuroși, desculți,

nepieptănați, nespălați”, dar care sunt pentru  mama „cei mai frumoși, cei mai deștepți
copii din câți copii sunt pe lume”.

Mara este un personaj ales în concepția lui Slavici pentru că este harnică și grijulie
pentru ziua de mâine. De aceea ea strânge „bani albi pentru zile negre”, după cum
mărturisește.

Dragostea mare pentru copii stă la temelia tuturor actelor pe care le face și de aceea ea
dorește ca Persida și Trică să crească după chipul și asemănarea ei. Pe fată o
încredințează maicii Aegidia la mânăstirea minoriților, în vederea unei eventuale
căsătorii cu un candidat la preoție, iar pe băiat, care fusese dat la școală, îl dă ucenic la
cojocarul Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova, care avea o fată.

Odată cu creșterea copiilor, cresc și ciorapii cu bani, mai ales în urma arendării podului
de pe Mureș.

Există o anumită doză de avariție la Mara, când nu se îndură să dea zestrea Persidei,
zestre cerută de tatăl preotului Codreanu, deoarece „ceruse marea cu sarea”. De
asemenea, nu se îndură să dea suma de răscumpărare pentru Trică, acesta urmând să
facă doisprezece ani de armată: ”Nu dau nici un ban!”. Suma o va oferi însă Bocioacă.

Tezaurizarea a ajuns o adevărată manie; deși avea treizeci de mii de florini, nu se

îndură, deși promisese, să dea cei opt mii de florini la botezul copilului Persidei. Banii nu
distrug în sufletul Marei dragostea maternă fiindcă ea va accepta ca băiatul fetei să fie
botezat după ritualul catolic. Mara știe că în societate „banul deschide toate ușile și
strică toate legile”, și în acest sens, ea îi spune lui Trică, încă de la începutul romanului,

Dacă Mara a știut să se adapteze societății de atunci, devenind o mamă onorabilă prin
avere, Persida a știut să-și depășească mediul și de aceea Mara e recunoscută ca
mama Persidei, Trică, fratele Persidei, iar Națl, bărbatul Persidei. Toată bogăția
sufletească a Persidei se relevă în dragostea pentru Națl, și nimeni n-a descris cu atâta
vigoare realistă, dar și cu atâta poezie ca Slavici, dragostea, în ceea ce are mai dramatic
și mai grav. Dragostea se abate asupra eroinei ca un adevărat blestem, după propria-i
mărturisire către Națl. La vederea Persidei, Națl spune: „o mare nenorocire a căzut pe
capul meu”, iar Persida replică și ea: „e un blestem pe capul meu”.

Fire integră și credincioasă, ea se căsătorește pe ascuns cu Națl, întrucât familiile se

opuneau, și este o admirabilă soție, încercând să-l împace pe soț cu părinții lui. Este
harnică și chibzuită, ca Mara, conducând singură la Lipova cârciuma în locul soțului,
ajuns cartofor și bețiv, și adăpostind și pe fiul nelegitim al socrului, pe Bandi.

Copilul Persidei face minunea de împăcare între cele două familii și mai ales schimbarea
tatălui. „Nu există fericire în casă, dacă nu sunt copii”, scrie Slavici. Persida este o Mară
în devenire. Când Mara acceptă botezul băiatului după canoanele catolice, Persida îi
spune: „Dacă ar fi toți ca tine, n-ar fi în lumea asta decât fericire”.

Fratele ei, Trică, încăpățânat, muncitor, e un model de moralitate întrucât pleacă

voluntar în armată, deși fusese răscumpărat de Bocioacă, pentru a nu cădea în mrejele
soției acestuia.

Finalul romanului este o confirmare a moralității lui Slavici care nu uită să-l pedepsească
pe măcelarul Hubăr, ucis de propriul copil.