Capitolul I
Sărăcuţii mamei
 Mara este, arată naratorul, o văduvă cu doi copii mici, din Radna, lângă Lipova;
fostul ei soţ, Bârzovanu, „era, când a fost, mai mult cârpaci decât cizmar şi şedea mai bucuros în
bort  [cârciumă]  decât acasă; tot le-au mai rămas însă copiilor vreo două sute de pruni pe lunca
Murăşului, viuţa din dealul despre Păuliş şi casa pe care mama lor o căpătase de zestre. ”. Pentru
a-şi întreţine familia, femeia se îndeletniceşte cu micul comerţ, în special de legume
şi fructe; în esenţă „vinde ce poate şi cumpără ce găseşte; duce de la Radna ceea ce nu găseşte
la Lipova ori la Arad, şi aduce de la Arad ceea ce nu găseşte la Radna ori la Lipova. ”. În spatele
mărfurilor ei, în târg, lumea o vede „mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de
ploi şi de vânt”, având grijă totodată de cei doi copii, Persida şi Trică, ce se joacă
printre picioarele oamenilor. Are grijă să pună zilnic bani de-o parte, în fiecare din cei
trei ciorapi de la capul patului, unul pentru fată, unul pentru băiat şi unul pentru
bătrâneţile ei şi înmormântare, iar dacă suma economisită e mai mare decât de
obicei, plânge lângă bani.
   Persida fusese primită, precizează în continuare naratorul, pe când avea şapte ani,
la mănăstirea din Lipova, spre a fi educată acolo vreme de cinci ani cel puţin, pentru
doar şaizeci de florini pe an, căci Mara obţinuse de la maica Aegidia, econoama
mănăstirii, o reducere, ca femeie văduvă ce se afla. Însă după doi ani suma pe care
o datora i se pare prea mare şi se gândeşte că mai bine ar fi să ia cu acei bani în
arendă podul de peste Mureş, dintre Lipova şi Radna, căci ar câştiga bine din taxa
de trecere.
 Capitolul II
Maica Aegidia
     După arendarea podului, la insistenţele Marei (lumea nu prea trece podul, spune
ea, şi câştigul e mic), maica econoamă acceptă o plată de doar patru florini pe lună,
urmând a pune ea încă unul, asta până în iarnă, când oamenii trec mai mult pe
gheaţă şi călugăriţa plăteşte ea toţi cei cinci florini.
În primăvară se petrece însă un incident care va scoate în evidenţă trăsături de
caracter definitorii ale băiatului şi fetei. Trică este bătut la şcoală de un coleg mai
mare – pe când învăţătorul era plecat la pescuit –, pe nedrept, consideră el,
deoarece băiatul cu pricina, Costi Balcovici, profitase de faptul că era însărcinat cu
disciplina în clasă pentru a-i face lui Trică observaţii nemeritate, spre a se răzbuna
pentru bătăile anterioare pe care le încasase de la acesta, în asociere cu sora lui.
După aceea Trică o va chema în ajutor, de la mănăstire, pe sora lui dar cum nu
puteau trece pe pod, unde se găsea Mara, din Lipova înapoi la Radna, amândoi
încearcă traversarea Mureşului într-o barcă şi deoarece apa este învolburată, luntrea
scapă de sub controlul copiilor, până când bărbaţi cu alte bărci reuşesc să îi salveze.
Ieşind din luntre, Persida va merge „îndrăzneaţă şi cu capul ridicat printre cei adunaţi pe
ţărmure”, către maica Aegidia, spre a se justifica: Costi Balcovici „n-are să bată pe fratele
meu pentru că e mai mic şi n-are pe nimeni să-l ajute.”.
 Capitolul III
Furtuna cea mare
 Drept urmare a faptelor sale, Trică este dat afară din şcoală iar Mara hotărăşte să-l
dea ucenic la un cojocar din Lipova, Bocioacă (renunţând la învăţătură pentru că
există destui oameni „cu multă ştiinţă de carte care trăiesc ca vai de capul lor, luptându-se cu
nevoile vieţii şi nebăgaţi în seamă, ba poate chiar despreţuiţi de alţii, care nu ştiu carte, dar au bani. ”),
însă, ştiind cele petrecute cu copilul, acesta nu-l acceptă. Mara găseşte şi acum o
soluţie, îl va da drept ucenic la un cojocar din Arad, sârbul Steva Claici.
 Capitolul IV
Primăvara
     Au trecut nişte ani, cei doi copii „creşteau cum creşte răchita-n prundişul apătos, iară muma
lor întinerea, parcă adunând creiţarii la capul podului. ”, deşi tot „cea veche era, tot soioasă, tot
nepieptănată, şi nici că i-ar fi şezut bine altfel. Vorbea însă mai apăsat, se certa mai puţin, călca mai
rar şi se ţinea mai drept decât odinioară.”. Mai dă bani cu camătă, în tovărăşie cu măcelarul
neamţ din Radna, Hubăr, căci, socotea dânsa, nimeni nu va îndrăzni să-l înşele pe
partenerul ei, aşa cum ar fi cutezat să facă cu o văduvă ca ea.
Trică devenise „un băietan de cincisprezece ani, cam deşirat, dar înalt ca un grenadir, cam
mototol, dar cu vârtute.”; în acelaşi timp Marei „Prea i se făcuse fata fată şi nu mai ştia ce să facă
cu dânsa. Înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă, şi cu toate aceste, subţirică s-o frângi din mijloc; iar faţa
ei ca luna plină, curată ca floarea de cireş şi albă de-o albeaţă prin care numai din când în când
străbate, abia văzut, un fel de rumeneală.”.
   Pentru că peste drum de mănăstire se afla măcelăria lui Hubăr, al cărui băiat, Naţl
(diminutiv de la Ignatiu, vom afla mai încolo), era curat, delicat, „mai mult fată decât
fecior” dar „Lovea cu toporul în fruntea boului şi înfigea cuţitul drept în inimă, pentru că asta îi era
meseria.”, Persida se îndrăgosteşte pe neaşteptate de tânărul de douăzeci şi unu de
ani. O rafală de vânt izbise spărgând-o fereastra de la iatacul unde se aflau maica
Aegidia şi Persida, iar ochii fetei au rămas fixaţi, cu o săgetare în inimă, pe imaginea
flăcăului, atunci când s-a dus să închidă geamul – „Atât a fost, nu mai mult, şi ea nu mai
putea să fie ceea ce fusese.”.
Mai mult, într-una din zilele următoare, însoţită de Trică în drumul spre casă, Persida
va schimba ruta obişnuită, merg prin faţa măcelăriei pentru a o vedea Naţl, simţind
atunci că „trecea parcă prin văpaie mistuitoare”; mai târziu „Avea în sufletul ei ceva ce nu putea
să spună nimănui, iar aceasta nu pentru că s-ar fi sfiit, ci pentru că nu ştia nici dânsa ce are. Se
temea ea însăşi de sine, simţea c-o apucă din când în când o pornire năvalnică şi-i vine să se ducă,
ea singură nu ştia unde, şi să facă, ea singură nu ştia ce. ”.
 Capitolul V
Ani de tinereţe
 Hubăr, tatăl lui Naţl, avea, scrie naratorul, „în tot felul lui de a fi ceva uşuratec, copilăresc.
Gura îi era croită pe râs, ochii îi jucau mereu în cap şi lucruri pentru alţii mari îi păreau adeseori
nimicuri. Deşi ţinea mult să aibă prietenie cu popa, cu beamterii  [funcţionari ai imperiului
austriac]  şi cu ofiţerii, se pomenea adeseori la chefuri şi cu oameni mai fără trecere, până chiar şi cu
calfele lui, un lucru pe care fecioru-său n-ar fi fost în stare să-l facă. Şi mai ales asta l-a făcut să nu
prea aibă trai bun cu nevastă-sa, care era femeie aşezată, cam ţâfnoasă şi neîngăduitoare. ”. Drept
urmare, munca de patron de măcelărie nu îi prea convenea, dorind să-şi lase fiul în
loc, pe care îl trimite în cei doi ani de călătorie meniţi învăţării meseriei prin angajare
la diverşi patroni, o condiţie necesară dobândirii calităţii patron al măcelăriei
părinteşti. Cum în Lipova nu se găseau decât doi măcelari, aceştia intraseră în
breasla cojocarilor, al cărei staroste, Bocioacă, va da tânărului cartea de călătorie şi
sfaturile de rigoare.
Prima etapă a călătoriei o formează Aradul, unde Naţl intenţionase să se oprească
vreo două luni; odată cu el va porni însă şi Mara, acompaniată de fiica ei, în oraşul
de pe Mureş, căci fata lui Claici urma să se căsătorească şi trebuiau să o ajute în
pregătirea nunţii. La ceremonia religioasă Naţl îşi zăreşte din întâmplare iubita şi o
informează, fără o reacţie deosebită din partea ei, despre călătoria lui de calfă.
Capitolul VI
Ispita
 „Norocul nu umblă târâş, ci zboară pe aripi iuţi şi-ţi iese, când îi vine rândul, fără de veste-n cale;
degeaba îl cauţi, când nu-l găseşti, degeaba fugi, când el aleargă după tine: norocul tău e numai al
tău şi chiar dacă nu l-ai cunoaşte tu pe el, te cunoaşte el pe tine şi nu te părăseşte. ” – aceste
cuvinte ale naratorului, de început de capitol, puteau caracteriza starea de spirit a
Marei. Femeia considera, precum şi ceilalţi din prejma Persidei, că fata se va căsători
cu Pavel Codreanu, prieten cu proaspătul ginere din casa lui Claici. Viitor preot, fiu
de preot şi nepot de protopop, Codreanu însă urma să se căsătorească cu fata
preotului din Buteni, spre a obţine parohia de acolo, în a cărui casă şedea în fiecare
vară, cântând alături de preot în biserică. Aceste păreri ale oamenilor se datorau
faptului că, în timpul pregătirilor de nuntă, cei doi erau aproape nedespărţiţi: „Persida,
fată tânără şi intrată de curând în lume, se uita la el cu un fel de sfială şi se sâmţea foarte măgulită
când el se apropia de dânsa şi-i vorbea.”, pe când teologul simte că personalitatea fetei
este prea puternică pentru el, deşi îl atrage.
   Câteva luni după nunta fetei lui Claici, Persida se află din nou în casa sârbului,
când Trică o anunţă că s-a întors Naţl, ceea ce o determină să încerce să-l
întâlnească, faptă care se va şi întâmpla în timpul unei plimbări prin Păduriţă, la
marginea oraşului; „Era tot el, dar cu faţa oarecum buhăită şi bătută de vânt, cu părul lung şi
încâlcit şi îmbrăcat în haine vechi şi soioase.”, putuse constata fata, „Şi era, parcă, ea şi numai
ea purta vina.”.
 Capitolul VII
Zbuciumare
 După acea întâlnire Naţl va cunoaşte stări sufleteşti paradoxale şi adânci, legate de
iubirea pentru Persida – „Atât îi părea dânsa de frumoasă şi de adimenitoare, inimii lui atât de
dorită, încât se-nţepenise-n mintea lui gândul că nu e pentru dânsul cu putinţă repaosul sufletesc
decât în apropierea ei, şi ştiind că nu poate să fie aproape de dânsa, că trebuie să-şi rupă gândul de
la dânsa, s-a siluit pe sine şi s-a dus departe, ca să n-o mai vadă, să se piardă prin lumea cea mare
şi s-o uite.”, regretând totodată faptul că părinţii îi întrerupseseră şcoala, spre a-l face
măcelar, căci altfel s-ar fi simţit mai demn de aleasa inimii lui. Cam aceleaşi lucruri,
un sentiment al destinului neîndurător („Doamne – strigă ea încleştându-şi mânile, ajută-mă,
că eu singură nu mai pot!”) o încearcă însă şi pe fată după întâlnirea cu Naţl, care dădea
târcoale casei cojocarului din Arad, când îi mărturisise că totul, pentru ea, „A venit aşa
fără de veste, cum vin toate nenorocirile.”.
  Capitolul VIII
Datoria
 Continuă afacerile Marei, în colaborare cu măcelarul neamţ: „A pus-o Hubăr să ieie,
mare vorbă, pădurea împărătească de la Cladova. Ce-i drept, Hubăr avea şi el tovarăş pe prietenul
său Liubicek; deoarece însă el era în slujbă, iar Liubicek era chiar beamter, numai ei singuri ştiau de
tovărăşie, şi sarcina cădea întreagă asupra Marei.”. Femeii îi revenea sarcina de a organiza
tăierile şi transportul buştenilor cu plutele pe Mureş, până la Arad, pentru vânzare,
plătind dreptul de exploatare cu treizeci şi patru de mii de florini, în patru ani. Puţin
speriată la început de cantitatea materialului lemnos, Mara dă dovadă de pricepere
negustorească, vânzând stânjenul cu opt florini şi cincizeci de creiţari, la un preţ al
pieţei de nouă creiţari, şi contactând oameni importanţi în instituţiile din urbe.
   Cu toate acestea continua să vândă şi în piaţă, unde o găseşte Persida, sosită
spre a i se plânge de insistenţele băiatului partenerului de afaceri Hubăr. Acasă
discuţia pe această temă va fi continuată, cu încercarea Marei de a-şi scuza fata
(„Eşti proastă tu şi te-a scos din minţi.”) care îşi recunoaşte însă contribuţia („Am voit cu tot
dinadinsul”), până când mama se resemnează atribuind destinului încercările prin care
îi trece fiica („Omul are data lui, şi nici în bine, nici în rău nu poate să scape de ea”). Dar
problema ce o frământă pe negustoriţă, vom afla în finalul capitolului, este a
diferenţei de credinţă religioasă dintre cei doi: „Neam de neamul meu nu şi-a spurcat încă
sângele, strigă ea cu ochii plini de lacrămi. Şi mi-e milă de el şi de mama lui, dar îmi eşti dragă tu – şi
nu se poate!”.
  Capitolul IX
Inima, săraca
 Doi ţărani din Buteni, Gheorghe al lui Baltă, om cu mare greutate în sat, şi Ioviţă al
lui Borleu, sosesc în casa protopopului ce îl are ca nepot pe Pavel Codreanu, mânaţi
de faptul că tânărul teolog nu mai poposise, ca de obicei, vara, în casa preotului din
Buteni, pe a cărui fiică sătenii voiau să o vadă căsătorită cu Pavel, în ideea că le va fi
preot după retragerea tatălui fetei. La îndemnul celor doi, şi obligat moral prin oferta
lui Gheorghe de a trage în gazdă la el – căci un asemenea om fruntaş în sat nu se
refuză, opinase protopopul –, Pavel merge la Buteni, unde, la insistenţele celor din
familia preotului, se va instala în casa lor, îndeplinind astfel planul celor doi ţărani,
care nu văzuseră drept lucru bun întârzierea tânărului din acea vară.
Fata preotului, Maria, „O fetişcană cam răsărită, dar subţire ca un şarpe, cam oacheşă, cu ochii
mărunţi, care râd şi plini de lacrămi, în vreme ce preajma gurii e croita pe plâns. ”, îl primeşte cu
„bucuria copilărească ce se oglindeşte în ochii plânşi”; cu toate acestea, în mintea lui
Codreanu, pe când participă la slujbă, „în faţa altarului, căruia-şi închinase viaţa, făptura cea
înaltă a Persidei se ridica deasupra tuturora şi pretutindeni se iveau ochii ei deschişi şi limpezi. Era-n
ochii aceia ceva atât de liniştit şi de senin, o voire atât de neîndoioasă, încât sub privirea lor trebuia,
parcă, să se aline furtuna mării, să se potolească para mistuitoare a focului: cum ar fi putut el, om
neajutorat, să iasă de sub stăpânirea lor?”. Cu astfel de sentimente în suflet, teologul merge
într-o noapte, în fuga calului, din Buteni la Radna, spre a o găsi pe cea care îl fascina
şi a-i propune să se căsătorească cu el, însă Persida îl amână, spunându-i că o
vreme vrea să rămână în mănăstirea din Lipova, unde are loc dialogul.
 Capitolul X
Cine ce poate
 Pentru târgul de toamnă din Arad, Trică a făcut o bundă, „adecă o blană de miel lungă
până la pământ, albă şi împodobită cu flori cusute-n ibrişin.”, pe care văzând-o cu acea ocazie
Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova, îl angajează drept calfă. Reîntors acasă
Trică, o ia cu sine de la mănăstire pe sora lui, care îşi face drum tot prin faţa
măcelăriei lui Hubăr, spre a-i întâlni fiul; îl şi vede, întors acasă pentru culesul viilor,
dar „Ce schimbare într-un timp atât de scurt! Nu-i vorba, şorţul îi era şi acum curat şi cărarea se
vedea ca odinioară, prin părul neted peptănat, dar era măcelar adevărat: om cu faţa plină şi mai mult
roşie decât rumenă, cu braţele puternice strânse de mâneca suflecată şi cu peptul ieşit înainte. ”.
Câteva zile mai târziu, la culesul viilor, în podgorie, Persida îl va întâlni pe Naţl, în
crama părintelui Ioan de la Miniş, pe care o vizitase dorind să-l vadă pe flăcăul care
„Parcă-i era frate, parcă-i era copil, parcă-i era rupt din suflet, atât de mult se bucura când îl vedea
voios, vorbăreţ”. Cu toate acestea este retractilă, în cursul unei plimbări nocturne în doi
(„n-a voit Dumnezeu să fim unul pentru altul”, îi spune ea), pentru ca după aceea în sinea ei
să accepte că doar o viaţă are omul şi „e nespusă durerea ce te cuprinde, când îţi dai seamă
că o petreci şi pe aceasta chinuindu-te tu însuţi pe tine.”.
 Capitolul XI
Altă lume
 Persida se decide, împreună cu ceilalţi şi după plecarea iubitului ei, să meargă la
crama lui Andrei Corbu, nobil de Cărpeniş. Acolo îl cunoaşte pe Simeon Burdea –
prieten din copilărie şi coleg de şcoală cu Naţl, coleg de cameră cu el după aceea la
Viena – care aflase taina iubirii tânărului pentru fiica Marei. La început speriată, fata
se mai linişteşte, înţelegând că Naţl nu putuse să vorbească decât unui om în care
avea deplină încredere. De la Burdea, Persida descoperă o altă faţă a omului
îndrăgit: „Nenorocirea lui e că părinţii nu l-au lăsat la şcoală. Nu e făcut el pentru măcelărie, şi în loc
de a-şi căuta de meserie, se reazemă pe averea părinţilor săi şi-şi petrece viaţa citind fel de fel de
cărţi, care-l ameţesc.”. Însă Burdea face mai mult, pătrunde în sufletul femeii, vede în ea
un om la fel de pătimaş ca cel pe care fata îl iubea: „Fără îndoială că e pătimaş […] Crezi
d-ta că numai din întâmplare v-aţi întâlnit?”.
 Capitolul XII
   Două porunci
 Lui Naţl îi lipseau şase luni din cei doi ani ai călătoriei de calfă, timp pierdut în
rătăcirile sale, dar Bocioacă, la insistenţele tatălui, primeşte să treacă cu vederea
deficienţa şi să îl accepte pentru examenul de maestru, asta până când starostele
breslei cojocarilor află de la Mara despre legătura fiicei acesteia cu Naţl, dar în
varianta mamei, care considera că Persida „nu-l voieşte” pe neamţ, în ciuda
insistenţelor lui. Drept urmare, „când oamenii e încredere ai breslei s-au adunat”, tânărul
Hubăr va fi amânat, ca „Să se mai coacă!”, după spusele lui Bocioacă, ceea ce
provoacă tatălui un acces de furie îndreptat împotriva fiului rătăcitor („n-ai ce să mai
cauţi la casa mea, dacă nu te faci om cumsecade.”), iar acestuia hotărârea de a se îndepărta
pentru totdeauna de casa părintească, comunicată mamei, pe care o iubea.
Înainte de discuţia lămuritoare dintre tată şi fiu însă are loc o alta, între cel de-al
doilea şi prietenul său Burdea, când Naţl mărturiseşte a simţi „că e un fel de soartă
neîndurată la mijloc. Mi-e adeseori parcă stau la marginea unei prăpăstii şi ştiu că am să mă
prăpădesc dacă nu mă dau înapoi, dar adâncimea mă adimeneşte, capul mi-e ameţit şi sunt în toată
clipa gata să închid ochii şi să mă arunc – fie ce-o fi!”, învinovăţindu-şi totodată tatăl pentru
faptul de a-l obliga să părăsească şcoala, căci altfel ar fi fost „om de dânsa”, pe măsura
Persidei adică.
 Capitolul XII
Datorii vechi
 Capitolul începe cu o povaţă a naratorului: „Datoria să ţi-o plăteşti la timp căci are şi ea
rostul ei şi nu stă, dac-o laşi nebăgată în seamă, în amorţire, ci mişcă şi creşte de n-o mai poţi stăpâni
în cele din urmă.”, referitoare la conflictul puternic ce se va isca între Naţl şi tatăl
acestuia.
Calfa de măcelar plecase iar spre a-şi îndeplini cei doi ani, cerând împrumut bani de
la un evreu, Griner, negustor de piei, şi neanunţându-şi tatăl sau mama, drept
urmare „nu zicea Hubăr nimic, nu se plângea, dar era muiat, şi acum, când ar fi fost să-şi
osândească feciorul, îşi făcea el însuşi mustrări, fiindcă ţi-e parcă tot ale tale sunt şi păcatele ieşite la
iveală în copilul tău.”.
De Paşte, la întoarcerea tânărului, după împlinirea celor doi ani ai călătoriei de
învăţătură, urma să se hotărască, de către mai marii breslei, ziua când acesta va
face „tăietura de măiestru”; aflând de la Trică vestea, Persida „era cuprinsă cu desăvârşire de
simţământul că nu e în lumea aceasta nimeni pe care poate să-l iubească deopotrivă cu dânsul, că el
e om în puterea cuvântului, că are de ce să-l iubească. Ea singură ştia prin ce grea luptă sufletească
a trecut el şi a trecut şi a ieşit întreg din ea. ”.
Adunarea breslei stabileşte însă o amânare a „tăieturii de măiestru”, până de Sfântul Ilie,
patronul cojocarilor, drept urmare a faptului că în cartea de călătoriei a calfei se
însemnaseră perioade scurte de şedere la un stăpân, cu mari intervale între aceste
perioade. Aflând, Hubăr îşi ceartă iarăşi fiul, în măcelărie, ocazie ca cel din urmă să-i
reproşeze, drept răspuns, îndepărtarea de la viaţa cărţilor, de la studiu („eu, aşa cum
sunt, n-aveam nevoie să mă fac măcelar.”); drept urmare, tatăl vrea să-l pălmuiască dar
Naţl îl îmbrânceşte şi acesta cade, lovindu-se cu ceafa de tocila din spatele lui.
 Capitolul XIV
Rostul lui Bandi
 Bandi este fiul unei femei sărmane, Reghina, trăitori amândoi din ajutoarele date de
mănăstirea din Lipova, unde Persida îl cunoscuse, pe când a venit ea acolo iar
copilul avea cam patru ani; mama lui „fusese servitoare la Radna, femeie voinică, frumoasă şi
în toată firea. Când a născut însă pe Bandi, ea a rămas paralizată de o mână şi de un picior, strâmbă
de gură şi cam smintită, încât abia te mai puteai înţelege cu dânsa. ”. După moartea mamei sale,
petrecută atunci când copilul avusese opt ani, acesta „se ţinea ca un căţel după maica
Aegidia, care peste câtva timp l-a dat ucenic la un cizmar.”.
Revenită acum, de Săptămâna Patimilor, la Lipova, ca şi Naţl, Persida îl întâlneşte
pe Bandi, pescuind pe malul Mureşului, vagabond şi trăitor din ceea ce căpăta de la
oameni, şi îl duce Marei, spre a o ajuta în piaţă, la căratul coşurilor, astfel încât să
aibe băiatul un mic câştig. Pentru că, din fire, Bandi se lipeşte puternic de cei care îi
dau atenţie, aceeaşi reacţie o va avea şi faţă de Persida („Alipirea către dânsa era la
dânsul un fel de boală sufletească, şi ea nu mai putea să scape de privirea lui, care mereu îi
reamintea ochii sticliţi ai Reghinei.”).
Pe acest Bandi îl trimise Persida la Naţl, după ce aflase de accidentarea tatălui său
şi socotindu-se vinovată, pentru a-l chema ca să discute cu el; văzându-l Naţl pe
mesager „Îi era, cum s-a uitat aşa prin amurg, parcă vedea ochii tatălui său şi, fără de voie, se dete
un pas înapoi.”. În cursul întâlnirii de la Sărărie (locul unde se depozita sarea pentru
vânzare), pe malul Mureşului, fata îi cere iubitului ei să se împace cu tatăl lui,
promiţându-i ajutorul maicii Aegidia şi al părintelui paroh, iar Naţl îşi explică gestul
(„Un demon nevăzut mă urmăreşte şi-mi reaminteşte mereu suferinţele pe care mama şi eu le-am
avut şi le voi avea pe urma lui”), apoi o sărută uşor, înduioşat de intervenţia ei.
 Capitolul XV
Isprăvile lui Trică
 Pentru cojocarul Bocioacă, Trică devenise „omul lui de încredere, mâna lui dreaptă, al doilea
stăpân în casă, cum n-ar mai fi putut să fie decât feciorul ori ginerele lui. Lasă că Trică era vrednic de
toată încrederea, sprinten, isteţ şi gata la orişice”, încât starostele cojocarilor se gândeşte,
asemeni soţiei lui, Marta, să-l căsătorească cu fiica lor, Sultana, căreia în trei-patru
ani i se va face sorocul de măritiş.
În această vreme, Trică află de la Marta despre întâlnirile Persidei cu Naţl şi se
hotărăşte să vorbească surorii lui pentru a o determina să renunţe dar apoi înţelege
„că degeaba-ţi dai silinţa să păzeşti pe un om, când el însuşi nu se păzeşte. Ce-ar fi făcut adecă el,
dacă cineva i-ar fi zis să nu se mai uite la stăpână-sa, să nu se mai apropie de dânsa, să nu mai vadă
braţele ei şi carnea cea moale de pe gâtul ei? S-ar fi supărat foc şi tot ar fi făcut cum îl trage inima. ”.
În ciuda ezitărilor însă, şi întărâtat până la urmă de frământările lui, îl urmăreşte
seara pe Naţl, care mergea să o întâlnească pe iubita sa în dosul Sărăriei, şi acolo îl
abordează cerându-i socoteală iar acesta recunoaşte că fata îi e dragă („mai dragă
decât orişicui în lumea asta, chiar decât ţie”), informându-l şi despre pavăza iubirii lor, Bandi,
care o însoţea pe fată la întâlniri, ceea ce Trică nu suportă, socotind că sora lui
fusese necinstită de Naţl în ochii lumii, şi se încaieră cu acesta.
Sosită acolo după ce s-au potolit puţin spiritele, acompaniată ca de obicei de Bandi,
Persida se justifică fratelui ei: „Nu eu din mine însămi voiesc, nici nu voinţa lui mă siluieşte, ci o
soartă neînduplecată ne ţine sub stăpânirea ei, şi nu putem altfel decât cum putem. Îmi arde pământul
sub picioare când stau astfel, pe ascuns venită, cu dânsul, şi totuşi viaţă pentru mine sunt numai
clipele petrecute cu dânsul; de aici înainte totul e zbuciumare, nelinişte mistuitoare, dorinţă fierbinte. ”.
Înduioşat, Trică, ţinând cont şi de o altă afirmaţie a fetei („mai presus de muma mea e
numai Dumnezeu şi numai Lui mă pot da fără de voinţa ei! ”) se va decide apoi să mijlocească
o căsătorie secretă, pentru a salva pe cât posibil situaţia.
 

Capitolul XVI
Greul vieţii
 

Văzându-şi fata frământată, apoi mai liniştită în urma convorbirilor cu Trică ulterioare
întâmplărilor de la Sărărie, Mara dă o aprobare de principiu, fără să ştie despre ce
este vorba: „– Tu fă ce ştii, mergi cum te mână inima şi cum te povăţuieşte minte ta  […] Eu nu te
pot silui, iar sfaturi nu sunt în stare să-ţi dau. Tu ştii mai bine cum te simţi şi cum te mână gândul:
orişice ţi-aş zice eu, tu tot nu faci decât ceea ce tu însăţi eşti pornită a face.  [...] Fă cum ţi-e ursita şi
cum vrea Dumnezeu, care ştie mai bine unde are să te scoată şi cum are să ne ispitească! ”. Dar
atunci când Persida fuge de acasă iar Trică îi spune mamei că a găsit preot care să-i
cunune fiica (pe Pavel Codreanu), Mara nu va accepta mariajul („– Nu – zise ea –
mişelia asta n-am s-o fac, când văd prea bine că o să se sature foarte în curând de el; n-am să leg eu
pe fata mea de un om care n-a putut s-o scoată la capăt nici chiar cu tatăl său.”).
O scrisoare a Persidei venită din Viena o împacă totuşi pe Mara cu situaţia; acolo
tânăra femeie, spune naratorul, „Trăia într-un fel de beţie, din care nu se mai putea dezmetici,
şi atâta dulceaţă era în sufletul ei, încât nu-i intra în minte gândul că va putea în viaţa ei vreodată să-i
pară rău de ceea ce a făcut.”, pentru că „Era bine, de tot bine; măcelăria le mergea mai presus de
toate aşteptările, iar în casă era pace şi bună înţelegere. ”. Însă toate acestea până când Naţl
începe să se arate gelos căci, socoate, ceea ce Persida făcuse pentru el ar putea
face şi cucerită de un alt bărbat, superior lui, fiind femeia „frumoasă, deşteaptă şi plină de
nuri”, după cum i se adresează el în reproşuri nemeritate. Drept care, ţinând
socoteală şi de întârzierile de acasă ale soţului (merge să se întâlnească cu vechiul
său prieten, Burdea), Persida hotărăşte să părăsească Viena, pentru a avea alături
oameni apropiaţi.
 Capitolul XVII
Birtul de la Sărărie
 În cârciuma de la Sărărie, pe care o luaseră în arendă Naţl şi Persida, poposeau
„plutaşii şi oamenii care veneau după sare, şi pe timp de târg lumea se îndesuia într-însa, dar era la
ea şi un birt pentru lumea mai bună şi trei odăi pentru trecătorii ce voiau să mâie. Aici puteau, dacă
erau oameni harnici şi cu rânduială, nu numai să trăiască bine, dar să-şi mai şi facă avere frumoasă.”.
Prin grija Persidei, în câteva săptămâni „era mereu îndesuială în birtul cel curat, unde se
puneau pe masă mâncări nu numai gustoase, şi totodată şi ieftine, şi beamterimea toată se obicinuise
foarte în curând să prânzească şi să cineze la Sărărie. ”. Dar eforturile o vor costa; „Femeie greu
muncită, se perduse încetul cu încetul înfăţişarea ei aleasă şi gingaşă; ridicând ciuberele de apă şi
oalele de la foc, mutând mesele de la un loc la altul, punând mâna la toate, ea se făcuse mai voinică,
mai ţeapănă, dar totodată şi mai nodoroasă oarecum, ca copacul încă tânăr, dar mult bătut de
vânturi.”
   Naţl stătea cu oaspeţii în birt, şi cu timpul se deprinsese şi să joace cărţi cu ei, spre
a le face plăcere, astfel că mai mereu era la masa prietenilor, dând şi pe datorie, bani
greu recuperabili. O discuţie pe această temă cu Persida, în cursul căreia femeia îl
anunţă şi că este însărcinată, se va solda cu un conflict fizic între cei doi, după ce
Naţl refuză ideea de a avea un copil („să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva, căci sunt destui
nenorociţi în lumea aceasta, grăi Naţl cu faţa întunecată. ”) şi contestă valabilitatea căsătoriei
lor („Ar râde curcile de mine, dac-aş spune că sunt cununat cu tine. Auzi, cununie? noaptea, prin
ascuns, ca să nu afle nimeni! Minciuni popeşti, ca să mă prostească pe mine şi să te încarce în
spinarea mea!”). După aceea Persida va regreta nu faptul că a fost lovită – i se părea
firesc ca un bărbat să procedeze astfel după ce a fost ofensat – ci faptul că lovise ea,
prima, că-i dăduse o palmă soţului ei.
 Capitolul XVIII
Blestemul casei
 Nu cu mult mai în vârstă decât Trică (se căsătorise şi o avusese pe Sultana de
timpuriu) Marta lui Bocioacă „îl lua şi acum tot drept băietan, mai mult copil decât om făcut, şi-ar
fi fost în stare să-l pună să-i toarne apă când se spală pe cap. Ba ea se sâmţea oarecum răsfăţată
când ochii lui cruzi se opreau ca perduţi asupra braţelor ei rotunde, asupra umerilor ei înveliţi în carne
moale şi căutau cu un fel de frică părţile mai ascunse ale nurilor ei. ”. Dincolo de acest fapt, el se
bucură însă de toata încrederea stăpânului şi stăpânei, ceea ce mama lui vede şi,
drept urmare, se umple de bucurie, după cum tot bucuroasă era, deşi nu o mai
vizitează, auzind că Persidei îi merge bine cârciuma.
Bucuria Marei va fi întreruptă însă atunci când află de chemarea moaşei şi a
doctorului la cârciumă, de la servitoarea trimisă de Persida spre a o aduce – „se porni
ca alungată de iele şi fără să mai închidă uşile în urma ei. ”, socotind pe drum că, dacă Persida
se află în stare gravă, aşa o pedepseşte Maica Domnului pentru că a fost „câinoasă”.
Aflând că Naţl o părăsise pe fiica ei după ceartă, Marta o consolează, mulţumind lui
Dumnezeu că a scăpat-o de omul care-i făcuse atâta rău, dar Naţl se reîntoarce,
umil, speriat şi îndurerat, spre a-şi cere iertare, prilej pentru mamă de a constata, din
reacţiile fiicei, că aceasta „ţine şi acum la el, ţine mai mult decât la orişicine!”. Iar el îşi arată
căinţa, explicându-se totodată („Când m-am dus, o ştiam sănătoasă şi vrednică, şi m-am dus,
ca s-o scap de un nemernic ca mine, care numai rău i-a făcut şi nici un bine nu poate să-i facă; în
starea în care ea se află acum, nici cel mai nemernic bărbat nu poate să-şi părăsească soţia.”), când
află de la doctor că pruncul este pierdut. După această replică, Mara îşi aduce
aminte înspăimântată de uşile de la casă lăsate neîncuiate, cu tainiţa unde ţinea
banii neacoperită, şi se întoarce cuprinsă „ca de frica morţii”.
 Capitolul XIX
Verboncul
 În Italia se ivise „un oarecare Garibaldi, mare general, care umblă să-i adune pe italieni sub arme
şi să-i ridice împotriva împăratului; iar ungurii şopteau între dânşii şi se lăudau prin ascuns că Kossuth
al lor stă în legătură cu Garibaldi şi are să se întoarcă la primăvară, ca să alunge cătanele împărăteşti,
să-i scoată pe beamteri din ţară şi să facă iar vreme ungurească, cum era pe timpul rezmiriţei. ” de la
1848.
Drept care şi în cârciuma de la Sărărie se schimbă atmosfera, căci „se învrăjbiseră
oamenii între dânşii, încât nu mai ştiai în cine poţi şi în cine nu poţi să ai încredere ”, dar pe Naţl
lucrurile acestea nu îl interesau prea mult pentru că avea alte probleme, era „despărţit
de mamă-sa, la care ţinea din ce în ce mai mult, şi în vrajbă cu tatăl său, care se uita în altă parte
când se întâmpla să-l întâlnească”. În plus, un client socoteşte că Bandi îi e frate, pornind
de la asemănarea lor, încât Naţl ajunge să creadă că e aşa, amintindu-şi de cum se
ivea Reghina, pe vremea când era în toată firea, „cu coşul după carne şi stătea voioasă şi
râzând în uşa măcelăriei.”. Paradoxal însă va reveni, drept urmare, la sentimente mai
bune, gândind „suferinţele prin care a trecut tatăl său, văzând pe acea femeie atât de nenorocită şi
ştiindu-şi copilul de pripas  [...]  pentru mine şi pentru mama mea, zise el, toate pentru liniştea casei
sale, toate din sâmţământ de datorie: înspăimântătoare pedeapsă, pentru o clipă de slăbiciune! ”.
Lui Trică îi venise vremea de încorporare şi „După legea timpului de-atunci, feciorii luaţi la
oaste rămâneau zece ani în linie şi încă doi ani în rezervă, erau duşi în ţări străine şi depărtate, li se
schimba tot rostul vieţii.”, aveau însă o alternativă: răscumpărarea pe bani buni. Urmând
sfatul soţului ei, Persida se oferă să dea o parte din sumă, dacă va completa Mara
restul, dar ştiind firea mamei, o roagă pe soţia lui Bocioacă să-i ceară soţului ei o
intervenţie pe lângă Mara. Cu gândul la aceste lucruri, Marta vorbeşte cu Trică în
secret, însă flăcăul nu se poate stăpâni şi o cuprinde în braţe, iar Marta nu se
supără, căci putea să socotească totul ca o nesăbuinţă copilărească. Mai mult chiar,
îi şi sărută gâtul „oarecum pe muşcate”; întrebată dacă nu se supără şi dacă îi place,
femeia aprobă pierdută gestul („– Da, îmi place – şopti ea ameţită – însă mai încet, puţin câte
puţin şi să mă laşi când voi zice că e destul.”) apoi preia iniţiativa („începu să se sărute cu el,
muşcându-i buzele, nesăţios cum numai femeia trecută ştie să se sărute cu un băiat tânăr. ”). Auzind
apoi de la bărbatul ei că intenţiona să-şi mărite fata, pe Sultana, cu Trică, Marta
încuie uşa odăii, deşi îl chemase la ea pe flăcău, Bocioacă aflându-se la târg.
Ca urmare a intervenţiei starostelui cojocarilor, „Trică era răscumpărat: Persida dăduse
cinci, iar Bocioacă, ca împrumut, [dat Marei] şaptesprezece sute de florini.”. Dar flăcăului nu îi
convine situaţia, se simte „robul lor” (al familiei Bocioacă) atunci când aude de la Mara
că intenţia celui care-i împrumutase banii era de a-şi mărita fata cu el. Şi pentru că
de la mama lui nu va putea scoate banii împrumutaţi şi pentru că începuse să-i placă
Sultana, faţă de care se simţea vinovat datorită întâmplărilor din ultima vreme, Trică
se încorporează, în ciuda faptului că rămâneau bun daţi banii pentru răscumpărarea
sa. Aceasta se petrece la trecerea verboncului (ofiţerul acompaniat de un stegar, doi
soldaţi şi o vivandieră) spre a chema voluntari, răsplătiţi pentru gestul lor cu 100 de
florini.
 Capitolul XX
Norocul casei
 Pentru a o consola în urma suferinţei legate de pierderea copilului şi de atitudinea lui
Naţl, Mara îi dezvăluie Persidei adevărul despre zestrea ei: „banul e mare putere, el
deschide toate uşile şi strică toate legile, iar tu ai bani, destui bani, mulţi bani. Uite! Urmă ea
făcându-şi mustrări c-a scăpat vorba. Ţi-o spui fiindcă nu mai eşti copilă şi trebuie s-o ştii, ca să te
simţi: eu am adunat pentru voi puţin câte puţin şi din ce în ce mai mult. M-a ajutat Dumnezeu, şi
puţine sunt pe aici prin apropiere fetele care au zestre ca tine. ”. Aflând că are câteva zeci de mii
de florini, Persida se simte „cu totul altfel acum” şi consideră că s-ar putea modifica şi
atitudinea lui Naţl ori a tatălui său, faţă de căsătoria lor ascunsă.
Pentru că mai trecuse ceva timp la mijloc, moaşa trimite din nou după Mara,
spunându-i să nu se neliniştească deoarece de astă dată totul va fi bine, iar Persida
naşte un băiat, prilej de mare înduioşare şi căinţă pentru Naţl, de recunoaştere a
vinei sale. Dar şi de apropiere a mamei lui Naţl, care vine să vadă copilul şi îşi arată
aprecierea pentru tânăra mamă, vorbindu-i fiului („– Mult eşti nenorocit – grăi dânsa cu ochii
plini de lacrămi – şi mare noroc ai avut. Le ştiu toate, urmă apoi întorcându-se spre Persida. Ştiu cât
ai suferit, fata mea, Dumnezeu are să ţi le ţie toate în seamă şi să ţi le răsplătească. ”).
Cu prilejul acelei întâlniri, Persida hotărăşte să-şi boteze copilul catolic, după tată,
apoi aranjează cu maica Aegidia şi cu părintele paroh ca să îl roage pe Hubăr să îl
ierte pe fiul său şi să-i accepte familia. Dus de părintele paroh la tatăl său, Naţl
primeşte iertarea părintească, după ce arată că el şi Persida fuseseră căsătoriţi de
către Codreanu, prin urmare copilul este „legiuit”.
A doua zi Hubăr merge, împreună cu soţia, la casa fiului lor, ducând drept dar de
botez „toţi galbenii pe care-i strânsese, peste trei sute” şi argintăria familiei, unde-şi va cere
scuze („– Iartă, fata noastră, toate supărările pe care ţi le-am făcut şi fii încredinţată despre iubirea
noastră! Grăi apoi, uitându-se în ochii ei.”).
 Capitolul XXI
Pace şi linişte
  După aceste evenimente, statutul Persidei se schimbă („De ea se apropiau toţi cu
dragoste şi cu sfială; pe ea o socotea fiecare mai presus de sine; de dânsa ascultau cu toţii; ea putea
să-i povăţuiască pe toţi după buna ei chibzuinţă; ei însă, între dânşii, tot învrăjbiţi erau, şi ea în toată
clipa se temea ca nu cumva învrăjbirea să se dea pe faţă. ”), inclusiv în relaţiile cu soţul ei,
acesta căuta mereu să-i intre în voie, „încât ea, care-i fusese mai înainte slugă, şi-l făcuse
slugă pe el.”. Pe când, în mod simetric şi opus, se schimbă situaţia lui Bandi, cel de
care Persida mereu avusese nevoie pentru câte ceva, pentru că „Nu mai avea nici o
treabă, nici un rost în lumea aceasta: putea să facă ce-i place. De când se născuse copilul acela şi de
când venise Hubăr la casă, el era de prisos, uitat de toţi, dat ca o fiinţă nemernică la o parte, rămas
singur-singurel în lume.”.
La botez, copilul primeşte din partea Marei – după ce redusese suma iniţială – opt
mii de florini, ca parte din zestrea Persidei, dar Naţl îi cere să păstreze banii la ea,
căci ei aveau destul. Drept urmare a ofertei, „Nici că se uitau însă oamenii ca mai-nainte la
dânsa. Las’ că banul te ridică şi în sufletul tău, şi în sufletul altora, dar banul agonisit e dovadă de
vrednicie, şi mesenii toţi înţelegeau de ce Mara şade în scaun ca pusă într-un jeţ şi vorbeşte rar şi
apăsat.”.
   Trică revine din ostăşie, căci soldaţii care participau la război erau lăsaţi după
aceea la vatră, schimbat, dincolo de faptul că primise o rană în şold care îl făcea să
şchioapete puţin: „era periat şi peptănat, cu obrazul ras şi cu mustăcioara răsucită, bine strâns la
brâu şi cu căciula pe-o ureche, dar degeaba mai căutai în el pe prostănacul mototol din care putea
orişicine să facă ce vrea…”. Îşi cere scuze lui Bocioacă, iar relaţia cu Marta o aduce pe
drumul cel bun, spunând femeii că „n-o să mai aibă nimic” cu el; în postul paştelui, el şi
Naţl au fost „scoşi măieştri&rdq