Mircea Cel Bătrâns

Mircea cel Bătrân
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pentru alte sensuri, vedeți Mircea cel Bătrân (dezambiguizare).
Mircea cel Bătrân (n. 1355, Curtea de Argeș, Argeș, Mircea cel Bătrân
România – d. 31 ianuarie 1418, Curtea de Argeș, Argeș, (Mircea I Basarab)
România) a fost domnul Țării Românești între 23 Domn al Țării Românești
septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între Despot al Dobrogei
ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418. Ban al Severinului
A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după
tată), căruia i-a urmat la tron.[2] În actele oficiale apare ca
„În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos
iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și
domn...”. În istoriografia română apare și sub numele
Mircea cel Mare.[3]
În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns

la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt
a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în
titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al
țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică.
Podunavia din titlurile lui Mircea cel Bătrân era Timocul
din Serbia de astăzi.[4]
Familia Mircea cel Bătrân. Pictură din biserica

Episcopiei de Argeș
Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana și Date personale
Născut 1355
pe Mircea, cu doamna Calinichia. P. P. Panaitescu[5] a
Curtea de Argeș, Argeș,
afirmat: „Dan și Mircea nu erau fii din aceeași căsătorie a România
tatălui lor.” Și mai departe: „Așadar Mircea și Dan nu erau Decedat 31 ianuarie 1418
frați buni...numele primei soții a lui Radu , Ana, care a fost Curtea de Argeș, Argeș,
maica lui Dan vodă, iar Calinichia era o altă persoană, a România
doua doamnă a lui Radu.” Asupra originii doamnei Înmormântat Mănăstirea Cozia
Calinichia există mai multe păreri între istorici. Între Părinți Radu I
principalele teze, sunt de amintit următoarele.[6] Doamna Calinichia
Frați și surori Dan I
Se pare că Mircea a avut un frate mai mic, jupan Staico, Căsătorit cu Doamna Mara
menționat într-un singur document de danie al domnitorului Doamna Anca ?
pentru mănăstirea Snagov; Staico dăruiește mănăstirii satul Copii Alexandru I Aldea
Ciulinița de pe Buzău.[7] Mihail I al Valahiei
Radu Praznaglava
Vlad al II-lea Dracul
Doamna Calinichia este a patra fiică a cneazului
Lazăr al Serbiei, potrivit unei cronici sârbești Religie creștinism ortodox[*]
târzii (din secolul al XVII-lea). Totuși, cea de-a Ocupație militar
patra fiică a cneazului s-a căsătorit cu Nicolae de Limbi vorbite limba română[1]
Gara în 1387. [8]
Apartenență nobiliară
Doamna Calinichia este, în opinia lui Nicolae Familie nobiliară Dinastia Basarabilor
Iorga, o prințesă bizantină, pentru că numele ei Domnie
este grecesc și de la ea ar fi moștenit Mircea titlul Domnie 23 septembrie 1386 - 1395
[9]
de despot. P. P. Panaitescu argumentează că 1397 - 31 ianuarie 1418
acest nume este unul monastic ortodox, iar Predecesor Dan I
Mircea este despot în virtutea stăpânirii sale în Vlad Uzurpatorul
Succesor Mihail I
Dobrogea.[10]
Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.p
Doamna Calinichia este una și aceeași persoană hp?title=Mircea_cel_B%C4%83tr%C3%A2n&action=
cu doamna Ana, schimbându-și numele în edit&section=0)
momentul călugăririi. [11]
Doamna Calinichia este originară dintr-o familie

boierească din Oltenia, judecând după întinsele moșii pe
care le deține acolo.[6][12]
Soția lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează pe

tabloul votiv de la schitul Brădet.
Știri directe asupra ascendenței acesteia nu au parvenit, însă prin

interpretarea altor documente, în care este înfățișată ca mare
proprietară de terenuri lângă lacul Balaton în Ungaria, majoritatea
specialiștilor acceptă descendența acesteia din familia de Cilly, de
origine germană, venită în Ungaria din Carintia.[13][14] Prin aceasta
s-ar explica în plus anume afirmații în legătură cu înrudirea dintre
Mircea și Vladislav al II-lea Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua
oară cu Ana de Cilly[15]. Cu regele polon Mircea mai avea două
legături îndepărtate de rudenie, pornite de la Nicolae Alexandru[16].
Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai
era în viață.
Pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota menționează o a doua

soție a lui Mircea, doamna Anca.[17] Mircea și Mihail în bolnița mănăstirii
Cozia
Mircea a avut mai mulți fii, căci - spun Ducas și Chalcokondil -
„ducând o viață liberală, a avut mulți copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte între ei
pentru domnie”. Mihail, asociat la domnie în 1418, moare în 1420. Alți urmași, care au ajuns pe tronul Țării
Românești, sunt Radu Praznaglava (d. 1427), Alexandru Aldea (d. 1436) și Vlad Dracul (d. 1447), acesta din
urmă fiind tatăl lui Vlad Țepeș. Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci în 1417. În cronici mai
sunt pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) și încă o fată, Arina
(căsătorită cu sultanul Musa Celebi).[18]
Dintre nepoții lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să și domnească, Ioan
aflat în 1397 la Ragusa și probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiți istorici îl consideră pe Vlad ca fiind fiul lui
Radu, deci frate cu Mircea.[19]
Originea supranumelui de „cel Bătrân”

Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), dar odată cu evoluția limbii a ajuns să-și
piardă sensul inițial, pentru că numele în sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă:
starîi) presupune, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume.
Întrucât în Țara Românească nu se obișnuia numerotarea domnilor, ca în Occident, Mircea a primit acest
nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în
secolul al XVI-lea.[20]
Domnia lui Mircea

Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie 1386. El găsește Țara
Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înțelepte promovate de înaintașii săi și va
continua consolidarea economiei, armatei, administrației și Bisericii.[21][22]
Rezultatele obținute i-au permis să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care
urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării și să stăvilească forțele otomane aflate în plină
expansiune în Balcani.
Politica internă
Mircea a stăpânit un teritoriu întins, pe care l-a organizat într-o formă centralizată. L-a asociat la domnie pe
fiul său cel mai mare, Mihail I, înainte de 27 decembrie 1391.[23]
Economia țării a fost întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în
cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu
care încheie tratate și privilegii în acest sens. S-au înființat noi surse de venit în urma deschiderii minelor de
aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc.
Administrația a fost organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din
dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu adunarea impozitelor și
judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele pentru strângerea dărilor.
Armata a fost organizată în „oastea cea mare”, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea.
Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite și se pare că reactivează
această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme și întărește
sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.
Mircea a ctitorit o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp centre de
cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și activitatea
zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Țării Românești a primit titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel
jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.
Politica externă
Articol principal: Politica externă a lui Mircea cel Bătrân.
În timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra independența
țării. A păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în
lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. Trebuie menționat faptul că Mircea a fost vasalul regelui ungar,
care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul
Bran și cetatea Bologa cu 18 sate[24]. Cu toate că jurământul de credință nu s-a păstrat până în zilele noastre,
aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul de ordin politic și militar între cele două țări, încheiat la
Brașov în 1395[25]. Tratatul încheiat la Brașov de Mircea cel Bătrân cu regele Sigismund la 7 martie 1395
conține clauze reciproce pe picior de egalitate: „Nos, Mirchya, vaivoda Transalpinus, dux de Fugaras et
banus de Zeuerin” - așa începe actul latinesc
păstrat (în Arhiva Națională a Ungariei), care
amintește apoi de Sigismund: „a arătat față de
noi osebita bunăvoință a maiestății sale, de când
ne-am cunoscut <precum și> prielnicul și
prietenescul său sprijin...”[26]
Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu

voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din
1389.[27] Prin intermediul lui Petru I, domnul
Moldovei, a reușit în 1389 să încheie cu regele
Sigismund de Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată Vladislav al II-lea al Poloniei
Luxemburg împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul
în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu
una din cele două țări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși.
După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo
(Chilia Veche),[28] relațiile dintre Ungaria și Țara Românească se înrăutățesc. Pentru a contracara o eventuală
campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînnoiește în 1410 tratatul cu Polonia.
În 1400, Mircea l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și l-a impus ca domn pe Alexandru cel
Bun, fiul lui Roman Mușat.[29] Până la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două țări au rămas
cordiale.
Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul Dunării.[30] În perspectiva căderii
Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia
inițiativa și o alipește Țării Românești în 1388.[31]
Conflictul cu Imperiul Otoman
Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman din cauza

intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine din sudul
Dunării. În 1395, Baiazid I (zis și Ildîrîm sau Fulgerul) a trecut
Dunărea în fruntea unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de
soldați, după unii autori). Mircea bazându-se pe o armată mai
mică (aprox 12.000 de soldați), neputându-se opune într-o luptă
deschisă, a ales o tactică de hărțuire. În ziua de 17 mai 1395
(după alte surse 10 octombrie 1394[32]), armata Țării Românești
înfrânge avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit,
numit Rovine. Bătălia nu este decisivă, căci Mircea cel Bătrân,
după o luptă dată lângă Argeș, pierde tronul și se retrage în
Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum
și tactica retragerii îi aduce o oarecare faimă între conducătorii Bătălia de la Nicopole. Miniatură din
acelei vremi. În Țara Românească, turcii îl așază în scaun pe un cronica lui Jean Froissart, 1398
anume Vlad, care va fi înlăturat de către Mircea abia în 1397, cu
ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.
În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-otomană inițiată
de o parte a capetelor încoronate și o parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar. După
câteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie. Oastea
valahă, formată din cavalerie ușoară, nefiind invitată să ia parte la șarja cavaleriei grele, se retrage fără a intra
în luptă.
În scrierea istoricului grec Dionisie Fotino[33] este descrisă bătălia de la Nicopole: „Baiazet,...devastând
Bulgaria, s-a apropiat de marginile Dunărei, către Nicopole. Acolo i-a eșit înainte Sigmund Domnul
Transilvaniei, și generalissimul regelui Ungariei Sigismund, cu mulțime de oștire compusă din Unguri,
Transilvani, Germani și două mii nobili din Franța, cari veniseră cu comitele de Nevers în ajutoriu. Dar
Baiazet, neîngrozindu-se a căzut asupra lor, și atâta vărsare de sânge a făcut, în cât a sfărâmat cu totul oștirile
aliate, și Sigmund abia a scăpat cu o barcă pescărească.” Este de menționat că Dionisie Fotino îl denumește
pe Mircea cu numele Mircea I Bassarab, „carele s'a făcut deplin domnitor al Țerei Muntenesci, adecă atât
peste cele 13 județe (împreună cu al Brăilei) cât și peste cele 5 ale Banatului Craiovei de peste Olt.”(Dionisie
Fotino, op. cit. p. 16).
Anul următor, în 1397, pe râul Ialomița, precum și în anul 1400, Mircea cel Bătrân
zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din
expediții de jaf în Transilvania.
Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel
Șchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul
Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie
împotriva turcilor. În 1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept conducător
peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și
l-a ajutat, prin sprijin militar, pe Musa Celebi (fiul lui Baiazid I) să devină sultan
(pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (în 1416
pe Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din). În anul 1409 Mahomed I
Musa a venit în Țara Românească, fiind primit de Mircea. În anul următor, cu ajutor
de la domnul român și de la despotul Serbiei, Ștefan Lazarevici, forțele lui Musa au
învins pe cele ale fratelui său Soliman (Suleiman), ucis după ce fugise de pe câmpul de luptă. La 17 februarie
1411, Musa era proclamat sultan la Edirne (Adrianopol).[34]
Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a
voievodului valah.
Sfârșitul domniei
Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace
cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de
aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită turcilor un fiu ostatic drept garanție.
Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4
februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.
„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german
Leunclavius,[35] Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un
bun gospodar, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și un adevărat creștin, lăsând în urma sa
mai multe locașe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relațiile cu
Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situația internă.[36]
Reușind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o
figură proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.
Țara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân
Teritoriile stăpânite de Mircea cel Bătrân

Granițele Valahiei s-au schimbat deseori până la mijlocul
secolului al XVI-lea, însă în timpul domniei lui Mircea Țara
Românească a ajuns la întinderea teritorială maximă din Evul
Mediu: de la Olt în nord la Dunăre în sud și de la Porțile de Fier
în vest până la Marea Neagră în est.
Titulatura domnească prezentă în actele rămase de la Mircea cel

Bătrân poate oferi o cronologie aproximativă a întinderii
teritoriale valahe, căci, potrivit istoricului Anca Ghiață, „o
Țara Românească în timpul lui Mircea cel
cronologie strictă a stăpânirii Țării Românești ținând seama Bătrân (întindere maximă după 1404)
numai de prezența sau absența unor formule în titulatura
domnitorilor nu poate fi unicul criteriu în deslușirea realităților
istorico-teritoriale”. Pentru a completa imaginea de ansamblu, trebuie cercetate și actele de danie, dovezile
arheologice, cronicile (cu precădere contemporane) etc.
Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârșitul domniei sale, sub forma: „Eu, întru Hristos
Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn
din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a
părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al
Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și
stăpânitor al cetății Dârstorului”.
Banatul de Severin
Mircea este și domn al Banatului Severinului (din 1388/9). Într-un document din 20 iunie 1400 Severinul nu
mai apare în titulatura lui Mircea, însă, doar pe baza acestui fapt, nu se poate concluziona cu certitudine că
banatul i-ar fi fost luat înapoi de către regele Ungariei. De-a lungul stăpânirii lui Mircea în această parte, s-au
succedat o serie de bani: boierii Stănilă, Radul, Dragomir, Drăgan și Aga. Aceștia se pare că erau dregători
militari, cu atribuții administrative și judecătorești locale[37]. La sfârșitul anului 1406, la Severin a avut loc o
întâlnire între Mircea și Sigismund de Luxemburg. „Întâlnirea dintre Sigismund și Mircea - a presupus P. P.
Panaitescu- trebuie să fi fost în legătură și cu instalarea comitelui florentin în Banat și întărirea Orșovei la
marginea Țării Românești”.
De remarcat faptul că pentru început acest teritoriu a fost lăsat cu neîncredere sub stăpânirea lui Mircea. Din
1388 și până în 1393 au continuat să existe bani de Severin numiți de regele ungar[38], însă aceștia rezidau în
Banatul Timișoarei. După bătălia de la Rovine, convingându-se că poate lăsa cu încredere feudele ardelene și
Banatul de Severin sub cârmuirea lui Mircea, Sigismund suspendă funcția de ban de Severin. Această situație
va dura până la 1428.[39]
Podunavia
Titlurile purtate de Mircea cel Bătrân conțin și Podunavia: „ Io Mircea mare voievod și domn din mila lui
Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de
peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului
Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia..." Localizarea Podunaviei în zona Timocului a fost
susținută și în lucrări recente[40][41] În Timoc trăiau mulți români ceea ce explică utilizarea titlului de
Podunavia de către unii domnitori munteni din secolele următoare. Tradiția populară a reținut construirea
Mănăstirii Coroglași în Timoc de către Mircea cel Bătrân.
Amlașul și Făgărașul
Întocmai ca și în cazul Banatului de Severin, profitând de scurta
anarhie din Regatul Ungar, Mircea a preluat Amlașul și
Făgărașul în virtutea vechiului drept de moștenire de la Vladislav
I. Sigismund de Luxemburg le-a lăsat sub stăpânirea vasalului
său, deși cu neîncredere până la bătălia de la Rovine.
Cele 12 documente date pentru Țara Făgărașului permit să se

Ducatele Amlaș și Făgăraș
stabilească granițele acestei feude: în nord Oltul (Mircea se
intitulează într-un act: „domn al Țării Făgărașului până la Olt”),
în sud se învecina cu Țara Românească. Cel mai vestic sat menționat în documente este Scoreiul (1391), însă
Petre P. Panaitescu nu exclude ca și Porumbacu să fi făcut parte din Țara Făgărașului, ținând seama de
elementele de relief care puteau constitui granița de est a feudei[42]. Pe aceleași baze, granița estică a fost
stabilită cu aproximație pe culmile ce despart Țara Oltului de Țara Bârsei (Munții Perșani, Munții Măgura
Codlei). Cele mai estice sate menționate în documentele păstrate sunt Cuciulata, Dopca și Fântâna.
Se constată o unificare a administrației, stării sociale, bisericii și dărilor din Țara Făgărașului cu cele din Țara
Românească. Boieri munteni stăpâneau moșii în Făgăraș, la fel cum boieri locali, români, primiseră și ei danii
acolo de la domnitorul Țării Românești. Cu toate acestea, Sigismund de Luxemburg, ca senior, își păstra toate
prerogativele stăpânirii pe teritoriul ducatului făgărășean. Spre exemplu, în 1397 dă porunci și ține scaun de
judecată pe când se afla în Făgăraș.
Amlașul este și el bine delimitat în două acte din 1366 și 1383. Ultimul indică următoarele hotare: muntele
Berch, Apoldul de Sus, râul Hepsich zis Virdupatec, râul Amlaș, Firthysdorf (dispărut), râul Wecherd,
Saporcha (Topârcea), muntele Nykusberg sau Mikloshege, Chirna voda, satul Feketeviz (Săcel), apa Chirvod
Olachorum, râul Kisyrval, semita Olachorum, șanțul boilor zis Tysgrad, râul Bidenbach și satul Varalya
(Orlat). Așadar acest domeniu cuprindea cinci sate românești (Săliște, Galeș, Vale, Sibiel și Cacova) și
castelul Amlaș.
Ducatul Făgărașului, ca și Amlașul, nu avea legături bune ori directe cu Țara Românească, astfel încât, pentru
trimiterea corpurilor de oaste, Mircea trebuia să apeleze la voievodul Ardealului și să tranziteze pe teritoriul
stăpânit de acesta.
Cetatea Bran
Cetatea Bran i-a fost oferită lui Mircea de către Sigismund în 1395. Va rămâne sub stăpânirea Țării
Românești până în timpul lui Mihail I, când, pe 7 iunie 1419, în urma numeroaselor proteste ale brașovenilor
împotriva castelanilor munteni, cetatea este luată înapoi de regele ungar.[43]
Cetatea Bologa
Între 1399 și 1410 Mircea cel Bătrân a mai stăpânit în Ardeal și cetatea Bologa. Aceasta i-a fost acordată de
către regele Sigismund fie după lupta de la Nicopole, fie în preajma lui 1398. Există o singură mențiune
documentară a acestei stăpâniri, datând din 23 ianuarie 1399.[44][45]
Granița dinspre Moldova
În privința graniței dintre Moldova și Țara Românească (sectorul dintre Carpați și Prut) au existat două teorii
de-a lungul timpului. Prima dintre ele considera că ținutul Putnei a aparținut Munteniei, în timp ce a doua,
larg acceptată de către istorici în ziua de azi,[46] considera că încă din timpul lui Mircea granița se afla pe
Milcov și Siret.
Prima teorie avea ca argumente mai multe mențiuni istorice. În 1408, Alexandru cel Bun acordă un privilegiu
negustorilor din Liov în care menționează că acei care vor merge către Țara Românească vor plăti taxă „la
graniță, la Bacău... vama de graniță, fie la Bacău, fie la Bârlad” (traducerea lui B. P. Hasdeu).[47] Prin
urmare nu numai Putna, dar și Tecuciul și Covurluiul erau sub stăpânirea domnului muntean. De asemenea,
în 1482, potrivit cronicarului Ureche, pe 10 martie voievodul Ștefan cel Mare a luat cetatea Crăciunei, cu
ținutul tot, din mâinile muntenilor, alipindu-le Moldovei. Mai mult, o interpolare ulterioară cronicii lui Ureche
arată că în 1475 „aducând și pre ai săi boieri și oameni de cinste de au vorovit și au tocmit, de au despărțit
din Milcovul cel Mare, o parte de pârâu ce vine pre lângă Odobești și trece de dă în apa Putnei și până
astăzi este hotarul țării Moldovei și al Țării Românești acel pârâu ce se desparte din Milcovul cel Mare. Iară
mai înainte au fost având țările amândouă pricină, că Țara Românească vrea să fie hotarul său până în apa
Trotușului, iar moldovenii nu-i lasă, până au vrut Dumnezeu de s-au tocmit așa”.
P. P. Panaitescu a analizat aceste argumente în monografia sa dedicată lui Mircea cel Bătrân, demontându-le și
dovedind că granița se afla pe Milcov.
În primul rând observă că Hasdeu a tradus greșit cuvântul slavon краи prin graniță în loc de margine. În
lumina acestei corecturi, istoricul precizează că în acele vremuri vămile se plăteau mai ales în târguri. Bacăul
și Bârladul fuseseră alese ca târguri de margine, întrucât nu mai erau alte asemenea așezări până la granița
munteană (Galați nu era încă târg). În continuare prezintă câteva documente moldovenești care indicau
stăpânirea moldovenească în acele ținuturi încă din vremea lui Alexandru cel Bun.
Referitor la pasajele din Grigore Ureche, precizează că acesta a scris în secolul al XVII-lea, în vreme ce
letopisețele slavone contemporane nu pomenesc nimic despre luarea ținutului din jurul Crăciunei, ci numai a
cetății înseși. Mai mult, acest act este de fapt o recuperare a fortificației aflată pentru scurtă vreme sub
stăpânire munteană, întrucât la 1473 Ștefan își avea staroștii săi la Crăciuna.
În legătură cu ultimul fragment citat din cronica lui Ureche, Panaitescu o socotește doar o interpolare târzie,
lipsită de suport: în 1423, Alexandru cel Bun întărește, printr-un act, trei sate de pe Putna unui boier. În 1435,
boierul moldovean Petre Hudici stăpânește seliștea Lumineni pe Milcov. La acestea se pot adăuga numeroase
documente din aceeași perioadă care indică precis stăpânirea Moldovei asupra ținutului Putnei.
La final, Panaitescu face o referire la tratatul din 1475 între Ștefan cel Mare și Matei Corvin, în care se
vorbește despre „granițele țării Moldovei cu Țara Românească după vechile limite și datine [...] statornicite
de Ștefan I al Moldovei și Vlad Transalpinul și apoi [...] conform privilegiilor încheiate de ambe părți de
voievozii Alexandru și Mircea”. Cum Mircea și-a întins stăpânirea către părțile tătărești abia în 1404, istoricul
concluzionează că granița dintre Moldova și Țara Românească în vremea domnitorului muntean a rămas
aceeași: pe Milcov.
Spre părțile tătărăști
După 1404 Mircea își extinde stăpânirea și la nordul gurilor Dunării, cuprinzând cetatea Licostomo. În
lumina ultimelor cercetări, nu mai poate fi vorba despre o identitate între acest port și Chilia, ci despre o
așezare individuală, aflată în preajma Vâlcovului și a Peripravei.[46] Granițele aproximative au fost stabilite
de către P. P. Panaitescu[48] astfel: în vest Prutul, în nord pădurile basarabene (lăsând astfel lagunele în
stăpânirea lui Mircea), în est Marea Neagră (până undeva în zona limanelor Sasic ori Șagani - Albei).
Dobrogea
În 1388, în timpul conflictului dintre armatele otomane ale lui Ali bei și cele creștine ale țarului Șișman și ale
despotului Ivanco, Mircea trimite trupe muntene care ocupă unele cetăți dobrogene, însă acțiunea acestora
este respinsă de către otomani. Însă, după plecarea oștii turcești, în anul următor, Mircea reușește să
cucerească toată Dobrogea, cu cetatea Silistrei.[49][50]
Mircea păstrează organizarea locală (dovadă -existența funcționarilor cu
titlul balcanic de chefalia)[51] însă va face donații de pământ dobrogean
boierilor săi și mănăstirilor.[52] Chefalia este un termen de origine
greacă, însemnând „căpetenie”, care pe teritoriul Silistrei era cel ce
conducea o unitate teritorial- administrativă.
Sub stăpânirea voievodului muntean (intitulat în acte despot al țării lui

Dobrotici),[53] comerțul dobrogean va cunoaște prosperitatea
economică, dovadă fiind numeroasele tezaure monetare aparținând lui
Mircea ori lui Petru Mușat, găsite la Niculițel, Enisala și Ecrene.[51] Inscripție în limba greacă din
Deosebit de activitatea comercială efectuată pe mare, economia locală se 1409, descoperită la Silistra: „Io
baza pe bogăția oilor și a peștelui.[54] Mircea, marele voievod și domn a
toată Ungrovlahia, a izbăvit
Mircea pierde Dobrogea cel mai probabil după înfrângerea de la [Dârstorul de turci]”.
Nicopole (1396), însă o recuperează în 1404 cu ajutorul lui Sigismund
de Luxemburg. Puține știri există în legătură cu victoria din 1404, anume
doar o scrisoare a regelui ungar din același an, în care menționează despre „frumoasele izbânde dobândite de
voievodul Valahiei împotriva turcilor, cu ajutor trimis din partea regelui”[55]. În 1409, Mircea respinge un
nou atac al otomanilor lângă Silistra, fapt menționat într-o inscripție comemorativă în limba greacă
descoperită în acest oraș: „Io Mircea, marele voievod și domn a toată Ungrovlahia, a izbăvit [Dârstorul de
turci]”.[56]
Dobrogea va fi pierdută din nou de către Țara Românească în 1420, la doi ani după moartea lui Mircea,
reintrând de câteva ori, temporar, în componența Țării Românești până în 1428.[57]
Populația și clasele sociale
Lipsa oricărei mențiuni istorice nu lasă să se întrevadă numărul locuitorilor din Țara Românească din vremea
lui Mircea. Prin raportare la perioada ulterioară, a lui Vlad Țepeș, istoricii au estimat acest număr la 4-
500.000[58]. Populația era mai deasă în zona fertilă a Dunării și a bălților apropiate, lângă marile târguri, și
mai rară în Bărăgan și zonele acoperite de păduri (codrii Vlăsiei, Teleormanul). Din documentele mănăstirilor
se constată existența unui număr important de sate în zona podișului Mehedinți, în Argeș, Vâlcea și Gorj. Nu
în ultimul rând, zone consistent populate au fost și văile principalelor râuri din partea centrală și estică a țării
(Dâmbovița, Prahova, Slănic, Teleajen, Buzău) precum și malul mării.
Potrivit cronicarului bizantin Chalkokondyl, muntenii din vremea lui Mircea erau în majoritate țărani,
ocupându-se cu păstoritul. Principalele orașe de atunci (Argeș, Târgoviște, Severin, Bistrița, Buzău, Târgu
Jiu, Râmnic, Câmpulung, Pitești, Russenart, Giurgiu, Brăila, Turnu) erau legate de drumuri pentru negustori
și cărăuși. Principalul drum comercial al vremii era cel dintre Bran și Brăila, pe ruta Târgoviște - Târgșor -
Gherghița - Valea Ialomiței - Orașul de Floci. Orașele se aflau în proprietatea domniei, care le administra prin
intermediul unui vornic domnesc, un pristav pentru iarmaroace, un birar și un folnog.[59] Orășenii se ocupau
mai mult cu agricultura, judecând după felul dărilor lor. Totodată, aici se regăseau și negustorii localnici.
Proprietarii de pământuri cu drept de moștenire, care aveau sate sau oameni pentru a le lucra, formau clasa
boierilor. Aceștia erau datori domnitorului cu serviciul militar și erau puși în dregătorii. Pământurile lor erau
păstrate în familie generație după generație, dacă nu erau vândute către altă spiță de boieri. În acest caz,
trebuia plătită către domnie o sumă care ajungea chiar până la jumătatea valorii moșiei vândute.[60] Pe o
treaptă inferioară se situau cnezii (sau moșnenii), oameni liberi care-și lucrau singuri pământul. Și în cazul
vânzării, și în cazul moștenirii, către domnie trebuia plătită darea calului (un cal, sau un cal și o cupă) pentru
confirmarea stăpânirii în continuare asupra pământului de către cumpărător ori moștenitor.[61] Aceasta arată
că domnul era de fapt proprietarul superior al pământurilor. O categorie aparte a proprietarilor de pământ erau
mănăstirile. Ele primeau danii din partea voievodului, uneori cu ohabă (imunitate, anume nici un dregător
domnesc nu avea voie să-și exercite drepturile acolo sau să impună ceva; uneori oamenii de pe acele moșii
erau scutiți de oaste - nu însă în timpul domniei lui Mircea). În vremea lui Mircea, ohaba a fost rară în rândul
boierilor, însă în timp, fiind de cele mai multe ori un drept ereditar și fiind acordată din ce în ce mai mult ca
răsplată, aproape toate familiile boierești au ajuns să aibă scutiri, ceea ce a slăbit puterea armată ca și
mijloacele de răsplată de care dispunea domnul.[62]
Șerbii erau agricultorii datori să muncească pe moșia pe care se aflau, pentru boier. Aceștia aveau dreptul să-și
schimbe stăpânul, nefiind legați de glie.[63] Ultima clasă socială era cea a robilor țigani. Aceștia erau datori să
execute munci grele ori speciale (scoaterea sării din mină etc.) și să furnizeze domniei o dajdie.[64]
Viața economică
Moneda. Schimburile în natură
În timpul lui Mircea, monedele erau folosite mai ales de către străini și negustori. În țară, tranzacțiile se făceau
însă preponderent în natură. Spre exemplu în 1440, deci la peste douăzeci de ani de epoca voievodului
muntean, ieromonahul Dorotei cumpără șase vii, plătind în schimb cu 3100 de vedre de vin. Se cunosc cazuri
în care pentru cumpărarea moșiilor au fost dați cai, boi și chiar „un caftan de îmbrăcăminte”.[65]
Moneda Țării Românești era ducatul de argint. În vremea lui Mircea cel Bătrân s-au emis mari cantități de
monedă având un număr însemnat de sigle diferite. Pe fiecare dintre acestea pe lângă legenda obișnuită, era
trecută câte o literă, pentru a putea identifica meșterul monetar care le-a bătut. Ducații de tipul I au pe avers
stema dinastică a domnitorului, iar pe revers un coif pe care se află acvila valahă. Ducații de tipul al II-lea au
pe avers stema dinastică a lui Mircea, timbrată cu un coif peste care se află stema țării, iar pe revers
reprezentarea lui Mircea în costum bizantin, cu lancea în mâna dreaptă și globul crucifer în mâna stângă. Pe
lângă aceste tipuri de ducați, realizați din argint, a fost bătută și o serie redusă din aramă amestecată cu argint.
A fost emisă de asemenea și monedă măruntă, numită ban, care prezintă pe avers stema dinastică timbrată cu
un coif pe care stă acvila valahă, iar pe revers o cruce cu brațe egale despicate, cu un număr divers de globule
în fiecare cartier.
Costin C. Kirițescu consideră că în timpul lui Mircea au fost bătute și monede mărunte de bronz pentru a
circula în Dobrogea.[66]
În timpul domniei lui Mircea moneda românească a cunoscut o devalorizare, în paralel cu dezvoltarea vieții
economice. Aceasta s-a datorat în parte intensificării schimburilor monetare și a emisiunii mari aflată în
circulație,[67] dar mai ales efortului financiar pe care voievodul muntean a trebuit să îl facă în contextul
conflictelor cu otomanii.[68]
Agricultura
Paralel cu producția internă de cereale (grâu, mei, ovăz, orz) și legume, care erau pentru consumul intern sau
mergeau la export peste Dunăre, Țara Românească importa din Ardeal importante cantități din aceste
produse. De cele mai multe ori erau încheiate înțelegeri ori tratate comerciale potrivit cărora se obțineau
scutiri de vamă. Se obișnuia ca rezervele de cereale și legume boabe să fie depozitate în grânare
subpământene, construite astfel încât apa de ploaie să nu pătrundă la ele. Morile, în majoritate de apă, erau
răspândite în toată țara și reprezentau un privilegiu care aparținea mănăstirilor, boierilor sau domnului. Acesta
din urmă trebuia să acorde permisiunea sa pentru a putea fi înființată o nouă moară.
Alături de aceste produse, în Țara Românească se mai produceau cantități însemnate de vin și fructe, livezile
de nuci și alți pomi fiind des pomenit în actele de proprietate.
Cea mai mare bogăție agricolă o reprezentau însă turmele de animale și produsele rezultate din exploatarea
lor. Se creșteau boi, vaci, cai, oi, porci precum și albine. Pieile de vite, brânzeturile, ceara și mierea de albine
erau exportate în cantități însemnate. Ultimele două produse ajungeau până la Raguza și Ancona. De
asemenea se exporta și mult pește, aflat din belșug în râurile și bălțile Țării Românești.
Mircea a acordat privilegii păstorilor români din Ardeal pentru ca aceștia să poată să-și pască oile în munții
din Țara Românească și să se folosească de pajiștile și bălțile din țară nestingheriți. Chiar și în cazul unui
război între cele două țări, satele păstorilor români erau protejate de către un boier trimis special.[69]
Ocnele și minele
Sarea și arama extrasă din mine au reprezentat o sursă însemnată de venit. Ocnele reprezentau un bun al
domniei, fiind concesionate și zeciuite. Cea mai importantă ocnă era cea de la Ocnele Mari, lângă Vâlcea.
Sarea se exporta mai ales în sudul Dunării, de unde se adunau astfel venituri importante. Vlad Dracul
mărturisește despre cetatea Giurgiu că „nici o piatră din acest castel nu e, care să nu fi costat pe tatăl meu
[Mircea] un bolovan de sare”, ceea ce demonstrează cum singură vânzarea sării a fost de ajuns pentru ca
acea cetate să fie ridicată.[70]
Mircea a avut inițiativa să înființeze o mină de aramă la Baia de Aramă cu puțin înainte de anul 1392.
Zeciuiala provenită de aici a fost dăruită mănăstirii Tismana, care o comercializa sau o utiliza la manufactura
produselor specifice (clopote, sfeștnice etc.). Arama sau obiectele realizate din aceasta erau exportate în
Ardeal și alte zone (spre exemplu, cetatea Caffa a cumpărat trei clopote de aramă în 1419).
Legăturile comerciale cu Ardealul, Polonia și țările transdunărene
Țara Românească întreținea legături comerciale intense cu Ardealul, în

special cu orașul Brașov. Cel mai important drum comercial, pe care
brașovenii erau obligați să-l urmeze, făcea legătura între Bran și Brăila,
trecând prin Cetatea Dâmbovița, Rucăr, Câmpulung, Târgoviște și
Târgșor. Ei mai puteau opta ca destinație finală pentru portul Orașului de
Floci. Din Ardeal se importau produse industriale, în special arme, și
erau aduși meșteri specializați (arhitecți, zidari, meșteri de sulinare și
heleștee etc.). În schimb Țara Românească exporta mai mult produse
agricole. Vămile erau plătite de către negustori numai în cazul mărfurilor
exportate (adică cele cu care plecau în Ardeal). Acestea erau la Bran în
cazul Brașovului și la vadul Oltului pentru Sibiu, ultima dăruită
mănăstirii Cozia. În timp ce brașovenii aveau voie să-și desfacă
produsele în partea răsăriteană a țării, sibienilor le revenea apusul.[71]
În contextul acestor schimburi se remarcă existența privilegiilor

Privilegiu comercial acordat de
comerciale amănunțite. Acestea stabileau vămile și cuantumul lor pentru
Mircea brașovenilor (1413)
diverse categorii de produse, drepturile și îndatoririle negustorilor,
precum și eventualele scutiri de plată. Cele mai importante privilegii
comerciale privind Ardealul sunt:
Privilegiul regelui Sigismund de Luxemburg pentru mănăstirile Vodița și Tismana (1419) prin
care erau scutite de vamă la ieșirea din Ardeal[72]
Privilegiul regelui Sigismund pentru brașoveni (1395),[73] care îl înnoia pe cel al regelui
Ludovic cel Mare (1358)[74]
Privilegiul voievodului Știbor al Ardealului pentru brașoveni (1412),[75] confirmat de
Privilegiul lui Mircea pentru brașoveni (1413), redactat în două exemplare, slavon (6
august)[76] și latin (25 august)[77], care mai conținea alte prevederi suplimentare.
Mircea inițiază în vremea sa legăturile comerciale cu Polonia și Liovul. Pentru a-i atrage pe negustorii
polonezi, domnitorul muntean le acordă la început scutire de vamă (cu excepția celei din Târgoviște), urmând
ca sumele cuvenite să fie plătite din visteria sa. Totodată, negustorii lioveni sunt lăsați liberi să-și desfacă orice
marfă oriunde în țară. Singura condiție impusă era ca domnul să aibă dreptul de a cumpăra primul, pentru
nevoile curții. Acestea au fost stabilite prin privilegiul comercial din 1403.[78] În 1409 Mircea acordă un nou
privilegiu[79] prin care condițiile se schimbă întrucâtva. De această dată domnul are dreptul de a cumpăra
primul chiar și de la negustorii care sunt doar în trecere prin Târgoviște, vama din acest oraș este precizată
(tricesima, adică una din treizeci), sunt menționate mărfurile aduse și se interzice exportul argintului.
Țara Românească întreținea schimburi comerciale și cu țările de peste Dunăre, precum și cu statele italiene
(mai ales Genova și Veneția), ale căror negustori își ancorau vasele în portul Licostomo. De la aceștia din
urmă Țara Românească importa mărfurile orientale (stofe scumpe, mirodenii, parfumuri etc.) și exporta ceară,
miere, blănuri, etc.[80]
Vadurile de peste Dunăre erau la ostrovul Lopatna (lângă Brăila), Orașul de Floci, Dârstor, Giurgiu, Șiștova,
Nicopole, Țimbru și Calafat-Vidin (punct esențial în comerțul cu Raguza). În toate aceste puncte se aflau
schele pe ambele maluri ale fluviului. Comerțul sud-dunărean s-a intensificat după cucerirea Bulgariei de
către turci.[81]
Este de menționat faptul că Mircea interzice prin dispozițiile sale să fie luate despăgubiri de la compatrioții
negustorilor datori, precum era obiceiul în evul mediu.[82]
Administrația
Prin titlul său, Mircea avea conștiința că este un domnitor și stăpânitor ortodox, ales de Dumnezeu și uns de
Biserica Răsăritului.[83] Prin această formulare era subliniată și independența țării, căci domnitorul fusese pus
pe tronul său de către singur Dumnezeu, prin hotărârea adunării elective, nu de vreun alt rege sau împărat.[84]
Titlul nu cuprinde însă și realitățile politice ale epocii, fiindcă Mircea nu stăpânește ca un autocrat absolut, ci
ca un domnitor respectat, care ține seama de datini în deciziile sale, luate cu ajutorul boierilor din sfat.
Domnul era apărătorul supușilor săi (comandantul oștilor, împărțitorul suprem de dreptate) și cel spiritual al
țării, ca și ctitor de lăcașe pentru înălțarea de slujbe. El adună, prin funcționarii săi, veniturile domniei (așadar
ale statului) și are inițiative întru „ridicarea țării”: tratate comerciale, batere de monedă, înființarea minelor etc.
Ca și senior feudal între boieri, avea privilegiul de dominium eminens (stăpân peste toate pământurile țării). În
relațiile externe, domnul reprezenta țara față de suveranii străini.
Toate aceste prerogative erau exercitate în limitele datinilor și cu sprijinul și aprobarea sfatului domnesc.
Astfel, în hrisoave și tratatele comerciale externe ale lui Mircea sunt precizate numele boierilor consultați, ca
și garanție a consultării sfatului.
Dregătoriile
Sfetnicii domnești dețineau cele mai importante poziții în administrație. În timpul lui Mircea, în documente
sunt pomenite minim șase și maxim unsprezece dregătorii, apărute cu preponderență sub influență
bulgară.[85] Dregătorii îl urmau pe voievod prin țară și îndeplineau funcția de consilieri și martori ai acestuia.
Prin atribuțiile lor zilnice, ei alcătuiau o curte legată strâns de persoana domnitorului.
Prima mențiune a unei dregătorii (vornicia) în Țara Românească datează din 4 septembrie 1389.
Vornicul este cel mai înalt dregător al țării, fiind trecut întotdeauna în capul listei de boieri din hrisoave.[86] El
era judecătorul și șeful curții.
Banul (de Severin) îndeplinește funcția unui dregător militar, cu drept de judecată locală, care execută și
poruncile administrative ale domnului.
Logofătul ține socotelile domniei, scrie hrisoavele mai importante și pune pecetea pe toate acestea. El
coordonează activitatea grămăticilor.
Vistiernicul se îngrijește de veniturile și plățile domniei.
Spătarul, pe lângă faptul că poartă sabia domnească la ospețe și ceremonii, este și șeful oștii în timpul
războiului.
Stolnicul se îngrijește de mesele domnești.
Paharnicul, numit inițial picernic, varsă de băut domnitorului.
Comisul are în administrație grajdurile domnești.
Alte dregătorii menționate în hrisoavele lui Mircea sunt cele de pivnicer, pitar și namestnic.
Sfetnicii domnești pomeniți în documente în timpul lui Mircea cel Bătrân

Vornic Ban Vistiernic Logofăt Spătar Stolnic Paharnic Comis Pivnicer Pitar Namestnic
Vladislav Stănilă Filos Sin Bratei Costea Stanciul Lubaș Ghinea Iarcân
Vlad Radul Șerban Baldovin Vasea Berendei Gherghina
Radul Dragomir Drăgan Aldea Zorza
Drăgan Manciul Mihail Manea
Aga Micul
Administrația locală
Administrația locală era asigurată de dregători mai mici, boieri localnici sau trimiși ai domniei. În cazul
ohabelor (satelor cu scutire), cârmuirea aparținea proprietarului acelui sat (boier sau mănăstire); în restul
localităților administrația era asigurată de către dregători locali și trimiși domnești.
Țara era împărțită pe județe, conduse de către căpitani numiți în

vremea lui Mircea județi. În hrisoave sunt pomenite Motru, Jaleș,
de Baltă, Jiu etc. Orașele și târgurile aparțineau domniei. Primele
erau conduse de juzi (corespunzători Richterilor transilvăneni),
iar cele din urmă de către pârcălabi. Consiliile orășenești erau
alese de către locuitori. Reprezentantul domnului într-un oraș era
vornicul, ajutat de un pristav și un folnog (corespondentul
villicului-administrator transilvănean), astfel că administrația
locală era dublată de una domnească. Orașele aveau o Județele Țării Românești în secolele XIV -
autonomie pronunțată: domnul era stăpânul moșiei pe care se XVI
aflau acestea, însă contra unei dări speciale acorda libertatea organizării de iarmaroace, de cultivare a
pământului etc. Tot domniei aparțineau și cetățile de apărare. Astfel, puterea domnului în țară era destul de
mare, căci el controla toate centrele importante și nu boierii sau mănăstirile.[87]
În ceea ce privește taxele și judecățile, Țara Românească a avut parte de sisteme ambulante ale fiscului și
magistraturii. Globnicii și judecătorii treceau prin localitățile fără scuteli (așadar unde aveau jurisdicție) la
anumite date. De asemenea, alți funcționari erau trimiși pentru a răspândi sau împlini porunci domnești,
numite de Mircea în hrisoave „milosteniile/slujbele și prestațiile domniei mele”.[88]
Trebuie menționat că după cucerirea Dobrogei, Mircea cel Bătrân a păstrat acolo vechea administrație locală.
Dregătorii dobrogeni erau numiți chefalia, un cuvânt de origine grecească ce desemna la origine un fel de
guvernator de ținut, ales dintre marii latifundiari. În Dobrogea, titlul chefalia avea sensul de cârmuitor de oraș.
Veniturile și cheltuielile domniei
Veniturile domniei veneau în principal din dările, birurile, prestațiile și dăjdiile cuvenite acesteia, vămile
neconcesionate, morile, braniștile și bălțile domniei, amenzile și taxele de judecată percepute în țară etc. Toate
acestea intrau în visteria instituției domniei, căci, în afară de orașe, domnul ca persoană de regulă nu mai
dispunea de alte moșii.[89] Acest lucru se va schimba peste veacuri, când la cârma țării vor ajunge și boieri ori
vlăstare înstărite. Astfel, pentru a împroprietări mănăstiri, Mircea e nevoit să cumpere terenuri de la boieri.
Vămile erau percepute în târguri (de târg sau de trecere), la vadurile Dunării, la munte (numite și de plai), și la
graniță. Domnul avea dreptul să acorde scutiri sau să le concesioneze. Vama era plătită în bani sau în natură,
iar boierii garantau cu averea lor că acest lucru se întâmpla cu strictețe.
Birul era principalul impozit perceput de domnie, chiar și în satele cu ohabă. Acesta era aplicat asupra satului,
iar fruntașii repartizau sarcinile pe gospodării. Alte taxe mai erau dijma de produse (a oilor, a porcilor, a
găleților de grâne, a vinului, din ceară și miere, a coșurilor de fructe, a laptelui și a peștelui, a fânului etc.). Tot
în categoria dijmei se mai înscriu veniturile de la ocnele de sare și din minele de aramă. Toate acestea erau
adunate de către funcționari specializați (câblari, vinăceri etc.) în „casele domnești” — de fapt hambare și
depozite din care domnul putea face, la o adică, daruri în natură. Este de menționat că Mihail, voievodul
coregent, avea o „casă” separată. Mai sunt de amintit amenzile (sau gloabele) și răscumpărările de suflet (sau
dușegubinele), în cazul crimelor.
La aceste produse naturale se mai adăugau obiectele de tezaur, de obicei din materiale prețioase.
Prestațiile datorate domniei constau în principal din transporturi, călăuze pentru îndrumarea și paza
convoaielor domnești, cositul fânului, tăiatul lemnelor, lucrul la întreținerea și repararea cetăților, paza la
graniță, prinderea vânatului etc.
Cheltuielile domniei erau reduse la nevoile curții și ale cetăților, precum și la plata aprovizionării pentru oaste.
Se mai adăugau milosteniile domnești pentru biserici ori mănăstiri precum și darurile și soliile trimise în
străinătate. Boierii nu erau plătiți, întrucât aveau moșii întinse și bogate, iar puținii funcționari ambulanți
(numiți și „rabotnici”, pentru că își crestau socotelile pe răboj) primeau o parte din venitul adunat.
Armata
Armata din timpul lui Mircea era o oaste de țară (națională și a domnului) și era formată din întreaga populație
în stare să poarte arme. Aceasta purta numele de Oastea cea mare. Datorită faptului că domnitorul avea
nevoie de mulți ostași, el nu dă niciodată ohabe (scutiri) întregi, ci întotdeauna cu precizarea „numai singură
oastea s-o facă domniei mele”.[90] Astfel, pe lângă boieri, țăranii liberi sau șerbi, obligația oștii revenea și
târgoveților și satelor mănăstirești. „Este clar deci că dacă
oastea cea mare era o exceptare de la drepturile de scutire,
însemna că ea rămâne la dispoziția și în slujba domnului, fără
amestecul proprietarului. Noi nu avem deci o oaste feudală” (P.
P. Panaitescu).[91]
Oastea cea mică este așa numita curte, constituită în principal

din boieri și săteni privilegiați, datori să se afle la dispoziția
domnului, cu arme, cât mai repede cu putință. Din această oaste
făceau parte categorii precum plăieși, datori a apăra trecerea
peste munți, și opăcinașii, care aveau obligația de a furniza
Ruinele cetății Giurgiu, una dintre cele mai
vâslași[92]. importante fortificații ale lui Mircea cel
Bătrân. A fost construită în vremea
Prezența mercenarilor la curtea lui Mircea nu este exclusă,[93] acestui voievod
deși prima mențiune a acestora datează din vremea lui Dan al II-
lea. Ei erau călări, sau pedeștri, în număr de câteva sute,
„pesemne aleși dintre orășenii sau țăranii mai săraci, fără pământ, obligați să-și câștige viața cu leafă.”[94]
În oastea lui Mircea, cavaleria ocupa un loc important. Moșnenii și boierii erau
datori să dea „darea calului” către domnie la moartea lor sau în alte situații
(tranzacțiile cu pământuri etc.). Pe lângă caii acestora, mai existau herghelii ale
domniei lăsate în grija anumitor sate. Caii din urmă erau duși să pască de obicei
în lunca Dunării. Între călăreți se deosebea ceata cavalerilor în armuri, existentă
încă de pe vremea lui Radu I,[95] când tatăl lui Mircea avusese la dispoziție
10.000 de cavaleri îmbrăcați în platoșe și zale fabricate la Veneția. În vremea lui
Mircea, cavalerii români sunt pomeniți cu ocazia unui turnir în Ungaria, la Buda
(1412). De asemenea, picturile murale bisericești, refăcute mai târziu după
modele din vremea lui Mircea, prezintă cavaleri în zale închinându-se.
În ceea ce privește armamentul din vremea lui Mircea cel Bătrân, preponderente
erau arcurile cu săgeți și, în mai mică măsură, săbiile. Cronica bulgară Arme, aplice și pinteni
menționează cum în bătălia de la Rovine cerul s-a întunecat de mulțimea din Țara Românească
(cca. 1400)
săgeților, iar mai târziu, în lupta de la Posada dintre regele Sigismund al Ungariei
și Vlad I al Țării Românești, muntenii au folosit săgeți otrăvite.[96] Cronicarul
Wawrin menționează și arbaletele, iar cronica bulgară lăncile. Potrivit lui Chalkokondyl, pavezele (scuturile)
românilor erau asemănătoare cu cele ale tătarilor,[97] probabil din lemn acoperit cu piele.[98] Armele erau
procurate în principal de la sașii din Ardeal, dar erau lucrate și în Țara Românească din materie primă adusă
tot de peste munți. Armele de foc erau puține, constând probabil din câteva tunuri și bombarde. Praful de
pușcă se fabrica folosind salitră importată din Transilvania.
Apărarea era asigurată printr-un sistem de cetăți care aparțineau domniei. Înspre Moldova exista cetatea
Crăciuna, înspre Ardeal cetatea Dâmboviței și cea de la Căpățâneni, iar pe Dunăre Licostomo, Dârstor,
Giurgiu, Turnu, și Severin. În ducatele transilvănene mai existau cetățile Făgăraș, Breaza, Sibiel și Amlaș, iar
în Dobrogea Hârșova, Vicina și Enisala. Acestea erau întreținute și reparate de către satele din jur.
Biserica
Mitropolia Țării Românești

În 1359 voievodul Nicolae Alexandru a înființat la Argeș prima mitropolie a Țării Românești, pe al cărei
scaun s-a suit kir Iachint, adus din Vicina. În 1370 Vladislav Vlaicu înființează și cea de-a doua mitropolie a
țării, la Severin. Mitropoliții valahi erau numiți și unși de către Patriarhul din Constantinopol.
La urcarea pe tron, Mircea îi găsește ca mitropoliți pe Antim Critopol la Argeș și Atanasie la Severin. În
perioada următoare, cei doi vor participa — separat sau împreună — la ședințele sinodului patriarhal. Antim,
care era și „locțiitor al Nicomediei”, a stat la Constantinopol din februarie până în martie 1389, după care din
iulie apare și Atanasie. În ianuarie 1392 ambii mitropoliți ai țării sunt trecuți ca martori în hrisovul lui Mircea
pentru mănăstirea Cozia. Atanasie se află iarăși la Constantinopol din noiembrie 1396 până în martie 1397 și
din 1400 până în 1401.
În 1389, mitropolitul Antim se retrage din scaun, fiind bătrân și bolnav, însă în scurt timp se instalează din
nou, cu aprobarea Patriarhiei, cu toate că astfel se încălcau canoanele patriarhului Fotie. A trăit până pe la
1401, după care în scaunul argeșean i-a urmat Teodor.
Ca urmare a acordului din 1396 dintre Ungaria și Patriarhie, pe fondul unei relaxări confesionale și a unei
creșteri a pericolului otoman, mitropolitul de Argeș primește titlul de „exarh al plaiurilor”, urmând a păstori și
ținuturile românești de peste munți.
Mănăstirile ortodoxe
Cea mai importantă ctitorie a lui Mircea este mănăstirea de la

Cozia, ce poartă hramul Sfânta Treime. Aceasta cuprinde
caracterele arhitectonice ale școlii sârbești din Valea Moravei și
păstrează în bună parte vechile sculpturi ornamentale. Pictura a
fost refăcută după vechiul model, în secolul al XVIII-lea. În
biserică se regăsește și mormântul marelui voievod.
Trebuie spus că Mircea a ctitorit ridicarea unei noi mănăstiri, pe

locul dăruit de boierul Nan Udobă, pentru a înlocui vechea
Cozie, ridicată probabil în vremea lui Radu I[99] și aflată la cca.
Biserica mănăstirii Cozia, ctitorie a lui
un kilometru depărtare, la piciorul muntelui Cozia, în locul
Mircea cel Bătrân. Pridvorul cu stâlpi
strâmt unde se curma valea Oltului. După clădirea noii mănăstiri
datează din vremea lui Constantin
pe un teren mai larg, călugării și starețul s-au mutat aici, păstrând
Brâncoveanu, iar fântâna din timpul lui
însă vechile privilegii, averi și moșii.
Neagoe Basarab
Articol principal: Mănăstirea Cozia.
Alte mănăstiri din Țara Românească ce ființau în vremea lui Mircea erau cele ale starețului Nicodim, Vodița
și Tismana, mai apoi Cotmeana în județul Argeș, ridicată de Mircea în 1389, Snagov, atestată în 1408 — însă
cea veche, nu cea care se mai vede și astăzi și care a fost ridicată de Neagoe Basarab — Glavacioc, care
fusese dăruită cu două sate în Teleorman și Strugalea, neidentificată încă în teren, ctitorie a boierilor Baldovin
logofătul, jupân Șerban, Radul al lui Stan și jupân Gal. La acestea se mai adaugă biserica de la Brădet și prin
tradiție cele de la Scoreiu și Rășinari. P. P. Panaitescu presupune că mai exista o mănăstire și în Țara
Făgărașului, căci aici este menționat „Stanciul egumenul”.[100]
Legăturile cu ortodoxia din alte țări
În vremea lui Mircea au fost continuate daniile către mănăstirea Cutlumuș de la Muntele Athos, ctitorită și
dăruită de către înaintașii săi Nicolae Alexandru și Vladislav Vlaicu. Deși nu s-a păstrat hrisovul de danie, un
document din vremea lui Neagoe Basarab (1514) menționează: „unde și prea cinstitul [...] străbunul nostru
Mircea voievod a înnoit ctitoria, pe care a făcut-o Țara Românească”[101]. Chiar și boierii făceau danii către
această mănăstire: în 1413 jupân Aldea logofătul dăruiește satul său Cireașov, de lângă Slatina.
În timpul domniei lui Mircea, ulterior cuceririi Vidinului de către turci

(în 1396), moaștele Sf. mucenițe Filofteia au fost aduse în țară și
așezate la Biserica Domnească Sf. Nicolae din Argeș. Mai târziu,
acestea au fost mutate în biserica episcopală din oraș, unde se găsesc
și astăzi.
Atât starețul Nicodim de la

Tismana cât și mitropolitul
Antim Critopol au purtat o
corespondență bogată cu
patriarhul Evtimie de Târnova,
între anii 1375 - 1393. Patriarhul
bulgar este autorul unui număr
mare de scrieri bisericești, iar
faima sa era „nu numai în
neamul bulgarilor, ci râvna sa
Biserica mănăstirii Coroglași, ridicată apostolească s-a întins și în toate
de Mircea cel Bătrân în Timoc [102] părțile de la miază-noapte și
până la ocean, iar în apus până
în Iliria”.[103] Între elevii săi s-
au numărat învățatul (mai târziu arhiepiscopul de Kiev) Grigore
Statuia patriarhului Evtimie de
Țamblac, precum și cronicarul Constantin Costenețki. Târnova, aflată în Sofia
Până astăzi s-au păstrat două scrisori ale patriarhului Evtimie către
starețul Nicodim (ultima fragmentar) și una către mitropolitul Antim. Din acestea se poate observa că Evtimie
de Târnova era privit ca o autoritate în materie dogmatică și liturgică, la care apelau prelații din Țara
Românească ori de câte ori se iveau chestiuni mai complicate,[104] precum și tonul diferit de adresare. Dacă
lui Nicodim îi răspunde din postura unui învățat mai luminat, cu Antim tratează chestiunile pe picior de
egalitate frățească.
În prima scrisoare către Nicodim, patriarhul îi răspunde la câteva întrebări asupra unor probleme de credință
religioasă, dând și citate din Sfinții Părinți. În ce-a de-a doua epistolă îi oferă sfaturile cerute pentru educația
morală a tinerilor care se pregătesc de preoție. Aceste epistole erau menite a fi citite preoților și călugărilor și
arată că Nicodim se ocupa și de pregătirea preoților din Țara Românească. În epistola către mitropolitul
Antim, patriarhul bulgar îi atrage atenția asupra ereziei bogomilice, care circula în țările ortodoxe la acea dată,
și îl sfătuiește să îi dojenească pe aceia care o răspândeau.
Aceste legături între comunitățile ortodoxe balcanice au permis importante schimburi culturale și bisericești.
Relațiile cu Biserica Catolică
Au existat cu certitudine comunități catolice pe teritoriul Țării Românești încă de la începutul secolului al
XIV-lea, în orașele în care se aflau sași veniți din Ardeal (în special Câmpulung, Argeș, Târgoviște și
Severin). Este de amintit mormântul comesului Laurentius de Longo Campo, datând din 1300.
Dacă până în vremea lui Vladislav Vlaicu comunitățile catolice depindeau de episcopia din Ardeal, voievodul
Radu I înființează (fie din motive politice, fie la îndemnul soției sale) prima episcopie catolică de pe teritoriul
țării, la Argeș. Nu se știe unde se afla clădirea episcopatului, întrucât bisericuța Sân Nicoară, luată în discuție,
avea o arhitectură de factură bizantină, iar pe la 1788 încă se mai slujea acolo în legea Răsăritului. Întâiul
episcop catolic a fost italianul Nicolae Antonii.
Tot în vremea lui Radu I, ca replică a mitropoliei ortodoxe de
Severin, Papa Urban al VI-lea l-a numit pe franciscanul Grigore
episcop de Severin.
În timpul lui Mircea s-au succedat următorii episcopi: Francisc

(1390), George (1394), Andrei (1396), Francisc (1399), George
din Peč (1402), necunoscuți (1402 - 1418) și Ioan de
Antiquavilla (1418) la Argeș și Lucas Ianuis (1390), Francisc de
Minerva (1394), Nicolae Demetrii (1399) și Iacob de Canallis
(1412) la Severin. Aceștia nu locuiau în orașele episcopale, iar
titlul lor era mai mult onorific.[105] Conciliul de la Konstanz reprezentat în
cronica lui Ulrich von Richental
O mănăstire catolică, purtând hramul Sf. Maria, a existat și la
Târgoviște, însă a fost distrusă de turci în 1395. Mircea a
reclădit-o, astfel că aceasta mai exista încă la 1417. A fost
pomenită și în 1640, de către misionarul Bakšič. Un lăcaș catolic
se pare că a existat și la Râmnicu Vâlcea, pe locul bisericii
ortodoxe Sf. Dumitru de mai târziu.
La inițiativa împăratului roman Sigismund de Luxemburg, în

1414 a fost convocat un conciliu religios la Konstanz, (în
Germania), care avea un triplu scop: eradicarea „ereziei” husite,
aplanarea schismei papale dintre Roma și Avignon, precum și
unirea Bisericilor Catolică și Ortodoxă. Ședințele Conciliului de
Casa în care au fost ținute lucrările
la Konstanz s-au prelungit până în 1418, an în care au început
Conciliului de la Konstanz
discuțiile privind chestiunea unirii bisericești. Domnii Țării
Românești și Moldovei au făcut act de prezență prin câte un
boier: Thobermur (Dobromir), respectiv Giorgius de Samusinis (probabil Gheorghe din Sămușeni),
menționați în cronica lui Ulrich von Richental (scrisă în cinstea acestui eveniment în perioada 1420 - 1430).
Tot în aceasta sunt enumerate și orașele moldo-valahe cu importante comunități catolice: Kylo (Chilia),
Sorscha (Suceava), Mencz (Neamț), Jessmarkt (Iași), Molda (Baia), Langnaw (Câmpulung), Ergx (Argeș?),
Zürm (Severin), Behlo (Hârlău sau Bacău), Burlat (Bârlad) și altele neidentificate. Această delegație
reprezintă prima participare înregistrată în istorie a românilor la un congres internațional.[106]
Cultura
Despre cultura din vremea lui Mircea cel Bătrân se știe prea puțin, în mare parte din cauza faptului că nu s-au
păstrat vechile manuscrise de la mănăstirile Cozia, Tismana, Cotmeana și Snagov.
Până în timpurile noastre a ajuns un Polieleu (glorificare în

versuri și cântări a Maicii Domnului) compus de „kir Filotei
monahul, fost mare logofăt al lui Mircea voievod” (este vorba de
Filos logofătul, călugărit sub numele de Filotei). Această lucrare
a cunoscut o răspândire foarte largă, ajungând să fie copiată
chiar și în Rusia, Serbia, Bulgaria sau Cehia.
De asemenea, tot din aceeași perioadă a mai supraviețuit o

Cahle din vremea lui Mircea înfățișând
Evanghelie copiată de călugărul Nicodim de la Tismana pe
cavaleri. Au fost descoperite la Târgoviște
pergament, un Hexæmeron al lui Ioan Exarhul, o Evanghelie din
secolul al XII-lea care a aparținut mitropolitului Antim Critopol,
și un Tetraevanghel din 1404-1405, împodobit cu miniaturi de către Nicodim de la Tismana. Acesta este
considerat cel mai vechi manuscris miniat din Țara Românească. Ferecătura Tetraevanghelului este realizată
în tehnica au repaussé și redă scena răstignirii Mântuitorului.
În domeniul olăritului, se remarcă vasele având litere sau propoziții incizate în pasta moale (de exemplu pe o
strachină smălțuită de la curtea domnească scrie „[Io]an a scris în luna martie 8 zile”), și cahlele de sobă
având reprezentați cavaleri în zale, descoperite la Târgoviște. Figurile reprezentate pe vasele de ceramică sunt
diverse: oameni, animale, etc.
Într-o povestire bizantină („Călătoria lui Mazaris în iad”, 1415) se arată cum un grup de artiști greci, veniți
în Țara Românească din motive comerciale, au fost primiți foarte bine de către „prea mărinimosul voievod”.
Ca operă arhitecturală, din vremea lui Mircea datează numai

biserica cea mare de la Cozia. Pictura murală însă este mai nouă,
ea fiind restaurată complet la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În
tezaurul bisericii se mai păstrează încă un epitaf din 1396, țesut
pe mătase albastră și brodat cu aur și argint. De asemenea, la
jumătatea secolului al XIX-lea încă se mai găsea acolo și
mantaua voievodului, prefăcută într-o sfită preoțească. „Stofa
acestei mantale e un ce prea curios și care merită să fie văzută;
este de pluș ce cuprinde niște flori galbene pe un câmp verde
spălăcit, cu ceva fir pe dânsul și cu oarecare însemnări roșii, cât
se poate de solid și curat”.[107]
Epitaf din 1395-1396, în Muzeul Național
În cancelaria domnească se cunoșteau limbile slavonă, latină și de Artă al României din București
probabil greacă. Grămăticii erau puțini, astfel că trebuiau să își
urmeze domnul oriunde se ducea acesta, căci ei cunoșteau
formulele juridice consacrate. D. P. Bogdan considera că „formularele hrisoavelor slavo-române în
totalitatea și armonizarea lor sunt un produs propriu spiritului românesc al epocii, impregnat de mediul slav,
elementele componente importate din mediul bizantin prin intermediul sud-slav și din mediul apusean prin
intermediul sârb sau ungaro-latin, modelându-se după nevoile cancelariei muntene”.[108] Aceasta înseamnă
mai multă precizie, simplificare și prezența mai multor elemente juridice față de corespondentele sârbe sau
bulgare.[109]
Fresce contemporane care îl înfățișează pe Mircea cel Bătrân

În ipostază tânără, Mircea se regăsește în frescele ctitoriilor sale de la Brădet și Cozia. În primul caz,
domnitorul poartă o coroană dublă și costum specific secolului al XIV-lea. Se regăsește alături de doamna
Mara, însă fără fiul Mihail. La Cozia, în paraclis (sau bolniță, cum mai e cunoscut), Mircea apare cu părul
netăiat și o coroană similară străbunicului său Basarab I. Costumul său este bine detaliat, pieptarul prezentând
patru vulturi bicefali bizantini ce semnifică rangul de despot al voievodului. Pantalonii sunt strâmți, iar
încălțămintea are vârful ascuțit. Alături de el se află Mihail, foarte tânăr.
Portretul din biserica mare a mănăstirii Cozia a fost refăcut în timpul domniei lui Neagoe Basarab, după
vechiul model. Mircea capătă coroana mare din secolul al XVI-lea, similară cu cea a lui Neagoe, însă Mihail
rămâne cu coroana veche. Costumele sunt mai puțin detaliate, iar de data aceasta Mircea poartă acvila
bicefală pe genunchii pantalonilor. La români, vulturul bicefal se intâlnește pentru prima dată la Mircea cel
Bătrân, datorită înrudirii sale prin mamă (Doamna Calinichia) cu Imperiul Roman de Răsărit. Simbolul se va
regăsi apoi la toți Cantacuzinii.[110]
În sfârșit, portretul cel mai cunoscut al său se află în biserica episcopală de la Argeș, realizat în prima jumătate
a secolului al XVI-lea după modelele mai vechi.[111]
Heraldica Țării Românești în vremea lui Mircea

Sigiliul aflat pe tratatul încheiat în 1390 între Mircea
cel Bătrân și regele polon Vladislav al II-lea
prezintă ca stemă a Țării Românești un scut francez
vechi mobilat cu o acvilă având capul conturnat și
aripile strânse, însoțită la stânga sa de o cruce, o stea
în șase colțuri și o semilună „crai nou”.[112] Pe
monedele emise în această perioadă acvila cruciată
este plasată pe post de cimier, deasupra unui coif
Sigiliu din 1390 aflat pe care timbrează stema dinastică a lui Mircea.
Stema lui Mircea cel
tratatul dintre Mircea și Bătrân, așa cum se
Vladislav al Poloniei Din 1403 datează cel mai vechi sigiliu muntenesc
regăsește pe monedele
păstrat care prezintă așa numita „Nova plantatio”.
sale
El prezintă două capete încoronate redate în profil,
despărțite de o tulpină bifurcată în partea superioară. Există opinia că cele două
personaje ar fi Mircea și fiul său Mihail.[113]
În martie 1395 voievodul muntean semnează la Brașov un tratat de alianță cu regele ungar Sigismund.
Neavând la el pecetea cea mare, Mircea confirmă cu sigiliul cel mic,[114] reprezentând un leu rampant. De
asemenea, la înnoirea tratatului cu Polonia, în 1411, Mircea folosește atât sigiliul de stat, cât și pe cel mic.[115]
Vezi și: Stema Țării Românești
Stema dinastică a lui Mircea, regăsită pe monedele sale, prezintă un scut francez despicat cu primul câmp
fasciat în 8 piese iar al doilea plin. Uneori, jumătatea fasciată apare în partea stângă a stemei. Pe ducați,
această stemă este timbrată de un coif care are pe post de cimier acvila cruciată. Câmpul plin al scutului este
marcat deseori cu diverse sigle servind ca indicații de emisiune și de ateliere monetare.
În cronica lui Ulrich von Richental (copia de la Aulendorf, din 1483) se află și o stemă atribuită „principelui
Despot al Țării Românești”, care prezintă un scut de argint încărcat cu un leu negru încoronat, profilat spre
dreapta. Tot în această copie (căci originalul s-a pierdut) se regăsește și stema voievodului Valahiei Mici
(Olteniei) (ori a boierului Dobromir după unele variante),[115] anume un scut de argint ce cuprinde un leu
încoronat, profilat spre dreapta, și însoțit de o semilună în partea inferioară și de o stea în cea superioară. În
copia din 1536 a cronicii mai există încă o stemă pentru Țara Românească înfățișând pe un scut de argint doi
negri adorsați, goi, dansând. Aceste steme, precum și cele care desemnau Moldova (trei capete de negri) au
dat naștere la numeroase supoziții și discuții între istorici.[116]
Sigiliul cel mic al lui Stema Ţării Stema Olteniei (ori a Stemă atribuită
Mircea aplicat pe Româneşti în boierului Dobromir) eronat Țării
tratatul cu Polonia în cronica lui Ulrich în cronica lui Ulrich Românești în
1411 von Richental von Richental cronica lui Ulrich
(varianta din 1483) (varianta din 1483) von Richental
(varianta din 1536)
Mircea cel Bătrân în conștiința urmașilor

Voievodul muntean a fost evocat de-a lungul vremii în literatură (Grigore
Alexandrescu - „Umbra lui Mircea. La Cozia” în 1844, Dimitrie Bolintineanu
„Viața lui Vlad Țepeș Vodă și Mircea cel Bătrân” în 1863 și poezia „Mircea cel
Mare și solii”, Mihai Eminescu - „Scrisoarea III” în 1881, D. Ciurezu -
„Noaptea-n miez la mănăstire”, Eugen Jebeleanu - „Cozia”, Ion Brad - „Epitaf
la mănăstirea Cozia”, Victor Tulbure - „Mircea”, Ioan Alexandru - „Imnul lui
Mircea cel Bătrân”, Dan Ioan - „Cavalerii Ordinului Basarab”),teatru Dan
Tarchila - Io , Mircea Voievod , sculptură (statui în Piața Centrală din Târgoviște,
în Râmnicu Vâlcea, Pitești, Turnu Măgurele, Tulcea, București, Constanța),
pictură (în special frescele ctitoriilor), film (Sergiu Nicolaescu - „Mircea” în Stema județului Durostor
1989). De asemenea, o serie de instituții de învățământ (colegii naționale din
Constanța și Râmnicu Vâlcea, Academia Navală din Constanța ce administrează
și bricul Mircea etc.), străzi, piețe și cartiere poartă numele marelui domnitor.
Epoca lui Mircea a beneficiat de o atenție largă a specialiștilor în istorie și disciplinele conexe, elaborându-se
un important număr de lucrări în acest sens. Chipul domnitorului a figurat și pe stema județului Durostor, în
perioada interbelică, ca simbol al stăpânirii sale pe acel teritoriu.
Emisiuni monetare comemorative
La 12 septembrie 2011, Banca Națională a României a pus în

circulație o monedă de alamă, cu valoare nominală de 50 bani
„Mircea cel Bătrân”, dedicată aniversării a 625 de ani de la urcarea
pe tron a domnitorului Mircea cel Bătrân. Are pe avers, suprapus
parțial peste un cerc hașurat, un grupaj de elemente: inscripțiile
„ROMANIA“ și „50”, un fragment din imaginea mănăstirii Cozia,
anul de emisiune „2011”, valoarea nominală a monedei „50 BANI” Moneda comemorativă de circulație,
și stema României, iar pe revers portretul domnitorului Mircea cel cu valoarea nominală de 50 bani
Bătrân într-un medalion oval și inscripția în arc de cerc „MIRCEA „Mircea cel Bătrân” 2011
CEL BATRAN 1386-1418” pe un fundal care sugerează un
ornament mural de pe biserica mănăstirii Cozia. Are aceleași caracteristici tehnice cu monedele aflate în
circulație la cupiura de 50 bani și va circula în paralel cu monedele de 50 bani, emisiunea 2005 și emisiunea
2010. Simultan, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din aur, de calitate
„proof”,[117] pentru colecționare, cu valoare nominală de 200 lei, dedicată aniversării urcării pe tron a
voievodului Mircea cel Bătrân.[118][119]
Note
1. ^ IdRef (https://www.idref.fr/081060246), accesat în 22 mai 2020
2. ^ Panaitescu, p. 52
3. ^ Hasdeu, p. 130; Xenopol, p. 89; Iorga, p. III
4. ^ Marian Coman, Putere și teritoriu.Polirom,2011,p.227
5. ^ P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân. Ediția a II-a, editura Corint,2000, pp. 50-51. ISBN 973-
653-070-1
6. ^ a b Panaitescu, p. 56
7. ^ Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor , vol.2 , Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1976, p. 90
8. ^ I. Ruravăț, Despre cneazul Lazăr, Novi Sad, 1887, p. 2
9. ^ N. Iorga, Istoria românilor, III, p. 271
10. ^ Panaitescu, p. 55-56
11. ^ Daniel Barbu, Umbra lui Mircea la Cozia. O ipoteză genealogică, în AG, I (VI), 1994, nr. 1-2,
p. 17-25
12. ^ C-tin C. Giurescu, p. 362
13. ^ Șt. Andreescu, Alianțe dinastice ale domnilor Țării Românești (sec. XIV-XVI), în „Românii în
istoria universală”, III/1, Iași, 1987, p. 675-677
14. ^ Matei Cazacu, Anca Dumitrescu, Culte dinastique et images votives en Moldavie au XVe
siécle. Importance des modéles serbes în CB, 15, 1990, p. 13-102
16. ^ Panaitescu, p. 59-61
17. ^ N. Șerbănescu, N. Stoicescu, Mircea cel Mare (1386 - 1418). 600 de ani de la urcarea pe
tronul Țării Românești, București, 1987, p. 19-21
18. ^ One Version of Romania's History: Empire Period, 1390-1399. (http://romerica.com/rom/hist_
emp_ad1390_yr.htm)
19. ^ Panaitescu, p. 69, n. 7 (precizările aparțin editorului Gheorghe Lazăr)
21. ^ C-tin Giurescu, p. 362
22. ^ M. Manea, A. Pascu, B. Teodorescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la
revoluția din 1821, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997, p. 230
23. ^ Rezachevici, p. 79
24. ^ Pentru toate acestea, detalii la Panaitescu, p. 231 - 247 împreună cu notele de la p. 248 -
250 întocmite de editorul Gheorghe Lazăr
26. ^ Nicolae Constantinescu, Mircea cel Bătrân, Editura Militară,București, 1981, p. 110
27. ^ M. Manea, A. Pascu, B. Teodorescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la
revoluția din 1821, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997, p. 231.
28. ^ Constantinescu, p. 144.
29. ^ Rezachevici, p. 473
30. ^ Panaitescu, p. 38.
31. ^ Panaitescu, p. 254 - 258.
33. ^ Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Țerei Muntenesci și a
Moldovei, Viena, 1818 (în l. greacă, tradusă de George Sion, 1859), tomul II, p. 17. Cota BCU
Iași III 1396
34. ^ Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român. Editura Univers enciclopedic,
București, 1997, p. 90
36. ^ Giurescu, p. 385
38. ^ 1388 - 1390: Kaplai Ianos; 1390 - 1391: Mihai Perényi; 1392: Gerbeni Szemere; 1392 -
1393: Ditrich Bebek.
40. ^ Coman Marian, Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV-XVI)
Capitolul: Frontiera sârbească a Țării Românești în vremea lui Mircea cel Bătrân. Ed. Polirom,
2016
41. ^ Andrei Pippidi, Monarhia în Evul mediu Românesc. p.37. în National si Universal in istoria
românilor. Studii oferite prof. dr. Serban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani [National
and Universal in the Romanian History. Studies Offered to Professor Serban Papacostea on
his 70th Birthday] - Bucuresti (1998)
45. ^ I. A. Pop, Stăpânirile lui Mircea din Transilvania, în „Revista de Istorie”, 1986, nr. 7, p. 691-
692.
46. ^ a b Panaitescu, p. 288, n. 3 (precizările aparțin editorului Gheorghe Lazăr)
47. ^ Hasdeu, Istoria critică a românilor, I., p. 2.
48. ^ Panaitescu, p. 367; vezi și harta sa de la p. 19
49. ^ Panaitescu, p. 255-257
50. ^ C-tin C. Giurescu, p. 363-364
51. ^ a b Panaitescu, p. 258
54. ^ idem
56. ^ A. Pippidi, Sur une inscription greque de Silistra, în „Revue des Études Sud-Est
Européennes”, XXIV, 1986, nr. 4, p. 323-332
57. ^ În ceea ce privește momentul intrării definitive a Dobrogei sub dominația turcă, opiniile
istoricilor sunt împărțite. Nicolae Iorga (în Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe,
București, 1898, p. 70 - 71) socotește că acest teritoriu a intrat definitiv sub stăpânirea
otomană în 1416. C. C. Giurescu (în Istoria Românilor, I, București, 1938, p. 469), Ștefan
Ștefănescu (în Țara Românească de la Basarab I „Întemeietorul” până la Mihai Viteazul,
București, 1970, p. 59) și Gheorghe I. Brătianu (în Marea Neagră, București, 1988, p. 238) sunt
de părere că acest lucru s-a întâmplat în 1417, iar Viorica Pervain (în Lupta antiotomană a
țărilor române în anii 1419 - 1420, AIIA, Cluj-Napoca, 19, 1976, p. 73) — în 1420. Există, de
asemenea, o serie de istorici care consideră că Dobrogea a căzut sub stăpânirea otomană
treptat, în etape. Astfel, M. M. Alexandrescu-Dersca-Bulgaru (în Aspecte ale vieții economice
din târgurile și orașele Dobrogei sub stăpânire otomană (sec. XV - XVII), în
„Studii.Revista.Istorică”, 1, 26, 1973, 1, p. 33 - 36) este de părere că ofensiva otomană în acest
sens a început în 1417 și s-a terminat în anii 1445 - 1452, în urma cruciadei europene cu
sfârșitul tragic la Varna, iar Anca Ghiață (în Condițiile instaurării dominației otomane în
Dobrogea, în SISEE, I, 1974, p. 43 și urm.) plasează începutul în 1420 și finalul în 1484, când
otomanii cuceresc și gurile Dunării. Maria Chiper (în Dan al II-lea, domn până la „Marea cea
Mare”. Tradiție și realitate în RRH, 40, 1987, 10, p. 974) argumentează că Dan al II-lea a
stăpânit și el, vremelnic, măcar o parte din teritoriul Dobrogei, iar Radu-Ștefan Ciobanu (în
Lupta domnilor Țării Românești - de la Mihail până la Vlad Țepeș - pentru apărarea unității cu
Dobrogea în MN, Volum omagial dedicat centenarului independenței României, IV, 1978, p.
87 - 90), bazându-se pe dovezile arheologice descoperite în cetatea Enisala, împinge această
stăpânire cu dese întreruperi a domnilor români până în vremea lui Vlad Țepeș.
58. ^ Pentru bibliografie, vezi P. P. Panaitescu, op. cit., p. 95, n. 1 (lista a fost alcătuită de editorul
Gheorghe Lazăr)
60. ^ Panaitescu, p. 80 - 86
64. ^ Panaitescu, p. 93 - 94
66. ^ Costin C. Kirițescu, Sistemul bănesc al leului și precursorii lui, vol. 1, București, 1997, p. 73
68. ^ C. Știrbu, P. Stancu, Date noi privind emisiunile monetare ale lui Mircea cel Mare, în vol.
„Marele Mircea Voievod”, p. 98 - 99
69. ^ Panaitescu, p. 108 - 109: „Chiar în caz când noi am avea ceartă și luptă cu toată țara
Ardealului, noi vrem să păzim ace trainică cu voi și chiar vă vom trimite în timp de război pe un
boier al nostru cu o săgeată, ca să apere orașul vostru și să-l ferească de incursiuni
războinice”.
71. ^ pentru toate aceste probleme Panaitescu, p. 112 și urm.
72. ^ P. P. Panaitescu, Documentele Țării Românești. I. Documente interne (1369 - 1490),
București, 1938, p. 125
73. ^ Zimmerman, Urkundenbuch, III, p. 127 - 128
74. ^ Eudoxiu Hurmuzachi, Documente, I/2, p. 58
75. ^ Eudoxiu Hurmuzaki, Documente, III, p. 544 - 547
76. ^ Ioan Bogdan, Relațiile Țării Românești cu Brașovul, p. 1 și urm.
77. ^ Eudoxiu Hurmuzaki, Documente, XV/1, p. 8 - 10
78. ^ B. P. Hasdeu, Arhiva istorică, I-1, p. 3-4
79. ^ E. Kaluźniacki, Dokumenta moldawskie i multanskie y archiwum miasta Lwowa, Lwow,
1878, p. 22 - 23, și o copie la Panaitescu, Anexa II.
80. ^ Bibliografie asupra problemei în Panaitescu, p. 135, n. 34 alcătuită de editorul Gheorghe
Lazăr
84. ^ Bogdan Murgescu (coordonator), Istoria României în texte, Ed. Corint, București, 2001, p.
87, n. 1
86. ^ Cu o singură excepție, când se află după ban, în privilegiul lui Mircea pentru brașoveni
(1413) ce se păstrează într-o copie târzie.
88. ^ P. P. Panaitescu, Documentele Țării Românești, p. 106, 163.
92. ^ N. Stoicescu, Despre organizarea pazei hotarelor, p. 191-222
94. ^ idem
96. ^ Hurmuzaki, Documente, I-2, p. 395
97. ^ Chalkokondzl, Cronica, ed. Bonn, p. 136
101. ^ Gr. Nandriș, Documentele slavo-române din mănăstirile Muntelui Athos, București, 1936
102. ^ Cristea Sandu Timoc, Povești populare românești, Editura Minerva, 1988, p. 350
103. ^ Arhimandrit Leonid, Noi contribuții la istoria Bulgariei, în revista Glasnik din Belgrad, nr.
XXXI, 1871, p. 279
107. ^ A. Pelimon, Impresiuni de călătorie în România, București, 1858, p. 118
108. ^ D. P. Bogdan, Diplomatica slavo-română din secolele XIV și XV, București, 1938, p. 161
110. ^ Claudiu Marian Bunăiașu, Xenia Negrea, Alina Tenescu, Creativity, imaginary, language,
Editura: SITECH, Craiova, 2014, p.104, ISBN 606-11-4381-8
111. ^ Nicolae Iorga, Domni români după portrete și fresce contemporane, Sibiu, 1930, p. IV
112. ^ Cernovodeanu, p. 43
113. ^ Cernovodeanu, p. 64
114. ^ Xenopol, p. 97
115. ^ a b Cernovodeanu, p. 78
116. ^ Dogaru Maria, Din heraldica României, Ed. Jif, Brașov, 1994, p. 81
117. ^ Calitatea proof se obține din contrastul dintre fondul lucios al câmpului monedei și gravura
mată a acesteia.
118. ^ Banca Națională a României: 625 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului Mircea cel
Bătrân: monedă din aur pentru colecționare și monedă comemorativă din metal comun
destinată circulației (http://www.bnr.ro/EmisiuniDetails.aspx?idd=1282&WebPageId=726)
119. ^ „Moneda noua 50 bani- Mircea cel Batran” (https://web.archive.org/web/20120701012351/htt
p://www.plimbare.ro/2011/10/16/moneda-noua-50-bani-mircea-cel-batran/). Arhivat din original
(http://www.plimbare.ro/2011/10/16/moneda-noua-50-bani-mircea-cel-batran/) la 1 iulie 2012.
Accesat în 3 mai 2014.
Bibliografie
P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ediția a II-a, Editura Corint, București, 2000; prima ediție,
în 1944.
Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Ed. All Educațional, București, 2003.
Nicolae Constantinescu, Mircea cel Bătrân, Ed. Militară, București, 1981.
V. Mărculeț, A.V. Ștefănescu, S. Ion, Gherghina Boda, G. Marcu, M. Chiriac, Elena-Gabriela
Maximciuc, I. Mărculeț, S. Stoica, Dicționarul domnilor Țării Românești și ai Moldovei, Ed.
Meronia, București, 2009.
Bogdan Petriceicu Hasdeu, Istoria critică a românilor, vol. I, București, 1875.
Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, Iași, 1889.
Nicolae Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. III, București, 1901.
Rezachevici, Constantin (2001). Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și
Moldova a. 1324 - 1881. I. București: Editura Enciclopedică. ISBN 973-45-0387-1.
Nicolae Stoicescu, Organizarea statală în vremea domniei lui Mircea cel Mare, în Revista de
Istorie, Tom 29, Nr. 7 1986, pp. 625–641
Dan Cernovodeanu, Știința și arta heraldică în România, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București, 1977.
Lectură suplimentară
Musa, fiul lui Baiazid, Mihai Tiuliumeanu, în Revista Misterele Dunării (https://www.mistereled
unarii.ro/anul-iii) Arhivat (https://web.archive.org/web/20200126001959/https://www.mistereled
unarii.ro/anul-iii) în 26 ianuarie 2020, la Wayback Machine., Vol. III, Nr. 8-10, Martie-
Septembrie 2019
Marele Mircea Voievod, Ion Pătroiu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987
Mircea cel Mare (1386-1418): 600 de ani de la urcarea pe tronul Țării Românești, Niculae
Șerbănescu, Nicolae Stoicescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 1987
Pe urmele lui Mircea cel Mare, Constantin Căzănișteanu, Editura Sport-Turism, 1987
Istoria Țării Românești 1290-1690, Letopisețul Cantacuzinesc, ed. critică de Const. Grecescu
și Dan Simonescu, București, 1960, LXII + 253 p.
Legături externe
Un uzurpator al istoriei - Mircea cel Bătrân (http://www.atacdeconstanta.ro/articole/4626-un-im
postor-al-istoriei-mircea-cel-batran.html), 8 iulie 2013, Emil Goga, Atac de Constanța - Arhivat
(https://web.archive.org/web/20130818072321/http://www.atacdeconstanta.ro/articole/4626-un
-impostor-al-istoriei-mircea-cel-batran.html) în 18 august 2013, la Wayback Machine.
Mircea cel Batran – Cosmarul de la Rovine (https://www.descopera.ro/descopera-istoria-roma
nilor/5114947-mircea-cel-batran-cosmarul-de-la-rovine), 23 noiembrie 2009, Alexandru Safta,
Descoperă
Vezi și
Politica externă a lui Mircea cel Bătrân
Familia Basarabilor
Predecesor: Domn al Țării Românești Succesor:

Dan I 1386 - 1394/1395 Vlad Uzurpatorul
Predecesor: Domn al Țării Românești Succesor:
Vlad Uzurpatorul 1397 - 1418 Mihail I
Succesor:
Predecesor: Despot al Dobrogei
Cucerit de Imperiul
Dobrotici 1388 - 1418
Otoman
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Mircea_cel_Bătrân&oldid=15501371

Mircea Cel Bătrâns

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mircea Cel Bătrâns

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mircea cel Bătrân

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Pentru alte sensuri, vedeți Mircea cel Bătrân (dezambiguizare).

În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns

Familia Mircea cel Bătrân. Pictură din biserica

Doamna Calinichia este originară dintr-o familie

Soția lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează pe

Știri directe asupra ascendenței acesteia nu au parvenit, însă prin

Pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota menționează o a doua

Originea supranumelui de „cel Bătrân”

Domnia lui Mircea

Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu

Conflictul cu Imperiul Otoman

Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman din cauza

Țara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân

Teritoriile stăpânite de Mircea cel Bătrân

Titulatura domnească prezentă în actele rămase de la Mircea cel

Cele 12 documente date pentru Țara Făgărașului permit să se

Granița dinspre Moldova

Spre părțile tătărăști

Sub stăpânirea voievodului muntean (intitulat în acte despot al țării lui

Populația și clasele sociale

Moneda. Schimburile în natură

Legăturile comerciale cu Ardealul, Polonia și țările transdunărene

Țara Românească întreținea legături comerciale intense cu Ardealul, în

În contextul acestor schimburi se remarcă existența privilegiilor

Vistiernicul se îngrijește de veniturile și plățile domniei.

Stolnicul se îngrijește de mesele domnești.

Paharnicul, numit inițial picernic, varsă de băut domnitorului.

Comisul are în administrație grajdurile domnești.

Sfetnicii domnești pomeniți în documente în timpul lui Mircea cel Bătrân

Țara era împărțită pe județe, conduse de către căpitani numiți în

Veniturile și cheltuielile domniei

Oastea cea mică este așa numita curte, constituită în principal

Mitropolia Țării Românești

Cea mai importantă ctitorie a lui Mircea este mănăstirea de la

Trebuie spus că Mircea a ctitorit ridicarea unei noi mănăstiri, pe

Legăturile cu ortodoxia din alte țări

În timpul domniei lui Mircea, ulterior cuceririi Vidinului de către turci

Atât starețul Nicodim de la

Relațiile cu Biserica Catolică

În timpul lui Mircea s-au succedat următorii episcopi: Francisc

La inițiativa împăratului roman Sigismund de Luxemburg, în

Până în timpurile noastre a ajuns un Polieleu (glorificare în

De asemenea, tot din aceeași perioadă a mai supraviețuit o

Ca operă arhitecturală, din vremea lui Mircea datează numai

Fresce contemporane care îl înfățișează pe Mircea cel Bătrân

Heraldica Țării Românești în vremea lui Mircea

Vezi și: Stema Țării Românești

Mircea cel Bătrân în conștiința urmașilor

Emisiuni monetare comemorative

La 12 septembrie 2011, Banca Națională a României a pus în

Predecesor: Domn al Țării Românești Succesor:

S-ar putea să vă placă și