Mircea cel Bătrân 

(n. 1355, Țara Românească[*], România – d. 31 ianuarie 1418, Curtea de

Argeş, România) a fost domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau
mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418.
A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar nuai după tată), căruia i-a urmat la tron.[1] În actele
oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur
stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub
numele Mircea cel Mare.[2]
În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din
istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura
pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea
numismatică.Podunavia din titlurile lui Mircea cel Bătrân era Timocul din Serbia de astăzi.[
ecte asupra ascendenței acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor documente, în care
este înfățișată ca mare proprietară de terenuri lângă lacul Balaton în Ungaria, majoritatea
specialiștilor acceptă descendența acesteia din familia de Cilly, de origine germană, venită în
Ungaria din Carintia.[12][13] Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmații în legătură cu
înrudirea dintre Mircea și Vladislav al II-lea Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana
de Cilly[14]. Cu regele polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de
la Nicolae Alexandru[15]. Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai
era în viață.

Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în

principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu
adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele
pentru strângerea dărilor.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică
sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite
și se pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel,
înzestrează armata cu arme și întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.
Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp
centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură
religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul
de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.