1- Notiuni topografice de bază

Topografia reprezinta stiinta masuratorilor terestre care se ocupa cu intocmirea planurilor si

a hartilor.

1. Aliniamentul (LAB) reprezinta linia terenului obtinuta in urma sectionarii acestuia cu un

plan vectorial care trece prin doua puncte A, B.
2. Distanta inclinata reprezinta distanta pe suprafata fizica a Pamantului intre cele 2 puncte.
3. Distanta orizontala (Do) reprezinta distanta inclinata adusa in planul de proiectie al
locului.
Distanta inclinata este distanta masurata efectiv in teren iar distanta orizontala este distanta
folosita la intocmirea planurilor si a hartilor.
4. Unghiul orizontal (alfa) reprezinta unghiul diedru format de cele doua planuri care trec prin
punctul statie si prin cele 2 puncte vizate.
5. Unghiul vertical (de inclinare) este unghiul format de inclinarea lunetei cu orizontala, caz
in care se numeste unghi de inclinare (fi) sau unghi facut de inclinarea lunetei
cu verticala locului, caz in care se numeste unghi zenital (z). fi=100-z
6. Orientarea (ӨAB) reprezinta unghiul format de directia nordului cu o directie data, unghi ce
se masoara in sens topografic, adica de la stanga la dreapta. ӨBA= ӨAB+200g

Sistemul centezimal Sistemul sexazecimal

cercul 400 grade cercul 360 grade
1 grad=100c minute 1 grad=60c minute
1 min=100cc secunde 1 min=60cc secunde
7. Diferenta de nivel reprezinta distanta pe verticala dintre 2 suprafete de nivel care trec prin
cele 2 puncte
8. Cota reprezinta distanta pe verticala de la suprafata de nivel 0 pana la punctul luat in
considerare
9. Goidul - reprezinta un corp geometric care aproximeaza forma Pamantului si rezulta prin
prelungirea marilor si oceanelor deschise pe sub scoarta terestra.
- reprezinta suprafata de nivel 0 fata de care se dau cotele.
10. Elipsoidul reprezinta o figura geometrica ce aproximeaza forma Pamantului si care
inlocuieste in unele calcule geoidul.
11. Coordonatele relative (∆x, ∆y) reprezinta distantele pe cele 2 axe intre proiectiile punctelor
pe axele x si y.
12. Coordonatele absolute (x,y) reprezinta distantele pe cele 2 axe de la originea sistemului si
pana la proiectia fiecarui punct pe axe.
13. Coordonatele polare sunt reprezentate de un unghi polar si o distanta, ambele permitand
determinarea pozitiei unui punct.
14. Coordonatele echerice sunt reprezentate de 2 distante, una dintre ele fiind perpendiculara
pe cealalta.
15. Panta terenului – procente/promile
 reprezinta tangenta unghiului de inclinare (fi)
 panta=difernta de nivel/distanta orizontala*100
 2- Cercul topografic si calculul orientarilor

Cercul topografic este alacatuit din 4 cadrane.

Semnele din fata relativelor arata cadranul in care se gaseste orientarea.

In cadranele 1 si 3 se lucreaza direct cu tangenta.
In cadranele 2 si 4 se lucreaza cu cotangenta pentru a se obtine aceleasi formule.

tg ӨAB=(yB-yA)/(xB-xA)

In cadranul 1 atat delta y cat si delta x sunt pozitive.

In cadranul 2 delta y este pozitiv iar delta x este negativ.
In cadranul 3 atat delta y cat si delta x sunt negative.
In cadranul 4 delta y este negativ iar delta x este pozitiv.
 3- Probleme de calcul topografic

1. Calculul orientarilor

Cercul topografic este alacatuit din 4 cadrane.

Semnele din fata relativelor arata cadranul in care se gaseste orientarea.

In cadranele 1 si 3 se lucreaza direct cu tangenta.
In cadranele 2 si 4 se lucreaza cu cotangenta pentru a se obtine aceleasi formule.

tg ӨAB=(yB-yA)/(xB-xA)

In cadranul 1 atat delta y cat si delta x sunt pozitive.

In cadranul 2 delta y este pozitiv iar delta x este negativ.
In cadranul 3 atat delta y cat si delta x sunt negative.
In cadranul 4 delta y este negativ iar delta x este pozitiv.

2. Calculul distantei din coordonate

3. Calculul unui unghi din diferenta orientarilor

4. Calculul coordonatelor unui punct pe aliniament

5. Verificarea paralelismului a doua drepte

6. Delimitarea perpendicularitatii a doua drepte
 4- Scara reprezentărilor topografice

Reprezentarile topografice reprezinta produsele cartografice intocmite la scara larga, acestea

fiind rezultatul final al ridicarilor topografice.
Reprezentarile topografice sunt de 2 feluri:
 in plan orizontal - cand masuratorile sunt reprezentate in plan orizontal, ex: planurile,
hartile
- se intocmesc la o singura scara
 in plan veritical - sunt reprezentarile obtinute in urma sectionarii terenurilor cu un plan
vertical, ex: profilele longitudionale si transversale
- se intocmesc la 2 scari, una a lungimilor de obicei mai mica de 10 ori
decat cea a intaltimilor si o scara a inaltimilor
- ex: L=1:1000 H=1:100

Scara reprezentărilor topografice reprezinta raportul constant dintre o distanta masurata

pe plan si corespondentul ei din teren, prin proiectie orizontala.

Sc=1/N=d/D

N - numitorul scarii
d - distanta masurata pe plan
D - corespondentul lui d masurat in teren in proiectie orizontala

Ex: Sc 1:1000 (1 metru=1000 metri; 1 cm=10 metri; 1 mm= 1 metru)

Numitorul scari da informati despre marimea acesteia.

Un numitor mare al scarii inseamna o reprezentare mai putin detaliata. Daca numitorul scarii
este mic, avem o scara mare.

Clasificarea reprezentarilor topografiece

a. dupa continut:
-ridicari topografice care contin planimetria (X,Y)
-ridicari topografice care contin altimetria (Z)
-reprezentari combinate (X,Y,Z)
b. dupa scara:
-planuri de situatie Sc 1:500, 1:1000, 1:2000 reprezentare detaliata
-planuri topografice Sc 1:5000, 1:10000
-harti topografice N>200000, ex: 1:500000

In general planurile nu contin curbe de nivel.

 5- Reprezentarea detaliilor de planimetrie

Reprezentarea detaliilor de planimetrie se realizeaza prin semne conventionale care se

gasesc in atlasele de semne conventionale in functie de scara.
Cele mai multe semne se gasesc in cazul scarilor mari. Indiferent de scara semnele sunt
aceleasi.
Clasificarea semnelor conventionale:
-semne conventionale care se reprezinta la scara
Ex: -imprejmuire din lemn
-imprejmuire din beton
-imprejmuire din sarma gimpata
-liziera de padure

-semne conventionale care se reprezinta la scara doar pe lungime nu si latime.

Ex: -calea ferata simpla
-calea ferata dubla

-semne conventionale care nu se reprezinta la scara dar care sunt sugestive

Ex: -capac de canalizare
- padure
 6- Reprezentarea detaliilor de altimetrie

Se realizeaza prin curbe de nivel.

Curbele de nivel reprezinta sectiuni in cadrul terenului unde toate punctele de pe curba au
aceeasi cota.
Curbele de nivel rezulta in urma sectionari terenului cu planuri paralele si echidistante.
Echidistanta reprezinta distanta dintre planurile de sectionare si este o valoatre rotunda de
obicei, in general standardizata in functie de scara.
Echidistanta poate fi:
-supraunitara: 1m, 5m, 10m, 25m, 50m, 100m.
-subunitare: 0,10m; 0,20m; 0,50m.
Curbele de nivel mai apropiate reprezinta teren inclinat iar cand acestea sunt mai deparate
avem teren cu panta mai mica.
Curbele de nivel pot fi:
-curbe de nivel normale - acestea se traseaza la echidistanta stabilita.
-curbe de nivel principale - acestea sunt curbe de nivel normale, considerate dfin 5 in 5m si
se duc mai ingrosat
-curbe de nivel secundare - acestea se traseaza in zone cu teren foarte accidentat.

Curbele de nivel nu se intersecteaza niciodata

Curbele de nivel se intrerup din loc in loc pentru a se trece valoarea acestora.
Curbele de nivel se intrerup in dreptul constructiilor si se continua dupa; acelasi lucru se
intampla si in cazul suprafetelor asfaltate, betonate etc.
In cazul terenului lucrat (nanatural) nu se traseaza curbe de nivel si se face un plan cotat.

7- Clasificarea reprezentărilor topografice

Clasificarea reprezentarilor topografiece

a. dupa continut:
-ridicari topografice care contin planimetria (X,Y)
-ridicari topografice care contin altimetria (Z)
-reprezentari combinate (X,Y,Z)
b. dupa scara:
-planuri de situatie Sc 1:500, 1:1000, 1:2000 reprezentare detaliata
-planuri topografice Sc 1:5000, 1:10000
-harti topografice N>200000, ex: 1:500000

In general planurile nu contin curbe de nivel.

 8- Culegerea elementelor de planimetrie planuri şi harti

Dupa palnuri si harti pot fi culese urmatoarele detalii de planimetrie:

- coordonatele planimetrice se calculeaza pe cale matematica
- suprafetele pot fi determinate prin planimetrare daca conturul acestora este unul neregulat,
sinuos
- unghiurile orizontale pot fi luate direct cu raportorul prin asezarea acestuia cu directia zero
pe latura din stanga si centrul raportorului in unghiul care se masoara
-un alt element este orientarea care se determina la fel ca unghiul orizontal (Unghiul
orizontal (alfa) reprezinta unghiul diedru format de cele doua planuri care trec
punctul statie si prin cele 2 puncte vizate.)

9- Culegerea elementelor de altimetrie după planuri si harti

1. Diferenta de nivel (reprezinta distanta pe verticala dintre 2 suprafete de nivel care trec
prin cele 2 puncte)

2. Cota unui punct este egala cu valoarea curbei de nivel daca punctul se gaseste pe curba de
nivel.
Daca punctul se gaseste între 2 curbe de nivel, cota punctului este egala cu cota curbei de
nivel inferioara la care se adauga diferenta de nivel până la punct.

3. Panta terenului (p%) reprezinta tangenta unghiului de inclinare.

tg fi*100=∆z/D*100 ∆z - Coordonatele relative D - Distanta orizontala

10- Clasificarea masuratorilor topografice

1. Dupa modul de realizre pot fi:

- masuratori directe – sunt cele care se realizeaza prin intinderea instrumentului direct peste
elementul de masurat. Ex: masurarea distantelor cu panglica
- masuratori indirecte – elementul topografic cautat rezulta indirect in functie de alte
elemente masurate pe teren
D0=L*cos2fi
- masuratori conditionate – sunt masuratorile care trebuie sa indeplineasca o anumita
conditie si anume suma din alfa =(n-2)*200g unde n este numarul de laturi.

2. Dupa precizie pot fi:

- masuratori de aceeasi precizie – sunt cele realizate in aceleasi conditii, opertor si cu
acelasi aparat

L=(l1+..+ln)/n l1...ln – valori individuale masurate

- masuratori de precizi diferite – sunt realizate in conditii diferite, cu instrumente diferite si

operatori diferiti

Lp=(l1*p1+...+l2*pn)/( p1+...+ pn) p1....pn - ponderea acordata

 11- Erori. Definitie. Clasificare

Eroarea reprezinta diferenta prin marime si semn dintre o valoare masurata si o valoare de
referinta.
Eroarea=marimea masurata - valoarea de referinta

CLASIFICAREA EROROLOR:
- dupa marime avem:
- erori mici (tolerabile) e<=T (toleranta) T=eq*radical din n (nr de laturi ale
poligonului)
- erori mari (netolerabile) e>T
- greseli

- dupa cauzele care le produc avem:

- erori provocate de aparat
- erori provocate de mediu
- erori provocate de operator

- dupa valoarea de referinta avem:

- erori reale Eroarea=marimea masurata - valoarea reala x
- erori aparente - sunt cele care se calculeaza in practica.
Eroarea=marimea masurata – media aritmetica
Propietatiile erorilor aparente sunt:
- suma algebrica a erorilor aparente este =0
- suma patratelor erorilor aparente trece printr-un minim

- dupa modul de propagare avem:

- erori sistematice care se noteaza cu Es – aceste erori care insotesc masuratorile, pot
fi cunoscute si prin aplicarea unei corectii, efectul acestora poate fi
eliminat. Se propaga dupa legea inmultirii, efectul lor fiind
defavorabil practicii
- erori accidentale care se noteaza cu Ea. Aceste erori se intampala dupa cauze
cunoscute sau necunoscute, marimea lor nu poate fi cunoscuta, nu pot
fi eliminate dar efectul acestora poate fi redus daca se actioneaza
conform legii probabilitatii. Se propaga dupa regula radicalului:
ea=+- radical e12+...+en2= +- radical n*e2= +- e radical n
 12- Instrumente topografice de măsurat unghiuri: aspecte generale

Instrumentele reprezentative sunt cele cu cercuri gradate (orizontal şi vertical) şi luneta

înclinabilă.
După modul cum se obţin unghiurile orizontale, acestea pot fi grupate în:
- instrumente cu ajutorul cărora unghiurile orizontale rezultă din două vize succesive
(teodolitul, tahimetrul);
- instrumente cu ajutorul cărora unghiurile orizontale rezultă dintr-o singură viză: busola
topografică, echerul topografic;
- instrumente cu ajutorul cărora se obţine mărimea grafică a unghiurilor (planşeta
topografică)

13- Organele principale ale teodolitelor

Teodolitul este instrumentul specific pentru măsurarea unghiurilor care asigură o precizie
ridicată ( 2cc - 10cc) sau chiar foarte ridicată ( 0,2cc - 2cc), fiind utilizat în lucrări de exigenţă
sporită, în general la determinarea reţelelor de sprijin.
Părţi principale:
- Ambaza este constituită dintr-o piesă metalică de formă triunghiulară sau circulară,
prevăzută cu trei şuruburi de calare, dispuse la 120°, are în partea inferioară un dispozitiv cu două
plăci: una rigidă, pe care se sprijină şuruburile de calare, şi alta flexibilă, prevăzută cu un lăcaş
filetat, care ajută la prinderea aparatului pe trepied prin intermediul şurubului de fixare. Pe ambază
se găseşte dipozitivul de centrare optică iar la unele teodolite şuruburile de calare se găsesc pe
partea laterală a ambazei.
- Cercul orizontal sau limbul cu ajutorul caruia se măsoară unghiurile orizontale, este
realizat din sticlă la teodolitele optice şi din metal la cele clasice; diametrul cercului variază între
50-250 mm. Sistemul de gradare poate fi sexagesimal sau centezimal, iar sensul de creştere a
gradaţiilor direct (topografic) sau indirect (trigonometric).
- Alidada protejează cercul orizontal şi susţine furcile alidadei; furcile alidadei susţin axul
secundar pe care sunt montate luneta şi eclimetrul.
- Cercul vertical sau eclimetrul serveşte la măsurarea unghiurilor verticale, având diametrul
mai mic decât limbul, dar cu gradaţii de acelaşi fel.
- Luneta materializează axa de viză şi foloseşte la vizarea semnalelor. Se compune din două
tuburi montate pe axa geometrică a ei: tubul obiectiv, mai lung, care conţine obiectivul, lentila de
focusare şi firele reticulare (reticulul) şi tubul ocular, mai scurt, care conţine ocularul.
Caracteristicile tehnice ale lunetei sunt: puterea de mărire, câmpul de vizare, puterea de separare,
luminozitatea şi precizia de vizare.

14- Organele secundare ale teodolitelor

Părţi secundare şi auxiliare

- Nivelele folosesc la orizontalizarea sau verticalizarea unui organ precum şi la aducerea
instrumentului în poziţie de lucru. Pot fi: nivela torică, nivela sferică, nivela de contact.
- Trepiedul permite instalarea aparatului în staţie, la o înălţime corespunzătoare. Este
prevăzut cu trei picioare culisante.
- Firul cu plumb foloseşte la centrarea aproximativă a aparatului în staţie
- Busola şi declinatorul servesc la măsurarea orientărilor magnetice a direcţiilor şi se pot
monta, la nevoie, pe una din furcile alidadei.
- Umbrela topografică asigură protecţia aparatului şi a operatorului pe timp de ploaie şi de
razele directe ale soarelui.
 15- Sisteme optice si de citire

Pentru măsurarea unghiurilor teodolitele sunt prevăzute cu dispozitive de observare a

cercurilor şi de citire a gradaţiilor.
Sistemul optic este constituit dintr-un ansamblu de oglinzi, prisme şi lentile care asigură
iluminarea cercurilor şi transportul imaginii acestora la microscop unde se fac citirile. Sistemul este
specific fiecărui tip de aparat şi împreună cu dispozitivul de citire constituie caracteristica lui
principală.
Sistemul de citire permite evaluarea corectă a gradaţiilor pe cercuri până în dreptul unui
reper. Dacă reperul se suprapune exact peste o diviziune citirea se face direct.
Sisteme de citire: vernier, scăriţă, micrometru.
Determinarea preciziei de citire se face astfel:
 se identifică sistemul de gradaţie al cercurilor ( centezimal sau sexazecimal), privind în
apropierea diviziunii zero, unde apare valoarea de 400g respectiv 3600 ;
 se precizează care este valoarea celei mai mici diviziuni de pe limb; aceasta este, de
obicei, la tahimetre de 1g , 50c , 20c iar la teodolite de 25c , 20c , 10c ;
 stabilire numărului de diviziuni n de pe sistemul de citire (vernier, scăriţă, micrometru);
 se calculează precizia de citire făcând raportul celor două valori stabilite anterior: p=e/n

Sistemul de citire şi afişare directă a valorilor se întîlneşte la teodolitele electronice la care

citirea este făcută, transportată şi vizualizată pe afişajul cu cristale lichide ( L. C. D.) al aparatului.

16- Instalarea aparatului în statie

Instalarea aparatului în staţie presupune operaţia de calare şi centrare. Prin calare se înţelege
verticalizarea axei principale, iar prin centrare aducerea acesteia la verticala punctului matematic al
staţiei.
Instalarea aparatului în staţie presupune urmatoarele etape:
- Centrarea aproximativă folosind firul cu plumb. Trepiedul se instalează deasupra bornei
astfel încât platforma să fie cât mai orizontală iar firul cu plumb să fie cât mai aproape de punctul
marcat la sol prin bulon sau cui. Picioarele trepiedului fiind telescopice, se pot scurta în mod
convenabil, se înfig în pământ apăsând pe urechile saboţilor, după care se prinde aparatul pe trepied
fără a-l strânge definitiv;
- Calarea aproximativă cu nivela sferică. Bula nivelei sferice se aduce în centrul cerculeţului
reper prin acţionare din şurubul de calare pe direcţia căruia este deplasată;
- Calarea definitivă cu nivela torică. Se aduce nivela într-o poziţie paralelă cu două şuruburi
de calare c1 şi c2 şi se acţionează în sens invers şi simultan până când bula nivelei ajunge între
repere. Apoi se roteşte alidada până când nivela torică ajunge într-o poziţie aproximativ
perpendiculară pe prima. Se acţionează din al treilea şurub de calare c3 până ce bula vine din nou
între repere. Se repetă operaţiile, iar pentru control, nivela se aduce într-o poziţie aproximativ
paralelă cu prima dar diferită cu 200g faţă de aceasta. Dacă bula rămâne între repere nivela este
bună iar aparatul este calat; în caz contrar este dereglată.
- Centrarea definitivă cu dispozitivul optic. Se realizează prin aducerea reperului din
dispozitivul de centrare (cerculeţul sau crucea) în suprapunere peste punctul matematic (topografic).
In final aparatul se fixează pe trepied prin strângerea cu şurubul pompă.
 17- Eroarea de centrare a aparatului

Instalarea aparatului în staţie trebuie făcută cu atenţie deoarece pot apărea erori de centrare.
O eventuală eroare e, comisă prin staţionarea în punctul S în loc de staţia S, va provoca la
distanţa D o eroare unghiulară  care se deduce din raportul:
e/sin =D/sin 
de unde
sin =e/D*sin 
Eroarea  fiind foarte mică în comparaţie cu D (câţiva milimetri faţă de zeci, sute sau mii de
metri) şi luând valoarea maximă a expresiei când  =  / 2, rezultă: cc=e/D*cc
Rezultă că eroarea este direct proporţională cu excentricitatea e şi invers proporţională cu
lungimea vizei D.

18- Masurarea unghiurilor orizontale şi verticale

Măsurarea unghiurilor orizontale

Metodele cele mai des folosite în lucrările topografice curente sunt: metoda simplă, metoda
turului de orizont şi metoda reiteraţiilor (seriilor).
Măsurarea unui unghi izolat prin metoda simplă are două variante: prin diferenţa citirilor şi
cu zero în coincidenţă pe prima viză.
Metoda turului de orizont presupune alegerea unei vize de referinţă (un semnal îndepărtat,
bine vizibil), spre care se introduce valoarea zero cu luneta în poziţia I. Diferenţa dintre citirea de
plecare şi de închidere nu trebuie să depaşească toleranţa T=m0 radical n, în care m0 este precizia
aparatului iar n reprezintă numărul vizelor
Metoda seriilor (reiteraţiei) este, in fond, metoda turului de orizont aplicată de mai multe ori
dar cu origini diferite. Operaţiile de teren şi prelucrarea datelor sunt identice cu cele descrise la
metoda turului de orizont

Măsurarea unghiurilor verticale

Măsurarea unghiurilor verticale se face cu orice instrument topografic prevăzut cu cerc
vertical.
In cazul distanţelor mici, pentru măsurarea unghiului vertical, se vizează (cu firul nivelor) pe
o stadie la înălţimea aparatului, definită de la punctul matematic la axa secundară.
In cazul distanţelor mari, se vizează la baza capului negru al semnalului propriu-zis sau la
alte semnale bine definite.
Unghiurile verticale se măsoară cu teodolitul.
Măsurarea unghiului vertical cu luneta în ambele poziţii ale lunetei elimină practic totalitatea
erorilor instrumentale şi le micşorează pe cele accidentale. Valoarea definitivă rezultă din media
celor două determinări.
 19- Precizia masurarii unghiurilor orizontale

Precizia de masurare a unghiurilor cu teodolitul este condiţionată de mai multe elemente:

– metoda de măsurare aplicată;
– precizia de centrare a aparatului şi a semnalului;
– atenţia operatorului, condiţiile de mediu.

Cele mai importante erori ce afectează măsurarea unghiurilor sunt:

 erorile de centrare a aparatului ea;
 erorile de centrare a semnalului es;
 erorile de vizare ev
 erorile de citire ec;
 erorile de diviziune a cercurilor ed.

20- Centrarea vizelor si a unghiurilor

În teren apar obstacole în calea vizei, obstacole care impun efectuarea unor operaţii
suplimentare de centrare a vizelor sau a unghiurilor, sau pot apărea situaţii de folosire a unor
semnale excentrice.
Dacă dintr-un punct C nu există vizibilitate spre un alt punct A din cauza unui obstacol, se va
staţiona excentric într-un punct C’ , de unde se va viza la punctul A.
Staţionarea excentrică se recomandă a fi sub 10 m. Aceasta provoacă o eroare unghiulară 
care se determină în funcţie de e şi  măsurate şi D calculat din coordonate, folosind relaţia:

Pentru micşorarea erorilor se centrează unghiurile în locul vizelor

 21- Masurarea distantelor pe cale directa: instrumente, corectii, reducere la orizont

In cazul masurarii distantelor pe cale directa instrumentul de măsurat se aplică direct pe

distanţa respectivă. Măsurarea directă asigură o precizie ridicată, dar în general este greoaie şi nu se
aplica în cazul terenurilor accidentate.
Instrumente de măsurat distanţe pe cale directă
La măsurarea distanţelor pe cale directă se folosesc rulete de 2, 10, 20 m sau panglica de oţel
de 50 m. Ruletele de 2 m sunt folosite la măsurarea înălţimii aparatului, a excentricităţilor şi a
înălţimii semnalului. La măsurarea distanţelor mari se folosesc rulete de 10, 20 şi 50 m din pânză,
mai rar metalice. Gradaţia pe aceste rulete este aplicată pe ambele feţe din cm în cm iar scrisul este
din 10 în 10 dm.
Panglica de oţel este folosită la măsurarea distanţelor mari, are o lungime de 50 m, o lăţime
de 20 mm şi grosimea de 0,5 mm. Aceasta se înfăşoară pe un cadru metalic numit cruce. La ambele
capete ale panglicii se găseşte câte un inel cu diametrul de 3 - 4 cm iar diviziunile din metru în
metru sunt înscrise pe ambele sensuri. Originea gradaţiilor este la cca. 20 cm de inel. Întinderea
panglicii se face cu ajutorul a două întinzătoare, ce se introduc în inelele panglicii.
Jalonare = marcarea pe teren a unui traseu cu jaloane fixate vertical, din loc in loc, astfel
incat toate sa fie cuprinse in planul vertical ce trece prin punctele de capat A si B ale aliniamentului.
Jalonarea se face cu ochiul liber, dacă aliniamentul nu este prea mare, iar în cazul în care
aliniamentul este mare, se foloseşte la jalonare un instrument topografic cu lunetă.
Măsurarea efectivă a distanţei cu panglica de oţel presupune pregătirea prealabilă a
terenului, operaţie ce constă în degajarea terenului de vegetaţie şi de alte obstacole, jalonarea
aliniamentului şi împărţirea terenului în porţiuni de aceeaşi pantă prin intermediul unor picheţi.

Corectii
După efectuarea măsurătorilor, pentru a afla mărimea aliniamentului, se aplică două corecţii:
 de etalonare;
 de temperatură.
Corecţia de etalonare. Panglica poate fi mai lungă sau mai scurtă decât cei 50 de metri şi
diferenţa, notata cu e, reprezintă eroarea. Corecţia va fi egală cu aceasta eroare, luată cu semn
schimbat, înmulţită cu raportul dintre distanta masurata (D) si lungimea panglicii (d), raport ce
reprezintă numărul de câte ori a fost aplicată panglica pe distanţa totală:
ce = - e *D/d ;
Corecţia de temperatură. Dacă se lucrează la o altă temperatură decât tempratura de
etalonare (20°C) lungimea panglicii nu va fi de 50 m şi astfel rezultatul va fi afectat de o anumită
eroare. Întrucât la fiecare 50°C diferenţă de temperatură,lungimea panglici de 50 m se modifică cu 3
mm, corecţia de temperatură se calculează cu relaţia:

Reducerea la orizont
Distanţa măsurată direct se reduce la orizont cu ajutorul formulei:

Distanţa totală redusă este egală cu suma distanţelor parţiale reduse la orizont, adică:
 22- Masurarea distantelor pe cale optica cu stadii verticale: măsurare, reducere la orizont

Măsurarea distanţelor pe cale indirectă (optic) se face fie pe cale optică, fie cu ajutorul
undelor electromagnetice , ultima metoda fiind cea mai precisă.
Măsurarea indirectă a distanţelor pe cale optică presupune instalarea unui instrument
topografic într-un punct şi a unui semnal specific într-un alt punct.
Instrumentele topografice cu baza în punctul vizat formează grupa tahimetrelor, iar cele cu
baza în aparat grupa telemetrelor. Tahimetrele la rândul lor se împart în: tahimetre stadimetre şi
tahimetre autoreductoare, care dau direct distanţa redusă la orizont şi uneori diferenţa de nivel

Reducerea la orizont
Relaţia determinarii distanţei D = K*H (H – valoarea citită pe miră,numar generator;
K- constanta stadimetrică) este valabilă numai în cazul când viza este perpendiculară pe stadie, deci
în terenuri orizontale. În cazul terenurilor înclinate viza nu cade perpendicular pe stadie şi astfel
numărul generator citit este mai mare decât cel corespunzător distanţei înclinate L. . Pentru a se
obţine distanţa înclinată reală, se folosete relatia:

Pentru obţinerea distanţei redusă la orizont valoarea obţinută se înmulţeşte încă o dată cu cos
 , adică:

Reducerea distanţelor în cazul stadiilor orizontale care se instaleaza întotdeauna

perpendicular pe viză, indiferent de înclinarea terenului, se face ca şi în cazul măsurării distanţelor
pe cale directă cu relaţia: d = l . cos 
 23- Masurarea distantelor prin unde: principiu si clasificarea instrumentelor

Principiul măsurării distanţelor prin unde. Orice instrument de măsurat distanţele cu ajutorul
undelor prezintă următoarele părţi componente:
 emiţătorul de unde ( E );
 reflectorul ( Rf );
 receptorul undelor emise şi reflectate ( Rc ).
Un fascicicol de unde luminoase plecat de la emițătorul va fi returnat de reflector si primit
de receptor.

Clasificarea instrumentelor de măsurare a distanţelor prin unde:

1. După mijlocul purtător al informaţiei de măsurare:
a) aparate ce utilizează microunde radar denumite radiotelemetre sau tellurometre
sau distomate
b) Aparate ce utilizează radiaţii din spectrul vizibil sau infraroşului cu lungimi de
undă 0,4 m <  < 1,0 m denumite telemetre electrooptice sau geodimetre sau
locatoare electrooptice
2. După metoda de măsurare a distanţei
a) telemetre cu impulsuri – care determină distanţa prin măsurarea directă a timpului
de propagare a unui impuls – denumit procedeu impuls – ecou.
b) telemetre fazice – se bazează pe măsurarea indirectă a timpului prin intermediul
diferenţei de fază dintre modulaţiile transmise şi cele recepţionate – denumit
procedeu fazic.
3. După tipul modulaţiei.
În funcţie de parametrul modulat al undei purtătoare telemetrele fazice pot fi:
- cu modulaţie de frecvenţă (radiotelemetre);
- cu modulaţie de amplitudine (telemetre electrooptice);
- cu modulaţie a planului de polarizare folosite la o categorie specială de aparate
electrooptice cu putere de rezoluţie submilimetrică a distanţei, destinate
măsurătorilor inginereşti speciale, de mare precizie;
4. După puterea de rezoluţie a distanţei.
În funcţie de precizia de detectare instrumentală a diferenţei de fază dintre modulaţiile
transmise şi cele recepţionate, aparatele pentru măsurători prin unde se clasifică în aparate cu
rezoluţie:
- centimetrică
- milimetrică
- submilimetrică
Rezoluţia centimetrică şi milimetrică caracterizează majoritatea tipurilor de aparate cu
microunde sau unde de lumină utilizate la măsurarea distanţelor geodezice terestre, iar rezoluţia
submilimetrică la aparate cu unde de lumină pentru măsurători speciale de regulă de mică distanţă.
5. După destinaţie.
- aparate pentru măsurători de distanţe mici, în scopuri topografice sau inginereşti speciale;
- aparate pentru măsurători de distanţe geodezice;
- echipamente complexe de tip radar cu microunde sau laser destinate măsurătorilor de
distanţe cosmice prin procedeul impuls-ecou;
- alte echipamente complexe cu destinaţii speciale
6 După funcţionalitatea lor şi concepţiile constructive aparatele de măsurat distanţe prin
unde pot fi grupate în trei mari categorii:
- instrumente de măsurare numai a distanţelor
- sisteme modulare
– tahimetre electronice propriu-zise – staţii totale
–
 24- Aparate electronice de masurat unghiuri si distante (statiile totale)

O staţie prezintă aceleaşi părţi componente ca şi un teodolit clasic dar mai prezintă şi
elemente specifice ca:
– baterie de alimentare (montată pe o furcă a alidadei);
– întrerupător (pornit/oprit);
– conector pentru carnet electronic de teren;
– conector pentru sursa de energie;
– tastatură;
– ecran de afişare;

În interiorul aparatului s găseşte sistemul microprocesor care constituie componenta de bază

a aparatului având în structura sa un dispozitiv de comandă ce declanşează rularea şi executarea
instrucţiunilor, un dispozitiv de calcul ce execută operaţiunile logice şi un registru de lucru (RAM)
ce permite depozitarea şi recitirea datelor.
Tastatura include comenzile de lucru şi control ce declanşează operaţia de măsurare a
unghiurilor şi distanţelor cu excepţia vizării. Prezintă două afişaje de tip display, cu cristale lichide
în sistem alfa-numeric:
– pe cel principal sunt prezentate mesajele programului de lucru, datele din teren introduse,
memorate sau măsurate şi mesajele de eroare;
– pe cel secundar apare factorul de corecţie atmosferică, constanta prismei şi modul de lucru
curent;
Un compensator pe două axe corectează în mod automat citirile unghiurilor orizontale şi
verticale de erori. Pentru stocarea sau citirea unor date memorate anterior instrumentele utilizează
dischete cu benzi magnetice ce reţin elemente măsurate sau calculate şi unele date auxiliare ca:
numărul staţiei, factorii atmosferici, unităţi de măsură, coorodonate.
La instrument se poate cupla un carnet electronic de teren pentru colectarea şi prelucrarea
automată a distanţelor pe bază de program.
Principalele tipuri de tahimetre electronice sunt:
1. Produse de firma Wild
2. Aparate produse de firma Sokkia:
 25- Suprafete de nivel. Diferente de nivel. Cote

Determinarea altimetriei se face prin definirea unor elemente de referinta precum suprafaţa
de nivel ce reprezintă locul geometric al punctelor care au aceeaşi valoare a potenţialului gravităţii
Una din suprafeţele de nivel, de mare importanţă în probleme de nivelment, este suprafaţa
mărilor deschise şi oceanelor, prelungita pe sub scoarţa terestră, denumită suprafaţă de nivel zero
sau geoid, care se consideră suprafaţă de bază, de referinţă in definirea cotelor.
Suprafeţele de nivel sunt suprafeţe de echilibru perpendiculare în fiecare punct la verticala
locului dată de firul cu plumb.
Suprafeţele de nivel nu au toate aceeaşi curbură, astfel că nu sunt paralele între ele.
Neparalelismul suprafeţelor de nivel se datorează gravitaţiei, care este mai mare la poli şi mai mică
la ecuator şi forţei centrifuge, care este nulă la poli şi creşte spre Ecuator.

Diferenţa de nivel dintre două puncte este distanţa pe verticală dintre suprafeţele de nivel ale
celor două puncte, respectiv perpendiculara comuna a celor doua suprafete de nivel ce trec prin cele
doua puncte.
Dacă se cunoaşte cota unui punct Z1, cota celuilalt punct Z2 se obţine prin adăugarea
diferenţei de nivel, masurate dintre cele doua puncte la cota primului punct: Z2=Z1 + Z12

Cota unui punct, reprezintă distanţa pe verticală la care se găseşte punctul respectiv faţă de o
anumită suprafaţă de nivel, sau lungimea perpendicularei comune corespunzatoare suprafetei de
referinta si cea a punctului caruia i se defineste cota.
In functie de suprafata de referinta se disting:
- cote absolute
- cote relative.
Daca suprafata de referinta este suprafata geoidului, suprafata de nivel zero, atunci avem
cote absolute, iar dacă cotele se definesc faţă de o suprafaţă de nivel zero oarecare, sunt
cote relative.
Cotele punctelor ce se găsesc deasupra suprafeţei de nivel zero sunt cote pozitive sau
cote altimetrice, iar cele care se găsesc sub suprafaţa de nivel zero sunt cote negative sau
cote batimetrice.

Cota poate fi calculată cu relaţia:

Z=c/F
c – diferenţa de potenţial
F – reprezintă o mărime dinamică, bine definită, prin care se definesc cele trei tipuri de cote
(ortometrice, normale, dinamice).
Cote ortometrice se obtin atunci când F se consideră gravitataţia medie.
Cota ortometrică reprezintă distanţa dintre geoid şi punctul P aparţinând suprafeţei fizice a
Pământului, măsurată de-a lungul verticalei din punctul P.
Cotele normale se obţin atunci când F reprezintă gravitaţia normală medie de-a lungul
normalei la elipsoid până în punctul P.
Cotele dinamice sunt înălţimi constante de la geoid la punctele de pe cuprinsul unei
suprafeţe de nivel.
 26- Modalitati de determinare a diferentelor de nivel

Diferenţa de nivel dintre două puncte de pe suprafaţa terestră, se poate determina folosind
instrumente şi metode diferite, distingându-se astfel următoarele tipuri de nivelment:
– nivelment geometric;
– nivelment trigonometric;
– nivelment barometric;
– nivelment fotogrametric;
– nivelment hidrostatic.
Nivelmentul geometric (direct) permite determinarea diferenţei de nivel dintre două puncte,
cu ajutorul unei vize orizontale. Diferenţa de nivel dintre cele două puncte este egală cu diferenţa
citirilor: z = a – b
Nivelmentul geometric este nivelmentul terenurilor de şes şi terenurilor puţin înclinate,
asigurand o precizie ridicată.
Nivelment trigonometric (indirect), prin aceast procedeu se determină diferenţa de nivel
dintre două puncte cu ajutorul unei vize înclinate, în funcţie de unghiul de înclinare  şi distanţa
orizontala d dintre cele două puncte după relaţia: z  d tg.
Nivelmentul trigonometric este nivelmentul terenurilor accidentate, dar se poate aplica în
orice condiţii de teren. Este un nivelment mai puţin precis decât nivelmentul geometric.
Nivelmentul barometric determină diferenţa de nivel dintre două puncte situate în aceeaşi
coloană de aer în funcţie de presiunile atmosferice şi temperaturile măsurate între cele două puncte.
Nivelmentul barometric este nivelmentul terenurilor foarte accidentate.
Nivelmentul fotogrametric permite determinarea diferenţei de nivel dintre două puncte în
funcţie de imaginile celor două puncte pe două fotograme succesive luate în poziţii diferite. Este
nivelmentul tuturor terenurilor, dar mai ales al celor accidentate.
Nivelmentul hidrostatic se bazează pe principiul vaselor comunicante. In doua tuburi de
sticla, legate intre ele printr-un tub de cauciuc, lichidul (apa) se va ridica in cele doua tuburi la
acelasi nivel.
 27- Efectul curburii Pământului şi al refracţiei atmosferice

Curbura Pământului şi, implicit, a suprafeţelor de nivel, produce la distanţa D, intre punctele
A şi E, efectul c1, al cărui valoare se deduce din triunghiul ΔAPO:

Refracţia atmosferică, provocată de densitatea diferită a păturilor de aer, abate viza

orizontală spre Pământ cu cantitatea c2, care are semn contrar celei de curbură c1 şi o expresie
asemănătoare:

Valoarea k reprezintă coeficientul de refracţie atmosferică şi variază cu modificările

presiunii, umidităţii şi temperaturii atmosferice, în intervalul de la 0 la 0,26. Mărimea şi valoarea
coeficientului k este condiţionată, în special, de gradientul de temperatură, repectiv poziţia Soarelui
faţă de meridianul locului şi înălţimea vizei deasupra solului.
Corecţia de ansamblu, de curbură şi refracţie, se calculează cu relaţia:
 28- Nivelmentul geometric

Pentru determinarea diferenţei de nivel între două puncte A şi B ce definesc un niveleu,

instrumentul se instalează între ele, într-o poziţie oarecare, pe aliniament sau în afara lui, în aşa fel
încât porteele (distanţele de la instrument la mire) să fie egale.
Se vizează succesiv spre mirele- stadiile din punctele A şi B, ţinute vertical, şi după
orizontalizarea axei de viză se citesc înălţimile a şi b in dreptul firului reticular nivelor . Din
diferenţa lor rezultă diferenţa de nivel Δz cu semnul ei în funcţie de sensul de parcurs:
ΔzAB = a-b (pozitivă)
ΔzAB = b-a (negativă)
Citirile pe miră se fac în sensul creşterii lor, de la pământ până la firul reticular nivelor.

Precizia nivelmentului geometric

Erorile ce însoţesc determinarea unei diferenţe de nivel sunt în funcţie de:
 instrument-miră;
 condiţiile de mediu;
 metoda de lucru (lungimea porteelor, raportul dintre ele).
Precizia nivelmetrelor clasice cu lunetă este influenţată în mare măsură de caracteristicile
constructive: sensibilitatea nivelei u şi puterea de mărire a lunetei M.
Eroarea de orizontalitate a vizei

Eroarea cauzată de vizare cu luneta este invers proporţională cu puterea de mărire a lunetei

2c - reprezintă acuitatea vederii monoculare, adică unghiul minim sub care două linii se văd
distincte
Eroarea totală rezultă prin însumarea erorilor e1 şi e2 după legea cumulării erorilor
accidentale respectiv:

Precizia nivelmentului geometric în cazul unui niveleu

 29- Instrumente de nivelment geometric

Clasificarea instrumentelor
Clasificarea instrumentelor de nivelment geometric se face în funcţie de mai multe criterii

Nivelmetre fără lunetă sunt de mare randament şi se folosesc la culegerea datelor pentru
întocmirea profilelor transversale, necesare întocmirii proiectelor de drumuri, căi ferate sau in
lucrarile de constructii, etc. Din această categorie se menţionează: lata de nivelment şi nivelmetrul
cu apă.
Nivelmetre de construcţie clasică cu luneta se împart în:
 nivelmetre fixe;
 nivelmetre reversibile;
 nivelmetre cu luneta independentă.
Părţile principale ale nivelmetrelor clasice sunt: luneta, nivela de calare torica, alidada, ce
susţine luneta şi nivela şi ambaza, care susţine întregul aparat.
Nivelmetre compensatoare sunt nivelmetre moderne de nivelment geometric, care realizează
automat orizontalitatea axei de viză cu ajutorul unui dispozitiv special numit compesator.
După modul de realizare a orizontalităţii automate a axei de viză, nivelmetrele
compensatoare se pot grupa în:
 nivelmetre pendulante;
 nivelmetre nivelatoare;
 nivelmetre cu compensatoare fluide.
 30- Verificarea si rectificarea nivelmetrelor

Nivelmetrele, indiferent de construcţie, clasice, compensatoare, electronice, în timpul

lucrului trebuie să îndeplinească o serie de condiţii.
Axa principală să fie verticală când instrumentul este în poziţie de lucru. Condiţia se
realizează prin calarea aparatului.
Asigurarea paralelismului axei de viză cu directricea la nivelă se realizeză prin
orizontalizarea axei de viză în momentul în care bula nivelei este adusă între repere.
Verificarea şi rectificarea se face în două etape.
Verificarea deplasării axiale a lentilei de focusare se face tot pe un teren aproximativ
orizontal, pe care se trasează un semicerc cu raza cuprinsă între 30 - 50 m şi pe care se fixează
câţiva ţăruşi.
Verificarea sensibilităţii nivelei de precizie se face aducând bula nivelei exact între repere
şi citind prin lunetă înălţimea firului nivelor de pe stadie. Se dereglează nivela, se readuce bula între
repere şi se citesc din nou diviziunile. Valorile trebuie să fie practic egale între ele.

31- Nivelmentul trigonometric

Prin nivelment trigonometric diferenţa de nivel dintre două puncte se determină indirect, în
funcţie de alte mărimi măsurate, distanţa orizontala d şi unghiul de înclinare  , cu ajutorul relaţiei:
Z  d tg
Nivelmentul trigonometric are două variante distincte:
 nivelmentul trigonometric la distanţe mici;
 nivelmentul trigonometric la distanţe mari.

Nivelmentul trigonometric la distanţe mici neglijează efectul curburii Pământului şi al

refracţiei atmosferice masurandu-se direct unghiul vertical al liniei terenului. Distanţa d se obţine
prin reducerea la orizont a distanţelor înclinate l ce se măsoară pe teren.
Nivelmentul trigonometric la distanţe mari. In acest caz se ia în considerare efectul
curburii Pământului şi al refracţiei atmosferice. Unghiul vertical măsurat nu este identic cu unghiul
vertical al liniei terenului. Distanţa d se deduce din coordonatele planimetrice ale celor doua puncte
intre care se determina diferenta de nivel.

Determinarea diferenţei de nivel prin nivelment trigonometric presupune cunoaşterea

unghiului vertical, zenital (sau de înclinare) al direcţiei respective. Instrumentele ce servesc la
măsurarea acestui unghi de înclinare, sunt considerate instrumente de nivelment trigonometric şi
sunt toate prevăzute cu cerc vertical.

In cazul nivelmentului trigonometric la distanţe mici, diferenţa de nivel rezultă în funcţie de

distanţa orizontală dintre puncte d şi unghiul de înclinare  al terenului cu ajutorul relaţiei:
Z  d tg
In cazul terenurilor practic orizontale, unghiul de înclinare este foarte mic, tg tinde către
zero, iar cos tinde către 1.
 32- Principii ale ridicarilor topografice

Ridicările topografice au la bază unele principii şi reguli general valabile.

Definirea detaliilor prin puncte caracteristice. Orice detaliu de planimetrie sau de
nivelment, natural sau artificial poate fi definit de o serie de puncte alese la schimbarea de direcţie a
liniilor de contur sau la schimbarea de pantă. Punctele caracteristice reprezintă numărul minim de
puncte ce permite definirea şi reprezentarea pe plan a unui detaliu. In urma acestei operaţii figurile
neregulate, cu un contur oarecare, se geometrizează, liniile sinuase se transformă în linii frânte ce se
reprezintă mai uşor.
Reţelele de sprijin. Orice ridicare sau trasare se execută pe baza unei reţele de sprijin
indiferent de precizia cerută, scara de reprezentare, mărimea suprafeţei etc.
Sisteme de referinţă. Punctele reţelei de sprijin sunt definite numeric faţă de sisteme de
referinţă specifice, legate de suprafaţa Pământului concepute în aşa fel încât să asigure legătura
funcţională, bilaterală între reprezentare şi teren. Pentru ridicările planimetrice referinţa o constituie
sistemul cartografic adoptat, iar pentru cele altimetrice suprafaţa de nivel zero.
Marcarea punctelor. Toate punctele reţelei de sprijin se materializează pe teren în mod
durabil. Punctele caracteristice se semnalizează cu jaloane sau stadii când sunt vizate.
Proiecţia ortogonală a punctelor. La reprezentarea suprafeţelor întinse, punctele reţelei
geodezice sunt transpuse mai întâi pe suprafaţa elipsoidului de referinţă.
Etape de lucrări. Pentru ridicarea în plan se parcurg următoarele etape:
- proiectarea lucrărilor,
- marcarea punctelor,
- măsurători în teren,
- calcule şi raportarea planurilor.
Succesiunea determinărilor. Ridicarea în plan se execută din aproape în aproape, de la
puncte cunoscute la cele necunoscute, de la puncte ale reţelei de sprijin la cele de detaliu.
Alegerea soluţiilor. Orice situaţie din teren admite rezolvări tehnice multiple si intotdeauna
se va alege varianta, metoda, aparatura şi modul de lucru, care să asigure precizia cu randamentul
cel mai mare.
Controlul lucrărilor. Ansamblul lucrărilor de ridicare şi de trasare presupune executarea
unor controale specifice, parţiale şi finale, care să verifice încadrarea lucrărilor în toleranţe.
 33- Metoda drumuirii. Funcţii. Clasificare. Condiţii de proiectare

Metoda drumuirii este o metodă de îndesire a reţelei topografice (ordinul V) iar totalitatea
punctelor de drumuire pe o anumită suprafaţă constituie reţele de ridicare.
In afara funcţiei de îndesire metoda drumuirii poate servi şi la determinarea unei reţele de
sprijin independente, în cazul suprafeţelor mici sau chiar la ridicarea unor detalii de formă alungită
(canale).
Drumuirile sunt de mai multe feluri şi ele pot fi clasificate după diferite criterii:
După modul de sprijinire drumuirile pot fi:
– primare, dacă traseul se desfăşoară între punctele reţelei de sprijin;
– secundare, dacă traseul se sprijină, cel puţin, la un capăt, pe un punct de drumuire primară;
– terţiare, dacă traseul se sprijină şi pe un punct de drumuire secundară.
După modul de control al determinărilor drumuirile pot fi:
– încadrate pe puncte de coordonate cunoscute;
– închise pe punctul de plecare.
După natura elementelor determinate:
– planimetrice, ce determină coordonatele plane x, y ale punctelor;
– altimetrice, ce determină cotele z ale punctelor;
– combinate, ce determină coordonatele spaţiale x, y, z ale punctelor.
După natura instrumentului folosit:
– tahimetrice, denumite şi unghiulare, ce măsoară pe teren unghiuri orizontale, unghiuri
verticale şi distanţe;
– busolare, ce măsoară pe teren orientări, unghiuri verticale şi distanţe;
– nivelmetrice, care la rândul lor pot fi geometrice, ce măsoară pe teren direct diferenţe de
nivel şi trigonometrice, ce măsoară unghiuri verticale şi distanţe.
După modul de măsurare a distanţelor:
– clasice, cu măsurarea directă a distanţelor;
– tahimetrice, cu determinarea distanţelor pe cale optică;
– electronice, cu determinarea distanţelor cu ajutorul undelor.

Traseele drumuirilor se stabilesc, de obicei, pe un plan la scara 1 : 5 000.

Proiectarea punctelor de drumuire se face dupa urmatoarele conditii:
– în punctele de capăt să fie, cel puţin, o viză de referinţă care să permită orientarea
drumuirii;
– între punctele vecine ale drumuirii să existe vizibilitate în vederea măsurării unghiurilor
orizontale, iar dacă distanţele se măsoară pe cale directă, panta să fie continuă;
– lungimea desfăşurată a drumuirii să nu depăşească 2 000 - 2 500 m, iar numărul laturilor
să fie mai mic de 30.
– lungimea medie a laturilor drumuirii să fie 100 - 120 m, dar nu mai mică de 30 - 40 m şi
nici mai mare de 200 m. Laturile vecine trebuie să fie de lungimi apropiate;
– punctele de drumuire să fie amplasate în apropierea punctelor de detaliu, ca să fie
posibilă ridicarea tuturor detaliilor de la distanţe cât mai mici.
Proiectul întocmit se consideră un anteproiect şi se definitivează la faţa locului. După
stabilirea poziţiei definitive a punctelor de drumuire ele se marchează cu borne de beton, eventual
cu ţăruşi, după importanţa lor şi durata prevăzută.
 34- Metoda drumuirii. Măsurători în teren. Calcule

Intr-o drumuire clasică se măsoară toate unghiurile orizontale 1, 2, … (fig.3.40), inclusiv
cele din punctele de sprijin A, şi B prin metoda simplă cu zero în coincidenţă, toate de aceeaşi
parte a drumuirii. Pentru siguranţă, se recomandă, ca în punctele de sprijin să se ia nu una ci două
sau chiar trei vize de orientare.
Unghiurile verticale se măsoară dus - întors, cu luneta în ambele poziţii, vizând la înălţimea
aparatului, când înclinarea lunetei corespunde ce cea a terenului.
Distanţele se măsoară direct sau indirect (optic sau prin unde), dus – întors.

Calculul drumuirii
Calcule preliminare. Acestea constau în efectuarea mediei mărimilor măsurate de mai
multe ori: unghiuri orizontale, unghiuri verticale şi distanţe. Calculele preliminare cuprind şi
reducerea la orizont a distanţelor înclinate.
Calculul şi compensarea orientărilor. Orientările se calculează din aproape în aproape, în
funcţie de orientarea de referinţă şi unghiurile orizontale.

Pentru control se compară orientarea de închidere calculată pe drumuire cu orientarea de

referinţă dedusă din coordonate. Dacă eroarea de închidere este mai mică decât toleranţa eroarea se
repartizează, în mod egal, tuturor unghiurilor măsurate

Calculul şi compensarea coordonatelor relative.

Drept control suma algebrică se compară cu diferenţa dintre coordonatele punctelor de

sprijin:

Dacă condiţia este îndeplinită (eT  T) erorile ex şi ey se compensează, adică se repartizează

coordonatelor relative, fie proporţional cu lungimea laturilor, fie cu mărimea relativelor.

Calculul coordonatelor absolute Coordonatele absolute, definitive, ale vârfurilor drumuirii se

calculează prin cumul, plecând de la primul punct cunoscut.Relativele fiind compensate, se ajunge
exact la valoarea coordonatelor cunoscute ale punctului de închidere.
 35- Calculul drumuirii de nivelment geometric

Drumuirile de nivelment geometric pot fi deschise (sprijinite), dezvoltate între două puncte
cunoscute şi închise pe punctul de plecare.
Alegerea traseului de drumuire se face având în vedere următoarele recomandări:
– traseele de nivelment să se sprijine, dacă este posibil, pe puncte ale reţelei nivelitice;
– lungimea totală a unui traseu de drumuire să nu fie prea mare (1 - 2 km)
– drumuirile să se execute pe teren stabil, cu pante line
– mărimea porteelor să nu fie peste 100 m, maximum 150 m, pentru a reduce erorile de citire
şi efectul negativ al refracţiei atmosferice;
– punctele de drumuire pe care se vor sprijini alte traverse să fie marcate cu repere, iar
punctele de legătură să se folosească saboţi de nivelment pentru a se asigura identitatea de
înălţime între două nivelee succesive;
– pentru măsurători să se folosească nivelmetre de caracteristici tehnice în conformitate cu
scopul urmărit.

Măsurătorile în teren presupun parcurgerea traseului drumuirii şi efectuarea citirilor

corespunzătoare pe stadii pentru determinarea diferenţelor de nivel înlănţuite.
Calculul cotelor punctelor de drumuire se poate face cu ajutorul valorilor medii ale citirilor
înapoi (a) şi înainte (b), fie cu ajutorul diferenţelor de nivel z calculate din media citirilor.

36- Calculul drumuirii de nivelment trigonometric

Pe teren se staţionează în fiecare punct şi se măsoară în ambele sensuri şi cu luneta în

ambele poziţii unghiul de înclinare  şi lungimile laturilor de drumuire.
Calculul drumuirii presupune calculul valorilor medii pentru elementele măsurate şi apoi
determinarea diferenţelor de nivel. Suma acestora z trebuie să fie egală cu diferenţa cotelor
punctelor de sprijin în cazul drumuirilor sprijinite sau zero în cazul drumuirilor închise pe punctul
de plecare. Diferenţa reprezintă eroarea de închidere. Dacă aceasta este mai mică decât toleranţa
dată de relaţia T D m  0 25, se calculează corecţia unitară cu relaţia 3.46 şi apoi corecţiile parţiale
cu relaţiile 3.47. In final se calculează cotele definitive ale punctelor. Inchiderea trebuie să fie
exactă, deoarece diferenţele de nivel au fost corectate.
Drumuirea de nivelment trigonometric presupune staţionarea în fiecare punct de drumuire şi
măsurarea unghiurilor de înclinare şi a distanţelor. Relaţia de calcul este z = d  tg .
 37- Ridicarea detaliilor: metoda radierii (coordonatelor polare) și metoda absciselor si
ordonatelor

Ridicarea detaliilor se face totdeauna din puncte cunoscute, iar măsurătorile urmăresc să
definească poziţia relativă a acestora faţă de punctele de staţie.
Ridicarea detaliilor se poate face prin mai multe metode: metoda radierii (metoda
coordonatelor polare), metoda absciselor şi ordonatelor şi metoda absciselor.

Metoda radierii (coordonatelor polare)

Poziţia punctului radiat este definită de unghiul 1 şi de raza vectoare d1, denumite
coordonate polare. Pe lângă aceste elemente se măsoară şi unghiul vertical pentru reducerea la
orizont a distanţelor măsurate şi calculul diferenţei de nivel dintre punctul staţie şi punctul vizat.
Punctele radiate se raportează grafic în funcţie de coordonatele polare. Pentru punctele radiate mai
importante se calculează coordonate absolute cu relaţiile:

Metoda radierii este o metodă cu aplicabilitate în orice condiţii de teren. Punctele de radiere
se măsoară în tur de orizont într-o singură poziţie a lunetei.

Metoda absciselor şi ordonatelor

Metoda constă din coborârea unei perpendiculare, cu ajutorul unui echer topografic, din
punctul de detaliu pe un aliniament definit de două puncte cunoscute A şi B şi măsurarea abscisei x1
şi a ordonatei y1. Metoda este aplicabilă numai în terenuri practic orizontale, deoarece nu există
posibilitatea masurării unghiurilor verticale.
Aplicarea metodei se recomandă în situaţiile când detaliile răspândite în jurul laturilor de
drumuire nu depăşesc 50 - 60 m.

Metoda absciselor
Metoda reprezintă un caz particular când toate detaliile sunt situate pe aceeaşi linie (faţadele
proprietăţilor la stradă, limitele la capetele parcelelor) fiind definită de punctele de drumuire.
Ordonatele punctelor de detaliu sunt nule şi deci se măsoară numai abscisele.

38- Calculul cotelor punctelor radiate

Determinarea cotelor punctelor de drumuire trebuie să se sprijine pe reţeaua nivelmentului

de stat, dacă aceasta este dezvoltată, definitivată şi folosibilă în regiunea unde au loc ridicările. In
caz contrar se va dezvolta, în prealabil sau concomitent cu ridicările planimetrice, o reţea de ridicare
locală, prin metoda drumuirii de nivelment geometric sau trigonometric, în funcţie de condiţiile de
teren, precizia urmărită etc.
 39- Calculul suprafetelor

Metode numerice
Suprafeţele aşezate în terenuri orizontale, de contur poligonal, pot fi descompuse în figuri
geometrice simple: triunghiuri, trapeze, dreptunghiuri. Dacă pe teren se măsoară laturile lor,
eventual anumite unghiuri, se pot utiliza relaţiile geometrice şi trigonometrice care dau suprafeţele
parţiale din însumarea cărora rezultă suprafaţa totală.
Calculul analitic presupune cunoaşterea coordonatelor x, y ale punctelor de contur şi
aplicarea unor relaţii de calcul.

Metode grafice
Suprafeţele cu contur rectiliniu, poligonal, se determină prin împărţirea lor în triunghiuri,
trapeze, dreptunghiuri (fig.5.2 şi 5.3). Elementele necesare calculului (baze, înălţimi) se măsoară pe
plan, iar suprafaţa totală rezultă ca o sumă a suprafeţelor parţiale.
Suprafeţele cu contur oarecare se pot geometriza, apoi se folosesc grafice, desenate pe
hârtie transparentă, ce se suprapun pe plan. Suprafaţa, în cazul pătratelor module se obţine din
îmulţirea numărului lor (cele întregi plus fracţiunile estimate) cu suprafaţa unitară, iar în cazul
liniilor echidistante din suma trapezelor de înălţime constantă d şi bazele medii l măsurate pe plan.
Suprafaţa reală din teren, rezultă prin folosirea în calcul a lungimilor naturale D obţinute
prin transformarea celor de pe plan d cu numitorul scării N, fie prin transformarea suprafeţei
determinată pe plan cu numitorul scării la pătrat.

Metode mecanice
1. Planimetre clasice - Suprafeţele raportate pe plan, indiferent de forma lor, se
determină uşor prin planimetrare. Instrumentul cel mai reuşit este planimetrul polar
clasic, ce se compune din două braţe metalice articulate între ele. Verificarea
planimetrului presupune controlul stării lui generale, a sistemului de înregistrare şi în
special a constantei c. Precizia planimetrării suprafeţelor variază de la 1/100 la 1/300
din suprafaţă.
2. Planimetre digitale - Planimetrele digitale, ca formă, sunt asemănătoare cu cele
clasice, analogice, dar în construcţia lor au fost introduse componente
electronice.
- Din categoria planimetrelor digitale se poate menţiona planimetrul
polar digitalizat si planimetrul rectiliniu digitalizat
- Precizia de determinare a suprafeţelor, cu planimetre digitale este
ridicată
 40- Intocmirea planurilor topografice

Redactarea planurilor şi hărţilor reprezintă o etapă importantă a ridicărilor topografice,

condiţionând direct precizia lucrărilor şi se poate face pe cale clasică sau cu instalaţii automate,
supravegheate de operator. După redactare, ca o ultimă etapă a ridicărilor topografice, se trece la
verificarea planurilor şi hărţilor, respectiv recepţia lucrărilor prin controale specifice.

REDACTAREA PLANURILOR SI HARTILOR PE CALE CLASICA

Pentru redactare se folosesc instrumente şi materiale de desen variate.
Coordonatografele rectangulare sunt instrumente ce servesc la raportarea punctelor de
coordonate cunoscute într-un sistem de axe. Se compun din două braţe, unul fix şi altul mobil,
perpendiculare între ele.
Coordonatografele rectangulare mici au o precizie limitată, dar pot fi transportate cu
uşurinţă dintr-un loc în altul. Ele se folosesc la raportarea punctelor în cazul planurilor de mai mică
amploare.
Coordonatografele polare sunt instrumente ce servesc la raportarea punctelor cu
determinare polară.
Suportul pe care se redactează un produs grafic trebuie să fie de cea mai bună calitate. El
poate fi constituit din plăci de metal (zinc, aluminiu etc.) pe care s-a lipit hârtie de desen, folii de
material plastic semimat, de diverse tipuri, hârtie de desen, hârtie sau calc milimetric, hârtie
milimetrică etc.

Redactarea planimetriei
Această operaţie cuprinde pregătirea planşelor, raportarea punctelor şi legarea lor în desen.
Pregătirea planşelor. Iniţial, pe hârtia de desen se trasează un caroiaj rectangular, de 4, 5, 8
sau 10 cm, pentru a avea valori rotunde la scara de redactare. In continuare se trasează cadrul
planşei sau al trapezului.
Raportarea punctelor de coordonate rectangulare.
Raportarea punctului prin coordonate polare. Raportarea se face cu ajutorul unui
coordonatograf polar sau în lipsa acestuia cu un simplu raportor.
Raportarea punctelor ridicate prin metoda absciselor şi ordonatelor. Raportarea acestor
puncte se face cu ajutorul unei rigle şi al unui echer pentru stabilirea direcţiilor şi cu un distanţier
pentru aplicarea distanţelor.
Unirea punctelor de detalii (legarea în desen) constă din unirea între ele a punctelor ţinând
seama de notaţiile din carnetele de teren şi schiţele de teren, astfel încât să poată fi conturate pe plan
detaliile planimetrice ridicate.

Reprezentarea reliefului
Formele de teren în practica topografică curentă se reprezintă prin metoda curbelor de nivel.

Definitivarea planului
Se execută şi o legendă şi se completează elementele indicatorului. Se recomandă să se
aplice şi o scară grafică transversală.

REDACTAREA PLANURILOR SI HARTILOR CU AJUTORUL INSTALATIILOR

AUTOMATE
Instalaţiile automate de desen utilizează ca date primare, pe cele înscrise în carnetele de
teren ale ridicărilor transferate pe cartele perforate; acestea sunt preluate de calculatorul propriu, sau
de altul independent, care pe baza programelor deduce coordonatele pe care le raportează automat.
La tahimetrele electronice, se folosesc direct carnetele electronice de teren sau dischetele, în care
sunt depozitate coordonatele calculate pe teren.
 VERIFICAREA PLANURILOR TOPOGRAFICE
Verificarea se face în conformitate cu instrucţiunile tehnice în vigoare. In final lucrarea se
predă beneficiarului sub formă de copii, însoţite de un memoriu tehnic, scheme cu dispunerea
planşelor sau a trapezelor, inventare de coordonate şi descrieri ale punctelor de sprijin. Piesa
originală se păstrează la arhivă.

REPRODUCEREA PLANURILOR
Planurile originale se păstrează la arhivă pentru a nu se deforma, deteriora, rupe sau chiar
pierde. Reproducerea se poate face la scara de redactare a originalului sau la alte scări.
Reproducerea planurilor la aceeaşi scară se poate face prin mai multe metode, dintre care
cele mai des folosite sunt: metoda fotografică, zincografică, heliografică, xerografică iar mai recent
cu ajutorul instalaţiilor automate.
Reproducerea planurilor la alte scări se foloseşte în diferite împrejurări: racordarea unor
ridicări de scări diferite sau pentru micşorarea unor planuri din reunirea cărora s-ar obţine o privire
de ansamblu a unor mari suprafeţe etc. Transformarea se poate face prin fotografiere, xerografiere
sau mecanic cu ajutorul pantografului. Insă modalitatea cea mai rapidă şi economică este cu ajutorul
instalaţiilor automate de desenare.