Campaniile militare ale lui Iancu de

Hunedoara
 Iancu de Hunedoara, unul dintre cei mai mari
comandanți militari ai Europei medievale, a
participat la numeroase campanii anti-otomane.
Aplicând tactici de luptă moderne și variate a
reușit să țină piept armatelor otomane. Cea mai
importantă  victorie asupra turcilor a fost cea de
la Belgrad din anul 1456, care a încetinit
considerabil avansul Semilunei înspre Europa
Centrală.
La 6 iulie 1439, patriarhul Iosif II al Constantinopolului, secondat de împăratul Ioan VIII
Paleologul, aflați la Florența, semnau unirea Bisericii Ortodoxe cu cea Catolică, într-o
amplă încercare pragmatică de a dobândi sprijinul occidental împotriva otomanilor.
Această Unire nu a fost însă ratificată de întregul cler ortodox, fiind respectată doar de
patriarh și de ultimii împărați ai Constantinopolului. Noile autorități ecleziastice
instalate de otomani în Constantinopol în 1453 au refuzat ulterior orice apropiere de
Occidentul catolic.  Principala condiție pentru această Unire era ajutorul militar
occidental, care putea fi dat în Balcani, în primul rând, de către Ungaria, puternic regat
medieval, aflată în prima linie a războiului anti-otoman, și singura capabilă de a
efectua campanii de anvergură la sud de Dunăre. Defensiva ungară era mereu întărită
în aceste zone, din cauza creșterii intensității raidurilor otomane în Transilvania și sudul
Ungariei, mai ales după moartea lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei și
împărat al Germaniei. După o serie de atacuri asupra Serbiei și Bosniei, Serbia a
devenit provincie otomană în 1439, despotul acestei țări, George Brancovici,
refugiindu-se în Ungaria. În 1440, primul asediu otoman al Belgradului s-a încheiat cu o
victorie creștină, fortăreața rezistând eroic. Norocul creștinilor în această perioadă a
fost datorat situației militare din Anatolia, unde otomanii duceau un greu război de
uzură contra emiratului de Karaman, unul dintre cei mai activi aliați ai creștinilor. Acest
stat era musulman, dar avea tot interesul ca statele creștine să îi înfrângă decisiv pe
otomani.
 Cruciada Târzie
În 1442, otomanii au făcut o generoasă ofertă de pace ungurilor, în schimbul
Belgradului. La aceasta au contribuit și victoriile defensive din Transilvania și Valahia
ale lui Iancu, din anii 1441-1442, victorii care au dat mari speranțe creștinilor din
Balcani, dar și de la nord de Dunăre. Chiar și sârbii s-au orientat înspre Iancu, în
speranța unei victorii comune anti-otomane, care să fie de durată, cu toate că relațiile
dintre sârbi și unguri nu fuseseră foarte bune în ultimele decenii.
La 1 ianuarie 1443, papa Eugeniu IV chema Occidentul la cruciadă, împreună cu
karamanizii. Aceștia din urmă au fost însă zdrobiți în luptă de către otomani, astfel
încât întreaga armată otomană putea acum să se concentreze doar pe defensiva în
Balcani. Evenimentele politice și militare ce se vor derula de acum și până în 1456
(după unii, 1448) sunt cunoscute generic drept Cruciada Târzie și îl au ca erou principal
pe unul dintre cei mai mari comandanți militari europeni ai vremii, Iancu de
Hunedoara. Acesta și-a folosit cunoștințele militare avansate, dobândite cât timp a fost
în serviciu militar în Italia sau în alte teatre de război ale Europei. A aplicat tacticile
militare de ultimă oră și bazându-se pe mercenari experimentați, pe marea nobilime,
dar foarte mult și pe mica nobilime, inclusiv cea românească transilvăneană, a reușit
să țină în frâu expansiunea otomană. Toate aceste elemente îmbinate i-au adus câteva
mari victorii, devenind erou național al românilor și maghiarilor deopotrivă.