”Urciorul de aur”,

”Urciorul de aur”, narațiune fantastică, aparține ciclului “Fantezii în maniera lui Callot”
și cuprinde iubirea studentului Anselmus pentru frumoasa Serpentina.
Numeroasele situații fantastice, încercări prin care trece eroul, amintesc de basmele din
literatura noastră. Narațiunea aduce în prim-plan unul dintre conflictele clasice ale
romantismului: cel dintre realitatea restrictivă și mediocră și imaginația poetică, înzestrată
cu o nelimitată capacitate creativă.
Anselmus este un student cu o fire poetică și visătoare, dar și cu un ghinion ieșit din
comun, ce-l împinge spre visare, spre izolarea de lumea reală. Neîndemanarea sa în
societatea Dresdei provine din capacitatea sa de a percepe lumea populată de ființe magice,
cum ar fi arhivarul Lindhorst și fiica sa, șerpoaica verde Serpentina. Anselmus intuiește
existența acestei lumi fantastice în urma altercației cu o precupeață, în ziua Înălțării
Domnului. Rămas fără banii de buzunar, el se duce pe malul Elbei, de unde aude un clinchet
de cristal. Apropiindu-se de șocul din care se auzea sunetul, a zărit trei șerpoaice de aur
verde și s-a îndrăgostit de cea cu ochii albaștri. La propunerea directorului Paulmann,
Anselmus s-a dus la arhivarul Lindhorst, care l-a angajat să-i copieze manuscrise rare.
Veronica, fiica lui Paulmann, fiind îndrăgostită de Anselmus, a apelat la o vrăjitoare pentru
a o ajuta să dobândească dragostea acestuia. Vrăjitoarea era doica din copilărie a fetei,
vrăjmașa lui Lindhorst, dar și precupeața cu care Anselmus s-a certat în piață în ziua
Înălțării. Cele două s-au dus într-o noapte la o răscruce de drumuri și, rostind un descântec
malefic, au creat o oglindă cu ajutorul căreia fata îl putea face pe alesul inimii sale să se
gândească la ea. Anselmus traducea textele într-o cameră, după ce arhivarul îi prezentase
casa în întregime și după ce zărise într-o încăpere albastră un urcior de aur. Studentul nu
trebuia să greșească în copierea manuscriselor și să nu scape, sub nici o formă, vreo picătură
de cerneală pe originale. Când a primit manuscrisul intitulat „Despre căsătoria salamandrei
cu șerpoaica verde”, Serpentina, cea cu ochi albaștri, i s-a înfățișat și i-a povestit despre ce
era vorba. Salamandra era Lindhorst iar șerpoaica verde era mama ei și a celor două surori
ale sale, asupra cărora fusese rostită o vrajă. Fiecare dintre ele trebuia să vrăjească pe cineva
astfel încât să se îndrăgostească de ele și fiecare avea câte un urcior. Serpentina îl avea pe
cel de aur. Deși părea să fie îndrăgostit de șerpoaica de aur verde, studentului i-a tresăltat
inima la vederea Veronicăi și toate lucrurile care, mai înainte, păreau minunate în casa
arhivarului, acum îi păreau fade. Anselmus a sfârșit copierea manuscrisului, iar Lindhorst i-
a dat altul, însă pe acesta, studentul a picurat cerneala din greșeală și a sfârșit închis într-o
sticlă, pe un raft, unde a descoperit că nu era singur, ci erau lângă el mai mulți studenți
închiși din același motiv. Dintr-un ceainic a apărut, dintr-o dată, vrăjitoarea, care a râs de
nenorocirea lui; însă, după o luptă crâncenă cu Lindhorst, acum sub identitatea Salamandrei,
vrăjitoarea a fost ucisă iar Anselmus a sărit din sticla ce-l ținea captiv direct în brațele
Serpentinei. Deși Veronica era atrasă de student, ea a acceptat cererea în căsătorie a noului
consilier aulic, domnul Heerbrand și le-a povestit, atât lui, cât și lui Paulmann, tatăl său, tot
adevărul despre Lindhorst, vrăjitoare și oglinda fermecată. Ca proaspăt ginere al arhivarului,
Anselmus s-a mutat, împreună cu Serpentina, la moșia acestora din Atlantida – simbolul
perfect al universului romantic: o lume imaginară, dar înzestrată cu o existență obiectivă.