UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS”

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE ȘI TEOLOGIE

PROGRAMUL DE STUDII MASTER: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ ȘI
ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Lucrare

Sfântul Photios Patriarhul

Constantinopolului

Prof. Lect. Dr. Eugenia Gina

Luminița Scarlat

Susținător:

Pr. Caraman Petrișor-Traian

Galați,

2021
I.1 Originea și locul nașteriii

În secolul al IX-lea avea să se nască unul dintre cei mai de seama oameni ai Bizanțului,
căruia ortodoxia îi acordă o cinste deosebită pentru erudiția filosofică, filologică și teologică cât și
pentru contribuția sa în menținerea adevărurilor de credință a celor 7 Sinoade Ecumenice.
În ceea ce privește anul nașterii sale dar și copilăria sa izvoarele nu ne dau foarte multe
informații precise. Unii specialiști precum Basile Tatakis1 consideră că Photios s-a născut în anul
820, în Constantinopol. Asemenea lui, John Meyendorff2, Karl Krumbacher3 și Asterios Gerostergios4
situează data nașterii sale în jurul anului 820
. Alții cercetători precum J. Hergenröther și Michel Kaplan autori ai
unor vaste lucrări despre istoria bizanțului, aduc în discuție anul 8275, respectiv 8106. Tot astfel,
„The Oxford Dictionary of Byzantium”7 propune anul 810.
Bizantinologi români precum Ion I. Rămureanu, Teodor M. Popescu, Milan Șesan, Teodor
Bodogae, presupun că Photios s-a născut la anul 8158 iar Constantin Voicu9 și Ionuț Alexandru
Tudorie10 merg pe aceași direcție conform cecetărilor realizate de Michel Kaplan și referințele din
„The Oxford Dictionary of Byzantium”.
Prin urmare, datorită informațiilor lipsă din izvoare, legate de nașterea și copilăria sa nu ne
ramâne decât să dăm crezare cercetătorilor din acest domeniu care plasează anul nașterii sale în
primii ani ai secolului al IX-lea.
Despre părinții lui știm că se numeau Sergios, iar mama, Irina și aparţineau celor mai de
seamă familii din Bizanţ. Francisc Dvornik afirmă că Photios aparținea unei femilii nobile cu

1
Basile Tatakis, Filosofia Bizantină, trad. Eduard Florin Tudor, Ed. Nemira, 2013, p. 131.
2
John Meyendorff, Teologia Bizantină. Tendințe istorice și teme doctrinare, trad. Pr. Prof. univ. dr. Alexandru I. Stan,
Nemira, București, 2013, p. 80.
3
K.arl Krumbacher, Geschichte der Byzantinischen Litteratur, München, 1891, p. 223, accesesat în 29. 5. 2021, ora
18:22: https://archive.org/details/geschichtederbyz00krumuoft/page/222.
4
Asterios Gerostergios, Sfântul Fotie cel Mare, trad. Marius Popescu, Ed. Sofia, București, 2005, p. 13.
5
J. Hergenröther, Photius, Patriarch von Konstantinopel. Sein Leben, seine. Schriften und das griechische Schisma,
vol. 1, Regensbourg 1867-1869, p. 315 apud, Drd. Pătru Laurențiu Mihai, Patriarhul Fotie al Constantinopolului, Ed.
Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2018, p. 13.
6
Michel Kaplan, Bizanț, trad. Ion Doru Bran, Ed. Nemira, București, 2010, p. 264.
7
The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. 3, Oxford University Press New York, Oxford, 1991, p. 1669, accesat în
29.5.2021, ora 18: 39: https://www.docdroid.net/FzrTqxX/oxford-dictionary-of-byzantium-3-volumes-
1991.pdf#page=1723.
8
Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Istoria bisericească universală, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1975, p. 379.
9
Constantin Voicu, Patrologie și Literatură postpatristică, vol. 3, Ed. Basilica, București, 2010, p. 199.
10
Fotie al Constantinopolului, Mistagogia Duhului Sfânt, Exegeze la Evanghelii, trad. Oana Coman, Ed. Polirom, Iași,
2013, p. 24.

2
rădăcini vechi, înrudită cu dinastia Macedoneană11. Photios se înrudea cu familia imperială prin
patricianul Sergios, fratele mamei lui Fotie, care s-a căsătorit cu Irina, sora împărătesei Teodora.
Tatăl lui Photios deținea un statut foarte important în statul bizantin. El îndeplinea funcţia de
spatharios (σπαταριοσ), altfel spus ofiţer în garda imperială și se înrudea cu Tarasie, Patriarhul
Constantinopolului (784-806)12. Mama lui, Irina, era sora patricianului Serghie Niketiates13,
probabil de origine armeană. Serghie și soția sa au avut 5 băieți: Serghie, Tarasie, Constantin,
Teodor și Photie.14 Familia lui Photios erau înflăcărați iconoduli15 din acest motiv ea a fost
persecutată de împăratul iconoclast Teofil16. Așadar, Photios aducându-și aminte de ravna lor are
numai cuvinte de admirație lăudând cum se cuvine trecutul lor. El mărturisește despre mama lui
că a fost pioasă și iubitoare de virtuți, iar într-o scrisoare adresată fratelui său, Tarasie, vorbește cu
respect și admirație despre răbdarea și luptele suportate de ei pentru Ortodoxie17.

I. 2. Pregătirea și rezultatele educație sale

Copilăria lui Photios a fost destul de zbuciumată. Știm că în contextul izbucnirii noului val
de persecuții împotriva icoanelor, părinții lui au fost exilați din cauza rezistenței lor. Prin urmare,
copii acestora împreună cu Photios posibil să fi rămas în capitala Imperiului, acolo unde au primit
o educație aleasă.
Despre cei care au contribuit la educația lui Photios sau pus multe întrebări. Unii cercetători
afirmă faptul că Photios a fost un autodidact18și numai după multă muncă, studii particulare și
laborioase a devenit un adevărat erudit un filosof și teolog remarcabil. Alții susțin faptul că Photios

11
F. Dvornik, The Photian Schism in the Byzantine Empire, Cambridge at the University Press, 1948, reprinted 1970,
p. 2.
12
I. M. Hussey, The Orthodox Church in the Byzantine Empire, Claredon Press Oxford, 1986, p. 72.
13
Fotie al Constantinopolului, op. cit., p. 24.
14
Drd. Pătru Laurențiu Mihai, op. cit., p. 15.
15
Iconodul- în greacă „εικονοδουλος”, înseamnă cinstitor sau slujitor al Sfintelor icoane.
16
G. Beck, Handbook of Church History, editat de Hubert Jedin şi John Dolan, vol. 3, Herder and Herder, New
York, 1967, p. 176 accesat în 29.5.2021, ora: 18:53:
https://books.google.ro/books?id=rq4lAQAAMAAJ&pg=PA494&lpg=PA494&dq=G.+Beck+handbook+of++churc
h+History&source=bl&ots=kDDQF2V-sx&sig=Mk0riRIfEuYJ6-
04k7DWyAWcwMY&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwin8JrgqazfAhVSKlAKHaW2CCcQ6AEwAnoECAMQAQ#v=
onepage&q&f=false.
17
Asterios Gerostergios, op. cit., p. 5.
18
Ibidem, p. 6.

3
a fost instruit de marele filosof și matematician Leon, arhiepiscopul Tesalonicului19. Așadar,
oricum ar fi, este de înțeles că Photios și-a însușit cunoștințele necesare și a dobândit o cultură
teologică dar și una profană cu totul deosebită.
Educația sa deosebită și desăvârșită a devenit o realitate de care nimeni nu se putea îndoi.
Atât dușmanii săi cât și prietenii și apropiații mărturiseau despre erudiția acestuia și își exprima
admirația față de ea. Niceta paflagonul (denumire după numele regiunii cu același nume din
Anatolia situată pe malul Mării Negre), biograful Patriarhului Ignatie, înverșunat dușman a lui
Fotie, îl caracterizează astfel făcând referire la educația și persoana acestuia: „Fotie nu se trăgea
din oameni josnici şi fără importanţă, ci dintre cei nobili după trup, fiind un om eminent. Era
respectat pentru înţelepciunea şi pentru cultura sa profană mai mult decât oricare altă persoană
implicată în politică. Cunoştea gramatica şi poezia, retorica şi filosofia; de asemenea şi medicina,
şi, în general, orice ştiinţă profană din vremea lui. Superioritatea lui intelectuală era de aşa natură,
încât părea că-şi depşeşte generaţia şi se întrece cu autoritţile antice20”. Așadar, dacă e să dăm
crezare acestor afirmații reiese ca Photios a fost una dintre figurile marcante ale acestei epoci, o
adevarată personalitate și un om cu o valoare de necontestat.
Interesul său față de scrierile filosofilor s-a manifestat încă de la început. În scurt timp
devine profesor și începe să predea la Universitatea din Constantinopol. Știm că în timpul
cursurilor „paideia” cei mai străluciți studenți deveneau „ekkritoi” (εκκριτοι) sau „epistateia”
(επιστατεια), cărora numia magistratul le preda. Cei care ajungeau la stadiul de ekkritoi predau
studenților mai mici, sub supravegherea magistrului21. Nu după mult timp, ministrul împărătesei
Teodora, Teoctist, numește pe tânărul ekkritoi Photios profesor de filosofie la Școala Superioară
din Constantinopol, organizată de Bardas la Palatul Magnoura22.
Devenind profesor la cea mai prestigioasă școală din întreg Imperiul, Photios, prin tactul
sau pedagogic și erudiția sa a atras pe tot mai mulți sub îndrumarea sa și a maiestrului și
conducatotorului școlii, Leon Matematicianul.23 Printre cei care au studiat la această școală putem
enumera pe Constantin Filosoful, cunoscut mai tărziu ca Sfântul Chiril, care a studiat aici
gramatica, dialectica, geometria, teologia, retorica, astronomia, aritmetica, așadar toate științele

19
Basile Tatakis, Histoire de la Philosophie, Press Universitaires de France 108 Boulevard Saint German, Paris, VI,
1959, p. 181.
20
Migne, PG, vol.105, col. 509 apud, Asterios Gerostergios, op. cit., p. 5; Vezi anexa 10.
21
Michel Kaplan, op. cit., p. 327-329.
22
F. Dvornik, „Photius Patriarh of Constantinople”, în New Catholic Encyclopedia, vol. XI, p. 326.
23
Basile Tatakis, op. cit., p. 181.

4
necesare care mai târziu îl vor transforma în „Apostolul Slavilor”. Acesta va ocupa același post
ceva mai târziu la aceeași școală iar mai târziu alături de fratele său, Metodie, vor deveni cei care
vor încreștina Bulgaria24.

II. 1. Implementarea filioque

Acest termen latinesc, tradus prin sintagma „şi de la Fiul” care face referire la purcederea
Sfântului Duh nu doar de la Tatăl, ci şi de la Fiul, care lasă loc liber interpretărilor relațiilor
intratrinitare între Orient și Occident, a fost utilizat pentru prima dată de autorul latin Fulgentius
de Ruspe (467-533) în contextul apărării Ortodoxiei niceene în fața comunităților ariene din
Germania.
Anterior însă, mai mult sau mai puțin explicit, această purcedere duală a Sfântului Duh a
fost mărturisită de mai mulți Părinți latini precum: Tertulian, Hilarius de Pictavium, Marius
Victorinus, Ambrozie de Mediolanum, Ieronim, Augustin de Hippo, papa Leon I, Eucherius de
Lungdunum, Ghenadie de Messilia, Iulianus Pomerius.
De asemenea, chiar și unii Părinți greci precum: Origen, Grigorie Taumaturgul, Didim cel
Orb, Atanasie al Alexandriei, căutând desemnarea terminologiei trinitare potrivite prin care să
exprime convingător relațiile intratrinitare, au folosit exprimări interpretabile25.
În timp ce Origen a afirmat că Fiul este născut din veşnicie şi astfel nu este o creatură (aşa
cum a susţinut mai târziu teologia ariană), limbajul lui privind Duhul este mai puţin precis,
întrebându-se uneori dacă el a fost născut ca Fiul, creat, sau adus înainte în (aceeaşi) altă manieră.26
În câteva fragmente în Comentariul la Ioan, Origen vorbeşte în termenii originii Duhului
prin Fiul, adică, primind divinitatea şi viaţa de la Tatăl prin Fiul.
Uneori, Origen vorbeşte chiar despre Duhul ca fiind „făcut – made” (egeneto) prin Fiul,
arătând că dacă „toate lucrurile s-au făcut prin El” trebuie acceptată „consecinţa că Duhul, având
o origine, a fost făcut prin Cuvântul”. În timp ce în altă parte neagă că Duhul a fost o creatură,
Origen arată că Duhul este dependent de Fiul pentru existenţa lui. Această idee apare din nou în
interpretarea lui Origen la Rom 8, 9, unde el a concluzionat „că Duhul lui Dumnezeu şi Duhul lui

24
Ibidem, p. 181.
25
A. Edward Siecinsky, The Filioque. History of a Doctrinal Controversy, Oxford, University Press, 2010, pp. 33-67.
26
Ibidem.

5
Hristos sunt unul şi acelaşi”, de vreme ce „Mântuitorul spune: „El purcede de la Tatăl” şi ‚Tată,
toate lucrurile mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale mele şi de aceea am spus că el va lua din ce
este al meu”27.
În De Principiis, Origen a echilibrat aceste tendinţe subordinaţioniste cu afirmaţii despre
egalitatea deplină a celor trei persoane, de vreme ce „nimic în Treime nu poate fi numit mai mare
sau mai mic... şi am arătat clar că nu este nici o separare în Treime, şi că aceasta care este numită
darul Duhului este condusă prin Fiul şi lucratră prin Dumnezeu Tatăl”. Origen a susţinut că
„bunătatea rezidă în Dumnezeu Tatăl şi de la el Fiul şi Duhul Sfânt îşi trag fără îndoială natura a
celei bunătăţi care există în izvorul din care unul este născut şi celălalt purcede”. În aceasta Origen
pare să anticipeze limbajul părinţilor capadocieni, care au vrut să nege că Duhul a fost un „al doilea
Fiu” şi au dorit să afirme o relaţie a originii la Tatăl. Dacă Origen a acceptat că această purcedere
unică are loc „prin Fiul” nu este clar, deşi Comentariul la Ioan şi Comentariul la Romani par să
arate în această direcţie.28
Acest adaos a fost aprobat odată cu Sinodului de la Toledo (589), care a marcat întoarcerea
la Ortodoxia niceană a vizigoților arieni. În acest context, pentru a întări ideea consubstanțialității
Fiului și respectiv, a Duhului Sfânt cu Tatăl împotriva credinței ariene a vizigoților, a fost
subliniată dubla purcedere a celei de-a Treia Persoane. Majoritatea sinoadelor toledane din secolul
al VII-lea (cele din anii 633, 638, 655, 675, 681, 683, 688, 693 şi 694) au mărturisit credința în
purcederea Duhului „şi de la Fiul”, însă, introducerea acestei sintagme în textul Simbolului a fost
aprobată de Sinodul de la Toledo din anul 65329.
Concomitent cu discuțiile din jurul sinoadelor toledane amintite, s-a păstrat şi prima dovadă
a faptului că bizantinii au avut cunoştință de această inovație doctrinară încă din prima jumatate a
secolului al VII-lea. Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul, în epistola adresată preotului Marinus
din Cipru, redactată în ani 645-646, s-a referit în mod explicit la atacurile celor din Constantinopol
la adresa unei scrisori sinodale semnate de papa Teodor I (642-649), în care acesta ar fi mărturisit
dubla purcedere a Duhului Sfânt, de la Tatăl şi de la Fiul30.
Acelaşi părinte oriental a oferit şi cheia interpretativă a acestei exprimări improprii,
accentuând distincția terminologică dintre έκπορεύεσθαι (care desemnează purcederea din

27
Ibidem, p. 35.
28
Ibidem.
29
A. Edward Siecinsky, The Filioque. History of a Doctrinal Controversy..., pp. 68-69.
30
Ibidem, pp. 78-86.

6
veșnicie a Sfantului Duh din Tatăl) și προίέναι (care indică trimiterea Duhului în lume prin Fiul).
Prin urmare, conform tâlcuirii maximiene, papa Teodor I s-ar fi referit la trimiterea prin Fiul în
lume și nicidecum la purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul.
Sinodul de la Gentilly (767), la care au participat atât episcopi bizantini, cât şi ierarhi franci,
convocat de regele Pepin cel Scurt (752-768) pentru a discuta despre iconoclasmul proclamat
sinodal la Hiereia (754), a constituit următorul moment în care această inovație a fost adusă la
cunoştința orientalilor. Din păcate, actele acestui Sinod s-au pierdut, astfel că nu poate fi cunoscută
poziția episcopilor bizantini, însă faptul că purcederea Duhului Sfânt „și de la Fiul” a fost discutată
cu acest prilej este indubitabil31.

31
Ibidem, pp. 89-90.

7
Anexă