Patrologie An1sem2 Word

CURSUL 7: SF.
IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL: LAICUL MUCENIC ÎN

VEŞMÂNT DE FILOSOF ŞI APOLOGET
_________________________________________________________________________________________________________________
____
REZUMAT
tabloul care (re)compune bios-ul Sf. Iustin este alcătuit din mai multe „piese”: operele
iustiniene, mărturiile lui Taţian Asirianul, Eusebiu de Cezareea, Martiriul Sf. Iustin şi a celor
martirizaţi împreună cu el, textul sinaxarial şi, desigur, imnografia creştină;
parcursul vieţii Sf. Iustin porneşte din Flavia Neapolis-ului şi se termină la Roma, unde
va ajunge martir, împreună cu alţi şase creştini, din ordinul prefectului Iunius Rusticus;
după un drum sinuos cu privire la identitatea sa filosofică, Sf. Iustin va îmbrăţişa
creştinismul şi-l va apăra în faţa autorităţilor romane, prin scrisori şi discursuri publice de
natură apologetică; primul care-l va prezenta lumii creştine sub numele cunoscut astăzi este
Tertulian; deşi a redactat mai multe lucrări, trei opere importante s-au păstrat până
astăzi, şi anume: Apologia I, Apologia II şi Dialogul cu iudeul Tryfon, unde apologetul
problematizează cu privire la valoarea de necontestat a creştinismului în lumea idolatră. În
aceste opere se descoperă, desigur, şi gândirea sa teologico-filosofică;
problematica legată, desigur, de „Logosul seminal” (σπερματικός λόγος) şi în strânsă
legătură de modul în care acesta este prezent şi activează în lume, este specifică Sf. Iustin;
pomenirea Sf. Iustin se face anual la data de 1 iunie.
SCHIŢĂ BIOGRAFICĂ
Anul Eveniment
cca. 100-110 (?) naşterea în Flavia Neapolis-ului (actualul Nablus), în apropiere
de Samaria Palestinei;
cca. 130-135 convertirea la creştinism, în urma discuţiei cu un bătrân;
cca. 150 venirea la Roma şi înfiinţarea unei Şcoli de teologie creştină;
între 162-167 mărturisirea credinţei în faţa prefectului Romei Iunius Rusticus
şi moartea sa ca martir, prin decapitare
_________________________________________________________________________________________________________________
____
1. ISAGOGIE
Prin personalitatea Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, „laicul mucenic” şi apologet,

creştinismul reuşeşte să iasă din epoca „catacombelor” şi să se proiecteze în sfera
lumii greco-romane ca o forţă reală, cu un mesaj unic: mântuirea omului prin Fiul lui
Dumnezeu, Care S-a întrupat, a pătimit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri; Folosindu-
PATROLOGIE ŞI LITERATURĂ POSTPATRISTICĂ
Teologie Pastorală&Αrtă sacră, Anul I, semestrul 1
Lect. dr. Alexandru Prelipcean
Curs 7: Sf. Iustin Martirul şi Filosoful: laicul mucenic...
se de background-ul său filosofic, dar şi de dinamica convertirii sale de la păgânism la

creştinism, în baza unei conversaţii la ţărmul mării, Sf. Iustin va reuşi să transpună
mesajul evanghelic în contextul secolului al II-lea. Nu şi-a propus, desigur, să
metamorfozeze adevărul revelat din Scriptură într-o filosofie anostă, ci să „altoiască”
şi să schimbe lumea idolatră la/spre cuvântul hristic;
Teme precum viaţa morală a creştinilor, Biserica, adevărul, importanţa scrierilor
sfinte pentru mântuire sunt principalele direcţii teologice în gândirea iustiniană,
astfel încât unii se întreabă astăzi dacă nu cumva Sf. Iustin a fost un moralist, mai
degrabă decât un filosof (cf. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 226);
Opera sa gravitează în jurul a două realităţi, pe care le expune cu multă fermitate:
a) posibilitatea raţiunii omeneşti de a avea acces la Raţiunea dumnezeiască şi de
a se apropia de Adevăr prin mărturisirea adevărului (raţiunea seminală);
b) efortul profeţilor şi, desigur, al profeţiilor lor, se concentrează şi se împlineşte
în Persoana Mântuitorului. Desăvârşirea tuturor în Hristos, dublată de revelaţia
ultimă şi desăvârşită prin Hristos, constituie punctul de plecare spre înţelegerea
sistemului de gândire teologic iustinian;
Este cinstit atât de Biserica Ortodoxă, cât şi de cea Romano-catolică în data de 1
iunie.
2. IZVOARE PRIVIND VIAŢA SF. IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL
Ca şi în cazul Sf. Ignatie Teoforul, cele mai importante documente veridice cu

privire la viaţa şi activitatea Sf. Iustin sunt oferite de operele sale. Astfel:
- În cadrul Apologiei I întâlnim următoarele aspecte biografice sau indicii
plauzibile pentru identificarea secolului în care a activat autorul nostru:
a) Iustin este fiul lui Priscus, nepotul lui Bacchius, născut în Flavia Neapolei din
Siria Palestinei (fostul oraş Sichem al Samariei; Sfântul I USTIN MARTIRUL ŞI
FILOSOFUL, Apologia întâi în favoarea creştinilor, I, în: ***, Apologeţi de limbă greacă,
trad., introducere, note şi indice de Pr. T. Bodogae, Pr. Olimp Căciulă, Pr. D.
Fecioru, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 25-
26);
b) Iustin aminteşte atât numele guvernatorului Alexandriei, Felix, identificat
astăzi ca fiind cel mai probabil Gaius Munatius Felix, ce a deţinut acest
portofoliu în perioada cuprinsă între anii 148-154 dHr., cât şi moartea
fulgerătoare a lui Antinous, pajul împăratului Hadrian, care a murit în 122
înecat în fluviul Nil şi căruia împăratul l-a ridicat la rangul de zeitate şi i-a
dedicat în Egipt câteva temple → Sf. Iustin vieţuieşte în secolul al II-lea;
„Şi iată că unul dintre ai noştri... a prezentat o cerere, în scris, guvernatorului

Felix al Alexandriei... Şi socotim că nu este ceva absurd să amintim aici şi de
74
Antinous, care a murit de curând şi de care toţi, de teamă, au început să-l adore
ca pe un zeu, cu toate că ştiau cine era şi de unde venea” (XXIX, p. 44);
- În Apologia II, Sf. Iustin:

a) aminteşte despre teama sa de a nu fi denunţat şi „pus la stâlp” de către cineva
sau mai cu seamă de către Crescent, (pseudo-)filosof cinic, „iubitor de vâlvă,
care se face în jurul său ca filosof şi iubitor de paradă... om înrăit şi cu mult mai
primejdios decât ignoranţii... bărbat iubitor de slavă deşartă” (III, pp. 79-80);
b) subliniază că a avut o discuţie publică cu acest pseudo-filosof Crescent, pe care
l-a biruit:
„Vreau să ştiţi că, înfăţişându-mă înaintea lui şi punându-i unele întrebări de felul
acesta, am aflat şi l-am dovedit că nu ştie nimic cu adevărat... dacă vi s-au adus la
cunoştinţă atât întrebările mele, cât şi răspunsurile aceluia, aţi putut vedea că el
nu ştie nimic din cele ale noastre” (III, p. 80);
c) mai înainte de încreştinarea sa era fidel învăţăturilor platonice şi cunoştea

martirajul creştinilor: „De altfel, eu însumi, pe când mă găseam împărtăşind
învăţăturile lui Platon, auzind de modul în care creştinii erau defăimaţi şi
văzându-i că sunt fără de teamă în faţa morţii...” (XII, p. 86);
- Dialogul cu iudeul Tryfon, pe lângă faptul de a fi una dintre cele mai importante
lucrări iustiniene, consemnează următoarele informaţii biografice:
a) Iustin, fiind dornic şi mânat de dorinţa înflăcărată să cunoască cele despre
adevăr, se alătură unui filosof stoic. Nemulţumit că acesta nu îi mai spunea
nimic despre Dumnezeu, îl părăseşte şi merge la un alt filosof, de data aceasta
peripatetician;
b) filosoful peripatetician, cerându-i lui Iustin un onorariu pentru „munca”
depusă („didactru” în termeni antici), va fi imediat părăsit, de vreme ce Iustin
consideră că un asemenea om nu are nicio legătură cu adevărata filosofie;
c) va intra în contact cu un filosof pitagoreu, care-l va respinge pentru că Sf.
Iustin nu studiase muzica, astronomia şi geometria;
d) în „oraşul nostru” va ajunge să audieze pentru o anumită perioadă de timp pe
lângă un bătrân filosof platonician (II);
Formula „oraşul nostru” (τῇ ἠμητέρα πόλει) este înţeleasă de către literatura
patristică contemporană ca nefiind sinonimă cu Flavia Neapolei, pentru că este
imposibil ca acest oraş să fi avut în epoca lui Iustin şcoli de filosofie. Cel mai
probabil, din motive necunoscute, familia Sf. Iustin se mutase din acest oraş întro
zonă unde educaţia lui Iustin putea fi asigurată prin şcoli de renume. Ca
presupuse localităţi sunt indicate Cezareea Palestinei şi Atena (cf. Παναγ. Κ.
ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, p. 543);
75
e) descoperirea creştinismului prin intermediul unei conversaţii cu un bătrân pe

malul mării (III-VII), care va aprinde în sufletul lui Iustin „o mare dragoste de
profeţi şi de bărbaţii aceia care sunt prietenii lui Hristos... găseam că aceasta
este singura filosofie sigură şi aducătoare de folos” (Sfântul I USTIN MARTIRUL ŞI
FILOSOFUL, Dialogul cu iudeul Tryfon, în: ***, Apologeţi de limbă greacă, VIII, p.
100);
Drumul filosofic sau peregrinarea spirituală a Sf. Iustin
filosof → peripatetician → pitagoreu → platonician → creştin filosof

stoic (respins)
f) este de profesie filosof, purtând „haină de filosof” (pallium), pentru a mărturisi

creştinismul, de vreme ce prin descoperirea lui a reuşit să se împlinească ca om:
„În felul acesta şi pentru aceasta sunt filosof” (VIII, p. 100);
g) Iustin nu era de neam iudaic, de vreme ce evreul Tryfon îl îndeamnă să
primească circumciderea, să respecte sabatul, sărbătorile, lunile cele noi ale lui
Dumnezeu şi, desigur, Legea mozaică (VIII, p. 101);
h) însuşi Iustin mărturiseşte că este necircumcis (XXVIII, p. 121) şi că face parte
din neamul samarinenilor:
„Căci fără să port grija nimănui din neamul meu, adică al samarinenilor,
adresându-mă în scris Cezarului, am spus că aceştia se înşeală crezându-se în
magul Simon, cel din neamul lor, despre care ei zic că este dumnezeu mai presus
de tot începutul, de toată stăpânirea şi de toată puterea” (CXX, p. 234);
i) cunoştea textul scripturistic prin intermediul traducerii greceşti a Septuagintei:
„Mi-ar fi cu putinţă, o, voi, bărbaţi, să mă contrazic cu voi în ceea ce priveşte

cuvântul acesta, despre care voi tălmăciţi că s-a spus astfel: «până ce vor veni cele
ce sunt rămase pentru el», deoarece cei şaptezeci nu au tradus aşa (subl.n.), ci: «până
ce va veni Acela, Căruia îi sunt rămase»...” (CXX, p. 234; expresia „cei şaptezeci
nu au tradus aşa” se referă la cei 70 de înţelepţi care au tradus Septuaginta în
timpul faraonului Ptolemeu Filadelful);
Taţian Asirianul († cca. 185) pune în legătură martirajul Sf. Iustin cu disputa avută
cu Crescent:
„Crescent, care-şi făcuse cuibul în marele oraş, nefericea pe toată lumea prin
viciile contra naturii şi era foarte zgârcit. El deci care sfătuia dispreţuirea faţă de
moarte, se temea el însuşi de ea, care a făcut să-l condamne la moarte pe Iustin”
(Oratione, XIX:4 la EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, IV, XVI:7, p. 166);
76
Actele Sf. Iustin şi a celor împreună cu el (redactat la sfârşitul secolului al II-lea)

aminteşte realitatea că Sf. Iustin filosoful a fost adus dimpreună cu alţi şase
creştini în faţa prefectului roman Iunius Rusticus. Sunt invitaţi mai întâi să
jertfească idolilor şi să asculte de împărat. Refuzând cu toţii şi mărturisind că sunt
creştini, vor fi martirizaţi, prin decapitare (anul morţii este plasat între 162-167,
deşi cei mai mulţi cercetători indică cca. 1 iunie 165; vezi: ***, „Martiriul Sfinţilor
mucenici Iustin, Hariton, Harit, Evelpist, Hierax, Peon şi Liberian”, în: ***, Actele
martirice, studiu introductiv, traducere, note şi comentarii de Pr. Ioan Rămureanu,
col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 11, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, pp. 41-49);
În aceste Acte, Sf. Iustin aminteşte reşedinţa sa din Roma, după a doua venire în
capitală („eu locuiesc aproape de casa unuia numit Martin, lângă băile lui Timotei,
tot timpul de când am venit pentru a doua oară la Roma...” (III:3, p. 48);
Tertulian († cca. 225) îl numeşte pentru întâia oară în literatura patristică drept
„filosof şi martir” [„Iustinus, philosophus et martyr”; T ERTULLIANI, Adversus
Valentinianos, V:1, Text, translation and commentary by Mark T. Riley, PhD.
Dissertation, Stanford University, 1971, p. 29 (în manuscris)];
Eusebiu de Cezareea († 339) dedică Sf. Iustin în cadrul cărţii a patra din Istoria sa
bisericească nu mai puţin de trei capitole (XVI-XVIII, pp. 165-169), unde aminteşte
trei mari aspecte bio-bibliografice:
a) martirajul la Roma din cauza invidiei filosofului Crescent (XVI);
b) pomenirea unor martiri în scrierile Sf. Iustin (în mod special citaţi în Apologia
II). Aceştia (o femeie creştină denunţată de propriul soţ, Ptolemeu şi Lucius) au
pătimit la Roma, din porunca prefectului Urbicus (XVII);
c) un inventar al scrierilor care ni s-au păstrat de la Sf. Iustin (astăzi majoritatea
pierdute; XVIII);
Strict legat de problematica bios-ului Sf. Iustin, în cadrul cap. XVI, istoricul Eusebiu
face trimitere mai cu seamă la relaţia tensionată pe care filosoful creştin a avut-o
cu Crescent, pe care „l-a ruşinat de repetate ori în discuţii purtate împreună în
faţa ascultătorilor” (XVI:1, p. 165). Nu se aminteşte nimic despre felul morţii
martirice sau aspecte cronologice cu privire la acesta, istoricul bisericesc
mulţumindu-se cu inserarea unui argument din operele lui Taţian Asirianul
(XVI:7, p. 166). Întregul capitol, deci, se prezintă mai curând ca un tablou despre
Crescent şi invidia acestuia, „de unde i s-a tras şi pricina morţii lui Iustin” (XVI:9),
şi un rezumat extras chiar din operele iustiniene;
Textul sinaxarial din Minei oferă următoarele informaţii:
„Acesta a fost din Flavia Siriei, fiul lui Prisc al lui Vachie, pe vremea împărăţiei
lui Marcu Aureliu şi Antonin, şi filosof s-a numit. Deci mergând la Roma, a dat
mai sus zisului împărat Antonin anaforà în scris împotriva rătăcirilor idolilor, şi
dezvinovăţitoare pentru credinţa în Hristos, cu care pe una, adică credinţa
77
creştinilor, o adeverea şi o întărea, iar pe cealaltă, adică înşelăciunea idolească, o
supunea cu dovediri din Scripturi. Deci, fiind zavistuit de Crescent filosoful, a
fost omorât cu vicleşug, muncit fiind mai înainte cu multe chinuri. Acesta pentru
viaţa lui curată şi fără prihană, ajungând la fapta bună cea desăvârşită, şi
ajungând plin de toată înţelepciunea, şi dumnezeiească şi omenească, a lăsat
pentru toţi credincioşii scripturi pline de toată înţelepciunea şi folosul care dau
mare cunoştinţă celor ce le citesc (***, Mineiul pe iunie, EIBMBOR, Bucureşti, 41972,
p. 9; pentru noi valenţe traductologice ale acestui sinaxar, vezi traducerea lui
Sabin Preda din volumul: Bogdan Tătaru CAZABAN, Sfântul Martir Iustin Filosoful.
O introducere, Ed. Deisis, Sibiu, 2010, pp. 122-131);
La o primă lectură, din acest sinaxar putem extrage următoarele idei biografice: -
originea şi familia (din Flavia Siriei, fiul lui Prisc al lui Vachie);
- vremea vieţuirii şi îndeletnicirea de bază (în vremea împăraţilor romani Marcu
Aureliu şi Antonin [Pius, cel Pios], filosof; interesant că sinaxarul face o
inversiune între perioadele de domnii: Antonin, 138-161 şi Marcu Aureliu,
161180);
- a oferit împăratului Antonin o anaforà (= apologie) împotriva rătăcirii idoleşti şi
a apărării creştinismului;
- conflictul cu filosoful Crescent, ca mobil pentru trimiterea la moarte;
- a primit moarte martirică, nu înainte de a fi supus torturilor;
- lasă multe scrieri („scripturi”, γραφές) creştinilor pentru a se edifica cu privire la
conţinutul religiei pe care o mărturiseau înaintea lumii idolatre;
Ideile de bază pe care le transmite acest sinaxar sunt importante din perspectiva a
trei palete hermineutice, şi anume:
a) putem identifica perioada în care a vieţuit Sf. Iustin, dat fiind faptul că ştim că
perioada de domnie a lui Marcu Aureliu şi Antonin [Pius, cel Pios] este 138-180
→ Sf. Iustin vieţuieşte în secolul al II-lea dHr.;
b) scrie apologii, de vreme ce formaţia de bază este filosofia. Aceste apologii
(anaforàle) au perspective bidimensionale: dezvinovăţirea creştinilor în lumea
idolatră şi dovedirea erorilor păgânismului. Dacă prima apologie a fost oferită
împăratului Antonin Pius, este clar că redactarea ei a avut loc între anii 138-161;
c) conflictul cu filosoful Crescent şi invidia ca motiv central pentru denunţarea Sf.
Iustin în faţa autorităţilor romane;
Textele imnografice par la prima impresie că nu s-au ocupat de un cuvânt de
laudatio asupra Sf. Iustin, ci mai curând la un grup de opt creştini care au suferit
martirajul la Roma, în timpul eparhului Romei (Iunius) Rusticus, dintre care unul
poartă numele „Iustin” (***, Mineiul pe iunie, pp. 5-11). Dar legând acest aspect de
informaţiile provenite din Actele Sf. Iustin şi a celor împreună cu el, exceptând
problematica legată de numărul martirilor, putem înţelege că imnografia din data
de 1 iunie este dedicată (şi) Sf. Iustin Martirul şi Filosoful.
78
Astfel, aceste texte imnografice accentuează următoarele trei particularităţi:
„când gerul necunoştinţei... stăpânea toată făptura şi se cinstea

idolatria lumii antice mulţimea idolilor... cu căldura dumnezeieştii credinţe, l-aţi
oprit pe el vărsându-vă sângele...” (***, Mineiul pe iunie, p. 5);
„Peon pătimitorul cel viteaz... împreună cu dânsul şi
dumnezeiescul Iustin...” (p. 5);
„ceată luminată de Dumnezeu, ostaşii de Dumnezeu aleşi,
poporul sfânt al sfinţilor mucenici...” (p. 6);
„mucenicii cei mari la suflet, dându-şi trupurile la chinuri...”
(p. 7);
„Iustin, Hariton, Peon... luminătorii cei luminoşi care
luminează marginile pământului cu luminile pătimirii lor...”
(p. 7);
„stăpânitorii întunericului s-au spăimântat de bărbăţia...
mucenicilor celor nebiruiţi” (p. 7);
epitete pentru Sf. „Iustine, foarte tare pătimind, fericite Mucenice” (p. 8); „ca
Iustin/ceilalţi mucenici nişte stele nerătăcite luminând... luminaţi toată lumea cu
strălucirile patimilor” (p. 8);
„cu înţelepciunea lui Dumnezeu fiind împodobit înţeleptul
Iustin, filosofia elinilor prin dar a dovedit-o ca nebunie...” (p.
9);
„ca nişte luminători strălucind, aţi luminat inimile tuturor” (p.
10);
„împreună cu Iustin cel înţelept, să fie lăudaţi Harita, Peon,
Hariton şi marele Ierax, împreună cu Valerian...” (p. 10);
„sârguindu-vă către viaţa cea veşnică, Înţelepţilor...” (p. 10);
„cu adevărat s-au mirat îngerii de înţelepciunea lui Iustin...”
(p. 10);
„neîncetat rugându-vă pentru noi, Înţelepţilor” (p. 11);
„... nu v-aţi spăimântat de foc, nici de săbii tăietoare. Pentru
aceasta plecându-vă grumajii la Dumnezeu, cu veselie aţi
primit fericitul sfârşit” (p. 5);
„binecredincioşii mari mucenici, prin chinuri, prin bătăi, şi
prin scârbe, au câştigat Împărăţia lui Hristos” (p. 6);
„având, Iustine, în inima ta pe Hristos întărire, vitejeşte ai stat
pătimirea mucenicilor,
împotriva judecătorului celui fără de lege...” (p. 6);
sfârşitul lor prin
„de pătimirile lui Iustin şi ale lui Hariton... s-au spăimântat
decapitare
cetele îngerilor” (p. 7);
„trupurile care erau zdruncinate cu chinurile...” (p. 7);
„trecut-aţi noianul neviforât al muncilor... mucenicilor” (p. 8);
„purtătorilor de chinuri ai Domnului, cu tărie fiind lămuriţi ca
într-un cuptor...” (p. 10);
79
„cetele cereşti şi mulţimile oamenilor s-au spăimântat de

nevoinţele lui Iustin, Hariton, Evelpist...” (p. 11).
3. VIAŢA SF. IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL DUPĂ CERCETĂRILE CONTEMPORANE
În privinţa multitudinilor informaţiilor contemporane, provenite din diferite

medii teologice, putem schiţa următoarele idei biografice:
Sf. Iustin s-a născut cel mai probabil la începutul secolului al II-lea (anii 100-110)
din părinţi greci, păgâni, în localitatea Flavia Neapolis-ului (actualul oraş Nablus),
în apropiere de Samaria Palestinei;
Era fiul lui Priscus şi nepotul lui Bacchius. Că provine dintru mediu familial păgân
se constată din faptul că menţionează realitatea necircumscrierii sale, că nu
cunoaşte limba ebraică şi nici locurile foarte bine. Desigur, însuşi numele său
dovedeşte o apartenţă non-iudaică (Iustin – de la latinescul „iustus”, dreptate).
Aceeaşi situaţie se petrece şi cu numele tatălui şi bunicului său;
Faptul că, în Dialogul cu iudeul Tryfon, Iustin mărturiseşte despre apartenenţa sa la
neamul samarinenilor (CXX, p. 234), poate fi înţeles fie ca provenienţa sa de
sânge, fie ca apartenţa religioasă, dar fără a şti cu siguranţă. Cel mai probabil
părinţii lui erau păgâni din Italia, care s-au mutat în Flavia Neapolis-ului.
Perspectiva este deschisă cercetării! (cf. Ανδρέου ΘΕΟΔΩΡΟΥ, Η θεολογία του
Ιουστινού, φιλοσόφου και μάρτυρος, και αι σχέσεις αυτής προς την Ελληνικήν
φιλοσοφίαν, Αθήναι, 1960, p. 7);
Dorinţa înflăcărată de a cunoaşte adevărul l-a dus la un întreg periplu filosofic,
schimbând foarte des „taberele” filosofiei: de la simplul filosof stoic, la unul
peripatetic, iar mai apoi pitagoreic şi platonician. Extenuat de căutări şi de
nonregăsiri interioare, cel mai probabil la Efes, pe malul mării are loc revelaţia
vocaţiei sale autentice: prin intermediul unui bătrân înţelept înţelege că adevărata
filosofie este căutarea lăuntrică a divinităţii şi lectura profeţilor;
Trece printr-un adevărat periplu filosofic, cunoscând nu mai puţin de patru forme
filosofice, iar mai apoi creştinismul în urma conversaţiei avute cu un bătrân plăcut
în Efes, la malul mării. Această convertire se pare că a avut loc în jurul anului 130,
în timpul răscoalei lui Hadrian (Fulberto C AYRÉ, Patrologie e Storia della Teologia,
vol. 1, p. 115; VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 196; Arhid. Constantin V OICU,
Patrologie, vol. 1, p. 139) sau cca. 135 (Παναγ. Κ. Χ ΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία,
τόμος β’, p. 544);
Vine ca laic filosof în jurul anului 150 dHr. la Roma, unde va rămâne în două
rânduri şi va înfiinţa o Şcoală catehetică proprie, fără ca să cunoaştem în detaliu
conţinutul programului „şcolar” creştin, dar cunoscându-i câţiva elevi, precum pe
Miltiade şi pe Taţian Asirianul. Este, de altfel, prima Şcoală creştină din Apus,
după cea înfiinţată de Pavel la Efes, având cel mai probabil un număr mic de elevi
80
cu provenienţe diferite (asiatici în mod special; cf. Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική

πατρολογία, τόμος β’, p. 544; IDEM, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία..., τόμος α’,
p. 70; Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1, p. 222);
Ajuns la Roma, Iustin va ajunge repede cunoscut în lumea intelectualilor, cu care
va avea şi conflicte, precum cel cu filosoful Crescent. Acesta din urmă, învins din
perspectivă intelectuală în cadrul conversaţiilor cu Sf. Iustin, îl va denunţa
autorităţilor romane, care-l vor aresta şi-l vor prezenta prefectului Iunius Rusticus
(162-167), profesorul de filosofie stoică al împăratului roman Marcu Aurelius;
Mai înainte de această denunţare a filosofului Crescent şi imediat după pătimirea
Sf. Ptolemeu (cca. 160), Sf. Iustin va părăsi Roma, tocmai din cauza fricii faţă de
urmările conflictului deschis cu acest pseudo-filosof, urmând să se reîntoarcă la
puţin timp (vezi ***, „Martiriul Sfinţilor...”, III:3, p. 48; cf. Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ,
Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, p. 545);
Există voci contemporane (ce-i drept singulare) care contestă această traiectorie şi
consideră că Sf. Iustin a plecat din Roma de teama persecuţiilor şi a venit în Efes
(în jurul lui 135), unde va avea discuţia cu iudeul Tryfon. După acest periplu în
Efes, Iustin se va reîntoarce la Roma (cf. Ανδρέου ΘΕΟΔΩΡΟΥ, Η θεολογία του
Ιουστινού..., p. 10);
Înaintea prefectului, Sf. Iustin se apără, refuză să aducă sacrificiu idolilor şi arată
nedreptăţile suferite de creştini înaintea autorităţilor romane nedrepte. Drept
urmare, este decapitat, alături de alţi şase ucenici de-ai săi (Stylianos
PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, pp. 228-230);
În catacombele Priscilei
din Roma s-a descoperit o
piatră de mormânt care
avea pe ea inscripţia
MXOYΣΤΙΝΟΣ [M – de la
μαρτύριον (martir), X – de la
Χριστοῦ (al lui Hristos), alături
de numele martirului]. Cel mai
probabil, această piatră funerară
era a Sf. Iustin Martirul şi
ΡΗΣΤΟΥ
Filosoful (cf. Παναγ. Κ. Χ , Catacombele Priscilei din Roma (presupusul loc al
Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, mormântului Sf. Iustin Martirul şi Filosoful) p. 545;
IDEM, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία..., τόμος α’, p. 70).
4. OPERA
Există un corpus de nouă lucrări ce aparţin Sf. Iustin, dar, care, din păcate, s-au
pierdut în timp;
81
Vezi titlurile lor complete şi conţinut pe scurt la: Bernard S CHMID, Manual of
Patrology, p. 92; Otto BARDENHEWER, Patrology..., pp. 52-55; Basilio STEIDLE,
Patrologia..., p. 28; Fulberto CAYRÉ, Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, p. 117;
Johannes QUASTEN, Patrology, vol. 1, pp. 204-207; Παναγ. Κ. Χ ΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική
πατρολογία, τόμος β’, pp. 559-561; Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p.
232);
Despre existenţa acestora ne vorbesc diferiţi Părinţi sau scriitori bisericeşti, care
leau citit şi s-au inspirat cel mai probabil din cuprinsul lor:
Spre exemplu: EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, IV:18 (pp. 168-169),

dedică un întreg capitol scrierilor Sf. Iustin („Scrierile lui Iustin care au ajuns
până la noi”). În afara operelor pe care le păstrăm şi astăzi (cele două Apologii,
Dialogul cu iudeul Tryfon), istoricul Eusebiu aminteşte nu mai puţin de şapte
lucrări, pierdute astăzi. Dincolo de menţionarea lor, marele merit al lui Eusebiu
stă în faptul că ne indică şi conţinutul laconic al lor:
„Avem şi o altă lucrare intitulată Cuvânt împotriva elinilor, în care, după ce s-a
făcut o lungă expunere legată de cele mai multe întrebări puse de noi şi de
filosofii elini, tratează despre natura demonilor. Împotriva elinilor mai există încă
o scriere care a ajuns până la noi şi pe care autorul a intitulat-o «Combatere». În
afară de aceasta, mai amintim şi despre o altă lucrare, Despre puterea cu care
conduce Dumnezeu lumea, pe care o argumentează nu numai cu dovezi din
Scripturile noastre, ci şi din scrierile greceşti. Apoi o scriere intitulată «Psaltul» şi
alta, în formă de manual, Despre suflet, în care, adâncind diferitele întrebări
relative la această temă, arată care erau în această privinţă părerile filosofilor
elini... Mai departe, Iustin scrie că darurile profetice strălucesc încă viu în Biserică
până în vremea aceasta. Apoi aminteşte de «Apocalipsa» lui Ioan, spunând
limpede că e opera apostolului... Căci înaintea celor vechi scrierile acestui om sau
bucurat de a fi vrednice de atâta atenţie încât Irineu [de Lugdunum] citează
pasaje din ele, de pildă în cartea a patra a operei Contra ereziilor, unde spune: «Pe
bună dreptate zice Iustin în scrierea sa Contra lui Marcion că nici Dumnezeu n-ar
crede dacă El ar fi învăţat ca pe lângă Făcătorul lumii ar mai exista încă un
Dumnezeu, deosebit de El»...” (XVIII:3-5, 8-9, pp. 168-169; pasajul „aminteşte de
«Apocalipsa» lui Ioan” trebuie înţeles ca o aluzie spre comentariul lui Iustin la
cartea Apocalipsei, citată de Fericitul Ieronim în De viris illustribus, IX);
Sf. Maxim Mărturisitorul, citând fragmente din operele Sfinţilor Părinţi prin care
demonstra cele două voinţe în Hristos, aminteşte de lucrarea Către sofistul
Eufrasios despre pronie şi credinţă, care aparţine Sf. Iustin. Lucrarea este astăzi
pierdută (ΜΑΞΙΜΟΥ ΤΟΥ ΟΜΟΛΟΓΗΤΟΥ, Πρὸς Μαρίνον τὸν ὁσιώτατον
πρεσβύτερον, PG 91:9Α-286B, aici 280B: „Τοῦ ἀγίου Ἰουστίνου φιλοσόφου, καὶ
τέλος μάρτυρος, ἐκ τοῦ πρὸς Εὐφρὰσιον σοφιστὴν, περὶ Προνοίας καὶ
Πίστεως λόγου, οὗ ἡ ἀρχή˙ «Ἄχραντος ὁ Λόγος»” (trad.: „A Sf. Iustin filosoful,
martir la sfârşit, din cuvântul către sofistul Eufrasios, despre pronie şi credinţă,
având începutul: «Cuvântul cel Preacurat»”; din păcate, această compilaţie de
82
texte patristice care dovedeau problematica teologică a celor două voinţe în
Persoana lui Hristos nu sunt redate în vol. 81 din PSB, traducătorul
„mulţumindu-se” prin a oferi indicaţia: „Urmează în P.G. 91 unele scurte texte
despre voinţă şi lucrări, din unii Părinţi”; vezi: Sfântul M AXIM MĂRTURISITORUL,
Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, trad. din greceşte, introducere şi note
de Pr. Dumitru Stăniloae, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 81, EIBMBOR,
Bucureşti, 1990, p. 320);
Ultimul autor care face un inventar al operelor păstrate şi pierdute de la Sf. Iustin
este patriarhul Fotie (Myriobiblion, 125), dar fără ca prin indicaţiile pe care le oferă
să fim siguri de faptul dacă se referă la aceleaşi cărţi citate de alţi autori sau este o
listă nouă;
Ceea ce ni s-a păstrat de la Sf. Iustin sunt trei opere fundamentale, şi anume:
două Apologii şi Dialogul către Tryfon (cunoscută şi sub foma: Dialogul cu iudeul
Tryfon);
Eusebiu de Cezareea este primul autor care indică existenţa a două Apologii, doar că
această situaţie a dus la naşterea unei dileme interpretative în rândul cercetătorilor
contemporani (este oare cea de-a doua Apologie un apendice al celei dintâi, e a doua
parte a primei Apologii sau este o operă independentă?; cf. Claudio
MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1, p. 222). Episcopul-istoric
Eusebiu consemnează:
„Avem de la el mai întâi cuvântul adresat lui Antonin supranumit Piul, fiilor săi
şi senatului roman, în care se ia apărarea învăţăturii noastre. O a doua scriere
cuprinde şi ea o apologie în folosul credinţei noastre, care e adresată către
urmaşul aceluiaşi împărat de care am amintim, Antoniu Verus, despre a cărui
epocă tratăm acum” (Istoria bisericească, IV, XVIII:2, p. 168);
Apologia I (ἀπολογία α’) a fost redactată undeva între anii 150-155 (dacă urmărim
citarea prefectului Felix al Alexandriei, XXIX:2-3) şi este cel mai complex text de
natură apologetică. Cuprinzând nu mai puţin de 68 capitole şi o anexă (epistola
împăratului Marcus Aurelius către senatul roman), opera în sine are următoarea
structură:
- indicaţii privind destinatarul operei (împăratul „Antoninus Pius, Verissimus,
fiul filosof, Lucius, filosoful, fiul natural al Cezarului şi adoptiv al lui Pius,
iubitor de cultură, precum şi sacrului Senat şi întregului popor roman”, I, p. 25);
- destinatarii sunt, desigur, oameni „pioşi, filosofi, păzitori ai adevărului şi
iubitori de cultură”. Ceea ce le cere Sf. Iustin destinatarilor săi este o dreaptă
judecată cu privire la creştini şi nu o condamnare a acestora pe baza unei
„prejudecăţi sau din complezenţă faţă de cei superstiţioşi” (II, p. 26);
- prezintă în detaliu viaţa şi gândirea creştinilor, arătând lumii idolatre că ei nu
sunt un „pericol social” (III-XXII). Printre temele invocate de Sf. Iustin amintim:
83
creştinii adoră doar pe Dumnezeu şi nu aşteaptă o altă împărăţie decât cea a lui
Dumnezeu; ei nu aduc daruri lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu oferă tuturor
darurile Sale; urmându-L pe Hristos, creştinii păzesc cele despre înfrânare,
dragoste, ascultare, plata impozitelor; ei cred în învierea trupurilor după moarte;
- dovedeşte prin argumente filosofice şi biblice trei aspecte: tema adevărului
(numai creştinii învaţă adevărul de vreme ce Fiul lui Dumnezeu este Însuşi
Adevărul), tema întrupării Logosului (spre care converg toate profeţiile
veterotestamentare) şi tema fabulelor la adresa creştinilor sunt o invenţie a
demonilor (XXIII-LX);
- inserează aspecte despre viaţa mistică şi latreutică a creştinilor (Taina Botezului
şi Taina Euharistiei, oferindu-ne cea mai veche şi mai complexă descrie a sa;
LXILXVII);
- ultimul capitol aminteşte de faptul că nimeni nu se poate sustrage judecăţii
finale a lui Dumnezeu, iar cei care persistă în nedreptăţirea creştinilor vor suferi
(LXVIII);
Apologia II (ἀπολογία β’), adresată senatului roman şi numită chiar de autor
drept „cărticică” (XIV, βιβλίδιον) sau „scriere” (XV, γραφή), este un text scurt,
compus din 15 capitole, şi se pare că independentă de prima Apologie. Unii o
consideră astăzi drept un „apendice” al celei dintâi Apologii, dar trimiteri comune
din ambele lucrări, dovedesc contrariul (cf. Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική
πατρολογία, τόμος β’, pp. 555-556):
Apologia II Apologia I
„Noi ştim, că atât cei ce s-au făcut

părtaşi învăţăturilor stoicilor... datorită „Cei ce au vieţuit potrivit Cuvântului, sunt
seminţei Cuvântului, care este creştinii, chiar dacă au fost socotiţi atei.
înnăscută în tot neamul oamenilor, au → Astfel au fost, bunăoară, la elini: Socrate şi
fost urâţi şi ucişi: amintim aici de Heraclit şi cei asemenea lor...” (XLVI, p. 56);
Heraclit, despre care am vorbit şi mai
înainte...” (VIII, p. 83);
[Iisus Hristos] „S-a făcut om prin voinţa Sa,
învăţându-ne acestea, în vederea schimbării
„Aşa cum am spus mai înainte, Hristos S-a şi ridicării neamului omenesc” (XXIII, p. 41);
făcut om, născându-Se, după voinţa lui „... după voia Părintelui tuturor şi
→
Dumnezeu şi Tatăl, pentru oamenii care Stăpânului Dumnezeu, El S-a născut ca om
vor crede în El...” (VI, pp. 81-82); din Fecioara şi a fost numit Iisus...” (XLVI,
p. 56);
[Iisus Hristos] „prin voinţa lui Dumnezeu,
făcându-Se om în favoarea neamului
omenesc...” (XLIII, p. 68);
84
Pe lângă faptul că reproduce anumite argumentări în favoarea creştinilor, această

a doua Apologie introduce o evaluare pozitivă a filosofiei. Această filosofie nu este,
deci, întru totul asemănătoare creştinismului, dar nici străină in tuto faţă de
perceptele creştine. Apropierea filosofiei faţă de gândirea creştină se datorează
„raţiunii seminale”, adusă de Dumnezeu în lume, ca prin intermediul ei oricine să
poată raţiona în mod drept;
Luând acum fiecare capitol în parte sau tematica specifică, Apologia II are
următoarea structură:
- relatează despre uciderea unei femei creştine în Roma, denunţată de propriul
soţ, în baza unei interogaţii sumare şi nedrepte făcute de prefectul Urbicus, după
cum şi martirajul lui Ptolemeu – învăţătorul creştin al femeii, Lucius şi un creştin
oarecare (II);
- prezintă conflictul său cu filosoful Crescent (III);
- indică diferite teme teologico-filosofice, precum: apariţia demonilor, relaţia
dintre Tatăl şi Fiul, probleme ale filosofilor cu privire la natura fiinţelor
netrupeşti, teoria „raţiunii seminale”, venirea Cuvântului sau despre întruparea
Sa, dreptatea divină, Hristos este crezut nu numai de către filosofi, ci şi de către
oamenii simpli, schimbarea conduitei faţă de creştini din partea păgânilor (IV-
XII);
- subliniază că filosofia păgânilor se apropie într-o anumită formă de perceptele
creştine, prin intermediul „sămânţei Cuvântului”. Filosofii au văzut „slab de tot”
realităţile pe care creştinismul le-a evaluat într-o cheie hristologică (XIII);
- cei care-i condamnă „gratuit” pe creştini se condamnă de facto pe ei înşişi (XIV);
- indică realitatea că învăţătura creştină, în care el însuşi vieţuieşte, „nu este o
învăţătură reprobabilă, ci este superioară oricărei filosofii omeneşti. Cel puţin ea
valorează mai mult decât ceea ce au scris Sotades, Philaenis, Archestrate, Epicur
şi ceilalţi poeţi...” (XV, p. 88);
Dialogul cu iudeul Tryfon (διάλογος πρὸς Τρύφωνα), în 142 de capitole şi
dedicat „prea iubitului Marcus Pompeius” (CXLI, p. 257), a fost redactat cel mai
probabil după anul 135, în baza informaţiei pe care o oferă iudeul Tryfon, ce
aminteşte de fuga sa din cauza războiului din Palestina, declanşat de BarKochebas
în timpul împăratului roman Hadrian (I, pp. 91-92, vezi şi nota 194). Este de
presupus, deci, că această conversaţie – dacă este acceptată ca veridică – să fi avut
loc între anii 132-135;
Cine este acest Tryfon, dincolo de originea iudaică, este greu de identificat.
Patrologul grec Pannayotis Hristou, în baza unei trimiteri din Istoria bisericească a
episcopului Eusebiu (trimitere, din păcate, incompletă), îl identifică cu celebrul Rabi
Tarphon, profesor de drept menţionat în Mishnah (colecţie de texte ale tradiţiei
orale iudaice) şi mort în 135. Cel mai sigur, Sf. Iustin, folosindu-se de un „artifiu
lingvistic”, gândeşte această operă dialogală, schimbând numele din Tarphon în
Tryfon şi oferindu-i o nuanţă eminamente apologetică. Cert este un singur fapt:
85
opera nu este un produs de „birou”, ci unul al experienţei de viaţă (cf. Παναγ. Κ.

ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, p. 549; Johannes QUASTEN, Patrology,
vol. 1, p. 202);
Dialogul, cel mai probabil unul de natură fictivă, cuprinde trei segmente mari,
alături de o parte introductivă, după cum urmează:
a) incipit sau descrierea perigrinării filosofice a lui Iustin şi convertirea
(întâlnirea cu iudeul Tryfon într-o dimineaţă, pe cărările Xistos-ului [stadionul
din Efes; IX, p. 111], discuţia cu acesta şi prezentarea peregrinării filosofice până
la cunoaşterea creştinismului cu adevărat; I-IX);
b) partea întâi (cu caracter vetero-testamentar, indicând şi efemeritatea
învăţăturilor sale, precum circumciziunea, abţinerea de la unele alimente, Legea
veche care a devenit inutilă creştinilor, atât timp cât Hristos este dreptatea; X-
XLVII);
c) partea a doua (cu caracter neo-testamentar, despre întruparea lui Dumnezeu,
Care a primit trup omenesc şi S-a răstignit pentru mântuirea tuturor oamenilor;
XLVIII-CVIII);
d) partea a treia (cu caracter neo-testamentar, despre chemarea neamurilor la
mântuirea prin Hristos, oferită doar de Biserică, care a fost prefigurată în
imaginile Vechiului Testament prin intermediul profeţilor. În acest context, prin
intermediul întrupării Sale, Hristos este Capul noului neam, neamul creştinilor,
care sunt în deplinătatea lor fii ai lui Dumnezeu; CIX-CXLII);
Pentru cuprinsul lapidar al operelor iustiniene, a se vedea: ***, Apologeţi de limbă

greacă, pp. 9-20; Bernard SCHMID, Manual of Patrology, pp. 90-91; J.-A. MOEHLER,
La Patrologie..., pp. 207-237; Otto BARDENHEWER, Patrology..., pp. 50-52; Fulberto
CAYRÉ, Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, pp. 117-120; Johannes QUASTEN,
Patrology, vol. 1, pp. 199-203; Johannes ALZOG, Manuel de Patrologie, pp. 81-85;
Gerhard RAUSCHEN, Éléments de Patrologie..., pp. 54-56; Berthold ALTANER, Précis
de Patrologie, Adapté par H. Chirat, Éditions Savator Mulhouse, Casterman, 1961,
pp. 169-171; Δημητρίου Σίμου Μ ΠΑΛΑΝΟΥ, Πατρολογία..., pp. 71-73; Δημητρίου
Γ. ΤΣΑΜΗ, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία, τόμος Α, pp. 57-58; Παναγ. Κ.
ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, pp. 546-548, 550-559; Stylianos
PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, pp. 230-232; Claudio MORESCHINI, Enrico
NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1, pp. 222-226; Arhid. Constantin V OICU,
Patrologie, vol. 1, pp. 140-143; VOICU/COLDA, Patrologia, I, pp. 197-199.
5. REPERE TEXTOLOGICE ŞI ASPECTE DOCTRINALE
La o simplă caracterizare din partea literaturii contemporane se poate identifica

realitatea că Sf. Iustin nu este un gânditor profund, cum niciun autor schematic în
privinţa terminologiei sau a doctrinei. Este, desigur, înclinat spre numeroase
divagaţii, adeseori obositoare şi sinuoase. Totuşi, pasiunea sa pentru căutarea şi
86
dovedirea adevărului este incontestabilă (cf. Claudio MORESCHINI, Enrico

NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1, p. 226). În privinţa gândirii doctrinare a Sf.
Iustin, amintim următoarele idei fundamentale:
Problematica Logosului seminal: cu excepţia Sf. Ioan Teologul, care a dezvoltat
implicaţiile Logosului întrupat ca un hapax legomena, Sf. Iustin Martirul şi Filosoful
este primul dintre scriitorii secolului al II-lea care aduce în avanscenă această
problematică;
Preocuparea Sf. Iustin, pornind de la maniera hermeneutică a filosofiei greceşti, a
fost cea de a oferi conceptului de „Logos” (λόγος) valoarea exactă pentru spaţiul
creştin, şi anume identificarea Logosului cu raţiunea divină. Hristos este Logosul
perfect, deosebit de univers şi de orice creaţie sau creatură;
Toţi oamenii participă la Logosul seminal (σπερματικός λόγος), termen specific
Sf. Iustin, înţelegându-se prin aceasta participarea lor activă la Raţiunea divină.
Acest Logos seminal a fost în lume şi mai înainte de întruparea Sa, semănând logoi
(seminţe) în creaţie, prin care reuşim să distingem logositatea (raţionalitatea)
creaţiei:
„Noi ştim, că atât cei ce s-au făcut părtaşi învăţăturilor stoicilor şi care au fost, în
ce priveşte raţiunea morală, nişte oameni decenţi, ca şi poeţii, din anumite puncte
de vedere, datorită seminţei Cuvântului, care este înnăscută în tot neamul
oamenilor, au fost urâţi şi ucişi...” (Apologia II, VIII, p. 83);
Problematica triadologică şi hristologică: lumea este creată de Dumnezeu ex nihilo,

iar Dumnezeu este Cel fără de nume şi mai presus de lume. Faptul că noi numim
pe Dumnezeu prin diferite numiri („Tatăl”, „Fiul” sau „Duhul Sfânt”) o facem
datorită binefacerilor şi acţiunile dinamice şi creatoare ale acestor Persoane
divine:
„Părintele universului, fiind nenăscut, nu are niciun nume pozitiv... Cuvintele de:
Părinte, Dumnezeu, Ziditor, Domn şi Stăpân nu sunt propriu-zis nume, ci numai
moduri de adresare, care provin de pe urma binefacerilor şi lucrărilor Lui...”
(Apologia II, VI, p. 81);
„Iar că Hristos este împărat, preot, Dumnezeu, Domn, înger, om, conducător de
cete, piatră şi prunc şi că, fiind mai întâi pătimitor, Se va ridica apoi la cer şi iarăşi
va veni cu slavă, arătând că va avea o împărăţie veşnică, o dovedesc din toate
Scripturile” (Dialogul cu iudeul Tryfon, XXXIV, p. 128);
Fiul lui Dumnezeu întrupat este egal cu Tatăl, fiind şi primul născut din Tatăl, dar
şi Unul-Născut. Fiind cunoscut doar de Tatăl Ceresc mai înainte de crearea lumii
şi fiind desigur diferit de El, Fiul este prima putere după Tatăl, născut din Tatăl în
vederea aducerii la existenţă a tuturor creaturilor, are un început, care îl precede
pe cel al lumii (din lipsa terminologiei teologice pentru acel secol, Sf. Iustin poate
87
fi înţeles aici în mod limpede ca fiind subordinaţianist; V OICU/COLDA, Patrologia, I,

pp. 200-201; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, p. 145):
„Iar Fiul Său, Care singur este numit în chip propriu Fiu, Cuvântul, Care a fost
împreună cu El şi S-a născut mai înainte de toate celelalte făpturi şi prin Care, la
început, a zidit şi a împodobit toate celelalte făpturi şi prin Care, la început, a
zidit şi împodobit toate...” (Apologia II, VI, p. 81; sublinierea ne aparţine);
Problematica angelologiei şi demonologiei: creaţi de Dumnezeu, îngerii locuiesc

în ceruri, sunt liberi în acţiunile lor şi au drept „sarcină” să-i păzească pe oameni.
Sf. Iustin vorbeşte de o corporalitate angelică, iar hrana acestora este mana:
„... erau într-adevăr îngeri şi care se hrănesc, în cer, după cum este lămurit, deşi
nu au o hrană asemănătoare cu aceea de care ne folosim noi, oamenii (căci despre
hrana manei, cu care s-au hrănit părinţii voştri în deşert, Scriptura zice că «ei au
mâncat pâinea îngerilor»...” (Dialogul cu iudeul Tryfon, LVII, p. 157);
În comparaţie cu aceştia, demonii sau îngerii infideli au alte coordonate: au

corpuri aproape materiale, iar căderea lor s-a făcut din cauza lui Satan atunci când
acesta a ademenit-o pe Eva în Paradis. Inspirându-se din apocrifa lui Enoh, Sf.
Iustin susţine teoria că apariţia demonilor stă în relaţie cu împreunarea acestora
cu femei muritoare (?). Pe aceştia de fapt îi cinstesc păgânii drept zeităţi [cu
privire la temele acestea, vezi studiul: Annette Yorshiko R EED, „The Trickery of
the Fallen Angels and the Demonic Mimesis of the Divine: Aetiology,
Demonology, and Polemics in the Writings of Justin Martyr”, în: Journal of Early
Christian Studies, XII (2004), 2, pp. 141-171];
Ceea ce rămâne surprinzător în gândirea iustiniană este indiciul cu privire la
cultul îngerilor, pe care-l indică în Apologia I:
„Ci pe Acela (Dumnezeu, subl.n.) şi pe Fiul cel venit de la El, Care ne-a învăţat
toate acestea, şi oştirea celorlalţi îngeri buni, care-L urmează şi care I se
aseamănă, precum şi pe Duhul cel profetic, noi Îi respectăm şi ne închinăm Lor,
cinstindu-I în duh şi adevăr” (Apologia I, VI, p. 29);
Problematica sufletului: creat, aşadar, muritor prin natura sa, sufletul are o
anumită corporalitate. Viaţa sufletului depinde întotdeauna de modul în care se
raportează acesta la Izvorul vieţii, care este Dumnezeu. Cu excepţia sufletelor
martirilor, restul sufletelor merg în iad unde vor rămâne până la judecata finală:
„Dacă [sufletul] trăieşte însă, el trăieşte nu pentru că este viaţă, ci pentru că se

împărtăşeşte de viaţă, şi ceea ce se împărtăşeşte din ceva este cu totul altceva
decât aceea din care se împărtăşeşte... sufletul părăseşte trupul omului şi omul nu
88
mai există - tot astfel şi atunci când sufletul nu trebuie să mai existe, spiritul
vivificator pleacă din el, iar sufletul nu mai există, ci se întoarce iarăşi acolo de
unde a fost atras” (Dialogul cu iudeul Tryfon, VI, p. 99);
Problematica hiliastă: Sf. Iustin, ca mai toţi Părinţii şi scriitorii primelor veacuri
creştine, accentuează faptul că Hristos va domni doar cu cei drepţi pentru o
perioadă de un mileniu:
„Eu, însă, ca şi toţi aceia care sunt întru totul creştini dreptcredincioşi, ştim că va
fi atât învierea trupului, cât şi o împărăţie de o mie de ani în Ierusalimul construit
din nou, împodobit şi lărgit, după cum mărturisesc profeţii Iezechiel, Isaia şi alţii”
(Dialogul cu iudeul Tryfon, LXXX, p. 188);
Problematica eclesiologică şi misteriologică: deşi vorbeşte foarte puţin despre

Biserică, aceasta are drept ierarhie pe preoţi şi pe diaconi. În relaţie cu eclesiologia
stau mai curând imaginile referitoare la misteriologie, şi mai cu seamă asupra
Euharistiei şi Sf. Botez. Euharistia are caracter de jertfă, fiind o împărtăşire şi o
comuniune reală cu Trupul şi Sângele Domnului, în timp ce Botezul este o
renaştere, luminare şi transsubstanţiere:
„Toţi cei ce s-ar încredinţa şi ar crede că lucrurile acestea învăţate şi propovăduite

de noi sunt adevărate şi care făgăduiesc ce vor putea trăi aşa, sunt învăţaţi să se
roage şi să ceară de la Dumnezeu, postind, iertarea păcatelor pe care le-au
săvârşit mai înainte, în timp ce noi, la rândul nostru, ne rugăm şi postim laolaltă
cu ei. Apoi, ei sunt conduşi de noi undeva, unde este apă şi sunt renăscuţi acolo,
în acelaşi fel în care noi am fost renăscuţi; ei primesc atunci o baie în apă, în
numele Părintelui tuturor şi Stăpânului Dumnezeu şi al Mântuitorului nostru
Iisus Hristos şi al Sfântului Duh... se invocă asupra apei, pentru cel ce voieşte să
se regenereze şi să se pocăiască de păcatele de mai înainte, numele Părintelui
tuturor şi Stăpânului-Dumnezeu, acesta fiind singurul lucru pe care-l rosteşte cel
ce aduce la baie pe acela care urmează să fie spălat... Iar baia aceasta se numeşte
luminare, întrucât cei care primesc toate cele în legătură cu ea devin apoi luminaţi
la minte. Iar cel ce se luminează este spălat deopotrivă şi în numele lui Iisus
Hristos, Cel răstignit în vremea lui Pontius Pilat, şi în numele Duhului
Sfânt...” (Apologia I, LXI, pp. 66-67);
Modul cum prezintă săvârşirea Euharistiei în cadrul Liturghiei primelor veacuri

este de o valoare istorică incontestabilă, pentru că, prin astfel de imagini, putem
recompune cadrul liturgic al primilor creştini (cf. VOICU/COLDA, Patrologia, I, pp.
201-202; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, pp. 146-147):
„Încetând rugăciunile, noi ne îmbrăţişăm unii pe alţii cu sărutarea păcii. Apoi, se

aduce celui ce prezidează adunarea fraţilor pâine şi un pahar de vin amestecat cu
89
apă, pe care acesta luându-le, înalţă laudă şi slavă Părintelui tuturor, în numele
Fiului şi al Duhului Sfânt, şi rosteşte o lungă rugăciune de mulţumire, pentru ca
acestea să fie primite de către El. Când a terminat rugăciunile şi euharistia, întreg
poporul care este de faţă rosteşte cu glas mare: «Amin»... După ce
înaintestătătorul a terminat euharistia şi tot poporul a rostit Amin, slujitorii aceia
care sunt numiţi la noi diaconi dau fiecăruia dintre cei care se găsesc de faţă să se
împărtăşească din pâinea şi vinul amestecat cu apă, care s-au transformat în
euharistie, iar celor care nu sunt de faţă, li se duc pe la casele lor. Hrana aceasta se
numeşte la noi euharistie. Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel ce
crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate şi care a trecut prin baia iertării
păcatelor şi a renaşterii...” (Apologia I, LXV-LXVI, p. 70).
6. IMPORTANŢA CONTRIBUŢIEI TEOLOGICE A SF. IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL
Sf. Iustin reuseşte să fie primul scriitor şi apologet care analizează profund relaţia
dintre raţiune şi credinţă, introducând terminologie specifică filosofiei în
semantica spaţiului teologic. Este cel mai important, cel mai profund şi cel care a
redactat cele mai multe lucrări cu caracter apologetic din secolul al II-lea;
Marele apologet al secolului al II-lea este primul scriitor care recunoşte aportul pe
care l-a oferit filosofia, acest pedagog spre Hristos (Δημητρίου Σ. Μ ΠΑΛΑΝΟΥ, Οἱ
Πατέρες..., p. 19). Cele două Apologii pro christianis sunt cele mai autentice
paradigme ale unui discurs în care filosofia „îmbracă” şi „îmbrăţişează” cu
sinceritate Teologia;
Prin contribuţia sa teologică marcantă şi adeseori aflată sub influenţa
platonismului, Sf. Iustin concretizează încreştinarea filosofiei, pe care o
„determină” să devină un suport absolut necesar terminologiei creştine (vezi, spre
exemplu, conceptul de „logos seminal”);
Dacă ne raportăm la realitatea că, în incipitul Apologiei II, Sf. Iustin prezintă pe larg
martirajul unor creştini din Roma atunci putem să-l considerăm pe Sf. Iustin (şi)
părintele sau „inventatorul” martirologiu-lui creştin [deşi astăzi se consideră că
autorul anonim al Martiriului Sf. Policarp al Smyrnei, cca. 167 (?), ar fi acest
„inventator”].
90
CURSUL 8: TERTULIAN: SOFISTUL AFRICAN ŞI APOLOGETUL CREŞTIN
_________________________________________________________________________________________________________________
____
REZUMAT
dacă în cazul multor autori, scrierile personale oferă indicii biografice bogate, în cazul lui
Tertulian acestea conţin atât informaţii infime despre parcursul său biografic; operele sale
amintesc doar că a fost căsătorit şi că a fost contemporan cu anumite
evenimente din timpul împăratului roman Septimiu Sever;
mai curând informaţii bio-bibliografice ne vin de la autori precum Sf. Ciprian al
Cartaginei (îl consideră „magistru”), Fericitul Ieronim (era preot, scrie un discurs
encomiastic la adresa lui şi aminteşte câteva opere pierdute), Fericitul Augustin (secta
tertulianiştilor pe care o va aduce în sânul Bisericii) şi Sf. Vincenţiu de Lerin (laudatio la
adresa sa);
cercetările contemporane au completat acest tablou bio-bibliografic, denunţând totuşi
ipoteza preoţiei;
corpusul operelor lui Tertulian este compus din 31 de scrieri autentice, dintre care 14
compuse în timpul când era membru marcant al Bisericii creştine), 12 redactate în perioada
semimontanistă şi cinci compuse în perioada montanistă;
cea mai importantă operă a lui Tertulian, de natură apologetică, este Cuvânt de apărare
(Apologeticum). Compus din 50 de capitole, lucrarea realizează atât un inventar cu privire la
acuzele îndreptate împotriva creştinilor, cât şi un discurs de apărare a lor în faţa unei
societăţi romane nedrepte cu creştinii;
această lucrare conţine celebra expresie „Sângele [martirilor] este sămânţa creştinilor”
(Semen est sanguis christianorum); multe aspecte doctrinale, care au provenit din perioada
montanistă, sunt eronate şi trebuie tratate ca atare (exemplu: trupul este nedemn de
Dumnezeu şi trebuie distrus, negarea fecioriei Maicii Domnului, nu înainte de naştere, ci în
timpul şi după naştere, sufletul este corporal şi provine prin naştere de la părinţi (teoria
traducianismului), putinţa Bisericii de a ierta păcatele grele).
Anul Eveniment
cca. 150-160 naşterea sa în Cartagina, din părinţi păgâni;
cca. 195 convertirea la creştinism, pe care-l va apăra prin intermediul
apologiilor sale;
cca. 205 aderarea la gruparea montanistă;
cca. 213 ruperea contactului cu Biserica creştină;
cca. 222 (?) plecarea din gruparea montanistă şi înfiinţarea unei secte, carei
Cursul 8: Tertulian: sofistul african şi apologetul creştin
va prelua numele (secta tertulianiştilor);
cca. 225(-240) moare la Cartagina.
_________________________________________________________________________________________________________________
____
1. ISAGOGIE
Prin activitatea sa, desfăşurată mai cu seamă în Cartagina în perioada 196-212 dHr.,
Tertulian (pe numele său complet Quintus Septimius Florens Tertullianus)
reuşeşte să anihileze inamicii Bisericii printr-un discurs adeseori juristo-teologic;
Este aproximativ contemporan cu alţi Părinţi sau scriitori bisericeşti, precum
Clement Alexandrinul, Sf. Irineu de Lugdunum (Lyon) şi Ipolit Romanul, fiecare
contribuind într-un mod aparte la consolidarea Bisericii într-un climat idolatru (cf.
Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 339):
Autor Tendinţe teologice Locaţie

Clement Alexandrinul Crează gnosticul creştin Alexandria
Sf. Irineu de Lugdunum Teologia Tradiţiei şi a recapitulării Lugdunum (Lyon)
Ipolit Romanul Activitate teologică practică Roma
Tertulian Accentuează venirea Mângâietorului şi a Cartagina
comuniunii plenare
Prin contribuţia teologică a lui Tertulian, Biserica dobândeşte limba latină ca pe un

instrument lingvistic important, aşadar, ca pe o limbă creştină.
2. IZVOARE PRIVIND VIAŢA LUI TERTULIAN
Dacă în cazul multor autori, scrierile personale oferă indicii biografice bogate, în
cazul lui Tertulian acestea conţin atât informaţii infime despre parcursul său
biografic. Totuşi, câteva elemente pot fi spicuite din cadrul unor lucrări, precum:
Către soţie (Ad uxorem), operă redactată între 200-206, care menţionează mai cu
seamă faptul că era căsătorit cu o creştină. Acesteia îi propune iniţial să nu se mai
recăsătorească după moartea lui. În partea a doua a lucrării, admite totuşi ca
aceasta să se recăsătorească, dar să îşi ia neapărat un soţ creştin, de vreme ce o
căsătorie mixtă ar putea conduce la abjurarea credinţei creştine;
Cuvânt de apărare (Apologeticum) în care Tertulian aminteşte de războaiele
interne dintre Septimiu Sever şi ceilalţi pretendenţi la tron → Tertulian este
contemporan acestor evenimente petrecute în cadrul Imperiului roman şi cel mai
probabil scrie opera aceasta în 197:
92
„... de unde au ieşit un Cassius, un Niger, un Albinus? De unde aceia care îşi
omoară împăratul între doi lauri? De unde cei ce fac exerciţii în palestre pentru al
strânge de gât? De unde cei ce năvălesc în palat cu armele în mâini, mai
îndrăzneţi decât tot cei asemenea unor Sigerius şi Parthenius? Aceştia, dacă nu
mă înşel, au fost dintre romani, nu dintre creştini” (T ERTULIAN, „Apologeticul”,
XXXV:9, în: ***, Apologeţi de limbă latină, trad. de Nicolae Chiţescu, Eliodor
Constantinescu, Paul Papadopol şi David Popescu, introducere, note şi indici de
Nicolae Chiţescu, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 3, EIBMBOR, Bucureşti,
1981, pp. 31-109, aici p. 88);
Acelaşi indiciu privind redactarea operei în toamna anului 197 poate fi extras din
indicarea campaniei lui Septimiu Sever îndreptată împotriva parţilor:
„Dacă am voi să ne purtăm ca duşmani hotărâţi pe faţă, nu numai ca unii ce

neam putea răzbuna pe ascuns, oare ne-ar lipsi nouă puterea numărului şi a
forţelor? Adică sunt ei mai numeroşi maurii, marcomanii şi parţii chiar, neamuri
oricât de mari ar fi ele, însă cuprinse într-un singur loc, în hotarele lor, decât
neamul întregului pământ? Suntem de ieri şi totuşi am ajuns să umplem
pământul şi toate ale voastre...” (TERTULIAN, Apologeticul, XXXVII:4, p. 90);
Sf. Ciprian al Cartaginei († 258), citat de Fericitul Ieronim în Despre bărbaţi celebrii
(53), cerea secretarului său scrierile lui Tertulian: „Dă-mi [pe] magistrul [meu]!”
(Da magistrum). În aceeaşi citare, Ieronim ne anunţă că la Sf. Ciprian „nu trecea o
zi fără să citească pe Tertulian”;
Fericitul Ieronim († 420), în lucrarea Despre bărbaţi celebrii (De viris illustribus, 24,
53), aminteşte de Tertulian că „de mic a fost foarte înţelept”, că a fost „preot al
Bisericii până la mijlocul vieţii” (ad mediam aetatem presbyter Ecclesiae) şi că „a trăit
până la o vârstă înaintată”. Totuşi, opinia cu privire la preoţia lui Tertulian este
respinsă astăzi de cei mai mulţi dintre patrologi;
Celebră rămâne în istorie caracterizarea pe care o face Ieronim: „În Tertulian
admirăm capacitatea, dar condamnăm greşeala”;
În plus, în cadrul aceluiaşi capitol (53), Ieronim aduce ca argument pentru unele
scrieri tertuliene antibisericeşti „invidia şi vorbirea de rău a clericilor Bisericii din
Roma”. Drept răspuns, Tertulian le vorbeşte despre o „nouă profeţie” şi anume,
ideile doctrinale ale grupării montaniste de care s-a apropiat;
În cadrul unei scrisori (22, adresată către Eustochia) şi a unei opere (Împotriva lui
Iovinian), tot Ieronim aminteşte de o lucrare a lui Tertulian, pierdută astăzi şi
redactată cel mai sigur în perioada de tinereţe. Opera se numea Unui prieten filosof
(Liber ad amicum philosophum) şi trata inconvenientele căsătoriei:
„Am spus şi voi spune puţine, fie nu voi spune nimic; iar dacă vrei să ştii de câte
nelinişti e liberă o fecioară, cum e strâmtorată soţia de ele, să-l citeşti pe Tertulian,
93
[în scrierea] către prietenu-i filosof şi alte cărţi despre feciorie...” (Epistola XXII
către Eustochia, 22, în: FERICITUL IERONIM, Epistole, vol. 1, p. 179);
Cel mai probabil expresia „şi alte cărţi despre feciorie” se referă la alte opere
redactate de Tertulian, dar fără a li se indica titlul;
Tot Ieronim în scrisoarea 70(:5) schiţează un laudatio la adresa lui Tertulian, fără a
aminti totuşi despre aspecte biografice: „Cine este mai învăţat decât Tertulian?
Cine este mai ascuţit la minte decât el? Apologeticul lui şi cărţile sale împotriva
păgânilor cuprind toată învăţătura”;
94
Fericitul Augustin († 430), în lucrarea Erezii (86), menţionează de o grupare

sectară a „tertulianiştilor”, înfiinţată deci de Tertulian, care s-a separat de
gruparea montaniştilor şi pe care o va aduce înapoi în cadrul Bisericii;
Sf. Vincenţiu de Lerin († 450) urmează aceeaşi traiectorie laudativă la adresa
apologetului cartaginez, dar aminteşte şi de problematica sa teologică îndoielnică:
„Într-adevăr, cine a fost mai erudit decât bărbatul acesta? Cine a fost mai iscusit
în cele dumnezeieşti şi omeneşti? Desigur, cu o minte uimitor de largă, a
îmbrăţişat toată filosofia şi toate şcolile filosofice, fondatorii şi partizanii şcolilor şi
toate sistemele lor, întreaga varietate a evenimentelor istorice şi a preocupărilor
ştiinţifice. Oare nu a strălucit el printr-o inteligenţă atât de profundă şi
vehementă, încât aproape tot ce şi-a propus să cucerească a pătruns cu agerimea
sa ori a zdrobit cu profunzimea combaterii sale? Mai departe, în fine, cine ar
putea să descrie calităţile vorbirii sale, în care se găseşte nu ştiu ce forţă
irezistibilă de argumentare, încât pe cei pe care nu a putut să-i convingă îi
constrânge să fie de acord cu el?... acest Tertulian... schimbându-şi apoi ideile, a
făcut în cele din urmă ceea ce scria într-un loc... Şi el a fost în Biserică mare ispită.
Dar despre el nu voi vorbi mai mult. Voi aminti numai că Tertulian, sprijinind
împotriva poruncii lui Moise proaspetele aiureli ale lui Montan ivite în Biserică şi
considerând profeţii adevărate visele nebune ale unor femei smintite cu privire la
o nouă dogmă, s-a făcut vinovat astfel încât şi despre el şi scrierile lui să se
spună...” (VINCENŢIU DIN LERINI, Commonitorium, XVIII, trad. din limba latină şi
studiu introductiv de Pr. dr. Mircea Florin Cricovean, Cuvânt înainte de Arhid.
Constantin Voicu, col. „Apologetica”, 1, Ed. Doxologia, Iaşi, 2019, pp. 105-106).
3. VIAŢA LUI TERTULIAN DUPĂ CERCETĂRILE CONTEMPORANE
Din perspectiva materialelor contemporane, deşi nu există încă un numitor

comun în privinţa multor aspecte, putem
schiţa următoarele idei bio-bibliografice:
Tertulian s-a născut în Cartagina (actualul
oraş Tunis) din părinţi păgâni, în jurul
anului 150/160 dHr. La Cartagina va urma
studiile şi activitatea sa teologică. Tatăl
său era centurion în armata proconsulară;
Duce o viaţă adolescentină haotică, vizitând
teatrele, circurile, amfiteatrele, comiţând
adulter, iniţiindu-se în misterele lui Mitra
şi luându-i în derâdere pe creştini, de
altfel, un adevărat trend
pentru acele vremuri;
Se pare că a studiat filosofia la Atena şi
dreptul la Roma, unde va ajunge să
95
practice pentru o perioadă de timp avocatura şi profesia de învăţător de retorică

(cf. Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία. Πατέρες..., pp. 133-
134);
Convertirea sa la creştinism, care a avut loc cel mai probabil în jurul anului 195, a
avut ca substrat jertfa şi curajul martirilor (cf. VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 335;
Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, p. 184). Cel mai probabil, în urma
„vizualizării” ca martor ocular al jertfei martirice va ajunge să redacteze imediat
trei opere apologetice esenţiale: Către popoare, Apologetul şi Către martiri;
Cele mai multe opere în sprijinul Bisericii au fost redactate în perioada 196-212;
În mod special literatura patristică de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX, desigur, întotdeauna în baza informaţiei ieronimiene, a vehiculat
ideea că a fost hirotonit preot. Opinia este din ce în ce mai abandonată astăzi:
Vezi: Bernard SCHMID, Manual of Patrology, p. 126; J.-A. MOEHLER, La Patrologie ou

histoire littéraire des trois premieres siècles de l’ Église Chétienne, Traduite de
l’allemand par Jean Cohen, Tome second, Debécourt, Paris, 1843, p. 301; Johannes
ALZOG (ed.), Bibliothèque Théologique du XIXe siècle, Rédigée par le principaux
Docteurs des Universités catholiques, Traduction de l’Anné P. Belet, tome I:
Patrologie, Socièté Générale de Librairie Catholique, Paris-Bruxelles, 1877, p. 227;
Otto BARDENHEWER, Patrology..., p. 179; Berthold ALTANER, Précis de Patrologie, p.
226; Gerhard RAUSCHEN, Éléments de Patrologie..., p. 99; Δημητρίου Σίμου
ΜΠΑΛΑΝΟΥ, Πατρολογία..., p. 192; Κωνσταντίνου Μ. ΦΟΥΣΚΑ, Θέματα
Πατρολογίας, p. 151);
Spre anul 205(/206) are loc încheierea procesului de aderare la gruparea

montanistă, de aici rezultând numeroase derapaje doctrinale. Mobilul trecerii la
această grupare era dat de tendinţele sale exagerate cu privire la moralitate,
tendinţe care se armonizau cu rigorismul montaniştilor;
S-a presupus că, în cazul biografiei lui Tertulian, ar trebui să discutăm de trei mari
etape, şi anume:
a) perioada creştină autentică (cca. 195-205/6);
b) perioada semimontanistă (cca. 205/6-212);
c) perioada montanistă (213- până la moarte) [Fulberto C AYRÉ, Patrologie e Storia
della Teologia, vol. 1, p. 234];
În jurul anului 213, în urma condamnării iniţiale a montanismului de către papa
Calist, va rupe legăturile cu Biserica creştină, nemulţumit în primul rând de
această condamnare a grupării din care făcea parte, dar şi din cauza faptului că
Biserica nu lua măsuri stringente în probleme, precum: fuga şi trădarea idealului
creştin din timpul persecuţiei (lapsi), problematica celei de-a doua căsătorii,
problematica excluderii din Biserică a marilor păcătoşi (cf. VOICU/COLDA,
Patrologia, I, p. 336; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, pp. 185-186);
96
Se va retrage şi din această grupare a montaniştilor şi va înfiinţa o mică sectă,

care va primi numele său (secta tertulianiştilor). Această nouă grupare va fi adusă
înapoi în cadrul Bisericii la un secol după, de către Fericitul Augustin;
În privinţa unor detalii biografice, precum o călătorie a lui Tertulian la Roma sau
revenirea sa în sânul Bisericii mai înainte de moarte, planează un con de umbră,
fără să avem certitudinea unor astfel de evenimente;
Starea de agresivitate, doza de sarcasm amar şi de contradicţie în scris, de
duplicitate în gândire şi de o permanenţă instabilitate şi nemulţumire, s-a reflectat
şi asupra percepţiei memoriei sale în rândul urmaşilor: „cu toate că a creat un
zgomot atât de mare şi atâtea probleme în viaţa sa, a murit trecând în anonimat,
necunoscut niciodată, neîmpăcat, în afara Bisericii şi poate dezamăgit şi de
montanism” (Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 344);
Se stinge din viaţă undeva spre anul 225 (chiar 240).
4. OPERA
În privinţa operelor lui Tertulian, catalogul patristic contemporan inventariază nu

mai puţin de 31 de scrieri autentice, dintre care 14 compuse în timpul 197-205/6
(când era membru marcant al Bisericii creştine), 12 redactate în perioada
semimontanistă (205/6-213) şi cinci compuse în perioada montanistă (213-222);
După cuprinsul fiecărei opere în parte, cercetătorii au ajuns la următoarea schemă
(redăm mai jos cele mai importante lucrări din fiecare categorie):
Tipul Titlul scrierii Scurt conţinut

scrierilor
Către popoare descrie moravurile păgânilor şi doctrina politeistă;
Cuvânt de dovedirea neligitimităţii persecuţiei creştinilor, din
apărare perspectivă juridică;
apologetice (Apolegeticum) cuprinde celebra expresie „Sângele [martirilor] este
sămânţa creştinilor” (Semen est sanguis christianorum);
Împotriva iudeilor prezintă aceleaşi teme regăsite în Dialogul cu iudeul Tryfon;
reevaluată de Tertulian de trei ori, lucrarea aceasta

polemice Împotriva lui combate opiniile grupării marcionite şi implicit canonul
Marcion acesteia;
erori: trupul este nedemn de Dumnezeu;
Despre botez necesitatea, scopul şi urmările Botezului creştin;
Despre întruparea combate dochetismul;
lui Hristos erori: neagă fecioria Maicii Domnului, nu înainte de
naştere, ci în timpul şi după naştere;
combate pe gnostici şi accentuează realitatea învierii
97
Despre învierea noastre în baza Învierii Domnului;

trupului erori: deşi vede iniţial trupul ca creaţia lui Dumnezeu,
spre final consideră că este opera principiului răului; din
dogmatice acest motiv, trupul trebuie distrus;
analizează existenţa, originea şi starea sufletului după
moarte;
erori: sufletul este corporal şi provine prin naştere de la
Despre suflet părinţi (teoria traducianismului);
cu excepţia sufletelor martirilor, celelalte suflete vor
merge într-un loc subteran, unde vor aştepta învierea
trupurilor pentru răsplata finală;
Către martiri cea mai veche scriere a lui Tertulian (197), adresată
creştinilor din închisoare ca un îndemn spre îndurare;
Despre rugăciune comentariu la rugăciunea Domnească;
Despre face o critică cu privire la cochetăria femeilor, arătând că
împodobirea cea mai potrivită haină pentru femei, „fiicele Evei”, este
femeilor pocăinţa;
morale, Despre acoperirea vorbeşte despre modestia îmbrăcămintei la femei şi cere

disciplinare fecioarelor purtarea voalului pe cap chiar de către tinerele fete;
redactată în urma unui fapt real, când un soldat creştin a
Despre coroana refuzat să-şi pună pe cap laurii victoriei (fapt care va duce
soldatului la pedepsirea cu moartea), lucrarea cere creştinilor
oprirea de la satisfacerea stagiului militar;
problema credinţei, iertării păcatelor şi a modului în care
progresul susţine sau nu credinţa;
Despre castitate erori: în urma condamnării montanismului de către papa
Calist, Tertulian va nega Bisericii dreptul de a ierta
păcatele grele;
Pentru o viziune pe larg a întregului corpus tertullianus, a se vedea: Bernard

SCHMID, Manual of Patrology, pp. 127-130; Johannes ALZOG (ed.), Bibliothèque
Théologique..., pp. 229-245; J.-A. MOEHLER, La Patrologie..., Tome second, pp.
305342; Otto BARDENHEWER, Patrology..., pp. 179-190; Berthold ALTANER, Précis de
Patrologie, pp. 230-243; Gerhard RAUSCHEN, Éléments de Patrologie..., pp. 100-108;
Δημητρίου Σίμου ΜΠΑΛΑΝΟΥ, Πατρολογία..., pp. 192-197; Fulberto CAYRÉ,
Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, p. 236; Stylianos P APADOPOULOS, Patrologia,
vol. 1, pp. 344-348; Φώτιος Σωτ. Ι ΩΑΝΝΙΔΗΣ, Εκκλησιατική γραμματολογία.
Συγγραφές και Πατέρες της Δύσης (β’-στ. αι.), τόμος α’, Εκδόσεις Βάνιας,
Θεσσαλονίκη, 2004, pp. 30-31; Claudio M ORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria
literaturii..., vol. 1, pp. 366-384; VOICU/COLDA, Patrologia, I, pp. 337-347; Arhid.
Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, pp. 186-200. Pentru detalii privind aspecte ale
98
operelor sale şi alte diferite conexiuni, vezi: René B RAUN, Approches de Tertullien,
Vingt-six études sur l’auteur et sur l’oeuvre (1955-1990), col. „Études
Augustiniennes. Série Antiquité”, 134, Institut d’Études Augustiniennes, Paris,
1992;
Gândirea teologică expusă în operele sale se bazează pe binomul dintre juridic şi

arta retorică, în care Dumnezeu este perceput ca un dătător de lege, iar mântuirea
propusă oamenilor ca o supunere faţă de Dumnezeu (cf. Stylianos PAPADOPOULOS,
Patrologia, vol. 1, p. 341);
În privinţa operei Cuvânt de apărare (Apologeticum), pe care am ales-o de vreme
ce este considerată drept cea mai reprezentativă lucrare pentru observarea
personalităţii lui Tertulian, cunoaştem astăzi următoarele aspecte importante:
a) alături de Către popoare şi Către martiri, opera Apologeticum face parte din
corpusul de opere redactate în favoarea creştinismului (apologii). Cele trei
apologii au fost redactate în acelaşi an (197);
b) cel mai probabil în toamna anului 197, Tertulian schiţează această operă.
Putem intui, desigur, acest aspect pe baza informaţiilor referitoare la luptele
interne în timpul împăratului Septimiu Sever şi la campania acestuia împotriva
parţilor
(vezi citatele în capitolul dedicat vieţii);
c) Apologeticum este „cea mai importantă operă de acest gen scrisă în limba latină
şi una dintre cele mai semnificative opere ale lui Tertulian, care a ştiut să se
folosească de elementele tradiţionale, extrase din apologetica greacă pentru a
crea ceva nou” (Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1,
p. 367);
d) ca în cazul tututor apologiilor, şi această operă aplică tiparul: vechimea
principiilor iudaice → puritatea noii religii → moralitatea creştinilor →
lealitatea (corectitudinea) faţă de autoritatea statală toate în opoziţie cu viaţa
depravată a lumii păgâne (cf. Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria
literaturii..., vol. 1, p. 367);
e) perspectiva apologetică a lui Tertulian este articulată pe reconsiderarea
metodei de judecată a romanilor faţă de creştini, condamnaţi la moarte pentru
simplul fapt că poartă blazoanele creştinismului şi nu pentru că ar fi încălcat
vreo prescripţie imperială. Mai simplu spus: Imperiul Roman oferea şi accepta
toleranţa religioasă faţă de orice cult, cu excepţia situaţiei când un anumit cult
contravenea legilor Imperiului. În faţa creştinismului însă, Imperiul nu va mai
respecta acest principio, iar Tertulian demonstrează punct cu punct aceste
realităţi palpabile. „Care este, deci, motivul pentru care romanii se comportă
arbitrari?” pare a fi interogaţia tertuliană din această operă apologetică;
f) ceea ce (a)pare ca notă discordantă în gândirea cartaginezului Tertulian (mai
corect spus, o notă specifică lui) este oscilarea între recunoaşterea (supunerea)
oamenilor faţă de puterea imperială şi negarea acesteia din urmă;
99
g) opera este compusă din 50 de capitole şi a fost adresată procuratorilor romani;

h) cuprinde numeroase pasaje pline de ironie necrutătoare, prin care Tertulian
„flagelează” moravurile societăţii romane antice:
„Este şi dintre lirici unul, vorbesc despre Pindar, care povesteşte că Esculap, din
lăcomia de câştig, fiindcă se îndeletnicea cu medicina în chip primejdios, a fost
pedepsit cu fulgetul. Rău a fost Jupiter, dacă fulgerul este al lui, nelegiut s-a
arătat faţă de un nepot de-al său, invidios pe isteţimea acestuia!Asemenea lucruri
la un popor aşa de mult stăpânit de credinţă nu trebuiau spuse, dacă erau
adevărate...” (TERTULIAN, Apologeticul, XIV:5-6, p. 60);
„Şi dacă nu iau parte la ceremoniile voastre nu înseamnă că în acea zi nu sunt om.
Este drept, nu merg la baie cu noaptea în cap de Saturnale, ca să nu-mi pierd pe
lângă ziuă şi noaptea; totuşi, mă îmbăiez şi eu la o oră potrivită şi sănătoasă, ca
să-mi poată folosi căldurii corpului şi sângelui; când o să mor, o să tot fiu atunci,
după baie, ţeapăn şi palid!... Nu cumpăr coroană s-o aşez pe cap; ce te priveşte pe
tine, însă, ce fac eu cu florile, pe care le cumpăr ca şi tine? Îmi plac mai mult
florile care sunt libere, desfăcute şi nestrânse laolaltă. Şi chiar dacă ar fi legate în
formă de coroană, noi le simţim mirosul, mirosindu-le cu nasul; e treaba lor, dacă
alţii le miros cu creştetul capului... Dar, spuneţi voi [romanilor], veniturile
templelor scad din zi în zi, cine-şi mai dă obolul la uşa templelor? Noi însă nu
putem ajuta totodată şi pe oameni şi pe zeii voştri care cerşesc, şi socotim că nu
trebuie să dăm decât acelora care cer. Ei, bine, să încerce Jupiter să întindă către
noi mâna, şi-i vom da!” (TERTULIAN, Apologeticul, XLII:4, 6, 8, p. 98);
i) lucrarea este importantă pentru că schiţează tabloul acuzelor aduse creştinilor

acelor vremuri de către lumea idolatră. Cuprinsul acestui tablou este
următorul:
- exordiu (I-III): culpa numelui de „creştin”, de vreme ce persoana care avea acest
„stigmat” era condamnat a priori la moarte (I:4, II:3, 10);
- cuprinsul sau despre prezentarea cauzelor (IV-XLV): de vreme ce existenţa
creştinilor în lumea romană nu era una benefică (în baza principiului „nu este
permis ca voi să existaţi”, IV:4), Tertulian trece la o inventariere a acuzelor aduse
creştinilor: acte secrete sau crime rituale (pruncucideri, ospeţe cu orgii
incestuoase), sacrilegiul (vina de a nu venera zeităţile păgâne), crima de
lezmaiestate (lipsa ofrandelor şi omagiilor divine din partea creştinilor) şi ura
împotriva Imperiului şi societăţii idolatre;
- epilog (XLVI-L): creştinismul este superior oricărei filosofii atât prin conţinutul
revelaţiei, cât şi prin etica pe care o propovăduia → creştinismul aduce şi face
bine în societate. Din acest motiv, creştinii nu trebuie ucişi;
j) lucrarea nu a avut o mare trecere în rândul societăţii romane antice, dar a
produs un ecou remarcabil în rândul creştinilor. Opera aceasta, alături de Despre
prescripţia contra ereticilor, „au forţat dintru început Biserica să ierte greşeala lui
100
Tertulian – montanismul – şi să-l menţină între fiii ei iubiţi” (***, Apologeţi de

limbă latină, p. 35).
Gândirea teologică a lui Tertulian se bazează pe binomul dintre juridic şi artă

retorică, în care Dumnezeu este perceput ca un dătător de lege, iar mântuirea
propusă oamenilor ca o supunere faţă de Dumnezeu (cf. Stylianos PAPADOPOULOS,
Patrologia, vol. 1, p. 341);
Sistemul său de gândire teologică are strânse legături cu filosofia stoică (a se vedea
concepţia sa despre conştiinţă, pe care o vede deţinând o oarecare putere de
alcătuire a unei opinii cu privire la existenţa divină);
În operele sale, Tertulian se foloseşte de un întreg apanaj: lucrările predecesorilor
săi, opiniile gnosticilor, Scriptura, filosofia şi mai ales spectrul juridic. La toate
acestea, adaugă adeseori în mod eronat propria sa viziune;
Problematica triadologică: Dumnezeu este Absolutul, etern, fără început şi,
desigur, fără sfârşit, Atotputernic şi nevăzut. El foloseşte pentru întâia oară în
spaţiul latin formula de „Trinitas” (Treime), recunoscând unitatea divină a celor
trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt;
În ceea ce priveşte esenţa (= fiinţa, după cum o prezintă teologii greci), Dumnezeu
este Unul, este o singură esenţă (substantiae), realitate şi putere. În plus, Tertulian
face o distincţie clară între substantiae şi persona (cf. VOICU/COLDA, Patrologia, I, p.
348; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, pp. 200-201):
„Există un singur Dumnezeu, Care nu este altul decât Ziditorul lumii, Cel ce a
făcut toate din nimic, prin Cuvântul Său Cel născut înainte de toate. Cuvântul s-a
numit Fiul Său; în numele lui Dumnezeu s-a arătat patriarhilor în felurite chipuri,
a grăit mai apoi fără de încetare prin prooroci, s-a coborât în sfârşit în Fecioara
Maria, prin Duhul lui Dumnezeu Tatăl şi prin puterea Lui, trup s-a făcut în
pântecele ei şi, născându-se din ea, a devenit Iisus Hristos... În locul Său a trimis
puterea Duhului Sfânt, Care să călăuzească pe cei ce au crezut în El” (T ERTULIAN,
„Despre prescripţia contra ereticilor”, XIII:2-3, 5, în: ***, Apologeţi de limbă latină,
pp. 138-171, aici pp. 147-148);
Problematica hristologică: există o diferenţă între Înţelepciunea lui Dumnezeu şi

Logosul lui Dumnezeu. Înţelepciunea provine din Tatăl mai înainte de creaţie, în
timp ce, pentru a deveni Logos, ea are nevoie de o altă naştere. Provenienţa Fiului
lui Dumnezeu este „prin curgere” dintr-un izvor, identificat cu Tatăl. Desigur,
Fiul este subordonat Tatălui nu din perspectiva firii dumnezeieşti comune, ci
originii Lor:
101
„Hristos Iisus, Domnul nostru, fie-mi permis să vorbesc deocamdată astfel,

oricine ar fi El, oricine ar fi Dumnezeu al cărui Fiu este, din orice materie s-ar fi
format om şi Dumnezeu, oricare ar fi credinţa pe care a propovăduit-o, oricare ar
fi răsplata pe care a făgăduit-o...” (T ERTULIAN, Despre prescripţia contra ereticilor,
XX, p. 151);
În Persoana Mântuitorului sunt două firi (substantiae): umană şi dumnezeiască, firi

care se recunosc prin minunile săvârşite (firea dumnezeiască) şi prin suferinţele
îndurate (firea omenească). Prin folosirea termenilor „neştirbit” şi „neamestecat”
în raportul unirii celor două firi, unde firea divină nu se transformă în trup şi nici
trupul în fire dumnezeiască, Tertulian este un vizionar, de vreme ce Sinodul IV
Ecumenic va utiliza această terminologie (cf. VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 348;
Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, p. 201);
Problematica pnevmatologică: Tertulian accentuează realitatea divinităţii Duhului
Sfânt, considerându-L Dumnezeu adevărat (s-a vehiculat opinia că, până
la Sf. Atanasie cel Mare, Tertulian este primul teolog care afirmă categoric şi clar
divinitatea Duhului Sfânt; cf. J. TIXERONT, Précis de Patrologie, Librairie Leconffre,
Paris, 111934, p. 126). El leagă prezenţa Duhului Sfânt de diferite momente ale
existenţei umane şi de modul cum lucrează asupra întregii creaţii:
„Rugăciunea pornită dintr-un astfel de duh, cum este Duhul [Sfânt] către care
este trimisă, trebuie să fie liberă nu numai de mânie, ci în general de orice
tulburare sufletească. Aceasta fiindcă spiritul necurat nu va putea fi recunoscut
de către Duhul Sfânt, cel trist de cel vesel, cel robit de cel liber...” (T ERTULIAN,
„Despre rugăciune”, XII, în: ***, Apologeţi de limbă latină, pp. 229-246, aici p. 236);
Problematica mariologică: este prezentată fie adeseori în relaţie cu protopărinţii,

fie în relaţie cu naşterea lui Hristos din pântecele Fecioarei. Dacă Adam a fost
creat din pământ feciorelnic, tot aşa şi Hristos trebuia să se nască dintr-o fecioară;
dacă Eva a crezut cuvintelor şarpelui, Maria – a doua Evă – trebuia să asculte de
cuvintele arhanghelului:
„Cuvântul s-a numit Fiul Său; în numele lui Dumnezeu s-a arătat patriarhilor în
felurite chipuri, a grăit mai apoi fără de încetare prin prooroci, s-a coborât în
sfârşit în Fecioara Maria, prin Duhul lui Dumnezeu Tatăl şi prin puterea Lui, trup
s-a făcut în pântecele ei, născându-se din ea, a devenit Iisus Hristos...”
(TERTULIAN, Despre prescripţia contra ereticilor, XIII:3, pp. 147-148);
Opinie eronată: neagă fecioria Maicii Domnului în timpul naşterii şi după naştere
(in partu est post partum);
Problematica antropologică: omul, compus din trup şi suflet, este creat după
chipul lui Dumnezeu. În privinţa sufletului, gândirea lui Tertulian este confuză şi
uneori neconformă cu gândirea Bisericii: deşi admite faptul că sufletul este născut
102
din suflarea lui Dumnezeu, că este simplu în substanţa sa, că este înzestrat cu
libertate, că este nemuritor, consideră adeseori că sufletul este creat, material, are
formă (corporalitate) şi că se naşte din sufletul părinţilor (teoria traducianismului;
dacă s-ar petrece aşa, atunci copilul ar moşteni, prin intermediului sufletului,
păcatele părinţilor şi nu ar mai fi responsabil de faptele sale):
„Am afirmat hotărât în lupta împotriva lui Hermogene, despre care am amintit la
început, că sufletul este creat din suflare divină, iar nu din memorie... Noi însă
susţinem că, prin constituţia lui originară, sufletul este născut şi făcut”
(TERTULIAN, „Despre suflet”, III:3, IV:1, în: ***, Apologeţi de limbă latină, pp.
261337, aici p. 265);
„Pentru noi corporalitatea sufletului reiese cu strălucire chiar din Evanghelie.
Sufletul cuiva suferă în iad, este în iad, este pedepsit în foc, limba i se chinuie şi
cere de la degetul altui suflet mai fericit mângâierea unei picături de apă... Dacă
sufletul n-ar avea corp, imaginea sufletului n-ar căpăta imaginea corpului...”
(TERTULIAN, Despre suflet, VII:2, p. 269);
Problematica eclesiologică: Biserica, privită sub trei dimensiuni [ca edificiu, ca

eparhie (= Biserică particulară) şi ca plenitudine a credincioşilor, care compun
lumea creştină], este prezentată adeseori prin expresia de „mamă şi izvor al
credinţei”:
„Dacă astfel stau lucrurile, e limpede că orice învăţătură, care e la fel cu aceea a
Bisericilor Apostolice, maice şi izvoare ale credinţei, trebuie socotită ca adevărată,
fiindcă ea păstrează ceea ce au primit Bisericile de la Apostoli, iar Apostolii de la
Hristos şi Hristos de la Dumnezeu” (TERTULIAN, Despre prescripţia contra ereticilor,
XXI:4, p. 152);
„Iar dacă Adam prefigura pe Hristos, somnul lui Adam era moartea lui Hristos,
care avea să adoarmă în moarte, pentru ca de la vătămarea produsă coastei lui
Biserica să fie închipuită ca mamă adevărată a celor vii” (T ERTULIAN, Despre suflet,
XLIII:10, p. 318);
Deşi recunoaşte cele trei trepte ale ierarhiei eclesiastice, Tertulian introduce
perspectiva răsplătirii omului din partea lui Dumnezeu, care este „dator” omului
atunci când el săvârşeşte binele, sau a „debitării” faţă de Dumnezeu, când omul se
îndepărtează de Dumnezeu prin intermediul păcatului. Divinitatea are, astfel,
dreptul la o satisfacţie, împlinită prin pocăinţă din partea omului, ca prin aceasta
să obţină preţul de răscumpărare (opinia aceasta va fi împrumutată mai apoi de
Teologia catolică atunci când va vorbi despre mântuirea personală şi despre teoria
satisfacţiei);
Problematica misteriologică: deşi Tertulian aminteşte de cinci Taine (sacramentum),
termenul folosit pentru a le denumi are diferite valenţe, precum simbol, religie,
103
doctrină. Din perspectiva sa, Taina este un ritual sfinţitor care oferă creştinului
harul (graţia) divin(ă);
Aminteşte de Taina Botezului (include aici botezul sângelui, săvârşit de mucenici,
dar nu admite botezul copiilor şi consideră invalid pe cel al ereticilor); Mirungerii
(se săvârşeşte imediat după botez, când neofitul este uns cu untdelemn la cap şi la
mâini), Pocăinţei (duplicitar în gândire, de vreme ce neagă posibilitatea Bisericii
de a ierta păcatele grele), Euharistiei (absolut ortodox în gândire) şi Taina
Căsătoriei (din nou duplicitar în gândire) [cf. VOICU/COLDA, Patrologia, I, pp.
350351; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, pp. 203-205]:
„Hristos este pâinea noastră, fiindcă El este viaţa şi pâinea vieţii. «Eu sunt - a zis
El - pâinea vieţii» şi ceva mai înainte «Pâinea este cuvântul lui Dumnezeu Celui
viu, care a coborât din cer», fiindcă şi trupul Lui este socotit în pâine: «Acesta este
trupul meu». Astfel, cerând pâinea, cea de toate zilele, cerem veşnicia lui Hristos
şi nedespărţirea de trupul Lui...” (TERTULIAN, Despre rugăciune, VI, p. 233) –
referire la Euharistie;
„Exomologheza [= Taina Mărturisirii] este cererea de iertare, fiindcă cel ce cere
iertarea îşi mărturiseşte greşeala. Şi pocăinţa este arătată ca bineprimită de
Dumnezeu, fiindcă El aceasta vrea, iar nu moartea păcătosului...” (TERTULIAN,
Despre rugăciune, VII, p. 234) – referire la Taina Mărturisirii (pocăinţei);
Problematica eshatologică: este hiliast în gândire şi accentuează realitatea că

învierea morţilor se face în două etape: mai întâi pentru drepţi, iar după un
mileniu pentru cei păcătoşi:
„În locul Său [Hristos] a trimis puterea Duhului Sfânt, Care să călăuzească pe cei
ce au crezut în El; şi iarăşi va veni cu slavă, ca să ia cu Sine pe sfinţii Săi, întru
viaţa cea veşnică, dându-le lor bucuria făgăduinţelor cereşti, şi ca să condamne
focului de veci pe cei nelegiuiţi, după învierea tuturor şi după restabilirea
trupului fiecăruia” (TERTULIAN, Despre prescripţia contra ereticilor, XIII:5, p. 148).
6. CARACTERIZARE ŞI IMPORTANŢA CONTRIBUŢIEI TEOLOGICE A LUI TERTULIAN
Tertulian reuşeşte să schiţeze un limbaj teologic important mai ales pentru

triadologie şi hristologie. După Teofil al Antiohiei, el este primul teolog apusean
care foloseşte titulatura de „Trinitas”, se referă la cele două firi în Persoana
Mântuitorului şi defineşte Biserica prin formula „mater ecclesia” (Biserica mamă);
Personalitatea lui Tertulian este pentru contemporani una confuză: deşi
îmbrăţişează montanismul şi gândeşte extra Ecclesiae, în mod paradoxal, nu
părăseşte întru totul tradiţia teologică, de care se foloseşte în atacurile sale – de
exemplu – cu marcioniţii. Operele redactate în perioada de aderare la montanism
au în componenţa lor un amestec bizar de idei duplicitare, provenite de la un
creştin şi filosof sofist care luptă împotriva Bisericii, dar pe care totuşi nu o
104
„părăseşte”. Acest fenomen teologic duplicitar se pare că a contribuit într-un final

„la conservarea majorităţii operelor lui Tertulian şi în general la păstrarea
memoriei sale şi a faimei sale în Biserică” (Stylianos P APADOPOULOS, Patrologia,
vol. 1, p. 343);
Duplicitatea din sistemul său teologic s-a răsfrânt şi asupra limbajului uzitat. Cu
toate că reuşeşte să creeze o limbă latină creştină, cu elemente de terminologie
precisă, adeseori el încalcă acest şablon şi scrie dezorganizat, lipsit de eleganţă şi
cu fraze obscure;
Perioada de aderare la montanism a avut, desigur, şi consecinţe teologice
dramatice, metamorfozându-l pe Tertulian din creştinul sofist în moralistul prin
excelenţă. Dincolo de problematica hiliasmului, Tertulian împinge viziunea sa
chiar spre a determina Biserica să fie în permanenţă o „luptătoare” antistatală,
lipsită de tendinţe reconciliatoare, în care creştinul trebuia să fie „încarcerat” unor
concepţii fixiste şi antisociale, privându-l chiar de unele funcţii în Stat şi de armată
(vezi opera Despre cununa soldaţilor);
Despre geniul lui Tertulian, dar şi despre problematicile sale teologice sinuoase şi
nesiguranţa doctrinară, prof. Papadopoulos face o caracterizare credem noi
edificatoare în acest sens:
105
„A fost o personalitate în mod excepţional puternică, viguroasă, cu imaginaţie
bogată, voluntară, unilaterală, arţăgoasă, care nu cedează, exclusivistă şi
nerăbdătoare pentru întreaga căutare şi cercetare a adevărului. A fost demn de
admirat dar nu simpatic, puternic, dar nu fermecător. Lucrurile şi situaţiile erau
ceea ce arătau, fără profunzime şi probleme spirituale. Astfel, nu a reuşit
niciodată să pătrundă în duhul şi «cuptorul» Bisericii, nu a gustat concreteţea ei şi
a considerat înţelepciunea ei mediocritate şi iertarea păcatelor trădare a lui
Dumnzeu. Mediocritatea a fost duşmanul său. Iar Biserica, în ochii lui Tertulian,
constituia expresia cea mai caracteristică a mediocrităţii... Adesea este socotit
apologet, însă în realitate, în majoritatea operelor sale, realizează o expediţie-atac
şi nu o apologie. Nu face niciodată alegere. Reduce la tăcere, convinge «cu forţa»,
îşi neutralizează adversarul...” (Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p.
340).
106
Cursul 9: Lactanţiu sau despre evanghelizarea celor culţi...
CURSUL 9: LACTANŢIU SAU DESPRE EVANGHELIZAREA CELOR CULŢI ŞI

CUNOAŞTEREA ISTORIEI ECLESIASTICE
_________________________________________________________________________________________________________________
____
REZUMAT
informaţii biografice provenite chiar din corpusul operelor lui Lactanţiu sunt infime.
Acestea au fost mai curând completate de alte informaţii, provenite din operele Fericitului
Ieronim (Despre bărbaţi celebrii, Chronicon şi câteva scrisori); profesia de bază a fost
predarea retoricii (retor), ajungând la puţin timp extrem de
cunoscut. Faima sa l-a determinat pe împăratul Diocleţian, la puţin timp după anul 290, să-l
aducă în Nicomidia; convertirea la creştinism a avut loc la cca. 50 de ani. Viaţa sa se
prezintă mai curând ca un
binom perfect între ascensiune şi decădere;
cea mai importantă operă a sa este Instituţiile divine, iar din perspectiva descrierii
evenimentelor istorice Despre moartea persecutorilor (operă adresată unui mărturisitor creştin);
lucrarea Despre moartea persecutorilor este importantă şi pentru descrierea anumitor
evenimente de maximă importanţă pentru istoria creştinismului: prezentarea persecuţiei
diocleţiene, reliefarea edictelor din 311-312, stavrofania Sf. Constantin cel Mare şi, desigur,
edictul de la Mediolanum din iunie 313.
Anul Eveniment
cca. 250 naşterea sa, probabil în Cirta (Numidia)
după 290 profesor de retorică în Nicomidia
cca. 300 adoptarea creştinismului
(cca. 303-)306 pierderea postului de retor din cauza „Marii persecuţii”
diocleţiene;
cca. 316-317 profesor personal al lui Crispus, fiul împăratului Constantin
cca. 325 moare (probabil la Trier).
_________________________________________________________________________________________________________________
____
1. ISAGOGIE
107
Scriitorului bisericesc Lactanţiu (pe numele său complet Lucius Cae[ci]lius
Firmianus Lactantius), deşi este privit cu admiraţie şi considerat chiar „Cicero
creştin”, totuşi îi lipseşte educaţia filosofică profundă şi înţelegerea teologică a
Tainei Bisericii. Realitatea aceasta a condus din păcate la suficiente argumente
pentru care Biserica nu l-a putut „absorbi” ca pe un teolog profund, dar i-a
recunoscut meritul incontestabil de a fi un autentic apologet [cf. Στυλιανού Γ.
ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΥ, Πατρολογία, τόμος β’: o τέταρτος αιώνας, Αθήνα, 21999, p. 96;
trad. rom.: Stylianos G. PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. II/1: Secolul IV (Răsărit şi
Apus), traducere de Adrian Marinescu, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2009, p. 97];
Reuşita lui Lactanţiu stă în faptul că a umplut un gol teologic la începutul secolului
al IV-lea printr-un mesaj apologetico-teologic persuasiv, care avea
destinatari şi ţintă precisă pe păgânii latinofoni educaţi;
Faţă de alţi apologeţi, Lactanţiu nu este atât de mult ancorat în a folosi Scriptura şi
îndeosebi conţinutul neo-testamentar. S-a creionat chiar opinia că stilul lactanţian
este unul atipic tiparului apologetului creştin. De vreme ce autorul latin a
considerat că Tertulian era prea obscur, iar Sf. Ciprian al Cartaginei prea greoi,
printr-o folosire abundentă a terminologiei creştine, el a încercat o altfel de
redactare, bazându-se pe o expunere simplă, clară şi lipsită de neologisme
creştine. Lactanţiu face ceea ce se numeşte evanghelizare a celor culţi (LACTANŢIU,
Despre moartea persecutorilor, Ediţie bilingvă, traducere de Cristian Bejan, studiu
introductiv, tabel cronologic, note explicative şi anexe de Dragoş Mîrşanu, col.
„Tradiţia creştină”, 11, Ed. Polirom, Iaşi, 2011, pp. 23-24);
Ceea ce oferă o notă de greutate operei sale este tocmai entuziasmul prin care
descrie noua religie la care a aderat la vârsta de aproximativ 50 de ani (Στυλιανού
Γ. ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΥ, Πατρολογία, τόμος β’, p. 96; trad. rom.: Stylianos G.
PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. II/1, p. 97).
2. IZVOARE PRIVIND VIAŢA LUI LACTANŢIU
Ca în cazul multor autori patristici, şi în cazul lui Lactanţiu primele informaţii

sunt oferite chiar de operele sale. Astfel:
În Instituţiile divine/Dumnezeieştile instituţii (Divinarum Institutiones),
Lactanţiu mărturiseşte în mai multe fragmente informaţii despre viaţa şi activitatea
sa. Prima mărturie este referitoare la activitatea sa de profesor de retorică latină:
„Misiunea aceasta [de apologet, subl.n.] se cuvine a fi apreciată ca mult mai bună,
mai folositoare, mai vrednică de cinste decât aceea a oratoriei, în care noi,
aflându-ne de mult timp, i-am modelat pe tineri nu pentru virtute, ci mai curând
în vederea unei viclenii iscusite” (LACTANŢIU, Instituţiile divine, I:1, trad. şi note
de Petru Pistol, introducere de C.T. Arieşan, Ed. Învierea, Timişoara, 2004, p. 24);
Într-un alt capitol (IV:26), Lactanţiu ne informează că mai înainte de convertirea

sa la creştinism era „spân” (nu în sensul de imberb, ci figurat de om rău, vătămător
pentru alţii) şi că trăia în necunoaşterea binelui, străin de adevăr, dreptate şi de
fapte bune, întinând toate prin crimă şi pofta cea rea. Chemarea din partea
„învăţătorului şi regele lumii” a schimbat însă perspectiva vieţii sale căzute; În
plus, Lactanţiu aminteşte realitatea că nu a profesat niciodată ca avocat sau jurist
din cauza lipsei talentului de a vorbi în public:
109
„Chiar dacă m-am străduit să dobândesc o oarecare uşurinţă a vorbirii datorită

dorinţei de a instrui, totuşi eu însumi nu am fost elocvent, din moment ce nu am
ajuns în for” (LACTANŢIU, Instituţiile divine, III:13, p. 134);
În aceeaşi operă, Lactanţiu descrie declanşarea persecuţiei anticreştine iniţiată de

Diocleţian în februarie 303 şi activitatea pe care o desfăşura în aceste vremuri:
„Pe când, chemat fiind, predam disciplinele oratorice în Bythinia, cum se

întâmpla ca în acelaşi timp să fie nimicit templul lui Dumnezeu, au apărut doi
inşi în acelaşi loc, lovind în adevărul care şi aşa zăcea întins la pământ... împins
de împietatea lor plină de trufie, dar şi de conştiinţa adevărului însuşi - dacă nu
chiar de Dumnezeu, după câte se pare - am luat asupra această misiune, ca din
toate puterile talentului meu să resping acuzaţiile îndreptate împotriva dreptăţii”
(LACTANŢIU, Instituţiile divine, V:2, 4, pp. 213, 217);
Se vede în mod clar că Lactanţiu era profesor de retorică în zona Bitiniei şi că era
deja creştin, de vreme ce în urma distrugerii unei biserici („templul lui
Dumnezeu”) şi a unei altercaţii intelectuale cu „doi inşi” (unul identificat în
lucrarea Despre moartea persecutorilor cu prefectul [Sossianus] Hierocles, XVI:4), a
apărat ca apologet creştinismul;
În opera Despre moartea persecutorilor (De mortibus persecutorum) se poate
subînţelegere realitatea că Lactanţiu a fost martor ocular al unor evenimente de
maximă importanţă pentru istoria eclesiastică, precum: începutul prigoanei
diocleţiene din 303, care a stat probabil la pierderea funcţiei de profesor (XIII:1),
promulgarea edictului de toleranţă a lui Galeriu în Nicomidia, din aprilie 311
(XXXV:1-2) şi intrarea în oraşul Nicomidiei de către Liciniu după biruinţa sa
asupra lui Maximinus Daza, urmată de edictul de la Mediolanum din iunie 313
(XLVIII:1-2):
„A doua zi s-a afişat un edict prin care se stipula că adepţii religiei creştine sunt
eliberaţi din toate funcţiile şi demnităţile oficiale, că sunt pasibili de tortură,
oricare le-ar fi statutul şi treapta socială, şi că va fi îngăduită orice acţiune juridică
intentată împotriva lor...” (LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor, XIII:1, p. 69);
„Acest edict a fost afişat la Nicomidia în ajunul calendelor lui mai, pe când
Galerius era consul pentru a opta oară şi Maximinus pentru a doua oară. Atunci
au fost deschise temniţele, preaiubite Donatus, şi ai fost eliberat dimpreună cu
alţi mărturisitori [ai credinţei creştine], după ce timp de şase ani temniţa ţi-a fost
casă” (LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor, XXXV:1-2, p. 123);
„Însă Licinius, primind o parte din trupe şi repartizându-le, la puţine zile după
luptă şi-a trecut armata spre Bithynia şi, intrând în Nicomedia, I-a mulţumit lui
Dumnezeu cu ajutorul căruia obţinuse victoria. La idele lui iunie, pe când el şi
Constantin erau consuli pentru a treia oară, a poruncit să fie afişat un edict
adresat guvernatorului, cu privire la reabilitarea Bisericii: «Eu, Constantin
110
Augustus, cât şi eu, Licinius Augustus, după ce într-un mod atât de fericit ne-am
întâlnit la Mediolanum şi am dezbătut toate problemele care privesc binele şi
siguranţa publică, am considerat că trebuie reglementat, printre alte neajunsuri
pe care le avem în vedere, binele majorităţii cetăţenilor, în primul rând în privinţa
respectului faţă de divinitate, astfel încât să dăm şi creştinilor, şi tuturor celorlalţi
oameni posibilitatea de a urma liber religia pe care fiecare şi-o doreşte, pentru ca
orice divinitate s-ar găsi în lăcaşul ceresc, [aceasta] să se poată arăta favorabilă şi
binevoitoare faţă de noi şi faţă de toţi cei aflaţi sub puterea noastră...»”
(LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor, XLVIII:1-2, pp. 149-151);
Fericitul Ieronim († 420) aminteşte de Lactanţiu în patru lucrări, şi anume: în opera

Despre bărbaţi celebrii (De viris illustribus, 80), în Chronicon („Cartea timpului”) şi
în două epistole (58 şi 70). Astfel:
- în opera Despre bărbaţi celebrii (80), Ieronim oferă cel mai complet tablou
bibliografic în relaţie cu Lactanţiu: pe numele său Firmianus Lactantius, acesta a
fost ucenic al lui Arnobiu, iar în vremea împăratului Diocleţian a fost invitat,
dimpreună cu gramaticianul Flavius, să fie profesor de retorică la şcoala din
Nicomidia. Din cauza faptului că oraşul Nicomidia era elenofon, iar prezenţa
latinofonilor destul de redusă, aspectul acesta a condus inevitabil la un număr
mic de ucenici care să urmeze această şcoală. În această situaţie, Lactanţiu s-a
dedicat scrisului (ad scribendum se contulit). Aminteşte, desigur, o parte dintre
operele lui Lactanţiu, precum Symposium (sau Banchetul), Hodeporicum
(Οδοιπορική, note de călătorie), Despre mânia lui Dumnezeu, şapte cărţi împotriva
neamurilor, două cărţi Către Asclepiadis, două cărţi de scrisori Către Demetrian,
ucenicul său, o carte Despre persecuţie (titlul corect Despre moartea persecutorilor),
o carte Despre creaţia lui Dumnezeu sau despre crearea omului. Ajuns la adânci
bătrâneţi (hic extrema senectute), Lactanţiu a fost însărcinat să meargă în Galia ca
dascăl personal al cezarului Crispus, fiul lui Constantin cel Mare;
Cu toate că Fericitul Ieronim redă un tablou bio-bibliografic extins, amintind chiar
opere pierdute astăzi, el nu oferă totuşi indicii preţioase privind vremea
convertirii sau modul vieţuirii sale după persecuţia începută de Diocleţian. În
schimb, menţiunea numelui împăratului Diocleţian ne sugerează că perioada de
profesorat în Nicomidia a avut loc între anii 284-305;
- în Chronicon („Cartea timpului”, anul 317), Ieronim confirmă ceea ce precizase
deja în Despre bărbaţi celebrii, dar introducând şi un element de excepţie:
Lactanţiu a fost cel mai elocvent om al vremurilor sale, a educat pe Crispus în
literatura latină, dar că a trăit de facto ca un sărac, lipsindu-i chiar cele necesare
traiului cotidian;
- în scrisoarea 58(:10), deşi îi recunoaşte lui Lactanţiu meritul deosebit de a se
opune prin intermediul operelor sale credinţei idolatre a romanilor, totuşi
Ieronim regretă maniera prin care apologetul latin expune conţinutul
creştinismului: „Lactanţiu e un soi de fluviu al elocinţei ciceroniene; o, de-ar
111
putea susţine cu tot atâta putere [învăţăturile noastre] pe cât de uşor le-a distrus
pe ale altora!” (Epistola LVIII către preotul Paulin, 10, în: Fericitul IERONIM, Epistole,
vol. 2, trad. din limba latină Maria-Luiza Oancea, Ana-Cristina Halichias, Traian
Diaconescu, Constantin Răchită, Florentina Nicolae, Ştefan Cucu, Florin Filimon,
Dan Negrescu, Diana Maria Diaconescu, Claudiu Arieşan, Ediţie îngrijită de
Ana-Cristina Halichias, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, SN, 10, Editura
Basilica, Bucureşti, 2018, p. 75);
- în epistola 70(:5), Ieronim precizează că Lactanţiu era discipolul lui Arnobius (din
Sicca) şi că lucrările sale sunt un rezumat al dialogurile lui Cicero:
„Arnobius a publicat şapte cărţi Împotriva păgânilor, la fel ca şi discipolul său,

Lactantius, care a mai compus încă două volume Despre mânia şi Despre creaţia lui
Dumnezeu. Pe acestea din urmă dacă vrei să le citeşti, vei descoperi un rezumat al
dialogurilor lui Cicero...” (Epistola LXX către Magnus, oratorul Romei, 5, în:
Fericitul IERONIM, Epistole, vol. 2, pp. 185-186).
3. VIAŢA LUI LACTANŢIU DUPĂ CERCETĂRILE CONTEMPORANE
Rezumând materialele bibliografice contemporane, deşi există încă multe

necunoscute cu privire la viaţa sa, putem schiţa astăzi următoarele opinii:
Lactanţiu s-a născut în zona Africii de nord, în jurul Cirtei sau Masculei (Numidia),
din părinţi păgâni. Anul naşterii este plasat în perioada 240-250 dHr.;
Studiază filosofia şi retorica la Sicca Veneria (oraş aflat la o distanţă de 150 km de
Cartagina), sub supravegherea atentă a lui Arnobiu cel Bătrân;
Profesia de bază a fost predarea retoricii (retor), ajungând la puţin timp extrem de
cunoscut. Conform informaţiei provenite din opera Symposium (Banchetul), operă
pierdută astăzi, renumele avut de retor l-a determinat pe împăratul Diocleţian, la
puţin timp după anul 290, să-l aducă pe Lactanţiu în cetatea Nicomidiei (capitala
Imperiului Roman de Răsărit pe atunci), ca să predea retorică în limba latină →
redactează poemul Οδοιπορική (note din călătoria parcursă tocmai din Africa
până în Nicomidia) [cf. Bernard SCHMID, Manual of Patrology, pp. 143-144];
Cel mai probabil oamenii care urmau cursurile susţinute de Lactanţiu erau
demnitari sau funcţionari de la curtea împăratului Diocleţian. Din această
perspectivă se poate înţelege exprimarea
Fericitului Ieronim care vorbea de un număr
mic de ucenici la acea şcoală;
Îmbrăţişează creştinismul în jurul anului 300,
cel mai probabil în Bitinia, urmând ca peste
aproximativ şase ani, în 306, să-şi piardă
112
catedra din cauza izbucnirii persecuţiei lui Diocleţian (începută la data de 23

februarie 303);
S-a vehiculat opinia (izolată, din fericire) că
Presupusul chip al lui Lactanţiu
Lactanţiu nu cunoştea creştinismul decât
într-o formă superficială, de vreme ce ar fi fost doar un „catehumen nerăbdător”
(cf. Στυλιανού Γ. ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΥ, Πατρολογία, τόμος β’, p. 96; trad. rom.:
Stylianos G. PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. II/1, p. 97);
A fost o perioadă de multe privaţiuni, ducând lipsă chiar de lucrurile esenţiale.
Nu putem cunoaşte, din cauza lipsei de indicii concludente, unde şi-a petrecut
Lactanţiu această perioadă;
Soarta i se schimbă la senectute (cca. 316-317) atunci când, prin purtarea de grijă a
împăratului Constantin, va ajunge în cetatea Trier (Treviri), pentru a-l educa pe
Crispus, fiul împăratului. După acest eveniment nu mai avem informaţii biografice
cu privire la Lactanţiu (cf. Στυλιανού Γ. ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΥ, Πατρολογία, τόμος β’, p.
97; trad. rom.: Stylianos G. PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. II/1, p. 98); Cel mai
probabil moartea sa a survenit pe la 325.
4. OPERA
Sunt recunoscute mai multe opere care s-au păstrat de la Lactanţiu. Aceste lucrări
au avut atât caracter de apologetică, cât şi de descriptio a creştinismului în detaliu.
Pe lângă acestea, se mai adaugă şi un poem (Despre pasărea Phoenix):
Opera Timpul Cuprins&idei principale

redactării
adresată ucenicului său Demetrian, condamnă
filosofia care depreciază valoarea trupului şi
sufletului;
Despre lucrarea lui cca. 303-304 defectele trupului omenesc sunt suplinite de
Dumnezeu (?) existenţa minţii (raţiunii);
nu citează absolut deloc din Sfânta Scriptură; făcând
aluzie la norii care se adună pe cerul creştinilor,
opera pare a fi scrisă mai înainte de persecuţia din
303 sau chiar la începuturile ei;
operă fundamentală a lui Lactanţiu, privită ca un
manual introductiv de religie creştină;
acest „manual” îi învăţa pe oameni adevărata religie
şi înţelepciune;
îşi apără ucenicul, criticându-l virulent pe Sf. Ciprian
al Cartaginei pentru abuzul său de referinţe biblice în
opera Către Demetrian;
113
Instituţiile divine 304-313 cuprinde şapte cărţi (primele trei se ocupă de

combaterea religiei şi a filosofiei păgâne; următoarele
patru un expositio la adresa adevăratei
religii şi înţelepciuni, care este creştinismul; expresie
celebră: „În înţelepciune este religie şi în religie este
înţelepciunea” (in sapientia religio et in religione
sapientia est);
e un rezumat ameliorat al Instituţiilor divine,
Epitome cca. 314-315 eliminând unele argumentări şi introducând unele
opinii noi;
adresată lui Donat(us), mărturisitor în epoca
persecuţiei lui Diocleţian;
Despre mânia lui cca. 313 după cum Dumnezeu răsplăteşte virtutea, în aceeaşi
Dumnezeu manieră dreaptă aplică şi pedepsele;
fără admitirea acestei mânii divine nu poate exista
providenţă;
continuă opera precedentă despre mânia lui
Dumnezeu şi este compusă din 52 de capitole;
prezintă sfârşitul tragic al împăraţilor romani
persecutori Nero, Domeţian, Deciu, Valerian şi
Aurelian (primele şase capitole), urmând prezentarea
istoriei persecuţiei lui Diocleţian şi sfârşitul dramatic
Despre moartea 313-316
al fiecărui persecutor în parte (cap. 7-51). Doar
persecutorilor
împăraţii care au apărat creştinismul au avut parte
de moarte bună (Constanţiu Chlorus – moarte
naturală, uşoară);
ultimul capitol (52) este o rugăciune de mulţumire
adresată lui Dumnezeu;
singurul poem lactanţian, în baza mărturiei târzii a
Sf. Grigorie de Tours († 594), compus din 85 de
versuri;
relatează povestea mitului păsării Phoenix, care
Despre pasărea ? (cel mai reînvie din propria-i cenuşă prin forma unui vierme
probabil alb, care se preface în flutur;
Phoenix
după poemul preamăreşte fecioria, ce are drept răsplată
convertire) divină învierea şi fericirea veşnică;
[trad. rom. a poemului: LACTANŢIU, „De Ave
Phoenice (Despre păsarea Phoenix)”, trad., note şi
comentarii de Claudiu T. Arieşan, în: Altarul
Banatului, XVI (2005), 7-9, pp. 98-104].
Informaţii suplimentare privind conţinutul şi stilul acestor opere, vezi la:

Johannes ALZOG (ed.), Bibliothèque Théologique..., pp. 277-282; IDEM, Manuel de
114
Patrologie, pp. 210-214; Berthold ALTANER, Précis de Patrologie, pp. 278-280; Otto
BARDENHEWER, Patrology..., pp. 203-208; Bernard SCHMID, Manual of Patrology, pp.
144-146; Johannes QUASTEN, Patrology, vol. 2: The Ante-Nicene Literature after
Irenaeus, Wetminster, Maryland, 1986, pp. 393-405; Στυλιανού Γ.
ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΥ, Πατρολογία, τόμος β’, pp. 97-99 (trad. rom.: Stylianos G.
PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. II/1, pp. 98-100); Δημητρίου Γ. Τ ΣΑΜΗ,
Ἑκκλησιαστική γραμματολογία, Εκδόσεις Π. Πουρναρᾶ, Θεσσαλονίκη, 2001,
pp. 113-114; Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία. Πατέρες...,
pp. 138-139; LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor, pp. 22-32; VOICU/COLDA,
Patrologia, I, pp. 399-402; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, pp. 280-285;
Din colecţia lucrărilor lui Lactanţiu am preluat Despre moartea persecutorilor,

deoarece opera aceasta descrie evenimente esenţiale istoriei eclesiastice, precum:
epoca persecuţiilor (în special a celor declanşate de Diocleţian şi Galeriu),
prezentarea arătării Sfintei Cruci împăratului Constantin (stavrofania), edictele
din 311-312 şi inserarea cuprinsului edictului de la Mediolanum din 313;
Opera a fost descoperită târziu (abia în anul 1678, într-o abaţie franceză), fiind
cuprinsă într-un singur manuscris (codex Colbertinus, păstrat astăzi în Paris, la
Biblioteca Naţională a Franţei). Lectura originală este greoaie, pe de o parte, din
cauza greşelilor copiştilor, iar pe de altă parte, de starea proastă de păstrare a
manuscrisului, ros pe margine de rozătoare sau chiar deteriorat din pricina
păstrării improprii a manuscrisului [cf. Octavian GORDON, „Note critice asupra
scrierii De mortibus persecutorum”, în: Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă
„Patriarhul Justinian”, V (2005), Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005, pp.
475-510, aici pp. 475-477];
Titlul sub care ne-a parvenit această lucrare este: Ad Donatum confessorem de
mortibus persecutorem [„Către Donat(us) mărturisitorul, despre moartea
persecutorilor”], indicându-se şi destinatarul operei: mărturisitorul Donat(us).
Informaţii biografice suplimentare despre acest mărturisitor regăsim în cap.
XVI(:3-11, pp. 75-77);
Lucrarea a fost redactată cel mai probabil în perioada cuprinsă între sfârşitul anului
313-jumătatea anului 316, pe când profesa la Treviri în funcţia de profesor privat
pentru tânărul său elev princiar Crispus;
O caracteristică a acestei opere, din perspectivă filologică, este folosirea unei
imagini vetero-testamentare despre Dumnezeu, care în lucrarea lactanţiană, este
„un Dumnezeu Împărţitor de Dreptate, mai degrabă decât cea a Dumnezeului
Bun şi Milostiv” aşa cum se petrece în Noul Testament. În plus, folosirea
(in)voluntară a unor termeni teologici poate sublinia crearea unor „punţi de
legătură indiscutabile între opera dogmatică a lui Lactanţiu şi Despre moartea
persecutorilor” [Octavian GORDON, „Aspecte ale vocabularului doctrinar în
latinitatea creştină – studiu lexicografic asupra scrierii De mortibus persecutorum”,
115
în: Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, VI (2006), Ed.

Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, pp. 653-683, aici p. 682];
Deşi cuprinsul său pare a conduce mai curând spre o lucrare de natură istorică
(descrierea modului teribil în care împăraţi romani persecutori au murit,
„pătimind” consecinţele judecăţii drepte ale lui Dumnezeu), Despre moartea
persecutorilor se prezintă mai curând ca o „apologie a credinţei în Dumnezeul unic
şi adevărat, prezent în istorie... Autorul nu face o istorie narativă a persecuţiilor, ci
scoate în evidenţă... moartea tiranilor care, departe de a se bucura de favorul divin
necesar guvernării imperiului, au păcătuit grav atunci când i-au acuzat pe creştini
de împietate” (LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor, p. 27);
Perspectiva lactanţiană cu privire la dreptatea lui Dumnezeu este diferită de cea pe
care Tertulian, spre exemplu, a expus-o în Apologeticum: Dumnezeu se manifestă
ca un suveran încă prin modul prin care persecutorii şi-au aflat sfârşitul vieţii lor
aici pe pământ;
Planul acestei lucrări, compusă din 52 de capitole, este următorul:
- prolog (cap. I): Lactanţiu indică destinatarul (Donat[us]) şi scopul redactării
acestei operei (de a dovedi că toţi cei care s-au opus creştinismului au ajuns
pedepsiţi de iustitia divina):
„Iată că, după ce toţi adversarii [noştri] au fost zdrobiţi şi după ce liniştea a fost
restaurată pe pământ, Biserica, distrusă nu cu mult timp în urmă, se ridică din
nou, iar templul lui Dumnezeu, care fusese dărâmat de cei necredincioşi, este
construit prin mila Domnului, spre mai marea Sa slavă... Cei care Îl batjocoriseră
pe Dumnezeu zac la pământ; cei care dărâmaseră templul sfânt au căzut într-o
ruină mai mare; cei care îi supuseseră la torturi pe cei drepţi şi-au dat sufletele
ticăloase sub loviturile cerului şi în urma chinurilor binemeritate. Această
[pedeapsă a venit] târziu, dar aspră şi cuvenită. Căci Dumnezeu amânase
pedepsirea acestora pentru a da exemple mari şi minunate din care cei ce vor
urma să înveţe că Dumnezeu este unic şi că acest Dumnezeu este judecătorul care
îi loveşte pe cei necredincioşi şi pe persecutorii creştinilor cu pedepse demne de
un răzbunător. Despre moartea acestora am vrut să depun mărturie în scris...”
(LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor, I:2, 5-8, pp. 43-45);
- cuprins (cap. II-LI): un adevărat tabloul privind moartea diverşilor împăraţi

romani persecutori, precum şi prezentarea unei serii de execuţii orchestrate de
Licinius (L-LI):
Nero, „bestia ticăloasă” nu i se mai cunoaşte nici măcar mormântul;

Domiţian, „un alt tiran nu mai asasinat în propriul palat şi primind din partea
puţin crud” Senatului roman „pecetea” damnatio memoriae;
Deciu, „fiară a murit pe câmpul de luptă şi a rămas neîngropat, hrană
dezgustătoare” pentru fiarele sălbatice;
116
Valerian, a fost prins de către perşi şi dus în sclavie. După moarte,

„cuprins şi el de o nebunie” pielea i-a fost jupuită de pe corp şi a fost vopsită în roşu;
Aurelian, asasinat de prietenii săi (de facto, de secretarul său
„nebun şi nesocotit din fire” personal);
Diocleţian, „uneltitor de rele şi moare de foame, disperat şi copleşit de neputinţă;
autor al multor crime”
Maximian Herculius, „om înfrânt de Sf. Constantin cel Mare, este constrâns să se
abject” sinucidă;
Maximian Galerius, sfârşeşte în chinuri din cauza unui cancer la intestine;
„mai rău... decât toţi ticăloşii”
se otrăvise, doar că efectul nu a fost imediat, ci după
Maximinus Daza, „tiranul” câteva zile în care a trăit în chinuri groaznice, sărindu-i
ochii din orbite;
înainte de a muri, Îl vede pe Dumnezeul creştinilor, pe
Care-L persecutase;
„[Maximinus Daza], fugind, s-a retras din faţa lui Licinius care îl urmărea pe
tiran cu armata sa, şi s-a dus îndreptat iarăşi spre defileurile munţilor Taurus.
Acolo a încercat să închidă drumul de acces [în defileu], ridicând fortificaţii şi
turnuri, dar, după ce a fost alungat de învingătorii care biruiseră toate
[obstacolele], s-a refugiat în cele din urmă la Tars. Acolo, fiindcă era încercuit şi
dinspre mare, şi dinspre uscat şi fiindcă nu mai avea nicio speranţă de a se putea
adăposti altundeva, neliniştea sufletească şi spaima l-au făcut să se îndrepte spre
moarte ca spre singurul remediu al relelor cu care Dumnezeu îl copleşise. Dar
mai întâi s-a ghiftuit cu mâncare şi s-a umplut de vin, după cum obişnuiesc cei
care ştiu că mănâncă şi beau pentru ultima oară, iar în această stare a băut otravă.
Aceasta însă nu şi-a putut face efectul câtă vreme stomacul era atât de încărcat, ci
i-a provocat numai o slăbiciune oribilă, asemănătoare cu ciuma, pentru ca,
ducându-şi viaţa încă ceva timp, să resimtă dureri cumplite. Acum, otrava
începând să lucreze, îi ardea pântecul; durerea insuportabilă i-a luat minţile şi l-a
adus în asemenea hal, încât timp de patru zile, complet rătăcit, lua pământ cu
mâinile şi îl înghiţea ca un hămesit. Apoi, după nesfârşite şi cumplite chinuri,
fiindcă se izbea cu capul de pereţi, i-au sărit ochii din orbite. Abia atunci, când îşi
pierduse vederea, l-a văzut pe Dumnezeu, înconjurat de slujitori înveşmântaţi în
haine albe, Care îl judeca. Ca urmare, [Daza] a început să urle, aşa cum
obişnuiesc să facă cei torturaţi, şi striga că nu el, ci alţii au făcut totul. Apoi, ca şi
când ar fi fost chinuit sub torturi, Îl mărturisea pe Hristos, rugându-L şi
implorându-L tot timpul să se milostivească de el. Şi astfel, printre gemetele pe
care le scotea ca şi cum ar fi fost ars, şi-a dat sufletul păcătos în chinurile unei
morţi groaznice” (LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor, XLIX, pp. 155-157);
117
- epilog (cap. LII): invitaţie spre bucurie şi trăirea triumfului lui Dumnezeu
după o perioadă de un deceniu de persecuţii amare:
„Să celebrăm aşadar cu bucurie triumful lui Dumnezeu, să sărbătorim victoria

Domnului cu laude, să o celebrăm; da, să o celebrăm prin rugăciuni pe timp de zi
şi pe timp de noapte, pentru ca El să menţină în veci pacea oferită după zece ani
poporului Său” (LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor, LII:4, p. 161);
Valoarea istorică a acestei opere este dată de inserarea unor evenimente deosebit
de importante pentru istoria eclesiastică, şi anume: inserarea episodului
stavrofaniei Sf. Constantin cel Mare şi prezentarea cuprinsului edictului de la
Mediolanum (313);
Versiunea lactanţiană (în opoziţie celei eusebiene) aminteşte că, într-un vis,
împăratul Constantin a fost sfătuit „să marcheze scuturile sale cu semnul ceresc al
lui Dumnezeu” (caeleste signum dei notaret in scutis atque ita proelium committeret,
XLIV:5, pp. 138-139), fapt urmat, de altfel, prin gravarea hristogramei (XP) pe
scuturile armatei. În versiunea lui Lactanţiu, litera X apare sub forma literei „I
boltită la capătul de sus” (transuersa X littera <Ι> summo capite circumflexo; XLIV:5,
pp. 138-141). Din acest motiv, unii cercetători contemporani propun în locul
hristogramei o stavrogramă sau un halou solar de tip Parhelia;
Vezi mai multe la: Jacqueline LONG, „How to Read a Halo: Three (or More)
Versions of Constantine’s Vision”, în: Andrew CAIN, Noel LENSKI (ed.), The
Power of Religion in Late Antiquity, pp. 227-235; LACTANŢIU, Despre moartea
persecutorilor, pp. 36-38, 212-214 (anexa 3: „Ce a văzut Constantin? O soluţie
astronomică şi una meteorologică”) şi în studiul nostru: „Constantin cel Mare -
«împărat al Împăraţilor şi domn al tuturor celor ce domnesc». Două aspecte biografice
reflectate în imnografia creştină”, în: Teologie şi Viaţă, XXIII (2013), 1-4, pp. 36-57,
aici pp. 4046;
În ceea ce priveşte edictul de la Mediolanum, care se prezintă mai curând ca

„fructul unui acord încheiat în acest oraş între Constantin şi Liciniu” (L ACTANŢIU,
Despre moartea persecutorilor, p. 39), acesta aduce o serie de clarificări esenţiale cu
privire la reabilitatea creştinilor, a recunoaşterii creştinismului ca religio licita şi a
drepturilor pe care aceştia le dobândesc prin intermediul acest act oficial:
„Eu, Constantin Augustus, cât şi eu, Licinius Augustus, după ce într-un mod atât
de fericit ne-am întâlnit la Mediolanum şi am dezbătut toate problemele care
privesc binele şi siguranţa publică, am considerat că trebuie reglementat, printre
alte neajunsuri pe care le avem în vedere, binele majorităţii cetăţenilor, în primul
rând în privinţa respectului faţă de divinitate, astfel încât să dăm şi creştinilor, şi
tuturor celorlalţi oameni posibilitatea de a urma liber religia pe care fiecare şi-o
doreşte, pentru ca orice divinitatea s-ar găsi în lăcaşul ceresc, [aceasta] să se poată
118
arăta favorabilă şi binevoitoare faţă de noi şi faţă de toţi cei aflaţi sub puterea
noastră. De aceea, noi am considerat că, în spiritul unei politici sănătoase şi foarte
corecte, trebuie luată hotărârea de a nu-i fi refuzată această posibilitate nimănui
care s-a ataşat sufleteşte fie de religia creştinilor, fie de cea pe care o consideră căi
este cea mai potrivită, aşa încât Divinitatea supremă a cărei religie noi o urmăm
de bunăvoie să ne ofere tuturor favoarea şi bunăvoinţa sa obişnuită. De aceea, se
cuvine ca Excelenţa Voastră să ştie că am decis ca, îndepărtând complet toate
restricţiile care erau conţinute mai înainte în documentele trimise birourilor tale
cu privire la numele de creştini, să abolim prevederile care ne păreau foarte
sinistre şi străine de clemenţa noastră. De acum înainte, în mod liber şi sincer,
fiecare dintre cei care doresc să cinstească religia creştinilor să o poată face fără să
întâmpine vreo neplăcere sau oprelişte. Noi am considerat de cuviinţă că trebuie
supuse atenţiei tale aceste decizii în amănunt, ca să ştii că le-am acordat
creştinilor mai sus amintiţi posibilitatea liberă şi deplină de a-şi practica propria
religie. De vreme ce vedeţi bine că noi am acordat acest drept creştinilor,
Excelenţa Voastră înţelegeţi că şi celorlalţi cetăţeni, în aceeaşi măsură, pentru
pacea vremurilor noastre, le-a fost dat acest drept de a-şi urma religia în mod
deschis şi liber, aşa încât fiecare să se bucure de posibilitatea liberă de a venera
divinitatea pe care şi-a ales-o. Noi am făcut aceasta ca să nu pară că am pus vreo
restricţie vreunui cult sau vreunei religii. În plus, am hotărât că această decizie
trebuie luată mai ales faţă de comunitatea creştinilor, fiindcă, dacă se vor găsi
unii care au cumpărat, fie de la fiscul nostru, fie de la orice alt intermediar,
lăcaşurile unde creştinii aveau obiceiul să se adune mai înainte, în legătură cu
care scrisorile trimise mai înainte birourilor tale conţineau instrucţiuni precise,
trebuie să le fie restituite creştinilor fără [să li se ceară] vreo sumă de bani şi fără
vreo taxă, lăsând deoparte orice frustrare şi neînţelegere. De asemenea, cei care
le-au primit în dar sunt obligaţi să le restituie creştinilor cât mai repede; chiar şi
cei care le-au cumpărat sau cei care le-au primit ca donaţii. Dacă ei ar [dori să]
ceară ceva de la bunăvoinţa noastră, să se adreseze vicarului, astfel încât, prin
bunătatea noastră, să li se plătească şi lor o compensaţie. Va trebui ca toate
lăcaşurile să fie înapoiate imediat comunităţii creştine prin implicarea Voastră şi
fără întârziere. Şi fiindcă se ştie că aceşti creştini aveau în posesie nu numai
lăcaşurile unde aveau obiceiul să se adune, ci şi altele aparţinând de drept
comunităţii lor, adică bisericilor, şi nu persoanelor particulare, toate acestea, prin
legea pe care am scris-o mai sus, veţi porunci să le fie restituite creştinilor, adică
comunităţii şi bisericilor, fără vreo neclaritate sau neînţelegere, cu singura
precizare de mai sus, [anume] că aceştia care restituie aceste lăcaşuri fără să
pretindă nimic, după cum am spus, să aştepte din partea bunătăţii noastre o
despăgubire. În toate acestea va trebui să vă implicaţi cu toată râvna pentru
comunitatea numită mai sus a creştinilor, pentru ca ordinul nostru să fie pus
imediat în practică, aşa încât, în acest fel, prin clemenţa noastră să fie asigurată
liniştea publică. Fie ca, după cum s-a spus mai sus, bunătatea lui Dumnezeu [faţă
de noi], pe care în atâtea împrejurări am simţit-o aproape, să continue, asigurând
reuşitele noastre împreună cu fericirea publică. Însă pentru ca textul generoasei
noastre hotărâri şi bunăvoinţe să poată ajunge la cunoştinţa tuturor, va trebui ca,
119
prin dispoziţia Voastră, cele scrise să fie afişate, să le puneţi la vedere peste tot şi
să le aduceţi la cunoştinţa tuturor, pentru ca hotărârea luată prin bunătatea
noastră să nu rămână neştiută” (LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor,
XLVIII:2-12, pp. 151-155).
Gândirea teologică a lui Lactanţiu, reflectată în anumite opere, atinge unele

probleme doctrinale, dar fără a se putea extrage din aceste opere foarte multe
aspecte. Ceea ce reuşeşte să elaboreze Lactanţiu este o incursiune în filosofia
religiei, în care religia nu este o succesiune de acte rituale, ci o putere de lumină,
iubire şi curăţenie, care transformă omul şi lumea spre desăvârşire (Ioan C.
COMAN, Probleme de filosofie şi literatură patristică, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, pp.
122-123);
Problematica hristologică: este confuză, de vreme ce Hristos este Cuvântul lui
Dumnezeu, dar un duh asemenea celorlalte duhuri, „emis cu un sunet care
desemnează ceva”. Dumnezeu se „foloseşte” de Fiul Său la crearea lumii, iar
Hristos poartă în Sine o substanţă între Dumnezeu şi om, prin care reuşeşte să
facă accesiblă firii umane ridicarea spre nemurire:
„Începând Dumnezeu lucrarea lumii, a pus mai mare peste întreaga operă pe
acela, fiul cel mai mare, folosindu-se de el şi ca sfătuitor, dar şi ca ziditor în
gândirea, orânduirea, împlinirea lucrurilor, fiind el desăvârşit şi în prevedere şi
în judecată şi în putere” (LACTANŢIU, Instituţiile divine, II, VIII:7, pp. 91-92);
Dumnezeu a născut doi fii: pe unul mai înainte de creaţie şi pe celălalt după
creaţie, aflaţi diametral opuşi. Cel de-al doilea fiu s-a îndepărtat de Dumnezeu şi
din el s-a născut răul. Desigur, acest rău este pus în relaţie şi cu dorinţa omului de
a-l urma (cf. Στυλιανού Γ. ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΥ, Πατρολογία, τόμος β’, pp. 96-97;
trad. rom.: Stylianos G. PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. II/1, p. 98; Φώτιος Σωτ.
ΙΩΑΝΝΙΔΗΣ, Εκκλησιατική γραμματολογία..., τόμος α’, pp. 45-46):
„Fiind Dumnezeu foarte atent cu cele pe care le iniţiază şi foarte iscusit în ceea ce
face, mai înainte de a plămădi această lume, el fiind pentru veşnicie izvorului
binelui deplin şi desăvârşit, încât de la el ţâşneşte şi curge până departe ca un
râu binele, a creat un spirit asemănător sieşi, care era înzestrat cu virtuţile lui
Dumnezeu tatăl... A creat apoi un altul, în care firea stirpei divine s-a pierdut.
Aşa că a fost otrăvit de veninul duşmăniei şi a trecut de la bine la rău după bunul
plac, pentru că îi fusese dată de Dumnezeu această libertate, dobândind numele
celui rău” (LACTANŢIU, Instituţiile divine, II, VIII:3-4, p. 91);
120
Problematica pnevmatologică: este confuză, nevorbind în mod clar despre

divinitatea Duhului Sfânt. Fericitul Ieronim afirmă foarte precis că Lactanţiu nu
confirmă divinitatea Duhului Sfânt, lucru semnalat în scrisorile către Demetrian
(astăzi pierdute). Alteori Lactanţiu afirmă că Duhul Sfânt confirmă sfinţenia
Tatălui şi a Fiului:
„Lactanţius, în cărţile sale, şi, în mod deosebit, în scrisorile către Demetrian,

neagă în totalitate esenţa Sfântului Duh şi, căzând în greşeala ideilor, spune că
[Duhul este un nume care] trimite la Tatăl sau la Fiul şi că numele Lui indică doar
sfinţenia Celor Doi” (Epistola LXXXIV către Pammachius şi Oceanus, 7, în: Fericitul
IERONIM, Epistole, vol. 2, p. 290);
Problematica eclesiologică: Biserica este spaţiul unde se face mărturisirea şi

pocăinţa, care duce la ştergerea păcatelor;
Printre opiniile heterodoxe amintim dualismul şi hiliasmul. Acestea sunt privite şi
explicate la Lactanţiu din două perspective: formaţia sa intelectuală era cea de
retor (care nu excludea nici filosofia) şi nu de una de teolog; dogmele creştine încă
nu fusese creionate şi discutate într-o formă definitivă în epoca în care acesta a
activat (cf. VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 403; Arhid. Constantin V OICU, Patrologie,
vol. 1, p. 285):
„A vrut Dumnezeu ca aceasta să fie deosebirea dintre cei buni şi cei răi, ca din
rău să ne dăm seama de condiţia binelui, iar din bine de existenţa răului;
anulându-l pe unul, nu poate fi înţeleasă raţiunea celuilalt. Deci Dumnezeu nu a
eliminat răul ca să nu desfiinţeze raţiunea de a fi a virtuţii...” (L ACTANŢIU,
Instituţiile divine, V, VII:7, pp. 221-222);
„Va veni deci fiul Dumnezeului celui mai mare şi mai puternic să-i judece pe cei
vii şi pe cei morţi, ceea ce sibila mărturiseşte, spunând: «Pe tot pământul va fi
atunci tulburare a muritorilor, când va sosi atotputernicul însuşi în scaunul de
judecată să cântărească sufletele viilor şi morţilor şi lumea întreaga». Distrugând
acela nedreptatea şi făcând judecata cea mare, redându-i vieţii pe cei care de la
început au fost drepţi, o mie de ani se va afla el între oameni şi-i va conduce în
cea mai dreaptă împărăţie... Cei care vor fi atunci în trup nu vor muri, ci, timp de
o mie de ani, vor da naştere unei mulţimi nesfârşite, iar urmaşii lor vor fi sfinţi şi
dragi lui Dumnezeu” (LACTANŢIU, Instituţiile divine, VII, XXIV:1-3, pp. 338-339).
6. CARACTERIZARE ŞI IMPORTANŢA CONTRIBUŢIEI TEOLOGICE A LUI LACTANŢIU
Lactanţiu este considerat cel mai elegant scriitor al epocii sale, deşi papa Damasus,
într-o scrisoare către Fericitul Ieronim, caracterizează stilul operelor lactanţiene şi
se situează pe linia celor nemulţumiţi de stilul prolix (confuz, complicat):
121
„Îţi mărturisesc ceva: cărţile lui Lactantius pe care mi le-ai dat deunăzi nu le-am
citit cu plăcere, pentru că mare parte din epistolele sale se întind pe mii de
rânduri şi tratează rareori despre credinţa noastră. Aceasta face ca întinderea
prea mare să işte dezgust în acela care citeşte şi, dacă se află unele locuri scrise pe
scurt, acelea sunt mai potrivite pentru savanţi decât pentru noi, discutând despre
metrică, despre geografie şi filosofie” (Epistola XXXV: Damasus către Ieronim, 2, în:
FERICITUL IERONIM, Epistole, vol. 1, p. 244);
Scrierile lactanţiene sunt mai curând compilative, decât produse de creaţie;

Lactanţiu reuşeşte să rezume un număr mare de lucrări şi să prezinte diacronic
istoria creştinismului, asimilând numeroase versiuni cunoscute ale evenimentelor;
Teme precum combaterea idolatriei sau aspecte ale teologiei morale sunt admirabil
schiţate de Lactanţiu. În schimb, este extrem de deficitar la cunoaşterea în
profunzime a textului biblic sau a literaturii eclesiastice (cf. VOICU/COLDA,
Patrologia, I, p. 403; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, p. 286).
122
CURSUL 10: CLEMENT ALEXANDRINUL SAU DESPRE CREIONAREA
PORTRETULUI GNOSTICULUI CREŞTIN
_________________________________________________________________________________________________________________
____
REZUMAT
sursele istorice, dublate şi de anumite pasaje din operele lui Clement, ne oferă un tablou
bio-bibliografic cu puţine date schiţate;
producţiile patristice contemporane au completat acest tabloul bio-bibliografic, creionat
de izvoarele istorice. Astfel, perioada de vieţuire a fost stabilită pentru cca. 150-215; Clement
va ajunge conducătorul şcolii teologice din Alexandria, pe care o va părăsi la scurt timp din
cauza izbucnirii persecuţiei anticreştine a lui Septimiu Sever; cele mai importante opere
care s-au păstrat şi care descriu cele mai bine personalitatea şi gândirea lui Clement sun:
Cuvânt îndemnător către elini (Protrepticul), Pedagogul, Stromate
(Covoare) şi omilia Ce bogat se va mântui?; gândirea teologică a lui Clement tratează
numeroase teme doctrinale. Nu lipsesc însă
exagerările şi imprecizia cu privire la terminologia folosită. Ceea ce rămâne marcantă în
cadrul teologiei lui Clement este portretizarea gnosticului creştin, invitat spre cunoaşterea
autentică a realităţilor lucrurilor.
Anul Eveniment
cca. (140-)150 naşterea sa, (probabil) în Atena, dintr-o familie păgână;
180 (?) audierea cursurilor lui Panten în Egipt, urmată de convertirea
sa la creştinism;
cca. 200 conducerea şcolii teologico-catehetice din Alexandria, înfiinţată
de Panten;
202 plecarea din Alexandria în Capadocia, din cauza persecuţiei lui
Septimiu Sever;
cca. 215 moartea sa, (probabil) în Cezareea Capadociei.
_________________________________________________________________________________________________________________
____
1. ISAGOGIE
Aproximativ contemporan cu Sf. Irineu de Lugdunum, Clement Alexandrinul (pe

numele său real Titus Flavius Clement) impresionează prin două direcţii: este
Cursul 10: Clement Alexandrinul sau despre creionarea...
primul mare teolog al spaţiului egiptean şi primul scriitor activ din secolul al
IIIlea (cf. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 319);
Spirit universal, preocupat de orice sursă ştiinţifică şi religioasă care aduce în
avanscenă relaţia omului cu lumea şi cu divinitatea, moderat în gândirea sa
teologică, Clement reuşeşte să fie peste veacuri „foarte simpatic” şi o personalitate
fecundă (Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 320);
Desigur, centrul alexandrin care oferea unui tânăr toate condiţiile prielnice spre
studiul teologiei, dar şi a altor ideologii, era infuzat de gândirea lui Filon. În plus,
cetatea Alexandriei, ca a doua mare cetate a Imperiului, a oferit lui Clement
posibilitatea de a-şi intersecta spectrul gândirii sale cu viziunea gnostică, cultura
greacă şi cu ideile eretice ale secolelor II-III;
Clement este considerat în literatura patristică contemporană drept primul scriitor
creştin erudit, în care filosofia vremurilor sale şi teologia au încercat până la un
anumit punct să „îmbrace” haina simfoniei.
2. IZVOARE PRIVIND VIAŢA LUI CLEMENT ALEXANDRINUL
Tabloul bio-bibliografic al lui Clement Alexandrinul poate fi conturat pornind mai

întâi de la operele sale. Deşi aceste elemente biografice sunt infime, totuşi
în prologul Pedagogului, Clement face aluzie la adeziunea faţă de creştinism, prin
renunţarea la vechile credinţe (aşadar, religii) şi descoperirea Cuvântului divin:
„De acest Cuvânt ne bucurăm nespus de mult; de dragul Lui renunţăm cu
jurământ la vechile credinţe şi ajungem tineri pentru dobândirea mântuirii”
(CLEMENT ALEXANDRINUL, „Pedagogul”, I:1, în: Scrieri I, trad., introducere, note şi
indici de Pr. D. Fecioru, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 4, EIBMBOR,
Bucureşti, 1982, pp. 163-362, aici p. 163). Expresia „renunţăm... la vechile credinţe”
poate sublinia realitatea diferitelor culte de mistere pe care le-a practicat o bună
perioadă de timp;
în cuprinsul Stromatelor, autorul alexandrin aminteşte realitatea că a „ucenicit” pe
lângă dascăli deosebiţi, pe care i-a audiat în diferite centre sau zone precum
Atena, Italia de jos, Siria, Palestina şi, desigur, Egipt. Pare mai curând o descriptio
a itinerariului său de formare intelectuală şi spirituală:
„Scrierea de faţă (Stromatele, subl.n.) nu-i o lucrare scrisă cu artă spre a mă lăuda.
Sunt în ea adunate însemnări pentru bătrâneţe, un leac împotriva uitării... sunt
schiţe ale cuvintelor strălucitoare şi pline de viaţă ale celor fericiţi şi cu adevărat
vrednici bărbaţi, pe care am fost învrednicit să-i ascult. Dintre aceştia unul este
ioanian, care locuia în Grecia; alţii sunt din Marea Greciei - unul dintre ei din
Coelo-Siria, altul din Egipt -; alţii din Anatolia: unul era din Asiria, altul din
124
Palestina, de origine evreu...” (CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromate. Scrieri II, I, 1,

11:1-2, p. 16);
Ceea ce menţionează cu foarte multă simpatie este amintirea dascălului său

Panten, „albina siciliană”, pe care l-a descoperit în călătoria sa din Egipt şi care l-a
determinat să îmbrăţişeze creştinismul:
„În cele din urmă am întâlnit un altul...; alături de el am găsit odihnă sufletului
meu; l-am găsit în Egipt, unde era ascuns. Dascălul acesta era într-adevăr o albină
siciliană, care a cules florile livezii profetice şi apostolice; şi el a depus mierea
cunoştinţei în sufletele ascultătorilor săi” (CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromate.
Scrieri II, I, 1, 11:1-2, pp. 16-17);
În plus, menţiunea morţii împăratului Commodus şi acceptarea acestui an (192) ca

finalitate pentru scrierea Stromatelor, dovedeşte că Clement era martorul ocular al
evenimentelor din epoca acestui împărat (180-192):
„De la acest împărat până la moartea lui Comod socoteala anilor este limpede... şi
în sfârşit de la Vespasian până la moartea lui Comod sunt 121 de ani, 6 luni şi 24
de zile” (CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromate. Scrieri II, I, 21, 139:5, 140:7 p. 93);
Două scrisori ale episcopului Alexandru al Ierusalimului către Biserica Antiohiei

şi către Origen, citate fragmentar în Istoria eclesiastică a lui Eusebiu de Cezareea,
amintesc de starea ierarhică a lui Clement şi de perioada morţii sale:
„Vă trimit această epistolă, domnii mei şi fraţii mei, prin Clement, preafericitul
preot (μακάριον πρεσβύτερον), bărbat virtuos şi cinstit, pe care şi voi îl
cunoaşteţi şi-l veţi recunoaşte. Prezenţa lui aici, potrivit Proniei şi voii Domnului,
a întărit Biserica Domnului şi a făcut-o să crească” (E USEBIU DE CEZAREEA, Istoria
bisericească, VI, XI:6, p. 235) → se subînţelege din această scrisoare că autorul
nostru era în Capadocia şi activa ca preot;
„La rândul său, acelaşi Alexandru, de care a mai fost vorba înainte, aminteşte şi el
atât despre Clement, cât şi despre Panten într-o epistolă adresată lui Origen,
vorbind despre ei ca despre nişte bărbaţi pe care i-a cunoscut personal. Iată cum
se exprimă: «După câte ai aflat, a fost voia lui Dumnezeu ca prietenia care ne-a
venit de la strămoşi să rămână nu numai nezdruncinată, ci să devină şi mai caldă
şi mai sigură. Cunoaştem într-adevăr pe acei fericiţi părinţi, care au trăit înainte
de noi şi după care ne vom înşirui şi noi în curând: atât pe Panten, cu adevărat
fericitul şi domnul nostru, cât şi pe sfântul Clement, care a fost domnul meu şi
ajutătorul meu, precum şi pe alţii dacă au mai fost. Prin mijlocirea acestora am
ajuns să te cunosc, pe tine care ești cel mai bun în toate privinţele, domnul meu şi
fratele meu»” (EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, VI, XIV:8-9, pp. 238-239)
→ expresia „cunoaştem într-adevăr pe acei fericiţi părinţi, care au trăit înainte de
125
noi şi după care ne vom înşirui şi noi în curând” semnifică realitatea că, în
momentul în care episcopul Alexandru scria această scrisoare către Origen,
Panten şi Clement erau deja morţi;
Cum prima scrisoare, pe care însuşi Clement a dus-o în Antiohia, a fost datată în
jurul anului 211, iar cea de-a doua către Origen undeva pe la 215 dHr. este foarte
limpede că moartea lui Clement a avut loc în perioada 211-215 (alte opinii de
datare, vezi la: Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, pp. 330-331);
Cronografia lui Iulius Africanul († 240) din anul 221 aminteşte că „Clement era
cunoscut în Alexandria în vremea domniei lui Commodus” (domnia lui
Commodus: 180-192; cf. Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria literaturii...,
vol. 1, p. 280).
Capitolul VI din cartea a şasea a Istoriei eclesiastice a lui Eusebiu de Cezareea (†
340) este dedicat exclusiv scriitorului alexandrin:
„Clement, urmaşul lui Panten, a avut conducerea şcolii catehetice din Alexandria
până în această vreme, aşa încât şi Origen poate fi socotit a fi făcut parte dintre
ucenicii săi. Din informaţiile cronologice pe care le dă în prima carte a
«Stromatelor» sale, reiese că Clement şi-a încheiat lucrarea sa cu moartea
împăratului Commodus, de unde deducem că ea a fost scrisă pe vremea dinastiei
lui Sever, a cărui epocă tocmai o descriem şi noi” (E USEBIU DE CEZAREEA, Istoria
bisericească, VI:6, p. 231);
Deşi nu se ştie cu certitudine dacă Origen i-a fost ucenic, un fapt este cert:
menţiunea episcopului Eusebiu este prima care confirmă statutul lui Clement de
conducător al şcolii catehetice din Alexandria;
Alte câteva capitole din aceeaşi lucrare amintesc despre operele lui Clement
(III:23, III:29, IV:26, VI:13-14), dar fără a oferi vreun indiciu concret despre viaţa
sa, cu excepţia poate a numelui (Titus Flavius Clement, VI:13, 1, p. 236) şi a
cognomenului „Alexandrinul” (III:29, 1, p. 131; IV:26, 3, p. 175);
Sf. Epifanie al Salaminei († 403), în lucrarea Panarion, pomeneşte posibila origine
a lui Clement şi anume, cetatea Atenei: „În continuare, autorii care au scris
adevărul despre aceşti oameni... în propriile lor tratate [sunt] Clement, pe care
unii îl numesc Clement Alexandrinul, iar alţii, Clement din Atena...” (E PIPHANIUS
OF SALAMIS, Panarion, Book I (Sects 1-46), Translated by Frank Williams, XXXII,
VI:1, col. „Nag Hammadi and Manichaean Studies”, 63, Brill, Leiden-Boston,
2
2009, p. 213);
Fericitul Ieronim († 420), în lucrarea Despre bărbaţi celebrii (De viris illustribus, 38),
dedică un întreg capitol lui Clement. Dincolo de a face o inventariere a lucrărilor
sale, Ieronim ne informează faptul că Clement a fost preot al Bisericii din
Alexandria şi că, după moartea lui Panten, a preluat conducerea Şcolii eclesiastice
126
din Alexandria. În plus, Clement a fost trimis de către episcopul Alexandru cu o

scrisoare către antiohieni şi se pare că l-a avut ucenic pe Origen. Într-un alt loc,
aminteşte că acelaşi Origen a preluat funcţia de conducător al Şcolii catehetice din
Alexandria „în locul preotului Clement” (in locum Clementis presbyteri; De viris
illustribus, 54).
3. VIAŢA LUI CLEMENT ALEXANDRINUL DUPĂ CERCETĂRILE CONTEMPORANE
Rezumând acum publicaţiile patristice contemporane, putem schiţa astăzi

următoarele opinii în relaţie cu viaţa şi activitatea lui Clement în decorul secolului
al III-lea:
Clement provenea dintr-un mediu păgân, născut cel mai probabil în jurul anului
150 în Atena. A audiat foarte mulţi profesori, fiind preocupat de filosofia
platonică;
Spirit aventurier, va ajunge să călătorească până în Alexandria, centrul spiritual şi
cultural al Orientului, unde va fi ucenicul lui Panten. Întâlnirea cu acesta a fost
una revelatoare, de vreme ce prin intermediul lui Panten va îmbrăţişa
creştinismul. Prin acest parcurs de formare şi de căutare a adevărului, Clement se
aseamănă cu periplul spiritual al Sf. Iustin Martirul şi Filosoful;
Climatul gnostic al cetăţii Alexandria va pune amprenta pe gândirea teologică a lui
Clement, care va ajunge să creeze în cele din urmă pedestralul creştinului gnostic.
Aici în Alexandria va audia cursurile dascălului creştin Panten, care probabil
provenea din Sicilia şi care a înfiinţat în Alexandria o şcoală teologică sau
catehetică (διδασκαλείον). Cel mai probabil acest fapt se va petrece în perioada
180-190;
Este luat apoi colaboratorul lui Panten, undeva pe la 190 şi va urma la conducerea
acestei şcoli teologice pe la anul 200, fără a cunoaşte însă împrejurările exacte.
Şcoala aceasta o va părăsi însă la scurt
timp, în anul 202, fie din cauza
izbucnirii persecuţiei anticreştine sub
Septimiu Sever, fie din cauza
conflictului deschis cu
episcopul Demetriu al
Alexandriei. Se cunoaşte realitatea
că se va retrage
în
Capadocia, iar mai apoi la Ierusalim;
Printre cei care i-au audiat cursurile
avem pe Origen „Adamantius” şi pe
Alexandru, viitorul episcop al
127
Portretul lui Clement Alexandrinul,

Cezareei Capadociei, iar mai apoi al Ierusalimului. Acesta din urmă l-a hirotonit
preot, pentru a potoli neîncrederea creştinilor faţă de Clement pentru simplul
motiv că era laic;
În baza scrisorii episcopului
Alexandru al Ierusalimului
către realizat de André
Thevet (1584)
Origen este deja acceptată opinia că
moartea lui Clement a survenit cu puţin înainte de anul 215, cel mai probabil în
Cezareea Capadociei;
În privinţa trecerii sale în rândul sfinţilor, deşi a fost privit cu admiraţie de diverşi
Părinţi sau scriitori bisericeşti (Teodoret de Cyr, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf.
Anastasie Sinaitul, Ioan Malalas, Sf. Ioan Damaschin), totuşi în cadrul sinaxarului
constantinopolitan acest aspect nu este confirmat astăzi. Cel mai probabil,
caracterizarea patriarhului Fotie din Biblioteca a fost una decisivă pentru
excluderea lui Clement din cadrul sinaxarial al Bisericii din Constantinopol (data
de prăznuire 4 decembrie):
„În unele locuri (din Hipotipoze, Clement) pare că vorbeşte drept; dar în altele
exprimă gânduri cu totul lipsite de credinţă şi prosteşti; spune că materia este
veşnică; formulează nişte idei, ca fiind întemeiate pe cuvintele Scripturii; coboară
pe Fiul în rândul făpturii; are idei năstruşnice despre metempsihoză şi despre
multe lumi înainte de Adam; nu gândeşte, aşa cum gândeşte învăţătura
bisericească despre originea Evei din Adam, ci rosteşte cuvinte pline de ruşine şi
lipsite de Dumnezeu; visează că îngerii s-au împreunat cu femeile şi au avut copii
cu ele; afirmă că Logosul nu a luat trup adevărat, ci un trup aparent; spune
monstruozităţi, că Tatăl a avut doi fii, dintre care cel inferior s-a arătat oamenilor;
dar, mai bine zis, nici acela. Că spune: «se numeşte şi Fiul Cuvântul, în chip
omonim cu Cuvântul Părintesc, dar nu-i Aceasta cel care s-a făcut trup; nici nu
este Cuvântul Tatălui, ci o putere a lui Dumnezeu, ca o emanaţie a Cuvântului lui
Dumnezeu, care, ajungând minte, a luminat inimile oamenilor». Şi caută să
sprijine toate aceste idei pe unele spuse ale Scripturii. Pălăvrăgeşte şi altele
nenumărate şi huleşte, fie el, fie altul, care s-a dat drept Clement” (citat în
introducerea volumului: CLEMENT ALEXANDRINUL, Scrieri I, p. 10);
Această situaţie de excluziune tacită din cadrul sinaxarului constantinopolitan nu

s-a armonizat cu „varianta” apuseană, care l-a şters din Martirologiul roman
printro bulă papală a papei Benedict al XIV-lea, datată 1 iulie 1748 (cf. Fulberto
CAYRÉ, Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, p. 179; Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ,
Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, p. 768; CLEMENT ALEXANDRINUL, Scrieri I, p. 10).
128
4. OPERA
Capitolele 13-14 din Istoria eclesiastică a lui Eusebiu rezumă operele păstrate de la
Clement în epoca în care a activat. În rezumat, Eusebiu ne precizează că de la
Clement s-au păstrat „opt cărţi intitulate Stromate sau după numele întreg «ale lui
Titus Flavius Clement stromate sau note gnostice potrivit filosofiei celei
adevărate»”, opt cărţi numite Hipotipoze (aminteşte de Panten şi oferă erminii la
Sfânta Scriptură şi la tradiţii cunoscute de el), Cuvânt de îndemn către elini sau
Protrepticul, o omilie cu titlul Care bogat se va mântui, scrierea Despre Paşti şi o serie
de tratate (Despre post, Împotriva defăimării, Îndemn la răbdare, Către cei botezaţi,
Canon bisericesc sau Împotriva iudaizanţilor; cf. EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria
bisericească, VI, XIII:1-3, pp. 236-237);
Operele sale au mai curând un caracter elitist, de a se adresa unor oameni aleşi şi
speciali, cel mai probabil oameni care aveau contact cu didaskaleion-ul alexandrin.
Stilul său compoziţional este inferior filosofiei vremurilor sale;
Cele mai importante lucrări clementine sunt: Îndemn către greci, Pedagogul,
Stromatele şi omilia Care bogat se va mântui? Conţinutul pe scurt şi datele privind
compoziţia acestor opere sunt următoarele:
Opera Cuprins
lucrarea, adresată păgânilor, se aseamănă foarte mult apologiilor;
Îndemn către greci prezintă religiile idolatre şi cultele de misterii, cu toată
(Protrepticul) problematica lor etică;
scoate extrem de mult în evidenţă filosofia platonică;
adevăratul Pedagog este Logosul dumnezeiesc, Hristos, care îşi
îndrumă „copilul” (credinciosul) spre viaţa morală; pare mai curând
ca un veritabil manual de morală creştină, dar şi de conduită a
Pedagogul societăţii (cum să se îmbrace femeile, a nu se vorbi cu gura plină,
conduita în cadrul familial, etc.); opera are drept adresanţi pe nobilii
alexandrini;
finalul lucrării inserează un imn hristologic compus din 65 de strofe
scurte;
compusă din opt cărţi, aproximat independente din perspectiva
teologică, opera poate fi privită ca însemnări/note de natură gnostică;
Stromatele deşi reia teme întâlnite în celelalte două opere, în aceasta el le prezintă
(Covoarele) mult mai amănunţit;
două idei sunt noi şi fundamentale în această operă: relaţia
filosofiecreştinism şi portretizarea creştinului gnostic;
este o erminie la textul evanghelic din Mc. 10:17-31;
concluzia lui Clement: bogaţii se pot mântui, pentru că nu bogăţia este
Care bogat se va rea în sine, ci răul care este păcat;
129
mântui? se subînţelege realitatea că această operă avea drept destinatari pe

bogaţii alexandrini, care, deşi simpatizau ideile creştine, nu puteau
merge până la punctul jertfirii desfătărilor mundane;
Mai multe detalii privind operele lui Clement şi cuprinsul lor (inclusiv cele
considerate dubia sau cele pierdute), vezi la: Basilio S TEIDLE, Patrologia..., pp. 3840;
Johannes ALZOG (ed.), Bibliothèque Théologique..., pp. 169-176; IDEM, Manuel de
Patrologie, pp. 147-151; Bernard SCHMID, Manual of Patrology, pp. 112-113; Otto
BARDENHEWER, Patrology..., pp. 129-133; Gerhard RAUSCHEN, Éléments de
Patrologie..., pp. 83-84; J.-A. MOEHLER, La Patrologie..., pp. 20-40; Fulberto CAYRÉ,
Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, pp. 181-186; Berthold ALTANER, Précis de
Patrologie, pp. 286-289; Johannes QUASTEN, Patrology, vol. 2, pp. 6-19;
Κωνσταντίνου Μ. ΦΟΥΣΚΑ, Θέματα Πατρολογίας, pp. 112-114; Δημητρίου Σ.
ΜΠΑΛΑΝΟΥ, Πατρολογία..., pp. 132-135; IDEM, Οἱ Πατέρες..., pp. 29-32;
Δημητρίου Γ. ΤΣΑΜΗ, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία, τόμος Α, pp. 33-35;
Παναγιώτου Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία. Πατέρες..., pp.
109111; CLEMENT ALEXANDRINUL, Scrieri I, pp. 11-19; Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ,
Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, pp. 770-790; Eric OSBORN, Clement of Alexandria,
Cambridge University Press, Cambridge, 2005, pp. 5-15; Claudio MORESCHINI,
Enrico NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1, pp. 281-296; Hubertus R. DROBNER,
Lehrbuch der Patrologie, pp. 108-111; Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1,
pp. 331-333; Δημητρίου Γ. ΤΣΑΜΗ, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία, pp. 79-81;
130
VOICU/COLDA, Patrologia, I, pp. 414-418; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol.

1, pp. 296-302;
Opera Pedagogul se apropie foarte mult de maniera contemporană de a înţelege

chiar pedagogia modernă şi „instrumentele” prin care aceasta poate instrui oamenii
pentru societate. Din perspectivă teologică, desigur, Pedagogul are drept ţintă să
descrie pe larg relaţia de educaţie creştină dintre Hristos, Pedagogul suprem, şi
oamenii;
Lucrarea, redactată undeva spre anul 200, este compusă din trei cărţi, având în
totalitate 37 de capitole şi un imn hristologic, plasat ca epilog al lucrării; Din
persepectiva planului, prezenta operă se prezintă sub următoarea schiţă
(întrebuinţată după: Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, p.
779):
Cartea Capitole Cuprins

I 1-13 Pedagogul şi instruirea (educaţia)
II 1-12 Calea vieţii cotidiene
1-10 Frumuseţea cea adevărată a sufletului şi a trupului
III 11-12a Descriere laconică a vieţii desăvârşite
12b Invitaţie spre educaţie, rugăciune; imn hristologic
Dacă în societatea antică grecească „pedagogul” era sclavul care se ocupa de

educaţia copilului atât din punct de vedere moral, cât şi social, din perspectiva
creştină „pedagogul” prin excelenţă este Iisus Hristos, Logosul, care ne conduce la
desăvârşirea morală. Acest „Pedagog”, eminamente divino-uman, călăuzeşte spre
iubire şi prin iubire, conducându-ne de la harul „cel vechi” la „cel veşnic”;
Adresanţii acestei opere sunt cetăţenii alexandrini, bogaţi şi botezaţi, care se
pregăteau să primească mai multe învăţături cu privire la cuprinsul doctrinar
creştin şi la conduita pe care statutul de creştin o cerea în societate. Realitatea
aceasta se poate subînţelege din faptul că Clement le vorbeşte în cartea a doua
despre raportarea faţă de banchete, parfumuri rafinate, mobilă de lux, haine la
modă, bijuterii, cosmetice, încălţăminte, servitori în case şi la mese, aspecte care se
pretau în mod direct doar celor din clasa înstărită;
Cartea întâi indică faptul că cel care doreşte să nu păcătuiască trebuie să fie instruit
de un Pedagog, care se dedică cu pasiune atât pentru educaţia bărbaţilor, cât şi a
femeilor deopotrivă;
131
„Copiii” care au nevoie de instruire divină sunt identificaţi de Clement ca fiind

creştinii. În viziunea lui Clement toţi creştinii sunt nişte copii, prin acest termen
neînţelegându-se problematica referitoare la etate, ci la neavansarea „copiilor
adulţi” în planul pnevmatic şi în viaţa reală;
Metoda divină de educaţie, dincolo de a fi călăuzitoare spre adevăr, spre
contemplarea lui Dumnezeu, presupune un melanj între bunătate şi dreptate,
între severitate şi pedeapsă. De fel, Dumnezeu se foloseşte mai curând de
ameninţarea cu pedeapsa, ca să trezească în om ferirea de păcat. Când se foloseşte
totuşi de pedeapsă, atunci Dumnezeu nu are un scop răzbunător sau ura, ci
îndreptarea păcătosului;
Cartea a doua şi a treia presupun o ancorare în moralitatea creştină şi a
prescripţiilor acesteia pentru conduita vieţii. Adresându-se cetăţenilor înstăriţi,
perspectiva lui Clement este indisolubil conectată la realităţile pe care aceştia le
trăiau;
Viziunea lui Clement, pe care o va repeta de altfel şi în omilia Care bogat se va
mântui?, se axează pe realitatea că religia creştină nu se opune nicidecum vieţii
sociale. Morala raţională trebuie să fie în tandem cu societatea care se identifică,
desigur, cu etica creştină;
Perceptele lui Clement ating diferite segmente şi comportamente ale societăţii
antice. Autorul face aici o incursiune în a oferi îndemnuri care se poziţionează
pentru „calea de mijloc” şi nu neapărat pentru opţiune „răul cel mai mic”. Un
exemplu concret ar putea fi raportarea sa faţă de folosirea parfumurilor atât de
către femei, cât şi de către bărbaţi:
„Se mai foloseşte parfumul de crin şi parfumul scos din planta numită cipru;
parfumul de nard este în mare trecere ca şi alifia scoasă din trandafiri şi alte
parfumuri; de aceste parfumuri se folosesc femeile, sub formă lichidă sau praf;
mai sunt apoi şi parfumuri care se întrebuinţează sub formă de pudră sau care se
aprind pentru parfumarea caselor. În fiecare zi nesaţul de parfumuri bine
mirositoare născoceşte noi parfumuri pentru satisfacerea nesăturatei poftei. De
aceea şi duhnesc femeile de mirosuri lipsite cu totul de gust, îşi afumă şi-şi
stropesc cu parfum hainele, aşternuturile şi casele; puţin le-ar mai lipsi ca
plăcerea de parfum să le silească să-şi parfumeze şi oalele de noapte!... Bărbaţii de
la noi nu trebuie să miroasă a parfum, ci a fapte bune şi frumoase; femeile să
răspândească mirosul lui Hristos, mirosul alifiei celei împărăteşti, nu mirosul
pudrei parfumate, nici mirosul parfumurilor; să se ungă cu alifia de ambrozie a
castităţii şi să-şi găsească plăcerea în sfântul mir al Duhului. Hristos face acest
132
mir pentru oamenii cunoscuţi Lui; Hristos face această alifie cu bun miros,
această alifie făcută din aromate cereşti...” (Pedagogul, VIII:64.4-5, 65.2-3, în:
CLEMENT ALEXANDRINUL, Scrieri I, pp. 267-268).
Gândirea teologică a lui Clement este impregnată extrem de puternic de

perspectiva gnozei şi a implicaţiilor pe care aceasta le are în lume sub toate
formele. De altfel, realitatea aceasta o exprimă chiar Clement care ar fi ales gnoza
chiar în detrimentul „mântuirii veşnice”:
„Dacă, printr-o ipoteză, s-ar propune gnosticului să aleagă una din aceste două:
gnoza lui Dumnezeu sau mântuirea veşnică - dacă s-ar putea despărţi acestea
două, că, mai mult decât orice altceva, ele sunt identice - gnosticul n-ar ezita
deloc, ci ar alege gnoza lui Dumnezeu, socotind că trebuie aleasă pentru ea însăşi
însuşirea aceea, care urcă peste credinţă, prin dragoste, la gnoză” (CLEMENT
ALEXANDRINUL, Stromate. Scrieri II, IV, 22, 136:5, p. 295);
Planul gândirii teologice a lui Clement se desfăşoară pe două cadre: creştinii

nepricepuţi au nevoie de credinţă, în timp ce cei aleşi trebuie să devină gnostici,
prin care vor putea adera la viaţa pnevmatică, „infuzată” de cunoaştere;
Problematica hristologică: Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu este necesar în
viaţa lumii pentru ca, prin intermediul Lui, oamenii să aibă acces la gnoză şi la
dumnezeirea cea nevăzută. Fiind singurul care-L cunoaşte realmente pe
Dumnezeu în fiinţa Sa, El devine atât mijlocitorul dintre noi şi Dumnezeu, cât şi
Pedagogul prin excelenţă:
„Aşadar, după ce am arătat că noi toţi, noi cei care urmăm lui Hristos, suntem
numiţi de Scriptură nu numai copii, ci, în chip alegoric, şi prunci, după ce am
arătat că este desăvârşit numai Tatăl universului - că Fiul este în Tatăl şi Tatăl în
Fiul - este timpul, urmând planul nostru, să spunem cine este Pedagogul. Se
numeşte Iisus... Pedagogul nostru însă, este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul,
Care conduce întreaga omenire. Însuşi iubitorul de oameni Dumnezeu ne este
Pedagog” (CLEMENT ALEXANDRINUL, Pedagogul, I, 7, 53:1, 55:2, pp. 196, 198);
În lume nu a venit Logosul divin în mod real ci numai o „putere” a lui

Dumnezeu. S-a presupus chiar că această opinie a dus la naşterea arianismului (cf.
Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 326);
133
Problematica eclesiologică: particularitatea Bisericii adevărate de a fi una se

datorează faptului că Dumnezeu, Cel propovăduit în cadrele adunării celor drepţi
(nume generic acordat creştinilor) este Unul. Superioritatea Bisericii constă în
faptul că ea adună, prin voia lui Dumnezeu, pe toţi la o unitate de credinţă:
„Socot, deci, că este evident, din cele spuse, că există o singură Biserică adevărată,
aceea care este cu adevărat veche, în care, potrivit planului lui Dumnezeu, sunt
adunaţi drepţii. Pentru că este un singur Dumnezeu şi un singur Domn, de aceea
se cuvine laudă Bisericii pentru singuralitatea ei, fiind o copie a principiului unic.
Biserica cea una este moştenitoarea Celui Care prin fire este unul... Biserica, deci,
care-şi are temeiul în Testamentele ei proprii, dar mai bine spus, într-un singur
Testament, care străbate diferite timpuri, adună, prin voinţa unui singur
Dumnezeu, prin un singur Domn, «la unitatea unei singure credinţe», pe cei de
pea cum rânduiţi, pe cei pe care Dumnezeu mai dinainte i-a hotărât că vor fi
drepţi, pentru că i-a cunoscut înainte de întemeierea lumii. Dar şi superioritatea
Bisericii ca şi începutul întemeierii ei sunt ceva unic; Biserica depăşeşte pe toate
celelalte; şi nu este nimic asemenea sau egal cu ea” (C LEMENT ALEXANDRINUL,
Stromate. Scrieri II, VII, 17, 107:3-6, pp. 544-545);
Unirea şi unitatea dintre noi formează în gândirea lui Clement realitatea eclesială,
unde Hristos se manifestă ca „rege”, de vreme ce Biserica îi aparţine Lui:
134
„Regele este Hristos; El priveşte de sus râsul nostru, «uitându-se pe fereastră»,

după cum spune Scriptura; priveşte mulţumirea, binecuvântarea, bucuria şi
veselia, însă şi răbdarea, care le însoţeşte; priveşte unirea noastră, care este
Biserica; contemplă Biserica Lui; Îşi arată numai faţa, care lipsea Bisericii; şi
Biserica ajunge desăvârşită prin împărătescul cap” (CLEMENT ALEXANDRINUL,
Pedagogul, I, 5, 22:3, p. 179);
Doar în cadrul eclesial omul primeşte Taina Botezului, care este privită ca o
regenerare, o re-creere a omului prin intermediul stabilirii conexiunii dintre
lucrarea Cuvântului şi iluminarea baptismală (cf. Arkadi CHOUFRINE, Theophany,
Theosis: Studies in Clement of Alexandria’s Appropriation of His Background, col.
„Patristic Studies”, 5, Peter Lang, New York, 2002, p. 9);
Problematica cunoaşterii (gnozei): cunoaşterea sau „gnoza”, ca termen tehnic ce
nu se găseşte niciodată în literatura biblică, are două dimensiuni (teoretică şi
practică) şi prin intermediul ei omul reuseşte să sesizeze realităţile pnevmatice şi
telurice. Analogia este metoda prin care omul poate să depăşească pragul existent
între lumea sensibilului şi cea suprasensibilă. Fără analogie, după cum şi fără
apofatism (la care se ajunge doar prin analogie) omul nu ar fi avut acces la
teognosie;
Prin această imagine a gnosticului, Clement încearcă să creeze un tipar al
„creştinului ideatic”, care să devină centrul vieţuirii creştine. Gnosticul este
creştinul autentic, nu în „aparenţă”, ci încercând să ajungă prin faptele sale (=
criterii de sfinţenie) la Hristos (cf. Μέγα Λ. ΦΑΡΑΝΤΟΥ, Περί δικαιοσύνης.
Συστηματική έρευνα εις το έργον Κλήμεντος του Αλεξανδρέως, Αθήναι, 1971, p.
183);
Filosofia, din perspectiva clementină, are două mari direcţii: ea pregăteşte sufletul
pentru primirea şi acceptarea credinţei şi pune la îndemâna acesteia cele mai
eficiente arme pentru apărare (filosofia este, deci, auxiliară credinţei).
6. CARACTERIZARE ŞI IMPORTANŢA CONTRIBUŢIEI TEOLOGICE A LUI CLEMENT
Prin scrierile clementine se deschide drumul alegoriei ca metodă de cercetare a

Sfintei Scripturi. În acest decor al alegoriei, Biserica se va apropia însă şi va utiliza
mult mai concret dimensiunea tipologică (typos-antitypos) a evenimentelor biblice;
Clement Alexandrinul a fost un teolog realmente capabil să creeze teologie, să
călăuzează o şcoală creştină, doar că opera sa a rămas la periferia (marginea)
Bisericii. Acesta ar fi principalul motiv pentru care Biserica a dorit să treacă în
umbră teologia sa filosofică şi să nu-l cinstească prin titlul de „Sfânt” (cf. Stylianos
PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, pp. 324-325);
135
Clement reuşeşte să creeze tiparul creştinului gnostic care trebuie să aibă la baza sa
cunoaşterea privind tradiţia apocrifă, concepţia despre Logos şi valorificarea
pozitivă a filosofiei greceşti. Portretul gnosticului creştin se desfăşoară în cadrele
unor epitete pe care Clement însuşi le foloseşte: „neprihănit”, „cumpătat”, „fără
de patimi”, „viteaz”, „de folos”. Doar prin aceste calităţi gnosticul creştin se
identifică pe sine ca adevăratul ucenic al lui Hristos;
Portretul gnosticului creştin este de facto tabloul lui Clement şi al creştinului
alexandrin. Nu era, deci, „o ficţiune a imaginaţiei sale, nici produsul unui
entuziasm fără control, ci un om în carne şi oase, pe care-l întâlneai pe străzile
Alexandriei, iar când timpul o cerea, pe rug sau sub securea călăului”
(VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 421; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, p.
306);
Ceea ce l-a determinat pe Clement să deţină atât de multe erori teologice, precum
trihotomismul (omul alcătuit din trei părţi: trup, suflet, duh), dochetismul şi
transmiterea păcatului strămoşesc prin exemplul rău, au fost utlizarea metodei
alegorice şi aplicarea cugetărilor profane asupra textelor de natură teologică;
Profund, adeseori confuz în relatări, pnevmatic chiar, cu o doză evidentă de
sarcasm şi de ironie subtilă, Clement reuşeşte să stilizeze şi problematicile vieţii
cotidiene alexandrine, de la mediul familial până la „apucăturile” societăţii antice;
În istoria creştinismului, portretul lui Clement rămâne ca cel dintâi pedagog
creştin.
CURSUL 11: ORIGEN „ADAMANTIUS” SAU „HALCHENTEROS”: FIU DE

MARTIR CREŞTIN, SCRIITOR EGIPTEAN ŞI TĂLMĂCITOR NEOBOSIT AL
LIMBAJULUI TEOLOGIC
_________________________________________________________________________________________________________________
____
REZUMAT
provenit din spaţiul alexandrin, dintr-o familie creştină numeroasă cu opt copii, Origen
va deveni cel mai prolific personaj al Bisericii creştine vechi;
sursele bio-bibliografice sunt multiple, însă cele mai multe informaţii pe care le deţinem
sunt prin filiera episcopului Eusebiu de Cezareea. O foarte mare parte din informaţiile sale
au fost confirmate astăzi de literatura patristică de specialitate, care a completat tabloul
biobibliografic al lui Origen, accentuând anumite ipoteze (problematica ascezei severe,
motivul
real al autoeunucizării sale, raportul real al episcopului Dimitrie cu Origen, etc.);
nu cunoaştem cu exactitatea numărul operelor lui Origen. Cu cât ne îndepărtăm mai mult
de epoca în care a vieţuit cu atât bibliografia sa se transformă într-un „mit” veritabil;
din păcate, după condamnarea sa etapizată în operă şi în persoană, o foarte mare parte
dintre lucrările sale s-au pierdut sau au rămas cunoscute astăzi fie într-o formă prescurtată,
fie în fragmente, fie în traducerea latină (adeseori imprecisă) a lui Rufin de Aquileea;
primele două cărţi din opera Despre principii, operă considerată drept fundamentală
pentru Origen, sunt considerate astăzi drept „primul manual de teologie dogmatică în
literatura patristică”;
desigur, această lucrare conţine şi cele mai multe erori doctrinale (teoria preexistenţei
sufletului şi modul căderii sale în trup spre „pedepsire” din cauza răcirii sale; teoria
apocatastazei (restauratio) tuturor; teoria juridică a dreptului demonilor, etc.);
în epoca împăratului bizantin Iustinian cel Mare, în anul 543, erorile doctrinale au fost
sistematizate în nouă puncte distincte, cele mai multe dintre ele gravitând în jurul
„sufletului”; condamnarea în operă şi în persoană a avut loc în urma unor hotărâri ale
sinoadelor
endemice şi Ecumenice, acoperind perioada dintre anii cca. 400-553.
Anul Eveniment
cca. 185 naşterea sa, în Alexandria, din părinţi creştini;
211-249 multiple vizite în diferite medii (Atena, Palestina, Cezareea
137
Capadociei, Roma, Arabia, Antiohia, etc.) pentru a instrui, a
predica şi a propovădui învăţătura creştină. Va întemeia şcoli
catehetice pentru a-i instrui pe cei dornici de a îmbrăţişa
creştinismul ca modus vivendi;
250 începutul persecuţiei lui Deciu şi mucenia sa;
cca. 253-254 moartea sa, în Tyrul Feniciei.
_________________________________________________________________________________________________________________
____
Cursul 11: Origen „Adamantius” sau „Halchenterus”...
1. ISAGOGIE
Origen a fost cel mai prolific scriitor al Bisericii vechi. Preocupat de filologie,
filosofie, de înţelegerea Tainelor Bisericii prin intermediul minţii, preocupat de a
dobândi mucenicia pentru Hristos, spirit creator şi inovator, genial în gândire, dar
mai puţin în scris, cu o operă imensă şi acoperind cam toate paliere teologice,
Origen a rămas să fie cunoscut în istorie sub cognomenul de „Adamantius” (omul
de oţel; etimologic „neîmblânzitul”) şi „Halchenterus” (omul cu măruntaie de bronz
[în termeni moderni „neobositul scriitor”]; nume dat de gramaticul grec Didim);
Reprezentant marcant al Şcolii alexandrine, Origen se remarcă prin câteva direcţii
fundamentale, şi anume: prin latura de învăţător pnevmatic, prin autenticitatea
hermeneutului preocupat excesiv de alegorie, pe care o aplică în întreaga sa operă
teologică, şi prin viziunea sa cu privire la eshatologie şi la restabilirea tuturor
(apocatastaza);
Influenţa acestuia a fost simţită atât în spaţiul răsăritean, cât şi în cel apusean prin
câteva direcţii specifice, precum: cercetarea de natură biblică care oferă încă şi
astăzi perspective privind critica textuală, gândirea ortodoxă din cadrul operelor
sale şi erminiile biblice;
Deşi privit ca cel mai mare teolog al Bisericii răsăritene, egalat în spaţiul apusean
(poate) doar de Fericitul Augustin şi de Toma d’Aquino, din păcate, istoria sa
postumă, extrem de agitată şi cu numeroase oscilaţii, a condus până la urmă la
condamnarea sa în persoană şi în operă (cf. Henri CROUZEL, Origen: personajul,
exegetul, omul duhovnicesc, teologul, trad. de Cristian Pop, prefaţă de diac. Ioan I. Ică
jr., Ed. Deisis, Sibiu, 22014, p. 38).
2. IZVOARE PRIVIND VIAŢA LUI ORIGEN
Întregul dosar biografic dedicat lui Origen presupune atât investigarea propriilor
sale opere, cât şi autori contemporani sau ulteriori care au avut conexiuni directe
sau, prin intermediul altor lucrări, au trasat idei despre viaţa teologului
alexandrin. În orice caz, sursele bio-bibliografice pentru Origen sunt multiple şi
vaste;
Astfel, lucrările lui Origen sunt primele importante mărturii despre viaţa sa. În
lucrarea Împotriva lui Cels, spre exemplu, Origen oferă câteva indici despre
studiile personale şi călătoriile sale misionare:
- vizitând câteva Biserici locale (Atena, Corint şi Alexandria), Origen schiţează
o caracterizare a raportului Biserică-cetate:
„Să luăm, de pildă, biserica lui Dumnezeu din Atena! Ea este o biserică liniştită şi
aşezată, pentru că doreşte să fie plăcută lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor, pe când
139
adunarea populară a atenienilor este certăreaţă şi în niciun fel comparabilă cu

Biserica lui Dumnezeu de acolo. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Biserica
lui Dumnezeu din Corint în comparaţie cu adunarea poporului din Corint. La fel
despre Biserica lui Dumnezeu din Alexandria şi adunarea poporului din
Alexandria...” (ORIGEN, Scrieri alese. Partea a patra: Contra lui Celsus, III:30, studiu
introductiv, trad. şi note de Pr. T. Bodogae, Colaboratori: Prof. N. Chircă,
Teodosia Laţcu, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 9, EIBMBOR, Bucureşti, 1984,
pp. 189-190);
- menţionează că a lecturat pe numeroşi filosofi antici care au putut să fie

sprijin pentru ideile sale:
„Că li s-au arătat oamenilor câteodată lucruri minunate, au povestit şi unii

scriitori elini, nu numai din cei care ar putea fi bănuiţi că plăsmuiesc basme, ci şi
din cei care s-au dovedit a fi bine informaţi şi care au descris, cu iubire de adevăr,
faptele care au ajuns până la ei. Am citit astfel de întâmplări la Hrisip din Soles,
iar altele la Pitagora, iar mai încoace şi la unii din scriitorii mai noi, născuţi mai
ieri-alaltăieri. Aşa la Plutarh din Heroneea, în cărţile Despre suflet, şi la pitagoreul
Numenios, în cartea a doua Despre nestricăciunea sufletului...” (ORIGEN, Contra lui
Celsus, V:57, p. 362);
Sf. Grigorie Taumaturgul († cca. 270-275), cel mai înflăcărat ucenic şi susţinător al
lui Origen, în cadrul Cuvântului de mulţumire de după finalizarea Şcolii catehetice
din Alexandria, aminteşte mutarea şcolii conduse de Origen în Cezareea
Palestinei, precum şi programul impus de Origen alături de materiile studiate în
vremea în care scritorul alexandrin era conducătorul ei: filosofia, geometria,
astronomia, filosofia, etica şi teologia. Desigur, un punct important al acestui
laudatio este schiţarea portretului moral al lui Origen:
„Cât despre acest bărbat sfânt, motive diferite îl împinseseră din Alexandria
Egiptului, unde mai înainte îşi avusese căminul, şi-l aduseseră în acest loc
(Cezareea, subl.n.), întocmai ca pentru a ne întâlni... Nu-mi mai amintesc tot ce ne-
a mai spus timp de mai multe zile cu gândul de a ne face să îmbrăţişăm filosofia.
Am fost loviţi ca de o săgeată de cuvântul său încă din prima zi, pentru că era un
amestec de blândeţe şi seriozitate, de convingere şi constrângere... Cu astfel de
cuvinte şi multe altfele, ne-a imobilizat ca pe nişte vrăjiţi şi ne-a fixat de el, nu ştiu
cum, întocmai ca şi cu o putere divină. Totodată, ne-a înfipt şi boldul prieteniei,
ascuţit şi pătrunzător, greu de respins, prin amabilitatea şi tonul cu care vorbea.
Se vedea că nu vrea să ne înşele şi că din dragoste faţă de oameni şi dintr-o bună
intenţie, voia să ne facă părtaşi ai bunurilor izvorâte din filosofie şi de celelalte
bunuri cu care, mai mult decât pe ceilalţi oameni, îl dăruise divinitatea... Un
singur lucru îmmi era drag şi mă preocupa: filosofia şi interpretul ei, acest om
divin... Ne învăţa fizica, acea ştiinţă înaltă şi admirată de toţi, şi celelalte
discipline la fel de importante ca: geometria, dragă tuturor, ale cărei date nu pot fi
140
puse la îndoială, şi astronomia, ştiinţa înălţimilor. Pe toate acestea ni le vâra în

cap, printr-un fel care îi era propriu... Ce să mai spun despre zelul său ca noi să
ne însuşim învăţătura şi morala teologică şi cât era de circumspect în toate!... El
însuşi explica şi interpreta ceea ce este expus enigmatic şi mai puţin clar în
Sfintele Scripturi” (Sfântul GRIGORIE TAUMATURGUL, „Discursul adresat lui
Origen, în Cezareea Palestinei, la sfârşitul studiilor sale în preajma acestuia,
înainte de a pleca acasă”, V, VI, VIII, XIII, XV, în: Sfântul
GRIGORIE TAUMATURGUL ŞI METODIU DE OLIMP, Scrieri, studiu introductiv, trad.,
note şi indici de pr. Const. Corniţescu, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 10,
EIBMBOR, Bucureşti, 1984, pp. 14-37, aici pp. 21, 22, 23, 26, 30, 33);
Apologia lui Origen, în şase cărţi, redactată de Pamfil de Cezareea († 309), preot,
profesor la Şcoala catehetică din Alexandria şi martir, a fost concepută ca o scriere
în care creştinilor, condamnaţi să muncească în minele Palestinei, li se ofereau
îndemnuri privitoare la intenţiile şi la interpretările teologice, propuse de Origen
(cf. Henri CROUZEL, Origen..., p. 52);
Eusebiu de Cezareea († 340), în Istoria sa eclesiastică, menţionează în cartea a şasea
cele mai multe informaţii bio-bibliografice cu privire la Origen. Astfel, - Leonida,
tatăl lui Origen, ajunge martir prin decapitare (VI, I, p. 224);
- şi Origen ar fi ajuns mucenic, dacă mama sa nu i-ar fi ascuns îmbrăcămintea
(II:5, p. 225);
- acasă va avea parte de educaţia familială, venită în mod direct prin intervenţia
tatălui său, care-l îndemna spre studiul Sfintei Scripturi. Încântat peste măsură
de fiul său, noaptea, Leonida îi săruta pieptul considerând că un duh locuieşte în
el (II:7-11, pp. 225-226);
- ajuns la vârsta de 17 ani, Origen, pierzând toată moştenirea luată de autorităţile
romane, va fi luat în îngrijire de o femeie înstărită din Alexandria (II:13, p. 226);
- la vârsta de 18 ani ajunge conducătorul Şcolii catehetice din Alexandria,
câştigându-şi reputaţia (III:3, p. 227);
- va practica asceza severă, punându-şi în pericol chiar propria-şi viaţă (III:9-12, p.
229);
- Origen se autoeunucizează în vremea când conducea Şcoala catehetică din
Alexandria. Episcopul Dimitrie a aprobat iniţial „râvna şi sinceritatea credinţei”,
doar că la scurt timp, din pricina invidiei personale pe care o nutrea faţă de
faima lui Origen, a început să trimită scrisori de blamare a faptei lui Origen
celorlalte Biserici locale, spre înştiinţare (VIII:1-4, pp. 231-232);
- Origen este hirotonit preot („prezbiter”) de episcopii din Cezareea Palestinei şi
Ierusalim (Alexandru şi Teoctist), spre nemulţumirea episcopului alexandrin
Dimitrie (VIII:4-5, p. 232);
- Origen împarte disciplinele de la Şcoala din Alexandria, oferind lui Heraclie
catehizarea, iar lui păstrându-şi „instruirea celor mai avansaţi” (XV, p. 239);
141
- scriitorul alexandrin va învăţa ebraica şi va începe munca de cercetare biblică,

prin alcătuirea Hexaplei şi Tetraplei (XVI, pp. 239-240);
- unul din ucenicii pe care-i va readuce de la erezia valentiniană va fi Ambrozie,
viitorul episcop al Mediolanumului. Origen preda la Şcoala catehetică
disciplinele teologice, ce includeau geometria, aritmetica, ştiinţele de bază,
cunoaşterea sectelor şi a curentelor filosofice (XVIII:1-3, p. 241);
- Origen aplica textului biblic o metodă nouă, „metoda alegorică”, învăţată cel
mai sigur de la Ammonius Saccas (XIX:5-7, p. 242);
- Origen va ajunge să tălmăcească învăţătura creştină în Arabia. La întoacere,
văzând răscoala din Alexandria, scriitorul va fugi în Cezareea Palestinei, unde
va ţine cuvântări şi va interpreta Sfânta Scriptură. După o perioadă de timp,
Origen se va întoarce în Alexandria unde se va ocupa de Şcoala catehetică
(XIX:15-16, 19, p. 244);
- mama împăratului Alexandru Sever va cere insistent ca să-l audieze pe Origen
în Antiohia în privinţa frumuseţilor aduse de creştinism. După o perioadă
petrecută cu aceasta, Origen se va reîntoarce în Alexandria (XXI:3-4, p. 246);
- încurajat şi sprijinit de elevul său Ambrozie, care-i va trimite chiar copişti,
tahigrafi şi caligrafi, Origen va începe redactarea comentariilor biblice (XXIII:1-2,
pp. 246-247);
- scriitorul alexandrin va merge până în Grecia. Înainte de ajunge acolo, va trece
prin Cezareea Palestinei, unde va fi hirotonit preot (XXIII:4, p. 247);
- episcopul Eusebiu inserează un catalog al scrierilor lui Origen, şi atrage atenţia
cu privire la reticenţa lui Origen faţă de epistola paulină adresată evreilor
(XXIVXXV, pp. 247-250);
- Firmilian, episcopul Cezareei Capadociei, îl va invita pe Origen în cetatea
păstorită de el pentru elocinţa sa (XXVII, p. 250);
- la şcoala din Cezareea Capadociei, Origen îi va avea ucenici pe Teodor (numit şi
Grigorie; cunoscut în istorie sub numele de Sf. Grigorie Taumaturgul, episcopul
Neocezareei Pontului) şi pe Atenodor (XXX, p. 252);
- Eusebiu de Cezareea reia lista operelor lui Origen, inserând cele redactate acum
în Cezareea şi Atena (XXXII, pp. 253-254; aceeaşi situaţie se petrece şi în
capitolul XXXVI, pp. 255-256);
- Origen se va întâlni în Arabia cu episcopul Beril de Bostra, pentru a-l readuce la
credinţă. Din informaţia istoricului Eusebiu se pare că Origen a participat chiar
la sinodul local intentat împotriva lui Beril de Bostra (XXXIII:1-3, p. 254);
- între 244-248 se va ţine un sinod unde Origen va atrage pe arabi din greşeala
doctrinală cu privire la moartea sufletului odată cu trupul (XXXVII, p. 256);
- menţionarea suferinţelor suferite de Origen în vremea persecuţiei lui Deciu
(lanţuri, torturi, picioarele puse în butuci; XXXIX:5, p. 257);
- moare la vârsta de 69 de ani (VII:1, p. 271);
142
Sf. Epifanie al Salaminei († 403), în Panarion, pe lângă realitatea că dezvoltă o

adevărată polemică antiorigenistă, menţionează anumite informaţii
biobibliografice:
- Origen era fiul mucenicului Leonida;
- a urmat studii în Alexandria şi uneori la Atena;
- şi-a maltratat trupul „cu o răutate diabolică”. Din această cauză a trebuie să
părăsească Alexandria şi să se refugieze în Palestina, unde a fost hirotonit preot;
- îl va converti şi-l va aduce la creştinism pe Ambrozie. La impulsul şi ajutorul
consistent venit din partea acestuia, Origen va ajunge să scrie comentarii la
cărţile biblice şi cărţi de critică textuală (Hexapla). Operele lui au însumat 6000 de
cărţi;
- din cauza regimului său alimentar excesiv de sever, pe care-l practica, se va
îmbolnăvi de stomac;
- Origen ar fi apostaziat în timpul persecuţiei lui Deciu (informaţie confirmată
astăzi drept neverosimilă; vezi: EPIPHANIUS OF SALAMIS, Panarion, Book II and III:
De Fide, Translated by Frank Williams, LXIII:7-8, LXIV, col. „Nag Hammadi and
Manichaean Studies”, 79, Brill, Leiden-Boston, 22013, pp. 134-196);
Fericitul Ieronim († 420) repetă în linii mari biografia lui Origen, prezentată iniţial
de episcopul Eusebiu, în două lucrări, şi anume în Despre bărbaţi celebrii şi în
epistola 33;
Capitolul 54 din opera Despre bărbaţi celebrii zugrăveşte în linii mari personalitatea
lui Origen „Adamantius”:
- era fiul mucenicului Leonida, care a fost martirizat în al zecelea an al domniei lui
Sever;
- la vârsta de 18 ani, tânărului Origen i se va încredinţa organizarea
catehumenatului din Biserica Alexandriei, în locul „preotului Clement”;
- a fost hirotonit preot de către episcopii Teoctist şi Alexandru, fără acordul
episcopului de Alexandria, ceea ce va duce la stigmatizarea numelui său de către
acesta din urmă;
- este invitat de către episcopul Fimilian al Capadociei să vină pentru instruirea
catehumenilor;
- se va întâlni în Antiohia cu Julia Avita Mamaea, mama împăratului Alexandru
Sever;
- a colecţionat un număr important de manuscrise biblice pentru a realiza ceea ce
se numeşte „Hexapla”;
- a murit la vârsta de 69 de ani, în oraşul Tyr, unde a şi fost îngropat (Sf. I ERONIM,
Despre bărbaţii iluştri..., pp. 49-51);
Epistola 33 către Paula, dincolo de a prezenta un catalog al lucrărilor redactate de
Origen, bazându-se desigur pe catalogul întocmit iniţial de Eusebiu în biblioteca
de Cezareea, unde se afla întregul corpus origenist, aminteşte despre condamnarea
143
scriitorului alexandrin de către episcopul Dimitrie şi atitudinea celorlalte Biserici

locale faţă de această situaţie:
„Oare vedeţi că şi grecii şi latinii, deopotrivă, au fost întrecuţi de efortul unui

singur om? Căci cine a fost în stare să citească vreodată atâtea cărţi câte a compus
el însuşi? Şi ce răsplată a primit pentru sudoarea sa? Este condamnat de către
episcopul Dimitrie. Cu excepţia episcopilor Palestinei şi Arabiei şi Feniciei şi
Ahaiei, întreaga lume este de acord cu condamnarea sa. Roma însăşi convoacă
Senatul împotriva acestuia, nu din cauza noutăţii aduse de el în cadrul dogmelor,
nu din cauza ereziei - după cum se prefac acum a fi împotriva lui nişte câini
turbaţi -, ci fiindcă nu puteau să îndure gloria elocinţei şi a ştiinţei sale, căci, dacă
el vorbea, toţi erau consideraţi muţi” (Epistola XXXIII către Paula, 5, în: Fericitul
IERONIM, Epistole, vol. 1, p. 238);
Sf. Vincenţiu de Lerin († 450), în opera sa fundamentală Commonitorium (XVII, pp.

102-105), inserează câteva aspecte bio-bibliografice extrem de importante: -
Origen era dintr-o familie de martir (aluzie, desigur, la tatăl său), trăind într-o
„mare suferinţă” şi fiind un om „de o mare castitate, răbdare şi perseverenţă”;
- elocinţa sa era superioară oricărei făpturi umane, încât „din gura lui nu au curs
cuvinte, ci mai degrabă miere”;
- când timpul îi permitea, scriitorul studia ebraica;
- nimeni nu a scris atât de mult cât a putut cuprinde Origen în existenţa sa umană;
- de la şcoala lui au ieşit nenumăraţi învăţători, mulţime de preoţi, mărturisitori şi
martiri;
- mama împăratului roman Alexandru Sever îl invită la ea pentru a-l audia;
- filosoful anticreştin Porfirie, incitat de cunoştinţele savante ale lui Origen, l-a
descoperit în Alexandria „deja bătrân şi în adevăr ca un bărbat mare şi vestit,
care zidise cetatea întregii ştiinţe”;
- Origen intrepretează „într-un fel nou unele pasaje din Sfânta Scriptură” (aluzie
la metoda alegorică, specifică Şcolii sale catehetice);
Cu toate acestea, concluzionează Vincenţiu de Lerin, οperele lui sunt „pline de
numeroase săgeţi ale blasfemiei, sunt citite şi gustate nu ca ale altuia, ci ca ale lui,
încât chiar dacă nu a fost intenţia lui Origen să dea naştere la vreo rătăcire, totuşi
autoritatea lui Origen pare să aibă puterea de a determina pe cineva să greşească”
(XVII, p. 105).
3. VIAŢA LUI ORIGEN DUPĂ CERCETĂRILE CONTEMPORANE
Origen („născut din Horus”) s-a născut cel mai probabil în Alexandria, din părinţi
creştini, în jurul anului 185 dHr. Educaţia primară o primeşte în mediul familial,
probabil de la Leonida, tatăl său, care moare ca martir în anul 202. Dragostea
necondiţionată a tatălui său, care a văzut în copilul Origen un „templu în care
144
locuieşte templul Duhului Sfânt”, îl va determina chiar ca, în fiecare noapte, să

intre în camera copilului, sărutându-i pieptul;
Continuarea educaţiei o va face la Şcoala condusă de Clement. Ar fi ajuns de tânăr
mucenic, dacă şiretenia mamei sale, de a-i ascunde hainele, nu l-ar fi împiedicat.
Ajutorul financiar pentru tânărul Origen a venit din partea unei femei bogate în
schimbul lecţiilor din literatura profană;
Va activa ca dascăl şi catehet, urmând studiul filosofiei prin intermediul lui
Ammonius Saccas. La această şcoală coordonată de Ammonius îl va avea coleg pe
filosoful Porfiriu, adversar al creştinilor. Dincolo de lectura unor mari filosofi ai
vremurilor sale, Origen va învăţa de la Ammonius „tehnica” interpretării
alegorice şi va studia limba ebraică;
Va ajunge, desigur, conducătorul Şcolii catehetice din Alexandria, pe care o va
împărţi mai apoi cu Heraclie, căruia îi va încredinţa stdiului învăţământului
profan (cele şapte materii obligatorii), în timp ce Origen şi-a rezervat pentru el
însuşi teologia şi hermeneutica biblică;
Faima de care se bucura, va duce la o explozie a numărului de elevi, care-i audiau
cursurile;
Trăind într-o cumpătare excesivă, de vreme ce era recunoscut sub caracterizarea
contemporanilor „cum vorbeşte, aşa trăieşte, şi cum trăieşte, aşa vorbeşte”, Origen
va ajunge chiar să se autoeunucizeze, aplicând ad literram prescripţia din textul de
la Mt. 19:12. Este foarte posibil ca această atitudine să fi avut la bază două motive,
şi anume:
a) şcoala pe care o conducea avea elevi de ambele sexe şi pentru a nu fi acuzat de
vreo imoralitate, a preferat această decizie de autoeunicizare, pe care mai apoi a
regretat-o;
b) vieţuirea împreună cu Pavel, conducătorul gnosticilor, în casa femeii
alexandrine înstărite să-l fi influenţat spre un ascetism sever, de vreme ce gnosticii
practicau o astfel de asceză (V OICU/COLDA, Patrologia, I, p. 429; Arhid. Constantin
VOICU, Patrologie, vol. 1, p. 314);
Urmează un adevărat itinerar teologic şi misionar, desfăşurat în perioada 211-249:
Anii Va călători la/în... Activitate cunoscută

va audia pe Sf. Ipolit, predicând;
îl va converti pe Ambrozie, viitorul episcop al
211-212 Roma Mediolanumului, care făcea parte din secta
marcioniţilor şi răspândea ideile gnostice ale
valentinienilor;
după 215 Arabia -
229-230 Palestina-Ahaia laic fiind, va predica în bisericile din Palestina, având
(Grecia de Sud) acordul episcopilor de Cezareea şi Ierusalim;
145
va fi audiat de Julia Avita Mamaea, mama

231 Antiohia împăratului roman Alexandru Sever, pe care o va
converti la creştinism (cf. Eusebiu de Cezareea,
Istoria bisericească, VI:28);
232 Atena -
234 Palestina va înfiinţa o şcoală catehetică;
239-242 Arabia discuţia cu episcopul Beryllus de Bostra;
246-247 Cezareea Palestinei redactează comentarii biblice;
248 Nicomidia -
249 Cezareea Palestinei -
Predicarea ca laic în bisericile din Palestina, ideile sale teologice heterodoxe şi

hirotonia în Cezareea Palestinei de către episcopii Alexandru şi Teoctist (fără
acordul episcopului din Alexandria), vor conduce la un conflict deschis cu
episcopul Dimitrie şi mai apoi cu Heraclie;
În 231 se va reîntoarce în Alexandria, iar în iarna aceluiaşi an va fi primit şi audiat
în Antiohia de către Julia Avita Mamaea, mama împăratului Alexandru Sever;
În privinţa raportării sale faţă de episcopii alexandrini Dimitrie şi Heraclie,
tendinţa contemporană este a de vedea conflictul sub această direcţie: Origen
conştientiza cu siguranţă raportarea sa în spaţiul alexandrin de învăţător spiritual,
dar această pretenţie se „bloca” de atitudinea acestor doi episcopi alexandrini,
care – dincolo de motivele personale – nu-i iertau lui Origen siguranţa şi anumite
învăţături. La rândul său, nici Origen nu le îngăduia controlul provenit mai
curând din partea unor episcopi care nu erau consideraţi de către el drept
învăţători spirituali (cf. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 374);
În 232, mai înainte de a ajunge în Grecia, va fi hirotonit preot de către episcopii
Teoctist şi Alexandru, însă neavând acordul episcopului Dimitrie. Biserica din
Alexandria va hotărî nulă hirotonia în preot a lui Origen din două motive
principale:
a) Origen nu era „fiul duhovnicesc” al eparhiei Cezareei Palestinei, deci,
competenţa acestor doi prieteni de-ai săi este nulă; b) problematica integrităţii
corporale;
Sentinţa Bisericii din Alexandria, dată în urma unor sinoade endemice (locale) a
fost clară: excomunicarea lui Origen, excluderea de la conducerea şcolii din
Alexandria, depunerea din treapta preoţiei;
În 234, întors din Atena în Palestina, scriitorul bisericesc va înfiinţa o şcoală
catehetică, după modelul celei existente deja în Alexandria. Aici se va ocupa de
trei mari direcţii: filosofia, hermineutica şi teologia. Printre elevi îl va avea aici pe
Sf. Grigorie Taumaturgul, viitorul episcop al Neocezareei Pontului;
146
Va călători din nou în Arabia (pentru a-l converti pe episcopul Beryllus de Bostra),
apoi în Nicomidia şi Cezareea Palestinei, urmând ca în timpul persecuţiei lui
Deciu (250) să suporte suferinţe fizice şi neajunsuri. Va fi scos din închisoare, dar
suferinţe îndurate i-au pricinuit moartea în anul 253 (sau 254), în oraşul Tyr;
Pentru viaţa lui Origen în lumina cercetărilor contemporane, vezi: Basilio

STEIDLE, Patrologia..., pp. 41-43; Johannes ALZOG (ed.), Bibliothèque Théologique...,
pp. 184-187; IDEM, Manuel de Patrologie, pp. 156-159; Bernard SCHMID, Manual of
Patrology, pp. 114-116; Otto BARDENHEWER, Patrology..., pp. 136-137; Gerhard
RAUSCHEN, Éléments de Patrologie..., pp. 86-87; J.-A. MOEHLER, La Patrologie..., pp.
79-91; Fulberto CAYRÉ, Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, pp. 193-196; Jean
DANIÈLOU, Origène, Éditions de la Table Ronde, Paris, 1948, pp. 19-40; Berthold
ALTANER, Précis de Patrologie, pp. 293-295; Johannes QUASTEN, Patrology, vol. 2,
pp. 37-40; Δημητρίου Σ. ΜΠΑΛΑΝΟΥ, Πατρολογία..., pp. 136-143; IDEM, Οἱ
Πατέρες..., pp. 33-36; Δημητρίου Γ. Τ ΣΑΜΗ, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία,
τόμος α’, pp. 35-36; ORIGEN, Scrieri alese. Partea întâi: Din lucrările exegetice la
Vechiul Testament, trad. de pr. T. Bodogae, pr. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu,
studiu introductiv şi note de Pr. Teodor Bodogae, col. „Părinţi şi scriitori
bisericeşti”, 6, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, pp. 9-21; Παναγιώτου Κ. Χ ΡΗΣΤΟΥ,
Ἑκκλησιαστική γραμματολογία. Πατέρες..., pp. 116-117; IDEM, Ἑλληνική
πατρολογία, τόμος β’, pp. 805-814; ORIGEN, Omilii, comentarii şi adnotări la
Geneză, Ediţie bilingvă, studiu introductiv, trad. şi note de Adrian Muraru, col.
„Tradiţia creştină”, 1, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, pp. 44-63; Claudio MORESCHINI,
Enrico NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1, pp. 299-301; Hubertus R. DROBNER,
Lehrbuch der Patrologie, pp. 111-113; Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1,
pp. 383-385; Δημητρίου Γ. ΤΣΑΜΗ, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία, pp. 82-83;
Χρήστου Αθ. ΑΡΑΜΠΑΤΖΗ, Χριστιανική γραμματεία, pp. 61-62; Henri CROUZEL,
Origen..., pp. 51-104; VOICU/COLDA, Patrologia, I, pp. 427-432; Arhid. Constantin
VOICU, Patrologie, vol. 1, pp. 311-318.
4. OPERA
Numărul lucrărilor lui Origen nu este cunoscut astăzi în totalitate; cert este faptul
că imediat după moartea scriitorului alexandrin numărul operelor sale a devenit
un adevărat „mit” (cf. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 390);
Diferitele informaţii istorice pe care le deţinem din diverse surse sunt
contradictorii. Sf. Epifanie al Salaminei consemnează 6000 de lucrări provenite de
la Origen (Panarion, LXIV:63), în timp ce Fericitul Augustin, bazându-se pe
catalogul bibliografic întocmit de episcopul Eusebiu de Cezareea, menţionează
200 de lucrări:
„Să vedem atunci dacă argumentele tale

pot rezista, din moment ce ai muncit
147
atât de mult şi ai dus lupta de a scrie atât de multe cărţi până la o lungime atât de
nefolositoare. Căci, dacă povestea despre compunerea a 6000 de cărți este
adevărată...”
(EPIPHANIUS OF SALAMIS, Panarion,
Book II and III: De Fide, LXIV, LXIII:7-8, p. 196);
„Grecii îi înalţă minunate laude lui Chalcenterus, fiindcă a compus atât de multe
cărţi, câte nimeni dintre noi nu ar putea să le copieze cu mâna sa dacă ar fi scrise
de altcineva... Întrebaţi: în ce scop a fost făcută menţiunea lui Varro şi a lui
Chalcenterus? De bună seamă, pentru a ajunge la Adamantius al nostru şi la
Chalcenterus al nostru, care
a trudit cu atâta efort în comentariile pe Codex Vatopedinus 763, sec. 15, f72 r care le-
a făcut la Sfintele Scripturi, încât
pe bună dreptate a primit numele de «omul de oţel». Vreţi să ştiţi câte
monumente ale duhului său ne-a lăsat moştenire? Următoarea listă ni le va
înfăţişa... Oare vedeţi că şi grecii şi latinii, deopotrivă, au fost întrecuţi de efortul
unui singur om? Căci cine a fost în stare să citească vreodată atâtea cărţi câte a
compus el însuşi?...” (Epistola XXXIII către Paula, 1-5, în: Fericitul IERONIM,
Epistole, vol. 1, pp. 234-238);
Origen, fiind deja cunoscut ca cel mai prolific autor creştin al primelor patru secole,
va primi chiar şi renumele de „neobositul” (Adamantius) sau cel cu „măruntaiele
de aramă” (χαλκέντερος);
Din păcate cea mai mare parte a operei sale nu s-a păstrat, cel mai probabil din
cauza a ceea ce numim „curentul origenist” şi condamnarea lui, fapte care au
condus inevitabil (şi) la distrugerea operei sale;
Perioada de început a scrierilor sale este după anul 218, aşadar la vârsta de 33 de
ani. Se presupune că puţine lucrări care au fost redactate chiar de el; cele mai
multe, verificate de însuşi Origen, erau scrise după dictare de către numeroşi
tahigrafi;
În perioada 234-250, cu sprijinul direct al elevului şi admiratorului său Ambrozie al
Mediolanumului, Origen va redacta o mulţime de lucrări de natură hermeneutică
şi apologetică. Tahigrafii trimişi de Ambrozie vor redacta zi şi noapte opera
origenistă;
Într-o scrisoare personală Origen îl numeşte pe prietenul său Ambrozie sub titlul
de „îndemnător la lucru” (ἐργοδιωκτήν), de vreme ce episcopul Mediolanumului
îi cerea în permanenţă lui Origen să scrie şi chiar îi oferea subiecte teologice de
tratat pe viitor, cum ar fi combaterea lui Cels;
Lucrările lui Origen cunosc diferite segmente şi paliere hermeneutice:
Tipul Numele lucrărilor Conţinut

lucrărilor
148
- lucrare care avea drept scop restabilirea

filologică a textului Septuagintei;
- prin lucrarea aceasta se face debutul
criticii textuale a Scripturii;
critice Hexapla (Biblia), - pentru a oferi un text cât mai pur, Origen
aşează pe şase coloane textul ebraic, textul
Tetrapla
ebraic transliterat în limba greacă, traducerea
lui
Achila, a lui Symmachus, Septuaginta şi a lui
Teodot;
- în cazul Tetraplei întâlnim acelaşi conţinut,
cu excepţia celor două coloane cu text ebraic;
Omilii la Levitic,
Comentariu la Facere, interpretarea Sfintei Scripturi în cheie alegorică
ermineutice Comentariu la de cele mai multe ori;
Evanghelia după Ioan,
Omilii la Psalmi, etc.
Despre principii, analizând diferite problematici teologice,
Despre Înviere, tratatele origeniste se împart în trei direcţii:
tratate Despre rugăciune, a) tratate teologico-filosofice;
Stromate, b) tratate polemice sau antieretice;
Împotriva lui Cels, c) protreptic;
Îndemn la martiriu, etc.
Scrisoare către Iulia s-au păstrat doar două în formă integrală, iar
epistole Africanul, Scrisoare restul fragmentar.
către Grigorie
[Taumaturgul], etc.
Altă împărţire a operelor lui Origen cuprinde noi segmente:
Tipul operelor Diviziune Exemple/conţinut

scolii Scolii la Ieşire, Scolii la Levitic, Scolii la Numeri, etc.;
exegetice omilii Omilii la Ieremia, Omilii la Isaia, Omilii la Iezechiel, etc.;
comentarii Comentariu la Cântarea Cântărilor, Comentariu la Matei,
Comentariu la Ioan, etc.;
apologetice - Împotriva lui Cels (singura lucrare apologetică, redactată
după anul 244);
Despre principii (rămasă prin prelucrarea în limba latină
dogmatice - făcută de Rufin, care a eliminat din ea toate ereziile)
pentru Origen, „principiile” (ἀρχαί) erau doctrinele
fundamentale ale creştinismului;
149
morale - Despre rugăciune, Îndemn la martiriu, etc.
Opera fundamentală a lui Origen este Despre principii (De principiis, Περὶ ἀρχὼν),
păstrată la ora actuală prin „epurarea” textelor heterodoxe de către Rufin.
Lucrarea aceasta conţine cele mai multe erori doctrinale;
Lucrarea a primit o formă aproximativ finală în jurul anului 220 dHr. şi a circulat la
început doar între ucenicii săi. Două motive au stat probabil la baza acestei
opţiuni de „non-răspândire” a operei, şi anume: a) autorul nu a corectat
conţinutul operei; b) conţinutul dogmatic extrem de ridicat şi de „pretenţios” nu
era destinat pentru oricine (cf. Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος
β’, p. 841; alţii propun anul redactării 229, precum Claudio MORESCHINI, ENRICO
Norelli [Istoria literaturii..., vol. 1, p. 314]);
Traducerea exactă a acestei opere a fost făcută de către Fericitul Ieronim, doar că
realitatea condamnării lui Origen a dus inevitabil şi la pierderea acestei traduceri
exacte;
Ţinta teologică a lui Origen a fost de a sistematiza şi a lămuri câteva elemente de
referinţă doctrinală, regăsite în Simbolul de credinţă numit de autor drept
„propovăduirea eclesiastică” (ἐκκλησιαστικόν κήρυγμα);
Cuprinde patru cărţi, care, în baza conţinutului lor, se prezintă astfel:
Cartea Teme Particularităţi Cuprins

Dumnezeu şi fiinţele - Tatăl este mai presus de orice
I pnevmatice (Dumnezeu, definiţie, în timp ce Fiul este
Sfânta Treime, îngerii şi cele două cărţi imaginea Tatălui, dar mai mic
căderea lor) sunt privite decât El. Duhul Sfânt nu
drept acţionează decât asupra sfinţilor; -
„primul manual o parte din lumea îngerilor s-a
creaţia, soteriologia, de teologie răcit, devenind „suflete” (ψυχή); -
II eshatologia, dogmatică în altă parte, lenevindu-se atât de
apocatastaza literatura tare, au luat chiar trup → creaţia; -
patristică” iadul nu este veşnic, de vreme ce
toate vor fi restaurate
(apocatastaza tuturor);
III liberul arbitru şi - - este singurul punct de natură
urmările sale ortodoxă;
IV hermeneutică biblică - - diferite interpretări biblice;
Scriitorul alexandrin expune în această operă aproape toate temele dogmatice ale
Bisericii creştine. Atunci când vine vorba despre chestiuni tendenţioase, Origen
repetă adeseori ipoteza sa de lucru: el oferă doar schiţe, ipoteze sau încercări cu
150
privire la „problemele deschise”. Cu alte cuvinte, Origen nu-şi propune să

introducă dogme, ci mai curând „bănuieli”, „discuţii” sau „interogaţii” (cf.
ORIGEN, „Despre principii”, în: Scrieri alese. Partea a treia, studiu introductiv, trad.,
note de Pr. Teodor Bodogae, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 8, EIBMBOR,
Bucureşti, 1982, pp. 7-312, aici p. 11);
În epoca iustiniană, în anul 543, erorile doctrinale au fost sistematizate în nouă
puncte distincte, şi anume: preexistenţa sufletelor, preexistenţa sufletului
Mântuitorului Iisus Hristos, unirea dintre sufletul lui Hristos şi a Logosului cu
trupul lui Iisus luat din Fecioară, Logosul a luat forma tuturor părţilor
pnevmatice, trupurile înviate vor avea formă sferică, stelele au suflet, Hristos va
pătimi într-o lume viitoare din nou, mărginirea puterii divine şi pedepsele iadului
vor avea sfârşit;
Sinodul endemic, convocat de Iustinian în 543 la Constantinopol, adăuga alte şase
puncte printre care subordinaţianism (relaţia de inferioritate şi de subordonare a
Fiului faţă de Tatăl), nestorianism, monofizism şi probleme heterodoxe cu privire
la Euharistie (doar cei drepţi mănâncă în Euharistie însuşi Logosul personal, în
timp ce cei păcătoşi doar trupul simbolic al Domnului);
Pentru date suplimentare privind operele lui Origen, inclusiv opera

fundamentală, vezi: Basilio STEIDLE, Patrologia..., pp. 43-47; Johannes ALZOG (ed.),
Bibliothèque Théologique..., pp. 187-198; IDEM, Manuel de Patrologie, pp. 159-162;
Bernard SCHMID, Manual of Patrology, pp. 116-118; Otto BARDENHEWER,
Patrology..., pp. 138-151; Gerhard RAUSCHEN, Éléments de Patrologie..., pp. 88-92;
J.A. MOEHLER, La Patrologie..., pp. 91-124; Fulberto CAYRÉ, Patrologie e Storia della
Teologia, vol. 1, pp. 197-202; Berthold ALTANER, Précis de Patrologie, pp. 296-300;
Johannes QUASTEN, Patrology, vol. 2, pp. 43-75; Δημητρίου Σ. ΜΠΑΛΑΝΟΥ,
Πατρολογία..., pp. 143-156; IDEM, Οἱ Πατέρες..., pp. 36-38; Δημητρίου Γ. ΤΣΑΜΗ,
Ἑκκλησιαστική γραμματολογία, τόμος α’, pp. 36-38; ORIGEN, Scrieri alese. Partea
întâi..., pp. 21-33; Παναγιώτου Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία.
Πατέρες..., pp. 117-120; IDEM, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, pp. 814-856;
Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1, pp. 301-334;
Hubertus R. DROBNER, Lehrbuch der Patrologie, pp. 114-119; Stylianos
PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, pp. 373-397; Δημητρίου Γ. ΤΣΑΜΗ,
Ἑκκλησιαστική γραμματολογία, pp. 83-85; Henri CROUZEL, Origen..., pp. 105122;
VOICU/COLDA, Patrologia, I, pp. 432-444; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol.
1, pp. 318-332.
a) idei teologice ortodoxe
151
Gândirea lui Origen, proiectată în cuprinsul operelor sale, atinge toate punctele
esenţiale ale Teologiei. Totuşi, trebuie întotdeauna lecturat cu mare atenţie pentru
a putea face o distincţie clară între ceea ce este conform învăţăturii creştine şi ceea
ce a fost socotit opinii heterodoxe;
Problematica triadologică: Dumnezeu este cauza tuturor lucrurilor, iar Fiul Său,
Cel de-o fiinţă cu El (ὁμοούσιον τῷ Πατρί), este născut din veci. În opinia lui
Origen, „nu a fost un timp când Fiul nu era” (non erat quando Filius non erat). Fiul
lui Dumnezeu este Dumnezeu adevărat pe baza principiului de a fi „după fiinţă
Dumnezeu” (κατ’ ουσίαν ἐστι Θεός) şi în plus este Dumnezeu-Omul
(θεάντροπος, Deus-Homo), prin asumarea firii umane;
Origen recunoaşte divinitatea Duhului Sfânt, accentuând despre El că este
Dumnezeu adevărat, de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, Care nu primeşte
cunoaştere a celor dumnezeieşti în timp, ci din veşnicie dimpreună cu Tatăl şi cu
Fiul, de vreme ce este Dumnezeu adevărat:
„Dar nu trebuie să ne închipuim că Duhul ar cunoaşte numai în urma

descoperirii aduse de Fiul. Căci dacă Duhul ar cunoaşte pe Tatăl numai prin
descoperirea Fiului ar însemna că El ar trece de la neştiinţă la ştiinţă. Or, ar fi un
lucru necuviincios şi nebunesc să mărturiseşti că, pe de o parte, crezi într-un Duh
Sfânt, iar pe de altă parte, Îl faci ignorant. Nu trebuie să credem că El a fost
altceva înainte de a fi Duh Sfânt şi că ar fi progresat până a ajuns să fie Duh
Sfânt... Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt a existat în tot timpul” (O RIGEN, Despre
principii, I, 3:IV, pp. 73-74);
Problema hristologică: Hristos creează lumea alături de Tatăl şi se naşte ca om în

timp din Fecioara Maria. Naşterea aceasta în timp este, desigur, una reală. El a
primit afectele firii noastre, S-a golit de Sine de mărirea veşnică (chenoză), dar fiind
în permanenţă om cu adevărat. În Hristos sunt două firi: firea umană şi cea
dumnezeiască. Deşi sunt două firi în Hristos, totuşi, ca Persoană, El este o singură
fiinţă. Fiind Mântuitorul nostru, El a căzut victima păcatelor noastre, pătimind
pentru noi de bună-voie:
„Mai credem că Acelaşi Iisus Hristos, Care a venit în lume, S-a născut din Tatăl
înainte de orice făptură. După cum a ajutat pe Tatăl la zidirea întregii lumi, căci
după cum ni se spune în Evanghelie «toate prin El s-au făcut», tot aşa în
vremurile cele mai de pe urmă S-a golit de Sine de mărirea veşnică şi S-a făcut
om, luând trup de om şi rămânând cu trup, deşi era Dumnezeu. A luat asupra-Şi
trup asemenea trupului omenesc cu singura deosebire că S-a născut dintr-o
fecioară şi din Duhul Sfânt, iar întrucât acest Iisus Hristos S-a născut şi a pătimit
cu adevărat, iar nu numai în chip aparent, a murit într-adevăr de moarte
obişnuită, dar a şi înviat cu adevărat din morţi...” (O RIGEN, Despre principii,
Prefaţa:2, p. 39);
152
Problematica eclesiologică: Biserica este „Trup al lui Hristos”, „podoabă sau chip
al lumii”. Activitatea eclesiologică este înţeleasă de Origen mai curând cea
învăţătorească, racordată mereu la Logosul divin. Din această perspectivă, clericii,
deşi sunt parte componentă a lumii, trebuie să slujească oriunde Cuvântul
dumnezeiesc:
„Căci cele sfinte nu trebuie căutate în vreun loc anume, ci în fapte, în viaţă şi în
moravuri. Dacă acestea sunt după Dumnezeu şi conforme preceptului lui
Dumnezeu, chiar dacă eşti în casă, chiar dacă eşti în for - ce spun eu, «în for»? -,
chiar dacă te vei găsi în teatru slujind cuvântului lui Dumnezeu, să nu te îndoieşti
că eşti în sfinte...” (ORIGEN, Omilii şi adnotări la Levitic, Ediţie bilingvă,
XII:4, studiu introductiv, trad. şi note de Adrian Muraru, col. „Tradiţia creştină”,
3, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, pp. 447-449);
Biserica este privită pură, lipsită de orice pată sau întinăciune, alcătuită dintr-un
număr infim de „sfinţi” şi de „învăţători”. Deşi episcopii au drept rolul de a se
îngriji de cele sine qua non Bisericii şi să-i îndemne pe credincioşi „spre învăţătura
cea sănătoasă”, rolul decisiv în viaţa eclesiastică îl deţin sfinţii, persoanele
desăvârşite:
„Şi e clar că între condiţiile cerute pentru episcopi, descriind ceea ce trebuie să fie
episcop, Pavel a fixat-o şi pe cea de dascăl, când spune că trebuie «să fie destoinic,
să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici», pentru ca
prin înţelepciunea din el să închidă gura grăitorilor în deşert şi a celor
înşelători...” (ORIGEN, Contra lui Celsus, III:48, p. 204);
Dincolo de a vedea ierarhia bisericească compusă, desigur, din cele trei categorii
distincte (episcop, preot, diacon), Origen atrage atenţia în cadrul omiliilor sale cu
privire la defectele acestora, care se opun idealul sfinţeniei. Ceea ce le impută
scriitorul egiptean sunt tocmai „mândria şi aroganţa, aerele de stăpân, asprimea,
ambiţiile carieristice, care se substituie slujirii, dispreţul faţă de cei săraci şi umili,
oscilaţia între o rigoare excesivă şi o indulgenţă nu mai puţin excesivă” (Henri
CROUZEL, Origen..., p. 367);
Problematica ascetică: exerciţiile trupeşti, care duc la consolidarea sufletească, nu
sunt înţelese din perspectiva aridă a virtuţiilor. Asceza are rol purificator, de a
întări sufletul pentru lupta cu păcatul şi patimile;
b) idei heterodoxe
Problematica hristologică: dacă Dumnezeu-Tatăl este Dumnezeu prin excelenţă,

Fiul Său este făcut Dumnezeu prin acţiunea participativă la acea dumnezeire, nu
precum Dumnezeu; El este chip al prototipului, inferior Tatălui, cu o putere mai
153
mică, „al doilea Dumnezeu” (Despre principii, I, III:3; cf. Stylianos PAPADOPOULOS,
Patrologia, vol. 1, p. 379). In extenso, şi Duhul Sfânt este inferior Fiului şi Tatălui;
Întruparea lui Hristos este asigurată de Duhul Sfânt, iar Cel care se întrupează
este înţeles mai ales prin termenul de Logos şi mai puţin de Hristos. Adeseori în
lucrările sale apare tendinţa cu privire la preexistenţa sufletului lui Hristos (cf.
Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, pp. 380, 383);
Apocatastaza şi problematica eshatologică: influenţat extrem de mult de
neoplatonism şi de gnosticism, Origen ajunge să considere că oamenii au nevoie
de purificare după moartea lor. În această dimensiune a purificării, Dumnezeu
intervine în mod direct asupra celor desăvârşiţi, în timp ce faţă de păcătoşi se
aplică sistemul lumilor succesive şi a cercurilor de curăţire (de la 1 la 7 în funcţie
de starea păcătosului). Prin această directivă, Origen vede chiar şi curăţirea
demonilor → teoria apocatastazei sau a restabilirii tuturor (ἀποκατάσταση);
Teoria apocatastazei se va împlini etapizat: prin revenirea lui Hristos pe pământ,
prin învierea pnevmatică a trupurilor şi prin restabilirea comuniunii dintre
Dumnezeu şi oameni (cf. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 38):
„Tot ce există în lume prin naştere, trebuie să se purifice tot prin foc, şi tot ce e
născut pe lume nu se mântuieşte dacă nu-i pedepsit întâi... în lumea celor
născute, fiecare dintre noi e într-o măsură oarecare foc, dar în acelaşi timp este şi
trup al lui Dumnezeu. Dacă tindem spre progres şi spre îmbunătăţire, deşi nu
suntem chihlimbar, e cu putinţă să ne schimbăm nivelul, urcând spre Dumnezeu
şi, odată trecuţi prin foc, să ajungem chihlimbar, încorporându-ne în partea
superioară a lui Dumnezeu” (ORIGEN, „Omilii la cartea proorocului Ieremia”,
XI:5, în: Scrieri alese. Partea întâi..., pp. 341-450, aici pp. 397-398);
„Astfel, unii încă în primele veacuri, alţii în cele următoare, pe când alţii chiar şi
în vremile mai de pe urmă trecând prin chinuri din cele mai mari şi mai grele,
după ce au îndurat - aşa zicând - fără încetare veacuri de-a rândul, până la urmă
s-au îndreptat în urma unor pedepse apăsătoare şi s-au restabilit, fiind luminaţi
mai întâi de către îngeri, iar mai târziu de către puterile cetelor mai înalte,
ajungând să fie ridicaţi astfel din treaptă în treaptă şi să ajungă apoi până la cele
nevăzute şi veşnice...” (ORIGEN, Despre principii, I:6, p. 95);
Preexistenţa sufletelor: influenţat în mod decisiv de platonism, Origen va

considera că toate sufletele oamenilor au fost create deodată, la început. Sufletele,
păcătuind în tocmai această stare de „pre-existenţă” (existenţa fiind considerată
„vieţuirea în trup”) printr-o manifestare de răcire faţă de Dumnezeu, au fost
pedepsite să locuiască în trupuri, urmând ca la sfârşitul existenţei (şi experienţei)
telurice, să se purifice de păcate. Inclusiv titulatura de „suflet” (ψυχή) ar proveni
după opinia lui Origen (influenţată de Platon şi de Aristotel) din „rece” (ψυχός):
„Aşadar, dacă ceea ce e sfânt e închipui în Scriptură prin lumină, foc şi fierbinte şi
dacă vrăjmaşii lor sunt descrişi ca reci, ca dragostea care se răceşte în cei păcătoşi,
154
atunci trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva însuşi cuvântul «suflet» care

greceşte se spune ψυχή, nu provine de la răcire faţă de o stare mai dumnezeiască
şi mai bună... De aceea trebuie să vedem acum ceea ce am spus despre
însemnătatea numelui «psihé», adică dacă numele şi-a primit această numire
pentru că s-a răcit, pierzându-şi dorinţa fiebinte a celor drepţi şi participarea la
focul dumnezeiesc” (ORIGEN, Despre principii, II, 8:III, pp. 157-158);
Teoria juridică a dreptului demonilor: pe baza interpretării eronate a trimiterilor

biblice din Ieş. 6:9, Mt. 16:8 şi Rom. 4:11, prin păcatul strămoşesc oamenii au ajuns
sclavii şi supuşii diavolului. Pentru a ne putea răscumpăra din această sclavie
amară, Hristos oferă diavolului propria Sa viaţă, sufletul Său, pentru a deveni
„preţ” de răscumpărare pentru noi;
În privinţa punctelor doctrinale, a se vedea lămuriri suplimentare la: Johannes

ALZOG (ed.), Bibliothèque Théologique..., pp. 198-205; IDEM, Manuel de Patrologie,
pp. 162-170; Bernard SCHMID, Manual of Patrology, pp. 118-119; Otto
BARDENHEWER, Patrology..., pp. 151-153; Gerhard RAUSCHEN, Éléments de
Patrologie..., pp. 93-95; J.-A. MOEHLER, La Patrologie..., pp. 125-169; Fulberto
CAYRÉ, Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, pp. 203-219; Jean DANIÈLOU,
Origène, pp. 65-283; Berthold ALTANER, Précis de Patrologie, pp. 303-306; Johannes
QUASTEN, Patrology, vol. 2, pp. 75-100; Δημητρίου Σ. Μ ΠΑΛΑΝΟΥ, Πατρολογία...,
pp. 156-162; IDEM, Οἱ Πατέρες..., pp. 38-41; Δημητρίου Γ. ΤΣΑΜΗ,
Ἑκκλησιαστική γραμματολογία, τόμος α’, pp. 38-39; Παναγιώτου Κ. Χ ΡΗΣΤΟΥ,
Ἑκκλησιαστική γραμματολογία. Πατέρες..., pp. 120-125; IDEM, Ἑλληνική
πατρολογία, τόμος β’, pp. 856-872; Δημητρίου Γ. ΤΣΑΜΗ, Ἑκκλησιαστική
γραμματολογία, pp. 85-86; Henri CROUZEL, Origen..., pp. 137-430; VOICU/COLDA,
Patrologia, I, pp. 444-452; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, pp. 332-343.
6. CARACTERIZARE ŞI IMPORTANŢA CONTRIBUŢIEI TEOLOGICE A LUI ORIGEN
Prin întreaga sa activitate didactică, Origen a căutat (şi) dimensiunea pnevmatică a

oamenilor, aşadar formarea şi promovarea omului spiritual în climatul
convieţuirii sale cu Dumnezeu;
Perspectiva teologică a lui Origen s-a concretizat pe preocuparea de a oferi erminii
scripturistice, ce vor avea la baza lor alegoria. Din această tendinţă obsesivă de a
interpreta Scriptura prin intemediul alegoriei, Origen se dovedeşte a fi cel mai
cunoscut interpret alegorist al Scripturii;
Prin alegorie, Origen transformă Scriptura într-un adevărat cult de interpretare, în
care fiecare literă a cuvintelor biblice primeşte o valenţă teologică, în care se
ascunde adevărata taină a Bisericii;
155
P
ATROLOGIE ŞI LITERATURĂ POSTPATRISTICĂ
Origen reuşeşte la nivel terminologic să introducă în lucrările sale termeni hapax

legomena, cum ar fi „Dumnezeu-Omul” (θεάνθρωπος), „de-o fiinţă cu Tatăl”
(ὁμοούσιον τῷ Πατρί) şi chiar „Născătoare de Dumnezeu” (θεοτόκος), după cum
influenţează şi monahismul (prin viziunea sa asupra ascetismului) şi etica creştină.
7. RECEPTAREA CURENTULUI ORIGENIST ÎN BISERICĂ ŞI CONDAMNAREA SA

(cf. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, pp. 385-389)
Evaluat pozitiv sau negativ, în funcţie chiar de „interesele” teologilor vremii,

Origen rămâne totuşi receptat multe secole în viaţa Bisericii;
Biserica Alexandriei, prin cele două sinoade locale din 232 (chiar din epoca lui
Origen, deci), a oferit mai curând un avertisment la adresa persoanei şi operei lui
Origen: asupra persoanei – ca fiind neascultătoare, de vreme ce a fost hirotonit de
către o altă Biserică, fără acordul celei din Alexandria şi cu toate că el s-a
autoeunucizat, şi asupra operei – pericol de interpretare eronată a învăţăturii
creştine. Nu toate Bisericile au împărtăşit însă în acea epocă avertismentul Bisericii
alexandrine;
Receptarea tot mai mare a operei sale, conflictele dintre diverşi teologi, pornind de
la cuprinsul ideilor sale şi chiar luările de poziţii antiorigeniste (a se vedea cazul
episcopilor Apolinarie din Laodiceea, Teodor de Mopsuestia, Sf. Epifanie al
Salaminei, Teofil al Alexandriei, etc.) au dus la crearea unui conflict divizat în
jurul discursului teologico-filologic;
Poziţia multor Părinţi mari ai Bisericii, precum cele ale Sf. Atanasie cel Mare, Vasile
cel Mare, Grigorie de Nazians, Ioan Gură de Aur, a fost în permanenţă întrun
echilibru major, corectând ceea ce era eronat la Origen şi preluând ceea ce era de
mare importanţă (vezi cazul Filocaliei lui Origen). În aceeaşi direcţie se
poziţionează (paradoxal chiar) Teofil, unchiul Sf. Chiril al Alexandriei: „Dacă
găsesc în ele (lucrările origeniste, subl.n.) ceva bun adun pentru mine, iar dacă mi se
pare ceva ca fiind plin de spini mă feresc ca de ceva care înţeapă, mergând mai
departe” (SOCRATE SCOLASTICUL, Istoria bisericească, VI:17, trad. de IPS Iosif
Gheorghian, Ediţie diortosită şi îngrijită de Pr. Petru Pantiş, Ed. Ecclesiast, Astra
Museum, Sibiu, 2016, p. 229);
Între secolele V-VI disputa teologică s-a cristalizat în jurul a două „partide”: cea a
origeniştilor şi cea antiorigenistă. Desigur, intervenţia grupărilor monastice a dus
la o identificare mai precisă a terminologiei origeniste defectuoase. „Chestiunea”
Origen era legată în aceste două secole de însăşi realitatea mântuirii, iar Biserica
era forţată să se poziţioneze clar faţă de gândirea teologică origenistă;
156
Din păcate, numai printr-o anatemizare a lui Origen, adepţii săi sau chiar
credincioşii care se interogau cu privire la „calitatea” Ortodoxiei discursului
origenist puteau fi convinşi de erorile sale doctrinale;
În privinţa condamnării în persoană şi în operă, avem trei etape:
ATROLOGIE ŞI LITERATURĂ POSTPATRISTICĂ
An Întrunire Locaţie Hotărâre

cca. 400 sinod endemic Alexandria condamnare în operă şi persoană
543 sinod endemic Constantinopol anatemizarea lui Origen
condamnarea definitivă în operă şi în
553 sinodul V Ecumenic Constantinopol persoană a lui Origen (anatematisma
11, împreună cu alţi eretici)
Deşi condamnat atât de către sinoade endemice, cât şi de cele Ecumenice (spre
exemplu, Sinodul al VI-lea Ecumenic din 680-681, va repeta condamnarea lui
Origen), Origen nu va fi niciodată uitat de către Biserică, iar admiraţia urmaşilor
va fi mereu la cote maxime:
„Căci de la sânul lui au ieşit nenumăraţi învăţători, mulţime de preoţi,

mărturisitori şi martiri. În sfârşit, cine ar putea să descrie de câtă admiraţie s-a
bucurat, cât de mare i-a fost faima, cât de mare popularitatea?... Care creştin nu la
venerat aproape ca pe un profet, care filosof nu l-a cinstit ca pe profesorul său? ...
Oare, câţi oameni - şi care să fi fost acela? - puteau să se lipsească aşa de uşor de
un bărbat de o inteligenţă atât de mare, de o erudiţie atât de vastă, înzestrat cu
atâta farmec şi să nu folosească mai degrabă maxima aceea că: «Preferă să
greşească cu Origen, decât să aibă dreptate cu alţii»...” (V INCENŢIU DIN LERINI,
Commonitorium, XVII, p. 104).
P
CURSUL 4: SFÂNTUL VASILE CEL MARE – UN ARISTOCRAT REVOLUŢIONAR,

CĂLUGĂR FILANTROP ŞI ARHIEPISCOP HOMOOUSIAN
______________________________________________________________________________________________________________________________
REZUMAT
multitudinea surselor istorice contemporane sau posterioare epocii Părintelui capadocian,

dublate şi de operele Marelui Vasile (în mod special, epistolele sale) fac aproape imposibilă
prezentarea lapidară a bios-ului Sfântului Vasile;
talentat în arta mânuirii peniţei, Sfântul Vasile cel Mare este un Părinte al Bisericii
productiv din perspectivă literară. Operele sale au pornit adeseori de la imbolduri ale
creştinilor de a emite păreri teologice faţă de anumite probleme stringente; remarcabilă
este contribuţia sa cu privire la practicile liturgice din epoca sa. Dincolo de a
fi introdus lectura psalmilor la Utrenie, problematica Ceasurilor şi a Mijloceasurilor, a
iconostasului, a diferitelor mişcări liturgice şi activitatea liturgilor în altar, pe seama sa este
pus şi textul Liturghiei;
deşi cercetarea contemporană admite faptul că Sfântul Vasile este mai curând „revizorul
textual” şi nu autorul Liturghiei, totuşi recunoaşterea ulterioară face din această Liturghie o
piesă extrem de preţioasă rămasă de la Părintele capadocian; dincolo de a creiona un
sistem teologic pertinent, ancorat în gândirea Părinţilor anteriori şi, desigur, în Tradiţia
Bisericii, Sfântul Vasile aduce contribuţii remarcabile atât în lumea monastică, cât şi în viaţa
latreutică a Bisericii.
Anul Eveniment
329 sau 330 naşterea Sfântului Vasile dintr-o familie înstărită;
341-343 studiile generale în Cezareea;
346-347 studii în Constantinopol;
350-355/6 studii în Atena;
până în primăvara lui 357 profesor de retorică în Cezareea Capadociei;
357 călătoreşte în diferite locaţii orientale;
358 primeşte botezul creştin;
359-360 întâlnirea cu Eunomie în cadrul unui sinod endemic;
360 retragerea la schitul din Pont şi vieţuirea monastică alături de
Sfântul Grigorie de Nazianz;
362 hirotonirea sa în preot din mâinile episcopului Eusebiu;
368-369 foametea din zona Asiei Mici şi organizarea sa exemplară;
370 alegerea sa ca arhiepiscop al Cezareei Capadociei;
372 dorinţa curtenilor împăratului Valens de a-l exila pe Sfântul
Vasile. Începerea zidirii Vasiliadelor;
372 călătorie în Sevastia Armeniei pentru a media conflictele
158
religioase;
Teologie Pastorală, Anul I, semestrul 2
Curs 4: Sfântul Vasile cel Mare: un aristocrat revoluţionar...
373 o nouă tentativă de exilare a Sfântului Vasile;

5 septembrie 374 sfinţirea şi inaugurarea aşezământului filantropic Vasiliada;
dec. 378 moare în Cezareea Capadociei;
1 ianuarie 379 înmormântat în cadrul unei procesiuni remarcabile.
______________________________________________________________________________________________________________________________
1. ISAGOGIE
Pornind dintr-o familie-paradigmă, Sfântul Vasile va acţiona într-un mediu nu

foarte propice Bisericii. Împăraţii bizantini din epoca Sfântului Vasile pendulau
între a susţine arianismul, păgânismul sau chiar pe ortodocşi, dar într-un mod
extrem de superficial. Spre exemplu, Constanţiu, fiul lui Constantin cel Mare
(337361) era partizanul arienilor, în timp ce urmaşul său, Iulian Apostatul (361-
363) a reînviat păgânismul pentru o perioadă scurtă de timp;
Dacă arianismul părea că este definitiv învins prin gândirea teologică a Sfântului
Atanasie cel Mare, apariţia lui Eunomie, începând cu mijlocul secolului al IV-lea, a
reînviat acest curent, dar acum sub o altă perspectivă ideologică. Apărarea
Bisericii a venit din partea Sfântului Vasile cel Mare, astfel încât se spune pe
bunădreptate că „în măsura în care ortodocşii din toată lumea priveau cu dreptate
spre Sf. Vasile, în aceeaşi măsură recăpătau curaj; în măsura în care ereticii
cugetau la «nesupusul» din Cezareea, îşi pierdeau curajul”1;
Provocările la care trebuia să facă faţă Sfântul Vasile cel Mare nu aveau ca primă
perspectivă (doar) apărarea Ortodoxiei într-un climat teologic atât de instabil, ci
oferirea de îndrumări, de educaţie religioasă şi de directive precise atât cercurilor
monastice (din ce în ce mai numeroase şi mai variate), cât şi credincioşilor şi
Bisericilor locale, are erau „invitate” să comunice spre binele tuturor.
2. IZVOARE PRIVIND VIAŢA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE
Numărul extrem de mare al surselor istorice, provenite atât din epoca Sfântului
Vasile, cât şi din cele ulterioare, fac aproape imposibilă rezumarea lor într-un
spaţiu atât de redus. Opere precum Elogiul Sfântului Vasile, rostit în 381 de Sfântul
Grigorie de Nazianz, prietenul său2, Panegiricul funebru rostit de Sfântul Grigorie
de Nyssa, fratele său, Viaţa Cuvioasei Macrina, sora Sfântului Vasile, redactată de
acelaşi episcop de Nyssa, omilia Cuvânt de laudă la Sfântul Vasile cel Mare a
Sfântului Efrem Sirul sau mai curând din corpusul „Efrem Grecul” 3, Viaţa
Sfântului Vasile cel Mare, redactată cel mai probabil de Sfântul Amfilohie de
Iconium4, alături de sursele istoriografilor Ieronim, Socrate, Sozomen, Teodoret de
Cyr şi Sfântul Fotie al Constantinopolului oferă extrem de multe informaţii
referitoare la bios-ul Sfântului Vasile şi la cadrul istoric în care a activat. Din acest
motiv vom prelua cele mai importante surse, redând aici sinteza lor şi punctând
câteva fragmente cu rol argumentativ;
2
Extrem de multe epistole ale Sfântului Vasile dau mărturie directă despre copilăria,
viaţa din primii ani, temperamentul, anii de şcoală, prietenia legată de viitorul
arhiepiscop al Constantinopolului, problematicile teologice şi pastorale,
dramatismul conflictelor, călătoriile şi tristeţile adunate din cauza suferinţelor
fizice. Spre exemplu, vorbind despre Neocezareea Pontului, locul copilăriei sale în
preajma bunicii Macrina cea Bătrână, el ne relatează în epistola 210 (:I/IV):
„Eram obişnuit să vin în acest sat încă din vremea copilăriei, între altele şi pentru
faptul că aici am fost crescut de bunica mea, iar pe de altă parte, pentru că aici am
petrecut cea mai mare parte din viaţa mea, atunci când, fugind de tulburările
politice, am găsit că acest sat este cel mai potrivit pentru filosofie, din cauza liniştii
pe care mi-o oferea aici singurătatea. Şi, să nu uit, că şi ceilalţi fraţi ai mei tot aici
locuiesc... Îmi vine să roşesc când vă scriu aceste lucruri, pentru că cei amestecaţi
în această afacere sunt din neamul şi din sângele meu, şi plâng în inima mea,
pentru că sunt nevoit )ca şi cei care luptă cu doi inşi deodată) să resping şi să
nimicesc cu argumentele potrivite două încercări potrivite...”5;
Dincolo de a scrie o omilie encomiastică, Sfântul Efrem Sirul († 373), contemporan

cu Părintele capadocian, în cuprinsul operei Cuvânt de laudă la Sfântul Vasile cel
Mare, aminteşte în mod direct de întâlnirea personală cu arhiepiscopul Cezareei,
mediată prin intermediul unui translator. În plus, omilia ne informează că Marele
Vasile „s-a opus lui Valens şi lui Arie şi [lui Modest], eparhiotul cel înfumurat...
Vasile a smuls spinii furiei eretice... a desfiinţat poruncile lui Valens... a combătut
argumentele lui Arie... a rupt furia lui Modest”6;
Sfântul Grigorie de Nazianz († 390) este martor ocular al multor episoade
biografice care sunt legate de Sfântul Vasile cel Mare. Dincolo de epistolele sale
adresate Părintelui capadocian, cel puţin două lucrări oferă informaţii extrem de
bogate, şi anume: Despre viaţa sa şi Elogiul Sfântului Vasile;
a) Despre viaţa sa descrie foarte plastic relaţia de prietenie cu Vasile:
„petreceam în frica lui Dumnezeu şi duceam o viaţă liniştită... nelăsându-ne târâţi

de cei ce duceau spre vătămare, ci trăgându-ne noi înşine prietenii spre cele mai
bune. Căci şi în aceasta mi-a făcut bine Dumnezeu, căci m-a unit cu un bărbat
prea înţelept, unic prin viaţă şi mai presus de toate prin cuvânt. Cine e acesta? Dar
îl cunoaşteţi foarte bine: era Vasile, marele folos al vieţii de acum. Cu acesta
aveam în comun studiul, acoperişul şi gândurile. Iar dacă trebuie să mă laud,
eram o pereche nu neînsemnată în Elada, căci toate le aveam comune şi un singur
suflet lega două trupuri distincte. Ceea ce ne unea îndeosebi era aceasta:
Dumnezeu şi dorul de cele bune” (II:1, 11; cf. şi Sfântul GRIGORIE DE NYSSA, Viaţa
Sfintei Macrina)7;
b) Elogiul Sfântului Vasile: dincolo de a fi mai curând un encomion, opera

rezumă foarte pertinent întreaga activitate a episcopului de Cezareea, care prin:
3
„cuvântări unite cu acţiuni, prin tratate polemice, prin legături practice cu toţi,
căutând pe unii, trimiţând pe alţii, apelând, avertizând, blamând, cenzurând,
invectivând, apărând popoarele, oraşele, pe particulari, imaginând pentru fiecare
câte un fel de salvare şi vindecând peste tot. Era ca acel Veseleil, constructorul
tabernacolului divin”8;
Fericitul Ieronim († 420), în lucrarea Despre bărbaţi celebrii (116), aminteşte mai
curând titluri ale operelor Sfântului Vasile cel Mare şi că a murit în epoca lui
Graţian, deci între 359-383:
„Vasile, episcopul Cezareei Capadociei, cea care mai întâi se numea Mazaka, a
redactat cărţi remarcabile împotriva lui Eunomie, o carte Despre Sfântul Duh, nouă
omilii La Hexaimeron, Asceticele şi alte lucrări variate. A murit când domnea
Graţian”9;
Filostorgiu († 439), în celebra sa Istorie bisericească (VIII:11-13), ne prezintă

suficiente informaţii cu privire la marele Părinte capadocian. Despre el aflăm că
Sfântul Vasile „a fost mai renumit decât Apolinarie [de Laodiceea]” 10 şi că a apărat
învăţătura niceeană („homoousiană”) alături de Sfântul Grigorie de Nazianz şi de
episcopul Apolinarie încât, la o simplă juxtapunere cu Sfântul Atanasie cel Mare,
cel din urmă s-ar dovedi a fi „un prunc pe lângă ei”11. În această triadă de episcopi,
Filostorgiu recunoaşte pregătirea lor intelectuală atât din celelalte discipline, cât şi
din Sfânta Scriptură. Ca un laudatio la adresa Sfântului Vasile, istoricul inserează
realitatea că „Vasile era cu totul strălucit în [scrierea de] panegirice” 12, iar că
moartea sa s-ar fi datorat lecturării primei cărţi din răspunsul lui Eunomie 13
(sursele denaturează aici adevărul istoric al faptelor). În plus, Sfinţii Vasile cel
Mare şi Grigorie de Nazianz sunt „bărbaţi de înaltă sfinţenie”14;
În Istoria sa bisericească (VI:15-17, 22), Sozomen († cca. 450) prezintă mai multe
evenimente din viaţa Sfântului Vasile, şi anume:
a) conflictul dintre episcopul Eusebiu de Cezareea şi Sfântul Vasile, „bărbat atât
de renumit prin elocinţa sa, şi prin pietatea sa” 15. În urma acestor disensiuni,
Vasile merge în Pont, vieţuind cu monahii. Pentru ca această dispută dintre cei doi
să nu escaladeze şi să ofere partidei ariene şi împăratului Valens prilej de a
„ataca” Biserica, cei doi se vor împăca;
b) urcarea pe tronul de episcop al Cezareei după moartea lui Eusebiu a Sfântului
Vasile, relaţia cu împăratul Valens, căruia i-a murit copilul, şi problematica cu
prefectului Pretoriului roman16;
c) prietenia dintre Sfântul Vasile şi Grigorie de Nazianz, care au studiat
împreună la Atena şi în Antiohia, sub coordonarea vestitului Libanius17;
Teodoret, episcopul Cyrului († 457), în lucrarea sa Istorie bisericească (IV:19)
prezintă numeroase aspecte biografice. Astfel, ne spune despre Sfântul Vasile că
4
era „luminătorul întregii lumi”18, „dumnezeiesc bărbat”19, „învăţător al întregii

lumi”20 şi că a fost primit cu multă cinste de prefectul care dorea – pentru binele
Bisericii – ca Sfântul Vasile să primească comuniunea cu Eudoxiu 21. A fost,
desigur, refuzat! Valens, care dorise personal să rezolve această chestiune respinsă
ab initio de către Sfântul Vasile, întâmpină dificultăţi de vreme ce familia sa se
îmbolnăveşte grav. În această situaţie, el cere ajutorul Sfântului Vasile, care
promite vindecarea fiului princiar numai dacă va primi botezul din mâna
„preoţilor cei binecinstitori de Dumnezeu (ortodocşi)” 22. Cum lucrul acesta nu s-a
petrecut, de vreme ce a fost botezat de către preoţi arieni, fiul împăratului Valens
va muri. În cele din urmă Valens îşi va recunoaşte vina, va aduce la altarul unde
slujea Sfântul Vasile darurile cuvenite şi va fi sfătuit de acesta din urmă 23. Drept
urmare a acestei întâlniri la Capadocia, Valens va oferi Sfântului Vasile terenurile
de acolo pentru a-i sprijini pe cei săraci. Împăcarea părea că s-a realizat! Însă la un
anume timp, împăratul Valens va renunţa la înţelegerea avută şi va cere din nou
Sfântului Vasile pactizarea cu arienii. Neputând însă să-l convingă, va încerca
exilarea sa, doar că
„[atunci] când a încercat să semneze această lege cu mâna sa, Valens nu a putut să
facă niciun colţ de literă, căci pana de scris s-a rupt. Apoi şi a doua şi a treia pană
a păţit acelaşi lucru şi totuşi împăratul stăruia să sancţioneze această lege
nelegiuită. Dar mâna dreaptă a început să-i tremure, iar sufletul i s-a umplut de
frică. A rupt foaia de papirus (pe care era scrisă legea), cu amândouă mâinile...”24;
Ideile cuprinse în textul sinaxarial valorifică indiciile provenite din toate sursele
istorice bizantine (timpul vieţuirii, familie, educaţie, acţiuni religioase şi sociale).
Singurul element de noutate constă în introducerea portretului fizic al Sfântului
Vasile:
„Acest mare părinte al nostru Vasile a trăit pe vremea împăratului Valens, când
Biserica era tare prigonită de necredinţa lui Arie, ereticul. Iar Sfântul Vasile a
apărat cu toată puterea dreapta credinţă şi a îndrăznit să mustre chiar în faţă pe
împăratul Valens, căzut şi el în erezia lui Arie.
Tatăl Sfântului Vasile era din Pont şi se numea tot Vasile, iar maica sa era din
Capadocia şi se numea Emilia. Sfântul Vasile a întrecut în ştiinţă pe cei din timpul
său şi pe cei din vechime, căci învăţase toată filozofia şi toate ştiinţele din vremea
aceea. Deci, covârşind pe toţi nu numai cu filozofia şi cu mintea cea ascuţită, ci şi
cu puterea şi viaţa cea îmbunătăţită, a fost sfinţit arhiereu al Arhiepiscopiei din
Cezareea Capadociei.
Ca arhiereu, a dus lupte grele pentru credinţa ortodoxă, punând în uimire chiar
pe dregătorul locului, care nu s-a putut împotrivi înţelepciunii şi tăriei în credinţă
a sfântului. Prin cuvântările sale a lovit în credinţele greşite ale ereticilor; a dat
învăţături şi îndemnuri pentru buna întocmire a obiceiurilor; a luminat tainele
cele adânci ale făpturii; a păstorit turma lui Hristos, învăţând pe toţi şi ajutând pe
5
săraci, pe bolnavi şi pe bătrâni, în aşezământul său vestit, numit Vasiliada. A

trecut către Domnul în anul 379, când nu împlinise încă 50 de ani.
Şi era Sfântul Vasile om foarte înalt la stat şi drept ca o făclie; uscăţiv şi slăbit de
ajunare şi de veghere; oacheş la faţă, dar obrazul îngălbenit; nasul lunguieţ;
sprâncenele cercuite şi plecate, asemenea omului gânditor; fruntea încreţită;
umerii obrajilor ieşiţi, tâmplele adâncite; cam pleşuv la păr; cu barba destul de
lungă, căruntă pe jumătate. Pomenirea lui se săvârşeşte în Sfânta Biserică
sobornicească”25;
Din perspectiva imnografiei creştine, noţiunile cuprinse reliefează diferite aspecte

bio-bibliografice: de la etimologia numelui său, raportat la Hristos, Împăratul
lumii, la lupta împotriva ereticilor şi la anumite evenimente istorice, precum
relaţia de prietenie cu Sfântul Grigorie Teologul sau la întemeierea
Vasiliadei:
Element biografic Exemplificare

etimologia „cel ce eşti chemat cu numele împărăţiei... de atunci te-a împodobit cu
numelui coroana împărăţiei Împăratului celor ce împărăţesc”26;
(βασιλεύς =
împărat)
„de când ai primit împărătească preoţie, ai păstorit poporul cel sfânt al
lui Hristos cu înţelepciunea şi ştiinţa, părinte Vasile”27;
„împodobind fiind cu veşmintele arhieriei”28;
„mirul harului, cel deşertat peste tine, te-a uns, ca să lucrezi cu
sfinţenie Evanghelia împărăţiei cerurilor...”29; „îmbrăcat cu
arhierească haină fiind, Vasile”30;
slujirea ca
„ai fost păstor Bisericii lui Hristos, învăţând oile cele cuvântătoare”31;
episcop
„mărire eşti arhiereilor şi temei tare, preafericite Vasile”32;
„ierarhe Vasile, roagă-te lui Hristos Dumnezeu...”33;
„ai fost păstor Bisericii lui Hristos, învăţând oile cele cuvântătoare...”34;
„tu, cu desăvârşire, Părinte, ţi-ai dat viaţa tiranului înfruntând vitejeşte
primejdia pentru Biserică, preafericite”35;
„pătrunzând ca un arhiereu sfinţit înlăuntrul cereştii Biserici”36;
„vitejească împotrivire arătând, ai ruşinat mânia eparhului, cel ce se
semeţea cu puterea necredinţei şi te ameninţa cu moartea”37 (aluzie la
evenimentul întâlnirii cu prefectul trimis de împăratul Valens pentru
primirea comuniunii lui Eudoxiu);
„hrănit-ai din destul sufletele săracilor cele sfârşite de foame... şi
inimile flămânzilor le-ai umplut de toată dumnezeiasca veselie” 38
(aluzie la Vasiliade);
elemente istorice
„tată orfanilor şi ocrotitor văduvelor, bogăţie săracilor şi bătrâneţilor
toiag...”39 (aluzie la Vasiliade);
„că tu, Vasile, eşti cu Grigorie ca un suflet neîmpărţit în două trupuri; şi
tu, Grigorie, fiind acum unul ca Vasile, prin dumnezeiasca
6
dragoste...”40 (aluzie la relaţia de prietenie strânsă cu Sfântul Grigorie de

Nazianz);
„tâlcuitorule al Sfintelor Taine”41;
„cu cugetarea la moartea cea după Dumnezeu ţi-ai petrecut viaţa cu
opera sa înţelepciune...”42 (aluzie la cuvântul său despre moartea);
„tâlcuitor al celor sfinte”43;
„facerea lumii cea slab istorisită de Moise în Sinai, tâlcuind-o tu... ai
arătat-o lămurit tuturor”44 (aluzie la cele nouă omilii la Hexaimeron);
„ai învăţat despre Lumina în trei străluciri despărţind Feţele şi

împreunând o fiinţă”45;
„cu dumnezeiască cuviinţă ai învăţat, firea celor în fiinţă ai lămurit şi ai
pus la rânduială în obiceiurile oamenilor”46;
„ai izvorât lumii râuri de dogme dreptcredincioase de Dumnezeu, din
care adăpându-se poporul cel credincios al Bisericii”47;
„cu dogmele ai ruşinat înşelăciunea idolilor”48;
problematicile „ne-a învăţat el pe noi să cinstim Sfânta Treime, Cea unită în fiinţă şi
despărţită în feţe”49;
teologice
„ai propovăduit dumnezeieştile învăţături”50;
„întărind învăţăturile părinţilor, te-ai arătat, ca şi Pavel, apărător al
credinţei”51;
„arătatu-te-ai temei neclintit al Bisericii... pecetluindu-o cu dogmele
tale, Vasile Cuvioase...”52;
„că închinător ai fost al Născătoarei de Dumnezeu şi slujitor al
Treimii”53;
„îmbrăcat cu arhierească haină, fiind, Vasile, apărătorule al Treimii”54;
„cu care se ard toate învăţăturile cele eretice”55;
„aşa ai surpat pe Arie şi pe Sabelie, Părinte”56;
„ai rănit hulele ereziilor celor urâte de Dumnezeu”57;
„ai adunat pentru toţi apele Ortodoxiei, care veselesc dumnezeieşte
lupta împotriva inimile credincioşilor, iar învăţăturile ereticilor le cufundă”58;
ereziilor „cu puterea dumnezeieştilor cuvinte ai surpat ereziile cele întunecate şi
toate pornirile lui Eunomie le-ai cufundat... pe părtaşii lui Sabelie i-ai
alungat şi toate părerile mincinoase ale lui Nestorie le-ai surpat” 59;
„secure cu două tăişuri tăietoare şi foc care mistuieşte înşelăciunea teai
arătat...”60;
„gurile ereticilor cele neînfrânate le-ai astupat cu strălucirea
cuvântărilor tale...”61.
3. VIAŢA SFÂNTULUI VASILE DUPĂ CERCETĂRILE CONTEMPORANE
7
Multitudinea surselor contemporane despre bios-ul arhiepiscopului din Cezareea

ne determină să urmăm linia cea mai fidelă şi mai puţin părtinitoare. Vom încerca
să oferim evenimentele cele mai importante, urmând linia cronologică specifică;
329 sau 330: naşterea Sfântului Vasile dintr-o familie înstărită, de proprietari de
pământ, fiind al doilea copil din cei nouă. Trei copii vor ajunge episcopi şi Sfinţi ai
Bisericii: Vasile, Grigorie [de Nyssa] şi Petru [de Sevastia]. Botezul creştin îl va
primi însă abia în 358;
Părinţii săi au fost oameni de vază ai societăţii: tatăl, Vasile, profesor de retorică în
Neocezareea Pontului, iar mama, Sfânta Emilia, provenea dintr-o familie
importantă a cetăţii Cezareea;
Primeşte primele indicaţii creştine în Annisa Pontului, de la mama şi bunica sa,
Sfânta Macrina cea Bătrână, iar educaţia primară de la tatăl său;
341-343: studiile generale în Cezareea, urmate apoi de cele de la Constantinopol
(346-347) unde va lega o strânsă prietenie cu Sfântul Grigorie de Nazianz;
350: după o presupusă incursiune în Nicomidia pentru a-l audia pe Libanius, va
ajunge în Atena, unde va rămâne pentru o perioadă de cinci-şase ani (355-356);
Întors acasă la Cezareea este pus într-o dilemă: să accepte oferta surorii sale
(Sfânta Macrina cea Tânără) de a se dedica vieţii monastice sau cea a prietenilor de
a fi profesor de retorică? O acceptă pe cea de-a doua, dar pentru o scurtă perioadă
de timp (până în primăvara lui 357);
357: călătoreşte în diferite locaţii orientale (Egipt, Siria, Mesopotamia, Palestina),
vieţuind în preajma eremiţilor;
358: primeşte botezul creştin, vizitează comunitatea monastică a lui Eustaţie din
Sevastia;
359-360: participă la un sinod endemic, unde-l va întâlni pe Eunomie;
Primăvara lui 360: se retragere la schitul din Pont, aproape de râul Iris, unde va
convieţui cu Sfântul Grigorie de Nazianz;
362: hirotonirea în preot din mâinile episcopului Eusebiu al Cezareei. În urma
unor ultraje ale episcopului Eusebiu, Sfântul Vasile va decide să meargă la schitul
din Pont, unde va lucra la opera Ascetice şi la opera sa fundamentală, Împotriva lui
Eunomie;
364: se va întoarce în Cezareea şi se va ocupa de administrarea eparhiei şi de
apărarea Ortodoxiei prin lucrările şi predicile sale. Faima sa de mare organizator,
teolog şi administrator ajunsese să fie cunoscută pretutindeni;
368-369: foamete în spaţiul Asiei Mici. Sfântul
Vasle va organiza exemplar eparhia, întemeind
cantine sociale. Acum încep şi problemele sale
de sănătate cauzate în mod direct de asceza
severă şi munca exagerată;
8
370: în urma morţii lui Eusebiu de Cezareea, prin sprijinul unor episcopi, este ales
în tronul de arhiepiscop al Cezareei, cel mai probabil în luna septembrie;
371: se va implica în „schisma antiohiană” prin medierea conflictului;
372: începe conflictul cu împăratul Valens. Va fi însă unul de scurtă durată, pentru
că Sfântul Vasile se va ruga pentru Galatie, fiul lui Valens. După moartea lui
Galatie, curtenii cer lui Valens
un act de exilare a Sfântului Vasile, însă în mod miraculos cele trei peniţe („trestii
de scris”, κάλαμοι) cu care Valens a încercat să semneze actul de exilare s-au rupt.
Drept urmare, împăratul bizantin acordă sume considerabile pentru acţiunile
caritabile ale Sfântului Vasile;
372: începerea zidirii Vasiliadelor, complex de instituţii de binefacere pentru orfani,
văduve, săraci, bolnavi, bătrâni. În paralel va duce lupta pentru apărarea
Ortodoxiei; cca. mai 372: însărcinat de împăratul Valens cu rezolvarea chestiunilor
religioase
din Armenia, Sfântul Vasile va pleca spre Sevastia Armeniei;
toamna anului 372: este acuzat de un monah de pnevmatomahie;
373: opozanţii Sfântului Vasile vor cere din nou împăratului Valens exilarea.
Punerea în aplicare a deciziei a fost stagnată chiar de la curtea imperială.
Eustaţienii îl vor acuza din nou pe arhiepiscopul Cezareei de apolinarism; iunie
373: Sfântul Vasile se îmbolnăveşte grav. Va ajunge să stea o lună de zile într-o
localitate cu băi termale;
după moartea Sfântului Atanasie cel Mare (2/3 mai 373), Vasile va deveni
exponentul lumii teologice ortodoxe;
374: continuarea activităţilor sale teologico-pastorale. Hirotoneşte ca episcop de
Iconium pe Amfilohie, ucenicul său. În paralel încearcă să medieze conflictele cu
gruparea eustaţienilor. Tot în acest an, imediat după sărbătoarea pascală, se
îmbolnăveşte din nou;
5 septembrie 374: sfinţirea şi inaugurarea aşezământului filantropic Vasiliada;
primăvara lui 375: definitivează lucrarea „Despre Duhul Sfânt” şi continuă opera
de conciliere dintre diferitele Biserici locale. Se îmbolnăveşte iarăşi;
375-376: noi tensiuni dintre Părintele capadocian şi eretici;
376: primirea unei scrisori oficiale din partea papei Damasus;
primăvara anului 377: în epistola 263 adresată apusenilor cere condamnarea lui
Apolinarie, Eustaţie de Sevasta şi Paulin → în urma unui sinod endemic, papa
Damasus a recunoscut drept episcop al Antiohiei pe Paulin şi nu pe Meletie;
iarna dintre anii 377-378: se îmbolnăveşte iarăşi şi va rămâne în Cezareea Capadociei.
La sfârşitul anului 378 va muri după ce a rostit cuvintele „în mâinile Tale dau
sufletul meu”;
1 ianuarie 379: va fi înmormântat în Cezareea, în cadrul unei procesiuni
nemaivăzute pentru acea epocă62.
9
4. OPERA
Talentat în arta mânuirii peniţei, Sfântul Vasile cel Mare este un Părinte al Bisericii
productiv din perspectivă literară. Operele sale au pornit adeseori de la imbolduri
ale creştinilor de a emite păreri teologice faţă de anumite probleme stringente;
Cu toate acestea, preocuparea Sfântului Vasile nu a fost de a face „teologie de
birou”, ci o „teologie practică”. Mai întâi de toate a fost păstor, iar corpusul
epistolar (peste 300 la număr) dovedeşte această realitate 63. Dincolo de acest
caracter pastoral al vieţuirii sale, operele au fost clasificate astăzi în următoarele
segmente:
Tip Nume Conţinut

- redactat în perioada 363-364;
- reprezintă opera fundamentală a
Împotriva lui Eunomie Sfântului
Vasile şi a Părinţilor capadocieni;
- compusă din 3 cărţi, se opune
dogmatice gândirii eretice a lui Eunomie64;
- redactată între 365-367, la Cezareea; -
Omilii la Hexaimeron compusă din 9 omilii, care
fundamentează creaţia ex nihilo şi
bunăvoinţa Creatorului65;
- redactată în 375 şi adresată Sfântului
Despre Duhul Sfânt Amfilohiu de Iconium;
- tratat teologic îndreptat împotriva
pnevmatomahilor66;
- redactată în 359, în Annisa;
morale Regulile morale - conţine 80 de reguli sau sfaturi
pentru viaţa creştină, care au la bază
principii din imaginile neo-
testamentare67;
- redactat între 359-362, în Annisa şi la schitul
Asceticele (Regulile mari din
şi Regulile mici) Pont;
- Regulile mari: 55 de întrebări şi răspunsuri;
ascetice - Regulile mici: 287 de întrebări şi răspunsuri;
- îndemnuri pentru viaţa monastică68;
- realizată în anul 361, împreună cu
Filocalia Sfântul
Grigorie de Nazianz;
10
- conţine cele mai frumoase fragmente

din operele lui Origen69;
liturgice Liturghia - atribuită de facto Sfântului Vasile şi
redactată mai înainte de anul 37070;
Diferite omilii (Către - rostite în întreaga sa activitatea
bogaţi, Că Dumnezeu nu pastorală; - temele abordate sunt diverse
este autorul răului etc.) (de la cuvântări encomiastice la cele de
omileticoexegetice spiritualitate sau cu
conţinut dogmatic);
- 15 omilii, rostite mai curând înainte
Omilii la Psalmi de anul 370;
- nu formează o unitate şi nu au forma
unui comentariu propriu-zis71;
- deşi corpusul epistolar numără 368
de epistole, un număr considerabil sunt
epistole - socotite drept dubia; - prima este
considerată ca fiind redactată în
noiembrie 357;
- epistolele acoperă probleme teologice
şi bisericeşti, canonice şi personale72.
Contribuţia liturgică a Sfântului Vasile cel Mare a fost una remarcabilă pentru
secolul al IV-lea. Mai înainte de a contribui în mod decisiv la textul Liturghiei,
Sfântul Vasile cristalizează schema liturgică a Ceasurilor, care păstrează cinci
rugăciuni ce sunt considerate a avea paternitate vasiliană (două la Mijloceasul
Ceasului I, una la Mijloceasul Ceasului III, una la Ceasul VI şi una la Mijloceasul
Ceasului IX), iar la slujba Miezonopticii două. Despre modul citirii şi întrebuinţării
lor, Sfântul Vasile aminteşte în Regula (Pravila) 37:
„Astfel: Utrenia s-a hotărât (ca să ne aducem aminte) ca primele mişcări ale
sufletului şi ale cugetului nostru să fie consacrate lui Dumnezeu şi să nu luăm
nicio altă grijă asupra noastră, înainte de a ne fi desfătat în cugetul nostru (cu
gândul) la Dumnezeu... Şi iarăşi ora a treia (s-a hotărât) ca să ne ridicăm din somn
pentru rugăciune şi să-i adunăm pe fraţi, măcar că sunt împărţiţi unii la un lucru,
alţii la altul; şi toţi să ne aducem aminte de darul Duhului care pe la ora a treia s-a
dat Apostolilor... Am socotit că şi la ora a şasea este necesară rugăciunea, după
exemplul sfinţilor care spun: «Seara şi dimineaţa şi la amiază mă voi ruga şi voi
striga şi El va auzi glasul meu», şi ca să scăpăm şi de atacul demonului de amiază,
să ziceam tot la acest timp şi psalmul al nouăzecilea. Iar ora a noua ni s-a dat ca
necesară pentru rugăciune de către inşişi Apostolii, în Fapte, unde se învaţă că
Petru şi Ioan s-au suit la templu «la ora rugăciunii a noua». Iar terminându-se
ziua, să mulţumim (lui Dumnezeu) pentru toate câte ne-a dat în aceasă zi sau
pentru cele pe care le-am săvârşit bine, şi să mărturisim ceea ce nam îndeplinit, ori
11
de am săvârşit vreun păcat cu voie sau fără de voie... Şi iarăşi, când începe
noaptea, să ne rugăm ca odihna să ne fie tulburată şi liberă de închipuiri
fantastice, şi la această oră să se zică neapărat psalmul nouăzeci...”73;
Dincolo de rânduiala Ceasurilor, Părintele capadocian introduce psalmodierea

antifonică, formula doxologică „Slavă lui Dumnezeu şi Tatălui împreună cu Fiul şi
cu Duhul Sfânt” în detrimentul expresiei anterioare ce avea forma „în (ἐν) Fiul şi
în Duhul Sfânt”, diferite mişcări liturgice şi activitatea liturgilor în altar;
Din aceeaşi epocă, Sfântul Vasile ne dă mărturie (fără să cunoaştem dacă el a
reglementat această situaţie) despre folosirea celor şase psalmi de la începutul
Utreniei, precum şi citirea Psalmului 50:
„De cu noapte se scoală să meargă la lăcaşul de rugăciune, unde, cu efort, cu

mâhnire şi cu lacrimi stăruitoare, se mărturiseşte Domnului, apoi se ridică în cele
din urmă de la rugăciuni şi se aşează la cântarea de psalmi. Aici, împărţiţi în două
cete, credincioşii cântă pe rând psalmi... Apoi se schimbă: se încredinţează unuia
grija de a începe cântarea şi ceilalţi îi răspundem. Astfel, după ce am petrecut
noaptea prin alternarea cântării cu rugăciunea, când lumina zilei începe să
lucească, tot poporul, într-o gură şi o inimă, înalţă spre Domnul psalmul de
mărturisire, din care fiecare ne însuşim îndemnuri de pocăinţă...”74;
Despre aşa-numitele „inovaţii” liturgice de care era acuzat Sfântul Vasile din partea
celor din Cezareea şi din împrejurimi avem mărturii atât în lucrările Părintelui
capadocian (Despre Sfântul Duh, Epistola 207), cât şi în operele contemporanilor
(Sfântul Grigorie de Nazianz, Oratio, 43, 44);
Tot în epoca Sfântului Vasile va fi introdusă în spaţiul eclesial catapeteasma, după
cum dă mărturie episcopul Teodoret al Cyrului: „Acesta (Vasile, subl.n.) l-a chemat
[pe împărat] să vină după dumnezeieştile perdele (catapeteasmă), unde el stătea,
şi i-a vorbit mult despre dumnezeieştile dogme, iar împăratul îl asculta pe când
vorbea”75;
În ceea ce priveşte acum Liturghia atribuită Sfântului Vasile cel Mare, aceasta este
considerată ca fiind datată mai înainte de anul 370. Care sunt elementele pe care le
introduce sau le compune chiar Sfântul Vasile cel Mare sunt cu neputinţă de
identificat sub lupa acribiei ştiinţifice. Tradiţia universală a Bisericii din Orient îi
atribuie aşa-numita Liturghie, care se celebrează de zece ori pe an76;
Mărturiile patristice ulterioare dau mărturie despre identificarea autorului
Liturghiei cu Sfântul Vasile cel Mare, precum Petru Diaconul (cca. 520) şi Leonţiu
de Bizanţ care spunea chiar că textul Liturghiei a fost compus de Sfântul Vasile
sub inspiraţia Duhului Sfânt. Deşi este dovedit că nu este autorul ei, se poate
considera mai curând că este „revizorul” care a extins textul. Cu siguranţă că ea a
primit numeroase modificări, dar miezul ei a rămas acelaşi77;
12
Cu toate că astăzi se săvârşeşte doar de zece ori pe an, ea a fost folosită pe scară
largă în Asia Mică şi în Italia de Sud, până la generalizarea în bazinul bizantin a
Liturghiei atribuite Sfântului Ioan Gură de Aur78;
Literatura contemporană consideră că texte vasiliene apar în mod direct în cadrul
anaforalei liturgice, că „revizorul” a adăugat rugăciuni cu conţinut dogmatic şi că
a intervenit în forma primară pentru o ritmicitate a Liturghiei79.
Problematica triadologică („de la ceea ce este comun la ceea ce este propriu” =

comun vs. distinct): Sfântul Vasile cel Mare fundamentează şi introduce pentru
întâia oară şi definitiv problematica ipostasurilor în cadrul triadologiei creştine. Ca
să gândim teologic adevărat trebuie să gândim în mod real că, în Dumnezeu,
există o singură fiinţă şi trei ipostasuri: dacă fiinţa nu ar fi comună celor trei
ipostasuri am ajunge la triteism, iar dacă am gândi în afara celor trei ipostasuri
atunci am cădea în monoteism filosofic sau iudaic, lipsit de persoană şi de
comuniunea personală cu omul:
„Fiindcă proprietăţile, caracteristicile şi formele considerate în fiinţă disting ceea

ce este comun prin caracteristicile proprii, însă nu distrug comuniunea firii. De
exemplu, dumnezeirea este comună, însă paternitatea şi filiaţia sunt proprietăţi.
Iar din combinarea acestor două, a comunului şi a propriului, se naşte în noi
înţelegerea adevărului. Astfel încât, atunci când [auzim] despre una născută,
primim în minte noţiunea de Fiu. În măsura în care născutul şi nenăscutul nu sunt
consideraţi ca aflându-se în antiteză, într-atât între lumină şi lumină nu se află
nicio opoziţie...”80;
„«Fiinţa» şi «persoana» se deosebesc atât de mult una de alta, pe cât se deosebeşte
generalul de particular, cum e, de pildă, cazul cu fiinţa vie a unei mulţimi de
oameni sau numai a unui individ singuratic... Trebuie dar să adăugăm fiinţei ceea
ce-i comun tuturor celor trei Persoane, exprimându-ne crezul în felul următor:
dumnezeirea e comună, paternitatea e ceva specific, iar împreunându-le pe
amândouă spunem: cred în Dumnezeu-Tatăl. Tot aşa trebuie să procedăm şi când
mărturisim despre Fiul... Şi tot aşa vom mărturisi şi despre Duhul Sfânt, făcând
legătura între general şi special... Aşa că peste tot devine clar că în mărturisire se
păstrează unitatea în divinitate, pe de o parte, şi specificul Persoanelor prin
separarea însuşirilor atribuite fiecăruia, pe de altă parte”81;
Problematica pnevmatologică: calitatea de „părinţime” a lui Dumnezeu-Tatăl nu

este superioară calităţii de Fiu sau a celei de putere sfinţitoare pe care o deţine
Duhul Sfânt. În învăţătura pnevmatologică, pentru a-i atrage pe pnematomahii
din Cezareea la Ortodoxie, Sfântul Vasile se foloseşte de „iconomie”, indicând
divinitatea Duhului Sfânt nu direct prin termenul de Dumnezeu, ci prin termeni
sinonimici, de cele mai multe ori de conotaţie biblică. În aceeaşi direcţie, Părintele
13
capadocian introduce formula de egalitate în exprimarea doxologică „Slavă

Tatălui şi Fiului dimpreună cu Sfântul Duh” în detrimentul formei „Slavă Tatălui
şi Fiului în Duhul Sfânt”. Forma „împreună cu Sfântul Duh” (σὺν τῷ ἀγίῳ
Πνεύματι) semnifică egalitatea de cinstire şi identitatea de fiinţă:
„Cât despre cei care spun că Duhul Sfânt e creatură, ne e mai milă de ei decât de
nişte oameni care, din pricina acestui cuvânt, cad în greşeala de neiertat de a huli
împotriva Duhului Sfânt. Că făptura e deosebită de Dumnezeire, nu-i nevoie s-o
mai spunem nici măcar pentru cei care abia s-au deprins să caute în Sfânta
Scriptură. Făptura e roabă. Duhul ne face liberi; făptura are nevoie să i se dea
viaţă, Duhul e dătător de viaţă; făptura e sfinţită, Duhul sfinteşte... Duhul are o
sfinţenie firească, pe care n-a primit-o prin har, ci face parte din fiinţa Lui; tocmai
de aceea a şi fost nevoie să I se dea un nume special. Ceea ce este sfânt din fire,
aşa cum Tatăl e Sfânt din fire şi cum Fiul este Sfânt din fire, aceea nu acceptăm să
fie rupt şi desfăcut de Treimea cea Dumnezeiască şi Fericită...”82;
Problematica eclesiologică: observând tensiunile din cadrul Bisericii în perioada

360-381, Sfântul Vasile cel Mare a încercat să unească Bisericile locale sau să
găsească un numitor comun pentru depăşirea schismelor endemice, cum a fost
cazul celei din Antiohia, divizată între partizanii lui Paulin şi Meletie. Ceea ce le
cerea arhiepiscopul capadocian era, deci, restabilirea comuniunii prin
recunoaşterea simbolului de credinţă niceean şi, in extenso (pentru că hotărârile
Sinodului nu vorbeau despre problematica pnevmatologică), „să nu spună despre
Duhul Sfânt că ar fi o creatură”:
„Un lucru bun care ar trebui făcut este reunificarea Bisericilor «locale», care s-au
dezbinat una de alta de atâta vreme. Şi această unire s-ar putea face numai dacă
vom dovedi răbdare faţă de cei neajutoraţi şi dacă vom acţiona în aşa fel încât să
nu mai provocăm noi zguduiri sufleteşti... Deocamdată să nu le cerem nimic mai
mult, ci să propunem fraţilor care vor să se unească cu noi să recunoască Simbolul
stabilit la Sinodul din Niceea, iar dacă primesc acest lucru, să le cerem doar atâta:
să nu spună despre Duhul Sfânt că ar fi o creatură, nici să nu intre în comuniune
cu cei care susţin acest lucru...”83;
„În ceea ce priveşte Biserica din Antiohia (mă gândesc la cea care a păstrat
aceleaşi vederi cu ale noastre), de ne-ar hărăzi Dumnezeu bucuria s-o vedem
odată unificată!... Dar după cum zici Tu, n-ar trebui nici să ne unim cu unii, nici să
ne ferim de ceilalţi, ci mai bine să aducem la starea de dinainte elementele
dezbinate. De aceea, întâi şi întâi roagă-te. În al doilea rând, îndeamnă-i să-şi lase
la o parte ambiţiile şi, ca să redea Bisericii puterea ei şi să îngenuncheze orgoliul
duşmanilor, să caute să se unească între ei...”84;
Problematica teoptiei: pentru ca omul să ajungă să-l vadă pe Dumnezeu („fericita

contemplare”), Părintele capadocian indică anumite jaloane pe care trebuie să le
împlinească: timp, curăţirea minţii şi luminarea. Dacă timpul este necesar pentru
14
distragerea atenţiei de la cele telurice şi concentrarea duhului pentru cele divine,

curăţirea este întâia lucrare a omului. Rămânând carnal, prin păcat, omul nu poate
să observe lumina pnevmatică a adevărului. Din acest motiv, doar prin curăţire
omul se reîntoarce la starea primordială şi se aseamănă cu soarele care luminează.
Doar sufletul, care este luminat de prezenţa Duhului Sfânt în el, poate să ajungă
diafan şi să lumineze mai apoi pe cei din jurul lui, ca o lumină strălucitoare. Este,
deci, nevoie de o unire intimă cu Duhul lui Dumnezeu care va lucra ca să ajungem
la frumuseţea Arhetipului:
„Unirea intimă a Duhului cu sufletul (nu constă) într-o apropiere în spaţiu pentru
că, cum s-ar putea apropia cel trupesc de cel netrupesc? -, ci în abţinerea de la
păcate, care ulterior adăugate sufletului, datorită iubirii de trup, l-au înstrăinat de
intimitatea lui Dumnezeu. Prin urmare, când se va curăţi cineva de ruşinea pe
care a contractat-o din răutate şi va reveni la frumuseţea firească şi va reflecta prin
curăţire, ca într-o oglindă împărătească, vechiul chip, numai atunci va putea să se
apropie de Mângâietor. Acesta însă strălucind, precum străluceşte soarele înaintea
ochiului curat, îi va arăta acestuia în el însuşi imaginea Celui nevăzut. În fericita
contemplare a chipului vei vedea frumuseţea arhetipului. Prin Duhul inimile se
înalţă, cei neputincioşi sunt conduşi de mână, cei ce sunt pe calea virtuţii se
desăvârşesc. Luminând pe cei care s-au curăţit de orice pată, îi arată duhovniceşti,
datorită comuniunii cu El...”85;
Problematica ascezei: reuşind să creeze o adevărată reformă a ascetismului, prin

indicarea unor rânduieli extrem de precise, Părintele capadocian gândeşte asceza
ca o modalitate sigură care călăuzeşte spre desăvârşirea creştină. Fie că omul alege
calea monahismului, fie că alege mediul familial, chemarea spre asceză este
adresată deopotrivă tuturor. Asceza este sinonimă cu imitatio Christi, demers în
care trebuie să fim implicaţi în mod exhaustiv. Retragerea din lume, liniştirea
minţii, rugăciunea, postul, cumpătarea, lectura biblică (psalmodia), cugetarea la
cele sfinte, practicarea virtuţilor sunt tot atâtea căi prin care Sfântul Vasile
„defineşte” asceza care conduce la desăvârşire. Toate aceste „instrumente”, prin
care asceza lucrează în om, nu fac altceva decât să-L aducă pe Dumnezeu (şi) mai
prezent în viaţa noastră, prin sălăsluirea Sa în interiorul nostru86:
„Căci mulţi se apropie de viaţa virtuoasă, dar puţini îşi iau asupră-le jugul ei. Căci
a celor care năvălesc este Împărăţia cerurilor şi «cei ce năvălesc pun mâna pe ea».
Din Evanghelie este cuvântul. A numit «năvală» înfrânarea trupului, pe care o
rabdă de bunăvoie ucenicii lui Hristos, prin tăierea propriilor voinţe, prin
renunţarea la odihna trupului şi prin păzirea tuturor poruncilor lui Hristos. Dacă
vrei deci să răpeşti Împărăţia lui Dumnezeu, fă-te năvălitor; supune-ţi grumazul
tău jugului slujirii lui Hristos. Strânge gura jugului în jurul gâtului tău; iar jugul
să-şi strivească grumazul. Fă-ţi-l mai uşor cu osteneala virtuţilor, cu postul, cu
privegherile, cu ascultarea, cu isihia, cu psalmodiile, cu rugăciunile, cu lacrimile,
15
cu lucrul de mână, cu răbdarea oricărui necaz care vine asupră-ţi şi de la draci, şi

de la oameni”87.
6. CARACTERIZARE ŞI IMPORTANŢA CONTRIBUŢIEI TEOLOGICE A SFÂNTULUI VASILE
Multiplele paliere teologice la care a „aderat” marele Părinte capadocian au primit

noi valenţe într-o lume teologică atât de divizată de luptele interne pentru
promovarea adevărului. Dincolo de a creiona un sistem teologic pertinent, ancorat
în gândirea Părinţilor anteriori şi, desigur, în Tradiţia Bisericii, Sfântul Vasile
aduce contribuţii remarcabile atât în lumea monastică, cât şi în viaţa latreutică a
Bisericii;
Pe plan dogmatic, Sfântul Vasile a fost eminamente susţinător al formulei niceene
(„deofiinţă cu Tatăl”). Deşi a reacţionat puţin mai greu cu privire la ideile
teologice eunomiene, totuşi operele sale cu caracter dogmatico-apologetic reuşesc
să răstoarne întreaga gândire eretică a epocii în care a activat. Dovedeşte, de altfel,
că numele divine (exemplu: născut, nenăscut) evidenţiază însuşirile personale şi
nicidecum fiinţa lui Dumnezeu, iar între fiinţa divină şi lucrări acestei fiinţe în
lume există o diferenţă majoră (prima este inaccesibilă, în timp ce lucrările sunt
cele care coboară spre noi);
Din perspectivă liturgică acum, Sfântul Vasile reuşeşte nu numai să creioneze
rugăciuni sau norme precise pentru comportamentul liturgilor în Sfântul altar, cât
mai ales să introducă noi forme în cultul creştin (completarea Utreniei, a
Ceasurilor, psalmodierea antifonică) sau să ofere completări/sistematizări unor
forme deja existenta (a se vedea cuprinsul Liturghiei atribuită lui).
1
Στυλιανού Γ. ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΥ, Πατρολογία, τόμος β’, p. 357 [trad. rom.: Stylianos P APADOPOULOS,
Patrologie, vol. II/2, Secolul IV (Răsărit şi Apus), trad. de Adrian Marinescu, Editura Bizantină,
Bucureşti, 2012, p. 47];
2
Traducere românească: Sfântul GRIGORE DE NAZIANZ, „Elogiul Sfântului Vasile”, în: Sfântul GRIGORE
DE NAZIANZ, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul
Sfântului Vasile, trad. de Pr. N. Donos, Huşi, 1931, pp. 118-204;
16
CURSUL 5: SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA – TEOLOGUL-FILOSOF ŞI
TEORETICEANUL MISTICII CREŞTINE
______________________________________________________________________________________________________________________________
REZUMAT
dacă în majoritatea cazurilor, atunci când analizăm viaţa unui Părinte al Bisericii sursele
sunt numeroase, în cazul Sfântului Grigorie de Nyssa, fratele mai mic al arhiepiscopului
Vasile cel Mare, izvoarele sunt puţine şi sărace în informaţii. Cele mai importante aspecte le
oferă atât autorul, cât şi Marele Vasile în cuprinsul epistolelor sale;
multe aspecte necunoscute din viaţa sa au fost analizate în cadrul literaturii
contemporane de specialitate, însă rezultatele finale nu sunt acceptate încă de toţi;
Părintele capadocian scrie mult. Corpusul operelor sale este unul diversificat din
perspectiva tematicii şi a formei, dar problematic cu privire la terminologia aleasă şi
promovată. Cea mai mare parte a corpusului gregorian se bazează pe filosofia neoplatonică,
pe origenism (mai ales în perspectiva eshatologică) şi pe gândirea teologică şi exegetică a lui
Filon Alexandrinul; cel mai important concept teologic, legat de antropologie şi de
mistica creştină, este cel despre urcuşul duhovnicesc al sufletului spre teognosie. Deşi
numele acestui concept („epectază”, din grecescul ἐπέκτασις) a fost oferit de teologia
contemporană, prin vocea lui Jean Daniélou, el este prezent în gândirea Sfântului Grigorie
care vede în el tensiunea alergătorului care tinde necontenit spre ţinta finală.
Anul Eveniment
cca. 335-340 naşterea Sfântului Grigorie de Nyssa, fie în Annisa, fie în
Neocezareea Pontului;
după 370 scrie tratatul Despre feciorie, la insistenţele Sfântului Vasile;
372 în Sâmbăta Mare din acest an va fi hirotonit episcop de Nyssa,
sub directa îndrumare a arhiepiscopului de Cezareea;
iarna 375-376 acuzaţii privind delapidarea banilor bisericeşti şi fapte
canonice;
376 sinodul endemic din Nyssa îl va condamna la exil;
378 reîntoarcerea în Nyssa, după moartea împăratului Valens;
1 ianurie 379 participarea la înmormântarea arhiepiscopului de Cezareea,
fratele său;
379 participarea la sinodul endemic din Antiohia;
drumul spre Ivora, unde va alege un episcop ortodox, precum
380 şi călătoria în Sebastia, unde ajunge pentru puţin timp
episcopul acelei cetăţi;
mai-iunie 381 participă la Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopol;
381-382 călătoreşte în diferite părţi ale Imperiului bizantin (Capadocia,
Curs 5: Sfântul Grigorie de Nyssa: teologul-filosof şi teoreticeanul...
Pont, Armenia Mică, Galatia);
383 sinodul endemic din Constantinopol, unde va vorbi despre dumnezeirea
Fiului şi Sfântului Duh;
385 susţinerea la Constantinopol a necrologurilor pentru Pulheria
(fiica împăratului Teodosie) şi Placilla (soţia sa);
387 moartea soţiei sale, Teosebia → informaţiile biografice despre
Sfântului Grigorie încep să se împuţineze;
394 participarea la sinodul endemic din Constantinopol;
394 moartea sa, cel mai probabil în acelaşi an cu organizarea sinodului
constantinopolitan.
______________________________________________________________________________________________________________________________
1. ISAGOGIE
Considerat a fi „cel dintâi teolog al vieţii niptice” 1 , cel care a jucat un rol remarcabil
în limpezirea gândirii teologice2 şi un filosof real al epocii sale, Sfântul Grigorie de
Nyssa a fost preocupat de întreaga situaţie în care se afla Biserica secolului al IV-
lea, asimilându-şi diferite curente teologice (teologia Sfântului Irineu de Lyon,
viziunea Şcolii alexandrine şi gândirea atanasiană, perspectivele
exegetice ale Şcolii antiohiene şi conceptele Marelui Vasile);
Criza teologică a perioadei în care a vieţuit şi a activat Sfântul Grigorie de Nyssa
avea la bază două mari direcţii: problematica pnevmatomahiei, promovată de
episcopul Eunomie al Cyzicului, şi problematica apolinaristă (absorbirea firii
umane de către cea dumnezeiască în Persoana Mântuitorului). Din această
perspectivă, întreaga teologie gregoriană se apleacă asupra relaţiei existente între
triadologie şi hristologie, precum şi modul în care antropologia se desfăşoară ca o
veritabilă imago Dei;
Ceea ce valorifică în aproape întreaga sa operă, ca un element de noutate, este
distincţia netă între „creat” şi „necreat”, între „zidit” şi „Ziditor”, între existenţa
dumnezeiască şi lumea, care subzistă doar în măsura în care interacţionează în
mod real cu divinitatea. În gândirea sa teologică se reflectă cea mai profundă
simbioză dintre Teologia tradiţionalistă şi cea creativă, prin care poate găsi soluţii
concrete la marile dileme dogmatice ale epocii în care a vieţuit3.
2. IZVOARE PRIVIND VIAŢA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NYSSA
Din cuprinsul operelor sale extragem informaţii biografice infime, de vreme ce

Sfântul Grigorie a evitat să-şi expună viaţa. Nici sursele directe sau colaterale nu
sunt foarte „darnice” în oferirea de date biografice, iar aceasta poate sub prisma
acuzaţiei (nu lipsită totuşi de temei) că Sfântul Grigorie de Nyssa a vieţuit în
umbra fratelui său mai mare, Sfântul Vasile4;
2
În cuprinsul lucrărilor sale menţionează anumite evenimente personale. Astfel, în

epistola 19 Sfântul Grigorie aminteşte realitatea că acasă a avut parte de educaţia
primită din partea surorii sale Macrina, pe care o numeşte chiar „învăţător”,
fiindcă l-a călăuzit în cele despre mersul vieţii şi i-a oferit elemente de vieţuire
creştină. În plus, autorul vorbeşte foarte laconic despre perioada demnităţii de
mitropolit al Sebastiei, perioadă pe care o defineşte prin formula „captivitate
babilonică”;
Ideea despre Sfânta Macrina cea Tânără ca învăţătoare a lui Grigorie este reflectată
şi în prologul Dialogului despre suflet şi înviere:
„După ce marele între sfinţi Vasile se mutase din viaţa aceasta la Dumnezeu,
provocând jale în bisericile noastre şi pe când se mai afla încă în viaţă sora şi
învăţătoarea mea Macrina, m-am dus în grabă la ea ca să-i împărtăşesc vestea
despre nenorocirea întâmplată cu fratele nostru... Când ne-am văzut faţă în faţă,
chipul învăţătoarei mi-a stârnit din nou durerea, căci se observa că şi pe ea o
măcinase mult boala, încât acum se vedea că se apropie şi ea de moarte...”5;
În omilia encomiastică La cei patruzeci de mucenici, Sfântul Grigorie pare a

introduce un element referitor la timpul încadrării sale ca citeţ în cadrul Bisericii.
Astfel, atunci când moaştele celor 40 de mucenici au fost aduse şi păstrate spre
închinare la biserica din Annisa, Sfântul Grigorie – pretextând o anumită lucrare –
nu a participat la slujba privegherii şi a adormit. S-a trezit însă brusc din cauza
unei vedenii în care văzuse că umpluse cu lacrimi moaştele sfinţilor. După acest
moment se pare că a fost hirotesit citeţ al Bisericii6;
Sfântul Vasile cel Mare, prin intermediul scrisorilor sale, oferă indicii extrem de
preţioase cu privire la viaţa lui Grigorie, episcopul Nyssei. Astfel, două epistole
fac referire directă la elemente biografice importante pentru a completa tabloul
biografic al fratelui mai mic:
Epistola 58, scrisă în 371, şi adresată chiar lui Grigorie, revelează o stare de
aparentă încordare între cei doi fraţi, pornind de la o naivitatea a fratelui mai mic
în găsirea unei stratageme de împăcare între arhiepiscopul Vasile şi unchiul său,
Grigorie. Despre el, Sfântul Vasile amintea:
„Cum te-aş mustra în chip demn de tine, pentru naivitatea manifestată în toate
privinţele?... Cum ar trebui privite scrisorile trimise de tine şi de ai tăi?... Dacă am
scris aşa, am făcut-o cu scopul de a dojeni simplitatea ta, altminteri convenabilă
creştinilor, dar pe care în momentul de faţă n-o consider deloc potrivită; de aceea,
cel puţin pe viitor, să te fereşti de a mai face aşa ceva, iar pe mine să mă cruţi,
pentru că trebuie să ţi-o spun deschis – în astfel de corespondenţe faci impresia
unui slujitor care nu-i vrednic de nicio încredere... În orice caz, tu ar trebui să ai
alte preocupări în vremurile acestea, fiindcă tu eşti fratele meu, care nu poate uita
legăturile fireşti dintre noi şi care nu poţi vedea în mine un duşman...”7;
3
Epistola 215, scrisă în anul 375, dovedeşte lipsa de experienţă a Sfântului Grigorie
în problemele bisericeşti, lipsa contactului său cu „linguşirile” lumii, precum şi o
intenţie de călătorie spre Roma pe calea maritimă:
„În legătura cu călătoria spre Roma, nu ştiu cum de nu a înştiinţat-o mai întâi pe
Înţelepciunea Ta că, în timpul iernii, drumul e cu totul impracticabil, pentru că
ţinutul din Constantinopol şi până la graniţele noastre e plin de duşmani. Dacă ar
trebui să meargă pe mare, acum ar fi momentul. Numai de-ar primi preaiubitul
de Dumnezeu şi frate al meu, Grigorie, să călătorească pe mare şi dacă ar accepta
să conducă el delegaţia în problemele acestea! Oricum, nu văd pe cineva care să-l
poată însoţi, iar pe el îl ştiu cu totul lipsit de experienţă în problemele bisericeşti.
Cred însă că însoţirea cu simţăminte nobile va trezi respect şi va fi de foarte mare
folos. Dacă e vorba de un om mândru şi îngâmfat, aşezat pe un tron înalt şi din
pricina aceasta neascultător faţă de cei care-i spun de jos adevărul, ce ar putea
câştiga obştea din discuţiile unui om ca Grigorie, care habar n-are de linguşirile
nedemne de un om liber?”8;
Legislaţia teodosiană din 30 iulie 381 îl trece pe Sfântul Grigorie de Nyssa în lista
acelor episcopi care constituie garanţia Ortodoxiei. În plus, această lege impune
realitatea ca cei care nu vor fi în comuniune canonică, liturgică şi dogmatică cu
Sfântul Grigorie de Nyssa, cu episcopii Eladiu din Cezareea şi Otreius din
Melitene să fie consideraţi eretici;
Fericitul Ieronim († 420), în lucrarea Despre bărbaţi celebrii (128), aminteşte despre
Părintele capadocian următoarele detalii: „Grigorie, episcopul de Nyssa, fratele lui
Vasile al Cezareei. Cu ceva timp mai înainte mi-a citit mie şi lui Grigorie de
Nazianz din Împotriva lui Eunomie. A scris şi multe altele şi se spune că el continuă
să scrie”9;
Textul sinaxarial pune accent pe descrierea sintetică a bios-ului Sfântului Grigorie,
iar la final inserează portretul fizic al acestui Sfânt Părinte (după modelul textului
sinaxarial pentru Sfinţii Vasile cel Mare [1 ianuarie] şi Atanasie Alexandrinul [18
ianuarie]):
„Acest Sfânt Părinte a fost frate cu Sfântul Vasile cel Mare şi a strălucit prin
cunoaşterea filosofiei şi prin râvna pentru credinţa ortodoxă; drept aceea a fost şi
apărător al Bisericii lui Hristos. Că mergând la Constantinopol, împreună cu cei
care se adunau la Sinodul al doilea Ecumenic, ca să lupte împotriva ereziilor
păgâne, Grigorie s-a dovedit apărător neîntrecut al dreptei credinţe, biruind pe
potrivnici prin puterea cuvintelor şi prin dovezi din Scriptură. Grigorie străbătuse
toată ştiinţa filosofică şi a bunei vieţuiri şi de aceea avea putere cu aceste două
arme. Păstorindu-şi turma cu înţelepciune şi cu evlavie şi, ajungând la bătrâneţe
frumoasă, a adormit şi s-a mutat la Domnul. Ca înfăţişare Grigorie era întru totul
4
asemănător fratelui său Vasile, afară de cărunteţe, şi avea o faţă puţin mai veselă
decât a acestuia”10;
Elementele biografice cuprinse în imnografia bizantină dedicată Sfântului Grigorie

sunt puţine. Trei aspecte ies cu totul în evidenţă, şi anume: relaţia de înrudire cu
arhiepiscopul Cezareei, demnitatea arhierească la Nyssa şi problematica
antieretică:

„petrecând în ceruri ca un ierarh...”11;
„pentru aceasta Hristos a dat în mâna ta cârmuirea Bisericii” 12;
„dumnezeiescul Ierarh al Bisericii şi cinstitul scriitor de cântări ale
demnitatea înţelepciunii, mintea cea priveghetoare a Nisei, Grigorie...”13;
arhierească „cu ochiul sufletului priveghind, Ierarhe, te-ai arătat lumii ca un păstor
(episcop al privighetor...”14;
Nyssei) „caută de sus, arhiereule, şi apără Biserica lui Hristos...”15;
„pe păstorul cel bun, pe Grigorie preaînţeleptul, pe întâiul stătător al
Nisei...”16;
„... te-ai făcut preafrumos întru amândouă părţile, Grigorie al Nisei”17;
„Cuvioase Părinte, preacinstite Grigorie, securea care taie năvălirile
ereticilor... focul care arde mărăcinii ereiziilor”18;
„... ai tâlcuit preaînţelepteşte Dumnezeirea cea deopotrivă a Treimii.
Drept aceea, cu dogmele ortodoxe biruind ereziile cele străine, ai
ridicat puterea credinţei în toată lumea”19;
„ca un foc ai ars tufişurile cele spinoase ale cuvintelor ereziilor...”20; „tu
ai înlăturat credinţa cea deşartă a lui Eunomie şi cuvintele lui cele cu
greutate de ocolit...”21;
„înfruntat-ai, Grigorie, prealesule, pe Macedonie cel ce se lepădase de
Dumnezeu, şi care hulea fără de temere pe Dumnezeiescul Duh...”22;
„nicidecum nu ai îngăduit, grăitorule de Dumnezeu, să se
problematica
propovăduiască în Hristos o singură fire, alcătuită din două. Ci i-ai
antieretică
vânat pe toţi cu mreaja dogmelor tale şi la lumină iarăşi i-ai adus” 23;
„te-ai arătat, războinic, Grigorie, faţă de cei ce se nevoiau să micşoreze
slava lui Hristos”24;
„învăţătura cea greşită şi înrădăcinată a lui Arie, care despărţea
Treimea, tu ai surpat-o desăvârşit...”25;
„Sabelie, luptătorul împotriva Dumnezeirii, socotind, ca un
nepriceput, că unimea Treimii ar fi amestecare, a fost înfrânt de tine,
Grigorie...”26;
„ai alungat pe toţi rău-voitorii credinţei, ca pe nişte lupi, păzindu-ţi
turma nevătămată...”27;
„cu dogme ortodoxe silind la luptă ereziile cele străine, ai ridicat
biruinţa credinţei în toată lumea...”28;
5
relaţia familială „pe aceasta cinstind-o, după dreptate, cinstim pe Vasile împreună cu
cu Sfântul Vasile Grigorie, în veci” ;
29
„... pe fratele şi întocmai la obiceiuri cu înţeleptul Vasile...”30.
3. VIAŢA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NYSSA DUPĂ CERCETĂRILE CONTEMPORANE
cca. 335-340: naşterea Sfântului Grigorie fie în Annisa, fie în Neocezareea

Pontului, dintr-o familie creştină şi având fraţi pe Sfinţii Vasile cel Mare, Petru de
Sebastia şi pe Naucratius retorul. A urmat o perioadă de educaţie, dobândind o
cultură teologică şi clasică deosebită, în mod special prin ajutorul oferit de sora sa
mai mare, Macrina;
Nu ştim la ce vârstă a primit botezul creştin şi nici unde. Ceea ce este sigur este
faptul că pentru o periodă de timp a fost încadrat în Biserică ca citeţ. Va părăsi
această demnitate în favoarea predării retoricii. Tot acum se pare că se căsătoreşte
cu Teosebia, care îi va dărui doi copii (pe Cynaegirus şi pe Alexandru 31), dar de
care – printr-un acord comun – se va despărţi, îmbrăţişând amândoi viaţa
monastică32. Realitatea aceasta nu înseamnă că Sfântul Grigorie şi-a pierdut idealul
ascetic, ci numai că drumul spre (îm)plinirea acestuia a fost mult mai complex33;
pentru o perioadă de aproximativ un deceniu va vieţui, prin insistenţele Sfinţilor
Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, la mănăstirea din Pont, înfiinţată de fratele
său mai mare;
după 370: scrie tratatul Despre feciorie, la
insistenţele Sfântului Vasile. În cuprinsul
acestei opere, autorul regretă faptul că nu a
rămas necăsătorit, ca să poată dobândi cu mai
multă uşurinţă „culmea fecioriei”34;
372: în Sâmbăta Mare din acest an va fi
hirotonit episcop al cetăţii Nyssa, aflată nu
departe de Cezareea şi sub directa îndrumare
a Sfântul Vasile. Deşi adeseori intenţiile sale
erau bune, punerea lor în acţiune au condus
la îngreunarea activităţii teologico-pastorale a
arhiepiscopului Vasile în zona Cezareei;
în acele vremuri atât de tulburi pentru
Biserică, care impuneau desigur episcopi
foarte abili din perspectivă pastorală pentru a neutraliza acţiunile ariene, Sfântul
Grigorie se va dovedi a fi diametral opus: bunătatea sa, dusă până la extrema
naivităţii chiar, l-a determinat să nu se distingă mai deloc din perspectiva
problematicilor pastoral-administrative. Din acest motiv, Sfântul Vasile se va
plânge adeseori de stângăciile sale35;
6
iarna 375-376: partida anomeilor îl acuză pe nedrept autorităţilor imperiale de

delapidare a banilor bisericeşti şi de fapte necanonice; va fi arestat şi trimis sub
escortă să fie judecat de către vicarul Demostene. Se îmbolnăveşte pe drum şi este
ascuns de anumiţi prieteni;
primăvara lui 376: sinodul endemic din Nyssa îl condamnă la exil, deşi Grigorie
nu se va prezenta la nicio şedinţă;
odată cu moartea împăratului bizantin arian Valens (9 august 378) şi puterea
arienilor a început să scadă → Sfântul Grigorie se va întoarce în eparhia sa, fiind
primit în urale;
1 ianuarie 379: participă la înmormântarea fratelui său, Marele Vasile. Acest
moment va declanşa, de altfel, asumarea responsabilităţii de a continua teologia
arhiepiscopului Vasile;
379: participă la sinodul endemic din Antiohia, care a formulat decizii, bazându-se
pe teologia Sfântului Vasile. Tot în acest an (19 iulie) va participa la
înmormântarea surorii sale, Sfânta Macrina cea Tânără;
380: va merge în Ivora pentru a alege un episcop, iar mai apoi va pleca în Sebastia
Armeniei pentru a ajunge mitropolitul acelei cetăţi şi de a ajuta pe creştini în faţa
presiunilor eretice ale eustaţienilor → se va întoarce însă la Nyssa la scurt timp
(sfârşitul lui 380), fără prea mult succes; mai-iunie 381: participă la Sinodul al II-
lea Ecumenic din Constantinopol, unde a promovat pnevmatologia şi triadologia
capadociană şi a fost recunoscut în unanimitate ca o mare personalitate teologică;
381-382: călătoreşte în diferite părţi ale Imperiului bizantin (Capadocia, Pont,
Armenia Mică, Galatia) cu scopul de a propovădui problematicile teologice
capadociene;
383: participă la şedinţele sinodului endemic din Constantinopol, unde va vorbi
despre dumnezeirea Fiului şi Sfântului Duh;
385: cunoscut pentru stilul său retoric excepţional, va fi chemat de împăratul
Teodosie la Constantinopol, ca să susţină necrologuri pentru Pulheria (fiica
împăratului) şi Placilla (soţia sa);
după 387: odată cu moartea soţiei sale Teosebia, pe care Sfântul Grigorie de
Nazianz o consideră drept „soţie de preot cu adevărat sfântă” (epistola 197) 36,
informaţiile biografice despre Grigorie de Nyssa încep să se diminueze;
394: îl regăsim pentru ultima dată în cadrul unui sinod endemic din
Constantinopol. Probabil nemulţumit şi dezamăgit de situaţia socio-politică şi
religioasă, se va retrage din viaţa politico-eclesiastică a cetăţii capitale;
394: cel mai probabil în acelaşi an va muri; sărbătorit de
către Biserica Ortodoxă în ziua de 10 ianuarie37.
4. OPERA
7
Sfântul Grigorie scrie mult, iar corpusul operelor sale deşi este unul diversificat din
perspectiva tematicii şi a formei, va fi problematic cu privire la terminologia aleasă
şi promovată. Cel mai mare segment al acestui corpus gregorian se bazează pe
filosofia (neo)platonică, pe origenism şi pe gândirea teologico-exegetică a lui Filon
Alexandrinul38;
Tip Nume Conţinut

- redactată în 381 şi compusă din trei cărţi
principale;
- oferă un răspuns pertinent la răspunsul
Contra lui Eunomiu ereticului Eunomie faţă de invinuirile aduse de
Sfântul Vasile;
- prin această operă s-a putut reconstitui
întregul răspuns al episcopului Eunomie de
Cyzic39;
dogmaticopolemic Despre Duhul Sfânt - redactată după 385;
e contra macedonenilor - combate învăţătura
pnevmatomahi pnevmatomahilor, accentuând egalitatea
dintre Persoanele treimice;
- este un dialog între autor şi un filosof
Contra fatalismului păgân; - combate fatalismul astrologic,
accentuând libertatea persoanei;
- redactată cel mai probabil în cca. 385;
- conţine 40 de capitole şi se prezintă
ca o sinteză a doctrinei creştine sau ca o
Cateheza cea mare schiţă filosofică a dogmaticii;
(Marele cuvânt - se pare că a funcţionat ca o Summa
catehetic) Theologica în spaţiul răsăritean între opera
„Despre principii” a lui Origen şi
„Dogmatica” Sfântului Ioan Damaschin40;
- dedicată fratelui său Petru, care l-a şi
rugat să o redacteze nu la mult timp după
moartea Sfântului
Vasile cel Mare;
Despre crearea omului - explică locul din Fc. 1:26, de vreme ce
Sfântul Vasile a vorbit doar de zilele
creaţiei, dar nu şi
despre zidirea omului;
- combate teoriile origeniste cu privire
exegetice
la suflet, dar păstrează apocatastaza şi
8
mântuirea generală41;
- o redactează la cererea fratelui său
Cuvânt apologetic la Petru; - opera se prezintă mai curând
Hexaimeron, către ca o apologie pentru opiniile Sfântului
fratele său Petru Vasile faţă de zilele creaţiei;
- locurile obscure sunt interpretate
cu ajutorul teoriilor metafizice42;
- redactată în 390, la cererea unui
anume Cesarius, tânăr care dorea să
Despre viaţa lui Moise cunoască mai bine tabloul vieţii perfecte;
- Moise este paradigma pentru viaţa
creştină
perfectă şi pentru urcarea sufletului la
Dumnezeu43;
- scrisă între anii 370-371;
Despre feciorie - deplânge faptul că prin căsătorie nu
ascetice mai poate ajunge atât de uşor la
înăţimea fecioriei; - oferă numeroase
paradigme pentru feciorie;
- scriere cu puternice nuanţe
Viaţa Sfintei Macrina hagiografice; - redactată în 379, după
moartea surorii sale, la îndemnul
călugărului Olimpiu44;
Panegirice (La Sfântul - deşi este recunoscut că nu avea talent
oratoric,
Ştefan, la Sfântul Sfântul Grigorie încearcă să suplinească
cuvântări Teodor, la cei 40 de această carenţă prin studiul tehnicii
mucenici); cuvântări oratorice;
funebre - cuvântările sale se prezintă mai curând ca
nişte opere encomiastice;
Către Flavian - deplânge starea lamentabilă a Bisericii;
Către Biserica din - insistă asupra alegerii cu mare grijă şi
Nicomidia discernământ al episcopului de acolo;
- după călătoria sa la Ierusalim (379), Sfântul
corpusul epistolar
Grigorie descrie cele observate ca martor
(30 de scrisori)
ocular; - arată inconvenientele pe care le au
pelerinajele, inconveniente care în
Despre cei care merg la majoritatea situaţiilor sunt mai mari şi mai
Ierusalim numeroase decât avantajele; - se
împotriveşte pelerinajelor: creştinul este
invitat să stea acasă, unde să-şi cultive
9
pietatea, decât să meargă în pelerinaj, unde

foarte mulţi îşi pierd virtutea45;
În ceea ce priveşte acum lucrarea Împotriva lui Eunomie (Κατὰ Εὐνομίου), aceasta a
fost redactată în urma răspunsului în cinci cărţi al episcopului Eunomiu de Cyzic
faţă de opera omonimă a Sfântului Vasile. Fiindcă acest răspuns eunomian a
apărut abia în 378, cu puţin timp înaintea de moartea arhiepiscopului de Cezareea,
el nu a mai putut primi niciun răspuns;
Locul compunerii acestei „opere-răspuns” este cel mai probabil Constantinopol, în
perioada în care Sfântul Grigorie pregătea lucrările viitorului Sinod Ecumenic. Cât
priveşte acum perioada redactării acestei lucrări, alcătuită din trei părţi („cărţi”),
aceasta se desfăşoară în intervalul 380-383: prima carte – primăvara lui 380, a doua
carte – 380-381, iar a treia carte, împărţită în 12 tomuri, a fost finalizată în 38346;
În această cauză, cel „desemnat” de a se procupa de un răspuns pertinent faţă de
răspunsurile teologice ale lui Eunomie a fost Sfântul Grigorie de Nyssa:
„Când sfinţitul nostru Vasile a adormit, eu am primit moştenirea controversei lui

Eunomie. Inima încă îmi era înfierbântată şi tulburată de pierderea suferită de
biserici. Atunci Eunomie nu s-a limitat la a scrie despre diferite lucruri în apărarea
propriei lui doctrine, ci s-a străduit să scrie abuziv împotriva părintelui nostru
[după Dumnezeu]...”47;
Opera se prezintă mai curând ca un „proiect teologic al unei întregi familii şi al

unei întregi generaţii, în centrul căreia îi descoperim pe Părinţii capadocieni” 48. El
rămâne sui generis „cel mai important tratat teologico-metafizic al secolului al
IVlea, hrănindu-se din solul creştinismului ascetic, biblic, mistic şi contemplativ,
nutrit decenii la rând de scrierile Sf. Atanasie cel Mare, de episcopii şi monahii
egipteni, de ortodoxia Părinţilor latini...”49;
Tratatul, uriaş din perspectiva proporţiei şi dificil ca lectură, nuanţează numeroase
teme de teologie dogmatică, precum: atributele divine, hristologia, apofatism
versus catafatism, problematica ontologiei, triadologie, sensul revelaţiei
scripturistice, posibilitatea cunoaşterii infinitului şi a limitelor omeneşti etc.;
Fundamentele teologice la care face mereu raportare Sfântul Grigorie de Nyssa sunt
simbolul niceean, hristologia atanasiană şi complexitatea gândirii Sfântului Vasile
cel Mare. Pe baza acestor trei factori principali, episcopul de Nyssa nu caută să
redacteze un simplu răspuns împotriva lui Eunomie sau să creioneze un discurs
propoziţional, ci să lupte cu efervescenţă pentru propovăduirea Adevărului,
identificând fakenews-ul teologic eunomian, cercetându-l şi combătându-l. În plus,
prin intermediul acestei opere, putem vedea modul prin
care acţiona episcopul Eunomie în eparhia sa şi în împrejurimi;
Conform cuprinsului, răspunsul gregorian poate fi rezumat astfel:
10
a) cartea I: respinge gândirea eunomiană cu privire la prezenţa unei gradaţii în

cadrul firii dumnezeieşti. Sfântul Grigorie subliniază proprietatea Tatălui de a fi
„născător”, iar pe cea a Fiului de „a fi născut”;
b) cartea a II-a: combate opinia lui Eunomie conform căreia pluritalitatea
numelor divine adresate exclusiv Fiului (de vreme ce Dumnezeu primeşte doar
pe cel de „Tată”) subliniază multiplicitatea Sa. Răspunsul Sfântului Grigorie este
simplu: fie că noi oferim sau nu numiri divinităţii aceasta există independent de
aceste numiri, care nu au în sine realitate substanţială;
c) cartea a III-a: de natură exegetică, analizând terminologie triadologică
(„născut”, „naştere” confundate de arieni cu „făcut” şi „facere”) şi acele pasaje pe
care arienii le foloseau pentru a-L diminua pe Fiul50.
La fel de vastă este şi problematica teologică generală pe care o schiţează Părintele

capadocian în cuprinsul operelor sale. Dincolo de anumite imperfecţiuni (mai ales
în ceea ce priveşte eshatologia, unde se bazează foarte mult pe gândirea
origenistă), în linii mari gândirea Sfântului Grigorie duce pe mai departe linia
formată deja de Sfinţii Atanasie şi Vasile cel Mare. Elementul de noutate al
gândirii teologice gregoriene, atât cât poate fi el perceput sub această raportare,
este teoretizarea misticii creştine, a etapelor pe care le deţine şi a modului prin
care omul se îndumnezeieşte;
Problematica triadologică: a vorbi despre Treime nu înseamnă că nu mai analizăm
şi unitatea. Sfânta Treime ca şi concept filosofic se situează între monoteismul
iudaic şi politeismul păgân prin realitatea că există o unitatea a firii şi o separare a
ipostasurilor divine. Când vorbim despre divinitate, exprimându-o prin cuvântul
„Dumnezeu” (θεός), noi desemnăm de facto activitatea Persoanelor treimice. Tatăl
este „cauza”, în timp ce Fiul şi Duhul Sfânt – prin realitatea că sunt
„născut”/„purces” – sunt „din cauză”, adică „din Tatăl”:
„Există o deosebire între una şi cealaltă, una fiind cauza, iar cealaltă este din
cauză. La cea care este din cauză, stabilim iarăşi o deosebire: una este adică
nemijlocit din prima, iar cealaltă prin mijlocirea aceleia care este nemijlocit din
prima, în aşa fel, încât particularitatea Celui Unuia-Născut revine neîndoios
Fiului. Pe de altă parte, şi purcederea Duhului din Tatăl rămâne neîndoioasă,
deoarece mijlocirea Fiului asigură Acestuia particularitatea de Unul-Născut, fără
a-I răpi Fuhului relaţia naturală faţă de Tatăl”51;
Problematica hristologică: chiar dacă doctrina hristologică propusă de Sfântul

Grigorie nu aduce nicio noutate, totuşi Părintele capadocian arată că Hristos este
Cuvântul (Λόγος) lui Dumnezeu, veşnic, fiindcă firea dumnezeiască este veşnică.
11
Cuvântul este, deci, consubstanţial cu Tatăl, are voinţă liberă, putere şi doreşte să
săvârşească în permanenţă cele bune. Logosul se întrupează, subliniind cea mai
bună formă a Răscumpărării şi dovedind că puterea divină nu poate fi
circumscrisă vreunui eveniment istoric. Maica Domnului, din pântecele căreia se
naşte Hristos, este „Născătoare de Dumnezeu”. Ea este vasul divin, nefăcut de
mână omenească, în care Logosul se coboară pentru a intra în cea mai intimă unire
cu firea umană;
Dacă prin păcatul neascultării, omul s-a făcut sclavul diavolului, vânzându-se de
bunăvoie, doar Fiul lui Dumnezeu, Stăpânul firii create, poate să-l ridice pe omul
căzut, luând firea umană alterată prin lucrarea răutăţii. Oferirea vieţii,
îndumnezeirea, eliberarea din sclavia diavolului şi din capcana morţii, privită ca
preţ pentru păcatul primordial, sunt reliefate ca roade ale răscumpărării aduse de
Hristos. Ea are valoare universală, deoarece Dumnezeu nu cheamă la mântuire pe
un anume om, ci pe toţi oamenii, iar harul se oferă tuturor, deopotrivă. Paşii din
fiecare clipă a vieţii telurice trebuie să reflecte numele lui Hristos, care este Chipul
virtuţiilor:
„În înţelesul cel mai limpede şi mai grăitor, cuvântul «Hristos» - din care provine
termenul «creştinism» - înseamnă împărat, căci, printr-o accepţiune deosebită,
Sfânta Scriptură tocmai prin această expresie desemnează vrednicia
împărătească... Dacă, aşadar, va purta cineva numele de creştin, dar nu va traduce
în viaţă toate cele legate de acest nume, unul ca acela îşi va renega numele după
exemplul amintit, schimbând caracterul uman cu o mască neînsufleţită,
transformându-se într-o maimuţă. Căci nici Hristos nu-i altceva decât
întruchiparea dreptăţii, a curăţiei, a adevărului şi a fugii de orice răutate, după
cum nici creştinul nu poate fi ceea ce îi spune numele (desigur, vorbim de
creştinul adevărat) dacă nu-şi arată prin fapte participarea la aceleaşi însuşiri”52;
Problematica pnevmatologică: dacă Tatăl este „Cauza”, Fiul şi Duhul Sfânt – aşa
cum am precizat deja la punctul privind problematica triadologică – sunt „cei
cauzaţi”. Sfântul Duh provine, deci, „din Cauză”, cu alte cuvinte El purcede doar
de la Tatăl, singurul privit dub această titulatură → orice tentativă de acuză
privind filioque este absurdă. Fiul este Cel prin care Duhul Sfânt este trimis în
lume, ca să acţionează în aceasta spre desăvârşirea ei:
„Mărturisind identitatea firii, nu negăm diferenţa dintre cauză şi cauzat, prin care
înţelegem că Se distinge Unul de Altul; presupunem existenţa unei alte diferenţe
atunci când, pe de o parte, credem că este o Cauză, pe de alta Cel care este din
Cauză şi Cel care este din cauză. Pe de o parte, Cel din cel Dintâi, pe de alta, Cel
care este prin Fiul din cel Dintâi; ca faptul de a fi Unul-Născut să rămână
neîndoielnic cu privire la Fiul şi faptul de a fi din Tatăl al Sfântului Duh să nu lase
loc îndoielii, şi prin acest lucru păzind, prin mijlocirea Fiului, faptul că Acesta este
12
Unul-Născut şi nedând la o parte legătura naturală a Sfântului Duh cu Tatăl. Iar
vorbind despre «cauză» şi despre «din cauză» nu indicăm prin aceste numiri firea
lucrului respectiv...”53;
Problematica antropologică: gândirea despre om şi demnitatea sa pendulează

mereu între această viziune şi teantropologie. De altfel, adevărata antropologie
trebuie să fie teantropologică, ca semn al comuniunii desăvârşite cu Dumnezeu.
Omul este realitatea situată între lumea sensibilă şi firea inteligibilă, bucurându-se
de „măreţia” de a purta în sine „chipul lui Dumnezeu”. Omul nu este un
microcosmos, ci plinire a tuturor elementelor firii umane, având libertatea şi
stăpânirea asupra naturii ca cele mai înalte bunuri. Omul este invitat ca pe
parcursul vieţii sale „să participe la Dumnezeu”, fără ca prin această „participare”
la realitatea divină să se înţeleagă participarea la fiinţa divină;
Deşi nu insistă atât de mult pe termenul de „îndumnezeire” (θέωσις), totuşi
această realitate nu este exclusă. Omul este invitat să participe nu la fiinţa divină,
care-i rămâne total străină şi inaccesibilă, ci la energiile dumnezeieşti. „A vedea” şi
„a auzi” voia divină sunt sinonime în gândirea Sfâtului Grigorie cu teognosia şi
teoptia. Prin păcat, Adam a încetat să mai privească ca-ntr-o oglindă pe
Dumnezeu, însă prin Întruparea Logosului, el reprimeşte şansa de a funcţiona ca o
oglindă reală, prin intermediul căreia poate sesiza realităţile dumnezeieşti,
ajungând la „asemănarea cu Dumnezeu”. Dumnezeu se oglindeşte în sufletul
omului, arătându-i înrudirea sa cu cele dumnezeieşt în măsura în care iubeşte cu
intensitate pe Dumnezeu54;
Epectaza: în relaţie directă cu antropologia este şi conceptul despre urcuşul
duhovnicesc al sufletului spre teognosie, concept pe care teologia contemporană,
prin vocea lui Jean Daniélou, îl numeşte simplu „epectază” (ἐπέκτασις). De altfel,
Sfântul Grigorie descrie prin ἐπέκτασις tensiunea alergătorului care tinde
necontenit spre ţinta finală. Procesul în sine pare a avea în gândirea gregoriană
trei mari etape:
a) naşterea dorinţei sau epectaza ca început al vieţii pnevmatice – în această etapă
credinciosului reînviat i se revelează bunătăţile viitoare şi începe „tensiunea
chipului” faţă de Arhetip, pe care doreşte să-L imite pentru descoperirea omului
autentic. Pentru aceasta Sfântul Grigorie de Nyssa se foloseşte de imaginea
statuii, care este ascunsă într-un bloc de piatră. Din acest motiv, sculptorul
ciopleşte piatra pentru a aduce la suprafaţă frumuseţea statuii;
b) interiorizarea dorinţei sau spiritualizarea epectazei – sufletul trebuie să se ridice
peste senzaţie şi să abandoneze tot ceea ce pentru suflet este mare şi proeminent.
Este etapa în care sufletul se separă de cele rele şi de lumea materială. Paradigma
oferită de Părintele capadocian este Moise, care fuge în pustiul Madianului,
simbolizând ruperea de rău şi separarea de lume;
13
c) desăvârşirea dorinţei sau epectaza continuă – dorinţa se identifică din ce în ce mai

mult cu dragostea, transformându-se mai apoi în dragoste. Nu este, deci, un
orice fel de dragoste, ci o năzuinţă spre Dumnezeu, o dispoziţie interioară de a
cuceri pe Cel dorit, un ataşament ad intra pentru ceea ce este de dorit. Sub
influenţa harului divin, care lucrează activ în omul doritor de mântuire. Doar
sufletul care ajunge la teoptie se poate bucura de cea mai mare fericire din lume:
„Se cuvine să fericim sufletul pentru aceasta, ca pe unul ce a ajuns în urcuşul spre
înălţime la treapta cea mai de sus între cele dorite. Căci ce fericire mai mare s-ar
putea cugeta, decât a vedea pe Dumnezeu?... Căci ce este mai înalt decât a ajunge
în însuţi cel dorit şi a primi în sine pe cel dorit?”55.
6. CARACTERIZARE ŞI IMPORTANŢA CONTRIBUŢIEI TEOLOGICE A SFÂNTULUI GRIGORIE
Recunoscut în urma activităţii sale energice la lucrările Sinodului al II-lea Ecumenic

(381, Constantinopol), Sfântul Grigorie de Nyssa va ajunge să fie socotit de
întreaga Biserică drept „stâlp al Ortodoxiei” şi „Părintele Părinţilor”. Deşi nu sa
remarcat atât de mult prin calităţi administrative, profunzimea gândirii sale
teologice şi filosofice l-au propulsat în galeria marilor Părinţi ai Bisericii;
Per total este cunoscută realitatea (şi acceptată de literatura de specialitate
contemporană) că Sfântul Grigorie de Nyssa a compus un întreg sistem de
gândire creştină, pe care o dorea să fie justificare a vieţii mistice56;
Dacă din perspectivă pastoral-administrativă Sfântul Grigorie a fost socotit mai
curând deplorabil, confundând adeseori bunătatea cu naivitatea şi nereuşind să
facă faţă întotdeauna atacurilor ariene, prin optica gândirii sale, s-a detaşat ca un
om de doctrină, „cel mai adânc cugetător creştin din Orient, după Origen şi
Atanasie”57;
Tendinţa sa teologică se baza pe realitatea de a crea un sistem teologic foarte bine
pus la punct, prin explicarea cât mai în detaliu a gândirii creştine şi prin trecerea
de la particular la general. Cu siguranţă, în efortul său de a cristaliza un sistem
teologic s-a bazat extrem de mult pe „paradigma-Origen” şi pe neoplatonism.
1
Στυλιανού Γ. ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΥ, Πατρολογία, τόμος β’, p. 590 (trad. rom.: Stylianos PAPADOPOULOS,
Patrologie, vol. II/2, p. 333);
2
Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος δ’, p. 159;
14
CURSUL 6: SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ – CEL DE-AL DOILEA
„CUVÂNTĂTOR DE DUMNEZEU” ŞI UN AUTENTIC POET BIZANTIN
______________________________________________________________________________________________________________________________
REZUMAT
puzzle-ul biografic al Sfântului Grigorie de Nazianz este uşor de rezolvat datorită

numeroaselor poeme autobiografice, care ne prezintă întregul parcus de la copilăria din
Nazianz până la reîntoarcerea şi moartea în Arianz; dincolo de cuvântările sale (cele cinci
discursuri teologice fiind considerate opera sa fundamentală), Sfântul Grigorie se identifică ca
un adevărat teolog-poet bizantin, în care descrie cu multă măiestrie realităţile teologice ale
epocii în care a vieţuit. Foarte multe dintre aceste poeme au fost preluate mai apoi de
imnografii canonului (în mod special), rezumate şi introduse apoi în cult;
din perspectiva gândirii teologice, Grigorie tratează în mod special triadologia, hristologia
şi pnevmatologia. Desigur, un element particular al doctrinei sale este legat de premisele
adevăratei teologii (şi implicit al teologului autentic) care trebuie să fie într-o permanenţă în
relaţie cu teoptia;
al IV-lea Sinod Ecumenic (Calcedon, 451) va recunoaşte viaţa sfântă şi contribuţia
teologică definitorie prin cognomenul de „Teologul”;
Biserica îi pomeneşte memoria atât pe 25 ianuarie, cât şi pe 30 ianuarie, alături de Sfinţii
Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur.
Anul Eveniment
cca. 329-330 naşterea sa, în cetatea Nazianz, dintr-o familie creştină (tatăl –
episcop de Nazianz);
358-359 primirea botezului creştin;
360 plecarea la Schitul din Pont, unde vieţuia Sfântul Vasile;
sfârşitul anuluihirotonirea în preot, la insistenţele tătălui său;
361Paştile anul 362
363-364 chemarea ca ajutor în Cezareea de către episcopul Eusebiu;
368-369 moartea fraţilor săi Cesarie, înalt demnitar bizantin, şi
Gorgonia;
370 arată sprijin lui Vasile pentru a ajunge arhiepiscop al Cezareei
Capadociei;
372 hirotonirea în episcop de Sasima, din mâinile Marelui Vasile;
374 moartea episcopului Grigorie de Nazianz, tatăl său;
374-378 fuga în zona Isauriei (Seleucia), pentru a nu rămâne episcop la
Nazianz;
decembrie 378 se îmbolnăveşte foarte rău şi nu participă la înmormântarea lui
Curs 6: Sfântul Grigorie de Nazianz: cel de-al doilea „cuvântător de Dumnezeu”...
Vasile cel Mare;
sfârşitul lui 378 mutarea la Constantinopol, la presiunile poporului;
27 noiembrie 380 împăratul filo-ortodox Teodosie i-a acordat Sfântului Grigorie
biserica Sfinţilor Apostoli;
381 participarea la Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopol;
iulie 381 demisia din demnitatea de arhiepiscop al capitalei imperiale;
381 întoarcerea în patria sa şi vieţuirea când în Arianz, când în
Nazianz;
390 moartea sa în Arianz.
______________________________________________________________________________________________________________________________
1. ISAGOGIE
Considerat a fi cel de-al doilea Teolog al Bisericii, după Sfântul Ioan Evanghelistul,
Grigorie de Nazianz va reuşi să ofere Bisericii paradigma sensibilităţii literare a
teologului orator şi poet. Fire emotivă, suflet delicat şi dedicat slujirii Bisericii,
lipsit însă de experienţa acţiunilor ferme şi imediate, iubitor de isihie, Sfântul
Grigorie va ajunge în cele din urmă arhiepiscop al Constantinopolului şi va lupta
aprig împotriva arianismului mai ales prin cuvântările sale de natură dogmatică;
Colos al Bisericii, care prin scrierile sale a influenţat întreaga creştinătate,
personalitate complexă cu o retorică excepţională1, Sfântul Grigorie de Nazianz
este o personalitate cu greu de portretizat astăzi: intelectual şi spiritual, greu de
surpins şi totuşi atât de emotiv, tăios în retorică şi sensibil în teologia sa poetică,
aristocrat în pregătirea sa intelectuală şi timid în asumarea slujirilor eclesiastice;
Contextul istorico-religios al secolului al IV-lea în care a vieţuit este comun tuturor
capadocienilor, deci, inclusiv şi lui Grigorie. Perspectiva nouă pe care şi-a asumat-
o, cea de a extinde viziunea capadocianului Vasile cel Mare în spaţiul
constantinopolitan, a dat roade mai cu seamă în cadrul Sinodului al II-lea
Ecumenic din 381. Aici, dar mai ales la Sinodul al IV-lea Ecumenic din 451 de la
Calcedon se va simţi în mod pregnant contribuţia şi influenţa sa asupra spectrului
hristologico-pnevmatologic.
2. IZVOARE PRIVIND VIAŢA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ
Marele atu în relaţie cu creionarea vieţii Sfântului Grigorie este dat de realitatea că
însuşi autorul oferă suficiente indicii în poemele sale autobiografice. Exceptând
aici informaţiile Fericitului Ieronim sau pe cele surprinse ulterior de tradiţia
sinaxarială/imnografică bizantină, pentru schiţarea bios-ului Sfântului Grigorie
putem recurge cu multă uşurinţă doar la aceste poeme autobiografice, redactate în
perioade diferite ale vieţii sale;
Poemul autobiografic Despre cele ale sale, redactat undeva spre 370, reflectă extrem
de multe indicii biografice:
2
- naşterea dintr-o familie creştină, cu toate că tatăl său fusese iniţial idolatru (cu
referire aici la secta ipsistarienilor):
„Mama mea care aducea de la părinţii ei [creştini] o credinţă plăcută lui

Dumnezeu, şi-a încins copiii cu un lanţ de aur [al virtuţii], având un suflet
bărbătesc în chip femeiesc... Tatăl meu fusese odinioară un măslin sălbatic
vieţuind printre idoli, dar mai apoi s-a altoit pe trunchiul măslinului bun”2;
- educaţia în Atena şi refuzul de a continua pe linia filosofiei în favoarea

Cuvântului lui Dumnezeu:
„Îmi plăcea numai gloria literelor pe care le-au strâns Răsăritul şi Apusul şi slava
Eladei: Atena. Am ostenit multă vreme în ele, dar şi pe ele le-am pus la picioarele
lui Hristos, cedând în faţa marelui Cuvânt al lui Dumnezeu, Care acoperă orice
cuvânt cu multe forme şi întorsături al minţii muritoare”3;
- aminteşte cutremurul din Elada (24 august 358) şi faptul că la această dată nu
primise încă botezul creştin. Vorbeşte despre autorănirea involuntară a ochiului
drept (realitatea aceasta va fi „exploatată” de textul sinaxarial care va aminti
despre „ochiul drept [care era] mai mâhnit căci avea un semn de lovitură pe
pleoapă”4):
„Nici atunci când toată Elada s-a zguduit din temelii şi nu s-a arătat ajutor care să
scape de la rău, iar eu tremuram fiindcă sufletul nu-mi fusese încă iniţiat în darul
ceresc pe care-l atrage oamenilor prin baie [Botez] harul şi strălucirea Duhului.
Nici atunci când boala mi-a umplut gura cu o curgere violentă şi a comprimat
căile respiratorii şi cărările vieţii. Nici atunci când jucându-mă nebuneşte cu un
beţigaş mi l-am înfipt fără voie ca un spin în pleoapă şi am făcut ochiul să
sângereze. Lumina ochilor îmi pierea, ca aceea a unui ucigaş, şi un mare plâns a
urmat amarei greşeli...”5;
- dorinţa sa de a urma viaţa monahală încă din copilărie:
„Fiind copil, sufletul fraged a primit forma nouă a dreptei-credinţe, dar pecetea
[Botezului] a fost rezervată semnelor de încuviinţare ale lui Hristos. Aceasta a
vorbit deschis cu slujitorul Său şi m-a legat cu castitatea Lui dragă, a înlănţuit
trupul şi a insuflat o dragoste fierbinte de înţelepciunea dumnezeiască şi de viaţa
monahală, care e pârga vieţii viitoare...”6;
- stilul său de viaţă simplu:
„Nu m-a legat căsătoria, curgerea vieţii, marele lanţ pe care-l aruncă peste oameni
materia şi început al greutăţilor, nu m-au atras frumoasele veşminte de mătase,
3
nici n-am fost fermecat de mesele grase, păscându-mi pântecele nesăţios, mama
ticăloasă a poftelor lascive; nu mi-a plăcut să locuiesc în case măreţe şi
strălucitoare... Mie îmi place pâinea de orz şi drept dulceaţă sarea, îmi place să am
o masă sobră, iar drept băutură trează apa; aceasta e pentru mine bogăţia cea mai
bună...”7;
Poemul Despre viaţa sa, redactat în mod cert după anul 380, dezvoltă în 1949 de
versuri întreaga sa perspectivă biografică. În cele de mai jos redăm cele mai
importante evenimente, trecând peste evenimentele consemnate mai sus: -
dorinţa tatălui său de a-l hirotoni episcop auxiliar de Nazianz şi fuga sa în Pont,
unde vieţuia prietenul său Vasile:
„Căci tatăl meu, deşi ştia foarte exact opinia mea, mişcat nu ştiu de ce anume...
[voia] ca să me lege cu lanţurile Duhului şi să mă cinstească cu ce este mai bun,
mă împingea cu de-a sila spre treapta a doua a scaunului său episcopal. Deci atât
de mult m-a făcut să sufăr această tiranie - căci nu pot să o numesc altfel, să mă
ierte Duhul dumnezeiesc, dar aşa stau lucrurile -, încât lăsând grămadă [de]
prieteni, părinţi, patrie, neam, ca boii muşcaţi de tăun am fugit în Pont,
punândumi drept leac pe rană pe dumnezeiescul meu prieten. Căci acolo se
nevoia împreună cu Dumnezeu învăluit de un nor ca un înţelept din vechime,
Vasile acesta, care acum e între îngeri...”8;
- hirotonia sa ca preot de către tatăl său, iar mai apoi episcop de Sasima. Văzând
localitatea va fugi într-un loc muntos:
„Totuşi el (Vasile, subl.n.) mă silea să urc pe scaunul unei episcopii, şi însuşi tatăl
meu mi-a jucat a doua oară această festă... Există o staţie la jumătatea şoselei ce
traversează Capadocia, acolo unde aceasta se rupe în alte trei drumuri, fără apă,
fără iarbă, nici măcar liberă, un cătun cumplit de respingător şi strâmt. Peste tot
pulbere, zgomote şi case, târguri, suspine, perceptori, instrumente de tortură şi
lanţuri, iar poporul ei format doar din oameni străini şi rătăcitori. Aceasta e
Biserica sasimenilor mei!... Aşa stăteau lucrurile, ca să fiu scurt... Şi iarăşi pentru
mine pinteni, iarăşi o fugă şi o alergare în munte ca să-mi fur o vieţuire dragă”9;
- venirea la presiunea poporului în „preanefericitul Constantinopol”, ca să lupte

împotriva apolinarismului. Descrie aici, desigur, şi greutăţile întâmpinate, precum
atacul arienilor din noaptea Paştilor din 21 aprilie 379 şi prezentarea sa în faţa
împăratului bizantin:
„Aşa am venit aici, nu de bunăvoie, ci răpit de bărbaţi silnici, ca un apărător al

Cuvântului. Căci se zvonea de o adunare de episcopi care introduceau o nouă
erezie în Bisericile prietene, un cuvânt care tăind amestecul cu noi al lui
Dumnezeu Cuvântul... Venind aici [în Constantinopol] am căzut în multe rele.
4
Mai întâi oraşul s-a aprins împotriva mea ca şi cum aş fi introdus mai mulţi
dumnezei în loc de Unul... Voi lăsa deoparte pietrele, ospăţul meu îmbelşugat,
cărora le-aş face un singur reproş: că n-au fost bine ţintite... După care am fost
adus ca un ucigaş la autorităţi care au o singură lege: să fie în graţiile
poporului...”10;
- conflictul cu filosoful cinic Maxim, egiptean de origine, pe care iniţial îl

sprijinise, şi care va deveni mai apoi arhiepiscopul cetăţii-capitale:
„Era pe atunci la noi în oraş un om efeminat, o nălucă egipteană, un câine lătrător,

un cinic, slugă a cartierelor... Căci având vedere ageră şi miros iscusit, navea drept
hrană nimic din cele obişnuite; căci urmărea în chip iscusit să mă lovească
amarnic şi să mă scoată din scaun pe mine care nu avea, nici nu eram cinstit cu
altă demnitate decât aceea de a păzi şi îndrepta poporul...”11;
- convocarea Sinodului al II-lea Ecumenic din Constantinopol (381), conducerea

acestuia de către Meletie al Antiohiei şi contribuţia sa personală la dogma
pnevmatologică:
„Căci întâi-stătătorii [episcopii] popoarelor câţi erau în Răsărit, afară de Egipt, şi

până la a doua Romă [Constantinopol], puşi în mişcare de nu ştiu ce planuri ale
lui Dumnezeu din colţurile cele mai dinăuntru ale pământului şi mării, s-au
adunat ca să fixeze dreapta credinţă. Preşedintele lor era un bărbat preacucernic,
simplu şi neprefăcut la purtare, plin de Dumnezeu... Cine nu-l ştia pe acesta, pe
care-l arată cuvântul, întâi-stătătorul [episcopul Meletie] al Antiohiei... Aceştia
mau aşezat pe veneratul scaun pe mine care strigam şi suspinam, şi care numai
pentru un singur lucru nu m-am opus tare...”12;
- acuzele aduse lui de către episcopii egipteni şi macedoneni, participanţi la

acest Sinod Ecumenic, că ar fi încălcat hotărârea canonului 15 de la Niceea, care
interzicea mutarea dintr-o eparhie în alta (în cazul Sfântul Grigorie de Nazianz de
la Sasima la Constantinopol):
„Căci au venit pe neaşteptate, ca să contribuie la scopul păcii, episcopii egipteni şi

macedoneni, lucrători ai legilor şi ai tainelor lui Dumnezeu, suflând peste mine un
vânt aspru dinspre apus. Dar lor li se împotrivea un popor care gândea ca
răsăriteni. Scrâşnindu-şi dinţii feroce ca nişte mistreţi... au luat foc. În multe
acţiuni puse în mişcare mai mult de irascibilitate decât de raţiune, au analizat cu
asprime situaţia episcopatului meu, distorsionând legi îngropate de demult, de a
căror majoritate eram în mod liber...”13;
- dezamăgirile în legătură cu turnura evenimentelor din iulie 381, atunci când

va renunţa la tronul de arhiepiscop al Constantinopolului:
5
„Acum cuvântul meu se află la sfârşit, iar eu

particip la acestea ca un mort care suflă!
Învins, dar ce minune! Totodată încununat,
avându-L pe Dumnezeu şi pe cei îndumnezeiţi ca prieteni în loc de
tron şi faima cea deşartă.
Vorbiţi de rău, bucuraţi-vă şi săltaţi, o, înţelepţilor!
Faceţi cântare din nereuşita mea la întâlniri, la mese şi tribune...
Ieri m-aţi pus pe tron, astăzi mă daţi afară...
Caut sălaş îndepărtat de rău,
unde să îmbrăţişez pe Dumnezeu numai cu mintea şi doar nădejdea celor de sus,
care hrăneşte bătrâneţea.
Ce dăm Bisericilor? [Numai o] lacrimă.
Căci la aceasta m-a condus Dumnezeu, multe întoarceri dând vieţii mele.
Şi unde va ajunge aceasta? Spune-mi, Cuvântule al lui Dumnezeu...” (PG
37:11631166)14;
Fericitul Ieronim († 420), în lucrarea Despre bărbaţi celebrii (117), spune despre
episcopul Grigorie că l-a avut drept profesor şi că i-a fost ucenic (cel mai probabil
în perioada 380-382 la Constantinopol):
„Grigorie, episcopul de Nazianz, bărbat învăţat, profesorul meu, căruia i-am fost
ucenic în interpretarea Scripturilor, a scris despre sine în treizeci de mii de stihuri.
Unele dintre acestea sunt următoarele: Despre moartea fratelui Cezarie, Despre
iubirea de sărăcie, encomion la [fraţii] Macabei, encomion la [Sfântul] Ciprian, encomion
la [Sfântul] Atanasie... o carte către Eunomie, o carte despre Sfântul Duh, două cărţi
către Iulian împăratul. În stilul cuvântului său l-a imitat pe Polemon; pe când încă
trăia, a hirotonit în locul său pe un alt episcop, iar el însuşi a trăit viaţa monahală
la ţară. A murit la aproximativ trei ani [mai târziu], sub împăratul Teodosie”15;
Indicaţiile cuprinse în textul sinaxarial prezintă mai cu seamă patru elemente

distinctive ce au caracter bio-bibliografic:
a) curriculum vitae (originea, părinţii păgâni, studiile la Cezareea şi Atena,
vieţuirea în pustiu, alegerea ca preot şi arhiepiscop al Constantinopolului [eronată
forma „patriarh”], participarea la Sinodul al II-lea Ecumenic, retragerea la Arianz
şi moartea sa);
b) corpusul operelor sale (vestite sunt „cele cinci cuvântări teologice”, patru
necrologuri, poemele sale teologice şi „Filocalia”, redactată alături de Sfântul
Vasile);
c) schiţarea tabloului/trăsăturilor fizic(e);
d) aducerea moaştelor în Constantinopol în vremea împăratului bizantin Constantin
al VII-lea Porfirogenetul (905-9 noiembrie 959):
6
„Marele Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, a trăit pe vremea împărăţiei lui
Valens şi a lui Teodosie cel Mare. Patria lui pământească a fost Capadocia
Secunda, iar patria cerească, Ierusalimul cel de sus. Părinţii lui erau de neam bun
şi drepţi: Grigorie şi Nona, care mai înainte, din lipsă de cunoştinţă se închinau
idolilor. După ce au născut pe marele Grigorie, părinţii lui au fost renăscuţi,
primind Botezul prin apă şi prin Duh, şi tatăl Sfântului a ajuns îndrumător
adevărat şi arhiereu al cetăţii Nazianz. Grigorie a străbătut toată învăţătura
ştiinţei ca nimeni altul, ascultând pe cei mai vestiţi dascăli ai timpului său, în
Cezareea şi Atena. Filozofii din Atena au căutat să-l oprească la ei, ca dascăl de
filozofie, dar Grigorie, care singur spune că el împreună cu Sfântul Vasile nu
cunoşteau decât două căi în Atena: a şcolii şi a bisericii, nu s-a amăgit de slava
păgână a filozofiei, ci s-a întors la tatăl său Grigorie, care era episcop bătrân în
Nazianz. A vieţuit câţiva ani în pustiu, frământând în mintea lui întrebările cele
mari ale învăţăturii creştine, sufleteşte îmbrăcat în strălucirea ortodoxă. A fost
preot în Nazianz, a îmbrăcat în strălucire ortodoxă amvonul bisericuţei Sfânta
Anastasia din Constantinopol, pe când ereticii arieni erau puternici în cetate. A
ajuns patriarh şi întâistătător al soborului al doilea de la Constantinopol, din anul
381. Dar când era pe culmea faimei lumeşti, Grigorie, care iubea liniştea şi
gândirea la cele înalte, a părăsit cetatea şi scaunul patriarhal şi s-a aşezat în satul
Arianz din Capadocia, unde mai apoi, în linişte, a trecut către Domnul. Vestite
sunt scrierile lui, mai ales cele cinci cuvântări teologice, în care lămureşte taina cea
adâncă a Sfintei Treimi.
Mişcătoare sunt cuvintele la îngroparea lui Vasile cel Mare, a tatălui său Grigorie,
a fratelui său Chesarie, a surorii sale Gorgonia. A scris multe scrieri; a scris versuri
şi a întocmit Filocalia împreună cu Sfântul Vasile. Pentru gândirea lui adâncă,
Biserica l-a numit cuvântător de Dumnezeu.
Şi era Sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, la stat, om de mijloc; cu faţa
galbenă, dar veselă; cu nările late, cu sprâncenele drepte; căutătura blândă, cu
ochiul drept mai mâhnit căci avea un semn de lovitură pe pleoapă. Barba lui nu
era lungă, dar destul de deasă şi cam galbenă pe margine; cu părul alb, pleşuv.
Moaştele lui au fost aduse din Nazianzul Capadociei, în biserica Sfinţilor
Apostoli, de iubitorul de Hristos şi preacucernicul împărat Constantin
Porfirogenetul”16;
Elementele bio-bibliografice cuprinse în imnografia bizantină, dedicată Sfântului

Grigorie, se concentrează pe următoarele patru segmente:
7
„Grigorie, cuvântătorule de Dumnezeu, şi cu graiul tău cel cuvântător

de Dumnezeu...”17;
„să lăudăm pe dumnezeiescul teolog”18;
„pe cel de al doilea cuvântător de Dumnezeu”19;
„te-ai arătat, Fericite, de Dumnezeu cuvântătorule Grigorie”20;
cognomenul de „teologhisindu-o cu tunet, de Dumnezeu cuvântătorule Preafericite”21;
„Teolog” „învăţându-ne a ne închina Ei, de Dumnezeu grăitorule”22;
„teolog al Treimii te-ai arătat, Preafericite”23;
„sfinţenie dobândind, ca un teolog...”24;
„preaînţelept de Dumnezeu cuvântătorule, tu ne-ai învăţat să ne
închinăm Unimii celei în trei Ipostasuri...”25;
„cel ce ai fost al doilea cuvântător de Dumnezeu”26;
„arătând cu cuvântul, ai semănat... dumnezeiasca sămânţă a teologiei
celei preaînalte, cuvântătorule de Dumnezeu...”27;
„pe Ierarhul cel preaînalt şi pe marele învăţător al Bisericii lui
Hristos...”28;
„prealesule păstor, ocrotind oile tale întru păşunea Treimii”29;
„ţie ne rugăm: Roagă-te, Stăpână, cu Ierarhul Grigorie...”30;
„să lăudăm astăzi pe Ierarhul cel întocmai cu Apostolii şi apărătorul

dreptei cinstiri de Dumnezeu...”31;
demnitatea de „primeşte laudele noastre, dumnezeiască alăută... păstorule al
ierarh păstorilor”32;
„ai luminat ca un viteaz al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi ca un ierarh
luptător...”33;
„preasfinţite Părinte, păstorule cel bun şi ucenic al lui Hristos...”34;
„şi porţi un nume de care eşti vrednic, înţeleptule Ierarh”35;
„celor ce te lăudăm pe tine, de Dumnezeu cuvântătorule, arhiereule
Grigorie”36;
8
„ai împroşcat cu putere, ca pe un lup, pe Arie, şi l-ai alungat departe

de turma lui Hristos”37;
„pe păzitorul turmei lui Hristos şi vânătorul cel preaînţelept al lupilor;
pe smulgătorul neghinelor celor mincinoase; pe preaminunatul
semănător al dreptelor dogme; pe preatarele izgonitor al ereticilor...”38;
„ai ars învăţăturile cele greşite despre Dumnezeu ale ereticilor...”39;
„cu raza teologiei tale ai pus capăt nopţii celei întunecate a
ereziilor...”40;
„le-ai împodobit cu curăţia gândurilor, tăind din rădăcină ereziile cele
spinoase”41;
„vânătorule de lupi”42;
„surpând învăţătura eretică şi în afară de lege a lui Arie...”43;
„înfierând înşelăciunea celor nelegiuiţi şi cu dumnezeiască cuviinţă
deschizând Scripturile, ai scos de acolo dogme...”44;
lupta împotriva „dogmele Părinţilor ai întărit cu adevărat, şi ca Pavel te-ai arătat
ereziilor apărător al credinţei”45;
„noaptea cea întunecată a hulitoarelor erezii ai alungat-o cu raza
învăţăturilor tale cele înţelepte”46;
„cu reversările înţeleptelor tale dogme, preaînţelepte, ai secat mintea
lui Arie cea tulbure...”47;
„cu mintea luminată ai ajuns cel dintâi la izvorul luminilor... şi ai ars
bârfelile lui Eunomie...”48;
„ai înecat căpeteniile înşelăciunii...”49;
„Grigorie, pe ereticii care suflau mai rău decât focul, i-ai ars cu râvna
dreptei credinţe”50;
„cu fulgerele cuvintelor tale ai micşorat norii cei întunecaţi ai
ereziilor”51;
„neghinele ereziilor cu focul Duhului le-ai ars, Părinte al părinţilor”52;
„ai astupat curgerea ereziilor celor pierzătoare de suflet şi pline de
hule”53;
„ca celui ce ai cercat adâncurile Duhului...”54;
problematica „ochiul cel privighetor al harului şi gura cea preaînţeleaptă a
pnevmatologică Duhului”55;
(a operelor sale) „mintea cea mai presus de orice fiinţare, izvor al Cuvântului şi al
Duhului, din veci, teologhisindu-o cu tunet... cu dreaptă cinstire de
Dumnezeu ai învăţat-o...”56;
„cu evlavie ai învăţat că Duhul şi Cuvântul sunt deopotrivă cu
Tatăl...”57.
3. VIAŢA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANZ DUPĂ CERCETĂRILE CONTEMPORANE
cca. 329-330: naşterea sa, în cetatea Nazianz, având drept tată pe episcopul
Grigorie, iar mamă pe Nonna. Provenea dintr-o familie creştină, înstărită, în care
9
tatăl a fost iniţial proprietar de pământuri. Cel mai sigur, venerabilul episcop
Grigorie era de origine iudaică şi provenea din secta sincretistă a ipsistarienilor,
care venerau focul şi urmau îndeaproape gândirea iudaică;
studiază în Nazianz, iar mai apoi în Cezareea Capadociei, unde se împrieteneşte cu
Sfântul Vasile cel Mare (341-343), Alexandria şi în Atena (350-357). În ultimul an al
vieţuirii sale în Atena va preda retorica (ciclul general de studii). Lucrul acesta îl
va continua şi în Nazianz, odată cu întoarcerea sa acasă la cererea prietenilor săi;
358-359: primeşte botezul creştin, după o scurtă vizită în Constantinopol, unde îl
întâlneşte pe fratele său Cesarie, care practica acolo medicina;
360: va pleca la Schitul din Pont (lângă râul Iris), unde era prietenul său, Vasile cel
Mare. Aici va finaliza Filocalia din operele lui Origen; sfârşitul anului 361-
Paştile anul 362: la insistenţele tatălui său va accepta să fie hirotonit preot. După o
nouă retragere la Schitul din Pont, se va întoarce la Nazianz pentru a-şi sprijini tatăl
în activitatea pastoral-misionară. Este cunoscută realitatea că bătrânul episcop
Grigorie semnase un simbol de credinţă semiarian, compus la Sinodul endemic din
Arimini. Din pricina acestui fapt, va întâmpina o rezistenţă deosebită din partea
credincioşilor;
363-364: este cerut ca ajutor pentru Eusebiu de Cezareea. Refuză şi propune în
schimbul său pe Vasile, care a
acceptat;
368-369: moartea fraţilor săi Cesarie,
înalt demnitar bizantin, şi Gorgonia;
370: îl sprijină pe Vasile pentru a
ajunge arhiepiscop al Cezareei
Capadociei;
372: împotriva voinţei sale, este hirotonit
episcop de Sasima chiar de către Sfântul
Vasile cel Mare, care a instituit aici o
nouă eparhie dependentă direct de
Cezareea Capadociei. În loc să se
stabilească în Sasima, Grigorie va fugi
într-un loc muntos. Acest moment al
hirotoniei sale în episcop îl va regreta
toată viaţa;
374: moare episcopul Grigorie de Nazianz, tatăl său. Pentru a nu ajunge episcop
de Nazianz, va fugi în Seleucia (Isauria) unde va locui timp de patru ani la
biserica Sfintei Tecla;
decembrie 378: se îmbolnăveşte atât de tare, încât nu poate participa chiar la
înmormântarea prietenului său Vasile, pe data de 1 ianuarie 379;
10
sfârşitul anului 378: cedează în faţa presiunilor locuitorilor din Constantinopol de a

se muta în capitala Imperiului bizantin. În centrul activităţilor sale de aici,
desfăşurate în paraclisul Învierii (sau a Sfintei Anastasia) a ţinut cateheze, a
instruit poporul şi a rostit celebrele sale Cuvântări teologice;
faima sa ajunsese să fie atât de cunoscută, încât era audiat de către teologi ai vremii
respective proveniţi din toate colţurile Imperiului bizantin, printre care Fericitul
Ieronim şi Evagrie Ponticul. Singurii nemulţumiţi de activitatea sa erau arienii.
Aceştia l-au atacat şi au orchestrat chiar uciderea lui. Ucigaşul, atunci când l-a
văzut pe Sfântul Grigorie, s-a căit de fapta sa;
a fost înlăturat din tronul de Constantinopol de către filosoful cinic Maxim, protejat
iniţial de către acesta. Deşi a dorit să plece din Constantinopol, la insistenţele
poporului a rămas;
27 noiembrie 380: împăratul filo-ortodox Teodosie i-a acordat Sfântului Grigorie
biserica Sfinţilor Apostoli şi l-a repus în funcţia de arhiepiscop, după ce l-a
înlăturat definitiv din Constantinopol pe episcopul arian Demofil şi pe
arhiepiscopul Maxim Cinicul, acuzat pentru intrigă;
381: Sinodul al II-lea Ecumenic recunoaşte pe Grigorie ca arhiepiscop al
Constantinopolului. La moartea Sfântului Meletie, cel care a prezidat şedinţe ale
Sinodului Ecumenic, preşedinţia a revenit Sfântului Grigorie. Acesta din urmă,
din naivitate, îl propune pe Paulin ca urmaş al Sfântului Meletie → decizia sa a
nemulţumit pe mulţi episcopi răsăriteni;
episcopii macedonieni şi egipteni, ajunşi la Sinod mai târziu, au pus sub semnul
incertitudinii valabilitatea alegerii Sfântului Grigorie ca arhiepiscop al
Constantinopolului, care contravenea canonului 15 de la Niceea ce interzicea
mutarea dintr-o eparhie în alta;
iulie 381: întristat din cauza situaţiei create, Sfântul Grigorie decide să-şi dea
demisia din demnitatea de arhiepiscop al Constantinopolului, după ce va susţine
înaintea tuturor episcopilor prezenţi Cuvântul său de despărţire;
se întoarce în patria sa şi se stabileşte la Arianz, iar mai apoi la Nazianz, unde îi
combate pe apolinarişti, salvează cetatea în faţa furiei eparhului Olimpus şi-l
instalează în 383 ca episcop pe Eulalius, nepotul său. Se retrage apoi iar în Arianz;
390: moartea sa în Arianz. Biserica îi pomeneşte memoria atât pe 25 ianuarie, cât şi
pe 30 ianuarie, alături de Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur (în urma
viziunii Sfântului Ioan Mavropous, episcopul Evhaitelor [sec. XI])58;
451: Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon îi va recunoaşte viaţa sfântă şi
activitatea teologică prin cognomenul de „Teologul”. Din acest moment va deveni
cel mai copiat Părinte al Bisericii în tradiţia manuscrisă bizantină, dar şi cel mai
citat autor patristic al perioadei bizantine59.
4. OPERA
11
Sfântul Grigorie a fost un autor patristic care şi-a redactat opera cu mult rafinament
şi sensibilitate. Partizan al stilului atic al limbii greceşti şi folosind din abundenţă
formule lingvistice şi retorice, Sfântul Grigorie scrie sensibil şi profund;
Operele sale, în mod special textele poetice, au fost copiate masiv mot à mot sau
reinterpretate de către imnografi din epoca canoanelor, precum Sfinţii Ioan
Damaschin, Cosma de Maiuma, Teofan Graptos sau chiar filosofi bizantini
(Nechifor Vlemides). Din perspectiva redactării poemelor sale (teologice şi
istorice), se pare că anul începerii redactării acestora este 362, când scrie un cuvânt
dedicat Sfintelor Paşti:
Poemul Sfântului Grigorie Teologul Reinterpretare imnografică ulterioară

„Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din „Hristos Se naşte! Măriţi-L! Hristos din
ceruri, întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ, ceruri! Întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ!
înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul! Înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul
Şi pe amândouă alăturându-le să zic: «Să se şi cu bucurie lăudaţi-L, popoarelor, că S-a
veselească cerurile şi să se bucure preamărit!” (Sfântul Cosma Melodul, Canon
pământul» pentru Cel ceresc şi mai apoi la Naşterea Domnului, cântarea 1, irmos);
pământesc...” (Cuvântarea 37, La Naşterea
Domnului);
„Lăudându-l pe Atanasie, laud virtutea! „Lui Atanasie aducându-i laudă, laud de
Căci acelaşi lucru este de-l aminteşti pe fapt virtutea şi lui Dumnezeu îi aduc mai
acela sau dacă virtutea o lauzi!... Iar degrabă cuvânt de preamărire” (Teofan
lăudând virtutea, laud pe Dumnezeu!” Graptos, „Însemnatul”, Canonul la Sfântul
(Cuvântarea 21, La Sfântul Atanasie cel Mare); Atanasie cel Mare);
„Ziua Învierii – şi este bun începutul acesta! „Ziua Învierii şi să ne luminăm cu
-, şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unii pe prăznuirea! Şi unii pe alţii să ne
alţii să ne îmbrăţişăm... Ieri m-am răstignit îmbrăţişăm... Ieri m-am îngropat împreună
împreună cu Hristos, astăzi sunt cu Tine, Hristoase, astăzi înviez împreună
împreunămărit! Ieri am murit împreună cu cu Tine! Ieri m-am răstignit împreună cu
Hristos, astăzi trăiesc împreună cu El! Ieri
Tine! Tu Însuţi mă preamăreşte împreună
m-am îngropat împreună cu El, astăzi înviez
cu Tine, întru Împărăţia Ta!” (Sfântul Ioan
împreună cu El” (Cuvântarea 1, La Sfintele
Damaschin, Canonul Învierii, cântarea a 3-a);
Paşti);
„Paştile Domnului, Paştile, şi iarăşi zic „Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a
Paştile, cinstind Treimea! Aceasta este săptămânii, împărăteasă şi doamnă, praznic
sărbătoarea sărbătorilor noastre şi praznicul al praznicelor în veci” (Sfântul Ioan
praznicelor... Dar, o, Paştile cele mari şi Damaschin, Canonul Învierii, cântarea a 8-a,
sfinte şi curăţitoare a toată lumea! Căci voi irmos);
vorbi cu voi ca şi cum aţi fi însufleţite. O, „O, Paştile cele Mari şi preasfinţite,
Cuvântule a lui Dumnezeu şi Lumină şi Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui
Viaţă şi Înţelepciune şi Putere!” (Cuvântarea Dumnezeu şi puterea! Dă-ne nouă să ne
45, La Sfintele Paşti); împărtăşim cu Tine mai adevărat în
12
neînserata zi a Împărăţiei Tale!” (Sfântul

Ioan Damaschin, Canonul Învierii, cântarea a
9-a)60;
De ce scrie poeme? Răspunsul ni-l oferă chiar Sfântul Grigorie în poemul Versuri
metrice, unde accentuează că s-a apucat să-şi aşterne în versuri propriile gânduri,
ca să-şi circumscrie lipsa de măsură şi multa vorbire, ca să folosească tinerilor,
care apreciază mult mai mult poezia şi ca să arate realitatea că creştinii nu sunt
nişte neinstruiţi în faţa păgânilor;
Deşi poemele sale nu au fost receptate imediat, prin imitatio sau prin copiere
masivă, ele vor dăinui – în mod special prin rezumarea lor – ca părţi componente
în imnografia ulterioară a Bisericii;
În ceea ce priveşte acum împărţirea operelor sale, cercetarea contemporană a ajuns
la următoarele subdiviziuni:
Tip Nume Conţinut

- - s-au păstrat 246;
epistole - reflectă mai cu seamă problemele cu care
se confunta;
Cuvântarea I la Sfintele - scrisă în 362, la Nazianz;
Paşti - justifică fuga şi retragerea sa, după
hirotonie, la schitul din Pont;
Cuvântarea a 2-a: Cuvânt - redactată tot în 362;
de apărare despre fuga sa - îşi justifică din nou fuga sa şi analizează
în Pont după ce a fost semnificaţia cu adevărat a preoţiei;
hirotonit - şi-a revizuit textul înaintea de distribuire;
cuvântări Cuvântările 4-5: - redactate la sfârşitul anului 364;
Împotriva împăratului - subliniază inutilitatea încercării împăratului
Iulian Iulian de a restaura păgânismul;
Cuvântările 27-31: - susţinute în perioada anului 380; -
Cele cinci cuvântări analizează perspective hristologice şi
teologice pnevmatologice, combătând diferite
erezii;
Cuvântul 43: Cuvânt de - redactată cel mai probabil în Cezareea la 1
înmormântare la Sfântul ianuarie 382;
Vasile cel Mare - encomion în cinstea Sfântului Vasile cel
Mare61;
Poeme teologice - 78 de poeme, cu conţinut dogmatico-moral;
- 99 de poeme despre sine însuşi, 8 poeme cu
Poeme istorice teme despre alţii, 129 de poeme funebre şi 94
13
imnuri epigramatice;
„Hristos pătimind” - contestată ca aparţinând Sfântului
(dubia?) Grigorie;
- lucrare dramatică, scrisă în metru
prozodiac, în 2602 versuri62;
- realizată între anii 357-360 şi verificată mai apoi
ascetice Filocalia de Sfântul Vasile cel Mare în anul 361; - preia
cele mai frumoase texte origeniste63;
Deşi este greu de precizat care anume este opera sa fundamentală, linia
cercetătorilor contemporani au ajuns la un numitor comun: importanţa deosebită a
celor cinci cuvântări teologice (inclusiv în sfera imnografiei) fac din acestea
centrul bibliografiei gregoriene;
Cu siguranţă cele cinci cuvântări au fost rostite de Sfântul Grigorie în
Constantinopol, în paraclisul Învierii (sau a Sfintei Anastasia), în anul 380. Operele
erau îndreptate împotriva eunomienilor şi macedonienilor;
Titlul ales de Sfântul Grigorie (τῆς θεολογίας λόγοι, cuvântări ale Teologiei/cuvinte
ale Teologiei/raţiuni ale Teologiei), prin care desemnează centrul gândirii sale
teologice (θεολογία = învăţătura despre Logosul divin), îl vor plasa pe viitor în
elita celor trei Sfinţi „Teologi”, alături de Ioan Evanghelistul şi mult mai târziu de
Simeon Noul Teolog;
Cuprinsul cuvântărilor:
a) Prima cuvântare: se prezintă mai curând ca o introducere şi indică principiile
sine qua non pentru elaborarea Teologiei. Nu oricine poate vorbi despre
Dumnezeu, căci cel care face Teologie trebuie să deţină o viaţă înaltă din
perspectiva etică. Dacă despre Dumnezeu, triadologie, întrupare, soteriologie,
misteriologie nu se poate filosofa, de vreme ce ele sunt dogme, despre materie,
lume, suflet, angelologie sau despre pătimirile lui Hristos se poate filosofa;
b) a doua cuvântare: perceput ca un adevărat tratat de teodicee, analizează şi
dezbate în detaliu existenţa, firea şi atributele divine. Despre Dumnezeu ştim că El
există, dar ce este El în esenţă este inaccesibil omului, cum şi fiinţelor spirituale.
Natura firii dumnezeieşti este mai presus de orice gând omenesc, care doreşte să o
circumcidă;
c) a treia cuvântare: polul gândirii Sfântului Grigorie se mută de la Dumnezeu la
triadologie şi hristologie. Autorul subliniază aici deofiinţimea Persoanelor
treimice, dumnezeirea Logosului şi deofiinţimea Lui cu Dumnezeu-Tatăl,
combătându-se opiniile ariene;
d) a patra şi a cincea cuvântare: au drept ţintă pe împăratul Iulian Apostatul,
cunoscut încă de pe vremea studiilor din Atena. Grigorie argumentează aici
superioritatea creştinismului în faţa oricărei iluzii aduse de instaurarea
14
păgânismului. Sunt amintite, desigur, Persoana Duhului Sfânt care purcede din
veşnicie din Persoana Tatălui, după cum şi minunile prin care Dumnezeu a
zădărnicit planurile Apostatului64.
Autorul capadocian punctează numeroase aspecte doctrinale, unde se simte foarte

vibrant mixtura dintre poetul, nipticul şi teologul Grigorie 65. Ecourile acestei
doctrine s-au făcut simţite la următoarele două Sinoade Ecumenice, iar mai apoi în
cadrul întregii gândiri teologice bizantine care a făcut în permanenţă apel la
doctrina sa;
Problematica hristologică: începând cu anul 380 vorbim în mod concret de o
redare a gândirii sale hristologice cu privire la unirea celor două firi în Persoana
Mântuitorului Hristos, iar aceasta ţinând cont de ciocnirea directă cu gruparea
episcopului Apolinarie de Laodiceea. Cel din urmă refuza să menţioneze expresia
niceeană „şi s-a făcut om” (ἐνανθρωπήσαντα), expresie care sublinia tocmai
asumarea firii umane. În această situaţie consecinţa directă a gândirii apolinariste
era sinonimă cu lipsa asumării firii umane, astfel încât în Persoana lui Hristos
avem o singură fire, şi anume cea dumnezeiască. Viziunea hristologică gregoriană
se roteşte în jurul acestui termen de „asumare”. Doar ceea ce este asumat poate fi
vindecat, iar ceea ce se uneşte cu Dumnezeu, aceea se şi mântuieşte (Epistola
101:32)66;
În plus, dorind să exprime unirea celor două firi în Persoana Mântuitorului,
Sfântul Grigorie se va folosi de diferite analogii, precum lumina astrelor care
strălucesc doar în relaţie cu lumina soarelor sau prezenţa unei torţe privite în
lumina unui foc mai mare. Chiar dacă lumina unei torţe în lumina unui foc imens
pare să nu mai fie observată, ea totuşi există67;
Problematica pnevmatologică: Sfântul Grigorie de Nazianz este, de altfel, primul
Părinte al Bisericii care a ajuns să exprime mai înainte de anul 372 dumnezeirea
Duhului Sfânt, „Celălalt Mângâietor”, şi deofiinţimea Sa cu celelalte două
Persoane Treimice. Cuvântarea 31 din cca. anul 379-380 (= a cincea cuvântare
teologică) accentuează în mod direct această relaţie dintre recunoaşterea prin orice
argumente a faptului că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat şi deofiinţimea Sa
cu Tatăl şi cu Fiul:
„Noi însă, cu atâta tărie ne încredem în Dumnezeirea Duhului, pe care Îl adorăm,

încât şi teologia Duhului vom începe-o de aici, din a pune denumirile însăşi în
acord cu Treime, chiar dacă pentru unii lucrul acesta ar părea foarte îndrăzneţ.
Era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume, Tatăl. Era
lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume, Fiul. Era
lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume, Celălalt
15
Mângâietor. Era şi era şi era, dar Una era. Lumină şi lumină şi lumină, dar o
singură lumină, un Dumnezeu... Dar dacă este o creatură, cum credem în El, sau
cum ne desăvârşim în El? Căci nu este unul şi acelaşi lucru a crede în ceva şi a
crede despre ceva. Căci a crede în ceva ce spune despre Dumnezeire, iar a crede
despre ceva se spune despre orice lucru în general. Iar dacă este Dumnezeu şi nu
creatură, nu este nici făptură şi nici împreună rob cu noi şi, într-un cuvânt nimic
din lucrurile cu denumiri umile... Ce deci? Este Duhul Dumnezeu? Negreşit că da.
Ce deci? Este El deofiinţă? Da, dacă este Dumnezeu... Aceasta este deci
convingerea mea în ceea ce priveşte aceste chestiuni şi să dea Dumnezeu să fie şi
mai departe şi să fie şi a oricui este prieten cu mine: anume că ador ca Dumnezeu
pe Tatăl, ca Dumnezeu pe Fiul, ca Dumnezeu pe Sfântul Duh, trei proprietăţi, o
singură Dumnezeire, neîmpărţită în slavă şi în cinste şi în fiinţă şi în
împărăţie...”68;
Pentru a exprima relaţia Duhului Sfânt cu Dumnezeu-Tatăl, Sfântul Grigorie

Teologul foloseşte doi termeni: „purcedere” (ἐκπόρευσις) şi „trimitere”
(ἔκπεμψις). Duhul Sfânt provine (= purcede) din Tatăl, iar acest lucru nu
presupune o schimbare a Sfântului Duh în Tatăl sau în Fiul, deoarece însuşirea
personală nu trece de la o Persoană la alta:
„Duhul este cu adevărat Duhul Sfânt care din Tatăl porneşte, nu în chip filial,
întrucât nu este născut, ci purces; dacă ar şi trebui să introducem noutăţi în ceea
ce priveşte cuvintele pentru a face mai limpezi realităţile. Nici Tatăl nu trebuie să
cadă din însuşirea nenaşterii, din pricina naşterii [Fiului]; nici Fiul din cea a
naşterii, pentru că din Cel nenăscut provine. Aşadar, cum se va face aceasta? Nici
Duhul nu Se va preschimba fie în Tatăl, fie în Fiul, întrucât este purces şi este
Dumnezeu, chiar dacă cei fără Dumnezeu (ateii) nu cred aceasta...”69;
Importanţa gândirii sale pnevmatologice este dată de conceptul de „relaţie” pe

care îl plasează în legătură cu Persoanele Treimice. Faptul că noi numim pe Tatăl,
pe Fiul şi pe Duhul Sfânt ca Persoane cu nume particulare aceasta indică relaţia
existentă dintre Ele şi nu fiinţa dumnezeiască. In extenso, numele celor trei
Persoane Treimice nu indică nici lucrarea ad extra, de vreme ce lucrările sunt
comune Persoanelor;
Problematica teoptiei şi relaţia ei cu teologul autentic: adevăratul teolog este cel
care se lasă călăuzit de prezenţa Duhului Sfânt şi „convieţuieşte” cu Acesta. Cel
din urmă aspect „împinge” teologul spre teoptie, aşadar, spre vederea lui
Dumnezeu. Cu alte cuvinte, orice persoană preocupată de teoptie ajunge să
devină – prin intermediul iluminării Duhului Sfânt – un teolog al Teologiei. Doar
în această perspectivă, omul ajunge să experieze Adevărul şi să exprime celorlalţi
adevărul dumnezeiesc. Teologul adevărat, aşadar persoana preocupată de
realităţile divine, se împărtăşeşte de „prea multul” divin, prezentându-se apoi
vieţii eclesiastice ca un erou, care „nu ajunge la vederea lui Dumnezeu doar
16
datorită câştigului său duhovnicesc, ci mai ales datorită cunoaşterii mai profunde
a acelui adevăr de care credincioşii au nevoie ca să se mântuiască”70;
În legătură acum cu revelaţia adevărului dumnezeiesc, ca mijloc prin care se poate
distinge teologul autentic, Sfântul Grigorie propune trei etape, pe care le numeşte
„cutremure”: primele două sunt cele două Testamente, în timp ce al treilea este
epoca Bisericii, care a început de la evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt71.
6. CARACTERIZARE ŞI IMPORTANŢA CONTRIBUŢIEI TEOLOGICE A SFÂNTULUI GRIGORIE
Sfântul Grigorie de Nazianz sau Teologul aparţine marilor Părinţi ai Bisericii. Deşi
nu s-a evidenţiat din perspectiva pastorală, recunoscute fiindu-i „stângăciile”,
totuşi a fost un extrem de important scriitor bisericesc. În cuprinsul operelor sale
s-a evidenţiat o profunzime cu privire la alcătuirea discursului său teologic, pe
care-l promova în numele Bisericii72;
Cinstea de care s-a bucurat a depăşit, desigur, spaţiul răsăritean. Mari scriitori
bisericeşti apuseni, precum Rufin, Fericiţii Ieronim şi Augustin, au preţuit încă de
la început teologia şi mistica Sfântului Grigorie Teologul. Spre exemplu, Augustin
îl numeşte pe Părintele capadocian sub titlul de „Sfântul Grigorie” (sanctus
Gregorius), „mare nume” (magni nominis) şi un „ilustru episcop” (illustris
episcopus)73;
Personalitatea celui de-al doilea Teolog al Bisericii (fără ca prin aceasta să se
înţeleagă că ceilalţi Sfinţi nu ar fi şi ei „Teologi”) constă într-un „amestec” deosebit
între diferite paliere hermeneutice. Grigorie, arhiepiscopul Constantinopolului,
Sfântul şi Teologul Bisericii, este un personaj greu de descrifrat, un intelectual
rafinat care scrie sensibil, poet sentimental sau chiar pasionat, „cuvântător de
Dumnezeu” şi profesor de vocaţie, având un temperament contemplativ, care a
consolidat şi mai bine fundamentele dogmatice prin care trăieşte şi va dăinui
Biserica. Neascultat de răsăriteni şi neînţeles de apuseni, Sfântul Grigorie se va
arăta ca singurul „care va propune o formulare a dogmei trinitare care excludea
orice eroare de interpretare”74.
1
Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Cuvântări praznicale şi morale, trad., introducere şi note de Nicuşor
Deciu, studiu introductiv de Ionuţ Daniel Băncilă, col. „Patristica. Traduceri”, 23, Editura
Doxologia, Iaşi, 2019, p. 9;
2
Preluarea tuturor textelor din poemele sale autobiografice a fost făcută după: Jean
BERNARDI, Grigorie din Nazianz. Teologul şi epoca sa..., pp. 281-380 (aici p. 284);
3
Jean BERNARDI, Grigorie din Nazianz. Teologul şi epoca sa..., p. 283; 4 ***, Mineiul pe ianuarie, p. 431;
5
Jean BERNARDI, Grigorie din Nazianz. Teologul şi epoca sa..., p. 289;
6
7
Jean BERNARDI, Grigorie din Nazianz. Teologul şi epoca sa..., pp. 282-283;
17
8
9
10
11
12
13
14
Text preluat din: Στυλιανού Γ. ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΥ, Πατρολογία, τόμος β’, p. 516 (trad. rom.: Stylianos
PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. II/2, p. 239);
15
Sfântul IERONIM, Despre bărbaţii iluştri şi alte scrieri, p. 106;
16
***, Mineiul pe ianuarie, p. 431;
17
18
19
20
21
22
23
24
25
18

Patrologie An1sem2 Word

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Patrologie An1sem2 Word

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURSUL 7: SF.

IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL: LAICUL MUCENIC ÎN

Prin personalitatea Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, „laicul mucenic” şi apologet,

se de background-ul său filosofic, dar şi de dinamica convertirii sale de la păgânism la

2. IZVOARE PRIVIND VIAŢA SF. IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL

Ca şi în cazul Sf. Ignatie Teoforul, cele mai importante documente veridice cu

„Şi iată că unul dintre ai noştri... a prezentat o cerere, în scris, guvernatorului

- În Apologia II, Sf. Iustin:

c) mai înainte de încreştinarea sa era fidel învăţăturilor platonice şi cunoştea

e) descoperirea creştinismului prin intermediul unei conversaţii cu un bătrân pe

Drumul filosofic sau peregrinarea spirituală a Sf. Iustin

filosof → peripatetician → pitagoreu → platonician → creştin filosof

f) este de profesie filosof, purtând „haină de filosof” (pallium), pentru a mărturisi

i) cunoştea textul scripturistic prin intermediul traducerii greceşti a Septuagintei:

„Mi-ar fi cu putinţă, o, voi, bărbaţi, să mă contrazic cu voi în ceea ce priveşte

Actele Sf. Iustin şi a celor împreună cu el (redactat la sfârşitul secolului al II-lea)

Astfel, aceste texte imnografice accentuează următoarele trei particularităţi:

„când gerul necunoştinţei... stăpânea toată făptura şi se cinstea

„cetele cereşti şi mulţimile oamenilor s-au spăimântat de

3. VIAŢA SF. IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL DUPĂ CERCETĂRILE CONTEMPORANE

În privinţa multitudinilor informaţiilor contemporane, provenite din diferite

cu provenienţe diferite (asiatici în mod special; cf. Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική

Spre exemplu: EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, IV:18 (pp. 168-169),

„Noi ştim, că atât cei ce s-au făcut

Pe lângă faptul că reproduce anumite argumentări în favoarea creştinilor, această

opera nu este un produs de „birou”, ci unul al experienţei de viaţă (cf. Παναγ. Κ.

Pentru cuprinsul lapidar al operelor iustiniene, a se vedea: ***, Apologeţi de limbă

5. REPERE TEXTOLOGICE ŞI ASPECTE DOCTRINALE

La o simplă caracterizare din partea literaturii contemporane se poate identifica

dovedirea adevărului este incontestabilă (cf. Claudio MORESCHINI, Enrico

Problematica triadologică şi hristologică: lumea este creată de Dumnezeu ex nihilo,

fi înţeles aici în mod limpede ca fiind subordinaţianist; V OICU/COLDA, Patrologia, I,

Problematica angelologiei şi demonologiei: creaţi de Dumnezeu, îngerii locuiesc

În comparaţie cu aceştia, demonii sau îngerii infideli au alte coordonate: au

„Dacă [sufletul] trăieşte însă, el trăieşte nu pentru că este viaţă, ci pentru că se

Problematica eclesiologică şi misteriologică: deşi vorbeşte foarte puţin despre

„Toţi cei ce s-ar încredinţa şi ar crede că lucrurile acestea învăţate şi propovăduite

Modul cum prezintă săvârşirea Euharistiei în cadrul Liturghiei primelor veacuri

„Încetând rugăciunile, noi ne îmbrăţişăm unii pe alţii cu sărutarea păcii. Apoi, se

6. IMPORTANŢA CONTRIBUŢIEI TEOLOGICE A SF. IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL

Autor Tendinţe teologice Locaţie

Prin contribuţia teologică a lui Tertulian, Biserica dobândeşte limba latină ca pe un

2. IZVOARE PRIVIND VIAŢA LUI TERTULIAN

„Dacă am voi să ne purtăm ca duşmani hotărâţi pe faţă, nu numai ca unii ce

Fericitul Augustin († 430), în lucrarea Erezii (86), menţionează de o grupare

3. VIAŢA LUI TERTULIAN DUPĂ CERCETĂRILE CONTEMPORANE

Din perspectiva materialelor contemporane, deşi nu există încă un numitor

practice pentru o perioadă de timp avocatura şi profesia de învăţător de retorică

Vezi: Bernard SCHMID, Manual of Patrology, p. 126; J.-A. MOEHLER, La Patrologie ou

Spre anul 205(/206) are loc încheierea procesului de aderare la gruparea

Se va retrage şi din această grupare a montaniştilor şi va înfiinţa o mică sectă,

În privinţa operelor lui Tertulian, catalogul patristic contemporan inventariază nu

Tipul Titlul scrierii Scurt conţinut

reevaluată de Tertulian de trei ori, lucrarea aceasta

Despre învierea noastre în baza Învierii Domnului;

morale, Despre acoperirea vorbeşte despre modestia îmbrăcămintei la femei şi cere

Pentru o viziune pe larg a întregului corpus tertullianus, a se vedea: Bernard

Gândirea teologică expusă în operele sale se bazează pe binomul dintre juridic şi

g) opera este compusă din 50 de capitole şi a fost adresată procuratorilor romani;

i) lucrarea este importantă pentru că schiţează tabloul acuzelor aduse creştinilor

Tertulian – montanismul – şi să-l menţină între fiii ei iubiţi” (***, Apologeţi de

5. REPERE TEXTOLOGICE ŞI ASPECTE DOCTRINALE

Gândirea teologică a lui Tertulian se bazează pe binomul dintre juridic şi artă

Problematica hristologică: există o diferenţă între Înţelepciunea lui Dumnezeu şi