Sunteți pe pagina 1din 172

C U P R I N S

Succintă prezentare a Sistemului Român de Taxonomie a Solurilor

7

1 Introducere

 

10

1.1

Aspecte principiale

10

1.2.

Utilizarea Sistemului Român de Taxonomia Solurilor

12

2 Caracterele morfologice ale solului

 

13

2.1. Orizonturile de sol şi stratele principale

 

14

2.2. Orizonturi de asociere

 

16

2.3. Orizonturi de tranziţie

17

2.4. Caracteristicile morfologice secundare de subdivizare a orizonturilor principale

17

3 Elementele de bază ale taxonomiei solurilor

 

19

3.1.

Elemente diagnostice: definiţii

 

19

3.2.

Orizonturi diagnostice

 

20

3.3

Proprietăţi diagnostice

28

3.4.

Materiale parentale diagnostice

 

34

4 Structura

sistemului

român

de

taxonomie

a solurilor (SRTS) si

nomenclatura

 

35

4.1

Structura sistemului

 

35

4.2.

Denumirea solurilor

39

5 Taxonomia solurilor la nivel superior

 

39

5.1. Principalele caracteristici ale clasele de soluri

40

5.2. Principalele caracteristici ale tipurilor de soluri

43

5.3. Subdiviziuni (calificative) ale tipurilor (genetice) de sol

50

5.4. Suprafeţe fără soluri sau cu soluri cu destinaţie specială (neagricolă sau nesilvică)

55

6 Chei de determinare a solului

 

56

6.1.

Cheie pentru determinarea claselor de soluri

 

57

6.2.

Chei pentru determinarea tipurilor de sol (6.2.1 la 6.2.12. în ordinea alfabetică a claselor)

59

6.3

Unităţi taxonomice de soluri cu proprietăţi gleice

 

68

6.4.

Unităţi taxonomice de soluri cu proprietăţi stagnice

68

6.5.

Unităţi taxonomice de soluri care conţin săruri solubile

69

6.6.

Unităţi taxonomice de soluri care conţin Na schimbabil

69

7 Indicatori pentru taxonomia solurilor la nivel inferior (nr. 13 - 29)

70

Caracteristici particulare ale solului (ind. 13)

70

Grade de gleizare a solului (ind. 14)

74

Grade de stagnogleizare sau pseudogleizare a solului (ind. 15)

75

Grade de salinizare a solului (ind. 16)

76

Grade de sodizare (alcalizare) a solului (ind. 17)

79

Clase de adâncimea apariţiei carbonaţilor (ind. 18)

81

Clase de grosime a solului până la roca compactă (ind. 19)

Grupe de clase, clase şi subclase texturale (ind. 23)

Clase granulometrice simplificate (ind. 22)

Grupe de clase şi conţinut de schelet (ind. 24)

Gradul de descompunere a materiei organice în orizonturile organice

(ind. 25)

Materiale de cuvertură sau materiale parentale de sol (ind. 21 a)

Roci subiacente (formaţiuni geologice) (ind. 21b)

Categorii şi subcategorii de folosinţă a terenurilor (ind. 26)

Modificări ale solului prin folosirea în producţie (ind. 27)

Grade de eroziune sau decopertare a solului (ind. 20)

Tipuri de degradare prin excavare - acoperire şi de poluare a solului (ind.

28)

Gradul de poluare a solului (ind. 29)

8 Modificări ale SRTS - 2003 faţă de SRCS - 1980

8.1. Modificări introduse în legătură cu termenii generali şi orizonturi

8.2. Echivalarea denumirilor solurilor din SRSC - 1980 cu cele din SRTS -

2000 la nivel de clasă de soluri

81

82

84

86

86

84

88

91

93

94

98

98

99

99

99

8.3. Echivalarea denumirilor solurilor din SRTS - 2000 cu cele din SRCS

- 1980 la nivel de subtip de sol

8.4. Modificări intervenite la subtip de sol

8.5. Modificări intervenite la nivelul inferior al clasificării

100

102

103

9 Corelarea SRTS cu Baza de Referinţă Mondială pentru Resursele de

Sol (WRB-SR) şi Sistemul american USDA - Soil Taxonomy

9.1. Aspecte generale. Regimurile de umiditate şi de temperatură

9.2. Corelarea

orizonturilor

proprietăţi şi materiale diagnostice)

morfologice

şi a elementelor (orizonturi,

9.3. Corelarea solurilor

9.3.1. Corelarea categoriilor taxonomice

9.3.2. Corelarea unităţilor taxonomice de sol (Pedotaxonilor)

9.3.2.1. PROTISOLURI (PRO): LITOSOLURI (LS); REGOSOLURI (RS); PSAMOSOLURI (PS); ALUVIOSOLURI (AS); ENTIANTROSOLURI (EN)

9.3.2.2. CERNISOLURI (CER): KASTANOZIOMURI (KZ); CERNOZIOMURI (CZ); FAEOZIOMURI (FZ); RENDZINE (RZ)

9.3.2.3. UMBRISOLURI (UMB): NIGROSOLURI (NS); HUMOSIOSOLURI (HS)

9.3.2.4. CAMBISOLURI (CAM): EUTRICAMBOSOLURI

(EC); DISTRICAMBOSO-LURI (DC) 9.3.2.5. LUVISOLURI (LUV): PRELUVOSOLURI (EL); LUVOSOLURI (LV); PLANO-SOLURI (PL); ALOSOLURI (AL)

103

104

113

125

125

126

126

133

140

142

146

9.3.2.6. SPODISOLURI (SPO): PREPODZOLURI (EP); PODZOLURI (PD); CRIPTO-PODZOLURI (CP)

9.3.2.7. PELISOLURI (PEL): PELOSOLURI (PE); VERTOSOLURI (VS)

9.3.2.8. ANDISOLURI (AND): ANDOSOLURI (AN)

9.3.2.9. HIDRISOLURI (HID): GLEIOSOLURI (GS); LIMNOSOLURI (LM); STAGNOSOLURI (SG)

9.3.2.10. SALSODISOLURI (SAL): SOLONCEACURI (SC); SOLONEŢURI (SN)

9.3.2.11. HISTISOLURI (HIS): HISTOSOLURI (HIS); FOLIOSOLURI (FB)

9.3.2.12. ANTRISOLURI (ANT): ERODOSOLURI - (ER); ANTROSOLURI (AT)

10 Anexă

BIBLIOGRAFIE

154

157

159

160

164

168

170

177

182

Succintă prezentare a Sistemului Român de Taxonomie a Solurilor

Clasificările reprezintă cerinţe obiective ale oricărei ştiinţe, care arată ordinea existentă în domeniul respectiv şi care necesită să fie revăzute, actualizate periodic pe măsură ce cunoştinţele cresc sau vechile concepţii se dovedesc depăşite. Lucrarea de faţă constituie o aducere la zi, perfecţionare şi modernizare a "Sistemului Român de Clasificare a Solurilor", în acord cu datele şi experienţa acumulată în plan intern şi cu progresele înregistrate în acest domeniu pe plan internaţional. Astfel, de la apariţia sistemului mai sus amintit (1980), în lume s-a desfăşurat o intensă activitate în probleme de clasificare a solurilor, concretizată prin definitivarea "Bazei de Referinţă Mondială pentru Resursele de Sol - World Reference Base for Soil Resources" - prescurtat WRB-SR (oficializată ca sistem unic de referinţă la cel de al XVI-lea Congres Mondial al Ştiinţelor Solului, 1998, Montpellier-Franţa şi care înlocuieşte Legenda FAO/UNESCO-1988), apariţia celei de a II-a ediţii (1999) a sistemului american USDA Soil Taxonomy şi a Referenţialului Pedologic Francez. Folosirea termenului de Sistem Taxonomic în locul celui de "Sistem de Clasificare" este justificată deoarece acest termen oglindeşte mai bine conţinutul materialului respectiv, are un profund sens genetic şi evidenţiază relaţiile de înrudire dintre şi/în cadrul claselor (categoriilor) separate. Se aminteşte că clasificările grupează obiecte în cazul nostru soluri, după scopuri specifice (ex. irigaţie, drenaj, favorabilitate) şi după caracteristici sau însuşiri specifice (ex. textura). Grupele (clasele) separate nu au relaţii genetice între ele şi nici nu se ordonează în cadrul unui sistem ierarhic. Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor a fost definitivat pe baza a numeroase observaţii şi propuneri primite pe parcursul unei perioade de peste 10 ani (1988-2000) de la pedologii din ţară, OJSPA, învăţământ etc. O prezentare internaţională s-a făcut la Simpozionul "Soil Classification - 2001" ţinut la Velence-Ungaria, ale cărui lucrări au fost publicate in anul 2002. O ultimă verificare s-a efectuat în octombrie-noiembrie 2002, când sistemul a fost aplicat în cartarea pedologică a părţii de nord a incintei Borcea şi a unei părţi din Câmpia Hagienilor. În forma definitivată, taxonomia (clasificarea) cuprinde o definire a orizonturilor pedogenetice, a elementelor diagnostice (orizonturi, proprietăţi şi materiale parentale diagnostice), tabelul general cu clasele şi tipurile de sol, tabelul cu tipurile şi subtipurile de sol cu definiţiile corespunzătoare, cheile de determinare a acestora, lista cu subdiviziunile la nivel de varietate de sol şi ceilalţi parametri pentru subdiviziunile la nivelul inferior al taxonomiei. Lucrarea este organizată în 9 capitole:

1. Introducere

2. Caracterele morfologice ale solului.

3. Elementele de bază ale taxonomiei solurilor.

4. Structura Sistemului Român de Taxonomie a Solurilor.

5. Taxonomia solurilor la nivel superior.

6. Chei de determinare a solului.

7. Indicatori pentru taxonomia solurilor la nivel inferior.

8. Modificări ale SRTS – 2003 faţă de SRCS-1980.

9. Corelarea cu Baza de Referinţă Mondială pentru Resursele de Sol – WRB –

SR şi Sistemul American USDA – Soil Taxonomy. Organizarea materialului s-a făcut în ordine logică, corespunzător fluxului normal de lucru din activitatea privind identificarea şi clasificarea solurilor. În capitolul 6 (chei de

7

determinare a solului), pedologul este îndrumat pas cu pas cum să identifice corect solul şi să evite erorile care pot apare dintr-o încadrare nesistematică. De o deosebită importanţă este corelarea solurilor României (capitolul 9) cu sistemele internaţionale de clasificare a solurilor recunoscute în plan mondial: "Baza de Referinţă Mondială privind Resursele de Sol" şi sistemul "USDA-Soil Taxonomy". Corelarea cu aceste sisteme asigură circulaţia internaţională a informaţiei privind solurile ţării noastre, iar în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, va fi înlesnită compararea calităţii fondului funciar al României cu cel al celorlalte ţări ale Uniunii. În plus, va fi facilitată participarea la proiecte internaţionale, comunicarea şi interpretarea corectă a rezultatelor experimentale privind utilizarea şi conservarea resurselor de sol şi transferul de tehnologie. Faţă de vechiul sistem de clasificare, coerenţa şi logica internă a materialului a fost considerabil îmbunătăţită, în sensul că se realizează o mai bună încadrare a solurilor în sistem, o aplicare mai consecventă a criteriilor diagnostice (caracterul unitar devenind astfel mai clar), o creştere a gradului de aplicabilitate practică şi o uniformizare a terminologiei solurilor. Au fost introduse clasele de pelisoluri (soluri argiloase), protisoluri (soluri neevoluate) şi antrisoluri (soluri antropice). Denumirea de molisoluri a fost înlocuită cu cernisoluri, spre a se evita confuziile posibile deoarece în clasificarea americană, de unde a fost preluat, acest termen are altă semnificaţie decât în clasificarea noastră (ar include şi subtipurile molice ale altor subtipuri). Au fost introduse în clasificare noi tipuri de sol, ca limnosolul (pentru soluri subacvatice cu ape puţin adânci), alosolul (soluri argiloiluviale profund acide) şi pelosolul (soluri foarte argiloase, care nu întrunesc integral caracterele vertisolului). Au fost reunite tipurile de cernoziomuri şi cernoziomuri cambice (sub denumirea de cernoziom) şi cernoziomul argiloiluvial, solul cernoziomoid şi pseudorendzina (sub denumirea de faeoziom), iar solul brun roşcat a fost inclus la solul brun argiloiluvial, care a căpătat denumirea de preluvosol; solul brun luvic a fost reunit cu luvisolul albic, sub denumirea de luvosol (vechile tipuri se regăsesc evident la nivel de subtip). De asemenea, au fost introduse noi subtipuri de sol (ex: psamic, pelic, scheletic, calcaric, eutric, distric, entic, castanic, maronic, clinogleic, aluvic, sodic, criostagnic, prespodic etc.), care redau mai clar însuşirile solului, mai ales cele fizice şi chimice. În sfârşit, a fost introdus conceptul de material parental diagnostic, eliminându-se aşa-zisele orizonturi diagnostice, Rrz şi Cpr. S-a uniformizat nomenclatura prin utilizarea unui singur cuvânt pentru denumirea solului la nivel de clasă şi tip de sol şi atribuirea unui adjectiv sau a unor adjective la denumirea tipului pentru subtipul de sol (de exemplu: clasa cernisol; tip de sol: rendzină, cernoziom etc.; subtip de sol: rendzină cambică, cernoziom calcaric gleic etc.). În denumirile noi adoptate, s-au menţinut, pe cât posibil, părţi din denumirea anterioară. În plus, s-a convenit ca vocala de legătură în cuvântul compus să fie "i" pentru denumirea clasei şi "o" pentru denumirea tipului de sol (cu excepţia rendzinei).

De exemplu:

- în cazul claselor: protisol, cernisol, spodisol, pelisol

- în cazul tipurilor: aluviosol, podzol, vertosol etc.

Sistemul taxonomic (clasificarea) elaborată păstrează, cu excepţia materialelor parentale, indicatorii conţinuţi de Metodologia de elaborare a studiilor pedologice (1978) şi aduce unele îmbunătăţiri, în sensul că în denumirea solului textura este adusă mai în faţă, imediat după varietatea de sol (în sistemul vechi, textura apare după familia de sol), cu posibilitatea ca la nivel superior, să fie menţionată după tipul sau subtipul de sol. Introducerea tipului de entiantrosol, cu subtipurile respective (urbic, rudic, garbic ş.a.) facilitează cartarea şi inventarierea pedologică a zonelor urbane şi industriale, operaţiune practic imposibil de realizat după sistemul precedent.

8

În incheiere, se consideră necesar a se evidenţia următoarele:

Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor sintetizează practic întreaga experienţă românească în domeniul clasificării solurilor şi este adaptat conform concepţiilor şi principiilor utilizate în plan mondial.

Sistemul poate răspunde unei game largi de cerinţe privind aspectele practice ale utilizării, conservării şi protecţiei solurilor (agricultură, silvicultură, mediu ş.a.).

Structura sistemului este flexibilă şi permite îmbunătăţiri şi completări, pe măsură ce vor apare cunoştinţe noi privind solurile ţării sau se vor înregistra progrese în plan internaţional în domeniul clasificării

9

Motto, Dacă vrei să conversăm, atunci trebuie să ne definim termenii

1. INTRODUCERE

Voltaire

1.1. Aspecte principiale

Cunoaşterea umană este o înlănţuire nesfârşită de erori şi succese în efortul de a ne apropia dacă nu de adevărul absolut, care se pare a fi inaccesibil muritorilor, dar cel puţin de acele adevăruri tangibile şi verosimile care să descrie în mod satisfăcător, la nivelul epocii respective, universul fizic căruia îi aparţinem. În acest context clasificările constituie cerinţe ale oricărei ştiinţe care arată ordinea existentă în domeniul respectiv şi care necesită să fie revăzute, actualizate, periodic pe măsură ce cunoştinţele cresc sau vechile concepţii se dovedesc greşite. Lucrarea de faţă constituie o "aducere la zi" a taxonomiei solurilor României. Ea perfecţionează şi actualizează "Sistemul Român de Clasificare a Solurilor", ediţia 1980, în acord cu datele şi experienţa acumulate în plan intern şi cu progresele înregistrate în acest domeniu în ultimii 20 de ani în plan internaţional. Este util de amintit că de la apariţia sistemului Român de Clasificare a Solurilor (1980) în lume s-a desfăşurat o intensă activitate în problemele de clasificarea solurilor, concretizată prin apariţia a nu mai puţin de 6 ediţii ale cheilor taxonomiei americane şi a ediţiei a II-a a acestui sistem, Legenda FAO/UNESCO Revizuită a Hărţii Solurilor Lumii, Baza Mondială de Referinţă pentru Resursele de Sol (oficializată la cel de-al XVI-lea Congres Internaţional al Ştiinţelor Solului, 1998, Montpellier - Franţa) şi nu mai puţin interesantul Referenţial Pedologic Francez. Folosirea termenului de "Sistem Taxonomic" în locul celui de "Sistem de clasificare" este justificată pentru că acest termen exprimă mai exact conţinutul materialului, cu alte cuvinte este mai aproape de adevăr. "Taxonomia este un concept mai restrâns decât clasificarea. Clasificarea include taxonomia dar include şi gruparea solurilor după limitările lor în raport cu diferite scopuri practice specifice (spre exemplu limitările privind amplasarea construcţiilor). Taxonomia este partea clasificării care priveşte în primul rând relaţiile. Clasificările sunt făcute de oameni pentru a servi scopurile lor. Ele nu sunt prin ele însele adevăruri care pot fi cunoscute". (Soil Taxonomy, ed. I, 1975). Din citatul de mai sus rezultă clar diferenţele dintre taxonomie şi clasificare. Clasificarea grupează obiecte, în cazul nostru soluri, după scopuri specifice (ex. irigaţie, drenaj, favorabilitate etc.) şi după caracteristici sau însuşiri specifice (spre ex. textura). Grupele (clasele) separate nu au relaţii genetice între ele şi nici nu se ordonează în cadrul unui sistem ierarhic. Taxonomia are un profund sens genetic şi reflectă relaţiile de înrudire dintre şi/în cadrul claselor (categoriilor) separate. Faţă de ştiinţele biologice unde taxonomiile operează cu indivizi sau mulţimi de indivizi distincţi fizic (plante, animale) taxonomia solurilor operează cu entităţi integrate într- un asamblaj relativ continuu care este învelişul de sol, cu tranziţii de cele mai multe ori treptate, difuze. Din acest motiv departajarea sau delimitarea acestor entităţi necesită criterii cantitative şi calitative stabilite convenţional spre ex. anumite valori ale unor însuşiri

10

chimice sau fizice, caracteristici morfologice ş. a. Deşi unitatea (eşantionul) de bază care se studiază este profilul de sol (sau pedonul dacă este tridimensional), ceea ce se clasifică în taxonomie sunt corpurile de sol sau polipedonurile (denumite la noi unităţi de sol elementare) care constituie entităţi fizice tridimensionale, cu caracteristici specifice. Acestea corespund unor areale şi tipuri de peisaj specific şi care există independent de observator. În acelaşi timp categoriile taxonomice sunt concepte abstracte, realizate în mintea noastră, pe baza unui mare număr de observaţii punctuale şi judecăţi. Spre exemplu, conceptul mental de cernoziom constă dintr-o imagine constituită dintr-un orizont (strat) superior negru, bine structurat, urmat de un strat (orizont) deschis la culoare, bogat în carbonaţi şi format din material mineral neconsolidat sau slab consolidat. Aceste reprezentări mentale îşi găsesc expresie în categoriile descrise în sistemul taxonomic, corespund unor corpuri reale existente în natură şi de aceea ele constituie baza identificării şi clasificării solurilor. De altfel, în această eră a informaticii, abstractizarea şi formalizarea lumii reale constituie o condiţie esenţială a progresului ştiinţific. "Vederile moderne despre realitate

sunt acelea ale unor câmpuri de activitate (de interacţiune) în care se schimbă informaţia. Obiectele continuă să existe dar ele îşi pierd statutul primar şi devin derivate ale modului de procesare informatică. Esenţa unui obiect devine potenţialul său complex, multilateral de interacţiune. Informaţia derivată din moduri selective de interacţiune poate fi utilizată pentru a dezvolta modele reprezentative de relaţii care pot permite deducerea unor noi interacţiuni. În această gândire, aspectul spaţial al modelelor se reduce la informaţie, astfel că acest model informaţional are mai degrabă o esenţă relaţională decât una individuală (de sine stătătoare)" - (Jonathan D. Haskett, 1995, citând pe G.G.S. Holmgren, 1988). Caracteristicile fundamentale ale Sistemului Român de Taxonomie a Solurilor sunt rezumate în cele ce urmează:

a) Prin definiţie Sistemul Român de Taxonomia Solurilor are atât un caracter regional în sensul că se referă la solurile unei anumite porţiuni din suprafaţa uscatului cât şi unul naţional prin aceea că păstrează şi continuă tradiţia şcolii pedologice româneşti privind conceptul de sol drept corp natural rezultat prin acţiunea combinată a ansamblului de factori pedogenetici asupra părţii superficiale a scoarţei terestre şi care are organizare şi însuşiri proprii reflectate în succesiunea de orizonturi denumită profilul de sol. Pe lângă acestea, majoritatea criteriilor şi parametrilor de diferenţiere şi caracterizare a categoriilor sistemului sunt proprii "româneşti". Chiar dacă pentru aceasta ne-am referi numai la cele preluate din Metodologia de Elaborare a Studiilor Pedologice (1987).

b) Paralel cu păstrarea specificului regional şi naţional, Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor este aliniat şi standardelor internaţionale. Acest fapt este deosebit de important dacă avem în vedere necesitatea corelării acestei taxonomii cu clasificările internaţionale şi procesul de integrare a României în Comunitatea Europeană. Astfel, pe lângă elementele din clasificările internaţionale (FAO/UNESCO şi Soil Taxonomy) deja incluse în Sistemul Român de Clasificare a Solurilor (orizonturi şi proprietăţi diagnostice şi unele denumiri de soluri ca: Andosol, Vertisol, Cambisol, Luvisol, Planosol), în Sistemul Taxonomic al Solurilor României apar atât elemente diagnostice noi (ex: proprietăţi acvice, gleice, stagnogleice, antracvice şi criostagnice), sau materiale diagnostice (spre ex. marnice, erubazice), cât şi unele denumiri noi de soluri preluate din Referenţialul Pedologic Francez (spre ex. Salsodisol, Pelosol) şi din Baza Mondială de Referinţă pentru Resursele de Sol. (spre ex. Kastanoziom, Antrosol ş.a.).

c) Sistemul Român de Taxonomia Solurilor este un sistem multicategorial cu două niveluri principale: un nivel superior cu trei categorii (taxoni) şi anume clasa, tipul şi subtipul de sol şi un nivel inferior cu patru categorii (taxoni) respectiv, varietatea, specia, familia, şi varianta de sol. Păstrând tradiţia genetică a şcolii româneşti de pedologie unitatea de bază a sistemului este tipul genetic de sol, definit printr-un

11

orizont sau succesiune la orizonturi sau proprietăţi diagnostice unice sau o combinaţie unică de caracteristici, morfologice, fizice şi chimice care reflectă influenţa combinată a unui set unic de procese şi factori de formare a solului care acţionează în prezent şi care continuă sau nu acţiunea unor procese sau factori din trecut.

d) Definiţia fiecărei categorii (taxon) este operaţională şi are acelaşi înţeles pentru orice tip de utilizare. Taxonii (categoriile) se referă la corpuri reale din natură care ocupă porţiuni de teren (peisaj) specifice în acord cu combinaţiile de factori şi procese pedogenetice a căror rezultantă sunt.

e) Elementele de diferenţiere între categorii sunt acele proprietăţi ale solului care pot fi observabile în câmp sau care pot fi deduse din alte proprietăţi care pot fi observabile în câmp sau din datele combinate ale ştiinţei solului cu cele ale altor discipline (ex: mineralogia, geologia etc.). Sistemul utilizează, de asemenea şi criterii bazate pe măsurători de laborator (de ex. pH, grad de saturaţie în baze, conţinut de săruri etc.). Dacă datele accesibile nu sunt suficiente pentru clasificarea solului este bine ca această operaţie să fie amânată până se obţine informaţia necesară.

f) Proprietăţile specifice utilizate în sistem pot varia independent unele de altele, iar importanţa lor depinde de combinarea lor cu alte proprietăţi.

g) Elementele de diferenţiere au fost astfel selecţionate încât să nu fie schimbată încadrarea solului în urma cultivării sau a altor intervenţii antropice de redusă intensitate (arat, decopertare superficială, desfundare de mică adâncime, afânare adâncă ş. a.). Solul se menţine în cadrul categoriei taxonomice respective atât timp cât elementele diagnostice (orizonturi, proprietăţi) nu au dispărut (prin eroziune, decopertare, colmatare sau alte procese).

h) Baza informaţională care a servit la elaborarea sistemului, asigură încadrarea în sistem a tuturor solurilor care pot apare într-un areal dat şi în principiu a tuturor solurilor cunoscute în prezent pe teritoriul României.

i) Pe măsură ce vor apărea cunoştinţe noi privind solurile ţării Sistemul Român de Taxonomia Solurilor va putea fi completat cu noi taxoni, (categorii) indiferent de nivelul acestora fără ca structura generală a sistemului să fie deranjată.

1.2. Utilizarea Sistemului Român de Taxonomie a Solurilor

Obiectivul principal al acestui sistem de clasificare este identificarea, pe cât posibil neechivocă, denumirea şi gruparea solurilor României în clase (categorii sau taxoni) ierarhice, definite pe baza însuşirilor intrinseci ale solului exprimate prin caracteristici care să excludă suprapunerea şi să evidenţieze particularităţile specifice categoriei (taxonului) respectiv.

Cel de-al doilea obiectiv este asigurarea, pe baza unor concepte precis definite, a comunicării şi diseminării cunoştinţelor privind solurile, extrapolarea rezultatelor cercetării experimentale şi nu în ultimul rând transferul de tehnologie la nivel regional sau naţional. Un alt obiectiv extrem de important al sistemului, este utilizarea lui pentru cartarea/inventarierea solurilor, efectuarea studiilor pedologice şi realizarea de interpretări în diferite scopuri. În acest sens, selectarea proprietăţilor pentru definirea categoriilor taxonomice s-a făcut având în vedere şi importanţa lor pentru creşterea plantelor. Acestea sunt deosebit de evidente la nivelurile inferioare unde apar detalieri cantitative importante privind acei factori, cum sunt textura, salinitatea, sodicitatea, grosimea solului, volumul edafic ş. a. care influenţează utilizarea agricolă a solului. Categoriile superioare ale sistemului (clasa, tipul şi mai puţin subtipul de sol) au predominant semnificaţie genetică, la acest nivel aplicaţiile practice deşi sunt mai puţine au în schimb o putere mare de generalizare. Caracterul aplicativ creşte spre categoriile inferioare, dar puterea de generalizare a interpretărilor scade. Sistemul Român de Taxonomia Solurilor a fost conceput şi pentru a facilita interpretări în diferite scopuri. Totuşi sistemul singur nu conţine toată informaţia necesară

12

pentru astfel de interpretări (spre ex: panta, riscurile de secetă, risc de inundaţii, ş. a.). De aceea, este necesar să se facă o distincţie clară între taxonomia solurilor şi interpretările bazate pe taxonomia solurilor, interpretări care nu sunt tratate în această lucrare. Clasificarea solurilor pe baza însuşirilor lor intriseci, în primul rând morfologice, moştenite sau rezultate în pedogeneză, este suficientă pentru precizarea solurilor ca entităţi naturale de sine stătătoare. Dar solurile, ca mediu de dezvoltare a plantelor, sunt sisteme polifuncţionale, precum şi habitat ("casă") şi substrat de nutriţie a plantelor, strâns legate de condiţiile naturale în care funcţionează, în care "trăiesc". Legătura solurilor cu factorii din mediul înconjurător stă la baza dinamicii anuale şi sezoniere a proceselor pedogenetice şi însuşirilor solului; ele definesc ceea ce este cunoscut în prezent ca condiţii ecologice. De mare importanţă în acest sens sunt condiţiile hidrotermice care îşi pun amprenta lor clară în regimul tuturor proceselor care se desfăşoară în sol. Cunoaşterea parametrilor de regim şi ecologici ai solului (care devine "teren" sau "staţiune" prin această completare) este necesară nu numai pentru orice evaluare a solului în scopuri practice, îndeosebi agricole sau silvice, dar şi pentru studii de geneză, evoluţia şi fertilitatea solului, de pedodiversitate, de utilizare în economie a solurilor etc.; cu alte cuvinte se precizează poziţia fiecărui sol în complexa şi variata lume a solurilor. În acest sens în "Metodologia elaborării studiilor pedologice" (1987) sunt precizate 2 moduri de acţiune pentru completarea clasificării solurilor cu aspectele de ecologie: înregistrarea pentru fiecare areal de sol, delimitat conform criteriilor de clasificare, şi a parametrilor edafici ai fiecărui sit şi riscurile de degradare; gruparea unităţilor de sol - teren delimitate în teritoriu pe microzone pedoclimatice (pedopeisaje) şi redarea ca atare în legenda hărţii (la scări mari); în felul acesta se suplineşte cel puţin parţial lipsa includerii criteriului termo - hidric în clasificarea solurilor.

2. CARACTERELE MORFOLOGICE ALE SOLURILOR

Orizontul de sol sau orizontul pedogenetic este un strat, aproximativ paralel cu suprafaţa solului (terenului), care are o serie de proprietăţi rezultate prin procesul de formare a solului, proprietăţi care diferă de cele ale stratelor supra sau subiacente. În mod obişnuit un orizont de sol este separat de cele adiacente prin caracteristici care pot fi observate şi eventual măsurate în teren, cum ar fi: culoarea, textura, structura, consistenţa, prezenţa sau absenţa carbonaţilor, a unor neoformaţii etc. Pentru identificarea orizonturilor de sol sunt necesare totuşi, uneori, determinări de laborator pentru completarea sau precizarea observaţiilor de teren. În afară de orizonturile pedogenetice, unele soluri prezintă stratificaţii datorită neuniformităţii iniţiale a materialului parental denumite discontinuităţi litologice. Strict vorbind, o succesiune de diferite materiale nu trebuie considerată ca orizonturi pedogenetice, ci ca "strate". Deosebirea dintre ele nu este întotdeauna foarte clară, deoarece procesele de formare a solului acţionează pe întregul material stratificat. În mod curent, solurile sunt caracterizate prin succesiunea specifică de orizonturi şi descrierea şi definirea proprietăţilor fiecărui orizont. Sistemul iniţial de notare a orizonturilor A, B, C, D, R, a evoluat în timp astfel că s-a diferenţiat de la o ţară la alta. În prezent în România a fost introdus sistemul adoptat de un grup FAO (1967, revizuit în 1990), în care se folosesc următoarele litere pentru orizonturile principale: T, O, A, E, B, C, şi R (cu deosebirea faţă de FAO că în loc de simbolul H se utilizează simbolul T pentru orizontul turbos; de asemenea se foloseşte notaţia AC în loc de Bk). În cele mai multe cazuri orizontul O şi C şi întotdeauna orizontul R nu sunt orizonturi pedogenetice, ci strate sau orizonturi litologice (nepedogenetice), deoarece caracteristicile lor nu sunt produse ale proceselor pedogenetice. Ele sunt totuşi introduse ca orizonturi sau strate principale pentru că sunt elemente importante, de referinţă în profilul de sol.

13

Notaţiile de orizonturi fiind bazate pe morfologia acestora şi reflectând efectele pedogenezei sunt utilizate în caracterizarea şi identificarea solurilor. Pe lângă aceste orizonturi pedogenetice principale, se utilizează în caracterizarea solurilor şi o serie de orizonturi pedogenetice denumite de asociere, care nu se folosesc independent, ci numai asociate unuia dintre orizonturile principale menţionate anterior, caracterele lor grefându-se pe orizontul cu care se asociază. Aceste orizonturi sunt: G, W, sa, na, sc, ac, n, care se scriu după orizontul cu care se asociază - de ex: AG, CG, BW, Asa etc. De asemenea, la descrierea solurilor se utilizează şi o serie de sufixe literale pentru sublinierea unor caracteristici ale orizontului sau cifre arabe pentru subdivizarea orizonturilor, redate mai departe.

2.1. Orizonturile de sol şi stratele principale

Orizont O (organic nehidromorf)

Este un orizont format prin acumulare de material organic depozitat la suprafaţa solului, care nu este saturat cu apă mai mult de câteva zile pe an; este deci un orizont organic nehidromorf. Fracţia minerală se găseşte în proporţie mică, în general mai puţin de jumătate din greutate. Orizontul O se dezvoltă la partea superioară a solurilor minerale formate sub pădure (orizontul O nu include orizontul format prin descompunerea intensă de rădăcini de sub suprafaţa solului mineral, caracter specific orizontului A). Orizontul O poate fi întâlnit şi la o anumită adâncime de suprafaţă dacă este îngropat. Un orizont format prin iluvierea materiei organice în profilul de sol nu este un orizont O deşi, uneori, un astfel de orizont poate avea conţinuturi considerabile de materie organică. În solurile cu vegetaţie lemnoasă este constituit din:

Ol - litiera, constând din material organic proaspăt, nedescompus sau foarte puţin descompus; Of - orizont de fermentaţie format din materie organică incomplet descompusă, în care se recunosc cu ochiul liber sau cu lupa (mărire × 10) resturi vegetale cu structură caracteristică; Oh - orizont de humificare în care materialul organic este într-un stadiu foarte avansat de descompunere, încât nu se mai recunosc cu ochiul liber, ci numai cu lupa, resturi vegetale cu structură caracteristică. Când depăşeşte grosimea de 20 cm, orizontul O poartă denumirea de orizont folic.

Orizont A (bioacumulativ)

Este orizontul mineral format la suprafaţă sau sub un orizont O, în care structura iniţială a rocii 1 a dispărut practic în întregime şi care este caracterizat prin una sau mai multe din următoarele proprietăţi:

- o acumulare de materie organică intim amestecată cu fracţiunea minerală;

- nu manifestă proprietăţi caracteristice orizontului E sau B;

- proprietăţi rezultate în urma cultivării, păşunatului sau altor genuri similare de perturbări; Sunt considerate, de asemenea, orizonturi A şi stratele arate, notate cu Ap, chiar dacă sunt grefate direct pe orizonturi E, B sau C.

1 Structura rocii iniţiale include stratificarea fină în rocile neconsolidate iar în rocile compacte în curs de descompunere pseudomorfozele mineralelor alterate care păstrează poziţia iniţială unul faţă de altul şi faţă de mineralele nealterate.

14

Dacă orizontul de suprafaţă are proprietăţile orizontului E, dar domină acumularea de materie organică humificată, este considerat orizont A.

Orizont E (eluvial)

Este un orizont mineral al cărui caracter principal îl constituie sărăcirea în argilă silicatică, oxizi de fier şi/ sau aluminiu sau o combinaţie a acestora prin deplasare prin sol,

vertical sau lateral, fie ca soluţie fie ca suspensie; se caracterizează deci printr-o creştere

a conţinutului de particule de nisip şi de praf. Evident, structura iniţială a rocii a dispărut. Un orizont E este situat în mod obişnuit aproape de suprafaţă, sub un orizont O sau

A (cu excepţia profilelor erodate sau decopertate) şi deasupra unui orizont B; simbolul E

poate fi utilizat fără a ţine cont de poziţia în profil pentru toate orizonturile care întrunesc cerinţele menţionate şi care sunt rezultatul unei pedogeneze.

Faţă de orizontul O sau A situat deasupra, orizontul E este mai sărac în materie organică şi mai deschis la culoare. Un orizont E este, în general, dar nu şi în mod necesar, de culoare mai deschisă decât un orizont B subiacent. În anumite soluri, culoarea este cea a particulelor de nisip şi de praf, dar în multe altele, pelicule de oxizi de fier sau de alţi compuşi maschează culoarea particulelor primare. Un orizont E se diferenţiază de un orizont B subiacent, în acelaşi profil, printr-o culoare de valoare mai ridicată sau de cromă mai mică, sau prin amândouă, ori printr-o textură mai grosieră sau prin combinarea acestor caracteristici.

Orizontul B (de subsuprafaţă)

Este un orizont mineral, format sub un orizont A, E sau O în care, pe lângă pierderea în întregime sau aproape în întregime a structurii iniţiale a rocii, se asociază unul sau mai multe dintre caracterele dominante următoare:

- concentrare iluvială, singură sau în combinaţie, de argilă silicatică, substanţe amorfe active compuse din materie organică şi compuşi (oxizi) cu aluminiu, cu sau fără fier;

- trăsături morfologice de deplasare (levigare) a carbonaţilor;

- pelicule de argilă şi sescvioxizi care fac ca orizontul să aibă în mod vădit o culoare cu o valoare mai mică sau o cromă mai mare sau o nuanţă mai roşie decât orizontul supra şi subiacent fără iluviere aparentă de oxizi de fier;

- alterare care generează sau eliberează argilă silicatică şi /sau oxizi şi care formează structură poliedrică sau prismatică dacă au loc schimbări de volum odată cu modificarea conţinutului de umiditate;

- fragilitate (la presare între degete se sfărâmă brusc fiind casant). Toate tipurile de orizonturi B sunt orizonturi de subsuprafaţă, cu excepţia cazurilor când o parte din profil a fost erodat sau decopertat. Orizonturile B diferă foarte mult între ele. Pentru estimarea naturii lor este necesară stabilirea relaţiilor cu orizonturile supra şi subiacente. Ca atare, orizonturile B trebuie să poarte şi un sufix pentru a dobândi o suficientă semnificaţie în descrierea profilului şi caracterizarea solului. Un orizont B de alterare şi/sau de schimbare de culoare in situ se notează cu Bv; un orizont B cu acumulare de argilă se notează cu Bt; cel cu acumulare de oxizi de fier (şi de aluminiu) se notează cu Bs, iar cel cu iluviere de humus cu Bh. Aceste notaţii suplimentare sunt doar calitative, nefiind definite cantitativ ca în cazul orizonturilor diagnostice.

Orizont C (materialul subiacent)

Este un orizont sau strat mineral situat în partea inferioară a profilului, constituit din

materiale neconsolidate sau slab consolidate şi care nu prezintă caracterele orizonturilor A,

E sau B. El poate reprezenta sau nu materialul parental al orizonturilor supraiacente care

este puternic afectat de procese pedogenetice. Poate fi penetrat de rădăcinile plantelor.

15

Sunt considerate orizonturi (strate) C şi materialele geologice relativ compacte care se desfac (mărunţesc) în 24 de ore dacă fragmentele uscate sunt puse în apă sau dacă în stare umedă pot fi fărâmiţate. În multe cazuri solurile sunt formate din material puternic alterat anterior; un astfel de

material care nu întruneşte cerinţele pentru orizonturile A, E, sau B este considerat orizont

C.

Acumulări de carbonaţi, gips sau alte săruri mai solubile pot fi prezente în orizontul C; uneori orizonturile respective sunt chiar cimentate cu carbonat de calciu sau gips. Următoarele notaţii de detaliu se folosesc pentru orizontul C:

Cn - orizont (strat) C fără carbonaţi (necarbonatic); Ck - orizont (strat) C cu carbonaţi (de regulă reziduali); Cca - orizont C carbonatoacumulativ, calcic sau calxic (vezi orizonturile diagnostice).

Stratul R (roca subiacentă consolidată - compactă)

Este un strat mineral situat la baza profilului constituit din roci consolidate - compacte în loc. În mod convenţional se includ la roci consolidate compacte şi pietrişurile cimentate (şi impermeabile), ca şi rocile fisurate (permeabile) şi pietrişurile. Granitul, bazaltul, gnaisul, calcarul dur sau gresia sunt exemple de roci în loc considerate ca R. Fragmentele uscate la aer dintr-un strat R, dacă sunt puse în apă, nu se fărâmiţează în 24 de ore. Stratul R este suficient de coerent pentru ca în stare umedă să nu se dezmembreze, chiar dacă este fisurat sau zgâriat. Roca în loc poate prezenta fisuri, dar acestea sunt puţin numeroase şi atât de mici, încât numai câteva rădăcini le pot penetra. Fisurile pot fi îmbrăcate sau umplute cu argilă sau alte materiale. Stratul R nefisurat şi impermeabil se notează cu Rn. Dacă stratul R este fisurat şi deci permeabil sau este format din fragmente de rocă sau pietriş fluviatil (cu mai puţin de 10% material fin) se notează cu Rp.

Orizontul sau stratul T (turbos sau organic hidromorf)

Este o pătură organică de suprafaţă sau de subsuprafaţă, apărând la mică adâncime, constituită dominant din material organic în diferite stadii de descompunere şi care este saturată cu apă perioade lungi (de peste o lună) în cei mai mulţi ani, cu excepţia solurilor drenate artificial.

2.2. Orizonturi de asociere

Orizont G (gleic) Este un orizont mineral format în condiţiile unui mediu saturat în apă, cel puţin o parte din an, determinat de apa freatică situată la adâncime mică. Se găseşte în general, sub un orizont T sau se asociază cu orizonturile A, B, sau C.

Se disting:

Gr, orizont gleic de reducere; orizont G format în condiţii predominant de anaerobioză, prezentând colorit uniform cu culori de reducere sau aspect marmorat în care culorile de reducere apar în proporţie de peste 50% din suprafaţa rezultată prin secţionarea elementelor structurale (dacă acestea există) sau prin secţionarea materialului fără

structură.

Se consideră culori de reducere:

a. culorile neutrale N (cu crome <1);

b. culorile mai spre albastru decât 10Y (vezi planşa de culori suplimentară pentru culori de reducere - oxidare în determinatorul de culori Munsell);

c. nuanţe 2,5Y - 10Y (cu crome 1,5).

Unele şisturi şi alte sedimente pot să aibă crome mici; acestea nu se consideră

orizont Gr decât dacă acesta a rezultat în urma unui îndelungat proces de umezire în

exces.

16

Excesul de umiditate din apa freatică poate lipsi dacă solul este artificial drenat. Go, orizont gleic de oxidare - reducere; orizont G format în condiţii de aerobioză alternând cu perioade având condiţii de anaerobioză. Prezintă următoarele caractere:

- aspect marmorat, în care culorile de reducere apar în proporţie de 16-50%; culorile în nuanţe de 10 YR şi mai roşii cu crome > 2 (pete de oxidare) apar în proporţie mai mare decât a celor de reducere pe suprafaţa rezultată prin secţionarea elementelor structurale, dacă acestea există sau prin secţionarea materialului lipsit de structură; parte din suprafaţă poate prezenta culoarea matricei (culoarea materialului neafectată de gleizare);

- exces de umiditate o parte din an, care poate lipsi dacă solul este artificial drenat.

Orizont W (pseudogleic sau stagnogleic)

Este un orizont mineral, format la suprafaţă sau în profilul solului, în condiţiile unui mediu în care solul este mare parte din an saturat în apă acumulată din precipitaţii (sau altă sursă) şi stagnantă deasupra unui strat impermeabil sau slab permeabil. Prezintă un aspect marmorat (pestriţ) în care culorile de reducere prezente atât pe feţele, cât şi adesea în interiorul elementelor structurale ocupă peste 50% din suprafaţa rezultată prin secţionarea elementelor structurale, dacă există, sau prin secţionarea materialului lipsit de structură şi se asociază cu culori în nuanţe de 10YR şi mai roşii, cu crome mai mari de 2 (pete de oxidare); parte din suprafaţă poate prezenta culoarea matricei (culoarea materialului neafectată de pseudogleizare). În mod frecvent se constată o precipitare a sescvioxizilor sub formă de pelicule şi concreţiuni. Se grefează pe orizonturi A, E sau Bt.

2.3. Orizonturi de tranziţie

Sunt orizonturi care prezintă o parte din caracterele orizontului supraiacent şi o parte din ale celui subiacent către care se face tranziţia. Există două tipuri de orizonturi de tranziţie:

- orizonturi de tranziţie obişnuite (propriu-zise) la care tranziţia se face treptat de la proprietăţile unui orizont la proprietăţile celuilalt orizont şi se notează cu cele două litere majuscule corespunzătoare orizonturilor respective (de ex: AB, BC, EB, CR etc.);

- orizonturi de tranziţie mixte (de întrepătrundere); sunt acele orizonturi în care se întrepătrund proprietăţi ale celor două tipuri de orizonturi principale, trecerea între orizonturi fiind neregulată sau în limbi (glosică). Se notează cu două litere mari între care apare semnul (+) de ex.: E + B; B + R; C+ R.

2.4. Caracteristici morfologice secundare de subdivizare a orizonturilor principale

Se utilizează litere mici adăugate ca sufix la litera mare, corespunzătoare orizontului principal pentru a preciza unele caracteristici ale acestuia. Cifrele arabe sunt utilizate ca sufix pentru a indica subdiviziuni pe verticală ale unui orizont pedogenetic. Întotdeauna cifra arabă este precedată în cazul orizontului A şi B de o literă mică folosită ca sufix. Cifre arabe sunt utilizate ca prefix pentru a marca o discontinuitate litologică.

Sufixe literale În mod normal, două sau cel mult trei litere pot fi utilizate pentru a marca prezenţa unor trăsături morfologice concomitente în orizontul pedogenetic principal. În orizonturile de tranziţie nu se utilizează sufixe literale care să se refere la vreuna din literele mari; se poate folosi sufixul doar pentru a caracteriza orizontul de tranziţie ca un întreg (ex: EBw; ABg; BCk).

17

Următoarele sufixe literale (prezentate în ordine alfabetică) se folosesc pentru separarea suborizonturilor sau pentru precizarea unor trăsături ale orizonturilor: d, e, g, iz, j, k, l, m, n, p, tp, ţ, x, z. Semnificaţia lor este redată în tabelul 2.1.

Cifre sufixe Orizonturile notate printr-un simbol format dintr-o combinaţie de litere pot să fie subdivizate pe verticală, numerotând fiecare subdiviziune succesiv cu cifre arabe începând de la partea superioară a orizontului (ex: Bt 1 , Bt 2 , Bt 3 ). Întotdeauna sufixul cifric urmează după notaţia orizontului principal (ex: Bt 1 w, Bt 2 w, Bt 3 w). Secvenţa de subdiviziuni nu este întreruptă nici de discontinuitatea litologică (ex. Bt 1 , Bt 2 , 2Bt 3 ). În cazul orizonturilor A sau B care nu au sufixe literale, subdivizarea prin cifre arabe se va face după adăugarea literei "n" (orizont major nediferenţiat), pentru a evita confuzia cu notaţiile vechi ale acestor orizonturi (A 1 sau A 2 ).

Cifre prefixe Pentru marcarea discontinuităţilor litologice în profil se folosesc cifre arabe ca prefix (înlocuind vechile numere romane). Cifra "1" ca prefix nu se utilizează, ea fiind subînţeleasă, notarea va începe cu cifra 2, ca de exemplu: A, B, 2C, 3C.

Tabel 2.1

Notaţii pentru caracteristici morfologice secundare (sau pentru subdiviziuni ale orizonturilor principale)

d

- Caracter aric (sau strat desfundat) – orizont sau strat mineral rezultat prin amestecul mai multor orizonturi deranjate in situ prin desfundare sau altă acţiune mecanică. În cuprinsul orizontului desfundat orizonturile diagnostice pedogenetice nu pot fi identificate sau apar numai ca fragmente. Se află situate deasupra unor orizonturi (sau părţi de orizonturi) diagnostice (nederanjate) sau deasupra materialului parental al solului desfundat. Se notează prin litera d adăugată după simbolurile orizonturilor amestecate puse în paranteză, de exemplu: (A + B)d, (A+C)d; dacă solul este arat se separă la suprafaţă “orizontul Ap”

e

- Caracter slab luvic (hipoluvic) - acumulare reziduală de grăunţi de nisip sau praf fără pelicule coloidale ("pudrare cu cuarţ").

g

- Gleizare slabă: 6-15% cu culori de reducere.

iz

- Conţinut apreciabil de rizomi: se referă la un orizont mineral cu peste 15% din volum ocupat de rizomi de plante acvatice (slab descompuşi sau vii). Poate caracteriza, de

regulă, un orizont Go sau Gr. j - Recent maturat - materialele de sol maturate cu portanţă normală, cu densitate aparentă extrem de mică.

k

- Conţinut de peste 1% carbonaţi, fără a îndeplini condiţia de orizont Cca.

l

- Caracter lamelar - existenţa în profilul de sol a unor benzi (lamele) constituite din material mai fin decât restul profilului. Acest caracter poate apărea numai în soluri cu textură grosieră în cazul orizontului Bv sau Bt.

m

- Caracter melanic - asociat cu orizontul Bt marchează prezenţa unui suborizont Bt mai închis la culoare care contrastează cu suborizonturile adiacente.

n

- Material (pământ) coprogenic (turbă sedimentară suborganică). Se referă la stratele de material organic, formate pe fundul lacurilor eutrofe, alcătuite din dejecţiile faunei (pellets) şi resturile vegetaţiei subacvatice. În condiţiile de submersie se prezintă ca nămol organic slab vâscos, slab plastic şi neadeziv. Culorile comune sunt oliv, brun- oliv şi brun-cenuşiu (în nuanţe de 2,5 Y sau 5Y) cu valori mai mici de 5 (3-4) şi crome de 2 sau 3; se schimbă relativ puţin în contact cu aerul. Se asociază cu orizontul T.

p

- Stratele arate notate cu Ap, chiar dacă sunt grefate pe E, B sau C.

18

tp - Talpa plugului: se referă la prezenţa tălpii plugului (strat îndesat format la partea inferioară a stratului arat din cauza circulaţiei excesive şi a executării repetate a arăturii la aceeaşi adâncime). Poate caracteriza numai un orizont A în soluri cultivate. ţ - Orizont înţelenit: partea superioară a orizontului A al solului din pajişti, în care predomină masa de rădăcini a plantelor ierboase. x - Caracter de fragipan: densitate aparentă mare, consistenţă dură, friabil, casant. Apare în unele orizonturi B (care devin "fragipanuri"). Pe lângă sufixele literale menţionate mai sus se utilizează şi următoarele litere pentru notarea orizonturilor pedogenetice principale având următoarele semnificaţii: t - (asociat cu B) acumulare de argilă; s - (asociat cu B) acumulare iluvială de sescvioxizi; h - (asociat cu B) acumulare iluvială de humus; v - alterare in situ; y - prezenţa de feţe de alunecare oblice (10 o -60 o ) faţă de orizontală şi agregate structurale mari sfenoidale (orizont vertic). Pentru marcarea orizonturilor de sol ingropate, se pune în faţa simbolului pentru orizont litera mică b.

3. ELEMENTELE DE BAZĂ ALE TAXONOMIEI SOLURILOR

Asigurarea caracterului obiectiv al diagnozei solurilor nu este posibilă fără existenţa unor criterii şi indici cantitativi care să reflecte efectele naturii şi duratei proceselor pedogenetice, ca şi proprietăţile principale ale solurilor. În acest sens au fost introduse ca parametri, pe cât posibil cantitativi, orizonturi diagnostice, proprietăţi diagnostice şi materiale parentale diagnostice. Ele sunt folosite pentru identificarea şi încadrarea diferitelor soluri (pedonuri) în unităţile taxonomice de sol conform sistemului de clasificare adoptat.

3.1. Elemente diagnostice: definiţii

Orizonturile diagnostice nu sunt echivalente orizonturilor pedogenetice utilizate la descrierea solurilor care sunt definite calitativ (deşi uneori se suprapun în profil). Spre deosebire de acestea, orizonturile diagnostice sunt definite cantitativ prin constituenţi specifici proceselor pedogenetice şi/sau printr-un ansamblu de proprietăţi, pe cât posibil măsurabile, utilizate pentru identificarea şi diferenţierea unităţilor de sol (taxoni). Deoarece caracteristicile orizonturilor sunt formate, în primul rând, prin procese pedogenetice, utilizarea orizonturilor diagnostice în separarea unităţilor de sol face ca însăşi clasificarea solurilor să fie bazată pe principii de geneza solului; obiectivitatea diagnozei este, totuşi, asigurată prin faptul că nu procesele pedogenetice însele sunt utilizate drept criterii de diagnoză ci efectele lor, exprimate în termeni de proprietăţi morfogenetice definite cantitativ care au valoare de diagnoză. Aşadar, un orizont diagnostic de sol este definit atât prin caracterele morfologice generate de procesul de pedogeneză care l-a creat, cât şi prin alte însuşiri exprimate cantitativ (de exemplu: conţinut de materie organică sau de alţi constituenţi, culoare, grosime, grad de saturaţie în baze etc.), ca rezultat al procesului de pedogeneză. Orizonturile diagnostice se împart în orizonturi principale, orizonturi diagnostice de asociere (la cele principale) şi orizonturi sau strate diagnostice speciale. Orizonturile diagnostice se pot folosi singure sau în combinaţie cu alte orizonturi sau proprietăţi diagnostice la identificarea solurilor. Proprietate diagnostică este o însuşire sau un set de însuşiri ale solului folosite drept criterii pentru definirea unităţilor (taxonilor) din sistemul de clasificare a solurilor (taxonomia solurilor).

19

Aşadar, caracterele neincluse în definiţia orizonturilor diagnostice, dar care se referă la caracteristici importante ale solurilor sau care asociate cu anumite orizonturi diagnostice sunt folosite drept criterii în clasificare reprezintă proprietăţi diagnostice. Material parental diagnostic se referă la materialele parentale care imprimă solului unele caractere specifice nelegate de procesele pedogenetice, ci îndeosebi de substratul mineral al solului, fie cu caracter permanent, fie numai în primele faze de evoluţie a acestuia; acestea sunt considerate materiale parentale diagnostice. De regulă, elementele diagnostice sunt descrise şi definite prin observare în teren. În unele cazuri sunt necesare şi criterii analitice pentru precizarea acestor elemente diagnostice.

Material mineral şi material organic sunt noţiuni care trebuie precizate înainte de a trece la definirea elementelor diagnostice. Este considerat material (sau orizont) mineral de sol materialul care conţine sub 35% materie organică, în cazul în care nu este saturat cu apă mai mult decât câteva zile. În cazul materialelor saturate cu apă perioade lungi sau care au fost drenate artificial, acestea sunt considerate materiale minerale când conţin sub 35% materie organică, dacă conţinutul de argilă este peste 60% sau mai puţin de 20% materie organică dacă nu conţin argilă; la conţinuturi intermediare de argilă cantităţile de materie organică maximă vor fi cuprinse proporţional între 20 şi 35% materie organică. Materialul mineral care conţine materie organică între 20 şi 35% dacă conţinutul de argilă este peste 60% sau între 5 şi 20% dacă nu conţine argilă este considerat material organo-mineral (la conţinuturi intermediare de argilă limitele menţionate se modifică proporţional cu acestea). Materialul de sol care are un conţinut de materie organică mai mare decât cantităţile menţionate mai sus pentru materialul mineral este considerat material (orizont) organic.

3.2. Orizonturi diagnostice

Orizonturi diagnostice principale

Orizontul A molic (Am) Este un orizont mineral având următoarele caractere:

- culoarea închisă a materialului atât în aşezare naturală, cât şi în stare sfărâmată, având crome şi valori < 3,5 în stare umedă şi valori < 5,5 în stare uscată; de asemenea, valoarea culorii trebuie să fie cu cel puţin o unitate mai închisă decât a orizontului C sau a celui subiacent; dacă conţine 40% calcar fin limita de culoare la uscat se elimină, iar valoarea culorii la umed trebuie să fie < 5;

- conţinut de materie organică de cel puţin 1% pe întreaga lui grosime (sau de cel puţin 0,8% în cazul solurilor nisipoase);

- structură grăunţoasă, glomerulară sau poliedrică (mică şi foarte mică) - (adică orizontul nu are structură de orizont B) - şi/sau consistenţă suficient de friabilă pentru ca materialul să nu devină masiv şi dur sau foarte dur când se usucă;

- grad de saturaţie în baze peste 53%;

- grosime de cel puţin 25 cm sau de cel puţin 20 cm la solurile la care stratul R este situat în primii 75 cm şi la cele cu orizont Ame, AC sau B având în partea superioară culori de orizont A molic; grosimea minimă devine 10 cm dacă orizontul A este situat direct pe rocă consolidată - compactă, pe un orizont cimentat (petric) sau pe un orizont criic.

20

Orizont A umbric (Au)

Orizontul Au prezintă caracteristicile menţionate la orizontul Am (în ceea ce priveşte culoarea, conţinutul în materie organică, structura, consistenţa şi grosimea), dar se diferenţiază prin gradul de saturaţie în baze care este 53%.

Orizont A ocric (Ao)

Orizontul Ao este prea deschis la culoare sau prea sărac în materie organică sau prea subţire pentru a fi molic sau umbric sau devine masiv şi dur sau foarte dur în perioada uscată a anului. Structura prismatică foarte mare (peste 30 cm în diametru) este inclusă în structura masivă dacă nu există o structură secundară în interiorul prismelor.

Orizont E luvic (El)

Orizontul El este situat deasupra unui orizont B argic (descris mai jos) şi are următoarele caractere:

- culori deschise în stare uscată, cu valori < 6,5; poate avea şi valori mai mari, dar asociate numai cu crome >3;

- structură poliedrică sau lamelară sau fără structură;

- textură mai grosieră decât a orizontului subiacent;

- grosime minimă cel puţin 5 cm. De regulă conţine de peste 1,5 ori mai mult Al schimbabil decât orizontul A. De asemenea, se include la El şi orizontul E cu caracterele menţionate la Ea, cu excepţia grosimii (sub 10 cm).

Orizont E albic (Ea)

Orizontul Ea este situat deasupra unui orizont B argic sau spodic şi are următoarele caractere:

- culori deschise în stare uscată, cel puţin în pete (în proporţie de peste 50%), cu valori > 6,5 şi crome < 3; de regulă, se înregistrează în stare uscată o diferenţă de cel puţin 1 - 2 unităţi de valoare mai mari decât cele apreciate la materialul în stare umedă;

- structura poate fi lamelară sau poliedrică slab dezvoltată sau poate fi nestructurat;

- textura mai grosieră decât a orizontului subiacent;

- îmbogăţire reziduală în cuarţ şi alte minerale rezistente la alterare;

- segregare a sescvioxizilor sub formă de concreţiuni şi pete, în cazul solurilor afectate de stagnogleizare;

- grosime minimă pentru a fi diagnostic este de 10 cm în cazul luvosolurilor (fac excepţie solurile arate în care orizontul Ea a fost subţiat prin includere în Ap) sau de 2 cm în cazul podzolurilor. Uneori orizontul Ea, în cazul podzolurilor, nu formează un strat continuu ci apare întrerupt, motiv pentru care este denumit Ea discontinuu.

Orizont B cambic (Bv)

Orizont Bv este format prin alterarea materialului parental in situ şi are următoarele caractere:

- culori mai închise sau cu crome mai mari sau în nuanţe mai roşii decât materialul parental;

- structură obişnuit moderat dezvoltată, poliedrică medie şi mare sau columnoid - prismatică sau fără structură, dar cu lipsa structurii rocii în cel puţin 50% din volum;

- textura nisipoasă foarte fină, nisipolutoasă sau mai fină şi în general mai fină decât a materialului parental, plusul de argilă rezultând, de regulă, din alterarea unor minerale primare, respectiv din argilizare in situ;

21

- spălarea totală a sărurilor uşor solubile şi a carbonaţiilor cu excepţia orizonturilor B salinizate sau invadate de carbonaţi prin regradare;

- grosime de cel puţin 15 cm, iar baza orizontului să fie la cel puţin 25 cm adâncime. Nu îndeplineşte condiţiile de orizont Bt, Bs sau Btna arătate mai departe. În genere au grad de alterare a mineralelor primare de la slab la moderat, fiind încă prezente minerale primare alterabile în proporţie de peste 10% în fracţia de particule de 50 - 200 μm. Un orizont B nisipos cu benzi mai fine este considerat Bv lamelar dacă benzile au grosimi sub 1 cm sau dacă benzile de peste 1 cm grosime însumează sub 15 cm pe grosimea solului până la 200 cm adâncime.

Orizont B argic (Bt)

Este un orizont de subsuprafaţă, care are de regulă un conţinut mai mare de argilă decât orizontul supraiacent şi prezintă agregate structurale mari, compactare evidentă şi diminuare semnificativă a permeabilităţii. Diferenţierea texturală poate fi datorită unei acumulări iluviale de argilă, unei formări

pedogenetice intense de argilă, unei destrucţii de argilă în orizonturile de suprafaţă, unei deplasări selective de argilă din orizonturile de suprafaţă, unei activităţi biologice sau unei combinaţii de două sau mai multe din procesele menţionate. Sedimentarea de material mai grosier în orizontul supraiacent decât în orizontul B argic poate să mărească diferenţierea texturală pedogenetică şi invers sedimentarea de material mai fin în orizontul superior poate să diminueze diferenţierea texturală pedogenetică. Schimbări de textură în sol ca cele care apar în solurile aluviale ca urmare a stratificării depozitului fluviatil nu sunt considerate ca orizont argic. Compactarea şi scăderea permeabilităţii se pot datora fie acumulării de argilă translocată din orizontul supraiacent, fie unei aşezări mai dense a materialului (frecvent moştenită); prezenţa argilei gonflante contribuie şi ea la micşorarea permeabilităţii. Orizonturile argice sunt în mod normal asociate sau situate sub orizonturi eluviale (El sau Ea), dar pot apare şi sub orizonturile Am sau Ao. Orizontul Bt prezintă unul sau mai multe din următoarele caractere:

- argilă orientată (iluvială) care în materialele de sol structurate formează pelicule pe feţele verticale şi orizontale ale elementelor structurale şi umple porii fini; în materialele de sol nestructurate şi cu textură grosieră sau mijlociu - grosieră, argila îmbracă grăunţii minerali şi/sau formează punţi; în materiale cu textură fină, în care domină argila gonflantă peliculele de argilă nu sunt vizibile sau pot lipsi;

- culori diferite (brun, negru, roşu etc.) dar mai închise decât ale materialului parental,

- structură prismatică, columnoidă, poliedrică sau masivă,

- conţinutul de argilă este mai mare decât cel din orizontul eluvial, când există un asemenea orizont în profil, după cum urmează (neţinând seama de diferenţele ce ar rezulta dintr-o discontinuitate litologică): într-un sol cu sub 15% argilă (cu diametrul sub 0,002 mm) în orizontul eluvial, orizontul argic are cu cel puţin 3% argilă mai mult (de ex. în E 10%, în Bt cel puţin 13%); într-un sol cu 15 - 40% argilă în orizontul eluvial, indicele de diferenţiere texturală (argilă în Bt: argilă în E) trebuie să fie cel puţin 1,2; într-un sol cu peste 40% argilă în orizontul eluvial, orizontul argiloiluvial are cel puţin 8% argilă mai mult (de ex: în E 42%, în Bt cel puţin 42 + 8 = 50%). În cazul că orizontul B argic conţine predominant argilă smectitică (gonflantă