Carte MDS T.Apostol PDF

TIBERIU APOSTOL COSMIN MARCULESCU
MANAGEMENTUL
DEŞEURILOR SOLIDE
Editura AGIR
Bucureşti – 2007
Referenti : Prof.dr.ing. Dan Robescu
Prof. dr.ing. Valeriu Nistreanu
Universitatea POLITEHNICA Bucuresti
CUPRINS
1. Deşeurile Solide……………………...……………………...…………………… 9
1.1. Istoric……………………...……………………...…………………….………… 9
1.2. Clasificarea deşeurilor……………………...…………………….……….. 17
1.3 Compoziţia şi proprietăţile deşeurilor solide ……………………... 21
1.3.1.Evaluarea producţiei de deşeuri menajere…………………….…….. 21
1.3.2. Compoziţia deşeurilor menajer ……………………...………………... 22
1.3.3 Masa specifică a deşeurilor menajere……………………...………… 25
1.3.4 Umiditatea deşeurilor menajere……………………...……………….. 26
1.3.5 Dimensiunile componentelor……………………...…………………… 27
1.3.6. Raportul Carbon / Azot (C/N) ……………………...………………… 28
1.3.7. Puterea calorifică a deşeurilor menajere……………………...…….. 28
1.3.8. Analiza imediată şi elementară a deşeurilor …………………….…. 30
1.3.9. Conţinutul de metale grele……………………...……………………... 32
1.3.10. Deşeuri spitalicesti……………………...…………………….……….. 33
1.4. Legislatia internă si internaţională privind deseurile……….. 34
2. Procedee de tratare biologica a deşeurilor …………………….. 45
2.1. Alegerea procedeelor de tratare……………………...……………….. 45
2.2. Filiere de metanizare……………………...……………………...………... 52
2.3. Depozitarea controlata a deseurilor……………………...…………. 53
2.4. Metanizarea in reactor……………………...…………………….………. 7
2
2.5. Compostarea……………………...……………………...……………………. 76
3. Procedee de tratare termica a deseurilor…………………….… 81
3.1. Incinerarea……………………...……………………...…………………….… 81
3.1.1. Combustia……………………...……………………...…………………… 81
3.1.2 Tipuri de incineratoare……………………...…………………….……... 85
3.2 Piroloza si termoliza……………………...……………………...………….. 100
3.2.1 Tehnologii de piroliza in stadiu pilot sau industrial………………. 106
3.2.2 Avantajele si dezavantajele pirolizei…………………….…………… 111
3.3 Gazeificarea……………………...……………………...……………………... 112
3.3.1 Principiul procesului de gazeificare……………………...…………… 113
3.3.2. Tipuri constructive de reactoare de gazeificare…………………… 115
3.3.3. Tehnologii de gazeificare în stadiu pilot sau industrial 117
3.3.4. Avantajele şi dezavantajele gazeificarii…………………….……… 124
3.4. Procedee de tratare alternative……………………...………………… 125
3.4.1. Plasma. ……………………...……………………...……………………... 125
3.4.2. Procedee cu microunde. ……………………...…………………….…... 128
3.4.3. Alte procedee.. ……………………...……………………...…………… 130
4.Analiza tehnico-economică şi de impact asupra
131
mediului……………………...……………………...…………………….……………..
4.1. Analiza de impact……………………...……………………...…………… 131
4.1.1 Fluxurile din cadrul bilanţului materie-energie……………………. 131
4.1.2 Modul de realizare al analizei de impact…………………….……… 132
4.1.3 Evaluarea comparativă şi interpretarea rezultatelor ……………… 146
4.2 Analiza energetică……………………...…………………….…………….. 146
4.2.1 Producerea de căldură……………………...…………………….……. 146
4.2.2 Producerea de electricitate……………………...……………………... 147
4.2.3 Producerea combinată de căldură şi electricitate………………… 148
4.3 Analiza economică……………………...…………………….……………. 149
4.4 Alegerea filierei optime de tratare a deşeurilor………………… 151
Anexe……………………...……………………...……………………...……………….. 153
Bibliografie……………………...……………………...…………………….………. 175
1. Deşeurile solide
1.1. ISTORIC
În dicţionarul limbii române, deşeul este definit: “Parte dintr-o materie

primă sau dintr-un material ce rămâne în urma unui proces tehnologic de realizare
a unui anumit produs sau semifabricat, neputând fi utilizat în cursul aceluiaşi
proces tehnologic (deşeurile industriale), sau care rezultă din activităţi umane,
casnice, menajere (deşeuri neindustriale)”.
În sens larg, deşeul este orice substanţă, material sau obiect în general care
a pierdut orice finalitate economică şi pe care posesorul îl destinează abandonării
[1].
Rudologia - ştiinţa deşeurilor a introdus în ultima perioadă noţiunea de
deşeu ultim: deşeul rezultat sau nu din tratarea unui deşeu, care în condiţiile tehnice
şi economice prezente nu poate fi tratat în vederea recuperării părţii valorizabile
sau a reducerii caracterului său poluant [2].
Se poate observa caracterul evolutiv al acestei ultime definiţii ce depinde
atât de nivelul tehnicilor de tratare a deşeurilor, de necesităţile economice dar şi de
situaţia economică a ţării în care se pune problema stocării “deşeurilor ultime”.
În momentul de faţă, deşeurile, veriga finală a tuturor activităţilor
antropice, reprezintă pe plan mondial o mare problemă pentru protecţia mediului,
datorită acumulării lor în mari cantităţi de-a lungul anilor şi a eliminării lor mai
mult sau mai puţin corespunzătoare.
Dar privind retrospectiv istoria omenirii, putem spune că nu întotdeauna
deşeurile au constituit o problemă.
Până la mijlocul secolului al XIX – lea, antroposistemul format din
ansamblul activităţilor umane s-a integrat ciclurilor biogeochimice ale materiei din
mediul natural [3].
În aceste condiţii, comunităţile umane consumau materii de origine
vegetală sau animală şi în cantităţi reduse metale oxidabile. Deşeurile
biodegradabile erau în acest fel descompuse şi după mineralizare, ele se reintegrau
ciclului materiei. Puterea auto-epuratoare a apei şi solului era astfel asigurată (fig.
1.1).
Antroposistem Ecosistem
Producător I
Producător
(vegetali)
Consumator Descompunător Consumator

(microorganisme) (ierbivore, carnivore)
Fig. 1.1. Ciclul materiei în civilizaţia agrară.

10 Managementul deşeurilor solide
În cadrul ecosistemului, se disting trei tipuri de actori:

 producătorii primari (vegetali);
 consumatorii sau producătorii secundari (ierbivoare şi carnivoare);
 descompunătorii (microorganismele).
Ultimii-descompunătorii, degradează materia vie reziduală pentru a o

restitui în litosferă, hidrosferă sau atmosferă sub forma unor compuşi elementari
precum gazul carbonic, oxigenul, azotul, sulful şi calciu care reprezintă la rândul
lor elemente esenţiale pentru elaborarea materiei vii. În acest fel ciclul materiei se
închide.
Odată cu evoluţia societăţii şi trecerea în epoca industrială, problema
devine din ce în ce mai complexă. Datorită creşterii lor cantitative şi a diversificării
lor, microorganismele nu mai sunt în măsură ca ele singure să asigure degradarea
deşeurilor. În aceste condiţii fluxul de deşeuri se acumulează în litosferă, ele
devenind incompatibile cu mediul natural (fig. 1.2.).
Materie
primă
Antroposistem Biotop
Deşeu
valorizabil
Producere
Produs Hidrosferă Atmosferă
Deşeu
Consum Tratarea Deşeu
deşeurilor Litosferă
Refuzuri
Deşeu
gazoase,
lichide
Fig. 1.2. Ciclul materiei în civilizaţia tehnologică.
Această acumulare locală de deşeuri, nu este decât rezultatul neînchiderii

ciclului global al materiei care se traduce printr-o proastă gestiune generală a
materiei în societatea noastră [3].
Dar în acelaşi timp trebuie să fim conştienţi că în cadrul societăţii
industriale şi respectiv postindustriale nu putem accede la noţiunea de “zero deşeu”
ci în cel mai fericit caz la o producţie minimă de deşeuri. Se poate vorbi de
“fatalitatea deşeurilor”, concept enunţat de Navarro [4]:
 fatalitatea biologică: ciclul biologic al vieţii produce deşeuri, excremente,
cadavre, etc. Noi le regăsim în mod esenţial sub forma efluenţilor urbani, a
deşeurilor datorate agriculturii, creşterii animalelor şi industriei
agroalimentare;
Deşeurile solide 11
 fatalitate chimică: unul din fundamentele activităţii industriale îl reprezintă

transformarea materiei. Această modificare urmează principiul conservării
materiei. Pe lângă produsul căutat sunt fabricate şi o serie de subproduse din
care fac parte şi deşeurile.
Produs Reactiv Produs Subproduse

iniţial
+ căutat
+
Fig. 1.3. Fatalitate chimică a deşeului.
 fatalitate tehnologică: operaţiile de elaborare de produse şi de obiecte,

antrenează producţia de rebuturi;
 fatalitate accidentală legată de inexistenţa riscului zero;
 fatalitate economică: după un anumit timp de folosire, fiecare produs devine
deşeu, pierzându-şi valoarea sa economică. Procesul de valorificare a
deşeurilor urmăreşte tocmai acordarea acestora a unei valori suficiente privind
reintegrarea lor în circuitul economic.
Primele reglementări privind tratarea deşeurilor apar încă din secolul al
XVI – lea în Franţa şi Anglia când avem de-a face cu primele reglementări de
întreţinere a străzilor şi de ridicare a deşeurilor menajere.
La începutul secolului XX – lea, mai precis în anul 1912, prima uzină de
incinerare a deşeurilor este pusă în funcţiune în Franţa.
Pentru prima dată, la începutul anilor ’60, în cadrul bilanţurilor de mediu
sunt prinse şi deşeurile, lucru care se poate vedea şi în fig. 1.4.
Materii prime
Produse
Sistem de producţie finite
Efluenţi Poluarea
gazoţi aerului
Efluenţi
lichizi
Poluarea
apei
Deşeuri
Fig.1.4. Reprezentarea sistemului de producţie la

nivelul anilor 1960-1973.
Se poate observa că sunt luate în considerare numai efectele de poluare a

apei, ale deşeurilor.
La nivelul anilor ’70 şi în special după şocul petrolier din 1973, problemele
mediului înconjurător încep să ocupe un loc important în cadrul priorităţilor atât pe
plan european cât şi mondial.
Paralel cu gestionarea mai riguroasă a resurselor terestre în contextul unei
dezvoltări durabile, sunt amintite şi măsurile de valorificare a deşeurilor ca pârghii
în vederea reducerii epuizării resurselor naturale. În aceşti ani, asistăm pentru
prima dată la o veritabilă politică de gestiune a deşeurilor în care pe primul loc se
situează lupta împotriva contracarării poluării determinate de acestea în aer, apă şi
sol (fig. 1.5.).
Materii prime
Sistem de producţie Produse
finite
Epurarea Aer curat

gazelor
Tratarea Apă curată

efluenţilor
Poluarea apei,
Deşeuri aerului, solului,
degradarea
peisajului .…
Fig. 1.5. Reprezentarea sistemului de producţie la nivelul

anilor 1975 – 1985.
Debutul anilor ’90 se caracterizează printr-o şi mai mare luare în
considerare la nivelul ţărilor dezvoltate a problematicii deşeurilor. Obiectivul
principal constituindu-l: “Luarea măsurilor necesare astfel încât deşeurile sunt
valorizate şi eliminate fără a se pune în pericol sănătatea oamenilor”.
La nivelul continentului european este adoptată cunoscuta: Directiva din
18 martie 1999 a CEE a căror dispoziţii vizează în principal:
 stabilirea unei reţele integrate şi adecvate de instalaţii de eliminare a deşeurilor
care să ţină cont de cele mai bune tehnologii disponibile ce nu trebuie să
antreneze costuri excesive şi să aibă ca scop eliminarea deşeurilor şi limitarea
pericolului acestora asupra mediului înconjurător;
 promovarea tehnologiilor proprii cât şi a produselor reciclabile şi reutilizabile;
 precizarea conţinutului planurilor de eliminare a deşeurilor. Pentru realizarea

reţelei integrate de instalaţii de eliminare, se are în vedere întocmirea de
planuri de gestiune a deşeurilor. Aceste planuri cuprind: tipurile, cantităţile şi
originile deşeurilor ce urmează a fi eliminate sau valorizate, instalaţiile de
eliminare, putând deasemenea să includă măsurile destinate a încuraja
colectarea, trierea şi tratamentul deşeurilor;
 precizarea termenilor de deşeu şi respectiv “eliminare”, în scopul asigurării
unei mai bune armonizări a gestiunii deşeurilor.
Inovaţiile acestei directive sunt: enunţarea “principiului de proximitate” în
cazul deşeurilor şi a planurilor de gestiune a deşeurilor.
Această directivă a fost completată cu o alta emisă pe 12 decembrie 1991 a
CEE, relativă la deşeurile industriale şi în speţă a deşeurilor periculoase care
stabileşte regimul acestora precum şi filierele de eliminare.
Aceste două reglementări la nivelul CEE au fost urmate de adoptarea de
legi pe plan naţional la nivelul ţărilor CEE care prevăd:
 conceperea de planuri departamentale de eliminare a deşeurilor;
 de valorificare a deşeurilor prin reciclare şi alte procedee cu scopul de a obţine
din deşeurile primare atât materiale reutilizabile cât şi energie;
 de limitarea a transportului deşeurilor şi de tratare a acestora în proximitatea
zonei de producere a lor;
 utilizarea de norme severe de mediu a unităţilor de incinerare prin prevederea
acestora cu sisteme de tratare a gazelor arse şi de recuperare de energie;
 transparenţa informaţiilor pentru publicul larg privind efectele şi consecinţele
eliminării deşeurilor asupra mediului înconjurător şi a sănătăţii publice;
 introducerea noţiunii de “deşeu ultim”: deşeuri care nu sunt susceptibile de a fi
tratate în condiţii tehnice şi economice de “moment”. Aceste deşeuri neputând
fi valorificate sau neutralizate, sunt destinate depozitării controlate. Se fixează
astfel un obiectiv ambiţios: data limită de 1 iulie 2002, dată de la care nu vor fi
admise în depozitele controlate decât deşeurile ultime.
La nivelul ţării noastre s-au făcut în această perioadă eforturi de stabilire a
planurilor de gestiune a deşeurilor şi de reflectare a preocupării privind acestea în
legea privind mediul înconjurător din ţara noastră – legea nr. 137/1995.
În aceste condiţii, asistăm la o nouă strategie privind gestionarea deşeurilor
care rezumă un principiu fundamental: evitarea şi reducerea în cantitate şi
nocivitate a deşeurilor generate.
Această strategie privilegiază trei axe legislative:
 prevenirea producerii deşeurilor prin tehnologii curate şi nu prin “tehnologii de
epurare” care nu fac decât să transfere poluarea, realizând astfel un impact
minim asupra mediului prin producerea Ecoproduselor (fig. 1.6.);
 valorificarea la maxim a deşeurilor atât din punct de vedere material cât şi
energetic încercând astfel o reintegrare a deşeului în circuitul economic (fig.
1.7.).;
 optimizarea eliminării finale, reglementând “ exportul” deşeurilor periculoase
către ţările în curs de dezvoltare, condamnând imersia şi incinerarea acestora în
mări, normalizând depozitarea şi incinerarea continentală, accelerând

reabilitarea solurilor contaminate.
Materii prime
Sistem de producţie Produse finite
Tehnologii curate
Epurare gaz
Aer curat
Valorificare
reciclare
Tratare Apă curată

efluenţi
Deşeuri
Tratarea Depozitare
deşeurilor controlată
Fig. 1.6. Reprezentarea sistemului de producţie la sfârşitul secolului XX şi

începutul secolului XXI.
În cadrul figurii 1.7. se prezintă ciclurile producţiei de deşeuri în trei
variante:
a) soluţia convenţională cu tratarea deşeurilor;
b) soluţia ameliorată ce prezintă următoarele avantaje: reducerea cantităţilor de
deşeuri, economii de energie, apă şi materie primă, valorificarea
subproduselor;
c) soluţia ideală care prezintă următoarele avantaje: utilizarea optimă a materiilor
prime şi a cantităţilor de apă şi energie utilizate cât şi reducerea investiţiilor
neproductive [5].
Apă Aer Energie
Materii Produse
Procedeu de
prime
fabricaţie
Deşeu Tratare Mediu

deşeuri înconjurător
Deşeuri
reziduale
a) soluţie convenţională
Apă Aer Energie
Materii Produse
Procedeu de
prime
fabricaţie
Produse
valorificabile
Deşeu Tratare Mediu

deşeuri înconjurător
Deşeuri
reziduale
Reciclarea
materiilor prime
b) soluţie ameliorată
Apă Aer Energie
Reciclare
Modificare a
Deşeu
procedeului Tratare
Reciclare internă deşeuri
Reutilizare în cascadă
Mediu
Refuzuri
înconjurător
Coproduse industriale
c) caz ideal
Fig. 1.7. Ciclurile de producţie ale deşeurilor.
Concluzionând putem spune că principalele obiective în momentul de faţă

în gestiunea deşeurilor sunt: minimizarea impactului asupra mediului înconjurător
şi valorificarea la maxim a deşeurilor. Pentru atingerea acestor obiective cinci
strategii sunt urmate:
1. înlocuirea producţiei acelor substanţe care genereaza un deşeu greu de
eliminat; este cazul CFC;
2. tehnologiile “curate”;
3. reciclarea, valorificarea şi reutilizarea deşeurilor;
4. reziduuri finale eco-compatibile, rezultate din filierele de tratare a deşeurilor;
5. depozitarea “deşeurilor ultime” (fig. 1.8.).
Reciclare, Tehnologii
valorificare curate
Deşeuri
Refuzuri eco- Oprirea

compatibile producţiei
Depozitare
Fig. 1.8. Strategiile de gestionare a deşeurilor.

1.2. CLASIFICAREA DEŞEURILOR
Putem clasifica deşeurile fie în funcţie de natura lor (materialele din care
sunt formate), fie în funcţie de originea acestora (activităţile generatoare de
deşeuri) [6].
Natura deşeurilor
Putem să le grupăm în patru categorii :

 Deşeuri menajere şi asimilate;
 Deşeuri inerte;
 Deşeuri speciale;
 Deşeuri ultime.
Deşeuri menajere şi asimilate
Aceste deşeuri cuprind atât deşeurile de menaj cât şi deşeurile industriale

banale (DIB) provenite de la întreprinderi. Acestea din urmă nu sunt toxice şi
prezintă caracteristici de fermentare.
Deşeurile inerte
Fără miros, nefermentabile şi netoxice, ele nu reprezintă riscuri pentru om

şi pentru mediul înconjurător.
Ele sunt în special reprezentate de: dărâmături de la clădiri, moloz, deşeuri
minerale din activităţile de minerit, etc.
Deşeurile speciale
Conţinând elemente nocive într-o mai mică sau mai mare cantitate, ele
prezintă mari riscuri pentru mediul înconjurător, trebuie să fie eliminate cu mari
precauţii. În această categorie întâlnim deşeurile toxice în cantităţi dispersate
(DTQD) produse de întreprinderile inustriale şi deşeurile menajere speciale (DMS)
rezultate în urma activităţilor de menaj cum ar fi: solvenţi, vopseluri, hidrocarburi,
pile, etc.
Deşeurile ultime
Aceste deşeuri nu fac obiectul unei valorificări şi putem cita aici:

reziduurile de epurare a gazelor de ardere de la uzinele de incinerare a deşeurilor
(REFIOM).
Originea deşeurilor
Diferenţierea deşeurilor în funcţie de originea lor, permite localizarea

producătorul de deşeuri, identificarea responsabilul pentru eliminarea lor şi
identificarea tipurile de colectare şi tratare.
Se disting astfel:
 Deşeurile municipale;
 Deşeurile din activităţi industriale şi comerciale;
 Deşeurile din agricultură şi industrie alimentară;
 Deşeurile din activitatea medicală;
 Deşeurile nucleare.
Deşeurile municipale
Sunt formate în principal din:

 Deşeurile menajere; se întâlnesc atât deşeurile provenite din activitatea casnică,
de grădinărit, de construcţii aferente gospodăriilor, aparate de menaj scoase din
uz, deşeuri provenite de la automobile cum ar fi uleiurile cât şi resturile de:
solvenţi, vopseluri, etc., aferente gospodăriilor populaţiei;
 Deşeuri ale colectivităţilor: provenite din întreţinerea spaţiilor verzi publice,
operaţiuni de întreţinere a străzilor şi drumurilor (deşeuri stradale), etc.;
 Deşeuri plutitoare: sunt deşeuri solide ce plutesc la suprafaţa apelor cum ar fi:
lemnul, resturi vegetale, plastice, resturi de cadavre, etc.;
 Alte deşeuri din activităţile economice asimilabile deşeurilor menajere cum ar
fi: activităţile de artizanat şi comerţ, unităţilor de învăţământ, baze sportive,
etc.
Deşeuri din activităţile industriale şi comerciale
Sunt cuprinse în această categorie toate deşeurile produse de întreprinderi

de a căror eliminare sunt direct răspunzătoare. Se disting în acest sens:
- deşeurile inerte;
- deşeurile industriale banale (DIB);
- deşeurile industriale speciale.
Putem adăuga deasemenea şi deşeurile toxice în cantităţi dispersate
(DTQD). Acestea din urmă sunt deşeuri industriale speciale produse de
întreprinderi, artizani, agricultori, de laboratoare sau organizaţii de sănătate.
Deşeuri din agricultură şi industria alimenatră
Se disting:
- deşeuri asimilabile deşeurilor industriale speciale (DIS) cum ar fi produsele
fitosanitare (ierbicide, pesticide);
- deşeuri agricole sau agroalimentare propriu-zise: sunt deşeuri organice care

necesită procedee de colectare şi tratamente particulare (dejecţii animale,
subproduse ale culturilor şi pădurilor, reziduuri din industria alimentară, etc.);
Deşeuri din activitatea medicală
Ele cuprind:
- deşeuri spitaliceşti;
- deşeuri provenite din cadrul organizaţiilor medicale (cabinete particulare);
- deşeuri ale laboratoarelor medicale şi ale laboratoarelor veterinare.
Deşeuri nucleare
Aceste deşeuri provin de la generatoarele de radiaţie X, de la sursele de

cobalt, cesium, de la clişeele provenite din unităţile medicale, etc. Un element
radioactiv se caracterizează prin timpul de înjumătăţire în care jumătate din nuclee
se dezintegrează.
Deşeurile radioactive se clasifică în patru categorii:
a) deşeuri A: de scăzută şi de medie activitate, puţin persistente şi cu un timp de
înjumătăţire relativ scurt ( mai mic de 30 de ani ). Un exemplu îl reprezintă
Cesium 134: 2 ani;
b) deşeuri B: foarte persistente, cu un timp de înjumătăţire lung. De exemplu
Plutonium 242: 500 000 de ani;
c) deşeuri C: de înaltă activitate radioactivă şi cu un timp de înjumătăţire relativ
lung . De exemplu Radium 226: 1 620 ani;
d) deşeuri TFA: de scăzută activitate radioactivă şi cu un timp de înjumătăţire
relativ scurt. De exemplu C11: 20 minute.
În anul 2003, în România s-au produs 114 milioane tone de deşeuri
comparativ cu 353 milioane tone în 1995. Această scădere a cantităţii de deşeuri
generate se datorează reducerii cantităţii de steril minier de la peste 280 mil tone în
1995, la 59 mil tone în 2003.
Principalele categorii de deşeuri sunt următoarele:
 deşeuri industriale - 103,2 mil tone (91%) ;
 deşeuri urbane – 7,5 mil tone (6%) categorie care include deşeurile menajere
comerciale, spitaliceşti, stradale şi industriale similare cu cele menajere, ce
sunt colectate de întreprinderile de salubritate ;
 deşeuri agricole - 3,8 mil tone (3%);
În ceea ce priveşte principalele tipuri de deşeuri industriale şi agricole,
acestea sunt următoarele:
 steril, din exploatările miniere şi cariere 59 mil tone ;
 deşeuri anorganice din procesele termice 19,5 mil tone ;
 deşeuri din agricultură şi industria alimentară 12,4 mil tone ;
 deşeuri chimice anorganice 5 mil tone ;
 nămoluri industriale 3,5 mil tone ;
 deşeuri metalice 1,5 mil tone .

Din cantitatea de 19,5 milioane tone de deşeuri anorganice rezultate din
procesele termice, cenuşa şi zgura de termocentrală au totalizat 54%. Restul
cantităţii este reprezentat de deşeurile provenite din metalurgia feroasă şi neferoasă
(zguri metalice, cruste, scorii, cenuşi, materiale refractare, etc.).
Cele 3,8 milioane tone de deşeuri metalurgice înseamnă:
 2,7 mil tone zguri metalurgice ;
 0,5 mil tone praf şi cenuşi metalice ;
 0,3 mil tone materiale refractare.
În cadrul cantităţii totale de deşeuri urbane sunt incluse:
 4,270 mil tone deşeuri menajere propriu-zise (de la populaţie şi agenţii
economici) ;
 0,051 mil tone deşeuri stradale ;
 1,490 mil tone nămoluri de la epurarea apelor orăşeneşti ;
 0,039 mil tone alte tipuri de deşeuri, inclusiv deşeuri spitaliceşti.
Raportat la numărul de locuitori, evoluţia cantităţilor şi indicilor de
producere a deşeurilor menajere şi urbane în anul 2003 este prezentată mai jos.
Tabelul 1.1.
Deşeurile menajere şi urbane raportate la numărul de locuitori în anul 2003
Deşeuri urbane Deşeuri menajere
kg/loc.
mil tone/an kg/loc. an mil tone/an kg/loc. an kg/loc.zi
zi
7,5 350 0,95 4,870 226 0,62
În condiţiile unei economii moderne, deşeurile nu mai reprezintă doar

reziduuri rezultate din activităţile antropice, ci adevărate surse de materii prime şi
energie. Dezvoltarea unei strategii referitoare la gestiunea judicioasă a deşeurilor
pe baza raportărilor statistice este de maximă importanţă pentru folosirea integrală
a resurselor, orientării acestora spre domenii care asigură valorificarea superioară şi
eliminarea pierderilor de materiale şi energie.
În cursul anului 2003 au fost valorificate 21,6 mil tone de deşeuri, ceea ce
reprezintă un procent de valorificare de 19,7%. Eliminând sterilul, deşeul
nevalorificabil, rezultă un procent de 33% de deşeuri valorificabile. Modalităţile de
valorificare au fost următoarele:
 79% din deşeurile valorificate au fost reutilizate în cadrul unităţilor
producătoare, respectiv refolosite în alte procese tehnologice;
 12% din deşeuri au fost valorificate prin utilizare de către alţi agenţi
economici;
 4% din deşeuri au fost valorificate prin intermediul unităţilor specializate în
reciclarea deşeurilor (tip (REMAT).
Se constată faptul că din totalul deşeurilor valorificate, doar 16% au fost
supuse proceselor de vânzare-cumpărare.
1.3. COMPOZIŢIA ŞI PROPRIETĂŢILE DEŞEURILOR

MENAJERE
1.3.1. Evaluarea producţiei de deşeuri menajere
Cantitatea şi calitatea deşeurilor menajere depinde de [7]:

1) nivelul de industrializare şi de tehnicitate atins de comunitatea umană, având
influenţe atât asupra cantităţii şi calităţii (structurii) deşeurilor produse;
2) nivelul de trai şi civilizaţia populaţiei; cantitatea de deşeuri crescând odată cu
creşterea acestora;
3) noile metode de condiţionarea mărfurilor (modul de ambalare şi de livrare către
consumatorii finali); crescând nivelul de condiţionare se constată o creştere a
calităţii deşeurilor (creşte aportul materiilor cu putere calorică ridicată cum ar
fi hârtia şi plasticul);
4) climatul preponderent şi anotimpurile;
5) mişcarea sezonieră şi ocazională a populaţiei în perioadele de vacanţă,
concedii, sărbători, sfârşit de săptămână;
6) mişcarea permanentă a populaţiei între localităţi, care ţine de sfera de atracţie a
localităţilor urbane mari asupra populaţiei rurale şi din localităţile urbane mici.
De exemplu, analizele statistice au evidenţiat faptul că în Bucureşti pe lângă
populaţia stabilă ce se cifrează la 2 300 000 de locuitori, zilnic trec prin
Bucureşti un număr de aproximativ 300 - 400 de mii de persoane.
Evaluarea producţiei de deşeuri se face cu formula lui E.V. Peterson, în
care se consideră că această producţie este funcţie de gradul de industrializare, de
creştere a populaţiei şi de eficacitatea măsurilor de control. Formula nu dă cifre
absolute ci valori de referinţe faţă de un an de bază [8,9].
W  (1  ht )  [(1  b)  e gt  b]  e rt (1.1)
unde:
w – funcţia ratei de producţie a deşeurilor;
h – rata dezvoltării industriale, exprimată în funcţie de productivitatea pe cap de
locuitor în anul de bază;
b – producţia de deşeuri pe cap de locuitor în anul de bază;
g – factori care exprimă eficienţa măsurilor de control şi limitare a poluării;
r – rata creşterii populaţiei;
t – timpul în ani de la anul luat ca bază de calcul.
Cunoaşterea cantităţii de deşeuri menajere produsă într-o aglomerare
urbană într-o perioadă determinată (de regulă 1an) are o importanţă deosebită atât
pentru determinarea filierelor de tratare a deşeurilor cât şi pentru evaluarea
efortului financiar şi social pe care comunitatea trebuie să-l depună. În general,
cunoaşterea cantităţii totale de deşeuri este rezultatul unor măsurători. Pentru
aprecierea cantităţilor de deşeuri se folosesc adesea doi indicatori:
a) cantitatea medie anuală exprimată în kg/loc.an;
b) cantitatea medie zilnică exprimată în kg/loc.zi.

Evaluarea producţiei zilnice se stabileşte cu relaţia:
Qmed . zi  q  N  10 3 , [t/zi] (1.2)

unde:
Qmed.zi – cantitatea medie de deşeuri menajere, în t/zi;
q – indicele mediu de producere a deşeurilor în kg/loc.zi;
N – număr de locuitori luat în calcul.
Se apreciază că q variază între 0.5-1.5 kg/loc.zi în funcţie de gradul de
dezvoltare socio-economic a comunităţii luate în calcul ,de nivelul de trai, etc.
Cantitatea medie de deşeuri menajere care trebuie evacuată în 24 de h se
poate calcula cu relaţia:
Q1  N 1
Qm  , [m3] (1.3)
310
unde:
Q1 – cantitatea medie de deşeuri produse de un locuitor într-un an, în m3;
N1 – numărul de locuitori din localitatea unde se face determinarea;
310 – numărul de zile lucrătoare apreciate într-un an pentru evacuarea acestor
deşeuri.
Cantitatea reală de deşeuri care se produce în 24 de h se poate calcula cu
relaţia:
Q1  N 1
Qr  C, [m3] (1.4)
310
unde:
Q1, N1, 310 – au aceeaşi semnificaţie ca în relaţia (1.3), iar C este o constantă
având valori cuprinse între: C=1.25 pentru deşeuri menajere şi C=1.6 pentru
deşeurile stradale.
În cazul României la nivelul anului 2003, valoarea indicelui mediu de
producere a deşeurilor urbane a fost q = 0,95 kg/loc.zi în timp ce al ţarilor din
Comunitatea Europeană, q = 0.9-1.4 kg/loc.zi.
1.3.2. Compoziţia deşeurilor menajere
Principala caracteristică a deşeurilor menajere este marea lor

heterogenitate, cu variaţii de la o localitate la alta în funcţie de anotimp, de poziţia
geografică, de gradul de dezvoltare a societăţii, de specificul şi nivelul vieţii, etc.
Totodată, compoziţia fizico-chimică a deşeurilor este variabilă în timp, ceea ce face
necesară determinarea unei compoziţii medii pe an, sezoane, etc., mai ales când se
pune problema valorificării acestora [10,11].
Deşeurile menajere se compun din următoarele materiale:
- resturi alimentare;
- hârtie, carton;
- textile;
- lemn;
- plastic, cauciuc;
- oase;
- cenuşă, zgură, moloz;
- fracţii fine, diverse.
Aceste materiale componente ale deşeurilor menajere sunt grupate după
caracteristicile lor principale:
- materiale combustibile (hârtie, carton, textile, lemn, plastic, cauciuc etc.);
- materiale inerte (sticlă, ceramică, metale);
- materiale fine (fracţie fină): cenuşă, zgură, pământ, etc.;
- materiale ce sunt interzise a fi arse.
O astfel de grupare a părţilor componente ale deşeurilor dă posibilitatea ca
pe baza ponderii cu care intervine fiecare categorie să se stabilească direcţiile către
care trebuie îndreptate eforturile în vederea valorificării superioare a acestora.
Trebuie avută în vedere în mod deosebit, schimbarea în timp a compoziţiei
deşeurilor menajere. Această schimbare care o perioadă foarte lungă s-a efectuat în
sensul scăderii procentului de materiale organice fermentabile şi a creşterii ponderii
de materiale combustibile, cunoaşte o oarecare încetinire şi uneori chiar inversare
de sens ca urmare a tendinţelor generale de introducere a reciclării şi colectării
diferenţiate a hârtiei, cartoanelor, textilelor şi plasticelor. În tabelul 1.2 este
prezentată compoziţia deşeurilor menajere din România la nivelul anului 2003.
Tabelul 1.2
Compoziţia medie a deşeurilor menajere în România
Componente Procentaj (%)
Deşeuri vegetale 41,4
Hârtie, carton 14,5
Plastic 12,5
Textile 4
Metale 3,8
Sticlă 7,5
Fracţie fină şi diverse 16,3
Comparativ, în tabelul 1.3 este prezentată compoziţia deşeurilor menajere

în principalele ţări industrializate.
Tabelul 1.3
Compoziţia medie a deşeurilor menajere din principalele ţări industrializate (%)
Component SUA CEE Japonia
Hârtie, carton 39,9 25,3 45,3
Materii plastice 7,7 7 8,3
Sticlă 6,9 8,5 1
Metale 8,3 4,1 1,2
Deşeuri vegetale 28,8 40,3 33,3
Alte materiale 8,4 14,8 10,7
La determinarea compoziţiei deşeurilor menajere o importanţă deosebită

trebuie acordată modului cum se face prelevarea probelor medii pentru ca acestea
să fie reprezentative. Astfel :
- se stabilesc traseele de colectare a deşeurilor menajere astfel încât
proba să fie reprezentativă pentru o anumită categorie de imobile (blocuri cu
încălzire centrală, locuinţe individuale, şcoli, unităţi comerciale, pieţe, etc.) sau a
unei anumite zone din localitatea respectivă;
- cantitatea de deşeuri menajere colectate pentru probele medii trebuie să
fie de aproximativ 2 - 4 % din cantitatea zilnică produsă în zona respectivă;
- deşeurile menajere ce se vor colecta pentru probele medii vor fi din cele
produse în ultimele 24 ore, pentru a preîntâmpina intrarea în fermentaţie a acestora;
- colectarea se va face în vehicule fără compactare pentru a păstra pe cât
posibil greutatea specifică iniţială stabilită în starea afânată. Este de preferat ca
astfel de analize să se facă lunar şi numai în cazuri excepţionale, trimestrial sau
semestrial (vara şi iarna) .
Vehiculul colector de deşeuri pentru probele medii este cântărit plin şi gol,
astfel încât prin diferenţă se poate stabili greutatea probei, iar prin raportarea
acesteia la volumul deşeurilor, se determină masă specifică a acestora, astfel:
G1  G 2
 , t/m3 (1.5)
V
în care:
 - masă specifică a deşeurilor menajere, în t/m3 ;
G1 - greutatea vehicolului plin, în tone ;
G2 - greutatea vehicolului gol, în tone ;
V - volumul deşeurilor menajere, în m3 stabilit în funcţie de dimensiunile
vehicolului.
Determinarea compoziţiei se face de regulă la groapa de gunoi controlată
pe o platformă special amenajată. într-un loc protejat de intemperii.
După descărcarea deşeurilor din vehicol pe platforma exterioară. se face
sortarea probei pe elemente componente.
Deşeurile sunt trecute mai întâi prin ciurul cu ochiuri de 25 mm şi apoi prin
cel cu ochiuri de 5 mm. Fracţiunea rămasă pe ciurul cu ochiuri de 25 mm se separă
manual în elemente componente.
În continuare se cântăresc separat fiecare din componentele deşeurilor
menajere, inclusiv fracţiunile rămase după ciurul cu ochiuri de 25 mm şi cel cu
ochiuri de 5 mm.
Se compară suma greutăţilor componentelor deşeurilor cu greutatea totală
a probei astfel:
G1 - G2  g1 + g2 +...+ gn ,  t  (1.6)
Ponderea cu care intervine fiecare component în cadrul probei analizate se

determină astfel:
gi
 100  Pi , % (1.7)
G1  G 2
în care gi reprezintă greutăţile parţiale ale componentelor deşeurilor.

Prelevarea probelor pentru efectuarea analizelor chimice şi a puterii
calorifice se face în aceleaşi condiţii de colectare indicată, cu precizarea că dintr-un
autovehicul de deşeuri se va lua o cantitate de 150 - 200 kg. Trebuie asigurată o
bună omogenizare a probei prin amestecare, operaţia ce se face pe platforma de
descărcare.
În laborator, deşeurile prelevate pentru probă, se usucă într-o etuvă la 105
C, obţinându-se umiditatea totală prin diferenţa de greutate.
Din deşeurile uscate se separă materialele sterile (metale, pietre, etc.) care
nu aduc aport caloric. Se măcina partea rămasă cu o moară cu cuţite până se ajunge
la un material cu aspect lânos. Din aceste materiale se separă 10 kg de deşeuri bine
amestecate în prealabil, care măcinate într-o moară cu bile apare ca un produs
pulverulent, din care se separă o cantitate de 1kg ce urmează a fi măcinate într-o
moară prevăzute cu cuţite cu ochiuri foarte fine.
Acest material va servi pentru efectuarea analizelor chimice şi a puterii
calorifice.
După arderea într-un cuptor de laborator a materialului măcinat fin, se
determină greutatea procentuală a cenuşii.
Prin scăderea procentului de cenuşă şi a umidităţii, se obţine cantitatea de
material uscat.
În continuare se fac analize de laborator pentru obţinerea carbonului,
hidrogenului, azotului, sulfului, clorului, potasiului, etc.
După efectuarea mai multor analize de laborator, se consideră bune cele
care nu diferă cu mai mult de 2%.
1.3.3. Masa specifică a deşeurilor menajere
Masa specifică este definită ca raportul între masa şi volumul deşeului.

Datorită formelor multiple în care se găsesc deşeurile se determină masele
specifice: în recipient, în autogunoiere, în depozit cu sau fără tasare, etc.
Masa specifică stabilită în stare afânată, înainte ca deşeurile menajere să
mai sufere o modificare, mai este definită şi masa specifică de referinţă.
Gd
 , [kg/m3] (1.8)
Vd
unde:
γ – masa specifică a deşeurilor menajere, în kg/m3;
Gd – masa deşeurilor menajere, în kg;
Vd – volumul deşeurilor menajere, în m3.

Masa specifică de referinţă are în momentul de faţă o tendinţă de scădere,
datorită creşterii continue a procentului deşeurilor cu masă specifică mică ( hârtie,
cartoane, ambalaje diverse, plastice) şi scăderea procentajului de materiale inerte
(zgură, cenuşă, pământ, moloz) ca urmare a îmbunătăţirii gradului de confort al
locuinţelor.
În tabelul 1.4 sunt date valorile maselor specifice medii ale componentelor
deşeurilor menajere.
1.3.4. Umiditatea deşeurilor menajere
Pe lângă influenţa pe care o are asupra masei specifice, umiditatea are

influenţă directă şi asupra puterii calorifice şi a proceselor de fermentare, când
acestea sunt destinate formării compostului. Umiditatea este direct influenţată de
clima regiunii respective, fiind diferită de la un anotimp la altul. În tabelul 1.4 sunt
prezentate valorile umidităţilor părţilor componente ale deşeurilor menajere.
Umiditatea totală a deşeurilor se exprimă matematic prin formula:
Wh  (100  Wr )
Wt  Wr  [%], (1.9)
100
unde:
Wt – umiditatea totală a deşeurilor menajere, în %;
Wr – umiditatea relativă a deşeurilor menajere, în %;
Wh – umiditatea higroscopică a deşeurilor menajere, în %.
Tabelul 1.4
Valorile pentru umiditate şi masă specifică a părţilor componente ale deşeurilor menajere
Componente Masa specifică [kg/m3] Umiditate [%]
Materie organică 290 70
Hârtie 89 6
Carton 50 5
Plastic 65 2
Textile 65 10
Cauciuc 130 2
Deşeuri verzi 100 60
Lemn 235 20
Sticlă 195 2
Aluminiu 160 2
Cenuşă 730 6
Moloz 1420 4
Umiditatea relativă este reprezentată de conţinutul de apă care se

poate îndepărta prin evaporarea în aer liber la temperatura de 16 -20 ºC şi cu o
umiditate relativă a aerului de circa 50 %. Umiditatea higroscopică sau
absolută, reprezintă conţinutul de apă din deşeuri care nu poate fi îndepărtată
decât prin uscarea în etuva de laborator la temperatura de 105 ºC timp de 24

ore. Umiditatea totală a deşeurilor menajere variază între 25 – 60 %, fiind mai
mare vara datorită procentului mare de vegetale. Umiditatea deşeurilor
menajere româneşti este între 49 – 52 % faţă de 25 – 30 % cât se
înregistrează în ţările Comunităţii Europene.
1.3.5. Dimensiunile componentelor
Dimensiunile componentelor pot fi definite prin relaţiile următoare [12].
Sc  l (1.10)
S c  (l  w) (1.11)
(l  w  h)
Sc  (1.12)
3
S c  (l  w) 1 / 2 (1.13)
S c  (l  w  h) 1/ 3
(1.14)
unde:
Sc – dimensiunea componentei, în mm;

l – lungime, în mm;
w – lăţime, în mm;
h – înălţimea, în mm.
Se prezintă în figura 1.8 dimensiunile elementelor componente ale

deşeurilor menajere. Se poate observa că valoarea medie a acestora este în jur de
15 – 18 cm [12].
Component
Deşeuri vegetale
Hârtie
Carton
Plastic
Textile
Gunoi
Piele
Lemn
Alte metale
Praf
0 10 20 30 40 50 60 70 (mm)
Fig. 1.9. Distribuţia dimensiunilor componentelor deşeurilor menajere.
1.3.6. Raportul Carbon / Azot (C/N)
Acest raport este un parametru ce ne permite să apreciem aptitudinea

deşeurilor menajere de a se biodegrada. În cadrul compostării deşeurilor, acest
parametru permite măsurarea gradului de maturitate al compostului.
Raportul C/N se situează între următoarele limite:
 Deşeu menajer proaspăt C/N = 20 – 35;
 Compost C/N = 10 – 25;
 Un bun compost C/N = 15 – 18;
 Un bun sol de cultură C/N = 10.
1.3.7. Puterea calorifică a deşeurilor menajere
Prin puterea calorifică a deşeurilor menajere, se întelege cantitatea de

căldură degajată prin arderea deşeurilor brute exprimată în kJ/kg sau kcal/kg.
Ca orice alt combustibil, deşeurile au o putere calorifică superioară (Hs) şi
o putere calorifică inferioară (Hi).
Puterea calorifică superioară presupune că vaporii de apă au fost
condensaţi şi au restituit căldura de evaporare. Deoarece în incinerare, vaporii de
apă formaţi sunt evacuaţi la coş împreună cu gazele de ardere, fără a restitui
căldura respectivă de evaporare, rezultă că ceea ce caracterizează de fapt deşeurile
menajere este puterea calorifică inferioară (Hi).
Această putere calorifică este destul de greu de determinat, deoarece
deşeurile menajere au o compoziţie foarte eterogenă şi variază în mod cu totul
aleatoriu în funcţie de numeroşi factori.
Pentru determinarea unei valori medii cât mai apropiate de realitate, se
folosesc mai multe metode, care conduc la rezultate acceptabile.
Metodele cele mai folosite pentru determinarea puterii calorifice sunt
următoarele:
a) Măsurarea directă a puterii calorifice cu ajutorul calorimetrului
Din proba de laborator pregătită pentru analize chimice se ia 1kg şi se arde
în bomba calorimetrică, prin care se obţine puterea calorifică superioară (Hs).
Puterea calorifică inferioară (Hi) se obţine printr-un coeficient de corecţie,
calculat conform relaţiei :
H i  H s  5,83  W   4,18 kJ/kg, (1.15 )

unde :
Hi - puterea calorifică inferioară ;
Hs - puterea calorifică superioară ;
W - procentul de apă în greutatea materialului prelevat pentru probă.
Procentul de apă în greutatea materialului prelevat pentru probă se
determină astfel:
W  Wt  9  H [%], (1. 16)

unde:
Wt - umiditatea totală (procentul masic al apei din combustibil) ;
H - procentul masic în hidrogen al combustibilului.
În practică se utilizează formula aproximativă:
H i  [ H s  6  (Wt  9  H )]  4.18 [kJ/kg] (1. 17 )
Această metodă precisă de determinare a puterii calorifice inferioare, are

dezavantajul de a fi facută pe eşantioane mici.
b) Calculul puterii calorifice medii pe baza puterii calorifice a
componenţilor deşeurilor menajere
Această metodă permite calcularea rapidă a puterii calorifice prin
efectuarea mediei tuturor componenţilor deşeurilor menajere care aduc aport
caloric.
Cunoscând procentajele p1 ,p2 ,..., pn ale componenţilor deşeurilor menajere
(p1 - resturi alimentare, p 2 - hârtie, p3 - sticlă, etc.) şi puterile calorifice inferioare
h1, h2 , ..., hn ale acestora, se stabileşte puterea calorifică a deşeurilor menajere,
astfel:
1 W
Hi   ( p1  h1  ......  p n  hn )  t  600  4.18 [kJ/kg], (1.18)
100 100
Această metodă destul de rapidă şi uşor de calculat, are dezavantajul unei

aproximaţii mari datorită variaţiei compoziţiei şi a puterii calorifice inferioare.
c) Metode indirecte de determinare a puterii calorifice a deşeurilor

menajere
Astfel de determinări se realizează în instalaţiile de incinerare, pe baza
căldurii recuperate şi a pierderilor în instalaţie.
Formula de calcul este următoarea:
Qr  Qp
Hi  kj/kg, (1.19)
G
unde :
Hi - puterea calorifică inferioară, în kJ/kg ;
Qr - cantitatea de căldură recuperată, în kJ ;
Qp - cantitatea de căldură pierdută prin instalaţii, în kJ şi cuprinde:
- căldura pierdută prin gazele de ardere evacuate la coş ;
- căldura pierdută în zgură şi cenuşă ;
- căldura înmagazinată de materialele care nu ard (metale etc.).
G - greutatea deşeurilor menajere incinerate în perioada de determinare a
puterii calorifice, în kg.
Această metodă are avantajul de a se aplica pe instalaţiile existente şi de a

fi foarte aproape de condiţiile de exploatare industrială. În schimb are dezavantajul
de a necesita măsurători foarte complexe.
O altă formulă utilizată pentru determinarea puterii calorifice inferioare a
deşeurilor menajere face apel la compoziţia elementară a acestora [13]:
4.18 O [kJ/kg], (1.20)

Hi   [8100  C  28690  ( H  )  2210  S  600  W ]
100 8
1.3.8. Analiza imediată şi elementară a deşeurilor
Este important de a cunoaşte analiza imediată şi respectiv analiza

elementară a deşeurilor menajere pentru a decide care sunt filierele de tratare a
deşeurilor. În tabelele 1.5 şi 1.6 se prezintă analiza imediată şi respectiv analiza
elementară a deşeurilor menajere [14].
Tabelul 1.5
Analiza imediată a deşeurilor menajere
Component Umiditate [%] Materii volatile [%] Carbon fix [%] Necombustibile
[%]
Deşeuri organice 70 21,4 3,6 5
Hârtie 10,2 75,9 8,4 5,4
Carton 5,2 77,5 12,3 5
Plastic 0,2 95,8 2 2
Textile 10 66 17,5 6,5
Cauciuc 1,2 83,9 4,9 9,9
Piele 10 68,5 12,5 9
Lemn 20 68,1 12,5 9
Sticlă 2 - - 96-99
Tabelul 1.6
Analiza elementara a deşeurilor menajere
Component C H O N Cl S Umiditate Cenuşă Hi
[%] [%] [%] [%] [%] [%] [%] [%] KJ/kg
Carton 36,79 5,08 35,41 0,11 0,12 0,23 20 2,26 26 000
Hârtie 32,93 4,64 32,85 0,11 0,13 0,21 16 13,13 22 850
Plastic 56,43 7,79 8,05 0,85 3 0,29 15 8,59 48 400
Cauciuc 43,09 5,37 11,57 1,34 4,97 1,17 10 22,49 32 250
Lemn 41,20 5,03 34,55 0,24 0,09 0,07 16 2,82 29 000
Textile 37,23 5,02 27,11 3,11 0,27 0,28 25 1,98 27 600
Deşeuri de
23,29 2,93 17,54 0,89 0,13 0,15 45 10,07 16 750
grădină
Elemente
15,03 1,91 12,15 0,5 0,36 0,11 25 44,9 10 850
fine
În tabelul 1.7 este prezentată analiza elementară a principalelor materiale

plastice [14].
Tabelul 1.7
Analiza elementară a materialelor plastice
Material C H O N Cl S Umiditate Cenuşă Hi
[%] [%] [%] [%] [%] [%] [%] [%] KJ/kg
Polietilena 84,4 14,1 - 0,07 0,03 - 0,2 1,2 45 700
PVC 45 5,6 1,6 0,1 0,1 45,3 0,2 2,1 22 700
Polistiren 86,7 8,4 4 0,2 0,02 - 0,2 0,48 38 100
Poliuretan 63,1 8,3 17,6 6 0,02 2,4 0,2 4,38 26 000
Ţinând cont de compoziţia elementară a deşeurilor menajere, se poate

calcula puterea calorifică inferioară a acestora cu ajutorul relaţiei următoare [12]:
1
H i  2,336  [145  C  610  ( H 2   O2 )  40  S  10  N ] [kJ/kg] (1.21)
8
unde :
C, H, O, S şi N – reprezintă procentul acestor elemente chimice în compoziţia
Deseurile menajere din Romania au o putere calorifica inferioara cuprinsa intre

2500 – 5000 kJ/kg.
1.3.9. Conţinutul de metale grele
O importanţă deosebită în tratarea deşeurilor menajere o constituie

conţinutul în metale grele. Aceste metale sunt nocive având un impact negativ
asupra mediului, din care cauză se urmăreşte ca ponderea lor atât în deşeurile
menajere cât şi în cea a subproduselor lor cenuşă sau compost să fie cât mai mică
[15]. Se prezintă în tabelele 1.8, 1.9 şi 1.10, originea metalelor grele în deseurile
menajere cât şi distribuţia acestora în cazul ţării noastre şi a Franţei.
Tabelul 1.8
Originea metalelor grele în deşeurile menajere
Principalele categorii de
Principalele elemente
Element deşeuri identificate că le
susceptibile de a le conţine
conţin
Sticlă, ceramică, detergenţi,
Bor Plastic, carton, necombustibile
emailuluri
Acumulatori, plastic, sticlă Plastic, deşeuri fermentabile,
Cadmiu
colorată, metale combustibili, metale
Sticlă, metale,
Crom Metale, textile, piele, vopseluri
plastic,necombustibile
Metale (aliaje), sticlă, emailuri
Cobalt Plastic, hârtie, carton
cerneluri
Metale, deşeuri fermentabile,
Cupru Cabluri electrice, metale, textile
Plastic
Metale (aliaje), textile,
Metale, plastic, sticlă,
Nichel acumulatori nichel – cadmiu,
necombustibile
sticlă
Metale, textile, vopseluri, pile,
Magneziu Pile, metale, necombustibile
sticlă
Termometre, pile, lucrări Deşeuri menajere speciale,
Mercur
dentare, becuri deşeuri fermentabile, plastic
Acumulatori, gloanţe de
Plumb vânătoare, conducte vechi de Metale, sticlă, necombustibile
apă
Metale, plastic, sticlă, vopseluri, Deşeuri menajere speciale,
Zinc
hârtie, textile, pile metale, necombustibile
Tabelul 1.9
Conţinutul în metale grele a deşeurilor menajere din România [7]
Element Cantitate [mg/kg]
Zn 250
Cu 120
Pb 150
Cr 40
Ni 35
As 1.4
Cd 3
Hg 0.7
Tabelul 1.10
Conţinutul în metale grele a deşeurilor menajere din Franţa [15]
Element Cantitate [mg/kg]
Zn 1000
Cu 1048
Pb 795
Cr 183
Ni 48
As 5.1
Cd 4.3
Hg 2.9
Br 14
Co 113
Mg 412
Mo 1
O atenţie deosebită se acordă deasemenea cantităţilor de gaze acide ce sunt

prezente în deşeurile menajere şi au un rol nefast în formarea acizilor precum :
HCl, H2SO4, etc ; cu un impact negativ asupra mediului înconjurător. În tabelul
1.11 este prezentată distribuţia gazelor acide din deşeurile menajere [16].
Tablelul 1.11
Distribuţia constituenţilor gazelor acide în deşeurile menajere
Constituent al Cl [%] S [%] Fl [%]
deşeului menajer
Deşeuri fermentabile 8 17 9
Hârtie 4 13 39
Carton 3 7 12
Textile 1 4 2
Textile sanitare <1 2 1
Plastic 74 9 12
Combustibile 6 5 4
Sticlă 1 3 4
Metale <1 <1 1
Necombustibile <1 37 15
Deşeuri menajere
<1 <1 <1
speciale
1.3.10. Deşeuri spitaliceşti
Deşeurile spitaliceşti sunt formate din:

 Deşeurile aşezămintele de sănătate ;
 Deşeurile provenite din laboratoarele medicale ;
 Deşeurile provenite din laboratoarele veterinare.
În general un procent de 10 – 25 % din deşeurile spitaliceşti sunt

contaminate aşa cum se poate vedea din tabelul 1.12 [17, 18].
Tabelul 1.12
Componentele deşeurilor spitaliceşti [17, 18]
Component Procentaj [%]
Hârtie 40
Carton 20
Deşuri patologice 10
Plastic 30
Total 100
Aceste caracteristici ne conduc la o putere calorifică inferioară relativ

ridicată, PCI = 21 440 kJ/kg. În tabelul 1.13 este prezentată analiza elementară a
deşeurilor spitaliceşti [17, 18].
Tabelul 1.13
Analiza elementară a deşeurilor spitaliceşti
Element Procentaj [%]
Carbon 51,1
Hidrogen 6,23
Oxigen 21,31
Azot 0,45
Sulf 0,17
Clor 4,12
Umiditate 9
Inerte 7,62
Se poate observa în componenţa deşeurilor spitaliceşti o cantitate ridicată

de clor (4,12 % ) care provine în special din plastice şi cu precădere a PVC-lui
prezente în compoziţie ; în schimb cantitatea de sulf (0,17 %) este mai mică chiar
decât cea din compoziţia deşeurilor menajere.
1.4. LEGISLATIA INTERNĂ SI INTERNAŢIONALĂ PRIVIND

DESEURILE
În perspective integrării europene, România acceptă acquis-ul comunitar

privind Capitolul 22 – Protecţia mediului înconjurător, în vigoare la data de 31
decembrie 2000. România şi-a asumat unilateral data de 1 ianuarie 2007 ca ipoteză
de lucru pentru încheierea pregătirilor de aderare la Uniunea Europeană. România
va implementa acquis-ul comunitar în domeniul protecţiei mediului până la data
aderării, cu excepţia câtorva acte comunitare, pentru care s-a solicitat perioada de
tranziţie. Documentul de Poziţie a fost aprobt de Guvernul României în şedinţa sa
din 18 octombrie 2001.
Documentul de Poziţie are în componenţă mai multe capitole şi anume:
 Legislaţie orizontală;
 Calitatea aerului şi schimbări climatice;
 Managementul deşeurilor;
 Calitatea apei;
 Protecţia naturii;
 Controlul poluării industriale şi managementul riscului;

 Substanţe chimice şi organisme modificate genetic;
 Zgomot;
 Protecţie civilă;
 Securitate nucleară şi radioprotecţie.
În continuare sunt prezentate Directivele Uniunii Europene referitoare la

domeniul managementului deşeurilor, situaţia transpunerii şi poziţia României cu
privire la implementarea acestora în legislaţia românească.
Directiva Cadru privind Deşeurile nr. 75/442/EEC, amendata de Directiva

nr.91/156/EEC;
România nu solicita perioada de tranziţie pentru aplicarea acestei directive.

Legea nr.426/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului
nr.78/2000 privind regimul deşeurilor a preluat în cadrul legislativ intern toate
prevederile Directivei cadru nr.75/442 cum ar fi cele referitoare la:
 definirea deşeurilor, precum şi a operatiilor de gestionare, valorificare,
reutilizare şi eliminare a deşeurilor;
 autorizarea activităţilor referitoare la gestionarea deşeurilor;
 înregistrarea şi controlul activităţilor privind gestiunea deşeurilor;
 obligaţiile generatorilor de deşeuri, transportatorilor şi operatorilor în
domeniul valorificării şi eliminării deşeurilor;
 costurile legate de colectarea, transportul, depozitarea, valorificarea şi
eliminarea deşeurilor.
Prevederile Deciziei nr.94/3/EC au fost preluate în legislaţia naţională prin

Hotărârea de Guvern nr. 155/1999 pentru introducerea evidenţei gestiunii
deşeurilor şi a Catalogului European al Deşeurilor. Pe baza acestui act normativ şi
ţinând cont de informaţiile furnizate de Inspectoratele de Protecţie a Mediului, se
întocmeşte anual, la nivelul Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, banca de
date naţională pentru deşeuri.
In baza Legii nr.426/2001, Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului a fost
desemnat cea mai înaltă autoritate de decizie şi control a gestiunii deşeurilor şi
responsabil de elaborarea Planului Naţional de gestionare a deşeurilor. Acest plan
va conţine:
(a) în mod obligatoriu, informaţii referitoare la:
 tipurile, cantităţile şi originea deşeurilor care urmează să fie
valorificate sau eliminate;
 măsuri specifice pentru categorii speciale de deşeuri;
 zone şi instalatii de valorificare sau de eliminare a deşeurilor;
(b) dupa caz, informaţii cu privire la:
 persoanele fizice şi juridice autorizate să desfăşoare activităţi de
gestionare a deşeurilor;
 costurile estimative ale operaţiilor de valorificare şi eliminare a

deşeurilor;
 măsuri pentru încurajarea colectării, valorificării şi tratării deşeurilor.
Planul naţional de gestionare a deşeurilor va fi finalizat până în semestrul

II al anului 2003, va fi supus spre aprobare Guvernului şi va deveni operaţional
imediat. Planul naţional se va revizui la cel mult 5 ani.
Planul naţional de gestionare a deşeurilor se elaborează pe baza planurilor
judeţene întocmite de Inspectoratele de Protecţie a Mediului, a căror sursă de
informaţii o constituie planurile realizate de consiliile locale şi de producătorii de
deşeuri. Aceste planuri vor stabili măsuri pentru următoarele obiective:
 diminuarea sau limitarea generării de deşeuri;
 reciclarea, regenerarea sau alte forme de utilizare a deşeurilor;
 neutralizarea din punct de vedere ecologic a deşeurilor.
Programele pentru gestionarea activităţilor legate de deşeuri, prevăzute în

planuri vor cuprinde:
 analiza situaţiei şi prognozarea tipurilor, proprietăţilor şi cantităţilor de
deşeuri generate şi valorificate;
 obiective, etape şi termene pentru implementarea programului;
 resurse pentru implementarea programului;
 metode, tehnologii şi instalaţtii de tratare, valorificare şi eliminare a
deşeurilor, precum şi decizii legate de amenajarea acestor amplasamente.
Conform prevederilor Legii nr.426/2001, au atribuţii şi răspunderi în
domeniul gestionării deşeurilor următoarele ministere şi instituţii: Ministerul
Sănătăţii şi Familiei, Ministerul Industriei şi Resurselor, Ministerul Agriculturii,
Alimentaţiei şi Pădurilor, Ministerul de Interne, Ministerul Apărării Naţionale,
Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Administraţiei Publice, Ministerul
Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, Ministerul Muncii şi Solidarităţii
Sociale, consiliile locale şi judeţene. Autorităţile administraţiei publice locale au
atribuţii atât în elaborarea planurilor locale şi judeţene cât şi în implementarea
acestora, iar producătorii de deşeuri sunt responsabili de implementarea planurilor
de gestionare elaborate pentru unităţile lor. În baza Legii nr. 426/2001, în luna
ianuarie 2000, s-a constituit, în cadrul Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului,
Direcţia de gestiune deşeuri şi substanţe chimice periculoase pentru realizarea unei
bune colaborări între autorităţile competente responsabile de gestionarea
deşeurilor. În conformitate cu prevederile HG nr.17/2001 privind înfiinţarea şi
funcţionarea Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, s-au constituit birouri de
gestiune a deşeurilor şi substanţelor chimice periculoase în cadrul fiecarui
Inspectorat de Protecţia Mediului. Legea nr. 426/2001 nu include şi prevederi
privind reglementarea activităţilor de gestionare a deşeurilor din industria
extractiva şi exploatarea carierelor (inclusiv a deşeurilor de la exploatarea miniera,
preparatii, şi alte tratamente ale mineralelor). În conformitate cu prevederile art. 54
(1) lit. f din Ordonanţa de Urgenţă nr.78/2000, aceste categorii de deşeuri urmează
a fi reglementate prin Hotărâri de Guvern specifice.
Legii nr. 426/2001, i s-a adăugat Hotărârea de Guvern 123/2003 privind
aprobarea Planului Naţional de etapa de Gestionare a Deşeurilor.
Directiva nr.91/689/EEC privind deşeurile periculoase
România nu solicită perioadă de tranziţie pentru aplicarea acestei directive.

Datele statistice prezentate la începutul acestui sector evidenţiază faptul că în anul
2000 a fost inventariată o cantitate de deşeuri periculoase de cca. 90 0000 tone.
Prevederile Directivei nr. 91/689 au fost transpuse în totalitate prin Legea nr.
426/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind
regimul deşeurilor. În acest sens, în legislaţia românească au fost introduse aceleaşi
definiţii ca cele din aceasta directivă, caracteristicile periculoase ale deşeurilor,
constituenţii care conferă caracteristici periculoase unei anumite categorii de
deşeuri. Este în pregatire o listă a deşeurilor periculoase având la baza codurile şi
clasificarea acceptate la nivelul Comunităţii Europene. Deşeurile periculoase se
identifică şi se înregistrează la fiecare loc de producere, de valorificare sau
eliminare. Se interzice amestecul diferitelor categorii de deşeuri periculoase cu
deşeuri nepericuloase, cu excepţia cazurilor în care un asemenea amestec
contribuie la îmbunătăţirea securităţii operaţiilor de valorificare şi eliminare a
deşeurilor. Planul naţional de gestionare a deşeurilor va include o secţiune separată
referitoare la deşeurile periculoase. Responsabili de implementarea planurilor de
gestionare a deşeurilor periculoase vor fi producătorii de deşeuri şi, după caz,
consiliile locale.
Directiva nr. 96/59/EC privind eliminarea bifenililor şi trifenililor

policloruraţi (PCB si PCT)
România nu solicită perioada de tranziţie pentru implementarea acestei

directive deoarece termenul limită – anul 2010 – menţionat în reglementarea
naţională, este acelaşi cu cel prevăzut în directivă. Directiva a fost transpusă în
legislaţia naţională prin Hotărârea de Guvern nr. 173/2000 pentru reglementarea
regimului special privind gestiunea şi controlul bifenililor policloruraţi şi ai altor
compuşi similari. Prin acest act normativ s-a reglementat faptul că eliminarea
echipamentelor ce conţin PCB-uri în concentraţii mai mari de 500 ppm şi un volum
mai mare de 5 dmc se va face până la sfârşitul anului 2006; echipamentele cu
conţinut cuprins între 50 şi 500 ppm şi cu volum mai mare de 5 dmc vor fi utilizate
numai până la sfârşitul anului 2010. De asemenea, s-a stabilit că în cadrul
aparatului administrativ al autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului să
se constituie până la data de 31 martie 2002 un Secretariat pentru compuşii cu
PCB. Regulamentul de organizare şi funcţionare a acestuia va fi aprobat prin Ordin
al ministrului apelor şi protecţiei mediului. În conformitate cu prevederile HG
nr.173/2000, se vor întreprinde următoarele acţiuni:
 până la data de 31 septembrie 2002 , Secretariatul va întocmi pe baza

inventarelor judeţene elaborate de Inspectoratele de Protecţie a Mediului un
Inventar Naţional al echipamentelor şi materialelor ce conţin PCB;
 până la data de 31 decembrie 2002, agenţii economici vor întocmi planuri de
eliminare a echipamentelor şi materialelor ce conţin compuşi desemnaţi;
 până în anul 2002, se vor stabili amplasamente de recepţie pentru depozitarea
pe termen lung sau pentru eliminarea PCB;
 după aprobarea amplasamentelor, Secretariatul pentru compuşi cu PCB
împreună cu autorităţile teritoriale de protecţia mediului vor stabili programul
de transferare a compuşilor cu PCB în locurile de depozitare.
Pana în prezent a fost realizat un inventar al echipamentelor cu PCB a cărui
rezultat este următorul:
 numărul de transformatoare cu PCB 60300 bucăţi;
 numărul de condensatoare cu PCB 734500 bucăţi ;
 cantitatea estimată de PCB în condensatoare 5480 tone
 cantitate de PCB în transformatoare încă nu a fost evaluată din cauza
diversităţii acestor echipamente.
Directiva nr. 2000/76/EC privind incinerarea deşeurilor
România solicita o perioadă de tranziţie de 3 ani, până în anul 2010, timp

necesar pentru construirea instalaţiilor de incinerare şi pentru aplicarea prevederilor
directivei referitoare la emisii de poluanţi în aer, apa şi sol a instalaţiilor de
incinerare şi co-incinerare existente. Transpunerea prevederilor directivei în
legislaţia românească se va face până la sfârşitul anului 2001 prin Hotărâre de
Guvern. S-a considerat ca este oportun să se preia direct Directiva nr. 2000/76/EC
ce reprezintă textul unic privind incinerarea deşeurilor şi care îmbunătăţeşte
calitatea juridică şi aplicabilitatea prevederilor din celelelte două directive
(Directivele nr. 94/67/EC privind incinerarea deşeurilor periculoase şi 89/369/EEC
privind reducerea poluării atmosferice cauzata de instalaţiile noi de incinerare a
deşeurilor orăşeneşti). Astfel, toate instalaţiile ce se vor pune în funcţiune vor
respecta întru totul cerinţele acestei directive. În prezent există la Timişoara un
incinerator de capacitate mică pentru deşeurile spitalicesti si deşeurile speciale care
funcţionează din noiembrie 2000 cu respectarea condiţiilor de protecţie a mediului.
În România nu s-a utilizat incinerarea ca metoda de eliminare a deşeurilor
menajere datorită umidităţii ridicate a acestora. Atât pentru deşeurile menajere, cât
şi pentru deşeurile periculoase, unica modalitate de eliminare finală este
depozitarea. Actul normativ românesc prevede termene pentru încadrarea în
limitele de emisie la unii poluanţi (NOx, SOx, pulberi, metale grele, dioxine, furani)
şi conţine prevederi privind procedura de autorizare a instalaţiilor şi proceduri de
recepţie a deşeurilor în instalaţii. De asemenea, documentul conţine prevederi
referitoare la monitorizarea şi controlul instalaţiilor de incinerare, precum şi
referitoare la obligativitatea închiderii tuturor crematoriilor din unităţile medicale,
până la sfârşitul anului 2004.
Directiva nr.94/62/EC privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje
Pentru acesta directivă, respectiv pentru implementarea art.6 al acesteia, se

solicită o perioadă de tranziţie de 3 ani, până în anul 2010. Solicitarea este impusă
de atingerea obiectivelor prevăzute în proiectul de Hotărâre de Guvern referitoare
la recuperarea şi reciclarea ambalajelor, care urmează să fie adoptată în anul 2002.
Actul normativ va cuprinde termene pentru atingerea obiectivelor specifice –
recuperarea ambalajelor şi reciclarea deşeurilor de ambalaje. Actul normativ va
crea cadrul legal necesar pentru formarea unui sistem eficient de colectare, sortare,
recuperare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje şi va stabili introducerea unor
instrumente economice pentru încurajarea dezvoltării acestuia. De asemenea, vor fi
menţionate termene până la care concentraţiile de metale grele din ambalaje vor
trebui să se încadreze în concentraţiile maxime admise prevăzute în directiva UE.
Deşeurile de ambalaje produse în anul 2000 şi colectate de la agenţii economici
reprezintă cca. 156 000 tone, din care se pot menţiona: deşeuri de ambalaje
metalice - 60240 tone, deşeuri de ambalaje de hârtie şi carton - 47300 tone, deşeuri
de ambalaje din plastic – 12900 tone. Studiul preliminar efectuat în anul 2001 arată
că:
 deşeurile de ambalaje de mase plastice provenite din deşeurile menajere
reprezintă 9,5%, mai mult de 50% fiind sticle PET, peste 35% ambalaje PP şi
PE şi 9% ambalaje de PS;
 deşeurile de ambalaje de hârtie/carton provenite din deşeurile menajere
reprezintă cca.10%;
 deşeurile de ambalaje de sticlă şi deşeurile de ambalaje de aluminiu provenite
din deşeurile menajere reprezintă cca. 6,5%;
 deşeurile de ambalaje metalice provenite din deşeurile menajere reprezintă 2
%.
Investigaţiile vor continua şi pentru deşeurile menajere rezultate din
instituţii şi comerţ, precum şi pentru deşeurile stradale.
Prin Ordinul Ministrului Apelor şi Protecţiei Mediului nr. 1190/2002 s-a
aprobat procedura de raportare a datelor referitoare la ambalaje şi deşeuri de
ambalaje.
Directiva nr.99/31/EC privind depozitarea deşeurilor
Pentru implementarea acestei directive România solicită o perioada de

tranziţie de 10 ani, până în anul 2017. Prevederile directivei vor fi transpuse până la
sfârşitul anului 2001 prin Hotărâre de Guvern. Actul normativ naţional va stabili
cadrul legal pentru desfăşurarea activităţii de depozitare, monitorizare şi inchidere
a depozitelor, va avea prevederi referitoare la reducerea cantităţii de deşeuri urbane
biodegradabile depozitate, bazate pe strategia naţională de gestiune a deşeurilor şi
va reglementa activitatea de autorizare a depozitelor de deşeuri. În 8 ani de la
intrarea în vigoare a Hotărârii de Guvern, toate depozitele de deşeuri trebuie să
respecte prevederile din prezenta directivă. Depozitele de deşeuri miniere nu fac

obiectul reglementării actului legislativ care transpune Directiva nr. 99/31/EC.
Reglementarea funcţionării acestor depozite se va realiza, până în anul 2003, în
baza unei Hotarari de Guvern special elaborată pentru aceste tipuri de deşeuri.
România consideră anul 2001 ca an de referinţă pentru raportarea cantităţilor de
deşeuri biodegradabile depozitate, şi nu anul 1995, din următoarele motive:
 în anul 1995 nu se cunoştea o compoziţie corectă a deşeurilor urbane, şi deci,
nici cantitatea de materie biodegradabilă din acestea;
 din anul 1995 până în prezent s-au produs modificări esenţiale ale compoziţiei
deşeurilor urbane, prin creşterea cantităţilor de ambalaje şi deşeuri de
ambalaje;
 prin modificările impuse în anul 2000 de Institutul Naţional de Statistică la
chestionarele pentru raportarea cantităţilor de deşeuri generate, în anul 2001
vom avea date mult mai precise referitoare la deşeuri.
În ceea ce priveşte reducerea cantităţilor de deşeuri urbane biodegradabile,
România va respecta termenele prevăzute în directiva – 5 ani, 10 ani, 15 ani de la
intrarea în vigoare a actului normativ naţional. În prezent sunt în funcţiune 6
depozite urbane de deşeuri construite conform cerinţelor UE. Dintre depozitele
industriale doar o mică parte este amenajată pentru protecţia mediului şi sănătatea
populaţiei, fiind dotate cu elemente de siguranţă şi control. Până în prezent, au fost
inventariate 951 depozite industriale (83 depozite de deşeuri periculoase) şi 303
depozite urbane care împreună ocupă o suprafaţă totală de 13 222 ha. De
asemenea, se vor stabili criterii de acceptare a deşeurilor pe fiecare clasă de
depozite şi lista naţionala de deşeuri ce pot fi acceptate pe fiecare tip de depozit.
Inspectoratele de Protecţia Mediului împreună cu consiliile judeţene au
stabilit necesităţile în ceea ce priveşte construirea depozitelor ecologice pe
teritoriul judeţului. Datele sintetizate conduc la următoarele concluzii:
 doar cca. 49% din populaţie este deservită de agenţii de salubritate;
 trebuie închise: 19 depozite cu suprafaţa > 10 ha, 15 depozite cu suprafeţe
cuprinse între 5-10 ha, 69 depozite cu suprafeţe între 2-5 ha.
 celelelte depozite cu suprafeţe mici nu au fost inventariate în totalitate,
deoarece există multe amplasate în mediul rural.
 există proiecte de închidere doar pentru 6 depozite.
Directiva nr.75/439/EEC privind uleiurile uzate, amendata de Directiva nr.

87/101/EEC şi de Directiva nr.91/692/EEC
România nu solicita perioadă de tranziţie pentru implementarea acestei

directive. Directiva a fost transpusă prin Hotărârea de Guvern nr.662/2001 privind
gestionarea uleiurilor uzate care stabileşte un sistem de colectare şi reciclare a
uleiurilor uzate, precum şi obligaţiile producătorilor, colectorilor, transportatorilor
şi regeneratorilor de uleiuri uzate. În acest fel, se va organiza un sistem eficient de
gestionare a uleiurilor uzate provenite atât de la industrie cât şi de la populaţie.
Persoanele fizice şi juridice care deţin uleiuri uzate sunt obligate să le predea
unităţilor care desfăşoara activităţi de colectare. Actul normativ stabileşte condiţiile

în care se vor efectua colectarea şi clasificarea în patru categorii de colectare a
tipurilor de uleiuri uzate, în conformitate cu codurile din Catalogul European de
Deşeuri.
În Hotărârea de Guvern nr. 662/2001 este stipulată obligativitatea ca
valorificarea uleiurilor uzate să se realizeze prin regenerare. Aceasta reprezintă o
prioritate a gestionării uleiurilor uzate. De asemenea, sunt stabilite interdicţii şi
sancţiuni pentru săvârşirea unor fapte care pun în pericol sănătatea populaţiei şi a
mediului, precum şi pentru eliminarea necontrolată a uleiurilor uzate în mediu.
Producătorii şi importatorii de uleiuri şi lubrefianţi vor informa publicul asupra
necesităţii colectării, valorificării şi eliminării uleiurilor uzate. La livrarea uleiurilor
uzate, persoanele juridice care produc sau deţin atfel de produse sunt obligate să
completeze o declaraţie. Persoanele juridice care colectează uleiuri uzate au
obligativitatea de a le analiza înainte de a le preda spre valorificare sau eliminare.
Implementarea se va realiza gradual până în anul 2007 şi va avea ca prioritate
construirea unor instalaţii moderne de regenerare a uleiurilor uzate, care să asigure
măsuri de siguranţă pentru sănătatea populaţiei şi a mediului.
Cantitatea de lubrefianţi şi alte uleiuri industriale produse în România în
anul 2000 a fost de cca. 112000 tone pe an. Cantitatea importată, în acelaşi an, a
fost de 121 650 tone. În anul 2000, cantitatea de uleiuri uzate în unităţile industriale
a fost de 44022 tone. În prezent nu există un sistem organizat de colectare a
uleiurilor uzate rezultate de la populaţie. În anul 1998 s-au colectat şi prelucrat doar
2000 tone ulei uzat, faţă de 77000 tone colectate şi reciclate în anul 1989. Până în
anul 1993, colectarea uleiurilor uzate s-a realizat prin intermediul a 155 depozite
dotate cu instalaţii speciale de colectare, depozitare şi expediere a uleiurilor uzate
către unica instalaţie de procesare a acestora. Capacitatea de regenerare anuală a
acesteia era de 60 000 tone, cu posibilitatea extinderii până la 115 000 tone.
Studiul referitor la “Estimarea costurilor implementării prevederilor
Hotărârii de Guvern privind gestionarea uleiurilor uzate” a fost realizat de EPIQ –
USAID. În studiu s-a apreciat un consum mediu anual de uleiuri minerale de cca.
200 000 tone. Dacă din această cantitate de 200 000 tone s-ar recupera numai
64000 tone / an ( cca. 32%) şi aceasta s-ar supune regenerării s-ar putea obţine o
cantitate de 32 000 tone/an ulei regenerat. Costurile necesare regenerării într-o
instalaţie modernă de regenerare sunt estimate la cca. 11,6 milioane $/ an. Dacă se
consideră ca cele 32000 tone ulei regenerat obţinut s-ar vinde cu numai 400 $/tona,
pentru toată cantitatea s-ar obţine 12,8 mil. $/an, ceea ce înseamnă că regenerarea
deşeurilor este o activitate rentabilă economic. Pentru regenerarea uleiurilor este
însă necesară construirea unei instalaţii competitive. Studiul EPIQ arata ca în
absenţa unei tehnologii competitive de regenerare a uleiurilor uzate acestea ar
putea fi co-incinerate în cele 8 fabrici de ciment existente în România. În acest caz
costurile anuale pentru co-incinerarea uleiurilor uzate se ridică la cca. 2,8 milioane
$/an. Acelaşi studiu estimează ca pentru colectarea uleiurilor uzate de către agenţii
economici este necesar un cost al investiţiei de până la 2,4 milioane $.
Directiva nr.91/157/EEC privind bateriile şi acumulatorii care conţin anumite

substanţe periculoase şi Directiva nr.93/86/EC privind etichetarea bateriilor
România nu solicită perioada de tranziţie pentru aceste directive. Ambele

directive ( 91/157/EEC şi 93/86/EC ) vor fi transpuse în legislaţia naţională până la
sfârşitul anului 2001 prin Hotărâre de Guvern, care va avea ca obiectiv principal
crearea unui sistem de colectare separată a bateriilor şi acumulatorilor uzaţi în
vederea recuperării sau a eliminării. Hotărârea de Guvern face referire la toate
tipurile de baterii şi acumulatori uzaţi, nu numai la cele care conţin substanţe
periculoase, şi va intra în vigoare la 3 luni de la publicarea în Monitorul Oficial.
Anterior, colectarea şi valorificarea acumulatorilor uzaţi este reglementată
de OUG nr. 16/2001 privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabile. România
va interzice producerea şi introducerea pe piaţă a bateriilor şi acumulatorilor în
conformitate cu prevederile Articolului 3 din Directiva nr.91/157/EEC. Actul
normativ românesc prevede interdicţii atât pentru abandonarea şi deteriorarea
bateriilor şi acumulatorilor uzaţi, cât şi pentru deversarea electrolitului în mediu. În
conformitate cu Articolul 6 din Directiva, România va propune programe pentru
reducerea conţinutului de metale grele din baterii şi acumulatori în cadrul Planului
naţional de gestionare a deşeurilor. În proiectul de Hotarare de Guvern, bateriile şi
acumulatorii se clasifică pe tipuri de substanţe periculoase pe care le conţin. De
asemenea, s-au introdus prevederi referitoare la obligaţii ale persoanelor juridice
care colectează, transportă, valorifică şi elimină baterii şi acumulatori uzaţi,
precum şi ale persoanelor care deţin astfel de deşeuri periculoase. Producătorii şi
comercianţii de acumulatori şi baterii sunt obligaţi să informeze publicul asupra
necesităţii colectării, valorificării sau eliminării acestor produse când devin deşeuri.
Pentru a incuraja colectarea acumulatorilor uzaţi de autovehicule proveniţi
de la populaţie s-a introdus ca instrument economic sistemul-depozit asupra
preţului de vânzare cu amanuntul a acumulatorilor noi. Controlul şi autorizarea
persoanelor juridice implicate în gestionarea bateriilor şi acumulatorilor uzaţi vor fi
realizate de către autorităţile teritoriale de protecţia mediului şi de Comisia
Naţională pentru Reciclarea Materialelor. Marcarea bateriilor şi acumulatorilor a
fost preluată din Directiva nr.93/86/EC, controlul realizându-se de către autoritatea
naţională pentru protecţia consumatorilor. Anual se comercializează o cantitate de
cca. 2800 tone baterii importate. În prezent însă nu există şi un sistem de colectare,
valorificare/eliminare al bateriilor uzate. Studiul EPIQ precizează că anual
consumul mediu de acumulatori cu plumb pentru vehicule este de cca. 1 milion
bucăţi.
Directiva nr.86/278/EEC privind protecţia mediului şi în special a solurilor

când se utilizeaza namoluri de epurare în agricultură
România nu solicită perioada de tranziţie pentru această directivă.

Directiva va fi transpusă prin Hotărâre de Guvern în anul 2004. În actul normativ
românesc vor fi stabilite valorile limită pentru metale grele în nămoluri şi soluri aşa
cum sunt prevăzute în Anexa 1 a Directivei nr. 86/278/EEC şi prevederi referitoare

la condiţiile de aplicare a nămolurilor de epurare pe anumite soluri. În acest act
normativ se va preciza că se vor utiliza în agricultură numai nămolurile reziduale
provenite de la staţiile de epurare care epureaza apele uzate oraşeneşti şi de la alte
staţii de epurare care epurează apele uzate cu o compoziţie similară apelor uzate
menajere şi urbane. Hotărârea de Guvern va interzice utilizarea nămolurilor atunci
când concentraţia unuia sau mai multor metale grele din soluri depăşeşte valorile
limită stabilite. De asemenea, documentul va preciza cantităţile maxime de
nămoluri care vor fi aplicate pe sol pe unitatea de suprafaţă şi pe an.
Una dintre obligativităţi este reprezentată de faptul ca nămolurile trebuie
tratate înainte de a fi utilizate în agricultură. Pentru nămoluri şi soluri se vor
introduce scheme, metode de prelevare şi analiza în conformitate cu Anexa II a
acestei directive. Se introduc interdicţii privind utilizarea de nămoluri sau livrarea
lor în vederea utilizării lor pe anumite tipuri de soluri, pentru diferite culturi. Pentru
producătorii de nămoluri uzate cât şi pentru utilizatori vor fi obligatorii registrele
de evidenţă privind informaţiile referitoare la nămoluri, precum şi punerea acestora
la dispoziţia autorităţilor competente care trebuie să întocmească un raport de
sinteză.
Regulamentul nr.259/93 privind controlul transportului deşeurilor în, dinspre

şi înspre Comunitatea Europeană
În anul 2002 s-a adoptat Hotărârea de Guvern nr. 1357/2002 pentru

stabilirea autorităţilor publice responsabile de controlul şi supravegherea
importului şi tranzitului de deşeuri, care va avea ca principal obiectiv pregătirea
cadrului juridic şi tehnic, astfel încât în momentul aderării României la UE,
Regulamentul nr. 259/93 să poată fi direct aplicabil. Aceasta Hotărâre de Guvern
va stabili autoritatea competentă responsabilă de controlul importului, exportului şi
tranzitului deşeurilor şi va impune aplicarea în plan intern a procedurii de notificare
a transporturilor de deşeuri peste frontieră, aşa cum prevede Regulamentul nr. 259 /
93.
Formularele pentru notificarea şi transportul deşeurilor vor fi identice cu
cele folosite în Uniunea Europeană. Totodată, deşeurile transportate peste frontieră
vor fi clasificate în deşeuri periculoase şi nepericuloase, în conformitate cu
continutul anexelor VIII şi IX ale Convenţiei de la Basel care au fost deja preluate
în Regulamentul nr. 259/93.
Până la momentul intrării în vigoare a HG menţionată în primul paragraf,
vor fi menţinute o serie de restricţii privind importul deşeurilor în România aşa
cum sunt acestea prevăzute în Legea protecţiei mediului nr.294/2003 şi în
Hotărârea de Guvern nr.340/92 privind regimul de import al deşeurilor şi
reziduurilor de orice natură, precum şi al altor mărfuri periculoase pentru sănătatea
populaţiei şi pentru mediul înconjurător, cu modificările şi completările ulterioare.
Directiva nr.2000/53/EEC privind vehiculele uzate
Pentru implementarea acestei directive România nu solicită o perioadă de

tranziţie. Directiva va fi transpusă prin Hotărâre de Guvern până la sfârşitul anului
2004. Prin acest act normativ vor fi prevăzute măsuri care au ca scop prevenirea
producerii deşeurilor provenite de la vehicule uzate, precum şi reutilizarea şi
reciclarea unor componente. În proiectul de Hotărâre de Guvern se prevăd pentru
anul 2007 următoarele procente: 80% pentru reutilizare şi reciclare şi 85% pentru
reutilizare, reciclare şi recuperare. Producători de automobile din România vor
trebui să finanţeze o parte din sistemul de colectare, reciclare, reutilizare,
recuperare. În acest sens este nevoie să se estimeze costurile si apoi să se
stabilească partea care va fi suportată de producători, în conformitate cu
prevederile directivei. În prezent în România nu există un sistem de colectare a
vehiculelor uzate, şi nici un sistem de radiere care să necesite prezentarea unui
certificat de eliminare. De asemenea, încă nu există o bază de date privind
vehiculele scoase din uz.
Există o singură instalaţie ce tratează vehiculele scoase din uz (golite de
fluide şi după îndepărtarea acumulatorilor) ce are o capacitate de cca. 7500
vehicule scoase din uz/luna. În urma tratării se obţin resturi metalice feroase şi
neferoase în proporţie de 70% din masa vehiculului, resturi ce se reciclează.
Această instalaţie ar avea o capacitate suficientă pentru a trata toate vehiculele
scoase din uz la nivelul întregii ţări: în prezent se tratează cca. 350 de astfel de
vehicule/luna, majoritatea fiind aduse pentru casare prin Programul promoţional
Dacia care acordă reduceri la cumpărarea de autoturisme noi dacă se casează cele
vechi.
Pentru urmatoarele directive România nu solicită perioada de tranziţie
pentru implementare:
 Directiva nr.78/176/CEE privind deşeurile din industria dioxidului de titan

 Directiva nr.82/883/CEE privind procedeele pentru supravegherea şi
monitorizarea mediului datorită deşeurilor din industria de dioxid de titan
 Directiva nr.92/112/CEE privind procedeele pentru armonizarea programelor
pentru reducerea şi eventual eliminarea poluării cauzate de deşeurile din
industria dioxidului de titan
Situaţia actuală a transpunerii Directivelor Uniunii Europene în

corespondenţă cu legislaţia românească este detaliata in anexa 1.
2. Procedee de tratare biologica a deşeurilor
2.1. ALEGEREA PROCEDEELOR DE TRATARE
În manieră generală, o acţiune este caracterizată prin: obiectivul său,

metodele şi rezultatele sale. Ea poate fi evaluată prin trei criterii: pertinenţa,
eficacitatea şi eficienţa sa.
Pertinenţa reprezintă adecvarea metodelor în raport cu obiectivele;
eficacitatea permite de a evalua conformitatea rezultatelor în raport cu obiectivele
iar eficienţa este raportul între rezultatul obţinut şi costul metodelor (fig. 2.1).
Obiectiv
Pertinenţă
Eficacitate
Acţiune
Metode Rezultat
Eficienţă
Fig. 2.1. Caracterizarea şi evaluarea unei acţiuni.
Obiectivul acţiunii noastre îl reprezintă tratarea deşeului. Metodele

corespund ansamblului de operaţiuni aferente filierelor de tratare. Rezultatul se
compune din trei elemente: fluxul de materie valorificat, deşeul ultim şi refuzurile
către mediul înconjurător.
În acest context, pertinenţa tratamentului depinde de:
 Compatibilitatea fizico-chimică a deşeului cu finalitatea filierei;
 Compatibilitatea reglementară a deşeului cu filiera;
 Compatibilitatea deşeului vis à vis de funcţionarea filierei.
Eficacitatea sa corespunde la :
 Eficacitatea filierei pentru eliminarea sau reţinerea poluantului conţinut în
deşeu;
 Eficacitatea filierei pentru valorificarea fracţiei valorizabile.
Măsura eficienţei este dată de:

 Eficienţa economică: este raportul între beneficiile rezultate şi costurile filierei;
 Eficienţa mediului: putem în teorie să evaluăm consumul de materie şi energie
pentru neutralizarea refuzurilor în mediul înconjurător. Toate acestea le putem
asimila la un cost al mediului. Raportul între rezultatul obţinut şi costul de
mediu al filierei reprezintă eficienţa mediului.
Deşeul poate fi orientat în totalitate sau parţial către diferite destinaţii:
 Mediul încojurător, vorbindu-se atunci de refuzuri eco-compatibile;
 O unitate funcţională de producţie sau consum, având de-a face în această
situaţie cu valorificarea deşeului;
 Un centru de depozitare controlată.
Fiecare din aceste destinaţii este carcterizată de un caiet de sarcini care
exprimă nevoile şi restricţiile pe care trebuie să le îndeplinească deşeul. În raport
cu aceste cerinţe, constituenţii deşeului joacă rolul de:
 Contaminat;
 Reactiv;
 Element neutru.
În aceste condiţii, procedeele de tratare a deşeurilor vor avea ca obiective:
- distrugerea părţilor contaminate;
- transformarea părţilor contaminate în reactivi sau în elemente neutre;
- extragerea părţilor contaminate în vederea stocării lor sau a reutilizării
acestora.
Fiecare procedeu de tratare a deşeurilor se caracterizează prin capacitatea
sa de a îndeplini unul din obiectivele de mai sus pentru constituenţii deşeului. De
exemplu, incinerarea permite distrugerea componentelor organice din deşeu,
considerate drept părţi contaminate în cadrul refuzurilor eco-compatibile.
Procedeelor de tratare li se asociază funcţii de transfer care ne permit realizarea de
bilanţuri materie-energie la nivelul procedeului. De asemenea, fiecare procedeu
este supus la unele restricţii referitoare la natura şi compoziţia deşeurilor pe care le
pot trata. Aceste restricţii sunt relative la:
- legalitatea tratamentului;
- funcţionarea procedeului de tratare care poate fi perturbat de diferiţi
componenţi;
- perenitatea instalaţiilor care pot fi puse în discuţie de diferiţii componenţi ai
deşeului.
Toate aceste restricţii pot teoretic să fie exprimate sub forma criteriilor de
compatibilitate între un procedeu şi deşeu. Este frecvent necesar de a utiliza o
înlănţuire de procedee pentru a ajunge la un rezultat compatibil cu destinaţia finală
a deşeului şi cu complexitatea sa.
Alegerea procedeului de tratare a deşeului se face în ultimă instanţă pe
baza criteriilor proprii fiecărui producător dar care cu siguranţă va ţine seama de:
 costul procedeului de tratare;
 uşurinţa de realizarea a procedeului şi întreţinerea sa;
 nivelul de tehnicitate.
Filiere de tratare a deşeurilor 47
O metodă generală pentru identificarea şi alegerea soluţiilor de tratare a

deşeurilor se prezintă astfel:
1) identificarea şi carcaterizarea sumară a deşeului;
2) reperarea destinaţilor deşeului:
- refuz eco-compatibil;
- depozitare;
- tratare în unităţi speciale situate în afara întreprinderilor producătoare de
deşeuri şi eventuala valorificare a acestora din punct de vedere material şi
energetic;
- tratarea în unităţi specializate la nivelul întreprinderilor producătoare de
deşeuri;
3) stabilirea unui caiet de sacini pentru fiecare destinaţie;
4) caracterizarea deşeului în funcţie de caietul de sarcini aferent fiecărei
destinaţii;
5) deducerea rolului jucat de fiecare component al deşeului în funcţie de
destinaţii:
- parte contaminată;
- reactiv;
- element neutru.
6) deducerea strategiilor de tratare pentru fiecare component şi fiecare destinaţie:
extracţie, distrugere şi respectiv transformare a părţii contaminate;
7) identificarea proceselor de tratare pentru fiecare component al deşeului în
funcţie de strategiile reţinute. Aceste procedee de tratare depind de starea fizică
a deşeului şi de natura sa chimică;
8) stabilirea listei de criterii de compatibilitate a procedeelor de tratare;
9) carcaterizarea deşeului în funcţie de aceste criterii;
10) eliminarea procedeelor incompatibile cu deşeul;
11) evaluarea eficacităţii procedeelor reţinute şi eliminarea procedeelor neeficace;
12) definirea lanţului de procedee de tratare a deşeului ce permit ajungerea la un
rezultat compatibil cu destinaţiile prevăzute;
13) stabilirea bilanţului economic a soluţiilor reţinute;
14) alegerea unei soluţii în funcţie de criteriile ce au fost anterior definite.
Această metodă foarte generală necesită o mare cantitate de informaţii.
Astfel trebuie să dispunem de o listă cu procedeele de tratare a deşeurilor (etapa 7)
precum şi cu criteriile lor de compatibilitate (etapa 8). Trebuiesc deasemenea
cunoscute funcţiile de transfer de poluanţi pentru evaluarea eficacităţii unei soluţii
de tratament (etapa 11).
Toate acestea ne conduc la admiterea faptului că găsirea unei soluţii de
tratare a deşeurilor nu este un lucru simplu şi ţinând seama de datele disponibile ce
le avem, filiera de tratare aleasă nu este o soluţie optimală ci mai mult o soluţie
bună (un bun compromis). Calitatea soluţiilor obţinute poate fi ameliorată de îndată
ce avem la dispoziţie date suplimentare. În fig. 2.2 sunt prezentate eapele metodei
generale de alegere a soluţiei de tratre a deşeurilor.
Identificare Caiet de Caracterizarea

caracterizare Destinaţiile sarcini deşeului funcţie
deşeu deşeurilor pentru de caietul de
destinaţii sarcini
Lista Identificarea Strategii de

criteriilor de procedeelor de tratare a Efect
compatibilitate tratare deşeului
Caracterizarea Eliminarea Evaluarea Definirea

deşeului în procedeelor procedeelor lanţului de
funcţie de incompatibile reţinute procedee de
criterii tratare
Alegerea Bilanţ
soluţiei economic
Fig. 2.2. Metoda generală de alegere a soluţiei de tratre a deşeurilor.
Alegerea unui procedeu (filieră) de tratare a deşeurilor trebuie să ţină

seama de analiza spaţio – temporală a zăcământului de deşeuri:
 fluxul anual de deşeuri;
 repartiţia geografică a surselor de emisie şi importanţa cantitativă a fiecărei
surse;
 modul de emisie al surselor de deşeuri în timp.
Astfel, în funcţie de compoziţia, caracteristicile şi putere calorifică a
deşeurilor, sunt inventariate filierele de tratare a acestora, realizabile din punct de
vedere tehnologic. Fiecare procedeu sau filieră de tratare a deşeurilor constitue la
rândul său un risc potenţial de poluare la nivelul: apei, aerului, solului şi a modului
de producere a deşeurilor secundare. Ele prezintă de asemenea riscuri secundare
pentru mediul viu [19].
Un lucru este sigur şi anume: oricare dintre procedee este ales acesta
implică un impact mai redus asupra mediului decât lipsa oricărui tratament al
deşeurilor. Fiecare filieră de tratament poate fi prezentată ca o instalaţie industrială
pentru care trebuie făcut un bilanţ global, lucru ilustrat în fig. 2.3.
Deşeu primar
Impact aer
Apă Filieră de
tratare a
deşeurilor şi Impact apă
Aer
dispozitivele
de epurare
Energie
Deşeuri secundare
Bilanţ materie Bilanţ de impact
Bilanţ energie
Fig. 2.3. Bilanţ global al unei filiere de tratare a deşeurilor.
Pentru alegerea celei mai bune filiere trebuie avut în vedere şi studiul
tehnico-economic care ne dă informaţii asupra costului procedeului avut în vedere.
Nu trebuie uitat că gestiunea unui deşeu nu se referă numai la analiza filierei de
tratare a acestuia. Pentru ca bilanţul să fie corect trebuie luate în calcul şi operaţiile
de: colectare, triere şi transport a deşeurilor.
Nu în ultimul rând la alegerea unei filiere de tratare a deşeurilor trebuie
luate în considerare consideraţiile psiho-sociologice care implică acordul
comunităţilor umane în vecinătatea cărora urmează să se monteze instalaţia de
tratare a deşeurilor. Nu puţine sunt situaţile în care comunităţile umane favorizează
un anumit procedeu în detrimentul studiilor care din punct de vedere: tehnic,
economic şi ecologic, indică amplasarea unei instalaţii corespunzătoare unei alte
filiere de tratare a deşeurilor. Sunt frecvente în ţările Comunităţii Europene,
situaţiile când comunităţile urbane preferă amplasarea unui depozit controlat de
deşeuri în locul unei instalaţii de incinerare a deşeurilor.
Filierele de tratare a deşeurilor au următoarele obiective:
1) valorificarea energetică;
2) valorificarea materială aşa încât să fie un înlocuitor al materiilor prime;
3) valorificarea în ştiinţa materialelor;
4) valorificarea în agricultură unde deşeul este utilizat ca material de bază în
fabricarea amendamentelor organice sau minerale;
5) valorificarea în tehnici de mediu: deşeul este utilizat ca subprodus fie pentru

epurarea altor deşeuri, fie pentru condiţionarea lor;
6) tratamente de depoluare: este vorba de tratamente care vizează limitatrea
impactului deşeului în mediul său receptor.
Filierele de tratarea a deşeurilor sunt grupate în tabelul 2.1 [20].
Tabelul 2.1.
Filierele de tratare a deşeurilor
Obiective Numărul filierei Filiera de tratare a deşurilor
1 Combustie (cu valorificarea căldurii produse)
Elaborarea de combustibili derivaţi prin
2
procedee mecanice
Valorificarea energetică 3
procedee termice ( piroliza, gazeificare, etc.)
4 procedee biologice (metanizare, fermentare
alcolică)
5 Materii prime organice (naturale şi de sinteză)
Valorificarea materie primă 6 Materii prime minerale metalice şi nemetalice
7 Lianţi hidraulici şi materiale de structură
8 Sticlă şi ceramică
Valorificarea în ştiinţa 9 Materiale plastice şi cauciuc
materialelor 10 Fibre celulozice de recuperare
11 Alte materiale
12 Elaborarea de amendamente organice
Valorificarea în agricultură 13 Elaborarea de amendamente minerale
14 Alimentarea animalelor
15 Epurarea de efluenţi lichizi şi gazoşi
Valorificare în tehnica de
Condiţionarea deşeurilor toxice de către alte
mediu 16
deşeuri
17 Incinerarea şi alte procedeee tehnice
18 Tratament biologic de depoluare
Tratamente de depoluare Tratamente fizico-chimice:
19
- neutralizare, solidificare, oxidare, etc.
20 Depozitarea controlată
Filierele de tratare a deşeurilor se pot clasifica în două mari grupe:

a) filiere de valorificare (1-16), al căror obiectiv este de a exploata conţinutul de
materie şi energie al deşeurilor;
b) filiere de eliminare şi de depoluare (17-20).
Dintre aceste 20 de filiere de tratare a deşeurilor un număr de 13 pot fi
utilizate într-o măsură mai mare sau mai mică pentru tratarea deşeurilor menajere
în funcţie de cele 3 componente ale deşeurilor menajere, cărora li se adresează:
 materii organice fermentabile;
 inerte (metale, sticlă, ceramică, etc.);
 combustibile (plastic, hârtie, carton, textile, etc.).
Aceste filiere de tratare a deşeurilor menajere precum şi nivelul lor de
implementare tehnologică sunt prezentate în tabelul 2.2.
Tabelul 2.2
Aplicarea filierelor de tratare la gestiunea deşeurilor menajere
Numărul Constituenţii deşeului menajer
filierei Materii Nivelul tehnologiei
organice Inerte Combustibile
fermentabile
1 Da Nu Da Procedeu la scară industrială
Procedeu neomologat la scară
2 Da Nu Da
industrială
3 Da Nu Da Procedeu la scară pilot
4 Da Nu Nu Procedeu la scară industrială
Filieră făcând obiectul
5 Da Nu Da cercetărilor cu caracter
experimental
6 Nu Da Nu Procedeu la scară industrială
7 Nu Nu Nu cercetărilor cu caracter
experimental
8 Nu Da Nu Procedeu la scară industrială
9 Nu Nu Da Procedeu la scară industrială
10 Nu Nu Da Procedeu la scară industrială
experimental
12 Da Nu Nu Procedeu la scară industrială
13 Da Nu Nu Procedeu la scară pilot
14 Da Nu Nu Procedeu la scară pilot
experimental
Procedeu tehnic omologat dar
16 Nu Da Nu
câmpul de aplicaţie este redus
17 Da Nu Da Procedeu la scară industrială
Procedeu la scară industrială dar
18 Nu Nu Nu
cu câmp de aplicare redus
Procedeu la scară industrială dar
19 Nu Nu Nu
cu câmp de aplicare redus
20 Da Da Da Procedeu la scară industrială
Din cele 13 filiere de tratare a deşeurilor menajere numai 9 sunt în

momentul de faţă aplicabile la scară industrială. Dintre acestea 5 sunt aplicabile
tratamentului fracţiei fermentabile a deşeurilor menajere (filierele : 1, 4, 12, 17,
20), 5 pentru tratarea fracţiei combustibile (filierele : 1, 9, 10, 17, 20) şi 3 pentru
tratarea fracţiei inerte (filierele : 6, 8, 20).
2.2. PROCESUL DE FERMENTARE ANAEROBA
Este vorba despre un proces microbiologic şi biochimic complex, care

graţie numeroaselor specii de bacterii, transformă materia organică în special în
metan şi gaz carbonic. După substratul utilizat de bacterii şi produsele eliberate de
acestea, se pot distinge patru faze succesive în degradarea anaerobă: hidroliză,
acidogeneză, acetogeneză şi metanogeneză. În realitate aceste patru faze se
suprapun. În cursul celor patru faze biochimice distincte, trei tipuri de populaţii
bacteriene cu propietăţi fizice şi cinetice specifice intervin 21.
Etapele hidrolizei şi acidogenezei
Substraturile complexe compuse de macromolecule cum ar fi proteinele şi

compuşii lipidici sunt hidrolizaţi de enzimele extra-celulare în monomeri şi
oligomeri mai simpli: zaharuri şi acizi graşi simpli. Hidroliza biopolimerilor este
lentă şi poate deveni o fază limită a proceselor. Numeroşi polimeri organici sunt în
plus rezistenţi la procesul de biodegradare (lignina, substanţele humice, etc.). A
doua parte a acestei etape este acidogeneza, unde substraturile provenite din faza
de hidroliză sunt degradate de numeroase specii de bacterii care iau parte la faza de
fermentare, formând acizii organici (formic, acetic, propionic, etc.), alcooli, NH 3,
CO2 şi H2.
Etapa de acetogeneză
Această fază metabolică a fost pusă în evidenţă de Brynt M.P. şi a relevat

existenţa unei a treia populaţii bacteriene propii acestei etape de acetogeneză care
utilizează acizii graşi volatili, alţii decât acidul acetic pentru formarea de acetat, de
hidrogen şi de gaz carbonic.
Etapa de metanogeneză
Bacteriile de metanogeneză nu sunt capabile de a utiliza compuşii organici

complexi, substraturile metabolizabile de aceste bacterii sunt următoarele: CO2, H2,
acetate, formiat, metanol, metilamină. Însă substraturile esenţiale pentru procesul
de metanogeneză sunt acetatul şi gazul carbonic.
Reducerea CO2 în metan
Reacţia de reducere se poate scrie:
4H2 + HCO-3 + H+ CH4 + 3H2O (2.1)
Decarboxidarea acetatului în metan

Studiile au arătat deja că metanul produs în cadrul digestiei anaerobe are în

general metil de acetat ca principal precursor (aproximativ 70%). Reacţia se poate
scrie:

CH3COO- + H2O  CH4 + HCO 3 (2.2)
Dintre filierele de metanizare fac parte:
1. Depozitarea controlată cu sau fără recuperare de biogaz ;
2. Metanizarea în reactor.
2.3. DEPOZITAREA CONTROLATA A DESEURILOR
Reactorul de depozitare
Depozitarea deşeurilor este definită de numeroşi cercetători ca o

“reîntoarcere“ a acestora în mediul natural, acest lucru realizându-se în condiţii
dintre cele mai bune şi se constituie într-o filieră de tratare a deşeurilor.
Pentru o mai bună înţelegere a diferitelor fenomene, care au loc în aşa
numitul “loc“ al depozitării, îl putem asimila pe acesta ca un reactor bio-fizico-
chimic, constituit din mai multe compartimente care interacţionează între ele.
Compartimentul hidraulic
Apa este inamicul numărul unu al depozitării, ea trecând prin masa
deşeurilor menajere urbane cu o viteză şi un debit ce depinde de porozitatea
acestora, permeabilitatea mediului şi grosimea stratului de deşeuri. În felul acesta
sunt generate lixiviatele ce se încarcă ca elemente chimice solubile. Acesta
reprezintă primul vector de impact al depozitării deşeurilor asupra mediului
exterior: terenuri adiacente locului de depozitare, pânzele apelor freatice din zonă,
cursurile de apă, etc.
Compartimentul biologic
Atunci când materiile biodegradabile sunt supuse procesului de depozitare,
ele fac obiectul unei evoluţii biologice aerobe sau anaerobe. În general, dat fiind
fapul că oxigenul poate să acceadă în mijlocul procesului depozitării cu foarte mare
greutate, putem considera că avem de-a face cu o evoluţie anaerobă cu producere
de:
- biogaz (metan şi gaz carbonic)
- substanţe organice sau minerale solubile în apă: acizi graşi volatili
(AGV), hidrogen sulfurat (H2S) sau amoniac (NH3).
Acest flux gazos constituie al doilea vector de impact al depozitării
deşeurilor menajere asupra mediului exterior.
Compartimentul fizico-chimic
În funcţie de natura chimică a deşeurilor, a condiţiilor de umiditate, a pH-
ului sau a potenţialului de oxido-reducere, numeroase reacţii chimice pot să se
dezvolte în mediul propice al depozitării acestora: oxidare, reducere, precipitare,
etc. Toate aceste reacţii conduc la distrugere parţială a materiei, solubilizarea
numeroaselor componente sau la transformarea lor în gaz. Toate aceste
componente lichide şi gazoase se regăsesc în lixiviate şi biogaz. (fig. 2.4).
Compartiment
hidraulic Deseuri Biogaz
menajere
Permeabilitatea
mediului Degradarea
materiei
- viteza de percolare
- timp de stationare
- etc.
Compartiment
fizico-chimic
Solubilitatea
materiei
Compartiment
biologic
Lixiviate
Fig. 2.4. Depozitarea deşeurilor un reactor complex-multicompartimentat.

Depozitarea controlată
Depozitarea controlată constituie în momentul de faţă principala filieră de

tratare pe plan mondial a deşeurilor, şi în speţă a deşeurilor menajere.
Primele principii ale depozitării controlate au fost emise de doi ingineri din
Anglia, I.C. DAWES şi M. CALL, cu scopul eliminării tuturor inconvenientelor
depozitării simple, fiind aplicată pentru prima dată în localitatea BRADFORD,
după ce uzina de incinerare a deşeurilor din acest oraş a fost distrusă în timpul
primului război mondial.
Metoda s-a răspândit destul de lent în alte ţări. Astfel în Franţa primele
depozite controlate de deşeuri menajere, au fost realizate abia în anul 1935, iar în
România, deşi a existat şi înainte de cel de-al doilea război mondial unele procupări
în acest domeniu, de-abia după anul 1948 au fost aplicate astfel de tehnologii la
depozitarea deşeurilor din Bucureşti şi unele oraşe mari din ţară, dar nici acestea nu
au respectat întrutotul cerinţele impuse de protecţia mediului.
La realizarea unei mai bune depozitări controlate a deşeurilor, trebuie avută
în vedere următoarea tehnologie:
- deşeuri descărcate din autogonoiere se depozitează în straturi având o
grosime medie de 1,5 - 2,0 m ;
- deşeurile vor trebui să fie suficient de compacte pentru a evita golurile
mari de aer, care favorizează autoaprinderile şi deci riscul pentru incendierea
rampei de depozitare ;
- este preferabil ca straturile de deşeuri să fie acoperite zilnic, cu strat de 10
- 30 cm pământ, nisip sau alte materiale inerte.
Prin luarea acestor măsuri, depozitul de deşeuri nu mai emite mirosuri
neplăcute, larvele de muşte încep să dispară, şobolanii nu se mai pot dezvolta
datorită lipsei de aer, şi temperatura de fermentare poate atinge 60 -70 oC.
În funcţie de tipul deşeului ce urmează a fi depozitat avem de-a face cu :
a) depozit de categoria III ; rezervat deşeurilor inerte. Substratul geologic al
acestor depozite poate fi permeabil ;
b) depozit de categoria II ; rezervat depozitării deşeurilor menajere cât şi
deşeurilor industriale banale. La acestea se adaugă deşeuri din agricultură şi
subprodusele din cadrul filierei de incinerare a deşeurilor menajere, cum ar fi:
zgura şi nămolurile staţiilor de epurare urbane. Substratul geologic al acestor
depozite poate fi semipermeabil. Permeabilitatea este evaluată prin coeficientul
K - coeficientul DARCY, a cărui valoare este: 10-9 < K < 10-6 m/s, pentru o
grosime mai mică de 5 metri. Substraturile sunt constituite din gresii sau de
medii argilo-nisipoase ;
c) depozit de categoria I ; rezervat depozitării deşeurilor speciale şi a deşeurilor
ultime stabilizate. Permeabilitatea acestor depozite estre cea mai redusă : K <
10-9 m/s, pentru o grosime mai mare de 5 metri. Avem de-a face cu soluri de
gresie nefisurată, şisturi argiloase sau marne. Sunt interzise depozitarea
deşeurilor lichide cât şi a produselor inflamabile, explozibile, radioactive,

acizii şi bazele precum şi deşeurile toxice şi nocive pentru ape cum ar fi :
cianurile, arsenicul, hidrocarburile, sărurile solubile, etc. Pentru deşeurile
admisibile, sunt fixate limite ce trebuiesc respectate pe baza unui test de
lixivitate.
Alegerea terenului pentru depozitarea controlată
Terenul necesar pentru depozitarea deşeurilor, trebuie stabilit de comun

acord cu organele locale, sanitare şi de protecţie a mediului, având la dispoziţie
studii hidrogeologice, topografice, care să permită stabilirea măsurilor pentru a
evita riscurile unei poluări ale apelor subterane sau de suprafaţă prin infiltraţiile sau
scurgerile de suprafaţă ale apelor8.
Amplasarea viitoarelor terenuri de depozitare controlată, trebuie să fie
studiată şi din punct de vedere al distanţei faţă de aglomeraţiile urbane sau rurale,
direcţia vânturilor dominante, poziţia faţă de surse de apă şi de alte obiective faţă
de care trebuie păstrată o zonă de protecţie sanitară.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii prin comisiile sale de studiu, a ajuns la
concluzia că rampele de depozitare controlată trebuie să fie la cel puţin 200 m faţă
de anumite aglomeraţii urbane sau rurale.
De altfel, această organizaţie a pus la punct un “Cod European” pentru
realizarea depozitelor controlate.
În România, distanţa de protecţie este limitată la 1000 m prin normele
sanitare existente.
Cunoaşterea direcţiei vânturilor dominante este importantă din punct de
vedere al poziţiei rampei de depozitare controlată faţă de anumite obiective
importante. Este de preferat ca direcţia vânturilor dominante să fie dinspre aceste
obiective către rampa de depozitare şi nu invers, pentru că aerul poluat din jurul
depozitului controlat să nu fie dirijat către aceste obiective.
Indiferent de condiţiile care vor exista, în toate cazurile trebuie verificată
cota de inundabilitate, pentru a se lua măsurile corespunzătoare (eventuale
îndiguiri) pentru protecţia împotriva inundaţiilor.
Cu toate măsurile care s-ar lua de protejare a apelor freatice, unele
exfiltraţii de apă poluată din depozit există, fapt arătat de cercetările efectuate până
în prezent. De aceea este recomandabil ca rampele de depozitare controlată să fie
amplasate în aval de obiectivele de alimentare cu apă din subteran.
În tabelul 2.3. este ilustrat conţinutul unei foi de analiză privind amplasarea
unor rampe de depozitare controlată.
Tabelul 2.3
Foaie de analiză
Domeniul Documente cerute
geologie - notă geologică ce caracterizează terenul de studiu
- harta geologică a proiectului
hidrogeologie - notă hidrologică asupra apelor subterane şi posibilităţii de poluare a
acestora
- harta hidrologică a terenului de studiu
hidrologie - notă hidrologică referitoare la cantitatea, calitatea şi la utilizările
apelor de suprafaţă
- hartă a resurselor hidrografice
- rezumatul datelor meteorologice
amenajare - hartă a amplasamentului zonei de studiu în contextul urbanistic şi
peisaj economic
- descrierea amplasamentului zonei studiate (topografie şi ocuparea
spaţiului)
- relaţia dintre noua utilizare a terenului studiat şi mediul înconjurător
faună, floră - descriere asupra florei şi faunei înconjurătoare
zgomot, - inventarierea surselor de impact negativ asupra mediului
calitatea aerului (zgomot, mirosuri, poluare atmosferică)
- roza vânturilor
Prevenirea poluării apelor subterane, se poate face în două moduri:

- reducând la minimum posibilităţile de dizolvare a sărurilor din deşeuri, cu
care se poluează apele subterane ;
- împiedicarea apelor cu conţinut de săruri din deşeuri (lixiviate) să
pătrundă în apele subterane.
În primul caz, trebuie ca deşeurile să fie cât mai bine compactate, rezultat
care se obţine cu utilaje grele de compactare. Un alt sistem de a preîntâmpina
dizolvarea sărurilor îl constituie cel de presare a deşeurilor la presiuni foarte mari
formând baloturi, care sunt introduse în apă. Acest sistem a fost aplicat cu succes în
Japonia şi în Italia.
În vederea preîntâmpinării poluării apelor subterane există în mai multe
ţări, încercări de impermeabilizare a stratului de bază a rampei de depozitare
controlată.
Cele mai uzuale sunt sistemele clasice, de impermeabilizare cu argilă,
compus bine compactat sau alte materiale care pot asigura o bună etanşare. Mai
recent se recurge şi la folosirea unor materiale sintetice. Dintre aceste materiale
sintetice pot aminti: policlorură de vinil (PVC), polietilenă de joasă şi respectiv
înaltă densitate (LDPE şi PEHD) şi altele.
În ultimul timp s-a recurs la betonarea fundului rampei de depozitare a
deşeurilor. Aceste procedee implică realizarea unor sisteme de drenaj a apelor din
depozitul de deşeuri, care vor fi captate în aval şi evacuate în apele de suprafaţă
după o prealabilă tratare, sau prin infiltraţie în sol, dacă terenul permite şi asigură o
autoepurare corespunzătoare. Impermeabilizarea terenului rampei de depozitare
controlată este foarte costisitoare, reprezentând 50% din cheltuielile de investiţie
ale unei rampe de depozitare. Dintre diversele soluţii de impermeabilizare folosite
pot aminti22:
a) realizarea unui strat de argilă bine compactat

Impermeabilizarea este realizată de 1,6 m de argilă compactată peste care
se aşterne un strat drenant de 0,5 m de nisip şi pietriş.
Stratul de argilă are permeabilitatea de 10-7 cm/s în cele mai bune condiţii.
Problemele care apar în această situaţie sunt:
1. Costul de procurare al argilei poate fi ridicat dacă nu se găseşte în zonă ;
2. Nesiguranţa realizării unei compactări de calitate ;
3. Prin deshidratare argila poate fisura ;
4. Rămâne un volum redus pentru depozitare, datorită grosimii mari a
stratului de impermeabilizare ;
5. Vechile depozite care au utilizat numai argila ca strat de
impermeabilizare încă au pierderi de lichide (lixiviat).
b) geomembrane din polietilenă de înaltă densitate de 1,5 mm cu
permeabilitatea 10-13 cm/s pozate pe un strat de argilă compactată de 1,0 m grosime
de permeabilitate 10-7 cm/s. Se pozează peste folie un strat drenant de nisip şi
pietriş de 0,5 m grosime.
Problemele care apar în această situaţie sunt:
1. Încă există un strat gros de argilă care trebuie bine compactat şi
verificat. Amplasarea argilei necesită un timp îndelungat şi instalarea
depinde de condiţiile meteo ;
2. Preţul argilei este relativ ridicat ;
3. Stratul drenant are caracteristici de dilatare limitate şi totuşi este scump.
c) sistemul geocompozit GUNDLINE
Impermeabilizarea este realizată dintr-o geomembrană flexibilă din
polietilenă de înaltă densitate de 1,5 mm cu permeabilitatea de 10 -13 cm/s pozată pe
un geocompozit din argilă (GUNDSEAL) cu permeabilitatea de 10 -10 cm/s pusă pe
un strat de bază de 0,3 m din argilă compactată, iar peste membrană se pune un
strat de nisip de grosime 0,3 m.
Avantajele oferite de această soluţie sunt următoarele:
1. O protecţie de cel mai înalt nivel ;
2. Un cost relativ scăzut ;
3. O capacitate drenantă îmbunătăţită ;
4. O grosime redusă a căptuşelii care măreşte volumul de depozitare pe
acelaşi amplasament.
Pentru a menţine costurile relativ mici şi pentru a crea posibilităţi de
observaţie mai bune asupra poluării mediului înconjurător, există tendinţa de a
realiza rampe de depozitare controlată cât mai mari, în dauna unor necesităţi
economice de a avea mai multe rampe de capacităţi mai mici la distanţe optime de
transport.
Recomandabil ar fi ca localităţile cu 100000 - 300000 locuitori să aibă una-
două rampe de depozitare controlată, iar la celelalte localităţi mai mici, o rampă de
depozitare fie pentru o singură localitate, fie pentru mai multe localităţi, dacă este
acceptabil din punct de vedere economic.
Când rampele de depozitare controlată sunt la distanţe mari de localităţi,

intervine în calcule şi realizarea unor staţii de transfer pentru deşeurile menajere.
Terenurile folosite pentru depozitarea controlată a deşeurilor sunt de obicei
următoarele:
 vechi cariere de materiale pentru construcţii ;
 zonele joase din albiile majore ale râurilor care trec prin apropierea
localităţilor ;
 albiile unor foste râuri care au secat, sau au fost deviate.
Aceste terenuri trebuie să îndeplinească o serie de condiţii geologice şi
hidrologice printre care:
Depozitele realizate pe calcare fisurate. Folosirea unor astfel de terenuri
nu este permisă decât în situaţia în care în aval de depozit nu există nici o captare
de apă potabilă.
Depozitele realizate pe nisipuri nealuvionare. Aceste nisipuri filtrante în
funcţie de grosimea stratului existent deasupra apelor subterane, pot asigura
epurarea perfectă a apelor care străbat depozitul de deşeuri.
Totodată, datorită permeabilităţii stratului de nisip nu există riscul unor
acumulări de apă la baza depozitului, care să împiedice fermentarea deşeurilor.
Depozite realizate pe marne şi argile. Terenurile formate din marne şi
argile au avantajul impermeabilităţii, nepermiţând pătrunderea apelor din depozitul
de deşeuri către pânza freatică.
Aceste terenuri au şi unele dezavantaje, cum ar fi:
 acumularea apelor uzate la baza depozitului ;
 necesită cheltuieli suplimentare pentru realizarea unui drenaj la baza
depozitului şi pentru tratarea apelor uzate provenite din depozit.
Depozite realizate pe aluviuni uscate. Sunt numeroase astfel de depozite
situate în văile mai largi, fie în vechi aluviuni (terase mai vechi ale râurilor), fie în
albia majoră actuală.
Aceste aluviuni formate în general din pietriş şi o parte din nisip, sunt în
general uşor permeabile.
Depozitele pe astfel de straturi au avantajul scurgerii şi filtrării apelor din
depozit în perioadele uscate, dar au dezavantajul că în perioadele de inundaţie a
zonei, o parte din deşeuri să stea sub apă şi în consecinţă să intre în fermentaţie
anaerobă.
Se poate realiza un astfel de depozit numai când din studiul hidrogeologic
elaborat nu rezultă pericolul poluării apelor subterane sau de suprafaţă.
Depozitele realizate pe terenuri plate. În lipsa unor depresiuni naturale,
este posibil ca depozitarea controlată să fie realizată pe terenuri plate,
neproductive, sau mai puţin productive. Se crează astfel coline de deşeuri pe
înălţimi care să asigure stabilitatea acestora. Acest sistem are avantajul unui control
mai uşor asupra comportării în timp a depozitului de deşeuri.
Dimensionarea rampelor de depozitare controlată
Rampele de depozitare controlată trebuie să asigure necesarul unei

localităţi pe o perioadă de mai mulţi ani. În general capacitatea disponibilă a
terenului destinat acestor rampe se stabileşte, pornind de la elementele geometrice
ale terenului, care permit calcularea suprafeţei şi a volumului disponibil.
De obicei, pentru efectuarea acestor calcule, se recurge la planuri
topografice şi la unele profile transversale, care dau o imagine mai exactă a
terenului destinat viitoarei rampe de depozitare controlată.
După determinarea cantităţii medii anuale de deşeuri menajere, se
calculează capacitatea anuală şi pe etape a rampei de depozitare astfel:
 n  1K o 
Vd  n  Q0  1  , m3 (2.3)
 2 
unde:
Vd = volumul rampei de depozitare controlată necesar pentru « n » ani, în m3 ;
Q0 = cantitatea totală de deşeuri din primul an de calcul, în m3/an ;
K0 = coeficientul de creştere în timp a deşeurilor urbane; se poate lua o creştere de
cca 5% pe an, adică Ko = 0,05 ;
n = numărul de ani care intenţionează să se prevadă pentru depozitarea controlată;
se poate lua n = 10 - 25 ani.
Terenurile, a căror capacitate nu asigură necesarul de depozitare pe
minimum 5-10 ani, nu sunt recomandate pentru rampele de depozitare controlată
ale localităţilor, ele fiind recomandate doar în cazuri de forţă majoră, când nu
există alte soluţii (terenurile de capacitate mai mare sunt departe de localităţi, etc).
Cănd există staţii care tratează o parte din deşeurile menajere, stradale sau
industriale, la dimensionarea rampelor de depozitare controlată este necesar să se
aibă în vedere şi refuzurile de la aceste staţii şi anume:
 de la staţiile de compactare cca 25 - 40% din capacitatea staţiei în m3/an ;
 de la staţiile de incinerare cca 10 - 15% din capacitatea staţiei în m3/an .
În calculele globale, cănd se doreşte stabilirea aproximativă a suprafeţei de
teren pentru rampa de depozitare controlată, se poate lua:
 0,65 - 0,75 m2 pentru fiecare tonă de deşeuri evacuată şi depozitată într-un
singur strat de 1,5 - 2,0 m înălţime ;
 0,15 - 0,25 m2 pentru fiecare m3 de deşeu evacuat şi depozitat în straturi cu
aceeaşi înălţime a straturilor de 1,5 - 2,0 m.
Când deşeurile au fost în prealabil măcinate, capacitatea depozitului creşte
cu 40 - 50%.
Diferitele faze ale evoluţiei deşeurilor
Deosebim cinci faze a căror parametrii indicativi sunt: atât variaţia

intensităţii cât şi longevitatea calităţii lixiviatului şi gazelor produse. Se pot
enumera următoarele faze:
I. Faza iniţială
 Umplerea depozitului cu deşeuri menajere şi acumularea de umiditate ;
 Începutul tasării alveolelelor depozitului ;
 Detectarea primelor schimbări a diferiţilor parametrii.
II. Faza de tranziţie

 Formarea lixiviatului ;
 Trecerea de la condiţii aerobice la condiţii anaerobice a mediului format din
deşeurile menajere ;
 Apariţia de acizi graşi volatili (AGV) în lixiviat.
III. Faza formării acide

 Acizii graşi volatili devin preponderenţi în lixiviatul format în urma depozitării
deşeurilor menajere ;
 O diminuare a pH – ului ;
 Un consum de azot şi fosfor pentru creşterea biomasei ;
 Detectarea hidrogenului care poate afecta: natura şi tipul produşilor
intermediari formaţi.
IV. Faza fermentării metanice

 Produşii intermediari ce au apărut în timpul fazei acide sunt transformaţi în
metan şi dioxid de carbon ;
 Potenţialul de oxido-reducere este mai scăzut ;
 Precipitarea metalelor se continuă ;
 Descreşterea cantităţilor de lixiviat în timp ce producţia de gaz creşte
proporţional.
V. Faza maturizării finale

 Stabilizarea constituenţilor organici disponibili din deşeurile menajere ;
 Producţia de bioigaz scade şi apoi încetează ;
 Materialele organice mai rezistente la biodegradare sunt transformate foarte
lent în molecule de acizi humici capabili de a reacţiona cu metalele grele.
Reziduurile rezultate în urma procesului de depozitare controlată
Lixiviate
Numim lixiviat acea cantitate de apă care în drumul ei străbate deşeurile
menajere şi se încarcă din punct de vedere chimic cu substanţe minerale şi
organice.
Depozitarea controlată a deşeurilor menajere urbane poate să conducă la
acumularea de volume câteodată importante de lixiviat, în ciuda procedeelor de
exploatare utilizate ce au drept scop limitarea acestor fluxuri23, 24.
Principalii factori ce afectează producerea lixiviatului
Volulmul de lixiviat produs în cadrul depozitării controlate depinde de mai

mulţi factori dintre care se pot aminti:
 natura deşeurilor menajere supuse depozitării ;
 condiţiile climaterice ale zonei în care se găseşte depozitul ;
 proprietăţile geologice şi hidrologice ale solului unde este situat depozitul ;
 modul de exploatare al depozitului.
Pluviometria
Pluviometria poate fi definită drept contitatea totală de precipitaţii care

cade pe o anumită suprafaţă, pe o perioadă mai îndelungată de timp. Ea este
caracterizată prin: intensitatea, frecvenţa şi durata sa şi este exprimată în mm de
apă pe unitatea de timp. În majoritatea cazurilor, precipitaţiile constituie principala
sursă a formării lixiviatului.
Curgerea apei
Atunci când intensitatea ploi este mare, solul nu poate absorbi toată
cantitatea de apă, aşa încât un exces de apă poate să apară pe suprafaţa solului.
Factorii care contribuie la acest fenomen de “şiroire” a apei meteorice ce cade pe
suprafaţa unui depozit sunt:
 topografia terenului (panta acestuia) ;
 tipul solului ce acoperă depozitarea deşeurilor menajere ;
 prezenţa sau absenţa vegetaţiei de pe suprafaţa acoperitoare a
depozitului (prezenţa vegetaţiei va face ca mecanismul de umidificare a
stratului acoperitor să fie mult mai lent).
Acest fenomen de şiroire a apei poate fi determinat de numeroase metode:
 măsurători la suprafaţa depozitului ;
 formule empirice ;
 metode grafice.
Numeroase formule empirice sunt propuse şi constă în general în

multiplicarea precipitaţiilor medii printr-un coeficient de “curgere” a apei. Aceşti
coeficienţi pot atinge următoarele valori:
 - sol nisipos cu panta de 2% 0,10
 - sol nisipos cu panta de la 2 la 7% 0,15
 - sol nisipos cu panta mai mare de 7% 0,20
 - sol argilos cu panta de 2% 0,17
 - sol argilos cu panta între 2 şi 7% 0,22
 - sol argilos cu panta mai mare de 7% 0,33
Evaporarea
Un depozit controlat de deşeuri menajere este supus unui fenomen de

evaporare, mai ales în situaţia când stratul acoperitor al acestuia, nu este acoperit
cu vegetaţie. Factorii ce influenţează acest fenomen de evaporare sunt:
 conţinutul de apă al solului ;
 temperatura mediului ;
 vânt ;
 zona însorită sau mai umbroasă.
Evaporarea reală (Etr) este în general estimată pornind de la evaporarea
potenţială (Etp) şi se calculează utilizând datele unei staţii meteorologice cea mai
apropiată de locul studiat, metoda Thornthwait. Studiile au arătat că E tr este în
medie egal cu 75% (minimul observat: 67%, iar maximul 77% ) din pluviometria
reală.
Infiltrarea apei
Reprezintă fluxul de apă care traversează stratul de la suprafaţa

depozitului. Factorii mai înainte prezentaţi, respectiv: curgerea apei şi evaporarea,
afecteză infiltraţiile de apă în sol. Dar această infiltrare este deasemenea
determinată de:
 natura solului ;
 natura şi compoziţia deşeurilor ;
 condiţiile de drenare.
Ţinând cont de valorile coeficientului de permeabilitate (10 -9< KS< 10-6
m/s), în cazul depozitării deşeurilor menajere, este posibil de a calcula infiltraţiile
potenţiale, utilizând legea lui Darcy 25:
V
K , m/s (2.4)
S it
unde:
KS - coeficient de permeabilitate în m/s ;
V - volumul de apă infiltrat în m3 ;
S - suprafaţa considerată (de exemplu a unei alveole) în m2 ;
t - durata de infiltrare în secunde ;

i - gradient hidraulic = (e+h)/h ;
unde:
e - înălţimea de la nivelul apei până în extremitatea cea mai de
jos a alveolei (depozitului) ;
h - înălţimea stratului de argilă ;
Presupunând că e << h, obţinem i = 1 şi deci: I = V/t =KS S, unde I - apele
de infiltraţie în m3/s.
În cazul depozitării controlate a deşeurilor menajere vom lucra cu un
coeficient de permeabilitate KS= 10-7 m/s şi cu o suprafaţă a alveolei S= 5000 m2.
Deasemenea valorile pentru I, obţinute în urma măsurătorilor de pe teren sunt în
general inferioare valorilor calculate după legea lui Darcy.
Capacitatea de reţinere a apei (S)
Deşeurile menajere au tendinţa de a absorbi apa care pătrunde în depozit.

Capacitatea de reţinere determinată în laborator este cuprinsă între 0,4 - 0,7 kg/kg
deşeuri menajere în stare brută. În general, capacitatea de reţinere efectivă a
deşeurilor menajere este inferioară capacităţii de reţinere determinate în laborator,
şi rezultatul observaţiilor din teren arată că aceasta se situează mai ales în jurul
valorii de 0,10 kg/kg deşeuri menajere brute. Se poate deci calcula capacitatea de
reţinere a apei (S) după formula:
S  C r  V  d  0.1  V  d , kg (2.5)
unde:
Cr - capacitatea de reţinere în kg/kg deşeuri menajere ;
V - volumul deşeurilor menajere în m3 ;
d - densitatea deşeurilor în kg/m3 ;
Factorii ce influenţează compoziţia lixiviatelor
Compoziţia deşeurilor
Deşeurile care sunt depozitate constituie sursa potenţială de încărcare cu

elemente organice şi anorganice a lixiviatelor. Cantitatea totală de elemente ce pot
deveni părţi componente ale lixiviatelor, depind de condiţiile de realizare a
depozitării deşeurilor, de gradul de degradare al acestora, de volumul apei infiltrate
şi de timpul de contact al deşeurilor cu apa infiltrată.
Măcinarea deşeurilor
Micşorarea dimensională a particulelor deşeurilor menajere, are ca efect

creşterea suprafeţei de contact a acestora creind posibilitatea ca acţiunea micro-
organismelor şi a apei să crească. În consecinţă avem de-a face în general cu o
corelare a variaţiei concentraţiei de poluanţi în lixiviat în funcţie de dimensiunile
deşeurilor.
Volumul apei infiltrate
Ţinând cont de rezultatele numeroaselor studii experimentale, pot spune că

există o strânsă dependenţă între volumul apei infiltrate şi compoziţia lixiviatului.
O creştere a volumului de apă duce la o diluare a lixiviatului obţinut.
Alţi factori
Ceilalţi factori care pot influenţa compoziţia lixiviatului sunt:

 vechimea (vârsta) deşeurilor menajere supuse depozitării ;
 grosimea stratului deşeurilor ;
 grosimea stratului de la suprafaţa alveolei de depozitare.
Bilanţ hidric al depozitului de deşeuri
Ţinând cont de aproximaţiile şi formulele din celălalt paragraf, am dedus

ecuaţia bilanţului hidric al unei rampe de depozitare controlată a deşeurilor
menajere:
P  E D  R1  I  E  R2  E tr (2.6)
Tabelul 2.4.
Bilanţul hidric al depozitului de deşeuri menajere
Intrări Ieşiri Acumulare
- ploaie (precipitaţiile): P - lixiviatele produse: E - apa de infiltrare: I
- apele de curgere: R1 - apele de curgere: R2
(apa de suprafaţa ce curge din exterior (de la suprafaţa depozitului
către interiorul depozitului) spre exterior)
- apa conţinută în deşeurile - apa evaporată: Etr
menajere supuse filierei de depozitare: ED
În condiţiile în care se respectă normele de exploatare ale depozitării

controlate ale deşeurilor se poate spune că:
 apele de curgere R1 au valori reduse din cauza existenţei reţelei de drenaj a
apelor din exteriorul depozitului (alveolei de depozitare) ;
 apele de curgere R2 au deasemenea valori reduse atât în situaţia alveolelor de

depozitare neacoperite cât şi a celor acoperite când se contorizează R 2 cu
volumul de lixiviat evacuat ;
 apele de infiltraţie I trebuie evitate pe cât posibil, mai ales în cazul alveolelor
de depozitare etanşe.
În aceste condiţii, se pot deci neglija: R 1, R2 şi I astfel încât ecuaţia de
bilanţ hidric al depozitării controlate devine:
E  P  E D  E tr  ( S1  S 2 ) (2.7)
unde: S1-S2 - corespunde variaţiei stocului de apă din alveola de depozitare.

Estimăm pentru ţara noastră, ţinând cont de datele referitoare la Franţa, că
avem de-a face cu următoarele valori:
a) Cantitatea de lixiviat evacuat: aproximativ 1600 m3/ha/an ;
b) Raportul lixiviat/precipitaţii: E/P=1/4.
Biogazul
Producţia de biogaz rezultată în urma procesului de fermentare a materiei

organice este un fenomen natural. Evoluţia materiei organice stocată în alveolele de
depozitare controlată a deşeurilor menajere urbane duce în urma procesului de
fermentare anaerobă după un timp mai lung sau mai scurt în funcţie de conţinutul
în materie organică a deşeurilor, la producerea de biogaz, care este o sursă rău
mirositoare cât şi o sursă de energie26,27. Acest fenomen este specific numai
depozitelor de catgoria II.
Factori ce afectează producţia de biogaz
Compoziţia deşeurilor menajere joacă un rol important. Cu cât proporţia

materiei organice este mai importantă în compoziţia deşeurilor, cu atât şi cantitatea
de biogaz este mai ridicată.
Reducerea dimensiunilor particulelor de deşeu contribuie la creşterea
producţiei de biogaz datorată creşterii suprafeţei substratului disponibil pentru
activitatea enzimatică. Sunt însă şi studii care prezintă rezultate contrarii şi acest
lucru a fost verificat în digestoare care conţin particule având dimensiuni cuprinse
între 25 - 35 cm şi care au produs în urma procesului de fermentare o cantitate de
biogaz cu 32% mai mult decât cantitatea biogaz produsă într-un digestor ce conţine
particule având dimensiuni cuprinse între 10 - 15 cm.
În ceea ce priveşte, influenţa densităţii deşeurilor rezultatele disponibile
până în acest moment, nu sunt foarte concludente. Unii cercetători indică faptul că
o creştere a densităţii diminuează producţia de biogaz. Din contră, după alţi
cercetători, o creştere a densităţii se traduce printr-o cantitate sporită de metan şi
deci implicit de biogaz.
Toate aceste rezultate contradictorii nu ne pot duce decât la concluzia că în

stabilirea producţiei de biogaz, un rol preponderent îl joacă modul de exploatare al
alveolelor de depozitare a deşeurilor menajere.
Umiditatea
Conţinutul de umiditate al deşeurilor menajere constituie un parametru ce

are o puternică influenţă în degradarea acestora şi producerea de biogaz. Este în
general admis fapul că o creştere a conţinutului de apă din deşeurile menajere
conduce la o creştere a producţiei de biogaz obţinute în urma procesului de
fermentare anaerobă.
Producţia de biogaz va fi maximă pentru o umiditate aproape de saturaţie şi
va avea o valoare relativ mult mai redusă pentru o umiditate a deşeurilor inferioare
valorii de 10%. O umiditate optimă a deşeurilor menajere este situată în plaja de
valori cuprinse între 40 - 80%.
Ce este sigur, este faptul că umiditatea influenţează viteza de metanizare
astfel încât o umiditate ridicată va face să crească viteza de metanizare.
Timpul
Nivelul producţiei de biogaz variază în timp atât în ceea ce priveşte

volumul cât şi compoziţia.
Ţinând cont de compoziţia deşeurilor noastre menajere, cât şi de
estimărilor cercetătorilor francezi privind situaţia existentă în momentul de faţă în
Franţa privitoare la timpul în care are loc o metanizare a deşeurilor menajere, se
estimează în cazul ţării noastre, că:
 De la 6 luni la 1 an: are loc o stabilizare a producţiei de biogaz ;
 După 5 ani este produsă 50% din producţia totală de biogaz ;
 După 10 ani aproximativ 80% din cantitatea totală de biogaz a fost realizată.
Temperatura
Temperatura intervine mai ales asupra vitezei de descompunere,

influienţând astfel activitatea bacteriană. Procesul de fermentare anaerobic necesită
o temperatură minimală de 15°C pentru a se dezvolta. Trei niveluri de temperatură,
din care ultimile două sunt optime, au fost puse în evidenţă:
 De la 15 la 20 °C - flora psicrofilă, puţin activă ;
 De la 30 la 45 °C - flora mezofilă ;
 De la 50 la 70 °C - flora termofilă, care este cea mai performantă .
Aceasta ultimă, posedă un dublu avantaj: ea permite igienizarea
substratului şi la randament egal ea durează în medie de două ori mai puţin timp
decât faza mezofilă. În felul acesta s-a putut constata existenţa unui paralelism între
producţia de biogaz şi variaţiile de temperatură ce pot avea loc în decursul
procesului.
PH-ul
Influenţa pH-ului asupra fermentaţiei deşeurilor a fost bine studiată şi

conduce la următoarele concluzii:
 bacteriile de metanogeneză suportă bine un indice al pH-ului cuprins între 6 –
8;
 producţia de metan este optimă la un indice al pH-ului apropiat de neutralitate.
Alţi factori
 raportul carbon/azot optim este în jur de 30 (C/N = 30) ;

 oxigenul: acest element inhibitor procesului de metanogeneză poate interveni
deasemenea în cursul procesului, atunci când are loc o pompare a biogazului,
concomitent având loc şi o pătrundere de aer în masa de deşeu ;
 poluanţii chimici: metale grele, săruri şi eventualele resturi de antibiotice
prezente în structura deşeului, pot conduce la reducerea activităţii bacteriene în
general, deci a procesului de metanogeneză ;
 presiunea: inferioară de 4 bar nu are nici o consecinţă asupra metanizării. Dar
presiunile parţiale ale diferitelor componente ale biogazului, cum ar fi: pCH4,,
pH2, pCO2, au un efect inhibitor asupra diferitelor reacţii ce însoţesc procesul
de metanizare.
Metode de previziune a producţiei de biogaz
Stabilirea producţiei de biogaz este importantă a fi determinată pentru a

estima bilanţul energetic şi economic al instalaţiilor ce recuperează biogazul
produs. Diferite metode au fost puse la punct pentru a face previziuni asupra
producţiei de biogaz. Avem de-a face cu o abordare empirică bazată pe rezultatele
unor staţii pilot ce au fost realizate în străinătate (Franţa) cât şi cu o abordare
teoretică ce comportă la rândul ei metode stoechiometrice şi modele matematice. În
tabelul 2.5 sunt prezentate formulele chimice ale componentelor deşeurilor
menajere28.
Tabelul 2.5.
Formulele chimice ale componentelor principale ale deşeurilor menajere
Componenţi Formula chimică
Deşeuri menajere C99 H149 O59 N
Hârtie, deşeuri de grădină, lemn C203 H334 O138 N
Deşeuri alimentare C16 H27 O8 N
Celuloză C6 H10 O5
Estimarea producţiei teoretice de biogaz dată de deşeurile menajere supuse

procesului de metanizare se bazează pe conţinutul de polimeri naturali prezentaţi în
compoziţia deşeurilor. S-a estimat cantitatea de biogaz, având drept componente
principale: CH4 şi CO2, luându-se în calcul prezenţa: carboxidraţilor, lipidelor şi

proteinelor din deşeuri.
Modele matematice
Aceste modele se bazează în principal pe ridicarea de curbe teoretice pe

baza rezultatelor experimentale. Astfel, producţia cumulată de biogaz pe unitatea
de masă de deşeu menajer, este descrisă de relaţia:
Gt  G e  (1  e  k t ), [m3] (2.8)
unde:
Gt - producţia totală de biogaz la timpul t, în m3 ;
Ge - producţia de biogaz maximală, în m3 ;
t – timpul, în ani ;
k - constanta de degradare (este considerată ca fiind timpul necesar producerii a 50
% din cantitatea de biogaz ; în cazul deşeurilor menajere româneşti ea are valoarea
de 5 ani).
Pentru estimarea producţiei de biogaz relaţia 2.9 a fost verificată pentru
deşeurile menajere având o putere calorifică inferioară PCI>5000 kJ/kg, dar poate
fi utilizată cu succes şi în cazul depozitării deşeurilor menajere româneşti în
condiţiile bine cunoscute ale unei puteri calorifice mai scăzute:
Rt  157  [1  exp( 0.07  t )] , m3/an (2.9)

unde:
t - timpul, în ani.
Colectarea şi tratamentul biogazului
Gestionarea biogazului de la o depozitare controlată reprezintă o sursă de

energie valorificabilă în condiţii tehnice şi economice cunoscute, dacă zăcământul
este evaluat la nivelul unei cantităţi de biogaz suficiente de a fi colectate pentru o
perioadă mai îndelungată.
În acelaşi timp, gestiunea biogazului este un aspect important al reducerii
impactului asupra mediului întrucât biogazul este o sursă de poluare importantă
(mirosuri, risc de explozie, toxicitate animală şi vegetală).
Metodologia de concepţie şi construcţie a unităţilor de tratament a
biogazului va trebui să ţină seama de aspectele mai sus menţionate. De aceea,
trebuie studiat mai întâi calitatea biogazului, urmând ca apoi să stabilim care va fi
finalitatea acestuia: ardere cu flacără sau valorificare energetică.
Realizarea unei colectări eficace a biogazului nu va fi posibilă atâta timp
cât nu se cunoaşte cu precizie evoluţia în timp a zăcământului şi dispunem pentru
aceasta de numeroase metode de investigare care sunt în general utilizate în paralel:
 investigaţie conţinând localizarea zonelor de risc (apropierea de localităţi, de
locuinţe, etc.) cât şi a studiului de impact asupra mediului ;
 investigaţie istorică a caracteristicilor de exploatare (care cantităţi, din care

deşeuri, în care zone şi la ce epoci) ;
 o cartografie a puţurilor de colectare a biogazului ;
 un studiu calitativ al biogazului pentru a pune în evidenţă componentele
principale: CH4, CO2, O2, acizii graşi volatili (AGV) cât şi restul de
componente cum ar fi: mercaptani, compuşi azotaţi, aldehide, cetone, compuşi
halogenaţi, etc.). Acest lucru se poate realiza cu ajutorul micro-forajelor în
zăcământ, completate de analize pe teren şi în laborator cu ajutorul
cromatografelor şi a spectometrelor de masă ;
 un studiu al poteţialului metanului rezidual, prin fermentarea accelerată a
eşantioanelor de deşeuri.
De îndată ce studiile preliminare sunt realizate, dimensionarea şi realizarea
instalaţiilor de captare a biogazului poate începe. Exploatarea raţională a
biogazului corespunde realizării unui număr de puţuri de captare ce au ca obiectiv,
o producţie optimală de biogaz.
Noţiunea de optimizare se aplică celor două moduri diferite de realizare a
finalităţii colectei de biogaz:
a) în situaţia când obiectivul principal îl constituie prevenirea migrării gazelor în
exteriorul gropii de gunoi ;
b) în cazul când obiectivul principal este: colectarea biogazului şi valorificarea
energetică a acestuia. În această ultimă variantă, principalele criterii luate în
calcul sunt:
 un debit maxim ;
 o regularitate a producţiei ;
 o securitate de exploatare ;
 o rentabilitate pe termen scurt şi mediu.
Procentajul de recuperare a biogazului poate varia între 50 - 70% în raport
cu producţia teoretică şi depinde de condiţiile fizico-chimice existente în depozitul
controlat, lucru ce va influenţa cinetica reacţiilor chimice.
În ceea ce priveşte calitatea biogazului, pentru un gaz sec acesta are
următoarea componenţă:
CH4 40 - 55% volum
CO2 35 - 45% volum
O2 2 - 5% volum
H2S 10 - 550 ppm
Diverse 1 - 3% volum
ppm = părţi per milion în volum
Diversele reprezintă: cicloalcani, hidrocarburi simple fără CH 4,
hidrocarburi halogenate sau aromatice, alcooli, aldehide şi cetone.
În general biogazul trebuie tratat. Scopul acestui tratament este de a
elimina diverşii constituienţi, alţii decât metanul, adică: CO2 , H2S , H2O, care sunt
sursele principale de coroziune.
Cel mai nociv element îl reprezintă hidrogenul sulfurat (H2S) care poate
conduce la o corodare a instalaţiilor ce utilizează biogazul obţinut din depozitarea
controlată a deşeurilor menajere. Pentru îndepătarea hidrogenului sulfurat este

utilizat procedeul de absorţie pe monoetanolamină (MEA).
Domenii de utilizare ale biogazului

Diferitele utilizări ale biogazului depind de diferitele caracteristici ale
producţiei (debit, presiune, putere calorifică inferioară (PCI), regularitatea
producţiei) cât şi condiţiile impuse de utilizator.
O producţie continuă de biogaz presupune o distribuţie continuă fără de
care este necesară o eliminare a biogazului (prin ardere în arzătoare speciale).
Există două tipuri de arzătoare:
 arzătoare fără depresiune (arzătoare atmosferice). Ele nu asigură o excelentă
calitate a combustiei, dar ele pot reprezenta o alternativă în contextul în care
mirosurile olfactive pot fi neglijate ;
 arzătoare cu depresiune, unde arderea are loc la temperaturi cuprinse între 850
- 1200°C. Aceste arzătoare asigură o ardere corectă, permiţând o reducere a
mirosurilor olfactive în zona depozitării controlate a deşeurilor menajere.
Trebuie să fie evitat formarea unui amestec aer-metan, întrucât se poate ajunge
la pericolul izbucnirii de explozii.
Diferitele domenii de utilizare ale biogazului sunt:
 Injecţia într-o reţea de distribuţie de gaz: această soluţie are avantajul de a fi
mai puţin exigentă cu caracteristicile de calitate ale producţiei de biogaz. În
acest caz, diluţia gazului sărac în metan în cel bogat în metan va face mai puţin
vizibilă calitatea mediocră a gazului colectat pe suprafaţa depozitului de
deşeuri menajere. Deasemenea este amortizată iregularitatea unei producţii de
biogaz datorită reţelei de bază, neaducându-se prejudicii în alimentarea
utilizatorilor.
Rămân a fi îndeplinite două condiţii esenţiale:
a) apropierea reţelei de colectare a biogazului de o reţea de transport de metan
deja existentă ;
b) asigurarea condiţiilor de presiune de injecţie în reţea.
Combustibil
Biogazul fiind utilizabil chiar şi neepurat, drept combustibil pentru încălzit

şi deasemenea pentru producerea de căldură şi eventual electricitate (cazanele ce
ard biogaz sunt prevăzute cu ţevi de evacuare a gazelor arse din oţel inox pentru a
fi evitată coroziunea).
Domenii de utilizare:
a) domeniul agricol: uscătoare de grâne, încălzirea serelor ;
b) în domeniul încălzirii locuinţelor şi a edificiilor socio-culturale, al obţinerii
apei calde menajere ;
c) sistemelor de cotratament a lixiviatelor sau a altor deşeuri. În acest caz, energia
biogazului este utilizarea pentru deshidratarea sau distrugerea lixiviatelor prin
incinerare. Dacă biogazul este singura sursă de energie, trebuie asigurat o
regularitate în alimentare cât şi un debit minim şi o calitate corespunzătoare.

Din păcate aceste lucruri sunt destul de greu de realizat ;
d) utilizarea biogazului în grupuri electrogene, grupul TOTEM, comercializat de
uzinele Fiat, producător de energie electrică şi căldură ;
e) utilizarea biogazului drept combustibil pentru automobile - cu toate că
încercările efectuate nu au fost prea concludente din cauza preţului ridicat de
comprimare al gazului în butelii la o presiune de 190.
2.4. METANIZAREA IN REACTOR
Procedeul Valorga
Societatea Valorga Process, filială a societăţii Gaz de France, a dezvoltat

primele sale cercetări în acest domeniu începând cu anul 1981.
Obiectivul acestor cercetări constă în punerea la punct a unui procedeu de
metanizare în reactor a deşeurilor menajere cu o fracţie importantă de materie
organică, cât şi a deşeurilor agricole29,30.
Ţinând cont de faptul că Valorga Process are o experienţă bogată în acest
domeniu, procedeul metanizării în reactor, se constituie ca una din filierele
importante de tratare a deşeurilor menajere având drept obiective principale:
 valorificarea maximă a materiei organice ;
 protecţia mediului ;
 producerea de energie.
Procedeul Valorga este o filieră de tratare a deşeurilor menajere care în
prealabil au fost sau nu supuse unei colecte selective. În cadrul procedeului trebuie
prevăzut mai întâi o separare a fracţiei organice (fermentescibile şi hârtie-carton)
de ceilalţi constituienţi. Procedeul permite de a trata fiecare fracţie din compoziţia
deşeurilor după caracteristicile proprii:
 separarea inertelor grele (metale, sticlă) înaintea digestiei anaerobe, cu
depozitarea sticlei şi valorificarea metalelor ;
 degradarea materiei organice şi obţinerea atât a compostatului cât şi a unei
cantităţi importante de biogaz cu un conţinut de aproximativ 55% metan ;
 valorificarea agronomică a materiei organice reziduale sub forma unui produs
stabilizat de o înaltă valoare fertilizantă (compost) ;
 valorificarea termică (dacă este posibil) a fracţiei combustibile (plastic, lemn, o
parte din hârtie - carton rezultate din procesul de triere ce poate avea loc
înainte şi după fermentare ).
Procesul de triere
Acesta este destinat separării şi preparări materiei care va fi introdusă în

digestor. Procedeul cuprinde:
- stocarea deşeurilor menajere în fose ;
- separarea granulometrică ;
- reducerea granulometriei deşeurilor ;

- trierea inertelor grele.
Procesul de metanizare
El permite fermentarea anaerobă a fracţiei fermentabile şi cuprinde:

 introducerea deşeurilor după diluţie şi malaxare sub forma unui paste a cărei
conţinut în materii uscate să fie cuprinse între 30 - 35 % ;
 digestia are loc în digestoare. Degradarea se face la o temperatură cuprinsă
între 35 - 40C, în condiţii anaerobice şi pentru o perioadă de timp cuprinsă
între 18 - 25 de zile. Procesul de omogenizare a materiei este favorizat de
recirculaţia biogazului sub presiune, ce are loc la partea inferioară a
digestoarelor ;
 extracţia digestatului: produsul ce se extrage din digestor şi are un conţinut în
materii uscate de 24 - 28%, suferă o presare mecanică obţinându-se un aşa
numit presat ce conţine 55% materii uscate şi care este destinat unităţii de
afânaj ;
 reciclajul aşa numitelor “ sucuri de presaj “ ce sunt utilizate pentru diluţia
deşeurilor menajere brute după ce în prealabil au fost triate inertele conţinute în
“sucuri” ;
 stocajul biogazului obţinut în urma procesului de fermentare din digestoare, în
rezervoare suple sub presiune.
În tabelul 2.6 sunt prezentate caracteristicile digestiei anaerobe.
Tabelul 2.6
Principalele caracteristici ale digestiei anaerobe
Parametrii Unităţi de masă Valori
Temperatura C 37 - 40
PH / 7 - 7.2
Timp de reţinere zi 18 - 25
Conţinut în metan (CH4) % 55
P.C.I. biogaz kWh / Nm3 5.5
Producţia de metan (CH4) Nm3 / t deşeu menajer 130
Aceste caracteristici ale reacţiilor anaerobe au fost obţinute pentru

următoarea compoziţie a deşeurilor menajere urbane, prezentate în tabelul 2.7.
Tabelul 2.7
Compoziţia deşeurilor menajere
Fracţii Compoziţia medie %
Hârtie - carton 32
Fermentescibile 30
Plastic 15
Textile 3
Metale 5
Sticlă şi alte inerte 16
Linia de afânare
Această linie are drept obiectiv producerea unui amendament organic

pornindu-se de la materia extrasă din digestor şi ea cuprinde:
 uscarea şi afânarea aşa numitului “presat“ după ce în prealabil au fost înlăturate
în separatoare materiile combustibile şi respectiv inertele ;
 evaporarea biologică a nămolurilor obţinute din procedeul de tratare a sucurilor
de presaj şi afânarea lor ;
 stocarea şi condiţionarea acestor amendamente organice înainte de vânzarea
acestora.
Rezultate industriale
Procedeul Valorga a fost validat industrial prin construirea centralei de la

Amiens (Franţa) în anul 1988, care tratează totalitatea deşeurilor menajere urbane
din oraşul Amiens având 155.000 de locuitori.
Uzina tratează 55.000 t deşeuri menajere pe an, având la dispoziţie trei
digestoare cu o capacitate de 2400 m3 fiecare, putând ajunge la o capacitate
maximă de 72.000 t deşeuri/an, preluând astfel şi deşeurile menajere de la
colectivităţiile locale vecine cu oraşul Amiens.
Amendamente organice
Afânatul constituie un fertilizant organic, favorabil ameliorării calităţii

solurilor. El face obiectul cercetărilor specialiştilor în vederea determinării
valorilor sale agronomice cât şi a conţinutului în metale grele. Fără miros, afânatul
este bogat în compuşi humici ce va influenţa favorabil solul unde este folosit ca
amendament organic31.
Compoziţia medie a afânatului centralei de la Amiens este redată în tabelul
2.8.
Tabelul 2.8
Compoziţia medie a afânatului de la uzina Amiens
Parametri Unităţi de măsură Colectă în vrac Colectă selectivă
Materie uscată % greutate brută 55 50
Materie organică % greutate bruta 23 26
Raport C / N -- 18 15
pH -- 8 8
Cd mg / kg sec 2-3 1
Cr mg / kg sec 100 30
Cu mg / kg sec 70 60
Hg mg / kg sec 2-3 < 0.5
Ni mg / kg sec 30 20
Zn mg / kg sec 400 200
Pb mg / kg sec 350 100
Inerte % greutate brută < 12 <5
După cum se observă, valorile pentru afânat respectă valorile limită în

metale grele pentru compostul urban, conform legislaţiei franceze prezentate în
tabelul 2.9.
Tabelul 2.9
Valori limită în metale grele pentru compostul urban
Parametrii Unităţi de măsură Valori
Pb mg / kg sec  800
Hg mg / kg sec 8
Cd mg / kg sec 8
Ni mg / kg sec  200
Nămolurile obţinute din tratamentul sucurilor de presaj sunt amestecate cu

substraturi carbonate. Amestecul are un procent de 40% materii uscate şi este supus
unei evaporări biologice. Produsul final contribuie cu aproximativ 24% la
cantitatea totală de afânat (amendamentul organic) şi constituie un excelent
fertilizant organic, comparabil cu un compost vegetal. Cu toate acestea există
câteva diferenţe de compoziţie între afânat şi compostul obţinut din nămoluri, în
ceea ce privesc conţinutul în metale grele. Compostul obţinut din nămoluri,
prezintă concentraţii mai ridicate de metale grele, respectiv de Zn, Pb şi Hg, dar cu
toate acestea concentraţiile limită în metale grele sunt mai mici decât cele impuse
compostului urban de normele în vigoare32.
Perspective pentru metanizare
Această filieră de tratare a deşeurilor menajere cu toate că pare a fi una

dintre cele mai atractive, realizarea în practică a unor centrale în genul celei de la
Amiens nu s-a produs deorece:
 investiţiile în centrală sunt relativ ridicate, chiar dacă în urma procesului de
metanizare în reactor se obţine biogaz cu un procent ridicat de metan, cât şi
compost care poate fi comercializat la 10 - 15 Euro / tona în cazul Franţei ;
 epurarea biogazului necesită echipamente scumpe şi limitează utilizările.
În viitor metanizarea în reactor va fi favorizată de aplicarea următoarelor
principii:
a) limitarea pretratamentelor substraturilor de deşeuri care este un factor care va
contribui la scăderea costului acestei metode ;
b) apropierea între sursă şi utilizatorii de biogaz ;
c) continuarea cercetărilor aşa încât microorganismele să asigure ameliorarea
randamentelor de conversie energetică a biogazului obţinut în urma procesului
de metanizare în reactor.
În felul acesta, filiera de metanizare în reactor poate constitui pentru ţările
în curs de dezvoltare, precum România, un mijloc de obţinere a unui potenţial
energetic ce nu poate fi neglijat, paralel cu reducerea impactului asupra mediului a
2.5. COMPOSTAREA
Compostarea este o metodă de valorificare în agricultură a deşeurilor

urbane, a nămolurilor din staţiile de epurare şi a reziduurilor industriale organice.
În principiu, tehnologia de preparare a compostului comportă două faze
principale:
 prepararea mecanică ;
 fermentarea .
Prepararea mecanică constă în omogenizarea deşeurilor, mărunţirea
acestora şi separarea unor deşeuri nedorite în masa acestora.
Fermentarea reziduurilor pentru transformarea acestora în compost trebuie
să fie aerobă, deoarece este mai rapidă şi evită mirosurile neplăcute.
Factorii principali care favorizează fermentarea aerobă
Oxigenul. În mod teoretic cantitatea de aer care asigură oxigenul necesar

pentru fermentarea deşeurilor menajere preparate mecanic este de 4,5-5 l aer/kg
materie uscatăh. Umiditatea deşeurilor menajere este în jur de 45%. Acolo unde
este posibil, este preferabil ca această cantitate de aer să fie sporită.
Aerarea se poate face prin mai multe sisteme, conform procesului de
compostare:
 aerare simplă, prin răsturnarea grămezilor de compost în cazul compostării în
aer liber ;
 introducerea aerului prin conducte perforate în cazul unor compostări în
grămezi ;
 introducerea de aer rece sau cald în camerele de fermentare ;
 prin realizarea unei uşoare depresiuni în camera de fermentare.
Apa. În funcţie de cantitatea de materii organice existente în deşeurile
menajere, procentul de umiditate optim pentru fermentare trebuie să fie următorul:
 când conţinutul de materii organice al deşeurilor este < 50%, umiditatea trebuie
să fie de circa 45% ;
 când conţinutul de materii organice > 50%, umiditatea trebuie să fie de circa
50-55% .
Pentru a controla procesul de fermentare, este necesar ca materialul de
compostat să fie ferit de ploaie, deoarece o umiditate prea mare poate duce la
fenomene specifice fermentării anaerobe.
Compoziţia deşeurilor. Este unul din factorii importanţi în declanşarea
procesului de fermentare. Dacă deşeurile menajere sunt bogate în materii
fermentabile şi temperatura mediului este mare, procesul de compostare se
declanşează rapid şi se poate desfăşura corespunzător dacă este condus bine prin
introducerea cantităţii necesare de aer. Dimpotrivă, dacă deşeurile sunt sărace în
substanţe organice, în special în perioadele de iarnă, fermentarea este întârziată şi
introducerea de aer suplimentar, nu face decât să dăuneze procesului de fermentare.
Fazele procesului de fermentare
În principiu un compost nu poate fi utilizat în agricultură decât în stare

finită (matură). Un compost poate fi considerat matur în momentul când activitatea
microorganismelor este redusă la minimum. Determinarea maturităţii se face prin
determinarea consumului de O2 sau a producţiei de CO2, prin analiza structurii
fizice, etc.
În procesul de compostare se urmăreşte obţinerea unei temperaturi ridicate
pentru distrugerea microbilor patogeni. Principalele faze care apar în procesul de
fermentare a deşeurilor menajere, sunt următoarele:
 faza latentă: corespunde perioadei de timp necesară colonizării
microorganismelor în noul mediu creat; această fază începe practic din
perioada de depozitare în recipienţii de precolectare şi colectare şi durează
până la începerea creşterii temperaturii ;
 faza de creştere: este cea de mărire a temperaturii şi depinde de compoziţia
deşeurilor, umiditate, aer ;
 faza termofilă: reprezintă perioada celei mai înalte temperaturi; această fază
poate dura perioade mai lungi sau mai scurte, după cum se acţionează asupra
mediului cu aer sau apă, în funcţie de cantitatea de substanţe organice şi de
gradul de izolare termică realizat ;
 faza de maturizare sau de creştere: corespunde unei fermentări secundare,
lente, favorabilă umezelii, respectiv transformării unor compuşi organici în
humus sub acţiunea microorganismelor.
Compostul este bine să fie utilizat în agricultură la sfârşitul fazei termofile
când produsul este bogat în substanţe organice.
Mineralizarea excesivă în depozit, duce la o mineralizare prea avansată a
acestuia ceea ce face să-şi piardă din efectele sale favorabile solului. De aceea se
admite în general un timp de maximum 3 luni pentru menţinerea compostului în
depozit.
Compoziţia medie a unui eşantion de compost
Determinarea compoziţiei compostatului se face în scopul cunoaşterii

posibilităţilor de utilizare a acestora în agricultură.
Compostul obţinut poate fi considerat bun pentru agricultură dacă prezintă
în medie următoarele caracteristici:
 la cernere, 90% din material trebuie să treacă prin ciurul cu ochiuri de 35 mm ;
 procentul de carbon: mai mare de 5% în materii uscate ;
 procentul de azot: mai mare de 0,3% în materii uscate ;
 raportul carbon/azot (C/N): 10-15. Raportul C/N este un factor care reflectă
stadiul evoluţiei fermentării deşeurilor. Acest raport este cuprins între 20-30 la
deşeurile menajere proaspete.
În tabelul 2.10 este prezentată o analiză efectuată pe un eşantion de
compost.
Tabelul 2.10
Compoziţia medie a unui eşantion de compost
Denumirea componentei Compoziţia medie a compostului
(%)
Apă 34,1
pH 7,5
Materii organice totale 39,4
Carbon 17,2
Azot 0,77
Carbon/Azot 18,7
Acid fosforic (P2 O5) 0,65
Potasiu 0,38
Magneziu 0,64
Fier 2,14
Sulf 0,65
Cloruri 0,46
Magneziu 0,04
Cupru 0,02
Zinc 0,08
Procedee de compostare
Sunt cunoscute în special următoarele filiere:

a) fermentarea lentă în aer liber (BUHLER, GONARD, etc) ;
b) fermentarea accelerată (BIOTANK, PRATT, TRIGA, etc) ;
c) tratament fizic şi biologic simultan în aceeaşi incintă (DANO) ;
d) procedee unde fermentarea este urmată de tratarea fizică a compostului.
Compostarea în grămezi pe platforme în aer liber
Un astfel de tip de compostare este cea mai ieftină din punct de vedere al
costului. Forma şi dimensiunile grămezilor de deşeuri menajere poate fi diferită.
Cea mai simplă instalaţie este cea utilizată la MERANO-Italia, une grămada are o
formă de secţiune triunghiulară cu baza de 6,0 m şi înălţimea de 3,0 m, unghiul de
taluz fiind de 45°, cantitatea depozitată este de 0,75 t/m2 deşeuri menajere sau de
1,0 t/m2 compost. Această formă este indicată acolo unde climatul este umed, cu
ploi dese şi repezi, cum sunt oraşele de munte. O formă mai economică este
GOTAAS cu o bază de 6 m, o înălţime de 2,7 m, cu un canal de aerare la bază;
lăţimea canalului este de 0,6-0,9 m şi o înălţime de 1,2 m. Încărcătura depăşeşte 1
t/m2. Dacă deşeurile au suferit o prefermentare sau o simplă preparare de tip
BUHLER, durata va varia de la simplu la dublu. Durata de compostare se reduce la
circa 50 zile pentru grămezi de deşeuri aerate artificial prin introducerea de tuburi
găurite din matrial plastic pe partea centrală a grămezii. Din experienţa de până
acum se poate spune că se realizează o bună compostare atunci când temperatura
nu depăşeşte 80°C.
Fermentarea accelerată
Prin fermentarea accelerată a deşeurilor, în special menajere, se înţelege
crearea tuturor condiţiilor de mediu, în vederea scurtării ciclului de descompunere
prin accelerarea fazei termofile care asigură autosterilizarea deşeurilor (4 la 20
zile). Controlul asupra acestor elemente nu este posibil de făcut decât în spaţii
închise, unde condiţiile climaterice nu pot influenţa fermentarea. Compostul este
depozitat în aer liber, de preferinţă sub un şopron unde continuă faza de maturizare.
Procedeul de compostare BIOTANK

Acest procedeu constituie brevetul firmei franceze SEGEA-Paris şi se
bazează pe fermentarea deşeurilor într-o incintă închisă şi mobilă, după o
prealabilă preparare care constă dintr-o măcinare într-o moară GONDARD. Aerul
necesar compostării aerobe este furnizat de o suflantă iar incinta metalică se
deplasează pe o platformă circulară al cărui diametru variază în funcţie de
capacitatea instalaţiei. Durata de fermentare în BIOTANK este de 16-18 zile.
Cantitatea de aer furnizat este de 40-50 l oxigen/zi/kg materie organică de
fermentat.
Procedeul de compostare PRATT

Originalitatea metodei PRATT constă în introducerea de coşuri verticale în
grămezile de deşeuri brute, permiţându-se astfel o amplificare a aerării şi implicit o
durată de fermentare mai scurtă. Instalaţia este constituită din celule de fermentare.
Cea mai mică instalaţie este dimensionată pentru o capacitate de 40t/zi.
Procedeul de compostare - Biostablizatorul DANO

Biostabilizatorul DANO este produs de către firma DANO-Danemarca.
Tamburul rotativ DANO este un tub cilindric din tablă de oţel având o capacitate
maximă de 50 t/zi, o lungime de 27,5 m, un diametru de 3,5 m şi o greutate de 84
tone. În interior sunt prevăzute o serie de palete de ridicare şi conducte pentru
suflat aer în masă (în treimea finală) şi pentru pulverizat apă (în diferite sectoare
ale tamburului). Reducătorul de viteză are 2 trepte şi transmite tamburului o viteză
de 14 rot/min (ziua) şi una latentă 4 rot/min (noaptea). Durata de staţionare a
deşeurilor în tamburul DANO variază între 3 şi 7 zile. Procesul normal de
fermentare se dezvoltă atunci când în primul sector al biostabilizatorului este o
temperatură de 45-55°C şi de 60-70°C în al treilea sector, care constituie zona
principală de fermentare a biostabilizatorului. În general se obţine o funcţionare
normală a biostabilizatorului, cu o limită inferioară de umiditate de 30-35% şi una
superioară de 50-55%, iar iarna cu o limită inferioară de 25-30% şi una superioară
de 40-50%. Avantajele acestui procedeu, constau în faptul că sub efectul rotaţiei se
produce o sfărâmare în particule de dimensiuni relativ mici ce va reduce puternic
volumul iniţial de deşeuri. Pentru cernerea compostului în scopul obţinerii unui
sortiment mai fin, se utilizează site vibrante şi uneori o măcinare prealabilă. Durata
de fermentare pe platformă după trecerea prin biostabilizator este de minimum
patru săptămâni.
Spaţii necesare pentru fermentarea şi stocaj

Terenul necesar unei uzine de compostare trebuie să includă pe lângă
spaţiile necesare instalaţiei propriu-zise de preparare şi căile de circulaţie precum şi
spaţiile necesare fermentării pe platforme şi depozite. Aceste spaţii sunt diferite în
funcţie de sistemul adoptat de fermentare : lentă sau accelerată şi de condiţiile
locale de stocare şi furnizare a compostului fabricat.
Spaţii de fermentare
Se admite în general în cazul fermentării lente, că spaţiul rezervat pentru
aceasta să fie dimensionat pentru o perioadă de 3 luni. Considerând « C »
capacitatea zilnică a staţiei de compostare, materialul supus fermentării va fi în jur
de : Cf = 0,8 C, diferenţa de 0,2 C fiind refuzuri care sunt fie incinerate, fie trimese
la rampa de depozitare controlată. Calculul suprafeţei de fermentare se calculează
conform relaţiei 2.10 :
C f Tf
Sf  , [m2] (2.10)
hf  f
unde :
Sf – suprafaţa de fermentare în, m2 ;
Cf – cantitatea de deşeuri supusă fermentării ; Cf = 0,8 C, în t/zi ;
Tf – timpul de fermentare, 60 – 90 zile ;
f – greutatea specifică a materialului din această fază ; f = 0.5 t/m3 ;
hf – înălţimea de stocare, în m.
Orientativ, pentru o localitate de 100 000 de locuitori, spaţiul de fermentare
este de circa : 2,5 – 3 hectare. Timpul de stocare nu depăşeşte 60 – 90 zile.
Amenajarea terenului destinat fermentării şi stocării

Se admite următorul mod de amenajare :
 un strat anticontaminant de 0,10 m din nisip şi zgură ;
 o împietrire de 20 – 30 cm ;
 o acoperire asfaltică de 4 – 5 cm.
În situaţiile când se dezvoltă o temperatură de 60 – 70 ˚C se pot mări
grosimile stratului contaminant.
Utilizarea compostului
În ceea ce priveşte utilizarea compostului sunt de reţinut următoarele:
 se va utiliza de preferinţă un compost grosier pe terenurile agricole şi compost
fin pe terenurile nisipoase ;
 compostul cu un procent mai mare de 5% calciu (Ca) va fi utilizat de preferinţă
pe terenurile acide sau cu tendinţă de calcifiere ;
 utilizarea compostului este rentabilă în general pentru utilizatori aflaţi la o
distanţă de maximum 200 km de uzina de producere a compostului.
3. Procedee de tratare termica a deseurilor
3.1. INCINERAREA
3.1.1. Combustia
Elementele constitutive ale deşeurilor menajere sunt formate din:

 materii inerte ;
 apă ;
 materii combustibile.
Materiile combustibile sunt singurele ce participă la combustie. Apa este
vaporizată datorită căldurii degajate prin arderea deşeurilor şi se regăseşte sub
formă de vapori de apă în gazul de combustie. Materialele combustibile conţin
următoarele elemente simple:
 elemente combustibile :
 carbon ;
 hidrogen ;
 elemente ce întreţin arderea :
 oxigenul ;
 surse de poluare :
 clorul ;
 sulful ;
 element neutru ce poate deveni o sursă de poluare :
 azotul.
În cursul combustiei, aceste elemente se vor combina pentru a da CO, CO 2,
H2O sub formă de vapori, SO2, SO3, NO, NO2.
Reacţiile de combustie
A. Combustia carbonului
Combustia carbonului dă naştere la reacţiile următoare:
 în teorie, o reacţie completă: C + O2 = CO2 + 393,12 kJ pe mol de carbon ;
 în practică, o reacţie incompletă: C + 1/2O2 = CO + 110,4 kJ pe mol de carbon
urmată de combustia CO, dacă este suficient aer, deci oxigen:
CO + 1/2O2 = CO2 + 282,73 kJ pe mol de CO
Putem spune că pentru a obţine o combustie maximă de carbon este
necesar de a injecta judicios o cantitate de aer suficientă.
În practică, reacţia este incompletă la nivelul grătarului de combustie
întrucăt totalitatea CO format, nu a oxidat. Injecţiile de aer secundar permit
combustia CO rezidual.
B. Combustia hidrogenului
Reacţia chimică este următoarea:
H2 + 1/2O2 = H2O+ 238,26 kJ pe mol de H2
C. Combustia produselor clorurate

Clorul provine din cloruri metalice ( CaCl, NaCl sau clorură de polivinil).
Combustia acestor substanţe eliberează Cl2 care apoi în combinaţie cu H2 produce
HCl.
D. Combustia sulfului
Sulful provine de la combustia materialelor plastice, a sulfaţilor (de calciu,
de exemplu), a cauciucului, etc. Combustia sulfului dă naştere următoarelor reacţii:
S + O2 = SO2 + 296,78 kJ pe mol de sulf
SO2 + 1/2O2 = SO3 + 94,88 kJ pe mol de SO2
E. Oxizii de azot
Azotul provine în mod principal din aerul de combustie şi poate crea NO
urmănd reacţia: N2 + O2 = 2NO.
NO poate să oxideze parţial urmănd reacţia: NO + 1/2O2 = NO2
Formarea de NOx creşte odată cu temperatura aerului de unde şi interesul
de a efectua combustia în pat fluidizat la temperaturi joase de ordinul 850ºC.
Se poate observa că excesul de aer necesar la combustia completă a
carbonului trebuie să fie de multe ori limitat pentru a nu favoriza crearea de NO şi
NO2 ce se vor regăsi gazele de ardere.
Ventilatoarele de aer dintr-o staţie de incinerare a deşeurilor, nu diferă
practic de cele care funcţionează cu un alt combustibil, diferenţa fiind la cantitatea
de aer în exces ce trebuie asigurată în acest caz.
Cantitatea de aer necesară în cazul unei combustii teoretice făra exces de aer
În cadrul unor deşeuri menajere supuse incinerării, cunoaşterea

compoziţiei elementare permite determinarea volumului de aer necesar, după
formula bazată pe cantităţile existente de carbon, sulf şi oxigen astfel:
Va  0,0895  C  0,2685  H  0,0335  S  0,0335  O, Nm3/kg] (3.1)
unde:
Va - volumul de aer necesar, în Nm3/kg ;
C, H, S, O - cantitatea de carbon, hidrogen, sulf şi oxigen exprimată în procente din
masa combustibilului.
Dată fiind compoziţia variată a deşeurilor menajere, cunoaşterea apriorică
a elementelor de mai sus nu este posibilă, de aceea se recurge la formule
aproximative care se bazează pe cunoaşterea în prealabil a puterii calorifice
inferioare, astfel:
Procedee de tratare termica a deşeurilor r 83
Formula lui Rosin şi Fehling:

Hi
Va  1.01   0.5 ,  Nm3/kg (3.2)
4180
unde:
Va- volumul de aer necesar, în Nm3/kg ;
Hi - puterea calorifică inferioară, în kJ/kg.
Formula lui Veron:

Hi
Va  ,  Nm3/kg (3.3)
4180
Excesul de aer
Cantitatea teoretică de aer determinată cu formulele (3.2) şi (3.3), în

realitate nu este suficientă, deoarece nu există în mod practic combustie perfectă.
În aceste condiţii trebuie să se trimită o cantitate de aer în exces, mai mare
sau mai mică după posibilitatea de a asigura un amestec căt mai intim între aer şi
combustibilul supus arderii, în cazul nostru a deşeurilor menajere.
Pe lăngă rolul de a asigura o ardere căt mai completă, excesul de aer îl are
şi pe acela de a menţine o temperatură în focar în limitele admise de 900-1000ºC.
Excesul de aer este diferenţa de aer între cantitatea reală de aer introdusă în
masa combustibilului şi cantitatea de aer necesară teoretic.
Matematic, excesul de aer (e) se poate exprima prin formulele următoare:
 e 
Var  Va  1  ,  Nm3/kg (3.4)
 100 
Var  Va
de unde: e%   100 (3.5)
Va
unde:
e- excesul de aer, în % ;
Var - volumul de aer real, în Nm3/kg ;
Va - volumul de aer necesar, în Nm3/kg.
În cazul arderii deşeurilor menajere, excesul de aer se poate determina cu
formula:
H i  Vg C pg t
e%   100 (3.6)
Va C pa t
unde :
Hi - puterea calorifică inferioară a deşeurilor menajere, în kJ/kg ;
Vg - volumul de gaze, în Nm3/kg produs prin arderea teoretică a unui kg de deşeuri

menajere ;
t - temperatura gazelor în camera de combustie  950ºC ;
Cpg - căldura specifică la presiune constantă a gazelor de ardere de la 0ºC la tºC în
kJ / Nm 3  K ;
Cpa - căldura specifică la presiune constantă a aerului de la 0ºC la tºC în
kJ / Nm 3  K .
Vg este compus în general din:
 azotul conţinut în aerul teoretic care nu intervine în combustie (circa 0.8Va) ;
 gazele provenite din combustia elementelor combustibile cu oxigenul;
 vapori de apă (circa 70% din cantitatea deşeurilor).
Vg se poate determina cu formula lui Rosin şi Fehling:
Hi
V g  0.89   1.65 ;  Nm3/kg (3.7)
4180
sau cu formula simplificată a lui Veron:
Hi
Vg  ,  Nm3/kg (3.8)
3550
De asemenea, se poate determina şi volumele de gaze care ies din camera
de combustie a incineratorului, ce se calculează cu formula:
Hi
V f  3 , Nm3/kg (3.9)
4180
unde:
Vf - volumul gazelor ieşite din camera de combustie în Nm3/kg de deşeuri menajere
în condiţiile unei temperaturi de 950 ºC în camera de combustie.
Compoziţia şi volumul gazelor de ardere rezultate din incinerarea deşeurilor

menajere
Gazele de ardere formate în camera de combustie trec prin camera de

răcire (sau prin cazanele de recuperare a energiei termice), traversează instalaţiile
de filtrare şi în final sunt evacuate în atmosferă.
Compoziţia gazelor de ardere înainte de a fi răcite cu aer sau apă
Funcţie de natura deşeurilor menajere şi de cantitatea excesului de aer

admis, compoziţia gazelor de ardere poate fi:
Azot N2 = 65 - 75 %
Anhidridă carbonică CO2 = 6 - 14 %
Oxigen O2 = 6 - 14 %
Vapori de apă H2O = 5 - 15 %.
Volumul gazelor de ardere
La temperatura obişnuită a gazelor arse de 300 ºC la intrarea în coşul de

fum, volumul acestora se poate determina cu următoarele formule:
- cănd răcirea se face cu aer:
Hi
V f  23.2  , m3/kg (3.10)
4180
- cănd răcirea se face cu apă:
Hi
V f  8.93  , m3/kg (3.11)
4180
unde:
Vf - volumul gazelor la intrare în coşul de fum, în m3/kg deşeuri menajere;
Hi - puterea calorifică inferioară a deşeurilor menajere, în kJ/kg.
Cantitatea de aer pentru răcirea gazelor de ardere
Cănd răcirea se face cu aer, volumul necesar se determină cu formula:

Hi
Vr  8.07  , Nm3/kg (3.12)
4180
unde:
Vr - volumul de aer la răcire, în Nm3/kg de deşeuri menajere.
Iar masa aerului de răcire se determină cu formula:
Hi
M r  10.43  kg aer (3.13)
4180
unde: Mr - masa aerului de răcire în kg aer
Cantitatea de apă pentru răcirea gazelor de ardere
Hi
Ma  , kg apă (3.14)
4180
unde :
Ma - masa apei injectate pentru răcire, în kg apă.
3.1.2. Tipuri de incineratoare
Condiţiile deosebite pe care le impune incinerarea deşeurilor menajere au

generat o întreagă serie de metode şi utilaje de ardere.
Există două mari tipuri de incineratoare care sunt utilizate în momentul de
faţă pe plan mondial la incinerarea deşeurilor menajere:
 incineratoare cu grătar ;
 incineratoare cu ardere în strat fluidizat.
Incineratoare cu grătar
Procesul de combustie al deşeurilor menajere introduse în acest tip de

incineratoare cuprinde:
- faza de uscare - a deşeurilor în urma căreia acestea pierd umiditatea prin
contactul deşeurilor cu gazele calde şi aerul preîncălzit insuflat pe la partea de jos a
grătarului.
- faza de ardere. Aceasta este descrisă la răndul său de parcurgerea a două
momente importante: aprinderea şi arderea propriu-zisă.
Aprinderea este precedată de începutul degajării materiilor volatile din
deşeuri ca efect al ridicării temperaturii prin radiaţia bolţii. Pentru a se asigura o
ardere completă este important ca această fază să se propage rapid şi constant în
toată masa deşeului din această zonă. Aceasta implică ca şi uscarea să fie făcută în
prealabil în mod uniform şi complet.
Temperatura de aprindere este de ordinul a 650ºC la nivelul focarului.
Arderea propriu-zisă constă în arderea volatilelor care se vor descompune
în molecule mai simple şi respectiv în arderea cocsului fix, în urma ardererii căruia
se obţine cenuşa. Pentru ca aceste lucruri să fie posibile, este necesară realizarea
unei temperaturi în centrul focarului de minimum 750ºC, temperatură necesară
pentru disocierea compuşilor de ardere volatili, rău mirositori este de 1050 -
1100ºC. Depăşirea acestui ultim prag atrage după sine: fuziunea zgurii rezultate din
arderea deşeurilor menajere căt şi topirea cenuşii aflată în suspensie în gaz. Astfel
are loc o topire a cenuşii pe suprafaţa de recuperare a generatorului de abur,
formând un strat izolant care împiedică transferul de energie termică de la gaze la
apă şi la abur provocând scăderea randamentului şi deteriorarea rapidă a
incineratorului. Arderea se poate efectua fără suportul unui combustibil auxiliar sau
cu ajutorul unui astfel de combustibil dacă deşeurile au o putere calorifică mică,
cum este cazul deşeurilor menajere din ţara noastră.
Pentru a asigura o ardere completă este necesar ca aerul de combustie să
fie cât mai bine difuzat în masa combustibilului, evitându-se astfel formarea de
turte şi de zgură topită care înglobează şi materii putrescibile nearse, ceea ce
conduce la scăderea randamentului arderii.
Gazele degajate provenite din materiile volatile şi din arderea masei
combustibile trebuie deasemenea să ardă complet astfel încăt gazele eliminate la
coş să nu conţină oxid de carbon şi nici particule de carbon nears. Pentru aceasta
trebuie să se asigure în focar un exces de aer suficient de mare.
Pentru a nu micşora randamentul de ardere, în multe cazuri, aerul secundar
este încălzit înainte de introducerea lui în faza de ardere, prin recircularea gazelor
arse.
În principiu, schema generală a focarului de ardere a incineratoarelor cu
grătar este prezentată în fig. 3.1 şi are următoarele caracteristici de bază:
 alimentarea cu deşeuri menajere se face printr-o pălnie (buncăr) de încărcare ;
 din buncăr deşeurile sunt introduse în focar cu ajutorul unui dispozitiv de

alimentare ;
 arderea deşeurilor are loc pe un dispozitiv de ardere ce asigură atăt avansarea
deşeurilor căt şi combustia lor (amestecul cu aerul primar de ardere) ;
 cenuşa şi zgura rezultată din ardere sunt evacuate de către un transportor cu
baie de apă .
După modul de avansare şi broşare (amestecare) a deşeurilor în funcţie de
mişcarea barelor componente ale grătarelor, avem următoarele tipuri de
incineratoare33:
 Incineratoare cu grătar având mişcare de translaţie ;
 Incineratoare cu grătar având mişcare continuă ;
 Incineratoare cu sectoare basculante ;
 Incineratoare rotative ;
 Incineratoare mixte.
În continuare se prezintă cele mai reprezentative incineratoare ce fac parte
din categoria incineratoarelor cu grătar:
Incineratorul STEINMÜLLER (fig. 3.2) la care dispozitivul de ardere

este format din mai multe grătare realizate fiecare dintr-o serie de trepte fixe şi
mobile din a cărora mişcarea relativă se obţine atăt o împingere a deşeurilor căt şi o
răsturnare a lor.
Introducerea de deşeuri are loc cu ajutorul unui împingător aflat la partea
inferioară a buncărului de alimentare, acţionarea acestuia simultană cu mişcarea
treptelor mobile, realizându-se printr-un sistem de pârghii. Incineratoarele de acest
tip au debite mici de pănă la 10 t/h şi au fost puse în funcţiune la începutul anilor
‘70.
Fig. 3.1. Schema generală a focarului de ardere.

Fig. 3.2. Incineratorul STEINMULLER.
Fig. 3.3. Incineratorul ALBERTI.

Incineratorul ALBERTI
Se deosebeşte de incineratorul STEINMÜLLER numai prin faptul că este
prevăzut cu un singur grătar, motiv pentru care debitele realizate sunt mai mici, de
pănă la 5t/h. Ultima treaptă este destinată căderii zgurei şi cenuşei. Incineratorul de
tip ALBERTI este prezentat în fig. 3.3.
Incineratorul MARTIN
Acest tip de incinerator este caracterizat printr-un grătar în trepte care spre
deosebire de soluţiile precedente, are treptele înclinate la un anumit unghi faţă de
orizontală.
Barele mobile, aşezate alternant cu barele fixe, au o mişcare de glisare într-
o cadenţă reglabilă şi realizează nu numai o deplasare ci şi o răsturnare a
materialului şi o zdrobire a acestuia. Viteza de înaintare şi înălţimea patului de
material sunt reglate cu ajutorul unui tambur cu rotaţie lentă (extractor de cenuşă)
amplasat în zona finală a grătarului. Incineratoarele de acest tip au o largă
răspăndire în Europa şi în Statele Unite ale Americii prelucrănd de la 4 t/h la 50 t/h.
După acest principiu sunt construite uzine cu debite mari cum sunt: ISSI les
MOULINEX (4 linii a 20 t/h) şi IVRY (2 linii de 50 t/h) din Paris. Acest tip de
incinerator este prezentat în fig. 3.4.
Fig. 3.4. Incineratorul MARTIN.
Incineratorul VAN ROLL

Este considerat că face parte deasemenea din cadrul incineratoarelor cu
focare complexe. Ideea de a asocia în cascadă mai multe grătare sau chiar mai
multe cuptoare a apărut în urma experimentării arderii deşeurilor în diferite condiţii
de ardere.
S-a constatat astfel că pentru a obţine o ardere completă, cu un consum căt

mai mic de combustibil ajutător este necesar ca fiecare fază de ardere, adică
uscarea, aprinderea, arderea propriu-zisă şi arderea finală, să se facă în condiţii
optime în special din punctul de vedere al temperaturilor. Întrucăt este mai dificil
să se obţină condiţii optime pentru toate fazele în acelaşi spaţiu de ardere şi cu
aceeaşi circulaţie de aer, s-a recurs la mai multe spaţii separate în care sunt stabilite
şi menţinute condiţii diferite.
Cercetări de acest gen au făcut în special firmele VAN ROLL din Elveţia
şi VOLUND din Danemarca care au construit unele focare complexe.
Sistemul VAN ROLL se compune dintr-o cameră de combustie cu volum
mare în care se găsesc grătare în cascadă, urmate de un puţ vertical răcit
permanent, denumit generator de zgură, în care se produce postarderea într-un
curent continuu de aer .
Zgura adunată în fundul puţului este extrasă cu ajutorul unui transportor cu
bandă rulantă.
Camera principală a incineratorului avănd dimensiuni mari, radiaţia
bolţilor scade sensibil, astfel că pentru a obţine o uscare rapidă este necesar să se
facă o recirculare a gazelor de ardere. După recirculare, gazele de ardere răcite sunt
aspirate şi evacuate printr-un coş.
Acest incinerator de tip VAN ROLL se deosebeşte de incineratorul
MARTIN prin faptul că în camera de ardere se găsesc trei grătare de tip MARTIN
ce delimitează zone cu funcţiuni distincte. Fiecare grătar este acţionat independent,
ceea ce permite o adaptare mai bună a incineratorului la variaţia calităţii deşeurilor
prelucrate.
După acest principiu sunt construite în Europa, incineratoare cu debit de
2.4 - 20 t/h.
Incineratorul WIDMAR (ABB)

Este un incinerator cu grătar orizontal a cărui cameră de ardere şi cameră
de post-ardere sunt constituite din ajutaje protejate de materiale refractare.
Deşeurile introduse, avansează pe grătarul orizontal datorită mişcării alternative a
barelor care asigură un aport continuu de astfel de produse. Un astfel de incinerator
realizat de firma ABB a fost realizat la sfârşitul anilor ’80 şi are o capacitate de
peste 100 t/h.
Incineratorul STEIN INDUSTRIE - SITY 2000

Acest tip de incinerator - produs de grupul STEIN INDUSTRIE şi
cunoscut sub denumirea de incineratorul SITY - 2000 a fost pus la punct la
începutul anilor ‘90, permiţănd incinerarea unor cantităţi de deşeuri menajere de
ordinul 5 t/h la 20 t/h pe linie de cuptor.
În acest fel, de la 1 la 5 piste de grătare pot să constituie camera de
combustie. Fiecare pistă de grătar este echipată cu alimentatorul său de deşeuri.
Grătarul este tip recul, înclinat la 24º. El este constituit dintr-o perdea de
bare fără discontinuităţi şi realizat în trepte. O parte din bare sunt fixe, iar celelalte
mobile (una din două) şi acestea din urmă sunt antrenate într-o mişcare dute-vino,
ce asigură avansarea şi răsturnarea deşeurilor în lungul grătarului.
Două zone sunt delimitate cu precizie în cadrul incineratorului:
 zona de uscare şi combustie a deşeurilor ;
 zona de post-combustie şi răcire a zgurii rezultate în urma incinerării
deşeurilor.
Fiecare zonă dispune de un sistem independent de reglare a vitezei de
deplasare a grătarului şi respectiv a debitului de aer de combustie. Barele ce
alcătuiesc grătarul sunt realizate din fontă cu 18% crom ceea ce la conferă un grad
mare de rezistenţă la şocuri şi abraziune.
Aerul de combustie este suflat prin intermediul orificiilor orizontale
dispuse în spatele barelor ce alcătuiesc grătarul. Aceste orificii sunt situate într-o
zonă de presiune scăzută, ceea ce va face să se asigure prin folosirea lor o
distribuţie omogenă de aer în zona de uscare şi combustie a deşeurilor.
Incineratorul LAURENT BOUILLET

Deşeurile sunt introduse în incinerator prin intermediul unui alimentator.
Ele cad apoi într-un tambur oscilant de formă cilindrică unde se separă, avănd loc o
gazeificare parţială sub efectul gazelor calde ce circulă în contracurent (figura 3.5.).
Deşeurile avansează apoi în zona de combustie de formă conică, aerul de
combustie fiind suflat deasupra patului de deşeuri prin duzele de distribuţie a
aerului.
Una din particularităţile acestui tip de incinerator este că pot fi tratate în
afara deşeurilor menajere şi deşeurile industriale.
Fig. 3.5. Incineratorul LAURENT BOUILLET.

La ieşirea din camera de post-combustie, gazele sunt răcite fie prin intermediul
unui schimbător de căldură în cazul cănd incineratorul recuperează energia termică
obţinută prin arderea deşeurilor, fie prin diluţie în cazul inexistenţei recuperării
înainte de a fi filtrate şi evacuate în atmosferă.
Incineratorul oscilant LAURENT BOUILLET este utilizat într-o gamă de
debite cuprinse între 1 şi 10 t/h, dar poate fi folosit cu bune rezultate şi pentru
capacităţi din gama 2 -5 t/h. Există şi o variantă a incineratorului LAURENT
BOUILLET a cărui rotaţie este permanentă şi care are prevăzută evacuarea gazelor
arse în imediata apropiere a lăcaşului de introducere a deşeurilor în incinerator.
Incineratoare cu ardere în strat fluidizat
Tehnica realizării unui pat fluidizat constă în a menţine în suspensie

particulele solide introduse în cuptor într-un curent gazos (practic un curent de aer)
a cărui viteză de pătrundere poate varia între două valori limită corespunzănd,
respectiv situaţiei de strat fix, adică particulele solide nu sunt antrenate de nici o
mişcare ci sunt numai ţinute în suspensie (v=0) şi situaţiei cănd aerul are viteză
suficientă (vmax) pentru ca să producă o fluidizare a particulelor solide, acestea fiind
antrenate într-o mişcare continuă, în acelaşi sens cu curent gazos.
Viteza maximă trebuie să fie viteza pănă la care particulele în amestec cu
fluidul constituie o masă omogenă formănd un strat continuu care sub influenţa
aerului insuflat rămăne în echilibru deasupra plăcii grătarului. Stratul fluidizat
astfel format are următoarele proprietăţi:
 stratul fluidizat se comportă ca un lichid în fierbere în sensul că este în
permanenţă străbătut de jos în sus de bule gazoase;
 valorile coeficienţilor de transmisie între gaze şi particulele solide sunt foarte
mari astfel că se poate realiza o temperatură constantă în toată masa stratului.
Pentru a aprinde şi arde complet particulele solide din strat, este suficient
să se insufle aer şi să se intervină cu o flacără deasupra stratului.
Dacă părţile solide combustibile au o putere calorifică redusă insuficientă
pentru a asigura o ardere independentă (mai mică de circa 3600 kJ/kg), se
injectează în strat odată cu aerul un combustibil auxiliar fluid de preferinţă gazos,
sau un combustibil lichid pulverizat sau chiar cărbuni sub formă de pulbere.
Viteza fluidelor injectate trebuie să fie cuprinsă între limitele: minim sub
care viteza scade stratul prăbuşindu-se pe grătar şi maxim care atunci cănd este
depăşit particulele pot să fie antrenate în afara stratului.
Viteza optimă depinde de următorii factori:
 mărimea particulelor ;
 masa lor specifică ;
 forma perticulelor ;
 masa specifică a combustibilului auxiliar ;
 văscozitatea particulelor injectate.
Viteza jetului de aer pentru fluidizare este adeseori limitată de granulaţia

cenuşilor uşoare, rezultate din ardere. La o granulaţie de circa 50 microni, viteza nu
poate trece de 0.10 m/sec fără riscul ca particulele să fie antrenate afară din strat.
Din cauza acestor viteze mici, precum şi din cauza aburului ce se formează
prin evaporarea apei conţinută în deşeuri, capacitatea de tratare pe unitatea de
secţiune activă a fluidificatorului este mică. Pentru a mări totuşi viteza fără a
distruge stratul, se realizează la pornire un strat fluidizat auxiliar format dintr-un
material pulverizat mai greu dar cu granulozitate omogenă ca de exemplu nisip de
rău de 1-5 mm.
În aceste condiţii se poate ajunge la viteze de fluidificare sensibil mai mari
pentru că materialul incinerabil introdus cade în stratul auxiliar mai rezistent şi este
astfel împiedicat să treacă prea repede mai departe. Aceste întărzieri fac ca în
timpul de trecere, suficient de lung, materialul să se usuce şi chiar să se amorseze
arderea. Prin acest sistem, capacitatea de tratare creşte la aceeaşi suprafaţă a
fluidificatorului.
De exemplu la 2 m/sec, pentru a atinge o capacitate egală cu cea obţinută
pentru v=0.1 m/sec suprafaţa secţiunii va fi de 20 ori mai mică.
În figura 3.6. este prezentat un incinerator cu ardere în strat fluidizat.
Fig. 3.6. Incinerator cu ardere în strat fluidizat.

Din experienţă existentă rezultă că în general deşeurile menajere de orice

fel indiferent de umiditate şi de puterea calorifică pot fi arse într-un astfel de
incinerator.
Tipurile principale de incineratoare cu pat fluidizat sunt:

 incineratoare cu pat fluidizat dens ;
 incineratoare cu pat fluidizat rotativ (LFR) ;
 incineratoare cu pat fluidizat circulant.
Procedeul LFR este una din tehnicile cele cele mai avansate de distrugere a
deşeurilor menajere. El a fost dezvoltat de societatea japoneză EBARA
CORPORATION pentru incinerarea acestor tipuri de deşeuri. În tabelul 3.1 este
comparat sistemul de incinerare LFR cu sistemul de incinerare cu grătar.
Tabelul 3.1
Comparativ operaţional : LFR - focar cu grătar
Grătar LFR
0 1 2
Exploatare -echipamente în mişcare expuse la temperaturi -nu are părţi componente în
înalte mişcare
-echipamentele de încărcare şi de extracţie a -echipamentele de preparare, de
deşeurilor sunt simple şi robuste încărcare şi de extracţie a
-consum de electricitate deşeurilor sunt simple şi
65 - 80 KWh/tDM robuste
-păcură 2 - 3 l/tDM -consum de electricitate 105-
-zgură nevalorificabilă imediat 150-250 115 KWh/tDM
kg/tDM Păcură 1 l/tDM
-cenuşă 10-20 kg/tDM -zgură valorificabilă 50-150
kg/tDM
-cenuşă 50-150 kg/tDM
-nisip: o încărcătură completă
pentru 10000 ore de
funcţionare.
Funcţionare - automată -automatizarea totală a
- porniri şi opriri 2h după stare procedeului
-opriri accidentale datorate deformaţiilor sau -opriri şi reporniri 0.5-2 h după
rupturilor barelor, blocajul grătarelor; stare
2-3 persoane de echipă - masa nisipului atenuează
fluctuaţiile şi facilitează
controlul
2-3 persoane de echipă
Praf
-captare în filtre sac sau
electrofiltre cu 3 cămpuri ce
Emisii conduc la o concentraţie în
gazele arse la coş < 100
mg/Nm3
HCl
-tratament în 2 etape
-în focar prin injecţie de calcar

(50%) şi prin intermediul
procedeelor: sec, semiumede şi
umede
Sensibilitate SO2 -consum de calcar 8-25 kg/t

la calitatea -injecţie de sodă în situaţia unor concentraţii -concentraţia în amonte de
deşeurilor ridicate de bioxid de sulf. procedee 800-1800 mg/Nm3
menajere -concentraţia după aplicarea procedeului 50- SO2
300 mg/Nm3 -captarea a 70% a cantităţii de
NOx sulf în focar prin injecţia de
-concentraţii > 150 mg/Nm3 calcar
-temperatură focar 950 ºC -concentraţie < 50 mg/Nm3
- exces de aer 60-100% NOx
concentraţie < 200 mg/Nm3 -producţie limitată datorită
temperaturii din focar 700-750
CO ºC
-concentraţie < 100 mg/Nm3 în regim -concentraţie < 200 mg/Nm3
stabilizat CO
-concentraţie < 50 mg/Nm3
Focar cu grătar divizat în 3 zone: -combustie în masa de nisip
-uscare, combustie, răcire -suprafaţa de contact mare
-combustie prin răsturnare a deşeurilor -prezenţa unei camere de post-
-lipsa turbulenţei combustie şi a unei camere de
-suprafaţa de contact foarte scăzută turbulenţă
-barele şi dispozitivele de răsturnare supuse la -absenţa eroziunii şi coroziunii
blocaje posibile, aglomerări de deşeuri căt şi a pieselor mobile
menajere Umiditate ridicată
-porţiunile refractare şi de răcire supuse la -sensibilitate redusă
eroziune şi coroziune -combustie completă graţie
Umiditate ridicată transferului termic important şi
-combustie dificilă şi incompletă a inerţiei termice a patului
-necesitatea reducerii debitului de deşeuri fluidizat
tratate, de creştere a timpului de şedere pe Umiditate scăzută
grătar şi de preîncălzire -combustie completă
Umiditate scăzută Putere calorifică ridicată
-combustie corectă -turbulenţa şi efectul de rotaţie
-preîncălzirea aerului primar 140-180 ºC omogenizează patul fluidizat
Putere calorifică ridicată -reactivul injectat în focar
-risc de deteriorare a refractarelor şi de blocaj limitează riscurile coroziunii
a grătarelor Putere calorifică redusă
-risc de coroziune a echipamentelor -funcţionează bine chiar şi în
cazul deşeurilor cu un conţinut
ridicat de umiditate şi putere
Putere calorifică redusă calorifică redusă.
-face dificilă combustia
Procedeul LFR este una din tehnicile de incinerare a deşeurilor dintre cele
mai avansate. Patul fluidizat constă într-o masă de nisip în suspensie în aer. De
îndată ce încălzim această masă fie prin preîncălzirea aerului, fie arzănd deşeurile
imersate, nisipul atinge rapid temperatura de combustie.
Fiecare grăunte de nisip avănd un diametru de aproximativ 1 mm, participă la

formarea suprafeţei termice de contact care este net superioară suprafeţelor de
contact de la incineratoarele cu grătar. Odată imersate în patul fluidizat, deşeurile
ard rapid şi cu o mare eficacitate. Datorită efectului căldurii degajate în urma
reacţiei de combustie, nisipul rămăne cald, putănd fi evitată folosirea unui
combustibil de adaos.
În cadrul procedeului LFR de incinerare a deşeurilor menajere cu
recuperare de energie, deşeurile sunt în prealabil reduse la dimensiuni mai mici de
300 mm. Aerul primar este folosit pentru fluidizarea nisipului, iar aerul secundar
este injectat în camera de postcombustie pentru creşterea turbulenţei şi pentru a
finaliza combustia.
Dat fiind faptul că acest procedeu (LFR) funcţionează bine în cazul
deşeurilor menajere cu un conţinut ridicat de umiditate şi putere calorifică scăzută,
se recomandă pentru viitoarele centrale de incinerare a deşeurilor menajere
romăneşti. Acest sistem este superior celui clasic: focar cu grătar şi în ceea ce
priveşte valorile emisiilor de noxe, după cum se observă în tabelul 3.1.
Incineratoare de deşeuri industriale speciale
Principalele deşeuri speciale supuse incinerării aparţin diverselor categorii

de compuşi majoritari organici precum deşeurile lichide clorurate sau care au sulful
în componenţa lor, reziduuri lichide din industria chimică, resturi de vopsele şi
hidrocarburi, reziduuri din procesele de distilare, etc.
Principalii poluanţi prezenţi sunt : halogenii (flor, clor, brom, iod), sulful, metalele
(plumb, zinc, mercur, cupru şi crom) cât şi compuşi organici ciclici sau policiclici
ce necesită condiţii severe de temperatură şi timp de sejur pentru a fi complet
oxidaţi.
Incinerarea acestor deşeuri pune diferite probleme care sunt localizate la
nivelul etapelor din cadrul procesului de incinerare (fig. 3.7).
1. Fiecare deşeu trebuie să facă obiectul unei analize complete cu evaluarea
caracteristicilor termice şi fizico – chimice precum şi identificarea elementelor
specifice : clor, sulf, metale, etc. ;
2. Diferitele deşeuri sunt stocate după caracteristicile lor : puterea calorifică
inferioară şi conţinutul în elemente. Operaţiile de pretratare pot să asigure
modificarea stărilor fizice : separarea fracţiilor valorizabile si susceptibile de a
fi tratate diferit ;
3. Dispozitivele speciale sunt adesea necesare pentru asigurarea unei introduceri
şi arderi corecte : arzătoare speciale, multiarzătoare, etc. ;
4. Tipologia cuptoarelor, natura refractarelor şi condiţiile de temperatură şi timp
de staţionare, trebuie să asigure o combustie optimă a deşeurilor ;
5. Gazele, în general acide, cât şi praful fac obiectul tratării lor corespunzătoare în
vederea spălării, neutralizării şi desprăfuirii ;
6. Zgura şi reziduurile de la depoluarea gazului, deşeurile ultime de la incinerare
trebuie inertizate înainte de depozitarea lor.
1. Analiză şi
control
2. Stocare şi
condiţionare
3. Introducere
în cuptor
4. Incinerare
5. Tratarea
gazelor arse şi
a prafului
6. Gestiunea
deşeurilor
Fig. 3.7. Etapele procesului de incinerare a deşeurilor speciale
O caracteristică a incinerării deşeurilor speciale o constitue temperatura

ridicată la care se desfăşoară procesul. Dacă în cazul distrugerii moleculelor
organice clasice în fază gazoasă este nevoie de o temperatură de 800 ˚C şi un timp
de staţionare de 2 secunde, descompunerea moleculelor halogenate stabile necesită
o temperatură de 1200 ˚C, urmată de o spălare a gazului cât şi de un tratament a
apelor de spălare.
Instalaţia de combustie cuprinde un cuptor rotativ ce funcţionează la
1000˚C într-o atmosferă bogată în oxigen. Deşeurile sunt vaporizate şi parţial
distruse în cuptor. Gazele rezultate din această primă fază de tratare sunt admise în
continuare în camera de post-combustie în acelaşi timp cu un combustibil auxiliar
cum ar fi de exemplu propanul sau chiar deşeuri lichide de înaltă putere calorifică.
În acest fel se ajunge în faza gazoasă la temperaturi de 1200 ˚C, suficiente pentru
descompunerea completă a compuşilor organici în : CO2, H2O şi HCl. Cenuşa şi
zgura sunt recuperate la baza camerei de combustie (fig. 3.8).
Fig. 3.8. Instalaţie de incinerare a deşeurilor industriale speciale.
În fig. 3.9 este reprezentată linia de tratament a deşeurilor industriale

speciale.
1. Admisie
deşeuri
2. Combustie
şi
6. Refuzuri în Nămoluri
postcombustie
atmosferă
Cenuşă 3. Spălarea şi 5. Tratamentul

neutralizarea apelor de
gazului neutralizare
Praf 4. Desprăfuire
7. Deşeuri
ultime
Stabilizare
Depozitare
Fig. 3.9. Linia de tratament a deaşeurilor industriale.

Trebuie precizat faptul că spălarea şi neutralizarea gazelor de ardere [3] se

realizează în două faze :
 spălarea care constă în trecerea printr-o soluţie de acizi şi asigurându-se o
răcire bruscă la 80 ˚C ;
 răcirea şi neutralizarea apelor de un reactiv bazic cum ar fi laptele de var
(Ca(OH)2) [5]. Precipitatul este recuperat după decantare şi filtrare. El
constitue un deşeu ultim.
Efluenţii lichizi [5] rezultaţi din spălarea gazelor de ardere şi din
neutralizarea acesteia sunt eliminaţi în mediul înconjurător cu condiţia de a
respecta normele de calitate.
Deasemenea, după desprăfuire, gazele arse fac obiectul unui tratament de
spălare bazică cu apă sodată pentru a elimina ultimele urme de acid clorhidric şi
respectiv clor gazos [6]. Trebuie deasemenea procedat la o analiză a gazelor cu
respectarea normelor de eliminare a acestora în atmosferă. Deşeurile ultime [7]
(cenuşă, praf şi nămoluri de neutralizare) constitue deşeuri susceptibile de a fi
stocate în depozite controlate care respectă condiţiile de admisie în acestea. Ele fac
frecvent obiectul tratamentelor de inertizare prin procedee de stabilizare-
solidificare.
Procedee de stabilizare-solidificare
Obiectivul acestor procedee este de a:

 ameliora proprietăţile fizice ale deşeului;
 limita interfaţa dintre deşeu şi mediul exterior, în special apa;
 diminua solubilitatea constituenţilor şi permeabilitatea deşeului.
Stabilizarea. Acest procedeu constă în imobilizarea elementelor potenţial
periculoase conţinute în deşeu care ar fi putut fi eliberate datorită solubilităţii în
contact cu apa. Deşeul se transformă într-o formă chimică stabilă.
Solidificarea. Deşeul este transformat într-un solid compact.
Încapsularea. Deşeul este înconjurat de un înveliş impermeabil şi chimic inert.
Materialele şi tehnicile utilizate pentru realizarea acestor procedee:
a) argile;
b) ciment şi lianţi hidraulici împreună cu rocile vulcanice şi cenuşile zburătoare
de la centralele termice;
c) lianţi organici. Aceşti lianţi au un cost ridicat precum lianţii hidraulici. Dintre
lianţii organici pot fi amintiţi : lianţii termoplastici (bitum, gudroane, polimeri,
etc.) care prin încălzire la 200-300˚C pot fi amestecaţi cu deşeurile.
Impermeabilitatea şi rezistenţa mecanică îi recomanda în tratarea deşeurilor;
d) Vitrificare. Deşeul este încorporta în sticlă la temperaturi ridicate. La ora
actuală numai deşeurile radioactive sunt tratate prin intermediul acestui
procedeu costisitor. Temperatura la care se desfăşoară procesul este de 1000-
1400 ˚C şi impune restricţii pe parte de mediu din cauza elementelor volatile
conţinute în deşeul iniţial : mercur, plumb sau cadmiu. Deşeurile industriale cu
un conţinut de 20-30 % de siliciu sunt bine adaptate la acest tip de tratament
din cauza posibilităţilor de autovitrificare. Se observă pierderi importante de

greutate a deşeurilor tratate (15-20 %) care se datorează fie fenomenelor de
descompunere, fie volatilizării;
e) Vitroceramicele. Sticla are tendinţa de a se devitrifica în timp, ceea ce a făcut
necesar studiul vitroceramicelor obţinute prin devitrificarea controlată a
sticlelor. Vitroceramicele sunt mai stabile şi mai puţin solubile;
f) Ceramicele care sunt foarte scumpe şi de multe ori având o compatibilitate
redusă cu numeroase deşeuri ; ele se obţin în urma unui proces de ardere.
Dintre deşeurile ce sunt supuse proceselor de solidificare-stabilizare, se pot
aminti :
 reziduuri de la incineratoarele de deşeuri;
 reziduuri din industria metalurgică;
 reziduuri de la staţiile de epurare;
 zgura obţinută din incinerarea deşeurilor industriale;
 reziduuri de vopsele, etc.
În afara acestui tip de incinerator cu cuptor rotativ există şi alte tipuri de

cuptoare cum ar fi cel utilizat în fabricarea cimentului. Acest tip de cuptor este
prevăzut cu temperaturi ridicate de funcţionare : 1000-1450 ˚C care face ca să
avem de-a face cu preţuri ridicate ale procesului de incinerare. Acest tip de cuptor
(rotativ) permite o descompunere completă a fazelor organice la temperaturi
ridicate iar timpul de staţionare a deşeurilor în cuptor este de 5 secunde. Trebuie
menţionat faptul că deşeurile introduse nu trebuie să aibă efecte asupra calităţii
cimentului care rămâne finalitatea procesului. În acest fel, incinerarea deşeurilor
reprezintă 10-15 % din consumul energetic al cuptorului. Dintre deşeurile
industriale utilizate în cadrul acestui procedeu pot fi amintite: solvenţii, uleiurile
uzate, reziduuri din industria petrochimică, grăsimi, polimeri.
3.2. PIROLIZA ŞI TERMOLIZA
Piroliza reprezintă procedeul de descompunere termică a materiei organice

în absenţa sau prezenţa în concentraţie redusă a oxigenului [35.
Este primul stadiu de transformare termică după uscare a produsului tratat
ce permite obţinerea în proporţii diferite a următoarelor componente:
 gaze de piroliză (CO2, CO, H2, hidrocarburi, etc.);
 uleiuri (hidrocarburi grele);
 solide (cocs, format din carbon şi anorganice).
Astfel sub acţiunea căldurii şi în absenţa oxigenului, compuşii organici de
masă moleculară ridicată, se fragmentează în molecule mai uşoare ce vor da
naştere componentelor precizate mai sus, care sunt entităţi chimice mai simple.
Trebuie precizat că:
 gazul de piroliză (sau gazele) este combustibil având în general o putere

calorifică inferioară cuprinsă între (7000 – 20000 kJ/Nm3), sărac în oxizi de
azot;
 fracţia uleioasă este combustibilă (20000 – 32000 kJ/kg); ea poate fi încărcată
cu produse ce au în componenţa lor sulf şi clor, fapt ce necesită o epurare
înaintea combustiei;
 cocsul poate fi ars, devenind o sursă de energie (15000 – 22000 kJ/kg) dar în
acelaşi timp partea minerală a sa se regăseşte sub formă de zgură ce va fi
eliminată şi stocată într-un depozit controlat.
Valoarea energetică a produselor obţinute şi gradul de extracţie depind atât
de condiţiile de presiune şi temperatură create în reactor cât şi de compoziţia
materiei prime utilizate (deşeurile) [36.
Dacă primele condiţii pot fi respectate, cele ce privesc calitatea deşeurilor
sunt extrem de greu, dacă nu imposibil de păstrat. Din acest motiv apar la procesare
subproduse ce ridică probleme deosebit de mari: de neutralizare, utilizare, poluare,
etc. Se pot cita în acest sens: apele fenolice, gudroanele, zgura şi semicocsul ce se
constituie ca “reziduurile” reziduurilor primare prelucrate (deşeuri urbane şi
industriale).
Pentru a se evita o parte din incoveniente, produsele gazoase ale pirolizei
deşeurilor se ard imediat după ieşirea din reactor, iar căldura obţinută se utilizează
în proces (endoterm), excedentul fiind utilizat pentru la producerea aburului în
cicluri Rankine-Hirn obţinându-se energie electrică.
In acest caz, piroliza devine de fapt o piro-combustie a deşeurilor iar dacă
ţinem seama de consumul propriu de energie al reactorului şi de pierderile mari de
carbon în semicocsul şi zgura produsă, energia recuperată din deşeuri prîntr-un
astfel de procedeu, poate fi mai redusă decât cea posibil de obţinut printr-o ardere
directă, prin incinerarea deşeurilor. In acelaşi timp intervin o serie de factori
pozitivi precum: cresterea cotei de recuperare a materialelor reciclabile, plus
omogenizarea deseului brut într-un combustibil cu proprietati similare carbunelui:
cocsul de piroliza. Cercetările în acest domeniu continuă.
Următoarele deşeuri fac obiectul procedeelor de piroliză: deşeuri plastice,
cauciucuri, uleiuri uzate, deşeuri organice din industria chimică, deşeuri menajere
(fracţii organice), etc.
Dintre principalele procedeele de piroliză sunt de reţinut:
a) piroliza de joasă temperatură (400-6000C) şi de medie temperatură (600-
10000C);
b) piroliza de foarte înaltă temperatură (peste 20000C);
c) piroliza în baie de săruri sau metale topite;
d) piroliza sub vid;
În figura 3.10 este prezentata schema de principiu a procesului de piroliza.

Gaz piroliza
Deşeu Post combustie

Uscare
Q Piroliză
Racirea
cocsului
Cocs Gaz de piroliză

Fig. 3.10 Piroliza de joasă temperatură.
In procesele de piroliză se utilizează următoarele tipuri de reactoare:

rotativ, pat fix, pat în suspensie, pat fluidizat şi reactor în dublu flux.
Piroliză în cuptoare rotative
Este o tehnologie dezvoltata initial în Germania pentru valorificarea

hidrocarburilor. Cuptorul este alimentat cu deşeuri solide iar procesul de piroliză se
desfăşoară într-un cuptor rotativ încălzit direct prin arzătoare pe gaz, în absenţa
oxigenului. Temperatura de piroliză şi durata de stationare a deşeurilor în cuptor
sunt reglate în funcţie de încărcarea acestuia. În general temperatura procesului nu
depăşeşte 6500C. Descompunerea termică a deşeurilor lichide şi vâscoase pot
produce depuneri pe pereţii cuptorului ce vor avea ca efect reducerea
conductivităţii termice. Un dispozitiv de curăţare a pereţilor este prevăzut în acest
sens.
Refuzurile solide produse în timpul procesului de cracare termică sunt
descărcate din tambur şi apoi răcite.
Gazele de piroliză produse în cuptorul rotativ sunt trimise în contracurent
spre cocsul pirolitic, apoi sunt extrase.
 Gazele de piroliză parcurg apoi două etape de condensare: într-o primă etapă
sunt răcite la 3000C şi simultan, particulele de cocs conţinute în aceşti vapori
sunt eliminate prin spălare;
 Uleiul pirolitic obţinut la un punct de fierbere ridicat poate fi reciclat în
cuptorul rotativ în vederea conversiei sale în hidrocarburi mai uşoare sau
valorificat printr-o hidrogenare sub presiune înaltă, dând produse de rafinărie
de înaltă calitate.
 In etapa a doua, vaporii pirolitici sunt răciţi până la la 35°C; în acest fel
hidrocarburile uşoare şi vaporii de apă sunt condensaţi.
Apa condensată trebuie tratată într-o staţie de epurare a apelor uzate în

timp ce fracţia uleioasă poate fi valorificată în produse de rafinărie de calitate sau
transformată prin gazeificare în gaz de sinteză.
Gazele pirolitice necondensabile sunt recuperate, înlăturându-se
substanţele nocive şi în final utilizate pentru încălzirea cuptorului.
O astfel de instalaţie pilot servind pentru eliminarea reziduurilor de la
tratarea uleiurilor minerale funcţionează în regiunea Ruhr din Germania (Veba).
Piroliza în băi cu materiale topite
Sunt trataţi în special: solvenţi, deşeuri organice uleioase precum şi deşeuri

rezultate din procesele de chimie organică (sinteză, distilări).
Piroliza în băi de sticlă topită
Acest procedeu are ca obiectiv distrugerea compuşilor organici precum şi a

nitraţilor şi de a imobiliza părţile rămase sub formă de sticlă. Sticla topită este
încălzită electric şi are un comportament în cadrul procesului de lixiviere conform
normelor în vigoare.
Procedeul este un proces de vitrificare a deşeurilor. În funcţie de natura
deşeurilor tratate este necesar de a adăuga compuşi minerali în vederea obţinerii
sticlei (silicaţi). Această tehnologie nu a atins stadiul industrial. Cuptoare pilot
verticale sau orizontale au o capacitate de tratare de 100 Kg/h deşeuri (1000 t
deşeuri pe an).
Piroliză în băi de metale topite
Majoritatea încercărilor sunt făcute în SUA cu ajutorul convertizoarelor din

industria metalurgică pentru transformarea fierului în oţel sau fontă. Astfel,
deşeurile combustibili sunt oxidate şi compuşii metalici sunt solubilizaţi în baie.
Piroliză în băi de săruri topite
Este o metodă de combustie a produselor organice. Diferite procedee

furnizează un combustibil pornind de la deşeurile tratate şi permit distrugerea prin
oxidare completă, a deşeurilor. Temperatura (400 – 1100 °C) depinde de amestecul
de săruri utilizate. Clorurile de potasiu, sodiu precum şi carbonaţii sau sulfaţii de
sodiu sunt substante frecvent utilizate ca săruri topite.
Tratarea deşeurilor prin imersie în baia de săruri topite cuprinde
următoarele faze:
 introducerea deşeurilor în baie;
 combustia/piroliza deşeurilor, la temperatura băii;
 reacţia eventuală a produşilor de combustie/piroliză cu sarea sau amestecul de
săruri;
 separarea eventualelor cenuşi în baia de săruri;

 reciclarea sării.
Există o unitate pilot în localitatea Rockwel (SUA) ce tratează 130 Kg/h
(1000 t/an) de hexaclor-benzen.
De asemenea există preocupări şi în Franţa privind acest procedeu încă din
1983 la Centrul de Piroliză Marienan privind piroliza combustibililor sau a
deşeurilor solide în băi de săruri topite la o temperatură de 900C. Se obţine un gaz
de piroliză utilizat de motoarele termice pentru producerea de energie electrică.
Gazeificarea cărbunilor şi în particular a cărbunilor sulfuroşi în băi de săruri
alcaline trebuie să asigure de asemenea eliminarea acidului
Sunt utilizate pentru aceasta procedeele de gazeificare în pat fluidizat ce
fac să se obţină un gaz de sinteză bogat în hidrogen şi oxid de carbon, utilizat atât
pentru obţinerea în continuare de căldură şi energie electrică cât şi de compuşi cum
ar fi: metanol-etanol. Au fost puse la punct următoarele procedee:
1) procedeul LURGI; pat fix cu cărbune pulverizat descendent la o presiune de 35
bar şi un gaz de piroliză cu o putere calorifică inferioară Hi = 15000 kJ/Nm3;
2) procedeul WINKLER; pat fluidizat cu cărbune măcinat şi o presiune de 10 bar
dar cu un gaz de o putere calorifică redusă;
3) procedeul SHELL-KOPPERS-TOTZEK; un reactor cu dublu flux şi o presiune
de 40 bar. Gazul de piroliză obţinut are o putere calorifică inferioară Hi
=12000 kJ/Nm3.
În tabelul 3.2 sunt prezentate date despre aceste procedee iar în figura 3.11
sunt prezentate reactoarele de piroliză utilizate.
Tabelul 3.2
Comparaţie tehnologică a reactoarelor de gazeificare
Tipul reactorului Pat fix Pat fluidizat Flux dublu
Temperatura
480 – 600 0C 870 – 9800C 1370 – 15500C
gazelor
Produşi de CH4, CO, H2 CH4, CO, H2 CO, H2
gazeificare Gudroane şi uleiuri Semi-cocs pulverizat Zgură
Viteza gazelor 0,3 m/s 0,3 – 3 m/s 3 m/s
Cenuşi uscate Dolomită sau oxid de
Nămoluri, zgură
Subproduse Gudroane, uleiuri fier
Sulf
Sulf Sulf
Probleme Coroziune Coroziune, eroziune Coroziune, eroziune
Fig. 3.11. Reactoare de piroliză
Un alt procedeu de piroliză, RCP – Recyclead Clean Product, a fost pus la

punct de societatea Von Roll. El are următoarele faze: piroliză, fuziune, epurarea
zgurii, post-combustia şi recuperarea de energie [35.
Deşeurile sunt supuse următorului tratament:
 deşeurile sunt aduse în camera de piroliză (sistem de antrenare cu grilă) fără a
fi măcinate în prealabil. Ele sunt transformate în cocs şi gaz de piroliză.
Energia necesară este degajată prin combustia parţială a gazului de piroliză cu
oxigenul injectat în camera de piroliză;
 cocsul şi gazul de piroliză trec apoi în cuptorul de fuziune unde are loc o
injecţie tangenţială de oxigen ce va permite combustia completă a cocsului.
Temperatura atinge valori ridicate: 1400 °C;
 zgura rezultată este fie transformată în granule sau este dirijată către o unitate
de valorificare a zgurei ce permite separarea metalelor grele (zinc, cadmiu,
plumb) şi apoi supusă la diferite tratamente în vederea utilizării acesteia în
construcţia de drumuri;
 gazele de ardere calde care părăsesc cuptorul de fuziune sunt dirijate spre
reactorul cu pat fluidizat cu recirculare unde vine în contact cu nisipul răcit.
Temperatura gazelor scade până la 1000 °C. Acest nisip serveşte ca fluid
colportor şi permite separarea gazelor corozive de suprafeţele generatoare de
vapori. Nisipul este separat de gaze prîntr-un ciclon. Gazele arse sunt dirijate în
continuare într-un cazan de recuperare. Avantajul utilizării amestecului
nisip/gaze arse îl reprezintă o mai bună eficienţă a cazanului şi o construcţie
compactă a instalaţiei.
Procedeul RCP este utilizat în oraşul Bremerhaven (Germania) la o unitate
pilot de capacitate 6 t/h.
Termoliza
Este un procedeu termic asemănător pirolizei ce se desfăşoară însă la

temperaturi mai coborâte. Promotorii acestui procedeu aduc drept argumente faţă
de incinerarea clasică: un impact mai redus asupra mediului înconjurător şi o
adaptabilitate perfectă pentru cantităţi relativ scăzute de deşeuri ce urmează a fi
tratate [35.
Termoliza este destinată distrugerii fracţiei organice combustibile a
deşeurilor, fiind optimă pentru un deşeu ce în prealabil a fost supus proceselor de :
triere, măcinare şi deshidratare. Fracţia organică este descompusă la o temperatură
de 400 °C, maximum 500 °C în (absenţa oxigenului). Se obţin, ca şi în cazul
procedeului de piroliză în funcţie de natura deşeului, de starea de dezagregare, de
presiune, de temperatură şi timpul de sejur şi de eventuala prezenţă a catalizatorilor
următoarele produse:
 un solid (cocs sau carbon), compus din carbon fix având o putere calorifică
inferioară de ordinul a 16000 kJ/kg. Acest solid poate fi valorificat energetic în
cadrul centralelor termice clasice sau în camera de combustie sau de post-
combustie a cuptorului de piroliză;
 fază lichidă “ulei de piroliză” de tip “hidrocarbură” sau “gudron” care rezultă
din condensarea fazei gazoase. Aceste uleiuri pot fi utilizate drept substituenţi
pentru combustibili cum ar fi gazolina în cadrul instalaţiilor clasice;
 un “gaz de piroliza” având o compoziţie complexă (H2, CO, CH4, C2H2, C2H4
etc.) având o putere calorifică de până la 12500 kJ/Nm3 ce poate fi utilizat
drept combustibil în cadrul unei instalaţii de turbină cu gaze;
 compuşi sterili din produse necombustibile: sticlă, metale a căror cantitate
variază în funcţie de natura deşeului.
3.2.1. Tehnologii de piroliza în stadiu pilot sau industrial
Procedeul Thermolysis
Societatea cu acelaşi nume a experimentat un procedeu care constă în
termoliza deşeurilor la o temperatură de 420 °C în absenţa oxigenului:
 deşeurile sunt măcinate şi supuse procedeelor de îndepărtare a fierului din
conţinutul lor;
 are loc procesul de uscare a deşeurilor în circuit închis cu distrugerea
mirosurilor şi condensarea vaporilor de apă extraşi din deşeuri. Apa recuperată
este tratată şi reutilizată în cadrul procesului. Uscarea permite economisirea de
energie întrucât evaporarea apei în aparatul de termoliză ar face să se consume
energie şi să scadă puterea calorifică a gazelor;
 deşeurile sunt introduse comprimate în termolizor unde electric este asigurată o
temperatură de 420 °C. Aici are loc o separare automată a acestora datorită
diferenţei de densitate a inertelor, cocsului şi materiei organice;
 gazele extrase sunt răcite, spălate şi neutralizate; acestea sunt stocate într-un
gazometru înainte de a fi arse într-un motor cu gaz pentru producerea de
electricitate;
 refuzurile în atmosferă conţin numai CO2 şi vapori de apă;
 condensurile de la instalaţiile de spălare – neutralizare sunt supuse unui
tratament termic fiind reciclate în termolizor;
 nămolurile sunt vitrificate la o temperatură de 15000C într-un cuptor cu
inducţie;
 aşa-numita “fază densă” conţine metale atât sub forma lor iniţială cât şi
minerale inerte; metalele pure şi aliajele pot fi reciclate în industria
metalurgică;
 poluanţii ce provin de la această baie acidă sunt captaţi şi vitrificaţi în cuptorul
de inducţie.
Acest procedeu a fost dezvoltat în Spania în localitatea Vittoria ce dispune
de o instalaţie pilot de termoliză de 8000 t/an.
Procedeul ROTORPYR (Germania)

Obiectivul procedeului îl constituie recuperarea fracţiilor uleioase şi a
metalelor aflate în deşeurile industriale: plasticuri, pneuri auto. Piroliza are loc la o
temperatură de 700 °C într-un cuptor rotativ şi generează un produs gazos care este
răcit în două etape. Prima răcire se realizează la 150 °C şi conduce la obţinerea
unei fractii uleioase grele. La temperatura aerului ambiant este condensată o fracţie
uleioasă mai uşoară, pentru care 30-40 % din masa sa este reprezentată de benzen
şi xilen. Gazul reziduuar este mai întâi spălat cu apă şi sodă, după care este ars. În
general, producţia de ulei este de 18 %, cu un maxim înregistrat în cazul deşeurilor
plastice. Fracţia solidă reprezintă 15-50 %, cu o medie de 34 %.
Procedeul THERMOLYSEF
Procedeul de termoliză/piroliză “THERMOLYSEF” în băi de săruri topite
(figura 3.12) permite valorificarea diferitelor tipuri de deşeuri: anumite fracţiuni
rezultate din trierea deşeurilor urbane, pneuri uzate, deşeuri de materiale plastice
(amestecate, murdare, degradate), reziduuri petroliere, biomasă. El poate fi adaptat
în funcţie de capacitatea depozitului de deşeuri, eliminându-se astfel costurile mari
pe care le implică transportul deşeurilor. Procesul “THERMOLYSEF” conduce la
obţinerea – prin cracaj termic – a hidrocarburilor aromatice şi/sau alifatice. Acestea
pot fi adaptate cu uşurinţă pentru a servi la producerea produselor de sinteză, cum
ar fi monomerii uleioşi (etilenă, propilenă), obţinuţi prin piroliză la temperatură
ridicată. Prezenta invenţie constituie o soluţie alternativă prin “reciclare chimică”
la toate procedeele de reciclare/de eliminare a deşeurilor din materiale plastice
amestecate, murdare şi/sau degradate. Acest procedeu reprezintă un sistem
industrial (procedeul şi instalţia) economic din punct de vedere al energiei,
permiţând transformarea deşeurilor polimere, mai ales a celor termoplastice – chiar
şi a amestecurilor dintre acestea şi alte materiale – în produse valorificabile.
Procesul de transformare se realizează printr-un cracaj termic la temperatură joasă
sau medie şi într-o atmosferă inertă. Principalele produse obţinute sunt

valorificabile comercial, in aplicaţii speciale:
 lubrifianţi şi grăsimi;
 ceruri şi parafine (mai ales cazul polialchenelor);
 monomeri (cazul deşeurilor de polistiren);
 hidrocarburi aromatice, diferiţi solvenţi;
 un ulei combustibil cu caracteristici şi folosire asemănătoare unui
 combustibil uşor.
Baia de sare este regenerabilă şi are rolul de a capta halogenii, sulful şi
metalele grele conţinute în produsele de pirolizat. Aceste elemente vor lipsi cu
desăvârşire din produsele supuse pirolizei.
Fig. 3.12. Schema de funcţionare a procedeului "THERMOLYSEF"
Echipament:
1. Prepararea deşeurilor din materiale plastice
2. Prepararea băii de săruri
3. Reactor de termoliză
4. Distilare atmosferică
5. Distilare sub vid
6. Tratarea băii de săruri
Materii prime:
A. Deşeuri de materiale plastice sau alte deşeuri
B. Săruri pentru baie
Produse de piroliză:
Distilare atmosferică: Distilare sub vid:
C. Gazul ars G,H,I Produşi
D. D, E, F Produşi
Sistemul propus constituie o soluţie viabilă pentru următoarele deşeuri:

 produse agricole utilizate, saci, flacoane, produse fitosanitare;
 sfori şi benzi din materiale plastice;
 plasele şi năvoadele utilizate în industria piscicolă;
 deşeuri industriale şi ambalaje;
 deşeuri provenite de la ambalajele de tip “complexe” (combinaţii plastic/plastic
şi/sau plastic/metal)
 subproduse rezultate de la fabricarea polimerilor (polipropilenă)
Procedeul PyRos
În cadrul prodeului PyRos, piroliza se realizează într-un reactor sub formă
de ciclon, care are înglobat un filtru pentru gazele arse. Filtrarea acestora se
bazează pe principiul separatorului rotativ de particule.
Deseul (in special celulozic) este introdus în ciclon. Forţa centrifugă
conduce particulele la periferia ciclonului, unde are loc procesul de piroliză.
Volatilele formate sunt transportaţi rapid în centrul ciclonului, după care ies
trecând mai întâi prin filtrul rotativ.
Gazul şi cărbunele rezultaţi pot fi folosiţi pentru reîncălzirea gazului
purtător şi a transportatorului de căldură.
Caracteristicile reactorului PyRos sunt:
 coeficient de transfer termic mare,
 timp de staţionare a gazului redus,
 timp de staţionare a particulelor controlabil,
 conversia particulelor de dimensiuni mari,
 integrarea reactorului şi a filtrului de particule,
 cost scăzut al reactorului.
Fig. 3.13. Schema procedeului PyRos

Temperatura medie a procesului variază între 450-550 °C. iar timpul de

staţionare a gazului purtător în reactor este de circa 0,5 – 1 secunde. Într-un reactor
la scară redusă (1 kg/h), ţinându-se cont de configurarea reactorului şi de
parametrii procesului, a fost realizat un studiu experimental pentru optimizarea
randamentului fracţiei lichide şi a conţinutului de ulei. Scopul este de a realiza
procesul PyRos la scară industrială pentru o sarcină de 30 kg/h.
Procedeul BTG
Tehnologia BTG a pirolizei rapide are loc într-un reactor cu con rotativ.
Este vorba despre un conjunctor gaz-solid care a fost descoperit la Universitatea
din Twente, Olanda. O reprezentare schematică a acestui reactor este ilustrată în
figura 3.13. Particulele de deseu celulozic (biomasă) aflate la temperatura mediului
ambiant şi particulele de nisip fierbinte se introduc pe la baza conului, unde sunt
amestecate şi transportate datorită forţei centrifuge spre partea superioară a
conului. În cazul acestui tip de reactor poate fi obţinută o încălzire rapidă a
biomasei şi un timp redus de staţionare a gazului.
Încălzirea rapidă a biomasei va împiedica formarea cenuşii în timpul
reacţiilor. Asfel se obţin ca produşi primari: bio-ulei 75 % şi cenuşă şi gaz 15 %.
Deplasarea rapidă a vaporilor de piroliză (volatilelor) în reactorul cald conduce la
pierderea a mai puţin de 10 % din masa de bio-ulei. Acest lucru se datorează
reacţiilor de cracare. Nu este necesară utilizarea unui gaz “inert”, produsele de
piroliză nefiind diluate. Această nediluare şi cantitatea mică de vapori conduc la
construirea unui echipament de dimensiuni reduse.
Din punct de vedere mecanic, tehnologia reactorului este deosebit de
simplă şi robustă. Viteza de rotaţie a conului este de doar 300 rot/min şi, după mai
mult de 1000 de ore de operare a unei instalaţii pilot cu o sarcină de 250 kg/h,
fenomenele de abraziune şi de uzură nu apăruseră.
Realizarea reactorului cu con rotativ la scară mai mare este posibilă prin
creşterea diametrului său. Pentru capacităţi care necesită un diametru al conului
mai mare de 2 m, etajarea mai multor conuri pe o axă conduce la plasarea
(introducerea) sarcinii în zona cea mai de jos a reactorului. Apelând la această
posibilitate, instalaţia pilot poate face faţă unei încărcături de 2-10 t/h.
Particulele de biomasă sunt introduse pe la baza reactorului de piroliză,
unde sunt pirolizate. Vaporii produşi execută mai multe mişcări de rotaţie (fără a
urca), înainte de a intra în condensator. Reactorul de piroliză este integrat într-un
sistem de circulaţie a nisipului, compus din: conductă verticală, cameră de
combustie în pat fluidizat şi reactor de piroliză. Cărbunele este ars în prezenţa
aerului pentru a produce căldura necesară procesului de piroliză. Principalul produs
îl constituie uleiul. De asemenea sunt evacuate şi gaze necondensabile. Surplusul
de căldură poate fi utilizat în procesul de uscare a materiei de bază.
BTG a fost aplicat într-un reactor de piroliză cu con rotativ pentru o sarcină
de lemn de 250 de kilograme/oră.
În tabelul 3.4 sunt prezentate câteva dintre procedeele de piroliză aflate în

stadiu de instalaţii pilot.
Tabelul 3.4
Caracteristici ale unor procese de piroliză
Puterea calorifică
Procedeul de Temperatura de inferioară a
Produse de piroliză
piroliză piroliză produselor de
piroliză [kJ/Nm3]
Ulei combustibil: 17% 21 500
5000C
GARRET Gaze de piroliză: 20% -
reactor tubular
Cocs: 33% 21 000
900 – 10000C Gaz de piroliză 11 720
cuptor cu cameră, 500 m3/t deşeu
DESTRUGAS
vertical încălzit din
exterior semicocs 7 340
Tr.I: 400 – 5000C Gaze de piroliză 15 250
KIENER
Tr.II: 1100 – 12000C Semicocs 4 050
Tr.I: 5000C
Gaz de piroliza 7 860
GOLDSHOFE Tr.II: 1100 –
(970 m3/t deşeu)
1200=C
17000C
Gaz de piroliză 10 050
PURROX cuptor cu cameră
(570 m3/t deşeu)
verticală
3.2.2. Avantajele şi dezavantajele pirolizei
Principalele avantaje oferite de tehnologiile de piroliză sunt:

 nivelul de temperatură poate fi strict controlat şi deplasat în limite largi;
 diminuarea volumului de efluenţi gazoşi: aproximativ 1/3 comparativ cu
incinerarea;
 prin nivelul de temperaturi, prin controlul echilibrelor chimice şi prin regimul
gazodinamic se poate reduce substanţial emisia de noxe (praf, produse
sulfurice, produse clorice, metale grele, etc);
 obţinerea de produse valorificabile energetic şi tehnic: ulei, gaz şi cocs de
piroliza.
 neutralizarea a 99,99% din deşeuri;
 nevolatilizarea metalelor grele şi fixarea acestora în cocs;
 inexistenta emisiilor de NOx.
 timp redus de reacţie pentru piroliza de inalta temperatura : 15-20 minute;
 omogenizarea deseurilor multicomponente de tipul celor urbane. Se obtine
astfel un produs cu caracteristici termo-fizico-chimice quasi-constante.
 neutralizarea produselor cu impact olfactiv major şi facilitarea depozitarii pe
termen lung şi a transportului la distanta. De exemplu deseurile din industria
zootehnica (resturi din prelucrarea carnii, cu descompunere rapida) pot fi
pirolizate, obtinandu-se un cocs (carbon + inerte) ce poate fi stocat şi
transportat la distanta pentru a fi ars intr-o centrala clasica pe combustibil

conventional;
 raspuns bun la variatii de sarcina: 25 – 125%;
 unitati modulare în gama 10000 – 50000 t/an.
Inconvenientele procesului de piroliza

Principala limitare a acestui procedeu este dată de caracterul de interfaţă
între deşeul brut şi tehnologia de eliminare finală. Piroliza nu este un procedeu de
eliminare a deşeurilor ci doar de prepare în vederea unei valorificări energetice
superioare.
Principalele dezavantaje sunt generate de:
 caracterul de deşeu al cocsului produs. Deşi este un combustibil omogen
asimilabil cărbunilor de putere calorifică medie, din punct de vedere juridic
este un deşeu ce se supune legislaţiei respective.
 conţinutul de metale grele. Datorită temperaturilor joase (<650°C) ale
procesului, metalele grele nu sunt volatilizate şi rămân fixate în cocs. Pentru o
combustie ulterioară a acestui produs este necesară o „spălare-separe”
intermediară pentru reţinerea metalelor grele. Aceasta reduce eficienţa globală
de a procesului conversie energetică a deşeului.
3.3. GAZEIFICAREA
Reactoarele de gazeificare (fig. 3.14) sunt echipamente relativ simple.
Partea lor mecanica de operare, alimentare şi evacuare a gazului produc este de
asemenea simpla. Insă, operarea gazogenelor nu este foarte simpla.
Nu există reguli bine definite ale procesului, deoarece termodinamica de
operare a reactoarelor nu este bine cunoscută. Totuşi principalele termodinamici
guvernează temperatura, alimetarea cu aer şi alţi parametrii de funcţionare.
Procedeul de gazeificare transformă deşeurile lichide sau solide într-un gaz
de sinteză care este utilizat în scopul producerii de energie electrică sau la
fabricarea de produşi chimici, hidrogen sau carburanţi. Gazeificarea deţine o
multitudine de atribute pozitive în comparaţie cu alte tehnologii, care sunt menite
să stimuleze piaţa actuală. Gazeificarea este unica tehnologie care oferă avantaje
ascendente şi descendente. Toate materiile pe bază de carbon care conţin părţi
periculoase, deşeurile solide, nămolurile rezultate în urma tratării apelor menajere,
biomasa, etc., pot fi gazeificate în scopul producerii gazului de sinteză, după ce în
prealabil au fost tratate corespunzător.
CO + H2 + CH4 +
…
Deşeu Post combustie sau separare
H2
Uscare
Piroliză
Q
Gazeificar
e
Aer, O2, H2O
Topire
cenuşă
Evacuare zgură lichidă
Fig. 3.14. Schema de principiu a procesului de gazeificare
3.3.1. Principiul procesului de gazeificare
Chimia gazeificării deşeurilor este complexă. Gazeificarea produsului

constă în principal într-un proces desfăşurat în două etape, piroliza urmată de
gazeificare. Etapa de piroliză, cunoscuta şi sub denumirea de devolatilizare, este
endotermica şi produce între 75 şi 90 % materii volatile sub formă de hidrocarburi
gazoaze şi lichide. Temperatura acestei etape nu depăşeşte 600 °C. Produsul solid
al pirolizei, cocsul, este constituit în principal din carbon fix şi cenuşă (inerte).
In cea de-a doua etapă, gazeificarea, carbonul reacţionează cu vaporii de
apă, oxigen sau aer, în funcţie de tehnologia utilizată. Gazeificarea cu vapori de apă
este cunoscută sub numele de « reformare » iar produşii rezultaţi sunt în principal
hidrogenul şi dioxidul de carbon. [36].
Fig. 3.15. Etapele gazeificării
In cea mai mare parte a aplicaţiilor, reacţiile exoterme dintre carbon şi

oxigen furnizează energia (căldura) necesară derulării procesului de piroliză şi a
celui de gazeificare a cocsului rezultat. Această metodă este denumită piro-
gazeificare integrată şi posedă un randament energetic mai bun în comparaţie cu
soluţia de separare a pirolizei şi a gazeificării cocsului în echipamente şi locaţii
diferite. Această alternativă este viabilă atunci cand amplasarea surselor de deşeuri
se află în locuri care nu oferă posibilitatea amplasării unei centrale de gazeificare
integrate de mare capacitate.
In acest caz, piroliza se face în proximitatea sursei de deşeuri, iar sub-
produsul (cocsul) este astfel transportat la unitatea de gazeificare minimizându-se
astfel costurile de transport pe unitatea de masă de deşeu. In plus, dacă deşeul
conţine materiale reciclabile (aluminiu, fier etc.) această alternativă oferă
posibilitatea recuperării materialelor după etapa de piroliză. Cota de recuperare
creşte sensibil (în cazul aluminiului de la 30% la 90%).
Gazeificarea directă a deşeului sau piro-gazeificarea integrată se realizează
într-un singur reactor care posedă mai multe zone. Fiecărei zone îi corespunde o
reacţie dominantă. Materialul este introdus pe la partea superioară şi cade într-o
mişcare contracurent în raport cu fluxul de gaz. Deşeul este imediat uscat iar pe
măsura creşterii temperaturii este pirolizat. Ulterior cocsul este gazeificat cu
ajutorul aerului, O2, sau H2O. Inertele rămase în urma consumării complete a
carbonului fix sunt evacuate. Gazul de sinteza este colectat şi evacuat spre
secţiunea de epurare în vederea valorificării.
Există tehnologii ce folosesc combustia parţială. In acest caz, un aport
calorific este obţinut prin intermediul unor gaze oxidante fierbinţi provenite fie
dintr-o post-combustie, sau o încalzire cu plasmă sau de asemenea prin
introducerea unui amestec metal-oxigen.
Această tehnologie permite o transformare a cenuşii în lichid ce ulterior se
solidifică, permiţând vitrificarea continuă a reziduurilor finale [37].
3.3.2. Tipuri constructive de reactoare de gazeificare
Diferite tipuri de gazogene ce utilizează deşeurile au fost dezvoltate

pornind de la modelele de bază deja existente. Gazogenele pot fi clasate în patru
grupuri principale: cu pat fix în contra curent, cu pat fix în co-curent, cu pat
fluidizat dens şi circulant şi cu pat antrenant. Diferenţa se bazează pe modul în care
produsul este tolerat de reactor, pe sensul curgerii materialului şi a oxidantului şi pe
sursa ce furnizează căldura reactorului.
Reactorul cu pat fix în contra curent

Cel mai vechi reactor este reactorul «up-draft» cu pat fix (fig. 3.16). în
condiţii continue, combustibilul este consumat prin piroliză şi gazeificare.
Combustibilul este completat până la maximul înălţimii patului. In mod teoretic,
volatilele din gazogenul cu pat fix trebuie arse complet.
Fig. 3.16. Schema reactorului de gazeificare cu pat fix
Reactorul cu pat antrenant

Reactorul cu pat antrenant este utilizat la scară mai mare şi poate
transforma deşeurile în lichid sau gaz în funcţie de temperatura din camera de
reacţie. Cantitatea de lichid este maximă atunci când un gaz transportor preîncălzit
este utilizat la peste 750°C.
Fig. 3.17. Schema reactorului de gazeificare cu pat antrenat
Reactorul cu pat fluidizat

Cea mai atractivă tehnologie de gazeificare este cea care implică folosirea
reactorului cu pat fluidizat (fig. 3.18.). Reactoarele cu pat fluidizat au mai fost
folosite şi în trecut în scopul gazeificării carbonului la presiune atmosferică prin
procedeul «Winkler» : gazele sunt produse prin injecţia de particule de carbon (de
mărimea 0-10 mm) în patul fluidizat urmată de amestecul cu aer şi vapori de apă la
o temperatură de 800 – 1000 °C. Această tehnologie este folosită în mai multe ţări
înlocuind tehnologia care utilizează gazul natural ca materie primă pentru
producerea hidrogenului prin reformare.
Fig. 3.18. Schema reactorului de gazeificare cu pat fluidizat
Procedeele dezvoltate la nivel comercial se bazează pe patru tipuri de

gazeificare :
1 Gazeificarea în pat fix cu extacţie de cenuşă solidă sau topită,
2 Piro-gazeificarea în două etaje,
3 Gazeificarea în pat fluidizat (pat fluidizat circulant atmosferic (CFB) sau

presurizat),
4 Gazeificarea în pat antrenant.
3.3.3. Tehnologii de gazeificare în stadiu pilot sau industrial
In cele ce urmează, sunt prezentate tehnologiile de gazeificare specifice

tratării deşeurilor sau nămolurilor rezultate în urma tratării apelor uzate provenite
din industrie.
Gazogenul Lurgi Dry Bottom

Acest gazogen (fig. 3.19.) este foarte răspândit pentru gazeificarea sub
presiune a carbonului, el putând fi utilizat pentru gazeificarea carbonului
bituminos, a cocsului şi a deşeurilor solide şi lichide.
Principiul de funcţionare este de tipul pat fix, în care încărcătura solidă
coboară în contra curent faţă de agentul de gazeificare care este introdus pe la baza
reactorului vertical, unde o grilă rotativă operează în scopul extragerii cenuşilor.
Prin combustia cocsului este furnizat aportul de caldură necesar gazeificării. Gazul
brut iese din gazogen pe la partea superioară a reactorului la o temperatură ce
variază între 400 – 600 °C. El este mai departe epurat şi apoi răcit până când praful
şi gudronul sunt eliminate.
Fig. 3.19. Schema reactorului de gazeificare Lurgi Dry-Bottom

Ca agent de gazeificare, acest gazogen poate utiliza fie un amestec de aer şi vapori
de apă, fie un amestec de oxygen şi vapori de apă, producând respectiv gaze cu
putere calorifică mica sau medie. O compoziţie tipică a gazului cu oxygen este
(participaţii volumice pentru un deşeu uscat):
CO2 = 33 % ; CO = 14,8 % ; H2 = 40,2 % ; CH4 = 11,7 % ; N2 = 0,3 %
Mărimea particulelor utilizate variază între 6 şi 50 mm, fără nici o limitare

asupra conţinutului de cenuşă. Temperatura de topire a cenuşilor este în general
superioară celei de 1200°C. Acest gazogen cu evacuare a cenuşii în stare solidă
funcţionează la temperaturi inferioare temperaturii de topire a acesteia.
Gazogenul Nippon Steel (NS)

Gazogenul NS este un reactor cu pat fix în co-curent, atmosferic, ventilat
cu aer. Acest gazogen este adaptat pentru gazeificarea deşeurilor. In prezent, patru
astfel de unităţi sunt operaţionale în Japonia folosite în principal pentru tratarea
deşeurilor municipale, industriale sau medicale (36000 – 110000t/an). In aceste
unităţi, gazul este ars în aval într-o cameră de combustie echipată cu un cazan
pentru producerea de abur.
Incărcătura este alimentată prin partea superioară a gazogenului având o
curgere descendentă (figura 3.20.) şi este pre-amestecată cu 50 kg/t de cocs, 30 kg/t
de var, pentru o desulfurare în situ a gazului.
Cenuşa este vitrificată la baza gazogenului. Prin adaugarea CaCO3 este
permis în egală masură controlul vâscozităţii zgurii până la aglutinarea ei.
Fig. 3.20. Schema reactorului de gazeificare Nippon Steel

Piro-Gazificarea în doua etaje
Procedeul THERMOSELECT
Tehnologia procedeului Thermoselect este compusă din:
 Canal de degazeificare orizontal, încălzit la exterior. Aici deşeurile suferă o
compactare de până la 20% din volumul iniţial şi în egală măsură o uscare şi
piroliză în funcţie de temperatură.
 Camera de gazeificare/vitrificare verticală, la temperatură înaltă, unde
carbonul este furnizat continuu de pirolizor, este gazeificat prin injecţia de
oxigen pur ( 400 kg/t de produs uscat). Inertele sunt vitrificate (1200 °C) şi
recuperate la baza camerei, iar gazul produs este recuperat pe la partea
superioară a camerei 1000-1200 °C.
O compoziţie tipică a gazului de sinteza (volumetrică) este :

CO2 = 24 % ; CO = 39 % ; H2 = 39 %
Trei unităţi au fost implementate în Karlsruhe (Germania), în 1999. Două

unităţi există în Japonia, la Chiba, cu o capacitate de 150 t/zi fiecare.
Gazogen cu pat fluidizat
Gazogen cu pat fluidizat dens
Procedeul HTW (Winkler)

Aplicaţia tehnologiei cu pat fluidizat la gazeificarea carbonului, pentru
producerea de abur în scopuri energetice a fost oferită în premieră prin procedeul
Winkler. Procedeul HTW (High Temperature Winkler) foloseşte o serie de inovaţii
ale gazeificarii Winkler în pat fluidizat, care la inceput funcţiona la presiune
atmosferică. Acest procedeu, sub presiune şi la temperaturi aflate sub temperatura
de topire a cenuşii (800 – 1000°C), foloseşte un reactor vertical cu două zone, un
pat dens şi o zonă de declanşare a suspensiei diluate.
In demonstraţiile pilot din Berrenrath, Germania, a fost operată co-
gazeificarea deşeurilor municipale pretratate (10 t/h şi 0.4 t/h de lignit uscat), în
vederea obţinerii gazului de sinteză, din care se obţine ulterior metanol. Gazogenul
operează la o presiune de 10 bar şi la o temperatură de gazeificare de 950 °C.
Pentru producţia de gaz este introdus la baza reactorului un amestec de
vapori de apă şi oxigen, ca agent oxidant în scopul fluidizării incărcăturii în timpul
gazeificarii. Presiunea poate fi reglată în mod normal sub 30 bar.
Pentru ca pierderile de carbon sub formă de particule fine sa fie evitate, o a
doua injecţie de oxigen este admisă în reactor într-un punct plasat în partea
superioara a acestuia.
O compozitie volumetrică tipica a gazului obţinut este:
CO2 = 30 % ; CO = 36,3 % ; H2 = 33,3 % ; CH4 = 6,7 % ; N2 = 3,7%.
Acest procedeu a fost imbunătăţit prin utilizarea unui gazogen cu doua

paturi fluidizate constituite dintr-o zonă superioară de carbonizare şi una inferioară.
In prezent, gazeificarea HTW este utilizată în Germania pentru producţia
de syngas utilizând carbon bituminos, lignit şi deşeuri tratate, fără nici o limitare în
ceea ce priveşte conţinutul iniţial de cenusă şi cu o temperatură de topire a cenuşii
superioară celei de 1000 °C. Alimentarea se face cu particule de dimensiuni
inferioare a 6 mm.
Din 1998 procedeul HTW este autorizat în Japonia, prin intermediul
companiei japoneze Sumitomo Heavy Industries, Ldt. (SHI), în scopul realizării
unei instalaţii pilot de 20 t/zi la o presiune de 1,5 bar (absoluţi) pentru tratarea
termică a deşeurilor solide municipale. Instalaţia pilot HTW – SHI de gazeificare a
deşeurilor, a fost instalată la Niihma, Sikuku, Japonia, şi transformă deşeurile
solide municipale într-un gaz cu putere calorifică coborâtă (11000 kJ/Nm3). Cenuşa
care rămâne la baza gazogenului HTW este topită iar apoi transformată în zgură
într-un schimbator de căldura folosit la separarea prin condensare a vaporilor de
apă din gazele combustibile.
Căldura sensibilă a gazelor de proces este utilizată într-un sistem pilot pe
baza unui ciclu Rankine în scopul obţinerii de energie electrică. Gazele de ardere
produse în etapa de incinerare sunt tratate printr-un procedeu conventional.
Procedeul Carbona ( Carbon Inc.) (Finlanda).

Gazeificatorul a fost dezvoltat de către Carbona pentru gazeificarea bazată
pe brevetul depus de Gas Technology Institute (procedeele UGas şi Renugaz).
Procedeul Carbona este un procedeu de gazeificare a deşeurilor ligno-celulozice
într-un reactor atmosferic cu pat fuidizat, care constă dintr-un cilindru vertical
prevăzut cu un dublu strat refractar.
Deşeul introdus pe la partea inferioară a gazogenului este împins de un
sistem transportor cu şurub. Patul fluidizat dens din material inert, este menţinut în
gazogen pentru a furniza nucleele primare şi a interveni astfel drept catalizator în
scopul reducerii gudronului. Gazul de fluidizare şi cei mai buni agenti oxidanţi sunt
amestecurile de aer şi vapori de apă injectaţi prin intermediul unei reţele de
distribuţie. Aerul secundar poate fi introdus prin partea superioară în scopul
controlului temperaturii şi al amplificării reacţiei de cracare a gudronului.
Secţiunea superioară este mai largă decât secţiunea patului fluidizat pentru a reduce
viteza de trecere, diminuând astfel antrenarea de particule fine mărind timpul de
staţionare a solidului şi a gazului în reactor. Substanţele antrenate în pat şi cocsul
ce nu a reacţionat sunt separate de gazul produs într-un un simplu ciclon extern şi
recirculate în patul fuidizat prin intermediul unui tub. Ciclonul este de asemenea
acoperit cu un strat refractar. Gazul este răcit, curăţat de cenuşă şi spălat.
Gama compuşilor gazului produs (% volumice) variază între urmatoarele
limite, la variaţia continutului de umiditate a produsului tratat între 10 şi 30%:
CO = 22 – 14 %; H2 = 20 – 15 %; CH4 = 3 – 2 %; CO2 = 10 – 14 % ; N2
= 45 – 55 %
Valoarea puterii calorifice inferioare a gazului produs : 5 - 3,5 MJ/Nm3.

Acest gaz poate fi utilizat în cazane sau cuptoare, fără filtre de curăţare.
Pentru instalaţiile pilot cu motoare, gazul produs la ieşirea din gazogen
trebuie sa treacă prin reactorul catalitic unde gudronul este cracat. Catalizatorul
poate fi pe bază de calciu sau nichel. Experienţele au arătat ca plaja de temperaturi
de topire a inertelor variază intre 850 şi 1000 °C.
Dupa răcire, gazul care are o temperatura de aproximativ 200 °C, este
curăţat de particule şi praf într-un filtru textil. In aval de acest filtru, combustibilul
gazos este răcit până la temperatura mediului ambiant, pentru a alimenta un motor
pe gaz.
Un exemplu tipic de ansamblu gazeificator / motor este :

 Debitul de deseu : 75 t/zi; 50 % umiditate;
 Producţia de energie electricită: 2 MWe;
 Producţia de energie termică prin cogenerare: 4,5 MWt.
Flexibilitatea gazeificatorului este mare. Produsele ce pot fi tratate în acest

gazogen cu pat fluidizat fără a fi pretratate sunt: reziduuri forestiere, nămoluri,
paie, carbon, deşeuri agricole, derivaţi ai carburanţilor.
Gazogen cu pat fluidizat circulant
Gazogenul Lurgi CFB

Gazogenul CFB constă dintr-un cilindru vertical echipat cu o căptuşeală
refractară şi cu un ciclon superior. In partea inferioară cenuşa este răcită şi spălată.
Gazogenul CFB funcţionează între un pat fluidizat dens clasic şi un reactor cu flux
antrenant.
Carbonul sau deşeurile sunt introduse în reactor aproape de partea
inferioară; agentul de gazeificare este un amestec oxigen- vapori de apă sau
amestec oxigen CO2. Cenuşa este parţial înlăturată prin ochiurile grătarului
reactorului. Reacţiile de gazeificare demarează lent la baza reactorului la momentul
alimentării cu deşeu. Gama tipică a temperaturii de reacţie variază între 800 °C şi
1050°C, în funcţie de tipul produsului introdus. Presiunea de gazeificare trebuie să
fie superioară celei de 1,15 bar.
O compoziţie tipică de gaz (% volumic) la utilizarea oxigenului este:
CO2 = 16,9 % ; CO = 41,8 % ; H2 = 37,9 % ; CH4 = 2,9 % ; N2 = 0,5 %.
Gazul este evacuat prin partea superioară a reactorului şi trecut printr-un

ciclon. Gazul este răcit, curăţat şi epurat în funcţie de condiţiile sale de utilizare.
Reactorul acceptă o varietate mare de deşeuri (lignit, carbon bituminos,
cocs, biomasă, deşeuri menajere), fără nici o limitare în ceea ce priveşte conţinutul
de minerale. Mărimea particulelor introduse este sub 6 mm iar temperatura de
topire a cenuşii este superioară a 1100 °C.
Instalaţiile pilot sunt implementate în Germania şi Australia pentru

producerea de combustibil gazos, pe bază de la carbon bituminos. O instalaţie pilot
de gazeificare CFB pentru 150000 t/an de biomasă a fost construită recent în
Olanda (85 MWth). Gazul produs este ars în centrale, permiţând substituţia de
70000 tone de cărbune pe an.
Procedeul de gazeificare TPS Termiska (Studsvik, Suedia)

Procedeul TPS Termiska AB, este un procedeu de gazeificare dezvoltat
pentru aplicaţii cu RDF (Refused Derived Fuel – fracţia organică separată din
deşeul menajer). Acest procedeu se bazează pe un gazogen atmosferic cu pat
fluidizat circular, cuplat direct la un sistem de cracare a gudronului pentru
eliminarea acestuia. Gazul, cu o putere calorifică slabă este răcit şi curăţat de alcali,
amoniac şi alte substanţe toxice pentru combustia ulterioară, în echipamente
convenţionale, iar apoi este ars fie într-un generator de abur, un motor sau o turbină
cu gaze, fără a mai fi necesară curăţarea gazelor de ardere generate.
Unitatea TPS este compusă din :
 pregătirea combustibilului,
 gazeificarea cu aer suflat într-un reactor CFB atmosferic,
 cracarea gudronilor într-un reactor secundar,
 răcirea şi curăţarea gazului într-o unitate prevazută cu filtru epurator
(eliminarea particulelor de clor - CaCl2, gudron, alcali, amoniac, apă),
 compresia combustibilului gazos într-un compresor multietajat,
 combustia combustibilului gazos şi destinderea într-o turbină cu gaze.
Procedeul este cunoscut pentru genererea de gaz combustibil de putere

calorifică scăzută ce variază între 5 şi 7 MJ/Nm3. Cum gazul brut vine în contact cu
varul, gudronul este descompus în fracţii mai uşoare. Datorită cracării gudronului
se reduce înfundarea filtrelor din secţiunea epurare gaze. Spălarea cu apă şi în plus
filtrarea pot fi foarte eficiente pentru înlăturarea alcalilor, iar amoniacul poate fi
dizolvat, reducându-se astfel formarea de NOx din azot.
TPS este primul care a demarat construcţia unui gazogen pilot de 2 MWth,
în 1985, la Studsvik, Nykoping, Suedia. După 1987, a utilizat conţinutul de
dolomită pentru « cracarea gudronului », filtre de gaz la rece, epurator umed şi un
sistem de compresie de 500 kW. Motorul Diesel cu 8 cilindrii a fost modificat
pentru instalaţia pilot de gazeificare de 2 MWe.
Două gazogene (15 MWth fiecare) de concepţie TPS au funcţionat pentru
200 tone de RDF pe zi în Chianti, Italia. Această unitate include o aplicaţie simplă
a tehnologiei de gazeificare, datorită utilizării directe a gazului de gazogen fără
filtrare, în cuptoare de ciment sau în cazane.
Sistemul complet de 8 MW pentru gazeificarea biomasei combinată cu
ciclu integrat (IGCC), utilizează o unitate de cracare a gudronilor care a fost
construită de Selby (UK) în 2000. Turbina de gaz a fost dată în exploatare în
ianuarie 2002.
Un alt sistem similar cu o capacitate de 32 MWe este proiectat pentru

Mucurri, Bahia, Brazilia, şi foloseşte drept combustibil trestia de zahăr în scopul
producerii de energie electrică. De asemenea o instalaţie pilot IGCC de 30 MWe ce
foloseşte eucaliptul a fost construită în nordul Braziliei.
Gazogenul cu pat antrenat
Procedeul Carbo V (Coreea)

Procedeul Carbo-V utilizează gazeificarea în două etape, piro-gazeificarea:
 Piroliza la temperatură joasa
 Gazeificare în pat antrenat la înaltă temperatură
UET Umwelt und Energietechnik Freiberg GmbH a implementat o

instalaţie pilot de 1 MWth în care a testat utilizarea diferitelor produse pe parcursul
5 ani. Aceasta instalaţie pilot poate fi modulată în diferite sub-sisteme.
Sistemul de alimentare NTV constă în două controlere de presiune plasate
în serie (P1 et P2) cu P2 în jurul a 0,1 – 0,2 bars. Un şurub Arhimede plasat
inferior, alimentează reactorul pe două canale. Diametrul interior al surubului este
de 300 mm. Fluxul de alimentare cu solid este însoţit de injecţia unui gaz inert
(1m3/h).
Reactorul NTV este un pirolizor orizontal cu flux continuu, ce operează
într-o gamă de temperatură interioară de 400 – 500 °C, în absenta oxigenului
(<2%). Reactorul este echipat cu un amestecator axial ce are ca scop omogenizarea
fluxului de particule solide în timpul tratamentului temic, şi cu un sistem trecere în
contra-curent a gazelor de proces. Căldura la intrare, utilizată pentru carbonizarea /
devolatilizarea încărcăturii este obţinută prin combustia parţială a combustibilului,
realizată prin injecţia de aer cald pe la baza reactorului (4 injectoare de distribuţie
echipate cu ventilatoare). Profilul longitudinal de temperatură a produsului tratat
variază între 350 – 450 °C. Produşii gazoşi şi carbonul solid sunt injectaţi în
reactorul HTV la temperatură înaltă prin intermediul unor separatoare în linie.
Gazul NTV este dirijat pentru a fi separat de solidul ce nu a reacţionat, recuperat şi
reinjectat în reactorul NTV.
Reactorul HTV cu gazeificare în pat antrenat la temperatură înaltă constă
într-o cameră de combustie verticală de gaz, secţiune de preîncălzire a aerului şi de
reinjectare a cenuşii (1400 °C), trecând printr-o zonă de reducere, unde cocsul este
introdus reacţionând în scopul producerii unui gaz brut de gazeificare. Gazul
produs este răcit în recuperatoarele de căldura care alimentează turbine cu abur.
Cocsul şi cenuşa reziduală sunt reintroduse într-o secţiune aflată la temperatură
înaltă în gazogenului HTV. Compoziţia gazului (% volumic) produs prin
gazeificarea cu aer este:
CO2 = 10,6 %, CO = 20,2 %; H2 = 20,5 %; CH4 < 0,1 %; N2 = 41,4 %, H2O =
7,3%; cu o putere calorifică scăzută a gazului 4530 kJ/kg.
3.3.4. Avantajele şi dezavantajele gazeificarii
Avantaje ale gazeificarii
In general avantajele pirolizei se regăsesc şi în gazeificare. In ceea ce

priveşte deşeurile ce pot fi tratate prin acest procedeu, se poate spune că toate
deşeurile organice sunt tratabile prin gazeificare.
Tipurile de deşeuri procesabile la scară comercială sunt : deşeuri urbane şi
asimilate, deşeuri medicale, deşeuri industriale.
Posibilitatea atingerii unor temperaturi ridicate permite o bună eliminare a
fracţiei organice. In plus, spre deosebire de piroliză, fracţia de solide este
minimizată.
Procedeele de piro-gazeificare au loc, în general, în cuptoare verticale.
Impreună cu tipul reactorului, cinetica procesului de gazeificare prezintă avantajul
minimizării reziduurilor solide, cu posibilitatea de fuziune completă sub formă de
zgură. Această zgură nu reprezintă mai mult de 5 % din cantitatea de deşeuri
tratate, dacă nu se ţine cont de fracţia de inerte.
Tratamentul efluenţilor este în general convenţional exceptând necesitatea
de tratare a unor volume superioare de gaze de ardere în raport cu piroliza.
De exemplu, volumele uzuale de gaze de ardere sunt de aproximativ
5000Nm3/tdeşeu, în comparaţie cu 2000 – 3000 Nm3/tdeşeu din piroliza [38]. Aceste
volume rămân totuşi inferioare volumelor degajate din incinerarea clasică –
6000Nm3/tdeşeu.
Cantităţile de efluenţi lichizi (răcire, epurare) variază între 0,4 şi 2 m3 pe
tonă.
Tinând cont de temperaturile atinse în procesele de pirofuziune este posibil
ca cenuşa să se topească şi de a conduce la formarea de granule vitrifiate puţin
lixiviabile, foarte dense (densitate între 2,8 - 3).
Dezavantaje ale gazeificarii
Tinând cont de temperaturile atinse şi de prezenţa aerului (în unele

tehnologii), concentraţiile oxizilor de azot în gazele de ardere sunt comparabile cu
incinerarea.
Cheltuielile de exploatare cresc datorită necesităţii echipamentelor
rezistente la temperatură înaltă. Investiţiile corespunzatoare sunt în general egale
sau char mai mari decat în cazul incinerării clasice.
In sfârşit, complexitatea procesului de operare implică personal înalt
calificat.
Aportul de combustibil suplimentar s-a dovedit a fi necesar pentru a
menţine temperatura procesului. Acest aport este în general furnizat prin arderea de
gaz natural.
Pulberile (în medie 5g/Nm3) împreună cu temperatura înaltă a gazului la

intrarea în cazanul recuperator, poate provoca colmataje importante la nivelul
supraîncalzitorilor.
Până în acet moment gazeificarea reprezintă tehnologia cea mai potrivită

pentru eliminarea deşeurilor solide. In raport cu lanţul de conversie energetică a
deşeurilor, gazeificarea poate fi considerată o alternativă viabilă la incinerare.
3.4. PROCEDEE DE TRATARE ALTERNATIVE
3.4.1. Plasma
Plasma, ieri simplă curiozitate ce se află la originea fenomenului de auroră

boreală, este astăzi un remarcabil vector de energie. Plasma, a patra stare de
răspândire a materiei (ionosferă, cromosferă, vânturi solare) este un mediu gazos
(Ar, N, He, H2) puternic ionizat (5 – 50%), sub presiune, având temperaturi ridicate
(între 20000C şi 200000C), conducătoare de electricitate chiar dacă global este
neutră, purtătoare de vectori de o foarte mare putere (10 5 W/cm2) şi pe o suprafaţă
foarte redusă (10-3cm2) [39].
Din punct de vedere industrial se disting:
a) plasma cu arc sau cu electrozi: unde ionizarea gazului este obţinută prin injecţia
tangenţială într-un arc electric stabilizat între doi electrozi metalici tubulari (fig.
3.21.)
Anod
Arc electric
Gaz Jet de plasmă
Catod
Fig. 3.21. Generarea arcului de plasmă.
b) plasma inductivă – fără electrozi sau de înaltă frecvenţă: unde ionizarea gazului
plasmogen este realizată prin trecerea prîntr-un tub de siliciu plasat în interiorul
unui solenoid parcurs de un curent de înaltă frecvenţă (5 – 60 MHz), (fig. 3.22.).
Deoarece în momentul de faţă procedeul prin inducţie este puţin dezvoltat, singurul
procedeu ce îşi găseşte în momentul de faţă aplicabilitatea este cel cu arc care la
rândul său poate fi de două tipuri:
 plasma cu arc suflat ce comportă doi electrozi între care se formează arcul;
 plasma cu arc transferat ce comportă un singur electrod. Arcul se formează
între electrodul intern şi un corp conductor (în general baia) în contact cu un
contra-electrod.
Acest ultim procedeu este utilizat pentru tratarea deşeurilor:
- valorificarea reziduurilor petroliere;
- combustia reziduurilor menajere şi a deşeurilor spitaliceşti;
distrugerea deşeurilor industriale speciale: tip organoclorurate sau a deşeurilor
radioactive uşor contaminate.
Tub de siliciu
20 000 K
16 000 K Curbă izotermă
14 000 K
Fig. 3.22. Generarea plasmei de înaltă frecvenţă.
Acest procedeu are următoarele avantaje şi dezavantaje:

Avantaje:
- o mare densitate de energie;
- o scăzută inerţie termică;
- temperaturi ridicate;
- timp de staţionare scurt;
- dimensiuni compacte ale cuptorului;
- diversitatea produselor tratate: solide, lichide şi sub formă de pastă;
- o bună calitate a distrugerii deşeurilor supuse procedeului.
Dezavantaje:
- turbulenţă (antrenarea prafului);
- durata relativ scăzută de viaţă a electrozilor (150 – 300 h);
- putere electrică concentrată în volum şi pe o suprafaţă scăzută;
- cost ridicat al procedeului;
- conţinut relativ ridicat de NOx în gaze;
- uzură puternică a refractarelor.
Firmele AEROSPATIALE şi EDF au experimentat procedeul cu plasmă în

cazul uzinei de incinerare a deşeurilor menajere şi spitaliceşti din localitatea Creteil
(Franţa).
Cu procedeul de pirofuziune ANDCOTORRAX toată materia organică
este convertită în căldură şi electricitate, în timp ce desprăfuirea gazelor arse este
asigurată de electrofiltre. Instalaţia cuprinde un gazeificator unde deşeurile ard la
14000C, o cameră post-combustie unde gazele de piroliză sunt incinerate la
13000C, un cazan recuperator şi un filtru electrostatic.
Pentru asigurarea unei combustii a deşeurilor la temperatura de 1400 0C
este necesară o cantitate redusă de aer care trebuie preîncălzită. Această
preîncălzire a aerului până la o temperatură de 4000 0C se realizează cu ajutorul
procedeului de plasmă cu arc.
Utilizarea procedeelor cu plasmă pe scară din ce în ce mai mare se
realizează în cazul deşeurilor toxice: compuşii policlorodifenili (PCB). Este cazul
mai ales a compuşilor tri şi hexacloruraţi ce conţin izomeri de triclorobenzen şi
impurităţi de fabricaţie cum ar fi compuşii policlorodibenzofurani (PCDF).
Firma americană ELECTRIC POWER RESEARCH COMPANY a pus la
punct un procedeu de plasmă cu arc transferat pentru distrugerea unor deşeuri
toxice de tipul condensatoarelor. Arcul electric ce încălzeşte cuptorul, alimentat în
curent continuu este creat între un electrod scobit în grafit şi metalul
condensatoarelor în fuziune introduse în cuptor. Gazele de piroliză (fenomen ce se
desfăşoară la o temperatură de 16000C) traversează arcul electric dând naştere
plasmei la o temperatură minimală de 61000C. Din 1987, o unitate operaţională
funcţionează cu o putere electrică de 3MW şi tratează 1,5 t/ h de deşeuri toxice
(condensatoare), furnizând 750 Kg/h metal topit şi 850 Nm3/h de gaze
valorificabile.
Firma americană PYROLYSIS SISTEM INC. a experimentat începând cu
1982 procedeul PYROPLASMA. O primă unitate mobilă de 500 KW pentru
tratarea a 0,3 m3/h deşeuri lichide a fost montată pe Love Canal (SUA) iar o a doua
este în serviciu din 1987 ce tratează o cantitate de 1,2 m3/h deşeuri lichide (fig.
3.23.).
Putere electrică Apă de răcire Soluţie de sodă

500 kW
Instalaţie de Instalatie
Arzator
producere a Reactor de spalare
energiei plasma
Gaz
(spre coş
Aer sau gaze Deşeuri Refuzuri şi arzător
de procedeu lichide plasmă)
Fig. 3.23. Schema procedeului Pyroplasma.
După trecerea prin arzătorul cu plasmă unde temperatura se situează între

5500 C şi 10 0000C, gazele traversează camera de combustie (timp de staţionare =
0
1 secundă şi temperatura = 11000C) şi ajung mai departe în instalaţia de spălare şi

răcire unde este reţinut cu ajutorul soluţiei de sodă, HCl. Arderea gazului are loc în
camera de post-combustie după care este rejectat în atmosferă. Utilizarea acestui
procedeu aduce după sine o distrugere a deşeurilor lichide conţinând PCB în
proporţie de 99,99%.
Preocupări privind extinderea procedeului cu plasmă la tratarea deşeurilor
sunt făcute şi de specialiştii canadieni ai firmei PLASMA RESEARCH ce a
dezvoltat un reactor cu plasmă de 1 MW unde sunt injectate deşeuri sub formă
lichidă într-un jet de plasmă la o temperatură de 15 0000C. În acest fel, dioxinele ce
se găsesc în deşeuri sunt complet distruse.
După cum se poate observa din toate aceste exemple, sunt preocupări
intense ale specialiştilor de a extinde aria de utilizare a procedeelor cu plasmă în
tratarea deşeurilor, dar costurile foarte ridicate ale procedeelor fac deocamdată
imposibilă trecerea de la faza de instalaţii pilot la scară industrială.
Creşterea în continuare a costurilor de tratare a deşeurilor prin procedeul
clasic de incinerare datorită înăspririi normelor de protecţie a mediului vor face ca
într-un viitor nu prea îndepărtat procedeele cu plasmă să-şi găsească un câmp mai
mare de aplicabilitate.
3.4.2. Procedee cu microunde
Acest procedeu este încă în stadiu de studiu el găsindu-şi câmp de

aplicabilitate în diferite domenii cum ar fi tratarea solurilor contaminate şi a
deşeurilor spitaliceşti. în cazul deşeurilor spitaliceşti, acestea sunt supuse unei
temperaturi de 1000C pe o perioadă de timp cuprinsă între 15-20 minute, fiind în
acest fel dezinfectate şi putând fi tratate în continuare ca şi deşeurile menajere.
Acest procedeu utilizează în scopul distrugerii deşeurilor, radiaţia
electromagnetică de înaltă şi respectiv foarte înaltă frecvenţă mergând până la 900
MHz şi respectiv 3000 MHz. Generatorul de putere (5 KW – 50 KW) de tip

Thomson –CSF, furnizează o frecvenţă ultrasonoră mergând de la 16 KHz,
frontieră a spectrului auditiv, până la 50 – 100 KHz, o tensiune ce va produce
vibraţii în mediul ce urmează a fi tratat, de preferinţă lichid. Propagarea undelor de
vibraţie în acest mediu se traduce punctual printr-o alternanţă de compresii şi
decompresii în jurul unei valori medii. Are loc o dezorganizare a mediului lichid
aşa încât iau naştere şiruri de micro-bule de vapori de lichid. Crescând progresiv
energia incidentă acustică, asistăm la fenomenul de vibraţie în rezonanţă a bulelor
care rămân în emulsie pornind de la un prag de cavitaţie (apă: 0,5 W/cm2 la 20
KHz, solvenţi organici: câţiva W/cm2).
De la un prag de cavitaţie, volumele gazoase sunt comprimate şi prin
implozie, eliberează de o manieră punctuală cantităţi de energie considerabilă în
intervale de timp scurte (presiuni de 104bar şi temperaturi de 104 K). Este vorba
despre aşa-numitul fenomen “hot spot” care este însoţit de emisia de radicali liberi
cu durată de viaţă scurtă şi cu lumină (sonoluminiscenţă), frecvent observată în
apă.
Astfel, reacţiile omogene urmează a fi favorizate prin eliberarea de specii
reactive obţinute prin fragmentarea solvenţilor şi a produşilor chimici sub influenţa
cavitaţiei. în felul acesta are loc descompunerea cloroformului, triclormetanului
(CHCl3), cu producere de HCl.
Ansamblul acestor fenomene ce apar datorită ultrasunetelor: agitaţie,
presiune, temperatură şi ionizare bulversează mecanismele reacţionale clasice.
Utilizarea undelor acustice pentru producerea de reacţii chimice poartă
numele de sonochimie. Mai nou sonochimia şi-a extins aria sa de aplicabilitate de
la chimia clasică la chimia deşeurilor.
În momentul de faţă există mai multe domenii de cercetare în tratarea
deşeurilor utilizând ultrasunetele:
 dispersie în arzător; deşeurile lichide alimentează camera de combustie prin
intermediul unui tub drept fără ajutaje. La ieşirea din tub, ele sunt pulverizate
în picături fine de un câmp de ultrasunete în camera de combustie unde are
loc distrugerea acestora. Suspensiile utilizate în acest sens sunt amestecuri de:
cărbune-ulei, cărbune-apă precum şi carburanţi reziduali de tot felul;
 piroliză; piroliza deşeurilor de biomasă prin încălzire cu micro-unde cu ajutorul
cărora se obţine o economie de energie de la 4,7 kWh/Kg materie uscată deşeu
în cazul arzătorului convenţional cu propan şi la 3,3 kWh/Kg materie uscată
deşeu în cazul utilizării micro-undelor;
 decontaminarea solurilor poluate; decontaminarea de soluri pe care au fost
depozitate deşeuri industriale toxice este realizabilă cu ajutorul unui câmp de
microunde transmis prin intermediul electrozilor tubulari ce sunt introduşi în
sol. Are loc o evaporare a apei şi a solvenţilor volatili fără să fie necesară nici o
excavaţie în sol şi nici o prelevare de pământ cu deşeuri care să ia drumul
incineratoarelor;
 coagularea de aerosoli toxici; metoda Institutului European de Mediu al
Comunităţii Europene constă în a provoca prin acţiunea ultrasunetelor,
aglomerări de microparticule de deşeuri toxice sau radioactive în suspensie în

aer în stadiul de aerosoli şi de a le face să cadă în imediata apropiere a
punctului lor de emisie;
 tehnologii curate; procedeul prin microunde este un procedeu uscat de încălzire
indirectă care evită emisia în mediul înconjurător a efluenţilor reziduali. Uzina
SLICI din localitatea Gruchet la Valasse (Franţa) ce fabrică profile din cauciuc
pentru industria de automobile a înlocuit vulcanizarea în băi de săruri topite
(nitraţi şi nitriţi) la 2000C printr-o prevulcanizare la aceeaşi temperatură cu
micro-unde de frecvenţă 1000 MHz, completată cu o uscare cu aer cald.
Sunt în acest fel suprimaţi o serie de efluenţi în mediul înconjurător : 314
Kg/zi nitraţi din care 73 m3/zi efluenţi.
3.4.3. Alte procedee
Electro-arzător
Se prezintă ca un arzător de gaz tradiţional în care se disipează energie

electrică. Această energie permite o creştere a temperaturii fără o modificare a
volumului de produse de combustie. Dacă acest arzător funcţionează cu gaz
natural, temperatura de combustie este de 1450 0C. Cu aportul electricităţii, ea poate
să ajungă la 27000C. în tehnica tratării deşeurilor, acest procedeu se aplică la:
 fuziunea deşeurilor cu componente mici;
 inertizarea deşeurilor industriale şi spitaliceşti;
 eliminarea gazelor.
Inducţia
Acest mod de tratament termic de înaltă temperatură este utilizat pentru
vitrificarea deşeurilor nucleare, inertizarea şi vitrificarea diferitelor deşeuri
industriale toxice.
Oxidarea umedă
Acest procedeu realizează o oxidare de elemente organice sub o
temperatură şi presiune ridicată. Temperatura este cuprinsă între 1500C şi 3500C iar
presiunea variază în plaja dintre 20 şi 200 bar. Sunt vizate deşeurile ce conţin
cianuri, sulfuri, hidrocarburi alifatice, cloruri şi fenoli aromatici. Efluenţii astfel
detoxificaţi pot fi în continuare supuşi tratamentelor biologice clasice adaptate
moleculelor organice [37].
Evapo-incinerarea
Este un procedeu care la nivelul deşeurilor se aplică în special emulsiilor
uleioase. Acest procedeu cuprinde următoarele faze (fig. 3.24)
După floculare, faza apoasă este separată de faza conţinând hidrocarburi.
Această ultimă fază este incinerată într-o instalaţie de incinerare din imediata
apropiere. Faza apoasă după trecerea prin evaporatori este transformată în vapori
într-un cuptor şi apoi sunt rejectate în atmosferă refuzurile gazoase [37].
Refuzuri
Deşeu
atmosfericee
Flocurare Cuptor
Control Faza apoasă Evaporatori
Hidrocarburi Reziduri
Incinerare
exterioară
Fig.3.24 Schema procedeului de incinerare
Procedee cu laser
O lumină pură, naturală sau artificială care descompune de la distanţă
poluanţii; aşa s-ar putea rezuma în câteva cuvinte acest procedeu. Deja, cercetătorii
utilizează lumina solară pentru eliminarea substanţelor toxice din refuzurile
industriale, în regiunea New Mexico din S.U.A. Într-un focar de oglinzi concave,
circulă prin tuburi ape contaminate de hidrocarburi clorurate şi adăugând un
catalizator de dioxid de titan, sunt reduse rapid concentraţiile în solvenţi, în timp ce
un alt catalizator pe bază de rodium la temperaturi de aproximativ 1000 0C
provoacă sinteza carburanţilor şi a acidului clorhidric pornindu-se de la aceleaşi
deşeuri organoclorurate.
Dar ne interesează să utilizăm pentru tratarea deşeurilor, lumina artificială:
laserul. Laserul este acronimul Light Amplification by Simulated Emission of
Radiation şi reprezintă: emisia stimulată de fotoni a căror unde au aceeaşi fază,
aceeaşi frecvenţă şi acceaşi direcţie de propagare. Toţi fotonii formează o radiaţie
electromangentică coerentă, posedând o strucutră internă proprie.
Sursă de lumină aproape de perfecţiunea fizică, laserul atinge extremele:
fineţea fascicolului, stabilitatea frecvenţei, intensitate luminoasă şi timp scurt.
Toate aceste calităţi au făcut ca utilizarea laserului să atingă cele mai
diverse domenii de la operaţiile microchirurgicale până la tratarea deşeurilor.
Laserul prezintă ca avantaj în comparaţie cu sursele de căldură
convenţionale un randament energetic ridicat din cauza reducerii pierderilor
termice ocazionate de concentrarea fascicolului.
Utilizarea laserului pentru eliminarea deşeurilor are un cost energetic
ridicat întrucât trebuie succesiv ca materialele să fie topite, vaporizate şi ionizate
pentru evacuare. Vaporizarea absoarbe de zece ori mai multă energie decât
fuziunea, iar ionizarea de o sută de ori mai mult decât fuziunea. În plus, vaporii
metalici supraîncălziţi de facsicolul de laser care excită atomii şi îi ionizează, au
tendinţa de a se combina cu gazele din mediul ambiant ca: O 2, N2, inertele,
introducând artificial: Ar, He pentru crearea unei plasme gazoase.
Acest nor de plasmă produce un ecran la radiaţie şi limitarea penetrării
fascicolului în metal este esenţial datorată atenuării puterii, de combinaţiile: metal-
Ar, metal-He, ce absorb o parte importantă de energie. Se poate evita “efectul de
mască” prin înlocuirea aerului ambiant, gazelor inerte: Ar sau He prin vid.
Se pot înţelege astfel dificultăţile întălnite pentru distrugerea unui deşeu
protejat prin învelişul său plasmogen.
Realizarea unei combustii asistată de laser, se realizează cu lasere suple în
frecvenţă şi durată de impuls.
Toate realizările în domeniul tratării deşeurilor au un caracter de instalaţii
pilot datorită costului ridicat al procedeului.
Fascicule de electroni
Fasciculele de electroni sunt utilizate în două domenii de importanţă
majoră:
 eradicarea microorganismelor din apa de băut;
 iradierea nămolurilor de la staţiile de epurare.
În cazul primului domeniu, s-a experimentat de către Serviciul de Control
al Apelor din Paris (Franţa) un procedeu de iradiere prin fascicole de electroni de
înaltă energie a apei râului Sena destinată consumului de către populaţie.
Dispozitivul de iradiere constă într-un accelerator liniar de electroni alimentat cu
energie de înaltă frecvenţă 2998,5 MHz care dă naştere unui fascicol de electroni
de înaltă energie care baleiază un sector vertical traversat de produse ce urmează a
fi iradiate (energie cuprinsă între 6 şi 20 MeV).
În ceea ce priveşte tratarea nămolurilor ce rezultă din tratarea apelor uzate,
se poate preciza că aceste nămoluri cuprind din punct de vedere sanitar două
categorii de populaţie microbiene: organismele saprofite care asigură procesul de
biodegradare condiţionând epurarea apelor uzate pe de o parte şi organismele
patogene pentru om şi animale, viruşi, bacterii şi paraziţi. Obstacolele majore
pentru utilizarea în agricultură a acestor nămoluri constau în toxicitatea metalelor
grele ce le conţin cât şi în riscul propagării germenilor patogeni,
Pentru obţinerea unei dezinfecţii a nămolurilor se utilizează metoda
iradierii cu radiaţii gama apelând fie la barele radioactive de 60Co sau la reziduuri
de fisiune de la reactoarele nucleare de tip 137Cs.
Firma Sulyer a pus în funcţiune în 1983 o primă instalaţie de iradiere a
nămolurilor de la staţia de epurare Geiselbullach din apropiere de Munchen, pe
bază de surse radoactive de 60Co în timp ce Brown Bovery a montat o instalaţie
similară la Boden (Elveţia) dar având ca sursă deşeu nuclear de 137Cs.
4. Analiza tehnico-economică şi de impact asupra mediului
4.1. ANALIZA DE IMPACT
Instrumentul prin care se evaluează impactul asupra mediului înconjurător

a filierelor de tratare a deşeurilor îl reprezintă Analiza Ciclului de Viaţă (ACV) ce
cuprinde 4 etape:
 Definirea obiectivelor (descrierea ciclului de viaţă a filierelor şi alegerea
unităţii funcţionale: numărul de kWh produşi prin tratarea unei cantităţi de
1000 kg de deşeuri, în cazul filierelor de tratare a deşeurilor cu recuperare
de energie);
 Bilanţul materie-energie sau ecobilanţ (recenzarea fluxurilor pentru filiera
studiată, susceptibile de a fi responsabile de producerea de consecinţe
asupra mediului înconjurător);
 Analiza de impact (traducerea fluxurilor din cadrul ecobilanţului în
impacturi potenţiale);
 Evaluarea comparativă şi interpretarea rezultatelor.
4.1.1. Fluxurile din cadrul bilanţului materie-energie
Bilanţurile materie-energie nu iau în calcul energiile şi materiile care au

fost utilizate la construcţia filierelor de tratare a deşeurilor. De asemenea este
necesar de a cunoaşte nivelul de precizie a datelor recenzate. Verificarea
principiului conservării materiei este una din condiţiile prin care ne putem asigura
de validitatea datelor ce intră în conturul de bilanţ. În fig. 4.1 este prezentată
schema bilanţului materie-energie în cazul filierelor de tratare a deşeurilor [7].
Pi Li
Sistem de tratare a
Ei deşeurilor (i) Gi
Di DDi
EEi
Fig. 4.1. Schema bilanţului materie-energie
pentru un sistem de tratare a deşeurilor (i).
Unde:
Pi – apă şi aer ;
Ei – energii intrată în sistemul i;
Di – deşeuri primare intrate în sistemul i;
Li – efluenţi lichizi ai sistemului i;
Gi – efluenţi gazoşi ai sistemului i;
DDi – deşeuri secundare ale sistemului i;

EEi – energia produsă de sistemul i.
În stabilirea bilanţului materie-energie vor fi luate în considerare acele

refuzuri în aer şi apă după trecerea prin operaţiunile de filtrare, epurare, etc. Vor fi
luate în considerare şi emisiile accidentale. În tabelul 4.1. sunt prezentate
principalele refuzuri în aer şi apă. Această listă trebuie adaptată în funcţie de
emisiile specifice filierei de tratare a deşeurilor studiate.
Tabelul 4.1.
Principalele refuzuri în aer şi apă
Refuzuri în aer Refuzuri în apă
Praf/particule DBO (cererea biologică în oxigen)
CH4 DCO (cererea chimică în oxigen)
CO Materii în suspensie
CO2 Grăsimi/uleiuri
NOx Sulfaţi
SO2 Cloruri
HC HC
HCl Amoniu
HFl Nitrat
Benzen Nisip
NH3 Toluen
Substanţe radioactive Substanţe radioactive
Cd Cd
Cr Cr
Hg Hg
Cu Cu
Pb Pb
Zn Zn
Alte emisii specifice procedeului Alte emisii specifice procedeului
În întocmirea bilanţului mai pot fi încorporaţi şi alţi factori cum ar fi:

 Căldura disipată în atmosferă sau apă;
 Zgomotul;
 Mirosurile, etc.
4.1.2. Modul de realizare al analizei de impact
Analiza de impact presupune realizarea a două obiective:

 Evaluarea efectelor reale asupra mediului (consumul de resurse şi refuzurile)
depistate în cadrul bilanţului materie-energie. Cu alte cuvinte trecerea de la
factorii de impact la impacturi asupra mediului înconjurător ;
 Simplificarea rezultatelor aşa încît acestea să fie cât mai uşor utilizabile. Este
vorba de găsirea unui număr rezonabil de indici sintetici ce exprimă impactul
asupra mediului a filierelor de tratare a deşeurilor.
Analiza tehnico-economică şi de impact asupra mediului 133
Analiza de impact comportă trei etape: clasificarea, caracterizarea şi

ponderarea. În cadrul primei etape este vorba de determinarea categoriilor ce
permit o clasificare a factorilor de impact. A doua etapă constă în cuantificarea şi
reunirea acestor factori de impact în aceste categorii. A treia etapa – ponderea
impacturilor asupra mediului nu se mai bazează aşa cum se întâmplă în cazul
primelor două etape pe cunoştinţe ştiinţifice ci pe o judecare a priorităţilor privind
mediul înconjurător.
Clasificarea factorilor de impact
În cadrul acestei etape, factorii de impact puşi în evidenţă în cursul

elaborării bilanţului materie-energie trebuie să fie clasificaţi şi regrupaţi în
categorii.
Prima tentativă importantă de clasificare a fost metoda „volumelor critice “
ce a presupus o abordare pe baza mediului receptor. În cazul acestei abordări,
factorii de impact sunt clasificaţi în funcţie de mediul fizic în care ei practic sunt
rejectaţi: efluenţii gazoşi – în aer în timp ce efluenţii lichizi – în apă.
La această abordare în funcţie de mediul receptor se opune o altă abordare
mai recentă în funcţie de problemele de mediu. Fiecare factor de impact va fi
analizat în funcţie de consecinţele sale asupra mediului înconjurător. De exemplu:
oxizii de azot (NOx) rejectaţi în aer participă atât la efectul de seră cât şi la
fenomenul cunoscut sub numele de ploi acide. Această abordare a problemelor de
mediu este transversală în raport cu cea privind mediul receptor: numeroase
probleme (exemplu: ecotoxicitatea) privesc foarte bine atât poluarea apei cât şi a
aerului.
Această ultimă abordare câştigă din ce în ce mai mult teren deoarece ea
furnizează cele mai bune posibilităţi de reunire, de a face o similitudine între
procesele de mediu implicate, ea având o relaţie mult mai directă cu politicile de
mediu actuale care sunt din ce în ce transversale în raport cu mediile receptoare.
Caracterizarea
Această etapă constă în analizarea efectelor factorilor de impact privind

categoriile selecţionate în etapa precedentă: scopul este de a cuantifica efectele
înainte de a reuni factorii de impact.
Această etapă are rolul de a reuşi să fie înţelese două tipuri de legături: pe
de o parte între emisia unui factor de impact şi doza recepţionată de receptorul
sensibil (emisie-doză); pe de altă parte, legătura între doza recepţionată de receptor
şi efectul ce îl provoacă asupra sa (doză-efect), de exemplu oxizii de azot
antrenează o acidificare a atmosferei care provoacă ploile acide ce vor avea efecte
negative asupra regnului vegetal. Pentru a cuantifica problema cu precizie, aceasta
presupune modelarea căilor între sursa oxizilor de azot şi regnul vegetal (emisie-
doză) şi de a preciza efectul unei cantităţi date de oxid de azot (NOx) asupra
regnului vegetal (doză-efect), ţinând cont de interacţiile între oxizii de azot şi

diferite alte gaze.
În multe cazuri aceste două etape: clasificarea şi caracterizarea formează
una singură având ca subiect comun subiecţii celor două etape.
Ponderarea impactului asupra mediului
Clasificarea şi caracterizarea permit realizarea unei ordonări a factorilor de

impact într-un număr de categorii de probleme ale mediului puse în evidenţă prin
intermediul unor indici sintetici.
Multe studii de analiză de impact se opresc la această fază întrucât nici o
concluzie nu poate fi trasă asupra comparării a două sisteme cum ar fi de exemplu
impactul asupra efectului de seră în condiţiile în care unul din sisteme contribuie
mai puţin decât celălalt la acest fenomen, dar în acelaşi timp aruncă în atmosferă
mai multe substanţe poluante decât celălalt sistem.
În această situaţie este bine ca studiul să se continue luând în considerare şi
această ultimă etapă din analiza de impact ce presupune o ierarhizare a problemelor
de mediu sau mai bine zis o ponderare a acestora. În aceste condiţii comparaţia
dintre cele două sisteme exemplificate mai sus are un suport real.
Modele de analiză de impact
Analiza de impact este un proces în curs de dezvoltare, neexistând la ora

actuală o metodologie unică (un model) care să facă obiectul unui consens al
specialiştilor din acest domeniu al ACV.
Analiză de impact după mediul receptor
Factorii de impact ai bilanţului materie-energie sunt utilizaţi pentru a

calcula următorii indici:
 Volumul critic de aer ;
 Volumul critic de apă ;
 Volumul deşeurilor ultime.
Se obţine volumul critic al fiecărei emisii făcând raportul între cantitatea
rejectată în mediu şi valoarea concentraţiei limită. Suma tuturor emisiilor ne
conduc la calcularea volumului critic total.
cantitatilor emise
Volumul critic pentru aer   , (4.1.)
valoarea concentratiei lim ita
Pentru un sistem care rejectează în aer 300 g de SO2 pe unitatea funcţională

şi considerând că norma corespunzătoare calităţii aerului este de 0.03 mg/mN3,
atunci volumul critic va fi:
10 3
Vc  300   10 7 , mN3/ unitatea funcţională
0,03
Acelaşi raţionament poate fi aplicat pentru rejectările în apă. Noţiunea de

“volum critic” nu este decât un artificiu matematic care ne permite de a însuma
„poluările “ de natură diferită.
De aceea trebuie făcute următoarele remarci:
 la stabilirea volumelor critice nu se ţine cont de:
 transformările substanţelor nocive şi a produselor care rezultă ;
 timpul de sejur al substanţelor ;
 efectele sinergetice sau de antagonismele posibile ;
 efectele de concentraţie.
 o altă problemă priveşte normele ce trebuie respectate şi a căror valoare se
poate schimba în timp şi sunt diferite de la ţară la ţară. În plus aceste norme
sunt în general fixate în funcţie de considerente legate de sănătatea umană şi nu
iau în consideraţie efectele ecotoxice. De asemenea trebuie precizat faptul că
utilizarea normelor pentru evaluarea impacturilor ecologice se dovedeşte o
metodă comodă dar în acelaşi timp delicată, căci acestea nu reprezintă
întotdeauna realitatea.
 în ceea ce priveşte alte impacturi asupra mediului cum ar fi cazul deşeurilor
ultime, se estimează volumul acestora, pornind de la masa volumică aparentă.
Principalii indici sintetici ai acestei metode sunt:

- volumul critic pentru aer (m3/ unitatea funcţională) ;
- volumul critic pentru apă (m3/ unitatea funcţională) ;
- consumul energetic (J / unitatea funcţională) ;
- volumul de deşeuri ultime produse (m3/ unitatea funcţională).
Analiza de impact după efectele asupra mediului înconjurător
Această metodă propusă pentru prima dată de Heijungs câştigă din ce în ce mai
mult teren ea bazându-se pe impactul real sau potenţial asupra mediului
înconjurător datorat factorilor de impact [39].
Pentru unele efecte datorate impacturilor avem de-a face cu valori absolute
iar pentru altele cu valori potenţiale. Potenţialul unui efect este calculat, făcând
suma tuturor factorilor de impact a unei filiere de tratare a deşeurilor, al cantităţilor
ce se multiplică cu factorii lor de contribuţie.
Aceste efecte asupra mediului pot fi grupate în 3 categorii:
a) poluare şi deşeuri ;
b) sănătate umană şi risc ;
c) inconfort, diverse.
O altă grupare a efectelor se poate face în funcţie de aria de întindere
geografică a acestora: globală, regională şi locală. Această clasificare este mai
puţin folosită întrucât nu se poate determina cu precizie scara de întindere a

efectelor.
În tabelul 4.2 sunt prezentate principalele efecte asupra mediului care pot fi
luate în considerare la stabilirea ACV-ul unei filiere de tratare a deşeurilor.
Tabelul 4.2
Clasificarea efectelor asupra mediului
Efect Mărime Nivelul Denumirea de origine,
impactului indice şi mărimea
dimensională
Categoria: Poluare şi deşeuri
Efectul de seră potenţial global Global warming potential
(GWP)
[kg CO2 echivalent]
Distrugerea stratului de ozon potenţial global Ozone depletion (ODP)
stratosferic [kg CFC11 echivalent]
Acidificarea potenţial regional Acidification (AP)
(ploi acide) [kg SO2 echivalent]
entrofizarea potenţial regional Nutrification (NP)
[kg PO4-3 echivalent]
Ecotoxicitate potenţial regional / Aquatic ecotoxicity
- mediul acvatic local (ECA), [m3]
- mediul terestru terrestrial ecotoxicity
(ECT), [kg]
Radiaţii radioactive Valoare Regional / Radiation [Bq]
absolută local
Volum de deşeuri ultime Valoare Regional / Volume de dechets ultimes
absolută local [m3]
Categoria: Sănătate umană şi risc
Toxicitate umană (incluzând potenţial regional Human toxicity
poluanţii în aer, apă şi sol) (HCA, HCW, HCS)
[kg]
Formarea ozonului fotochimic potenţial Regional / Oxidant formation
în troposferă local (POCP)
[kg C2 H4 echivalent]
Victime Valoare local Victime
absolută
Categoria: inconfort, diverse
Zgomot Valoare local Noise [Pa2s]
absolută
Căldura emisă Valoare local Aquatic heat
(în apă) absolută [MJ]
Mirosuri potenţial local Malodourous air
[m3]
Condiţii de muncă / local Working conditions
Degradarea peisajului / local Damage to landscape
Efectul de seră
Efectul de seră este un fenomen natural. În absenţa acestuia, temperatura

medie la suprafaţa pământului ar scădea la –18 0C, faţă de 15 0C cât este în
momentul de faţă. Gazele ce contribuie la efectul de seră acţionează precum
geamul unei sere. Ele lasă să treacă energia luminoasă a soarelui, dar reţin o parte
din radiaţia în infraroşu reflectată de suprafaţa pământului. Acest lucru are loc la
nivelul troposferei. Principalele gaze cu efect de seră sunt: bioxidul de carbon
(CO2), gazul metan (CH4), protoxidul de azot (N2O), vaporii de apă (H2O), derivaţi
clorofloruraţi ai hidrocarburilor saturate (CFC, HCFC), ozonul, monoxidul de
carbon (CO), precum şi compuşii organici volatili (COV). Primele trei gaze au un
efect direct asupra efectului de seră în timp ce ultimele au un efect indirect.
Ponderea acestor gaze în producerea efectului de seră ţine cont de trei
parametrii:
a) durata de viaţă în atmosferă ;
b) capacitatea fiecărui gaz de a absorbi căldură ;
c) concentraţia acestora în atmosferă şi a cantităţilor de emisii antropogene pentru
fiecare gaz.
Indicele ce permite compararea potenţialelor de încălzire a emisiilor de
gaze cu efect de seră este GWP (Global Warning Potential). GWP unui gaz este
exprimat relativ la GWP-ul bioxidului de carbon considerat egal cu 1. Perioadele
de încălzire pot fi de 20,100 şi 500 de ani. În calcule se consideră în special
perioada cea mai scurtă respectiv cea de 20 de ani.
Tabelul 4.3
GWP principalelor gaze cu efect de seră
Substanţă GWP (20 ani) GWP (100 ani) GWP (500 ani)
CO2 1 1 1
CH4 35 11 4
N2O 260 270 170
Determinarea indicelui GWP pentru un sistem se realizează prin însumarea

potenţialelor elementare de efect de seră ale fiecărui gaz ce intră în componenţa
efluentului gazos al sistemului, multiplicate cu cantitatea corespunzătoare fiecărei
componente.
GWP   mi  GWPi (4.2)

i
unde :
GWPi : potenţialul efectului de seră al elementului i din efluentul gazos [kg CO 2
echivalent] ;
mi : cantitatea de element i [kg / unitatea funcţională].
Degradarea stratului de ozon
Indicele propus în a măsura contribuţia unei substanţe la distrugerea

stratului de ozon este ODP (Ozon Depletion Potential). ODP-ul unei substanţe
gazoase este efectul asupra ozonului stratosferic al emisiei unui kg de substanţă
raportată la freonul CFC 11.
În tabelul 4.4 sunt prezentate valorile ODP pentru o serie de substanţe.
Tabelul 4.4
ODP pentru unele substanţe raportate la CFC 11
Substanţa Factor ODP Substanţa Factor ODP
CFC 11 1 Halon 1211 3.0
CFC 12 1.0 Halon 1301 10.0
CFC 113 0.8 HCFC 22 0.055
CFC 114 1.0 HCFC 123 0.05
CFC 115 0.6 CCl 14 1.1
Determinarea indicelui ODP peuntru un sistem se realizează prin

însumarea ODPi ale fiecărui gaz ce intră în componenţa efluentului gazos al
sistemului, multiplicate cu cantitatea corespunzătoare fiecărui component.
ODP   mi  ODPi (4.3)

i
unde:
ODPi: indicele ODP al elementului i din efluentul gazos [kg CFC11 echivalent] ;
mi : cantitatea substanţei i [kg / unitatea funcţională].
Acidificarea
Acidificarea priveşte depunerile de substanţe acide pe sol (ploile acide) sau

apă care perturbă echilibrul acid-bază al mediului, avînd impact asupra florei şi
faunei. Contribuţia la fenomenul de acidificare al unei substanţe i este reprezentat
de potenţialul de acidificare AP ale carei valori sunt exprimate în kg echivalent
SO2.
AP   mi  APi (4.4)
i
unde:
APi : potenţialul de acidificare al unei substanţe i (tabelul 4.5) ;
mi : cantitatea substanţei i [ kg / unitatea funcţională] ;
AP : potenţialul de acidificare [ kg echivalent SO2 / unitatea funcţională].
Tabelul 4.5
Valorile AP ale unor substanţe
Substanţa AP
SO2 1
NO 1.07
NO2 0.7
NOx 0.7
NH3 1.88
HCl 1.88
HF 1.6
Eutrofizarea
Acest fenomen are ca efect un consum ridicat de oxigen în mediile acvatice

şi terestre datorită unei concentraţii ridicate de produse azotate şi fosfatice. Acest
lucru va avea drept consecinţă o dezvoltare a planctonului în zonele acvatice cu
consecinţe directe asupra faunei: o reducere pînă la eliminarea ei din cauza
consumului ridicat de oxigen. Trebuie precizat faptul că imisiile din aer ale
compuşilor azotaţi şi fosfaţi contribuie deasemenea la acest efect. În studiile de
ACV se consideră deocamdată fenomenul de eutrofizare a mediului acvatic.
Contribuţia la fenomenul de eutrofizare a unei substanţe i este reprezentat de
potenţialul de eutrofizare NP a cărui valori sunt exprimate în kg echivalent fosfat
PO43-.

NP  mi  NPi
i
(4.5)
unde:
NPi : potenţialul de eutrofizare al unei substanţe i (tabelul 4.6) ;
mi : cantitatea substanţei i [ kg / unitatea funcţională] ;
NP : potenţialul de eutrofizare [ kg echivalent fosfat / unitatea funcţională].
Tabelul 4.6
Valorile NP ale unor substanţe
Substanţa NP
PO43- 1
NO 0.2
NO2 0.13
NOx 0.13
NH4 0.33
N 0.42
P 3.06
CCO (cererea chimică în oxigen) 0.022
Ecotoxicitate
Acest efect regrupează efectele toxice emanate în principal de metale grele

şi hidrocarburi aromatice nehalogenate în mediile acvatice şi terestre. Se definesc
doi factori de ponderare a ecotoxicităţii acvatice şi respectiv terestre:
 ECA (Ecotoxicological Classification factor for Aquatic Ecosistem) pentru

mediul acvatic: apă dulce şi sărată
 ECT (Ecotoxicological Classification factor for Terrestrial Ecosistem) pentru
mediul terestru.
Aceşti indici se calculează ca inversul concentraţiei maxime tolerabile (MTC) :
ECA (T) i=1/MTC A(T) i corespunzător unei substanţe i
ECA   ma i  ECAi ECT   mt i  ECTi (4.6)

i i
unde:
ECAi, ECTi : factori de ponderare a ecotoxicităţii (indici) acvatice şi terestre

pentru o substanţă i, [kg/mgş, [m3/mg], (tabelul 4.7);
mai, mti : cantităţile emise de o substanţă i în apă, sol [mg / unitatea funcţională];
ECA, ECT : indici de caracterizare a ecotoxicităţii acvatice şi terestre [ m3 /
unitatea funcţională], [ kg / unitatea funcţională].
Tabelul 4.7
Valorile ECA, ECT pentru unele substanţe
Substanţa ECA ECT
As 0.2 3.6
Cd 200 13
Cr 1 0.42
Co - 0.42
Cu 2 0.77
Pb 2 0.43
Hg 500 29
Ni 0.33 1.7
Zn 0.38 2.6
C6H6 (benzen) 0.029 -
C6H5OH (fenol) 5.9 5.3
dioxină - 1400
petrol brut 0.05 -
Toxicitate umană
Contribuţia unei substanţe la indicele de impact asupra mediului, toxicitate

umană, se face pornind de la trei factori de ponderare după mediu : aer, apă şi sol.
 HCA (Human Toxicological Classification factor for the Air) pentru aer;
 HCW (Human Toxicological Classification factor for the Water) pentru apă;
 HCS (Human Toxicological Classification factor for the Soil) pentru sol.
Aceşti indici se calculează pentru fiecare substanţă imisă în mediile: aer,
apă şi sol după un mod de calcul complex. În cadrul acestui mod de calcul se iau în
considerare : întinderea mediului (dimensiunea acestuia), maniera în care are loc un
schimb de substanţe imise între medii, degradarea substanţelor în cadrul fiecărui
mediu, mijloacele prin care omul poate absorbi substanţele, numărul de persoane
expuse, cantităţile aceptabile de substanţe absorbite de om. Pornind de la aceşti
factori se calculează :
TH   (ma i  HCAi mwi  HCWi  msi  HCS i ) (4.7)

i
unde:
HCAi, HCWi, HCSi: factori de ponderare pentru imisiile atmosferice, acvatice şi
terestre (sol) pentru substanţa i [ kg / kg] , (tabelul 4.8);
mai, mwi, msi : cantităţile imise de substanţa i [n aer, apă şi sol [ kg / unitatea
funcţională];
TH : indice de caracterizare a toxicităţii umane [ kg / unitatea funcţională].
Tabelul 4.8
Valorile factorilor HCA, HCW şi HCS pentru unele substanţe
Substanţa HCA HCW HCS
metale
As 4700 1.4 0.043
Ba 1.7 0.14 0.019
Cd 580 2.9 7
Co 24 2 0.065
Cu 0.24 0.02 0.0052
Fe 0.042 0.0036
Hg 120 4.7 0.15
Mn 120
Ni 470 0.057 0.014
Pb 160 0.79 0.025
Zn 0.033 0.0029 0.007
compuşi neorganici
NH4 0.02 0.0017
CO 0.012
CN (cianură) 2.6 0.22 5.4
F 0.48 0.041
H2S 0.78
NOx 0.78
Continuare tabel 4.8
Substanţa HCA HCW HCS
NO2 0.26 0.022
SO2 1.2
altele
C6H6(benzen) 3.9 0.66
C6H5 OH (fenol) 0.56 0.048 0.62
dioxină 3 300 000 290 000
petrol 1.7 0.00092
Formarea ozonului fotochimic
Formarea ozonului fotochimic mai este cunoscut şi sub denumirea de

“smog de vara”. Ozonul este considerat dăunător pentru sănătatea oamenilor.
Formarea oxidanţilor fotochimici, dintre care ozonul este reprezentantul majoritar,
este rezultatul reacţiilor între oxizii de azot (NOx) şi COV sub influenţa radiaţilor
ultraviolete. Fiecare COV are contribuţii diferite la aceste fenomene care este
exprimată prin indicele potenţialului de creare a ozonului fotochimic (POCP).
Acest indice reprezintă raportul între schimbarea concentraţiei ozonului datorat
variaţiei imisiei COV şi schimbarea concentraţiei ozonului cauzată de variaţia
imisiei de etilenă (C2H4). Denumirea originală a POCP este Photochimical Creation
Potential [39].
POCP   mi  POCPi (4.8)

i
unde:
POCPi : indicii potenţialului de creare a ozonului fotochimic pentru substanţa i

(tabelul 4.9);
mi : cantităţile emise de o substanţă i, ce influenţează formarea ozonului fotochimic
[ kg / unitatea funcţională];
POCP : indicele potenţialului de creare a ozonului fotochimic [kg echivalent C 2H4 /
unitatea funcţională].
Tabelul 4.9
Valorile POCP ale unor substanţe
Substanţa POCP
metan 0.007
etan 0.082
propan 0.42
alcani 0.398
hidrocarburi halogenate 0.021
metanol 0.123
etanol 0.268
alcooli 0.196
acetonă 0.178
esteri 0.223
etilenă 1
propilenă 1.03
acetilenă 0.168
benzen 0.189
formaldehidă 0.421
aldehide 0.443
hidrocarburi 0.377
Victime
În timpul ciclului de viaţă al filierelor de tratare a deşeurilor se pot întîmpla

evenimente nedorite care au ca rezultat pierderi de vieţi omeneşti, rănirea gravă a
unor persoane participante la realizarea ciclului de viaţă respectiv. Pînă în prezent,
nu există nici o metodă care să ia în calcule aceste pierderi de vieţi omeneşti sau
accidente.
Mirosuri
Aprecierea confortului olfactiv depinde de fiecare individ. Emisia unei

substanţe rău mirositoare este raportată la un prag numit OTV (Odour Threshold
Value). Acest prag este definit drept concentraţia substanţei care în condiţii
standard definite este apreciată de cel puţin 50% dintr-un eşantion reprezentativ de
populaţie ca fiind diferită de aerul curat. În tabelul 4.10 sunt prezentate valorile
OTV pentru unele substanţe.
OTV   vi  OTVi (4.9)

i
unde:
OTVi : indicii corespunzători ai unei substanţe i , ce contribuie la impactul asupra
mediului numit mirosuri (tabelul 4.10);
vi : volumele emise de componentele unei substanţe i [m3];
OTV : indicele ce defineşte efectul de miros al unui produs sau proces [m3 /
unitatea funcţională].
Tabelul 4.10
Valorile OTV ale unor substanţe
Substanţă OTV
amoniac (NH3) 1
clorobenzen (C6H5Cl) 1
diclormetan (CH2Cl2) 640
disulfit de carbon (CS2) 0.18
etanol (C2H5OH) 0.64
metanol (CH3OH) 73
fenol (C6H5OH) 0.039
hidrogen sulfurat (H2S) 0.00043
acetonă 72
Zgomot
În puţine studii de stabilire a impactului asupra mediului al filierelor de

tratare a deşeurilor acest tip de impact este luat în considerare.
Stabilirea acestui tip de impact se face după o ecuaţie logaritmică ce
conduce la un rezultat reprezentînd o valoare relativ normalizată :
Ni
N t  10  lg 10 10
(4.10)
i
unde :
Ni : surse sonore [dB];
Nt : zgomotul rezultant [dB].
Dacă se utilizează în calculul ACV, metoda punctajului în situaţia creată de

impactul asupra mediului al zgomotului, penalităţile luate în calcul sunt:
0 dacă Nt < 60 dB
2 dacă 60  N t < 90 dB
4 dacă Nt  90 dB
În aceste condiţii impactul (I) se calculează după formula :
I = 2 x Nt (60  N t < 90) + 4 x Nt (Nt  90) (4.11)
Căldura emisă în apă
Puţine sunt ACV-urile care iau în calcul acest efect asupra mediului.
Impactul termic este legat de :
 conditiile refuzului : debit şi temperatură (intensitatea de acţiune);
 condiţiile locale : debitul fluviului şi temperatura;
 pragurile de temperatură de la care apare un impact la nivelul florei şi faunei.
Impactul relativ al sistemelor componente ale filierei pentru care se
realizează ACV se calculează pornind de la calculul de încălzire observat între
amontele şi avalul fluviului în care se deversează refuzurile termice.
ΔT = Qrefuz/Qfluviu x (Trefuz-Tamonte) (4.12)
unde :
ΔT : diferenţa de temperatură a fluviului între amontele şi avalul punctului de
deversare al refuzului termic;
Trefuz : temperatura refuzului;
Tamonte : temperatura fluviului în amonte de punctul de deversare;
Qfluviu : debitul fluviului;
Qrefuz : debitul de apă caldă deversată în fluviu (refuz termic).
Se calculează în continuare suma diferenţelor de temperatură ΔT

corespunzătoare ciclului de producţie – consum al produsului sau procesului pentru
care se realizează ACV.
T   Ti (4.13)
i
Pentru zonele temperate cum este cazul şi ţării noastre, o diferenţă de

temperatură ΔT introdusă ca urmare a refuzurilor termice în apa rîurilor mai mare
de 1.50 C, se constitue ca un impact asupra mediului. Impactul asupra mediului
înconjurător (I) se calculează astfel:
I = ΔT pentru ΔT< 1.50 C

I = 2 x ΔT pentru 1.50 C  ΔT < 30 C
I = 4 x ΔT pentru ΔT  30 C
Degradarea peisajului
Pentru luarea în calcul a unor astfel de efecte este relativ dificil de a putea
pune la punct o metoda care să evalueze degradarea peisajului. Această degradare a
mediului este caracterizată de o modificare a mediului ambiant care poate fi dificil
asociată cu refuzurile sistemului considerat cît şi raliată la o unitate funcţională. Cu
toate acestea cele mai recente ACV au luat în considerare acest efect, avînd grijă ca
folosind metoda punctajului să atribuie penalităţi sau bonificaţii pentru unele
reabilitări ale spaţiului considerat.
Se definesc astfel patru nivele de urbanism:
Nivelul I : sisteme naturale fără nici o intervenţie umană
Nivelul II : influenţa umană este mai mare decît cea a florei şi faunei iniţiale, dar
nu sunt prezente suprafeţe cultivate
Nivelul III : majoritatea spaţiului este cultivat
Nivelul IV : urbanizarea este preponderentă (autostrăzi, imobile.....etc).
Trecerea de la un nivel de urbanism inferior la unul superior se traduce

printr-o penalizare (P), în timp ce reabilitarea unei zone (trecerea de la un nivel
superior la unul inferior) se face prin acordarea unei bonificaţii, lucrul ce se poate
observa în tabelul 4.11.
Tabelul 4.11
Modul de aplicare al penalităţilor şi bonificaţilor pentru zonele de urbanism
Degradare Penalităţi Reabilitare Bonificaţie
I  II 4 II  I 0.25
II  III 3 III  II 0.33
II  IV 4 IV  II 0.25
III  IV 2 IV  III 0.5
Se remarcă că penalităţile acordate sunt supuse următoarelor reguli:

- cu cît degradarea este mai importantă, cu atît penalizarea este mai mare;
- cu cît zona considerată este intr-o stare iniţială mai aproape de starea naturală,
cu atît mai mult degradarea sa este penalizată.
Impactul este apoi măsurat prin suprafaţa ocupată corespunzătoare unităţii

funcţionale, cît şi ţinînd cont de penalităţi :
I=SxP (4.14)
I : impactul asupra mediului;
S : suprafaţa ocupată [m2];
P : penaliatea.
Pentru o analiză completă trebuieşte luat considerare şi durata de ocupare a
spaţiului (d) :
I=SxPxd (4.15)
4.1.3. Evaluarea comparativă şi interpretarea rezultatelor
Scopul acestei ultime etape din ACV îl reprezintă depistarea filierei cu

impactul cel mai redus asupra mediului.
Pentru realizarea acestui lucru este necesar să apelăm la metodele de
analiză multicriterială care ne ajută să găsim “cea mai ecologică” filieră. Una din
metodele multicriteriale utilizate în gestiunea deşeurilor este metoda Electra IS
[13].
4.2. ANALIZA ENERGETICĂ
O mare parte a deşeurilor industriale precum şi deşeurile menajere fac

parte din resursele energetice combustibile. Resursele energetice secundare (r.e.s.)
reprezintă cantităţi de energie (inclusiv sub formă de deşeuri combustibile) care
conţin încă un potenţial energetic ce poate fi utilizat [40].
Recuperarea r.e.s. combustibile în direcţie energetică se poate face astfel:
 Recuperarea în direcţie termică; ea are loc prin utilizarea aburului sau a apei
calde obţinută în instalaţiile recuperatoare de căldură pentru alimentarea cu
energie sub formă de căldură a proceselor : tehnologice, de încălzire,
ventilaţie, climatizare, frig, precum şi alimentarea cu apă caldă menajeră a
consumatorilor urbani;
 Recuperarea în direcţie electroenergetică; ea se caracterizează prin folosirea
deşeurilor pentru producerea energiei electrice în cicluri termodinamice de
abur;
 Recuperarea în direcţie combinată (cogenerare); este reprezentată de utilizarea
deşeurilor în ciclurile termodinamice de termoficare pentru producerea
combinată de electricitate şi căldură.
4.2.1. Producerea de căldură
Cantitatea de energie recuperată este dată de produsul dintre masa

deşeurilor tratate (M), puterea calorifică inferioară a acestora (PCI) şi randamentul
termic al ansamblului cuptor incinerare-cazan recuperator (CR):
Q  M  PCI   CR , kWh] (4.16)
unde CR poate lua valori în intervalul 0,5 - 0,8 în funcţie de puterea calorifică a
deşeurilor .
Datorită conţinutului de umiditate şi a eterogenităţii deşeurilor menajere
româneşti, chiar în condiţiile utilizării drept combustibil de adaus a păcurei, avem
de-a face cu o funcţionare instabilă a sistemului: cuptor-cazan recuperator.
Cantitatea de abur produsă în cazanul recuperator se determină cu relaţia:
PCI   CR
M ab  , kg abur/kg deşeuri menajere (4.17)
I
unde:
PCI - reprezintă puterea calorifică inferioară a deşeurilor menajere, în
kJ/kg ;
CR - randamentul termic al ansamblului cuptor incinerator-cazan
recuperator ;
I - diferenţa între entalpia aburului produs în cazan şi entalpia apei de
alimentare, în kJ/kg.
În cazul depozitării controlate cu recuperare de biogaz şi a metanizării în
reactor, cantitatea de energie recuperată se calculează cu relaţia:
Q  D  PCI   C , kWh (4.18)

unde :
D: debitul de biogaz, în Nm3 ;
PCI: puterea calorifică inferioară a biogazului (PCI = 5-5,5 kWh/Nm3);
C: randamentul termic al cazanului recuperator.
Pentru calculul cantităţii de abur se foloseşte relaţia (4.17) în care PCI
reprezintă puterea calorifică inferioară a biogazului, iar CR devine C = 0,8.
În ceea ce priveşte agentul termic, acesta poate fi :
 abur cu parametrii cuprinşi în domeniul de presiuni de 10 - 32 bar cu o
supraîncălzire de 10 - 30°C ;
 apă fierbinte cu temperaturi de 130 - 180°C. Aceasta este produsă fie direct
într-un cazan de apă fierbinte, fie într-un schimbător de căldură abur-apă
fierbinte.
4.2.2. Producerea de electricitate
Această soluţie constă în transformarea căldurii recuperate din gazele de

ardere în energie electrică prin destinderea aburului în turbină. Turbinele utilizate
pot fi:
 Turbine cu condensaţie, cu o presiune la condensator de 0,2 bar;
 Turbine cu contrapresiune cu o presiune de maximum 18 bar.
În vederea creşterii randamentului termodinamic este necesar ca aburul

produs de cazan să aibă parametrii ridicaţi. Energia electrică produsă poate fi
utilizată pentru alimentarea serviciilor interne ale centralei iar excedentul de putere
poate fi livrat în sistem. Energia electrică furnizată prin arderea deşeurilor în
instalaţiile de incinerare se calculează cu relaţia 4.19:
E   e  M  PCI , [kWh] (4.19)

unde:
ηe – randamentul global de producere a energiei electrice în centrală (η e = 0.3 –
0.35);
M – masa deşeurilor tratate, în kg;
PCI – puterea calorifică inferioară, în kJ/kg.
4.2.3. Producerea combinată de căldură şi electricitate
Alegerea cogenerării ca soluţie conduce la o economie de energie primară

făcând să scadă mărimea facturii energetice precum şi o diminuare a poluării
mediului înconjurător datorată economiei de combustibili clasici.
Un alt motiv în favoarea utilizării cogenerării îl constituie ameliorarea
securităţii cu energie electrică.
Randamentul total de producere combinată de căldură şi electricitate este
dată de relaţia 4.20:
EQ
t  , (4.20)
QB
unde:
ηt – randamentul total de producere combinată de căldură şi electricitate;
E – cantitatea de electricitate produsă, în kWh;
Q – cantitatea de căldură produsă, în kWh;
QB – echivalentul combustibilului consumat, în kWh.
Soluţiile utilizate:
a) turbină cu vapori cu contrapresiune;
b) turbină cu condensaţie şi prize reglabile.
Utilizarea acestor tipuri de turbine este funcţie de :
 raportul dintre cantitatea de energie electrică (E) şi cantitatea de căldură (Q)
care reprezintă indicatorul de structură (Z = E/Q);
 nivelul de independenţă dorit între cantităţile de energeie electrică şi căldură
produse;
 natura agentului termic ( vapori sau apă fierbinte) precum şi parametrii
acestora utilizaţi în alimentarea cu căldură.
Turbinele cu contrapresiune sunt utilizate în cazul termoficării industriale
atunci când nevoile de căldură sunt relativ constante în timp şi au o durată de
utilizare anuală mare.
Turbinele cu condensaţie şi prize reglabile se caracterizează printr-o

independenţă sporită între căldura şi energia electrică produsă simultan.
Aburul extras la prize poate fi folosit atât pentru preîncălzirea apei de
alimentare cât şi în termoficarea urbană şi industrială.
4.3. ANALIZA ECONOMICĂ
În analiza filierelor de tratare a deşeurilor, punctul forte îl constitue analiza

de impact asupre mediului ambiant. În aceste condiţii problema rentabilităţii
investiţiilor aferente fiecărui procedeu de tratare joacă un rol secundar. Problema se
pune în a vedea care sunt costurile economice ale filierelor şi care dintre ele se
apropie cel mai mult de o eventuală rentabilizare a investiţiilor. În calculul
economic se utilizează criteriul preţ de cost – beneficiu, ale cărui componente
principale şi relaţii de calcul sunt prezentate în tabelul 4.12 [41].
Tabelul 4.12
Elementele criteriului de analiză economică preţ de cost - beneficiu
Indicatorul economic Modul de calcul
Investiţiile efectiv actualizate d
(Ief,act) I ef ,act  I ef  Y j  1  r  j $ (4.21)
j1
Încasările anuale (IA) a) depozitarea controlată cu recuperare de biogaz
IA  Q r  c q  I S $/an (4.22)
b) metanizarea în reactor
IA  Q r  c q  I C $/an (4.23)
c) incinerare cu recuperare de energie
IA  Q r  c q $/an (4.24)
Cheltuielile anuale de exploatare C ex    I ef $/an (4.25)
(Cex)
Venitul brut anual VB  IA  C ex $/an (4.26)
(VB)
VBA  VB  TSn r  $
Venitul brut actualizat
(VBA) (4.27)
Venitul net actualizat VNA  VBA  I ef ,act $ (4.28)
(VNA)
 VNA < 0, soluţia analizată este nerentabilă, investiţiile nu se
recuperează pe seama venitului brut pe durata de viaţă
 a obiectivului respectiv ;
 VNA  0, calculul de rentabilitate continuă cu determinarea
indicatorilor de eficienţă.
Rata internă de acumulare a VBA
capitalului RIA  (4.29)
(RIA) I ef ,act
 RIA < 1, soluţia nu este rentabilă deoarece investiţia
actualizată nu poate fi acoperită din venituri ;
 RIA  1, soluţia este eficientă din punctul de vedere al VBA
şi se continuă calculul
Rata internă de rentabilitate RIR  rlim (4.30)
(RIR)
pentru care:
VBA  I ef ,act  0 (4.31)
T   
Sn
r
lim 
I ef ,act
VB
ani (4.32)
Mărimile care intervin în relaţiile 4.21 - 4.32 au următoarele semnificaţii:

 Ief: investiţiile efective ce sunt legate de realizarea filierelor de tratare a
deşeurilor, în $ ;
 r: rata de actualizare, care conform normativelor în vigoare este r = 8% ;
 Yj: cota din investiţia totală efectivă (Ief) în anul “j” din perioada de execuţie
“d” a soluţiei analizate:
I ef , j
Yj  (4.33)
I ef
 d: duratele de execuţie ale filierelor de tratare a deşeurilor au următoarele
valori:
d = 10 ani, depozitarea controlată cu recuperarea de biogaz ;
d = 1 an, metanizarea în reactor ;
d = 2 ani, incinerarea cu recuperare de energie ;
 Qr: cantitatea de căldură recuperată în cazul fiecărei filiere, în kWh/an ;
 cq:preţul căldurii livrate consumatorilor, în $/Gcal ;
 IC: încasări datorate vânzării compostului, în $/an ;
 IS: încasări datorate aplicării taxei de salubritate, în $/an ;
 tSn: perioada normată de serviciu a soluţiei analizate, în ani (t Sn = 20 ani) ;
 TSn r  : mărimea actualizată în ani, ce se calculează cu relaţia:
1  1  r   t Sn
TSn r   ani (4.34)
r
În cadrul anexei 2 este prezentat modul de aplicare al acestui criteriu
economic în cazul filierelor de tratare a deşeurilor menajere cu recuperare de
energie.
4.4. ALEGEREA FILIEREI OPTIME DE TRATARE A

DEŞEURILOR
În analizarea filierei optime de tratare a deşeurilor se vor lua în considerare

două variante :
1. filiere de tratare a deşeurilor cu recuperare de energie ;
2. filiere de tratare a deşeurilor fără recuperare de energie.
În prima variantă vor fi luate în considerare rezultatele obţinute de la
analiza de impact asupra mediului înconjurător, analiza energetică şi respectiv
analiza economică ; în timp ce pentru a doua variantă numai acele rezultate reieşite
din analiza de impact şi din analiza economică. Pentru a realiza compararea
filierelor compatibile şi cu acelaşi efect final se va acorda punctaje începând de la :
1, 2, 3 pentru rezultatele obţinute la analizele de : mediu, energetică şi economică.
Se va acorda punctajul 1 pentru filiera de tratare a deşeurilor : cea mai
ecocompatibilă, cu o energie recuperată maximă şi cu cea mai bună rentabilitate
economică. Va primi punctajul maxim acea filieră care : are impactul cel mai mare
asupra mediului, cea mai mică energie recuperată şi respectiv cea mai puţin
rentabilă din punct de vedere economic.
În continuare se vor reprezenta într-un sistem de axe XOYZ, filierele de
tratare a deşeurilor cu recuperare de energie iar într-un sistem de axe XOY, filierele
de tratare a deşeurilor fără recuperare de energie. În figura 4.4 este prezentată
reprezentarea grafică a filierelor de tratare fără recuperare de energie.
Analiza de impact (Y)
3
Filiera 1
2 Filiera 2
Filiera 3
1
0 1 2 3 Analiza economică (X)
Fig. 4.4. Reprezentarea grafică a filierelor de tratare a

deşeurilor fără recuperare de energie.
În figura 4.4. am reprezentat cazul a trei filiere de tratare a deşeurilor fără

recuperare de energie:
 filiera 1 : impactul cel mai mare asupra mediului (3) şi cea mai rentabilă
economic (1);
 filiera 2: cea mai eco-compatibilă şi din punct de vedere al rentabilităţii a fost
notată cu 2 (medie);
 filiera 3: un impact mediu asupra mediului (2) şi cea mai nerentabilă economic
(3).
Varianta optimă se va situa la distanţa cea mai micăde axele de coordonate
(XOY):
x y
d min  ( ) min
x2  y 2
2
În situaţia de mai sus d min  d 2  ; varianta 2 este varianta optimă din
5
punct de vedere ecologic şi economic. Varianta aleasă trebuie să primească şi girul
comunităţii care nu în puţine cazuri nu coincide cu varianta indicată de specialişti.
În cazul filierelor de tratare a deşeurilor cu recuperare de energie care se
reprizintă în sistemul de axe (XOYZ), varianta optimă se va afla deasemenea la
distanţa cea mai mică de axele de coordonate:
d min  ( x 2  y 2  z 2 ) min .
În anexa 3 este prezentat algoritmul de calcul al variantei optime de tratare

a deşeurilor menajere româneşti cu recuperare de energie.

Carte MDS T.Apostol PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte MDS T.Apostol PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TIBERIU APOSTOL COSMIN MARCULESCU

În dicţionarul limbii române, deşeul este definit: “Parte dintr-o materie

Consumator Descompunător Consumator

Fig. 1.1. Ciclul materiei în civilizaţia agrară.

În cadrul ecosistemului, se disting trei tipuri de actori:

Ultimii-descompunătorii, degradează materia vie reziduală pentru a o

Fig. 1.2. Ciclul materiei în civilizaţia tehnologică.

Această acumulare locală de deşeuri, nu este decât rezultatul neînchiderii

 fatalitate chimică: unul din fundamentele activităţii industriale îl reprezintă

Produs Reactiv Produs Subproduse

Fig. 1.3. Fatalitate chimică a deşeului.

 fatalitate tehnologică: operaţiile de elaborare de produse şi de obiecte,

Fig.1.4. Reprezentarea sistemului de producţie la

Se poate observa că sunt luate în considerare numai efectele de poluare a

Epurarea Aer curat

Tratarea Apă curată

Fig. 1.5. Reprezentarea sistemului de producţie la nivelul

 precizarea conţinutului planurilor de eliminare a deşeurilor. Pentru realizarea

mări, normalizând depozitarea şi incinerarea continentală, accelerând

Tratare Apă curată

Fig. 1.6. Reprezentarea sistemului de producţie la sfârşitul secolului XX şi

Apă Aer Energie

Deşeu Tratare Mediu

Apă Aer Energie

Deşeu Tratare Mediu

Apă Aer Energie

Fig. 1.7. Ciclurile de producţie ale deşeurilor.

Concluzionând putem spune că principalele obiective în momentul de faţă

Refuzuri eco- Oprirea

Fig. 1.8. Strategiile de gestionare a deşeurilor.

1.2. CLASIFICAREA DEŞEURILOR

Putem să le grupăm în patru categorii :

Deşeuri menajere şi asimilate

Aceste deşeuri cuprind atât deşeurile de menaj cât şi deşeurile industriale

Fără miros, nefermentabile şi netoxice, ele nu reprezintă riscuri pentru om

Aceste deşeuri nu fac obiectul unei valorificări şi putem cita aici:

Diferenţierea deşeurilor în funcţie de originea lor, permite localizarea

Sunt formate în principal din:

Deşeuri din activităţile industriale şi comerciale

Sunt cuprinse în această categorie toate deşeurile produse de întreprinderi

Deşeuri din agricultură şi industria alimenatră

- deşeuri agricole sau agroalimentare propriu-zise: sunt deşeuri organice care

Deşeuri din activitatea medicală

Aceste deşeuri provin de la generatoarele de radiaţie X, de la sursele de

 deşeuri metalice 1,5 mil tone .

În condiţiile unei economii moderne, deşeurile nu mai reprezintă doar

1.3. COMPOZIŢIA ŞI PROPRIETĂŢILE DEŞEURILOR

1.3.1. Evaluarea producţiei de deşeuri menajere

Cantitatea şi calitatea deşeurilor menajere depinde de [7]:

b) cantitatea medie zilnică exprimată în kg/loc.zi.

Qmed . zi  q  N  10 3 , [t/zi] (1.2)

1.3.2. Compoziţia deşeurilor menajere

Principala caracteristică a deşeurilor menajere este marea lor

Comparativ, în tabelul 1.3 este prezentată compoziţia deşeurilor menajere

La determinarea compoziţiei deşeurilor menajere o importanţă deosebită

Ponderea cu care intervine fiecare component în cadrul probei analizate se

în care gi reprezintă greutăţile parţiale ale componentelor deşeurilor.

1.3.3. Masa specifică a deşeurilor menajere

Masa specifică este definită ca raportul între masa şi volumul deşeului.

Vd – volumul deşeurilor menajere, în m3.

1.3.4. Umiditatea deşeurilor menajere

Pe lângă influenţa pe care o are asupra masei specifice, umiditatea are

Umiditatea relativă este reprezentată de conţinutul de apă care se