1.

POLUAREA AERULUI
DATORITĂ PARTICULELOR

1.1. Particule poluante

În general, poluanţii aerului sub formǎ de particule dispersate pot fi clasificaţi
în două mari categorii: naturali şi artificiali. Printre sursele naturale ale particulelor
poluante sunt: praful purtat de vânt, gazele şi cenuşa vulcanică, ozonul provenit din
trăsnete şi din stratul de ozon, diverse hidrocarburi provenite din vegetaţie, fumul,
gazele şi cenuşa zburătoare din incendierea pădurilor, polenul şi alte aero–alergice,
gazele şi mirosurile din activităţi biologice, radioactivitatea naturală. Aceste surse
naturale au produs poluarea de până acum şi constituie acea parte a problemei
poluării, asupra căreia activităţile de control pot avea efect redus sau chiar nici un
efect.
Sursele poluante artificiale datorate activităţilor umane, de realizare a
bunurilor şi confortului necesar vieţii, contribuie esenţial la poluarea aerului urban.
Prin urmare, poluanţii aerului rezultă ca urmare a generării energiei electrice, a
funcţionării milioanelor de vehicule, a materialelor aruncate de populaţie şi
realizării a numeroase produse necesare traiul zilnic. Primele cinci mari clase de
poluanţi sunt: particulele, dioxidul de sulf, oxizii de azot, compuşii organici volatili
şi monoxidul de carbon. Anual, sunt generate sute de milioane de tone de aer
poluant. În general, fiecare categorie de sursă de poluare are o contribuţie diferită
la creşterea nivelului uneia dintre cele cinci clase principale de poluanţi.
Poluanţii aerului pot fi clasificaţi în funcţie de origine şi starea materiei.
Originea poluanţilor poate fi primară, când sunt emişi în atmosferă dintr-un proces
sau secundară, când sunt formaţi în atmosferă, ca rezultat al unei reacţii chimice.
Poluanţii aerului se pot gǎsi în stare gazoasă, lichidǎ sau solidǎ. Se preferă
clasificarea poluanţilor în gazoşi (gaze şi vapori) şi particule poluante (solide şi
lichide).
Poluanţi gazoşi. Poluanţii gazoşi pot fi clasificaţi în organici şi anorganici.
Categoria poluanţi anorganici include:
• gaze sulfuroase - dioxid de sulf, trioxid de sulf, hidrogen sulfurat;
• oxizi de carbon - monoxid de carbon şi dioxid de carbon;
• gaze azotoase - monoxid de azot, dioxid de azot şi alţi oxizi de azot;
• halogenuri, hidruri - acid fluorhidric, acid clorhidric, cloruri, fluoruri,
tetrafluorura de siliciu;
18 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE

•produşi fotochimici - ozon, oxidanţi;

•cianuri - acid cianhidric;
•compuşi cu azot - amoniac;
•clorofluorocarburi – diclor, diclorodifluormetan, triclor, trifluoretan,
triclorofluor-metan, tetrafluoretan, clorodifluormetan, clorpentofluoretan;
Sunt considerate substanţe organice poluante:
• hidrocarburile precum: parafine - metan, etan, octan, acetilena, alefine -
etilena, butadiena, aromatice (benzen, toluen, xilen, stiren);
• compuşi alifatici oxigenaţi ca: aldehide – formaldehide, cetona - acetona,
metiletilcetona, acizi organici, alcooli - metanol, etanol, izopropanol,
hidruri organice, sulfuri organice - dimetil sulfat, hidroxizi, peroxizi - nitriţi
sau nitraţi (denumiţi generic PAN).
Particule poluante pot fi definite ca materie solidă sau lichidă, al cărei
diametru efectiv este mai mare decât al unei molecule, dar mai mic de 100 µm.
Particulele dispersate în mediul gazos sunt definite, în mod colectiv, drept aerosoli.
Aerosolii sunt suspensii de particule mici în gaze, fiind formaţi prin
conversia gazelor în particule sau prin dezintegrarea solidelor sau lichidelor.
Aceştia pot fi, de asemenea, rezultaţi din resuspensia materialelor prăfoase sau prin
ruperea aglomeratelor. Formaţiunea din faza gazoasă tinde să producă mult mai
multe particule fine decât procesul de dezintegrare (cu excepţia cazului când
condensarea are loc direct cu existenţa particulelor). Particulele formate direct din
gaz sunt, de obicei, de diametre mai mici de 1 µ m. (1 micron = 1 micrometru = 10-
4
cm, desemnat de simbolul 1 µ m).
Termenul de praf, fum, ceaţă, abur este în mod comun folosit pentru a descrie
diferite tipuri de comportament, caracteristic particulelor dispersate.
Fumul, praful, ceaţa, aburul, funinginea sunt toţi termeni folosiţi pentru
poluanţii aerului, cu diferite sensuri populare. Astfel, praful se referă la particule
solide produse prin procesul de dezintegrare, în timp ce particulele de fum sunt, în
general, mici şi formate din faza gazoasă. Particulele de ceaţă sunt compuse din
picături. Funinginea se referă, de obicei, la particule mici de carbon generate în
arderea combustibilului, dar termenul este folosit frecvent şi în descrierea
particulelor fine solide de silicaţi şi alţi oxizi anorganici, generaţi în procesele
industriale. Totuşi, implicăm rareori aceşti termeni speciali, datorită dificultăţii
unei definiţii exacte şi a complexităţii unor sisteme reale, compuse din mixturi de
particule. În locul acestor termeni, considerăm ca termen generic aerosolul, să
descrie sistemele de particule din aer sau din gaze.
Particulele suspendate într-o masă dată de aer nu sunt nici toate de aceeaşi
mărime sau formă, nici nu au aceeaşi compoziţie chimică. Cele mai mici particule
suspendate au o mărime de aproximativ 2 nm, apropiată de lungimea moleculelor
gazoase tipice, cuprinsă între 0.1 nm şi 1 nm. Atunci când picăturile mici de apă
din atmosferă se contopesc în particule mai mari decât această valoare, ele
Poluarea aerului datorită particulelor 19

corespund picăturilor de ploaie şi cad din aer atât de repede, încât nu sunt
considerate ca fiind “suspendate”. Domeniile de mărime ale tipurilor comune, [1],
de particule suspendate, sunt ilustrate în figura 1.1.
Diametrul particulelor este proprietatea lor cea mai importantă. Din punct de
vedere calitativ, particulele individuale sunt clasificate în grosolane şi fine, în
funcţie de diametrul lor, dacă este mai mare sau mai mic de 2.5 µm.

Fig. 1.1. Mărimile tipice pentru particulele atmosferice aeropurtate.

Aerosolii sunt frecvent multicomponenţi şi joacă un rol important în:

poluarea aerului şi dispersia particulelor în atmosferă;

producţia industrială de pigmenţi şi pulberi metalice;

fabricarea fibrelor optice;

industria sanitară ;

controlul contaminării în industria electronică si farmaceutică.
Prezenţa aerosolilor într-o anume aplicaţie, poate fi considerată ca dorită sau
nedorită, dar aceeaşi concepţie de bază se aplică ambelor situaţii. Specialiştii din
diferite domenii se folosesc de concepte teoretice similare şi tehnice,
experimentale, pentru rezolvarea problemelor aerosolilor. Aceste concepte comune
sunt baza acestei cărţi.
Procesele timpurii din ştiinţa aerosolilor au fost în strânsă legătură cu
20 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE

dezvoltarea conceptelor fizice fundamentale. De exemplu, teoria transportului

aerosolilor se bazează pe legea lui Stokes, care include corecţiile semiempirice
făcute de Millikan, în cazul măsurătorilor sarcinii electrice. În cazul formulării
Browniene, teoria lui Einstein joacă un rol principal în difuzia aerosolilor.
Mişcarea Browniană are loc mai întâi prin coagulare, consideraţie teoretică
afirmată şi explicată pentru prima dată de Smoluchowski [2]. Proprietăţile optice
ale aerosolilor se bazează pe teoriile lui Rayleigh şi Mie, privind împrăştierea
particulelor sferice. Conversia formaţiunii aerosolilor din gaz în particule a fost
pentru prima oară studiată cantitativ de C.T.R. Wilson, folosind camera de răcire,
la sfârşitul secolului trecut, [3].
Ştiinţele moderne privind aerosolii permit extinderea concepţiilor teoretice de
bază şi introducerea unor noi descrieri, mai complexe, referitoare la comportarea
aerosolilor. Dezvoltarea teoretică a fost însoţită de dezvoltarea instrumentelor
necesare pentru măsurarea proprietăţilor acestora. Ştiinţa aerosolilor este un
domeniu vast, care implică mai multe ramuri: fizică, chimie şi chiar biologie.

1.1.1. Comportarea particulelor poluante - aerosolilor

În mod intuitiv, se poate crede că toate particulele trebuie să se stabilească şi
să se depună rapid pe suprafaţa Pământului sub influenţa gravitaţiei, însă, acest
lucru nu este adevărat pentru particulele mai mici. Conform legii lui Stoke, viteza
cu care particulele cad creşte cu pătratul diametrului lor. Cu alte cuvinte, o
particulă care are jumătate din diametrul alteia, cade de patru ori mai încet.
Particulele mici cad atât de încet, încât ele sunt suspendate aproape nedeterminat în
aer, dacă nu se lipesc de vreun obiect pe care îl întâlnesc. Cele foarte mici se
aglomerează, pentru a forma particule mai mari, de obicei tot din categoria celor de
mărime fină. Astfel, particulele fine rămân de obicei în aer timp de zile întregi sau
săptămâni, pe când cele grosolane se depun destul de rapid. Pe lângă acest proces
de sedimentare, particulele mai pot fi îndepărtate din aer prin absorbţia lor în
picăturile de ploaie în cădere, [4].
Mărimea particulei, concentraţia şi compoziţia chimică sunt, de obicei,
proprietăţile aerosolilor care prezintă cel mai mare interes. De asemenea,
importante în aplicaţii sunt sarcinile particulei, structura cristalină şi proprietăţile
optice. În industrie, particulele sunt colectate, pentru a stabili un produs dorit sau
pentru a reduce emisiile şi expunerile ocazionale. Eficienţa filtrelor, a scruberelor
şi alte asemenea aparate, depinde de mărimea particulelor. De asemenea,
depunerea particulelor în plămâni depinde de mărimea particulei.
Interacţiunea particulelor mici cu lumina este, de asemenea, în funcţie de
mărimiea particulei senzitive şi proprietăţile optice. Dispersia luminii pe unitatea
de masă a aerosolilor trece adesea printr-un maxim, în funcţie de mărimea
particulei pentru radiaţia incidentă. Procesele atmosferice şi chimice ce conduc la
acumularea particulelor produc cele mai severe şi vizibile degradări. Dacă pentru
vizibilitatea atmosferică acest proces este nedorit, sunt şi cazuri când acumularea
Poluarea aerului datorită particulelor 21

aerosolilor este dorită pentru realizarea unor pigmenţi pentru colorare.

Compoziţia chimică a particulei este un concept toxicologic, reflectat în
limitele expunerii ocazionale, standardele emisiei poluării aerului şi standardele
calităţii aerului ambiental.
Obiectivul avut în vedere este de găsire a unor modele şi metode matematice
pentru caracterizarea mărimii aerosolilor şi proprietăţilor chimice. Acestea sunt
necesare pentru furnizarea unor baze comune, pentru discutarea domeniilor largi
ale proprietăţilor aerosolilor şi mecanismele de formare, sau modificările temporale
sau spaţiale în aerosoli, ceea ce înseamnă „procesul de transport al aerosolilor şi
dinamica aerosolilor”. Cercetările din domeniul aerosolilor au făcut posibilă
determinarea celor mai importanţi parametrii ce caracterizează aerosolii. Totuşi,
rămân multe de făcut în dezvoltarea mijloacelor de cercetare în domeniul
aerosolilor, la fel de bine ca în industrie şi aplicaţiile atmosferice.

1.1.2. Mărimea particulelor

Pentru particule solide neregulate, metoda obişnuită pentru caracterizarea
particulei este de a introduce un „diametru echivalent”, acesta fiind diametrul unei
particule sferice, care are acelaşi comportament.
Diametrul aerodinamic este unul dintre cele mai comune diametre
echivalente. Poate fi definit ca diametrul unei sfere cu aceeaşi viteză ca cea a sferei
care trebuie măsurată. Diametrul aerodinamic este folosit în mod frecvent pentru a
descrie mişcarea particulelor în diverse sisteme. Oricum, mişcarea neregulată a
particulelor poate să nu fie caracterizată precis cu ajutorul diametrului echivalent,
din cauza rotaţiei şi translaţiei complexe a mişcării neregulate a particulelor
comparate cu sfera. Poate fi însă posibil să existe o sferă cu un anumit diametru şi
densitate şi cu aceleaşi caracteristici, [5].
Particulele solide ultrafine şi aglomerate pot avea dimensiuni de ordinul
micronilor. Particulele individuale care compun aglomeratele se numesc particule
primare. Se presupune că particulele primare au o formă uniformă, această
presupunere nefiind concludentă.
Dimensiunile particulelor aglomerate sunt de obicei măsurate, folosind un
analizator electronic.
În plus faţă de mişcarea particulelor şi alte proprietăţi pot fi caracterizate cu
un diametru echivalent.
Cu excepţii ocazionale, mărimea particulei se referă la diametrul acesteia.
Acesta este, de obicei, cazul indicat în literatura de specialitate, dar se vorbeşte din
când în când şi despre raza de acţiune a particulei. În aplicaţii sunt utile atât
volumul, cât şi aria particulei. Diametrele particulei ce interesează în fenomenul de
aranjare al aerosolilor sunt de ordinul diametrului moleculelor, 1 nm. În aplicaţiile
din poluarea aerului, particulele mai mari de 1 µm se numesc „particule aspre”.
Particulele cu diametrul < 1 µm pot fi împărţite în domenii variate. Modul de
acumulare, important în poluarea aerului, apare preponderent pentru diametrul
22 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE

particulei în domeniul 0.1 ÷ 2.0 µm. Particulele mai mici de 100 nm (0.1 µm) sunt
numite „ultrafine”. Domeniul nanometric se referă la particule de la 10 la 50 de ori
mai mici de 1 nm.
Pentru picături lichide sferice, diametrul (dp) este un element de măsură
univoc al particulelor. Particulele sferice sunt prezente frecvent în atmosfera
poluată, datorită creşterii nucleului, prin condensarea lichidului din faza gazoasă.
Pentru particulele ce nu sunt sferice, asemenea fragmentelor de cristal, fibră sau
conglomerate, o mărime caracteristică a acestora este mult mai dificil de definit. În
cazul special al similarităţii geometrice, particulele au mărimi diferite, cu aceeaşi
formă, aşa că un parametru cu aceeaşi lungime duce la caracterizarea oricărei clase
de mărimi. Mărimile particulelor neregulate, cum sunt conglomeratele, pot fi
definite ca particule cu acelaşi diametru.
Mecanismul de încălzire, de transfer de masă şi transferul de moment dintre
particulă şi sursa gazoasă, depind de numărul Knudsen 2 lp/dp, unde lp este drumul
liber al moleculelor de gaz, iar dp este diametrul echivalent. Drumul liber, distanţa
pe care o parcurg moleculele între două coliziuni succesive, poate fi calculat din
teoria cinetică a gazelor. Pentru o componentă de gaz compusă din molecule care
se consideră sfere elastice rigide, drumul liber este aproximat prin, [6, 7]:

(1. 1)
lp = 0.707 / π nm σ2
unde: nm = densitatea moleculară; σ = diametrul molecular. Pentru temperaturi şi
presiuni normale, drumul liber în aer este de aproximativ 0.65 µm.
Densitatea moleculară depinde de presiune şi temperatură prin relaţia gazului
ideal:
(1. 2)
nm = p / kT
unde: k = constanta lui Boltzmann şi T = temperatura absorbită.
Drumul liber pentru majoritatea gazelor la presiune şi temperatură constantă
şi la nivelul solului este de ordinul 10-5 cm. În straturile superioare ale atmosferei,
unde presiunea este de ordinul a 0.01 torr, drumul liber este de ordinul a 1 cm.
Analizăm cazul unei particule sferice, care se deplasează cu viteză constantă
printr-un gaz. Când diametrul particulei este mult mai mic decât drumul liber (lp/dp
>> 1), moleculele balansează pe suprafaţă şi uneori se ciocnesc cu principalii
curenţi moleculari, departe de sferă. Majoritatea moleculelor lovesc suprafaţa sferei
venind din masa gazului şi nu sunt afectate prin prezenţa sferei. Rata schimbului de
căldură, de masă şi transferul de moment, dintre particulă şi sursa gazoasă poate fi
estimată din teoria coliziunii moleculare. Distanţa potrivită (lp/dp >> 1) este
cunoscută ca distanţa moleculară liberă. Când diametrul particulei este mult mai
mare decât trecerea liberă (lp/dp << 1), moleculele, lovind suprafaţa, sunt puternic
Poluarea aerului datorită particulelor 23

afectate de cele care pleacă. Gazul se comportă ca un mediu continuu cu o viteză

egală cu zero, condiţie la limită, la suprafaţă, când gazul este în mişcare relativă
faţă de o particulă fixă. Pentru o curgere continuă, urma de gaz a unei particule
sferice poate fi calculată cu ajutorul ecuaţiei Navier-Stokes pentru fluidele în
mişcare. Trecerea dintre razele moleculelor continue şi cele libere are loc continuu,
dar teoria acestei treceri presupune mari dificultăţi [7].

1.1.3. Indici de calitate ai aerului pentru substanţa sub formă de

particule
Măsura cea mai obişnuită a concentraţiei particulelor suspendate este indexul
PM (Particulate Matter = substanţă sub formă de particule), ceea ce înseamnă
cantitatea de substanţă, sub formă de particule, prezentă într-un volum dat, [1].
Deoarece substanţa implicată este de obicei neomogenă, nu se poate utiliza masa sa
molară, şi de aceea, concentraţiile sunt date în termeni de masă ai particulelor şi nu
ca număr de moli.
Unităţile uzuale sunt micrograme de substanţă în particule, pe metru cub de
aer (µg/m3). Având în vedere că particulele mai mici au un efect nociv mai mare
asupra sănătăţii oamenilor decât cele mai mari, de obicei, doar cele care au un
anumit diametru sau mai mic decât acesta, sunt colectate şi raportate. Acest
diametru limită, în µm, este listat ca indice la simbolul PM.
În ultimii ani, agenţiile guvernamentale din multe ţări au monitorizat PM10,
adică concentraţia totală a tuturor particulelor cu diametre mai mici de 10 µm, ceea
ce corespunde tuturor domeniilor de particule fine, plus clasele cele mai mici de la
particulele grosolane, toate acestea fiind numite, particule care pot fi inhalate. O
valoare tip a PM10 , într-o aşezare urbană, este 30 µg/m3.
Se utilizează acum tot mai mult indicele PM2.5, care cuprinde toate particulele
fine, cu diametre sub 2.5 µm, numite şi particule respirabile.
Noul termen, superfine, este aplicat particulelor cu diametre foarte mici, de
obicei mai mici de 0.05 µm (50 nm), deşi diferiţi savanţi utilizează valori diferite.
În trecut, în locul indicelui PM se raportau particulele totale suspendate (TSP),
reprezentând concentraţia tuturor substanţelor sub formă de particule din aer.
Particulele al căror diametru este egal cu valoarea lungimii de undă a luminii
vizibile şi anume, 0.4÷0.8 µm, pot interfera cu transmisia luminii în aer, reducând
claritatea vizuală, vizibilitatea la distanţă mare şi cantitatea de lumină care ajunge
la nivelul solului.
De exemplu, o concentraţie mare în aer, de particule cu diametre între 0.1 µm
şi 1 µm, produce pâcla. Într-adevăr, o tehnică clasică de a măsura poluarea unei
mase de aer, de către particule, constă în determinarea înceţoşării acesteia. Pâcla
este datorată aerosolilor sulfat, provenind din arderea cărbunelui.
Înceţoşarea accentuată în timpul verii se datorează în mare măsura aerosolilor
sulfat, provenind din zonele industrializate.
24 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE

1.2. Concentraţia particulelor

Concentraţia particulelor, a aerosolilor, este definită în diferite moduri, în
funcţie de aplicaţii.
Numărul concentraţiei
Concentraţia particulelor într-un punct este exprimată ca numărul de particule
pe unitatea de volum, într-un volum mare δV, înconjurând punctul P, din gaz (fig.
1.2), la un anumit timp. Cât timp volumul δV se micşorează spre punctul P, media
concentraţiei poate ori să se mărească, ori să scadă, depinzând de gradientul
concentraţiei din volumul δV. Această valoare constantă este concentraţia particulei
în punctul P. Cât timp volumul continuă să se micşoreze, numărul particulelor
devine atât de mic, încât media concentraţiei fluctuează ca în fig 1.3.

Fig 1.2 Volumul δV cu δN particule din jurul punctul P.

Fig 1.3. Dimensiunile regiunii δV.

Camerele curate, folosite la fabricarea circuitelor microelectronice, sunt
menţinute la nivele scăzute ale concentraţiei particulelor. De exemplu, pentru o
Poluarea aerului datorită particulelor 25

cameră curată de clasă 1, numărul concentraţiei particulelor de 0.1 µm trebuie

menţinut sub 103 particule/m3. Numărul concentraţiei de particule, într-o zonă
normal poluată, poate fi de 105 particule/ cm3, în timp ce concentraţiile din zone
mai puţin poluate sunt de 104 , până la 5 x 104 particule/cm3, [8].
Concentraţia masei
Concentraţia masei aerosolilor este, de obicei, determinată prin filtrarea unui
volum cunoscut de gaz şi cântărirea particulelor colectate. Concentraţia masei, ρ,
se determină prin împărţirea masei măsurate la volumul de gaz filtrat. Standardele
pentru aerul atmosferic şi, în unele cazuri, pentru emisiile industriale, sunt
exprimate în termeni ai concentraţiei masei. Nu există relaţii simple între masă şi
numărul concentraţiei, decât dacă toate particulele sunt de aceeaşi dimensiune.

Concentraţia volumetrică
Concentraţia volumetrică se referă la raportul dintre volumul particulelor
într-un volumul total de aer, fiind similar fracţiei volumetrice din amestecurile de
gaze, considerând, în acest caz aerosolul, un amestec de gaze. O importanţă
deosebită are această concentaţie pentru stabilirea vâscozităţii aerosolului.
Vâscozitate aerosolului, funcţie de concentraţia volumetrică a acestuia, φ,
este dată de relaţia lui Einstein:
(1. 3)
µ = µ0 (1 + 5/2 φ) (φ << 1)
unde: µ - vâscozitatea aerosolului; µ0 - vâscozitatea gazului; φ - funcţie subunitară
foarte mică (în mod normal φ < 0.004). Prin urmare, creşterea vâscozităţii, datorată
prezenţei aerosului, este mai mică de 1%.
Coagularea
Suspensiile de particule mici din gaze sunt instabile, având o mişcare
dezordonatǎ, de tip brownian. Datorită forţelor de atracţie, particulele aderă una de
alta într-un proces, denumit de coagulare. Particulele mai mari se pot depune sau se
pot depozita sub efectul forţelor de inerţie şi de gravitaţie. Pentru evaluarea
fenomenului de coagulare se introduce timpul pânǎ la care concentraţia particulelor
se reduce la 1/10 din valoarea iniţialǎ, notat t1/10. Pentru un aerosol monodispers cu
diametrul mediu al particulei dp = 0.1µm, aflat la tepreratura t = 20 °C, timpul de
reducere a concentraţiei, prin coagulare, depinde de concentraţia iniţialǎ, N0 , a
aerosolului, ca în tabelul 1.1, [7].
26 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE

Tabel 1.1.
Timpul t1/10 de reducere a concentraţiei unui aerosol monodispers

N0 cm -3 t1/10 (aprox.) N0 cm -3 t1/10 (aprox.) N0 cm -3 t1/10 (aprox.)

1010 1.2 sec 108 2 min 106 3.5 h
109 12 sec 107 20 min 105 34 h

1.3. Distribuţia particulelor într-o mostră de aer

Particulele suspendate în atmosferă au origini şi compoziţii diferite şi s-au
format în decursul unor perioade de timp, în moduri întâmplătoare, astfel că există
o largă distribuţie a dimensiunilor de particule existente în orice masă de aer.
Determinarea distribuţiei dimensiunilor constă în punerea într-un grafic a
numărului de particule, cu diametre date, funcţie de diametru, ca de exemplu în
figura 1.4, [1], pentru o mostră tipică de aer urban.

Fig. 1.4. Distribuţia numărului de particule de aerosoli într-un mediu tipic urban.

Se observă că s-a utilizat pe amândouă axele scara logaritmică, pentru ca să

poată fi văzute clar detaliile de distribuţie a particulelor de multe dimensiuni.
Vârful distribuţiei apare la aproximativ 0.01 µm şi are “umeri” la aproximativ 0.1
µm şi la 1.0 µm; după cum arată liniile întrerupte, distribuţia netă apare ca fiind
Poluarea aerului datorită particulelor 27

suma a trei distribuţii simetrice (“forma de clopot”), ale căror vârfuri sunt la
diametrele de 0.01, 0.1 si 1 µm. Particulele distribuţiei la cel mai mic diametru
(vârful de 0.01 µm) se formează prin condensarea vaporilor de poluanţi produşi
prin reacţii chimice, asemenea acidului sulfuric, format prin oxidarea bioxidului de
sulf gazos şi particulelor de funingine, formate prin ardere.
Particulele care se formează în acest fel, se spune că se constituie după
modul nucleic. Coagularea acestor particule în particule mai mari (ceea ce se poate
întâmpla în decurs de câteva minute), dă naştere la modul prin acumulare, mod
intermediar de distribuţie (cu vârful la 0.1 µm), [9]. Particulele asociate celei de a
treia distribuţii, numită modulul particulelor grosolane, chiar dacă include şi
câteva particule fine şi are vârful la 1 µm, sunt în principal formate din cenuşă,
nisip sau alte materiale, produse de dezintegrarea mecanică a particulelor de sol
etc.
Distribuţia particulelor suspendate în aer are vârful în regiunea micrometrică,
deoarece particulele mai mici coagulează, spre a forma particule de această
mărime, iar cele mai mari se aşează repede pe sol. În figura 1.5 este ilustrată
perioada medie de timp pe parcursul căreia, particulele de diverse mărimi, rămân
suspendate în aer [10].

Fig. 1.5. Timpul mediu cât particulele de diverse mărimi rămân suspendate în aer.
Graficul cu numărul de particule poate fi înşelător pentru anumite finalităţi,
28 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE

deoarece particulele minuscule cu masa şi aria suprafeţei foarte mici domină

mostrele şi, în consecinţă, distribuţiile.
O metodă alternativă de reprezentare a datelor, în mod semnificativ, este
aceea de a pune în grafic masa totală a tuturor particulelor, de o anumită
dimensiune, dintr-o mostră de aer, faţă de diametru, pentru a vedea cum se prezintă
distribuţia masei pe diverse dimensiuni. Acest tip de grafic, pentru o masă de aer
urban, [11], se prezintă în figura 1.6; din motive tehnice, se prezintă pe grafic
volumul şi nu masa, însă, pentru particulele de aceeaşi densitate, distribuţiile sunt
identice.
Funcţia distribuţiei pentru masă este deplasată către diametre mai mari, în
comparaţie cu aceea a numerelor de particule. Masa (sau volumul) unei particule
este proporţională cu cubul diametrului său d, astfel încât înălţimea curbei pentru
orice diametru al distribuţiei din figura 1.6, corespunde valorii pentru distribuţia
de număr, pentru această masă de aer, înmulţită cu d3.
În consecinţă, înălţimile vârfurilor pentru particulele mai mari sunt scoase
mai mult în evidenţă decât cele ale particulele mai mici, în distribuţiile de masă, iar
întreaga distribuţie pare a se deplasa spre un diametru mai mare. Două curbe
simetrice de distribuţie, una centrată în regiunea particulelor fine la aproximativ 0.3
µm, iar cealaltă în regiunea celor grosolane, la aproximativ 7 µm, apar suprapuse
pentru a produce distribuţia finală “bimodală”. De fapt, curbele corespund celui de
al doilea şi al treilea vârf din distribuţia pe numere, iar vârful modulului nucleic nu
apare de loc în acest grafic, deoarece masa totală (şi volumul) a particulelor
minuscule este foarte mică.

Fig. 1.6. Distribuţia volumului particulelor, pentru un model tipic de aerosol urban
Se spune că substanţele care se dizolvă în corpul unei particule sunt
absorbite de aceasta, iar acelea care pur si simplu se lipesc pe suprafaţa particulei,
sunt adsorbite. Prin absorbţie se înţelege pătrunderea şi repartiţia mai mult sau
mai puţin uniformă a unei substanţe, în toată masa altei substanţe. Proprietatea unei
Poluarea aerului datorită particulelor 29

componente, dintr-un amestec de gaze sau dintr-o soluţie, de a se acumula pe

suprafaţa solidă sau lichidă, în concentraţie mai mare decât în restul gazului sau al
soluţiei, se numeşte adsorbţie. Un material, de obicei nevolatil, capabil să fixeze pe
suprafaţa sa alte substanţe, se numeşte adsorbent, iar substanţa adsorbită, un
adsorbat. Figura 1.7 evidenţiază diferenţa dintre absorbţie şi adsorbţie, [12].
Mult utilizaţi ca adsorbenţi sunt cărbunele, aşa-numit activ, silicagelul, oxidul
de aluminiu şi mulţi alţii.
Un exemplu important pentru cel de al doilea caz, este dat de adsorbţia
moleculelor organice mari pe particulele de cărbune activ.
Cărbunele activ se obţine din lemn, prin carbonizare în prezenţă de gaze, ca
vapori de apă şi CO2, care reacţionează la temperatură înaltă cu carbonul, dând
naştere unor granule de cărbune străbătute de un număr mare de canale sau pori de
diferite diametre.
Multe particule aeriene insolubile sunt înconjurate de o peliculă de apă, care
poate dizolva şi alte substanţe.

Fig. 1.7. Diferenţa dintre adsorbţia şi absorbţia moleculelor

1.4. Caracterizarea datelor aleatoare

În practică apar nenumărate experienţe concrete, cărora li se poate ataşa un
sistem de evenimente. Se numeşte sistem de evenimente o mulţime de evenimente
care pot apărea dintr-o anumită experienţă. Un sistem de evenimente poate fi
mulţimea tuturor evenimentelor care corespund unei experienţe date sau numai o
parte oarecare a sa. Totodată, un sistem de evenimente poate fi finit sau infinit,
după cum conţine un număr finit sau infinit de evenimente. Un câmp de
evenimente este o mulţime ce conţine elementul sigur sau total, contrar unui
eveniment oarecare, elementul imposibil şi reuniunea unor evenimente.
După definiţia clasică, probabilitatea este raportul dintre numărul cazurilor
favorabile şi numărul cazurilor posibile, în ipoteza că toate cazurile sunt egal
30 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE

favorabile. Astfel, probabilitatea ca la o aruncare cu zarul să apară faţa 5 este 1/6.

Frecvenţa ca să apară una dintre feţele cu un număr par de puncte este 3/6=1/2.
Această definiţie clasică a probabilităţii este insuficientă, deoarece, chiar
pentru câmpuri finite de evenimente, nu întotdeauna se poate vorbi de cazuri egal
posibile. Astfel, dacă zarul nu este complet simetric, fie din punct de vedere
geometric, fie în privinţa repartiţiei masei, nu mai putem presupune că apariţia
oricărei feţe este egal posibilă. Frecvenţa este numărul de evenimente favorabile
dintr-un şir de evenimente, iar frecvenţa relativă este raportul cazurilor favorabile
şi cazurilor totale. De exemplu, luând la întâmplare 100 piese, se constată că 93
corespund standardului, iar 7 nu, sunt rebuturi. Frecvenţa absolută este 93, iar
frecvenţa relativă 0.93. Repetând operaţia, obţinem alte frecvenţe, de exemplu
0.97, 0.98, 0.95, 0.94 etc. Cu cât vom repeta această operaţie de un număr mai
mare de ori, cu atât vom putea aprecia mai bine că frecvenţele sunt grupate în jurul
unui număr, de exemplu 0.95. Acest număr se numeşte probabilitatea ca, luând o
piesă la întâmplare, acea piesă să fie reuşită.
Se numeşte variabilă aleatoare (întâmplătoare sau statistică) o funcţie X,
definită pe un sistem complet de evenimente. La aruncarea unui zar poate apărea
una dintre cele şase feţe. Dacă notăm cu (1) evenimentul apariţiei feţei cu un punct,
cu (2) apariţia feţei cu două puncte etc, atunci sistemul {(1), (2), (3), (4), (5), (6)}
este un sistem complet de evenimente. Probabilităţile celor şase evenimente sunt
toate egale cu 1/6. Pe acest sistem de evenimente definim o variabilă aleatoare X,
cu valorile x1 , x2 , x3 , x4 , x5 , x6 . Probabilitatea cu care variabila xk ia fiecare valoare,
la apariţia unui eveniment, este 1/6.
Ansamblul format din valorile variabilei aleatoare X şi probabilităţile
elementelor corespunzătoare, se numeşte distribuţia variabilei X şi se notează
 x , x ,..., x n  1 2 3 4 5 6
X  1 2  , care în exemplul anterior devine: X  1 1 1 1 1 1.
 p1 , p 2 ,..., p n   
6 6 6 6 6 6
Se numeşte valoare medie (sau speranţă matematică) a unei variabile
aleatoare X numărul, [13]:
n

p ⋅ x + p 2 ⋅ x 2 + ... + p n ⋅ x n
∑p k ⋅ xk n
(1. 4)
M (X ) = x = 1 1
p1 + p 2 + ... + p n
= k =1
n
= ∑p k ⋅ xk
∑p
k =1
k
k =1

n
deoarece ∑p
k =1
k = 1 . Se observă că valoarea medie a variabilei X este media

ponderată a valorilor sale, cu ponderile p1 + p 2 + ... + p n . Contribuţia unei valori xk

în determinarea valorii medii x este cu atât mai mare, cu cât probabilitatea pk este
mai mare.
Poluarea aerului datorită particulelor 31

Valoarea medie x a variabilei X este cuprinsă între cea mai mică şi cea mai
mare valoare pe care le ia X.
Valoarea medie de ordinul k a variabilei X se notează cu M k şi este:
1 1 (1. 5)
[ ( )] = (p
Mk = M X k k
1 ⋅ x1k + p 2 ⋅ x 2k + ... + p n ⋅ x nk ) k

Valoarea medie de ordinul al doilea, pentru k=2,

M2 = p1 ⋅ x12 + p 2 ⋅ x 22 + ... + p n ⋅ x n2 (1. 6)

se numeşte şi valoarea medie pătratică a variabilei X.

Valoarea medie de ordinul 1 (k=1) este chiar valoarea medie M 1 = M ( X ) .
Valoarea medie de ordinul k = -1 este media armonică,

p p p 
−1 (1. 7)
M −1 =  1 + 2 + ... + n 
 x1 x 2 xn 

1
care pentru p1 = p 2 = ... = p n = , devine:
n
N 1 1 1 (1. 8)
= + + ... +
M −1 x1 x 2 xn

Pentru k = 0 se obţine media geometrică,

M 0 = x1p ⋅ x 2p ⋅ ... ⋅ x np
1 2 n (1. 9)

1
care pentru p1 = p 2 = ... = p n = , se reduce la:
n

M 0 = n x1 ⋅ x 2 ⋅ ... ⋅ x n (1.10)

Se numeşte abatere a variabilei X, variabila aleatoare U = X − x , care ia

valorile u K = x k − x , adică:

 u , u ,..., u n  (1.11)
U  1 2 , u k = x k − x
 p1 , p 2 ,..., p n 

Valoarea medie a abaterii, M(U), este nulă.

Prin urmare, M(U) nu ne poate da nici o indicaţie asupra împrăştierii valorilor
xk ale variabilei X. Pentru a stabili un indicator al împrăştierii sau dispersiei acestor
32 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE

valori, se poate considera variabila U , care se numeşte abatere absolută a

variabilei X, având distribuţia
 u , u ,..., u n  (1.12)
U  1 2 

 p1 , p 2 ,..., p n 

Momentul de ordinul k al variabilei X se notează cu M (X k ) şi este:

( )
M X k = p1 ⋅ x1k + p2 ⋅ x2k + ... + pn ⋅ xnk , k întreg. (1.13)

Se numeşte moment centrat de ordinul k al variabilei aleatoare U, momentul

de ordinul k al abaterii sale U = X − x , adică
n (1.14)
( ) ∑p
M Uk = i ⋅ xik
i =1

În practica prelucrării statistice a datelor prezintă interes, mai ales,

momentele centrate de primele patru ordine şi în special, momentul de ordinul doi.
Momentul centrat de ordinul doi al variabilei X se notează cu
D ( X ), µ 2 sau σ 2 , şi se numeşte dispersia sau varianţa variabilei aleatoare X,
[14],
n (1.15)
D( X ) = µ 2 = σ 2 = ∑ p ⋅u
i =1
i
2
i

Rădăcina pătrată a dispersiei,

µ =σ = p1 ⋅ u12 + p 2 ⋅ u 22 + ... + p n ⋅ u n2 (1.16)

se numşte abaterea medie pătratică sau deviaţia standard a variabilei X.

Dispersia (varianţa) şi abaterea medie pătratică (deviaţia standard) sunt
indicatorii cei mai utilizaţi pentru a caracteriza împrăştierea valorilor unei variabile
aleatoare. Acestea dau o indicaţie asupra gradului de concentrare a valorilor unei
variabile aleatoare X în jurul valorii medii.
Principalele proprietăţi şi consecinţe ale definiţiilor anterioare sunt:
• a). dacă X şi Y sunt două variabile aleatoare independente, atunci
D( X + Y ) = D ( X ) + D (Y ) (1.17)
• b). pentru orice variabilă aleatoare X şi orice constantă k,
Poluarea aerului datorită particulelor 33

D(k ⋅ X ) = k 2 ⋅ D ( X ) (1.18)

• c). dacă variabilele aleatoare X 1 , X 2 ,..., X n sunt independente şi λ1 , λ 2 ,..., λ n

sunt constante, atunci
D(λ1 ⋅ X 1 + λ 2 ⋅ X 2 + ... + λ n ⋅ X n ) = λ12 ⋅ D ( X 1 ) + λ22 ⋅ D( X 2 ) + ... + λ2n ⋅ D( X n ) (1.19)

• d). valoarea medie pătratică a unei variabile aleatoare X este mai mare
decât modulul valorii sale medii, deoarece D( X ) ≥ 0 , rezultă

( )
M X2 ≥ x ⇒ M X2 ≥ x
2
( ) (1.20)

care se mai poate scrie şi

p1 ⋅ x12 + p 2 ⋅ x 22 + ... + p n ⋅ x n2 ≥ p1 ⋅ x1 + p 2 ⋅ x 21 + ... + p n ⋅ x n (1.21)

• e) dacă σ 2 este dispersia variabilei aleatoare X, probabilitatea ca modulul

abaterii să ia valori mai mari decât un număr L > 0 este mai mică decât
σ2 σ2
2
L
, respectiv P X − x ≥(L ≤ 2
)
(inegalitatea lui Cebîşev).
L
În relaţiile de mai sus valoarea medie se calculează cu
_
1
n (1.22)
x=
n ∑
i =1
xi

unde n este numărul elementelor.

Pentru caracterizarea unei distribuţii, în statistică se utilizează mediana şi
dominanta, definite prin frecvenţele constatate experimental. Mediana unei
variabile este valoarea pentru care funcţia de repartiţie este 1/2 şi valoarea medie a
abaterilor absolute, în raport cu aceasta, este minimă. Valoarea variabilei care are
cea mai mare frecvenţă de apariţie se numeşte dominantă sau valoare modală.
Pentru două variabile aleatoare X, Y, definite pe două sisteme complete de
evenimente, având abaterile U şi respectiv V, valoarea medie a produsului U ⋅ V se
numeşte corelaţia variabilelor X şi Y şi se notează, de regulă, cu C XY ,
C XY = M (U ⋅ V ) (1.23)
Între corelaţia C XY , valoarea medie a produsului X ⋅ Y şi valorile medii ale
celor două variabile există relaţia,
C XY = M ( X ⋅ Y ) − M ( X ) ⋅ M (Y ) = M ( X ⋅ Y ) − x ⋅ y (1.24)
34 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE

Principalele consecinţe ale corelaţiei sunt:

• dacă două variabile aleatoare X, Y au corelaţia nulă, atunci valoarea medie a
produsului X ⋅ Y este egală cu produsul x ⋅ y al valorilor lor medii şi
reciproc dacă M ( X ⋅ Y ) = x ⋅ y , cele două variabile aleatoare X, Y au
corelaţia nulă;
• dacă două variabile aleatoare X, Y sunt independente, corelaţia lor este
nulă, dar reciproca nu este adevărată;
• dacă corelaţia C XY ete nulă, se spune că cele două variabile nu sunt corelate
sau că sunt necorelate.
Coeficientul de corelaţie sau raportul de corelaţie a două variabile aleatoare
X, Y este raportul,
C XY M (U ⋅ V ) (1.25)
ρ= =
µ X ⋅ µY M (U 2 ) ⋅ M (V 2 )

unde µ X şi µ Y sunt abaterile medii pătratice ale celor două variabile X, Y.

Coeficientul de corelaţie satisface inegalităţile − 1 ≤ ρ ≤ 1 .

1.5. Funcţii de distribuţie pentru aerosoli

Prin luarea de măsuri speciale, este posibil să generăm aerosoli compuşi din
particule de toate dimensiunile. Acestea se numesc monodispersii sau aerosoli
omogeni. În cele mai multe cazuri practice, pentru sursele de emisie şi în
atmosferă, aerosolii sunt compuşi din particule diferite şi de mai multe mărimi.
Aceştia se numesc aerosoli polidispersaţi sau heterodispersaţi.
Cea mai importantă caracteristică fizică a sistemelor polidispersate este
distribuţia lor particulară. Această distribuţie poate avea două forme; prima este
distribuţia discretă, în care se iau în considerare doar anumite mărimi ale
particulelor. Se consideră o suspensie care se compune din agregate de particule
uniforme, ce se formează prin coagulare. Atunci particulele vor fi compuse din
numere integrale ale acestor particule unitare, iar mărimea distribuţiei poate fi
definită ca o cantitate ng, unde g = 1, 2,…, k, reprezintă numărul particulelor
unitare ce compun agregatele.
De obicei, cel mai folosit este conceptul mărimii distribuţiei continue.
Fie dN, numărul de particule pe unitatea de volum a gazului, într-o poziţie
dată din spaţiu, reprezentată prin distanţa r, şi la un anumit timp distanţa
diametrului particulei între dp şi dp + d(dp):
(1.26)
dN = nd(dp, r, t) d (dp)

Această expresie defineşte mărimea particulei, funcţie de numărul

Poluarea aerului datorită particulelor 35

particulelor nd (dp, r, t), unde diametrul particulei poate fi considerat diametrul

echivalent pentru particulele nesferice. De menţionat că, dimensional, nd ≡ L-3 l-1 ,
simbolul L şi l referindu-se la o dimensiune de lungime pentru gaz şi respectiv
pentru mărimea particulei. Volumul de aer (gaz) este măsurat în m3 sau cm3, iar
diametrul particulei în µm sau nm. De menţionat că, dimensiunile lungimii nu se
pot schimba între ele.
În analizele dimensionale ale ecuaţiilor în care intervine funcţia de distribuţie
a mărimii, amândouă caracteristicile de lungime trebuie tratate independent.
Pentru aplicaţiile teoretice, în special coagularea, este convenabil să
introducem o distribuţie a numărului de particule cu volumul particulei, v, ca
parametru,
(1.27)
dN = n (v, r, t) dv
unde dN este concentraţia particulelor, având volumul cuprins între v şi v + dv .În
acest caz, dimensional, n ≡ L-3 l-3. Relaţiile dimensionale sunt foarte importante în
stabilirea ecuaţiei legilor pentru funcţia de distribuţie.
Această ultimă formă a distribuţiei este utilă, deoarece volumul total al
particulelor se conservă când două particule se ciocnesc şi aderă în procesul de
coagulare.

Relaţiile care leagă funcţiile de distribuţie

Cele două funcţii de distribuţie n şi nd nu sunt egale, dar sunt legate între ele.
Pentru o particulă sferică, între volumul şi diametrul particulei există relaţia,

π⋅dp
3 (1.28)
v=
6
astfel încât,
π ⋅ d p2 (1.29)
dv = d (d p )
2

Înlocuind această relaţie în formula (1.27) obţinem :

π ⋅ d p2 ⋅ n(v) (1.30)
dN = d (d p )
2
unde am renunţat la dependenţa în funcţie de poziţie şi de timp.
Prin identificarea termenilor din ecuaţia (1.30) cu cei ai ecuaţiei (1.26), se
obţine, fără a considera dependenţa de poziţie şi timp:
36 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE

π ⋅ d p2 ⋅ n(v) (1.31)
nd (d p ) =
2

De menţionat că, funcţia de distribuţie a mărimii particulei poate fi definită

folosind aria suprafeţei ca o variabilă distributivă.
În descrierea datelor mărimilor de distribuţie este foarte convenabil să
implementăm o scară logaritmică pentru (dp), deoarece variaţia diametrului este
într-un domeniu foarte larg. De exemplu, în literatura de specialitate meteorologică
este obişnuit să se utilizeze axe logaritmice atât pentru nd , cât şi pentru d p ,
respectiv log nd , funcţie de log dp . În acest fel, în cazul tunetului, relaţia dintre nd
şi dp este liniară.
Alt mod de a prezenta datele este dV d ⋅ log d p funcţie de versus log d p ,
unde concentraţia volumică cumulată a aerosolului este dată de,
v (1.32)
∫
V = n ⋅ v ⋅ dv
0

Aria de sub curbele astfel trasate este proporţională cu masa aerosolilor,

raportată la o mărime a razei, ceea ce arată că densitatea particulei este constantă,
independentă de mărime.
Distribuţia volumului aerosolilor în cazul particulelor sferice, având volumul
π ⋅ d 3p
v= , este dată de relaţia:
6

dV 2.3 ⋅ π2 ⋅ d 6p ⋅ n(v) (1.33)

=
d ⋅ log d p 12

În mod similar cu distibuţia volumului, ţinând seama de relaţia dintre masă şi

volum, se poate da distribuţia masei de aerosol,
dm dV (1.34)
= ρp ⋅
d ⋅ log d p d ⋅ log d p

unde ρp , este densitatea particulei.

Exemplificarea funcţiilor mărimilor de distribuţie se face în figura 1.8.a şi
figura 1.8.b. Figura 1.8.a, [15], prezintă distribuţia unimodală a numărului de
particule de siliciu produse în mod comercial în funcţie de fracţia de particule din
jurul mărimii razei dp, adică
dN
=
nd d p ( )
, unde N ∞ este concentraţia
N ∞ ⋅ d (d p ) N∞
totală a particulelor.
Poluarea aerului datorită particulelor 37

Fig. 1.8.a. Distribuţiei unimodală a particulelor de Si.

Siliciul comercial obţinut în urma oxidării SiCl4 este folosit ca filtru aditiv în
fabricarea cauciucului. Amândouă axele de coordonate din figura 1.8.a sunt liniare
şi fiecare arie de sub curbă trebuie să fie normalizată la unitate, fracţia de particule
având mărimea dintre două diametre. Ruperea particulelor în mărimi de raze în
oricare două diametre d p1 şi d p 2 , este proporţională cu aria dintre cele două curbe.
O distribuţie bimodală a volumului, având un minim al mărimii particulei de
1µm este arătată în figura 1.8.b. Distribuţiile de acest fel sunt foarte des observate
pentru aerosoli atmosferici; volumul aerosolilor pe unitatea de volum a gazului,
pentru particule cu diametrul mai mic de 1µm, are o distribuţie foarte
asemanătoare, fiind egală, ca mărime cu aria de sub curbă. Distribuţiile bimodale
sunt, de asemenea, foarte des observate în aerosolii produşi de instalaţiile de
ardere.

Fig. 1.8.b. Distribuţia bimodală.

Distribuţia cumulativă a numărului de particule, având diametre mai mici

decât d p , este definită de expresia:
38 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE

dp (1.35)
N (d p ) = ∫ 0
nd (d p )d (d p )

Deoarece
dN (d p ) (1.36)
nd =
( )
d dp

funcţia de distribuţie poate fi obţinută prin diferenţierea funcţiei de distribuţie

cumulativă în raport cu d p .

Când aerosolii sunt amestecaţi la o presiune constantă, mărimea distribuţiei

rezultată, în absenţa coagulării, din media volumului este:
Σ i niQi (1.37)
n=
Σ iQi
în care ni este mărimea distribuţiei, Qi este volumul de gaz ce corespunde
aerosolului i.
Funcţia medie a distribuţiei temporare, pentru un punct fix, este :
1 t (1.38)
nd ( d p , r ) =
t 0 ∫
nd (d p , r , t ′)dt ′

unde media este calculată pentru intervalul de la 0 la t.

Momentul centrat al funcţiei de distribuţie a dimensiunii particulei poate fi
definit de expresia:
∞ (1.39)
M ν (r , t ) = ∫
0
nd d ν p d (d p )

unde ν , este ordinul momentului.

Parametrul ν nu trebuie să fie neapărat un număr întreg. Multe momente apar
în expresiile aerosolilor ca proprietăţi fizice sau optice, sau în transportul lor.
În continuare sunt prezentate interpretările fizice ale primelor şase momente
date sub formă integrală.
Momentul centrat de ordinul zero, M 0 , este:
∞ (1.40)
∫
M 0 = nd d ( d p ) = N ∞
0

şi reprezintă concentraţia totală a particulelor din aerosoli, într-un anumit punct şi

pentru un timp dat.
Momentul centrat de ordinul întâi, M 1 , este:
Poluarea aerului datorită particulelor 39

∞ (1.41)
M 1 = ∫ nd d p d ( d p )
0

Divizat de momentul de ordinul zero, dă diametrul mediu al particulei,

∞

∫n d
0
d p d( d p )
M1 (1.42)
dp = ∞
=
M0
∫ n d( d
0
d p )

Momentul centrat de ordinul doi, M 2 , dispersia variabilei, este proporţional

cu aria suprafeţei particulelor ce compun aerosolul,
∞ (1.43)
π⋅ M2 = π⋅ ∫0
nd ⋅ d p2 ⋅ d (d p ) = A

unde A este aria totală a suprafeţei, pe unitatea de volum a sistemului dispersat.

π⋅M2 A
Media ariei suprafeţei, pentru o particulă, este dată de = . Turbiditatea
M0 N∞
aerosolilor, compuşi din particule mult mai mari decât lungimea de undă a luminii
incidente este, de asemenea, proporţională cu acest moment.

Momentul centrat de ordinul trei, M 3 , este proporţional cu volumul total al

particulelor de aerosol din unitatea de volum a gazului:
π ⋅ M3 π ∞ (1.44)
6
=
6 ∫0
nd ⋅ d 3p ⋅ d (d p ) = φ

Vp  m3 
unde φ = =  3  este fracţia volumetrică a particulelor dispersate, V p m3 este
V m 
[ ]
volumul parţial ocupat de particulele de aerosol, iar V m3 este volumul [ ]
amestecului de aer şi aerosol. Dacă densitatea particulei este independentă de
mărime, momentul de ordinul trei este proporţional cu concentraţia masei
particulelor conţinute.
Volumul mediu v , al particulei este definit de:
φ π⋅ M3 (1.45)
v= =
N∞ 6 ⋅ M 0

Momentul centrat de ordinul patru, M 4 , este proporţional cu proiecţia ariei

40 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE

totale de material sedimentat, dintr-un fluid staţionar.

Forţa de rezistenţă F, pentru o particulă solidă de aerosol de formă sferică, cu
diametrul d p > 1 µm , care se mişcă lent în fluidul gazos, este dată de relaţia lui
Stokes, [16]:
dp (1.46)
F = 6 ⋅ π ⋅ µ ⋅ rp ⋅ cs = 6 ⋅ π ⋅ µ ⋅ cs
2
N
unde µ  3  este vâscozitatea dinamică a gazului, rp [m] este raza particulei,
m 
m
d p [m] este diametrul particulei, iar cs   este viteza particulei de aerosol.
s
Aplicând această relaţie şi neglijând forţa ascensională, se poate calcula
viteza maximă de cădere liberă a particulei de aerosol, considerată sferică,
ρ p ⋅ d p2 ⋅ g (1.47)
cs =
18 ⋅ µ

m
unde, în plus, g  2  este acceleraţia gravitaţională.
s 
Rezultă că viteza, în s −1 , cu care o suprafaţă orizontală este acoperită de
particulele materiale de aerosol care se depun, este dată de:
∞ π ⋅ d p2   ρ p ⋅ d p2 ⋅ g  π⋅ρp ⋅ g (1.48)
 ⋅  ⋅ nd ( d p ) ⋅ d ( d p ) =
∫0 

 
4   18 ⋅ µ   72 ⋅ µ
M4

Momentul centrat de ordinul cinci, M 5 , este proporţional cu fluxul masic de

 kg 
material sedimentat dintr-un fluid, flux măsurat în  2  ,
m 
∞
ρ p d 3 pπ πρ p g (1.49)
∫ nd cs
0 6
)d (d p ) =
108µ
M5

Momentul centrat de ordinul şase, M 6 , este proporţional cu lumina totală de

împrăştiere a particulelor, când ele sunt mai mici decât lungimea de undă a luminii
incidente. Eficienţa împrăştierii, K scat , unei particule sferice, mică şi singură, care
este o fracţiune din lumina incidentă a unei particule, când este împrăştiată, este
dată de:
Poluarea aerului datorită particulelor 41

4
 m2 − 1
2 (1.50)
8  π⋅dp
K scat = ⋅ 
3  λ
 ⋅ 2 (d p << λ )
 m +2
unde m este indicele de refracţie al particulei, iar λ este lungimea de undă a luminii
incidente. Aceasta este cunoscută ca împrăştierea lui Rayleigh.
Atunci împrăştierea totală, bscat , a unui aerosol compus din particule foarte
mici (dp<<λ ), este dată de:
2 (1.51)
2 π5 m 2 − 1 ∞
bscat =
3 λ4 m 2 + 2
⋅I ⋅ ∫
0
nd ⋅ d p6 ⋅ d (d p ) ≈ M 6

unde I, este intensitatea luminii razei incidente. Împrăştierea lui Rayleigh, de

obicei, nu contribuie semnificativ la împrăştierea luminii de către particulele mici
în atmosferă. Majoritatea împrăştierilor particulelor atmosferice se găsesc în
mărimea razei dp ≈ λ, pentru care trebuie folosite legi ale împrăştierii mult mai
complexe, [18, 19].
Contribuţia la momentele centrate de diverse ordine diferă în funcţie de
dimensiunea particulelor de aerosol. Într-o atmosferă urbană poluată, concentraţia
numerică sau momentul zero este cel mai adesea dominat de particule având raza
între 0.01 şi 0.1µm, aria suprafeţei este adesea dominată de particule cu raze de la
0.1 la 1.0 µm, iar contribuţiile majore la concentraţia volumică se încadrează în
cele două mărimi ale razelor de la 0.1 la 1.0 şi de la 1.0 la 10 µm.

1.6. Legi de distribuţie a probabilităţii

Pentru prelucrarea datelor experimentale obţinute din analiza particulelor ce
compun un aerosol, se utilizează diverse funcţii de deistribuţie. Alegerea unei
anume funcţii de distribuţie depinde de aplicaţia specifică. În toate cazurile,
dimensiunile funcţiei de distribuţie trebuie să fie conformă dimensional.
Legea normală (Laplace şi Gauss)
O variabilă aleatoare ξ , care ia o infinitate de valoari, se supune unei legi de
probabilitate dacă densitatea de repartiţie a variabilei ξ este:

( x − m )2 (1.52)
−
1 2σ 2
ρ(x ) = e
σ 2π
unde m şi σ , sunt doi parametri. În statistică se spune că o distribuţie satisface o
lege normală dacă frecvenţele empirice sunt apropiate de probabilităţile date de
(1.52).
Semnificaţia parametrilor m şi σ este următoarea: m este valoarea medie a
42 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE

variabilei, iar σ este dispersia acestei variabile, adică:

m = M (ξ ), σ 2 = D(ξ ) (1.53)

Pentru fiecare pereche de valori m şi σ , obţinem o lege normală pe care o

notăm, de regulă, cu N (m, σ ) .
Pentru particulele de aerosol, distribuţia normală a numărului de particule
nd , de un anumit diametru d p , este dată de:

N∞ (1.54)
nd (d p ) = exp[−( d p − d p ) 2 / 2σ 2 ]
(2π)1 / 2 ⋅ σ

unde d p , este media aritmetică a diametrului,

∞ (1.55)
∫
d p = d p ⋅ nd (d p ) ⋅ d (d p )
0

iar σ2 , pătratul deviaţiei diametrului particulei d p , faţă de diammetrul mediu,

∞ (1.56)
∫
σ 2 = (d p − d p ) 2 = (d p − d p ) 2 nd ( d p )d (d p )
0

Această formă este folosită în tehnologia aerosolilor pentru a caracteriza

particulele care sunt foarte aproape de monodispersie, ca şi sferele din polistiren
folosite în studiile de laborator şi în calibrarea instrumentală. Valoarea lui dp
poate fi calculată folosind ecuaţia momentului (1.39). Pentru integrare, este necesar
să considerăm o limită minimă a diametrului d p → 0 , şi să presupunem că
distribuţia respectă (1.54).
Distribuţiile mărimii aerosolilor au adesea deviaţii standard mari. Aceste
distribuţii pot fi aproximativ reprezentate de funcţia de distribuţie lognormală,
[20]:

(
 ln d p − ln d pg ) 
2 (1.57)
N∞
( )
nd d p = 1/ 2
exp  −
(2π) ⋅ d p ⋅ ln σ g  2 ln 2 σ g 

unde diametrul mediu geometric d pg , este:

∞ (1.58)
∫ ( ) ( )
ln d pg = ln d p = ln d p ⋅ nd d p ⋅ d d p
0
Poluarea aerului datorită particulelor 43

iar varianţa logaritmului diametrului,

(
ln 2 σ g = ln d p − ln d pg )2 (1.59)

cu σg , deviaţia standard geometrică.

Distribuţia lognormală este astfel o distribuţie normală, în care funcţia de
d pg
distribuţie este log , unde d p 0 este o mărime de referinţă care este luată adesea
d p0
ca fiind dpg. Mediana şi deviaţia geometrică standard depind preponderent de
mărimea particulelor.
Distribuţia lognormală este probabil, cea mai utilizată pentru analiza datelor
în cazul aerosolilor. Pentru distribuţia lognormalǎ, momentul general al funcţiei
mărimii de distribuţie (1.39) este dat de [3] :
ν2 2 (1.60)
ln M ν = ν ⋅ ln d pg + ln σ g
2
Funcţia de distribuţie lognormală poate fi interpretată fizic ca rezultat al
procesului de spargere continuă a particulelor mari în particule mai mici, particule
care respectă o distribuţie normală a mărimii acestora. Distribuţiile lognormale se
pot aplica şi procesului de coagulare, caz în care valoarea deviaţiei standard este
determinată de forma funcţiei care descrie frecvenţa coliziunii.

Legea de distribuţie la o putere

Legea de distribuţie la o putere poate fi reprezentată de relaţia :
nd (d p ) = A ⋅ d pm (1.61)

unde A, este o constantă a cărei dimensiune depinde de exponentul m, care este de

obicei negativ.
Această distribuţie este folosită peste o mărime a razei limită, care include
mărimile particulei ce ne interesează în anumite aplicaţii particulare. Este evident
că trebuie să fie o reducere în mărimea particulei pentru aceste funcţii, pentru a fi
îndeplinite condiţiile,
nd (d p ) → ∞, când d p → 0, iar m < 0 (1.62)

Legea de distribuţie la o putere este, în mare măsură, folosită în aplicaţiile

meteorologice, pentru a aproxima porţiuni ale distribuţiei mărimii particulei a
aerosolilor atmosferici. Pentru m ≈ -4, (1.61) se numeşte distribuţia Junge, după
numele celui care a propus-o, [21].
Distribuţia cumulativă pentru legea puterii este:
44 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE

A m +1 (1.63)
F (d p ) = dp
m +1
şi se aplică analizei „camerelor curate”, pentru care se consideră m + 1 ≈ −2.2 ,
adică, m ≈ −3.2 .
Funcţii de distribuţie adimensionale (normalizate-similare)
Mărimea distribuţiilor măsurate în diferite locaţii şi/sau timpi, chiar în
atmosferă sau în procese gazoase, poate fi uneori normalizată prin introducerea
unui diametru caracteristic al particulei, bazat pe momentele funcţiei de distribuţie.
De exemplu, presupunând că funcţia de distribuţie depinde doar de două din aceste
momente, să spunem N∞ şi φ, în asociere cu diametrul particulei:
( ) [
nd d p = f N ∞ ,φ, d p ] (1.64)

Cele patru mărimi nd , N∞ , φ şi dp , care apar în (1.64) au două dimensiuni, L

şi l, corespunzînd coordonatelor spaţiului şi mărimii particulei. Totuşi, în termeni
dimensionali, există două grupuri adimensionale, care nu pot fi exprimate numai
prin aceste mărimi. Grupurile pot fi exprimate astfel:
N ∞4 / 3 (1.65)
( )
nd d p = ψ d (η)
φ1 / 3
unde

dp  6⋅φ 
13 (1.66)
η= , dp =  
dp  π ⋅ N∞ 
Funcţia adimensională ψ d (η) , depinde doar de raportul dintre diametrul
particulei şi media diametrului particulei. Graficul funcţiilor ψ d (η) , în raport cu η
nu depinde de spaţiu şi timp, fiind aceeaşi curbă. Distribuţiile care se comportă în
acest fel se numesc identice. Forma ψd (η) depinde de procesele fizico-chimice
care controlează distribuţia mărimii particulei.

1.7. Compoziţia chimică

Aerosolii sunt frecvent multicomponenţi, adică sunt compuşi din specii
chimice diferite. Acesta este cel mai obişnuit caz pentru aerosolii nedoriţi, generaţi
în procesele industriale de ardere sau incinerare. Aerosolii atmosferici sunt un alt
exemplu multicomponent. Aerosolii produşi intenţionat în industrie au, de
asemenea, multicomponenţi.
O singură particulă de aerosol poate fi compusă din mai multe grupuri
chimice şi întreg aerosolul poate exista ca un amestec de particule de compoziţii
Poluarea aerului datorită particulelor 45

chimice diferite. Pentru aerosolii multicomponenţi, sunt considerate două cazuri

limită: a) aerosoli amestecaţi intern, atunci când toate particulele au aceeaşi
compoziţie chimică; b) amestecaţi extern, atunci când componenţii chimici sunt
segregaţi, astfel că particulele depind chimic de sursele lor. Cele două cazuri limită
se pot evidenţia prin măsurarea compoziţiilor chimice ale particulelor individuale.
Modul de amestecare al aerosolului, intern sau extern, are implicaţii majore în
comportamentul aerosolilor, incluzând proprietăţile optice ale norilor de particule,
efectele asupra sănătăţii şi proprietăţi fizico-chimice de bază ale materialelor
prăfuite, fabricate în procesele aerosolilor.
Funcţia “densitatea compoziţiei probabile”
În general, sunt posibile un număr infinit de cazuri intermediare între modul
de amestecare, strict intern şi strict exter.
Pentru a fi folosită variaţia compoziţiei chimice de la particulă la particulă,
funcţia de distribuţie a mărimii particulei trebuie generalizată, şi pentru aceasta a
fost introdusă funcţia densitaţii compoziţiei probabile, [22].
Fie dN numărul de particule pe unitatea de volum a gazului ce conţine
cantitǎţi molare din fiecare element chimic, având raze cuprinse între ni şi ni + dni ,
cu i = 1, 2, …,k, unde k, este numărul total al elementelor chimice. Se presupune
că în orice punct al volumului, de la v la v + dv, compoziţia chimică a particulelor
este distribuită continuu. Atunci, funcţia densităţii compoziţiei probabile (p.d.f.),
g, este definită de, [22, 23]:
dN = N ∞ ⋅ g (v, n2 ,..., nk , r , t )dv ⋅ dn2 ⋅ ... ⋅ dnk (1.67)

Acesta este un exemplu de funcţie de distribuţie de legatură sau simultană,

[24]. Nu este necesar să includem n1 ca una din variabilele independente, pentru că
între v şi ni există relaţia:
v= ∑n ⋅v
i
i i
(1.68)

unde vi , este volumul molar parţial al speciei i. Aceastǎ descriere este adecvatǎ
pentru cazul când este cunoscutǎ compoziţia chimicǎ. Totuşi, în acest mod de
abordare nu se ţine seama de efectele structurale, cum ar fi straturile suprafeţei
particulei şi caracteristicile morfologice ale aglomeratelor.
Deoarece integrala lui dN pentru toate v şi ni este egală cu N∞ , obţinem:
(1.69)
∫ ...∫ g (v, n ...n , r, t )⋅ dv ⋅ dn
v nk
2 k 2 ⋅ ... ⋅ dnk = 1

De asemenea, mărimea funcţiei de distribuţie poate fi găsită din g, prin

integrare peste toţi constituenţii chimici ai aerosolilor:
46 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE

(1.70)
n(v, r , t ) = N ∞ ∫ ...∫ g (v, n ...n , r, t )⋅ dv ⋅ dn
n2 nk
2 k 2 ⋅ ... ⋅ dnk

Compoziţia chimică medie

Filtrarea cu eficienţă înaltă este cea mai obişnuită metodă de colectare a
particulelor materiale, pentru determinarea compoziţiei chimice. Analizele chimice
ale mostrelor filtrate furnizează informaţii despre compoziţia aerosolilor, fiind o
medie între mărimea tuturor particulelor şi intervalul de timp al mostrelor. Pentru o
constantă a mostrelor gazului, concentraţia masei tipurilor i, este o medie dintre
mărimea particulei şi timp şi este legată de funcţia probabilistică a mărimii
compoziţiei densitaţii, după cum urmează:

∫ [∫ ...∫ g ⋅ n ⋅ dn ]
Mi t ∞ (1.71)
ρi =
t ∫
0
N∞
0
i 2 ⋅ ... ⋅ dni ⋅ ... ⋅ dnk ⋅ dv ⋅ dt

unde ρi , este concentraţia instantanee a masei tipurilor i, pe unitatea de volum a

gazului, medie a mărimilor particulei, iar Mi este greutatea moleculară a tipurilor i.
Concentraţia instantanee a tipului i, în faza particulară, este dată de fracţia
masei:

ci =
ρi (1.72)
ρ

unde ρ, este masa totală a materialului particular pe unitatea de volum a gazului.

Valoarea ci , pentru un timp mediu, poate fi obţinută în principiu prin media dintre
valorile instantanee ale lui ci , măsurate în perioada de probă. Totuşi, valorile
instantanee ale lui ci nu pot fi obţinute prin măsurătorile normale de filtrare. Însă,
fracţia medie a masei este dată ca raportul dintre valorile medii ale ρ i şi
ρ ,respectiv ρi / ρ .

Distribuţia compoziţiei chimice funcţie de mărimea particulei

Există instrumente cu care se poate măsura compoziţia particulelor
individuale şi este posibil, eventual, să determinăm densitatea compoziţiei
probabile. În mod curent, asemenea măsurători sunt făcute în centrele de cercetare.
În practică, compoziţia medie a particulelor, într-un interval discret, este
determinată prin colectarea probelor de aerosoli, pe o perioadă de câteva ore,
folosind un impactor de tip cascadă şi analizând fiecare fazǎ chimică a
materialului. Concentraţia măsurată în acest fel este legată de g (v, n2 ,…, nk , r, t)
prin:
Poluarea aerului datorită particulelor 47

∫ N ∫ [∫ ...∫ g ⋅ n ⋅ dn ]
Mi t v2 (1.73)
∆ρ i = ∞ i 2 ⋅ ... ⋅ dni ⋅ .. ⋅ dnk ⋅ dv ⋅ dt
t 0 v1

unde ∆ρ i , este masa speciilor i pe unitatea de volum a aerului ,având mărimea

razei de la v1 la v2.
Pentru v1 → 0 şi v1 → ∞ , ∆ρ i devine concentraţia care ar trebui măsurată de
∆ρ i
un filtru total. Distribuţia masei discrete poate fi pusă sub forma funcţie
∆ log d p
de log d p . Un exemplu al acestor tipuri de distribuţie este arătat în figura 1.9 şi
figura 1.10, pentru emisiile de aerosoli dintr-un incinerator municipal pentru ape
reziduale, echipat cu un scrubǎr de tip ciclon. Aria de sub această histogramă dintre
cele două valori ale lui d p , este proporţională cu masa chimică a speciilor (sau
masa totală) a particulelor considerate sferice, având raza între cele douǎ valori ale
lui d p .
În figura 1.9 se prezintǎ distribuţia masei particulei ca o funcţie de mărimea
particulei la admisia şi evacuarea scrubǎrului. Distribuţia masei la admisie, care
depinde de incinerator, este de tip bimodal. Particulele cele mai fine şi mici, având
diametrul în jur de 0.2 µm, rezultă, probabil, din condensarea componentelor
gazoase ce se volatilizează în timpul combustiei. Particulele mai mari, cu diametre
între 5 şi 50 µm, sunt, probabil, cenuşa reziduală de la materia cu care se
alimenteazǎ incineratorul. Dupǎ scrubǎr, distribuţia diametrului particulelor este în
majoritate cu diametre cuprinse între 0.2 şi 0.5 µm, indicînd faptul că scrubǎrul
este eficient pentru îndepǎrtarea particulelor grosiere.

Fig. 1.9. Distribuţia mărimii particulei la admisia şi evacuarea din scrubǎr.

În figura 1.10 se prezintǎ distribuţia particulelor de cadmiu şi calciu la ieşirea
din incinerator şi intrarea în scrubǎr.
48 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE

Fig. 1.10. Distribuţia cadmiului şi calciului la ieşirea din incinerator.

Formele de cadmiu care se pot volatiliza sunt foarte mici şi pot creşte prin
coagulare şi adsorbţie pe particulele apǎrute prin condensare. Totodatǎ, se observǎ
cǎ distribuţia particulelor de cadmiu este unimodalǎ, având un maxim la diametrul
de 0.2 µm. Distribuţia particulelor de calciu, la ieşirea din incinerator, dupǎ
diametrul acestora, este de tip bimodal, cu un maxim în apropierea unui diametru
de 0.2 µm şi un mod grosier mai larg, cu diametre de la 2 la 50 µm.
Aceste rezultate ilustrează că emisiile combustiei tind să se mărească pentru
anumite elemente, unele toxice, relativ cu compoziţia iniţială a alimentării.
Un exemplu de distribuţie a particulelor obţinute prin arderea cărbunelui este
redatǎ în tabelul 1.2, [8].
Tabel 1.2
Elementele din particulele de praf rezultate prin arderea cǎrbunelui

Diametrul Pb Ti Sb Cd Se As Ni Cr S
particulei

µm µg/g %
> 11.3 1100 29 17 13 13 680 460 740 8100
7.3-11.3 1200 40 27 15 11 800 400 290 9000
4.7-7.3 1500 62 34 18 16 1000 440 460 6600
3.3-4.7 1550 67 34 22 16 900 540 470 3800
2.1-3.3 1500 65 37 27 19 1200 900 1500 15000
1.1-2.1 1600 76 53 35 59 1700 1600 3300 13000
0.65-1.1 - - - - - - - - -

1.8. Caracterizarea dinamicǎ a aerosolilor

Caracteristicile aerosolilor, discutate în acest capitol, aratǎ o fotografie a
aerosolilor la o poziţie şi timp dat. Fotografia ne dă informaţii despre mărimea
particulei şi despre proprietăţile chimice ce determină mai multe efecte ale
aerosolilor, atât cele bune, cât şi cele rele. Totuşi, distribuţia mărimii şi
proprietăţile chimice, de obicei, se schimbă cu timpul şi poziţia în procesele
Poluarea aerului datorită particulelor 49

gazelor industriale sau în atmosferă.

Considerănd un volum mic al gazului, asociind particule şi urmărind
mişcările lor prin sistem, (atmosfera sau procesele industriale), procesele fizice şi
chimice ce afecteazǎ distribuţia mǎrimii particulei sunt prezentate sintetic în figura
1.11. Aceste procese sunt: nuclearea, difuzia, coagularea, condensarea şi
sedimentarea.
Modificarea distribuţiei n (v, r, t) în timp, poate fi exprimată ca sumă a doi
termeni:

dn  dn   dn  (1.74)
= +
dt  dt  i  dt  e
Primul termen, din dreapta, reprezintă procesele care au loc în interiorul
(notat cu indicele i) elementului de volum considerat, incluzând conversia gaz -
particulă şi coagularea. Al doilea termen reprezintă fenomenele de transport în
jurul limitelor elementului de volum considerat (notat cu indicele e) în timpul
proceselor de difuzie sau sedimentare.
Pentru început, se face o prezentare a proceselor de transport ce au lor la
interfaţa volumul de control, iar apoi sunt analizate şi procesele interne de
coagulare şi conversie gaz – particule. În final, este utilǎ ecuaţia generală dinamică
pentru n (v, r, t), încorporând amândouă procesele interne şi externe. În anumite
cazuri, este posibil să se obţină soluţii simple, adesea aproximate. În altele, sunt
necesare metodele numerice.

Fig 1.11. Procesele dinamice care influenţeaza distribuţia mărimii particulei.