Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DIFUZIA CONVECTIVĂ
∂n r r (3. 6)
+ v ⋅ ∇n = D∇ 2 n − ∇ ⋅ c n
∂t
atunci când coeficientul de difuzie este constant.
Acest rezultat este valabil pentru aerosolii monodispersaţi şi polidispersaţi. În
r
cazul polidispersiei, n este mărimea funcţiei de distribuţie, iar D şi c depind de
mărimea particulei. Aglomerarea şi creşterea sau evaporarea nu sunt luate în
considerare; acestea sunt prezentate într-un capitol următor.
r
Valorile lui D şi c sunt determinate de maniera prezentată în capitolul
r
anterior. Viteza de curgere a gazului, v , este determinată de regimul hidrodinamic
r r
al fluidului. De fapt, dacă c este viteza particulei, v este viteza relativă a
r
particulei urmărite în deplasare, în raport cu celelalte molecule. În unele cazuri, v
este obţinut prin rezolvarea ecuaţiilor pentru mişcarea fluidului (ecuaţiile Navier –
Stokes), [4,5] În multe cazuri, cum ar fi transportul în atmosferă şi în dispozitive
complexe de curăţare a gazelor, pot fi necesare date experimentale pentru
distribuţia vitezei gazului. În acest capitol, distribuţiile de viteză sunt introduse fără
a fi determinate, dar cu referire la literatură. În toate cazurile se presupune că,
concentraţia particulei nu influenţează distribuţia de viteză. Acest lucru este
adevărat pentru concentraţii mici ale aerosolilor.
Soluţionarea ecuaţiei (3.6) în cazul general este practic imposibilă. În cazuri
particulare, de regimuri de curgere şi forme geometrice, au fost deduse soluţii
particulare, [5, 6].
Rezultate ale transferului de căldură sunt aplicate pentru transfer de masă sau
de difuzie, dacă coeficientul de difuzie D este substituit de coeficientul
k
difuzivităţii termice, , unde k este conductivitatea termică, ρ este densitatea
ρC p
Difuzia convectivă 89
gazului, iar C p este căldura specifică a gazului. Rezultatele sunt direct aplicabile
aerosolilor pentru particule “punctiforme”, adică cu d p = 0 .
de similitudine.
Pentru prezentarea dependenţei funcţionale, sub formă adimensională, se
utilizează analiza dimensională, care are la bază principiul că, între mărimile care
determină un fenomen fizic există relaţia funcţională:
( )
F A1 , A2 ,L , A p = 0 (3. 8)
( ) (
ϕ Π1 , Π 2 ,L , Π p −q = 0 ⇔ Π k = ϕ k Π1 , Π 2 ,L , Π p−q ) (3. 9)
U ⋅L (3.11)
Pe =
a
şi un numǎr Peclet pentru transferul de masǎ,
U ⋅L (3.11a)
Pe =
D
m2 m2
unde: a - coeficient de difuzivitate termicǎ; D - coeficient de
s s
difuzivitate al masei.
Criteriul Prandtl (Pr), caracterizează proprietăţile fizice ale fluidului şi
reprezintă raportul dintre difuzivitatea moleculară a impulsului şi difuzivitatea
moleculară a căldurii, respectiv raportul dintre distribuţia vitezei şi distribuţia de
temperaturǎ,
ν η ⋅cp (3.12)
Pr = =
a λ
J W
unde c p 0 - căldura specifică la presiune constantǎ; λ 0 -
kg ⋅ C m⋅ C
conductivitatea termicǎ.
Criteriul Schmidt (Sc), reprezintǎ raportul dintre difuzivitatea molecularǎ a
impulsului şi difuzivitatea molecularǎ a masei,
ν η (3.13)
Sc = =
D ρ ⋅D
Criteriul Lewis (Le), reprezintǎ raportul dintre difuzivitatea molecularǎ a
cǎldurii şi difuzivitatea molecularǎ a masei,
a λ (3.14)
Le = =
D ρ ⋅cp ⋅ D
g ⋅ L3 ⋅ ∆ρ g ⋅ β * ⋅ (C − C ∞ ) (3.15a)
Gr = =
ρ ⋅ν 2 ν2
1 1 1 ∂ρ
unde: β - coeficient de dilatare volumicǎ; β * = − - coeficient
K
K
ρ ∂C T , p
m
de dilatare masicǎ; g 2 - acceleraţia gravitaţionalǎ; T [K ] - temperatura; T∞ [K ] -
s
temperatura la distanţǎ foarte mare de particulǎ; C - concentraţia; C ∞ - concentraţia la
distanţǎ foarte mare de particulǎ.
Criteriul Knudsen (Kn) este utilizat în transferul de moment şi masǎ la
presiune redusǎ,
l (3.16)
Kn =
L
unde l [m ] - lungimea drumului liber al particulei.
Criteriul Weber (We) este util pentru analiza curgerii în film şi formarea
picăturilor şi bulelor, fiind raportul dintre forţele de inerţie şi de tensiune
superficialǎ,
ρ ⋅U 2 ⋅ L (3.17)
We =
σ
kg
unde σ 2 - tensiunea superficialǎ.
s
Criteriul Nusselt (Nu) este raportul dintre transferul termic convectiv şi
conductiv,
α ⋅L (3.18)
Nu =
λ
W
unde α 2 0 este coeficientul de convecţie.
m ⋅ C
Criteriul Sherwood (Sh) este analog cu criteriul Nusselt (Nu), din convecţia
termică şi reprezintă raportul dintre rezistenţa la transferul de masă convectiv şi
rezistenţa la transferul de masǎ molecular sau raportul dintre lungimea
caracteristică şi stratul limitǎ difuziv,
k⋅L (3.19)
Sh =
D
Difuzia convectivă 95
m
unde k - coeficientul de transfer de masǎ.
s
Numǎrul Stokes (Stk), caracterizeazǎ mişcarea particulelor suspendate şi este
raportul dintre distanţa de oprire a particulei şi dimensiunea caracteristică a
obstacolului,
τ ⋅U 0 (3.20)
Stk =
dc
m
unde τ [s ] - timp de relaxare al particulei U 0 - viteza fluidului înaintea
s
obstacolului; d c [m ] - dimensiunea caracteristicǎ a obstacolului.
n (3.21)
n1 =
n∞
În condiţii statice, ecuaţia difuziei convective, în absenţa unui câmp de forţe
exterioare, poate fi exprimată în formă adimensională astfel:
1 2
v1 ⋅ ∇1n1 = ∇1 n1 (3.22)
Pe
v
unde v1 = şi ∇ 1 = L∇ , iar Pe este numărul Peclet (Pe) pentru transfer de masă.
U
În multe cazuri, câmpul de viteze poate fi considerat independent de câmpul
difuzional. Curgerea izotermă, stabilă, a unui fluid vâscos (aer, de exemplu) într-un
sistem cu o geometrie dată, depinde doar de numărul Reynolds, Re, când viteza
este mică în comparaţie cu viteza sunetului.
96 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE
ap
unde l este coordonata măsurată de la suprafaţa corpului, R = este cunoscut ca
L
parametru sau numǎr al intercepţiei; particulele aflate la distanţa ap, faţă de suprafaţă va
fi interceptată chiar şi în absenţa efectelor difuziei.
Astfel, distribuţia concentraţiei adimensionale poate fi exprimată astfel:
r
n1 = f1 , Re, Pe, R (3.24)
L
Două regimuri de difuzie convectivă sunt similare dacă numerele Re, Pe şi de
intercepţie R, sunt la fel.
Fluxul local (rata locală) de transfer a particulelor prin difuzie la suprafaţa
corpului este,
∂n Dn ∂n1
J = − D =− ∞ (3.25)
∂α α =α p L ∂α t α1= R
J
Notând coeficientul local de transfer de masă k = şi rearanjând, rezultǎ:
n∞
k⋅L
Sh = = f 2 (Re, Pe, R ) (3.26)
D
Coeficientul de transfer al particulei k, are dimensiunile vitezei şi este
denumit, de obicei, viteză de depunere, fǎcând parte din criteriul Sherwood.
Numǎrul Sherwood este o funcţie de numerele Re, Pe şi R, de intercepţie. Vitezele
(ratele) de depunere a particulelor, măsurate într-un fluid, pentru un domeniu de
valori al Pe, Re şi R, pot fi folosite pentru a prezice rata de depunere de la un alt
fluid, la aceleaşi valori ale grupurilor adimensionale. În unele cazuri este mai bine
ν Pe
să se lucreze cu numărul Schmidt, Sc = = , deoarece numǎrul Sc, depinde
D Re
numai de natura fluidului şi de particulele în suspensie.
Pentru R → 0 (particule “punctiforme”) se poate aplica fie teoria difuziei
particulelor, fie teoria difuziei moleculelor, acestea fiind echivalente. Numerele Sc,
Difuzia convectivă 97
pentru difuzia particulelor sunt mult mai mari decât unitatea, deseori de acelaşi
ordin de mărime ca şi pentru difuzia moleculară în lichide. Principiul similitudinii
dimensionale ne spune că, rezultatele experimentelor difuziei în lichide pot fi
folosite pentru a prezice ratele difuziei particulelor punctiforme în gaze, pentru
acelaşi nnumăr Re.
Pentru anumite regimuri este posibil să se reducă numărul grupurilor
adimensionale, necesare pentru a caracteriza un sistem prin combinarea corectă a
lor. Mai mult, aceasta simplifică colectarea de date şi interpretarea în unele cazuri,
de o importanţă practică considerabilă.
Fig. 3.1. Stratul limită difuziv care înconjoară un cilindru (sau sferă) aşezat într-o curgere
care transportă prin difuzie particule mici.
∂n ∂n ∂ 2 n 1 ∂n 1 ∂ 2 n
vθ + vr ⋅ = D 2 + ⋅ + 2 ⋅ 2 (3.27)
r∂θ ∂r ∂r r ∂r r ∂θ
∂n ∂ ∂n
= D ⋅ u (3.36)
∂x ψ ∂ψ ∂ψ x
Componenta pe direcţia x a vitezei este:
Difuzia convectivă 101
1
∂ψ 8 ⋅ A ⋅ U 2
1
1
u= = sin 2 x1 ⋅ ψ 2 (3.37)
∂y a
x
unde x1 = .
a
Înlocuind în (3.45) obţinem:
∂ 2 ∂n
1
∂n D
= ψ1 (3.38)
∂X a ⋅ A ⋅ U ∂ψ1 ∂ψ1
unde:
1
ψ
∫
χ = sin 2 x1 ⋅ dx1 şi ψ1 =
2 ⋅ A ⋅ a ⋅U
(3.39)
A ⋅ P ⋅ e dn d 2 dn
1
− ξ = ξ (3.43)
3 dξ dξ dξ
1
ξ 2
2
∫ exp − 9 A ⋅ Pe ⋅ z
3
n∞ ⋅ dz
n= 0 (3.44)
∞
2
∫
0
exp − A ⋅ Pe ⋅ z 3 dz
9
d ⋅U
unde Pe = cu d - diametrul cilindrului.
D
Integrala pe domeniul de definiţie poate fi exprimată în termeni ai funcţiei Γ:
1
9 3 1 1 1 −1
(3.45)
⋅ Γ ( A ⋅ Pe ) 3 = 1.45 ⋅ ( A ⋅ Pe ) 3
−
2 3 3
Viteza (rata) depunerii difuzionale pe unitatea de lungime a cilindrului este:
π
∂n
0
∫
2 D ⋅
∂y1
dx1 = k av ⋅ π ⋅ d ⋅ n∞
y1 =0
(3.46)
∂n n
= ∞ (3.49)
∂y y =0 δ c
Înlocuind în (3.24), rezultă:
δc −1
≅ ( A ⋅ Pe ) 3 (3.50)
d
Difuzia convectivă 103
Fig. 3.2 Difuzia unei particule punctiforme peste un cilindru, pe direcţia de curgere.
104 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE
∂n1 ∂n D ⋅ a 2 ∂ 2 n1
− 2 ⋅ y1 ⋅ cos x1 ⋅ 1 =
2
4 ⋅ y1 ⋅ sin x1 ⋅ (3.56)
∂x1 ∂y1 A ⋅ U ⋅ a p 3 ∂y1 2
cu condiţiile la limită:
la y1 = 1 ⇒ n1 = 0
(3.57)
y1 = ∞ ⇒ n1 = 1
ap
Luând R = , apare numai un grup adimensional pe care-l considerăm, prin
a
convenţie, ca fiind:
1
−
1 D ⋅ a2 3
Π = R ⋅ (Pe ⋅ A) 3 ≅ (3.58)
A ⋅U ⋅ a 3
p
∫v
0
y =a p ⋅ dx
2
(3.63)
ηR = = 2A⋅ R
U ⋅a
Un rezultat al acestei forme poate fi obţinut din (3.61), prin rezolvarea pentru
Pe → ∞ şi η R ,independentă de Pe. Atunci funcţia f 2 trebuie să fie proporţională
cu cubul argumentului său, Π (3.58).
Ecuaţiile (3.62) şi (3.63) sunt valorile limitǎ rezultate din aplicarea legii
pentru domeniile fiecărei difuzii şi respectiv domeniul de control al intercepţiei
directe. Ele arată că, pentru viteze şi diametre ale fibrelor fixate, eficienţa mai întâi
scade cu scăderea lui d p , creşte odată cu creşterea coeficientului de difuzie (3.62),
dp
apoi creşterea lui d p conduce la creşterea lui η R , deoarece R = creşte în
d
conformitate cu (3.63). Rezultatul este minim în domeniul eficienţei, deaorece este
funcţie doar de diametrul particulei. În domeniul mărimii particulei, aproape de
minim, eventual intercepţia ne dă modul de impact şi/sau sedimentare, ca
mecanism dominant al depunerii particulelor. Grupul adimensional
1
Π = R ⋅ (Pe ⋅ A) 3 este proporţional cu ordinul de mărime al diametrului particulei
din stratul limită, a cărui grosime este dată de (3.50), respectiv,
dp 1
= R ⋅ (Pe ⋅ A)3 (3.64)
δc
Atâta timp cât ordinul de mărime este mic, depunerea este controlată de
difuzie. Pentru particule mari, în comparaţie cu grosimea stratului limită difuzional,
depunerea este controlată de intercepţie. O soluţie analitică la relaţia (3.56) nu pare
a fi posibilă, dar se poate obţine o soluţie pentru regiunea din apropierea
Difuzia convectivă 107
2 dn1 d 2 n1
− A ⋅ R 3 ⋅ Pe ⋅ y1 ⋅ = 2
(x1 → 0) (3.65)
dy1 dy1
cu următoarele condiţii la limită:
la y1 = 1 ⇒ n1 = 0
(3.65a)
y1 = ∞ ⇒ n1 = 1
Soluţia pentru ecuaţia (3.65), cu aceste condiţii la limită dă, pentru
coeficientul de transfer de masă, în punctul de stagnare, următoarea expresie:
dn D − AR3 Pe
− D ⋅ ⋅e 3
dy y1=1 ap
k0 = = (3.66)
∞
n∞ z3
∫
1
exp − A ⋅ R 3 ⋅ Pe ⋅ ⋅ dz
3
b
ηR = (3.67)
d
unde: b este lăţimea corespunzătoare regiunii în care a avut loc curgerea totală a
particulelor, peste cilindrul.
α ⋅ dz
Pe distanţa diferenţială, dz , în direcţia curgerii sunt fibre pe unitatea
π ⋅d2
4
de lăţime, iar îndepărtarea de pe distanţa dz a fiecărei fibre este:
− dN
= bN = (η R ⋅ d ) ⋅ N
α ⋅ dz
(3.68)
π ⋅d2
4
Fig. 3.3 Depunerea unor particule de pe fibre de sticlă dispuse normal pe direcţia curgerii.
m ⋅U
Numărul Stokes, Stk = Stk = mU/af, unde m este masa particulei, este o
a⋅ f
măsură a efectelor inerţiei şi trebuie să fie mic pentru aplicarea teoriei difuziei –
intercepţiei. Pentru setul de date de mai sus, analiza a fost satisfăcătoare pentru
Stk < 0.37 . Majoritatea datelor au aparţinut domeniului 10 −3 < Re < 10 −1 ;curbele
teoretice pentru punctul de stagnare sunt reprezentate pentru valorile limită ale
numărului Re. Există un dezacord evident între experiment şi teorie. Trebuie ca
datele experimentale, bazate pe depunerea medie pe suprafaţa fibrelor, să cadă
undeva sub curbele teoretice ale punctului de stagnare. În ultimele studii, [14,15 ],
pentru aerosoli cu dimensiuni 0.035 < d p < 1.3 µm (numite DOP), la viteza
particulelor 1 < U < 30 cm/s şi filtre din fibre cu diametre ale fibrelor de la 11 la
12.9 µm, a fost studiatǎ dependenţa lui ηR de α , iar datele au fost corelate, folosind
similitudinea transformării (3.61). După cum ne aşteptam de la teorie, ηR trece
printr-un minim, cu o creştere a diametrului particulei, corespunzătoare tranziţiei
de la regimul difuzional (3.62), la îndepărtarea particulelor prin intercepţie directă
(3.63), după cum se prezintă şi în figura 3.6. Curbele teoretice pentru Re = 10-1 şi
Re = 10-3, au fost calculate din (3.66). Particulele foarte mici sunt controlate de
2
fenomenul de difuzie, conform relaţiei 3.38 şi relaţiei η R ≈ D 3 . Curbele din
figură rezultă din efectul vitezei. În şirul de puncte datorate intercepţiei, conform
2
relaţiei (3.63), η R ≈ d p , şi este practic independent de viteza gazului.
Fig. 3.6 Randamentul de reţinere a unei singure fibre pentru particule de diametru finit.
Difuzia convectivă 111
1 3 1
unde: K (α ) = − ln α − + α − α 2 , iar α este fracţia solidelor.
2 4 4
Acestea sunt limitele pentru dependenţa de Pe şi R, date de (3.38) şi (3.39).
Succesul analizei, corelată cu datele experimentale pentru filtrele curate, oferă un
suport convingător pentru teoria difuziei convective la suprafeţe ale particulelor cu
diametru finit. În funcţie de acumularea particulelor în filtru, atât eficienţa
îndepărtării, cât şi presiunea de cădere cresc şi analiza nu mai este valabilă. Câteva
date rezultate din acest experiment se găsesc în literatura de specialitate. În
aplicaţiile practice trebuie să se aibă în vedere aceste rezultate, datorită pierderilor
prin orificiile filtrelor şi pierderilor pe suprafaţa cilindrului.
Pentru toate punctele, numărul Stk a fost mai mic decât 0.5. Din teorie,
punctul de stagnare ar trebui să cadă mai sus decât cel provenit din experimente
(acesta este deasupra suprafeţei fibrelor). Figura foloseşte similitudinea
transformării (3.61). Porţiunea de jos a curbei corespunde procesului de difuzie,
porţiunea de sus corespunde procesului de intercepţie directă.
este luată în punctul de stagnare, axa y este normală la suprafaţă în fiecare punct,
punctul y este 0 la suprafaţă. Generalizarea la geometria tridimensională este
realizată şi lasă principala concluzie neschimbată.
Cîmpul vitezelor cu numere Re mari, într-o regiune fără vâscozitate,
apropiată punctului de stagnare, este dat de, [5]:
(u ,v ) = (ωx − ωy ) (3.71)
şi cu limita de vâscozitate,
1
u = ω ⋅ x ⋅ f ′(η); v = −(v ⋅ ω) 2 ⋅ f (η) (3.72)
unde ω este o constantă, a cărei valoare depinde de forma obiectului (bandă sau
cilindru), ν - vâscozitatea cinematică, η este coordonata stratului limită,
1
ω2 (3.73)
η = y
ν
Comportarea funcţiei f ,în apropierea peretelui, pentru η << 1 este:
1
f (η) = β ⋅ η2 ; f ' (η) = β ⋅ η; f " (0 ) = β = 1.2326 (3.74)
2
Aşadar, suficient de aproape de punctul de stagnare:
1 1
u = ω ⋅ x ⋅ β ⋅ η; v=− (ν ⋅ ω) 2 ⋅ β ⋅ η 2 (3.75)
2
În regiunea din apropierea peretelui, curgerea nu are separat regimul de
tranziţie de cel turbulent, şi, prin urmare, relaţiile de mai sus pot fi generalizate,
departe de punctul de stagnare, prin:
1 1
u = ω ⋅ a ⋅ K ( x1 ) ⋅ η; v=− (ν ⋅ ω) 2 ⋅ K' (x1 ) ⋅ η 2 (3.76)
2
unde x1 este adimensionalizat, prin împărţirea la lungimea caracteristică a
obstacolului,
x
x1 = (3.77)
a
iar K, rezultă din,
Difuzia convectivă 113
dK
K' = (3.78)
dx1
Pentru numere Re mari, funcţia K, depinde de forma particulară a
obstacolului şi poate fi calculată după metodele standard ale teoriei stratului limită,
[5]. În acest caz, ecuaţia difuziei convective în stratul limită este:
∂2n ∂n 1 1 ∂n
−D + ω ⋅ K ⋅ η ⋅ − K ' (ν ⋅ ω ) 2 ⋅ =0 (3.79)
∂y 2 ∂x1 2 ∂y
Cînd definim distanţa (adimensională) de la suprafaţă în acelaşi fel ca pentru
curgerea la viteze mici:
y
y1 = (3.80)
ap
n
= F (x1 , y1 ,Π ) (3.84)
n∞
şi ţinând seama de ecuaţiile (3.60)şi (3.61) rezultă,
k av ⋅ a p
η R ⋅ R ⋅ Pe = = F2 (Π ) (3.85)
D
unde η R este randamentul îndepărtării particulelor pentru un singur cilindru, iar
114 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE
ap
unde R = .
a
Parametrul Π este legat de corespondenţa cu numerele Re mici:
1
Π Re<1 = R (Pe ⋅ A)3 (3.88)
1
Re 6
Datorită variaţiei slabe funcţiei mărimii se poate considera,
A
1
Π Re >> 1 Re 6
(3.89)
≈
Π Re < 1 A
Ca şi în cazul curgerii caracterizate de numere Re mici (3.58), corespondenţa
Π de numerele Re mari, la care apare stratul limită, este legată de raportul dintre
diametrul particulei şi grosimea statului limită al concentraţiei:
1 1
dp
≈ R ⋅ Pe 3 ⋅ Re 6 (3.90)
δc
dp dp
Pentru << 1 depunerea este controlată de difuzie; pentru >> 1
δc δc
depunerea este controlată de intercepţie.
Expresia aproximativă pentru ηR , pentru un singur cilindru şi o singură sferă
este, [19]:
- pentru cilindrii:
1 −2 1
η R = 1 . 88 ⋅ Re 6 ⋅ Pe 3 + 0 . 80 ⋅ R 2 ⋅ Re 2 (3.91)
- şi pentru sfere:
1 −2 1
ηR = 2.40 ⋅ Re 6 ⋅ Pe 3 + 1.10 ⋅ R 2
⋅ Re 2 (3.92)
Difuzia convectivă 115
K ( x1 ) = β ⋅ x1 (3.94)
şi x1 este aproape 0.
Cu acestea, funcţia F2 din (3.85) poate fi obţinută analitic:
Difuzia convectivă 117
k av ⋅ a p
= F2 =
(
exp − Π 3 )
∞
D (3.95)
∫ exp(− Π )
3
⋅ ξ 3 dξ
1
Problema difuziei către pereţii unui canal (conductă), a unei curgeri laminare,
este formal identică cu problema transferului de căldură, [2], când dimensiunile
particulelor sunt mici în comparaţie cu dimensiunile canalului ( R → 0 ). Pentru un
profil al vitezei paraboliccomplet dezvoltat, în condiţii staţionare, ecuaţia difuziei
convective ia următoarea formă, în coordonate cilindrice:
∂n
∂ r 2
∂r ∂ n
= D
∂n
u + 2 (3.97)
∂x r ⋅ ∂r ∂x
r 2
unde u = 2 ⋅ U av ⋅ 1 − şi U av este viteza medie.
a
Pentru condiţiile la limită, se presupune concentraţia constantă de-a lungul
conductei şi 0 pe pereţi, la r = a:
la x = 0 n = n1 pentru r < a (3.98)
la r = a n1 = 0
Când Pe > 100, difuzia pe direcţia axială poate fi neglijată. Pentru distanţe
mici de la intrarea în conductă, se dezvoltă o concentraţie a stratului limită pentru
distribuţia particulelor.
O soluţie analitică pentru ecuaţia difuziei convective dă următoarea expresie
pentru fracţia de particule care trece prin conducta de lungime L , fără să se
depună:
2 4
n2
P= = 1 − 2.56 ⋅ Π 3 + 1.2 ⋅ Π + 0.1767 ⋅ Π 3 + ... (3.99)
n1
π⋅D⋅ L
cu Π = < 0.02 unde Q este debitul volumetric de aer care trece prin
Q
conductă.
La distanţă mare de la intrarea în conductă, fracţia de particule este obţinută
rezolvând (3.97) şi folosind metoda separării variabilelor:
n2
P= = 0.819 ⋅ exp(− 3.66 ⋅ Π ) + 0.0975 ⋅ exp(22.3 ⋅ Π ) +
n1 (3.100)
+ 0.0325 ⋅ exp(− 57.0 ⋅ Π ) + ...
pentru Π > 0.02 , [22].
Aceste rezultate pot fi aplicate în cazul depunerilor în conducte tip, pentru
Difuzia convectivă 119
pâna când diferenţa dintre viteza în punctul iniţial şi final al acestei distanţe este
egală cu viteza de agitaţie din mişcarea turbulentă, [17]. De asemenea, se
consideră că lungimea de amestec este proporţională cu constanta universală a
turbulenţei, introdusă de Prandtl.
Situaţia este complet diferită în cazul difuziei particulelor. În acest caz,
v
>> 1 şi chiar fluctuaţiile slabe din substratul vâscos contribuie semnificativ la
D
transport.
∂n
J = −D ⋅ + n'⋅v′ (3.103)
∂y
Coeficientul de difuzie turbulent (al vârtejului), ε , este definit de:
∂n
n'⋅vv = −ε ⋅ (3.104)
∂y
Pentru coeficientul de difuziune al vârtejului într-un substrat vâscos s-a
propus relaţia, [16],
y ⋅U
1
f 2 (3.105)
3
y+ 2
ε = ν ⋅ ;
y =
+
14 . 5 v
2 ⋅ a ⋅ n0 ∞
( −1 ) p +1 π2 ⋅ D ⋅ t
⋅ sin
p⋅π⋅r
n( r , t ) =
π⋅r
∑
p =1 p
⋅ exp − p 2 ⋅
a 2
a
(3.110)
Numărul total de particule din bulă, la momentul t ,se obţine integrând după
r,
a
∫
N ( t ) = n ⋅ 4π ⋅ r 3 ⋅ dr
0
(3.111)
Difuzia convectivă 123
N (t ) 6 ∞
1 2 π ⋅ D ⋅t
2
=
N (0 ) π 2
⋅ ∑
p =1 p2
⋅ exp
− p ⋅
a 2
(3.113)
1
Timpul necesar concentraţiei să scadă la , faţă de valoarea iniţială este
e
a2
τ d = 0.05 ⋅ . Concentraţiile medii şi centrale pentru bule sunt reprezentate în
D
figura 3.9, în cazul unei bule necirculare. Numărul iniţial de particule din bulă,
N(0), iar concentraţia la suprafaţa bulei este 0.
foarte mici.
O soluţie a ecuaţiei difuziei convective, pentru cazul circulaţiei interne pe
suprafeţe de concentraţie constantă, pornind de la situaţia fără curgere, este, [24]:
∞
N( t ) 3 16 ⋅ D ⋅ t
= ⋅
N( 0 ) 8
∑A
p =1
2
n ⋅ exp − µ p ⋅
a2
(3.114)
care,
1 1
⋅ m ⋅ v 2 > ⋅ mn ⋅ vn2 (3.118)
2 2
r
unde v , nu mai este distribuită după distribuţia Maxwell şi v ≠ 0 .
Pe lăngă fenomenul de difuzie a particulelor încărcate apare şi mişcarea de
ansamblu a acestora, centrul de masă a ansamblului mişcându-se cu viteza de
antrenare sau de drift,
r r
u=v (3.119)
r
paralelă cu E .
Distribuţia de viteze este modificată. În cazul cel mai simplu, se poate face
ipoteza că, componentele vitezelor după direcţia câmpului, de exemplu după axa
Ox, adică vx, au crescut cu cantitea V, astfel că,
vx
v ≈ v1 + ⋅ V = v1 ⋅ V ⋅ cos θ (3.120)
v
cu θ , unghiul dintre v şi vx.
Pentru elementul din spaţiul vitezelor, din jurul unui punct oarecare P , avem:
v v df
F (v , v x ) = f (v1 ) ≈ f v + x ⋅ V ≈ f (v ) − x ⋅ V (3.121)
v v dv
Numărul de particule cu viteza cuprisă între , v şi v + dv , este dat de :
π
∫
2 ⋅ π ⋅ N 0 ⋅ v2 ⋅ d (v ) F (v , v x ) ⋅ sin (θ) ⋅ dθ = 4 ⋅ π ⋅ N 0 ⋅ f (v ) ⋅ v2 ⋅ dv
0
(3.122)
r
Valoarea medie a lui v = v x , pentru particule cu viteza cuprinsă între v şi
v + dv este,
v ⋅ V 1 df
vx = − ⋅ ⋅ (3.123)
3 f dv
Valoarea medie a lui vx , pentru întreg ansamblul, adică viteza de drift , u ,
este dată de integrala:
π π
4π 1
∫
u = 4 ⋅ π ⋅ f (v ) ⋅ v ⋅v x ⋅dv = −
2
∫
df
⋅ v 3 ⋅ V ⋅ ⋅ dv = ⋅ v −2
3 0 3
d 3
v ⋅V ( )
0
dv dv (3.124)
consideră , de obicei, că migrarea electrică este mult mai rapidă decât transportul
difuzional, astfel că ce >> vd.
Termenul exponenţial de la numitor poate fi neglijat şi se obţine J = ce ⋅ n∞ .
Eficienţa electrofiltrului poate fi calculată în funcţie de materialele componente
(figura 3.10) , urmărindu-se îndeplinirea relaţiei U ⋅ b ⋅ d ⋅ n∞ = 2 ⋅ n∞ ⋅ ce ⋅ dx
( n∞1 − n∞ 2 ) − 2c e ⋅ L (3.131)
= 1 − exp
n∞1 U ⋅b
unde L este lungimea precipitatorului, b este spaţiul dintre plăci, şi U viteza medie a
gazului. Aceasta reprezintă expresia folosită , în mod curent , în calculele de proiectare
ale electrofiltrului.
Viteza de migrare atinge un minim, corespunzător unui particule, cu
dimensiunile în zona de tranziţie dintre difuziune şi încărcarea câmpului Prin
diferenţierea relaţiei (3.131), vom observa că eficienţa trebuie să atingă, de
asemenea, un minim la acelaşi diametru al particulei.
A fost observat experimental, un minim pentru eficienţa electrofiltrului, cu
creşterea dimensiunilor particulei (figura 3.11). Minimul vitezei de migrare este de
de aproximativ 0.5 µm şi rezultă, probabil, din forma de tranziţie a difuziei către
încărcarea câmpului. Scăderea eficienţei particulelor mai mari de 3 µm poate
rezulta din recirculare.
În practică, nu este posibilă efectuarea unor astfel de calcule ale lui ce, în
primul rând datorită complexităţii interacţiunilor dintre particule şi descărcarea
corona. Comportamentul mecanic şi electric al straturilor de praf depuse este ,de
asemenea, greu de caracterizat. În acest mod, teoria oferă o orientare pentru
proiectare dar în practică, experienţa şi testele îşi menţin supremaţia.
Difuzia convectivă 129
temperatura la perete şi respectiv, la o distanţă mai mare faţă de perete. Pentru aerul
situat la un nivel de 104 < G < 108, curgerea este de tipul stratului limită laminar. La
valori mai mari ale lui G curgerea devine turbulentă, iar pentru valori mai mici stratul
devine prea subţire pentru a se putea aplica teoria startului limită.
Pentru stratul limită laminar a fost elaborată o soluţie matematică asupra
unei plăci plate cu proprietăţile gazului independente de temperatură, şi rezultatele
au fost verificate experimental, [5]. Gradientul de temperatură la perete este :
−1
∂T
= −0.508 ⋅ (Tw − T∞ ) ⋅ C ⋅ x 4 (3.133)
∂y 0
unde x = distanţa de la fundul plăcii, iar C este,
1
g ⋅ (Tw − T∞ ) 4 (3.134)
C= 2
4v ⋅ T∞
Componenta normală a vitezei la placă, v fy , este îndreptată către suprafaţă.
Lângă suprafaţă, această componentă poate fi reprezentată prin primul termen din
expresia:
v fy = −0.338 ⋅ v ⋅ C 3 ⋅ y 2 x −3 / 4 + 0( y 3 ) (3.135)
unde semnul minus indică faptul că, curgerea este către placă.
Distanţa y este măsurată normal la suprafaţa plăcii. Neglijând difuzia şi
inerţia particulei, putem pune în ecuaţie termodifuzia ce acţionează asupra
particulelor conform legii lui Stokes pentru a afla locul suprafeţei unde normala
vitezei la suprafaţa particulei dispare:
K ∂T
( )
f v y − v fy − v ⋅ f ⋅ ∂y (3.136)
T y =0
∂T
unde este evaluată la suprafaţă. Viteza particulei dispare la finalul
∂y
spaţiului fără praf.
∂T
Când înlocuim (3.135) pentru vfy şi (3.134) pentru , dimensiunea
∂y y =0
spaţiului fără praf determinat de coordonatele vy = 0 este dat de :
Difuzia convectivă 131
1 1
1
T − Tw 2 x 4 (3.137)
δ df = 1.23 ⋅ ∞ ⋅ ⋅K2
Tw C
a3 2
v f = −0.6163 y (3.138)
v
Gradientul de temperatură la perete este, [5]:
dT a
= −0.495 ⋅ (Tw − T ) (3.139)
dy y =0 v
în care s-a ţinut seama că pentru aer numărul Prandtl este Pr= 0.7. Pentru curgeri plane
peste o bandă plată infinită, normal la curgere a = U/R, unde U este normala la
suprafaţă a vitezei gazului, departe de suprafaţă, şi R este raza plăcii.
132 DISPERSIA PARTICULELOR POLUANTE