AUREL POPESCU

12. GENETICA POPULAŢIILOR

Genetica populaţiilor a apărut ca ramură a geneticii cu peste 9

decenii în urmă, fondatorii săi fiind consideraţi Ronald Fisher, Sewall
Wright şi John B.S. Haldane. Unul dintre obiectivele importante ale
geneticii populaţiilor este studiul constituţiei ereditare a organismelor şi
respectiv al caracterelor manifestate de indivizii unei populaţii ca efect al
interacţiunii dintre genotip şi mediu, făcând distincţie între variaţiile
ereditare, care afectează genotipul, şi variaţiile epigenetice, care
afectează exclusiv fenotipul şi nu sunt ereditare. Este importantă
cunoaşterea atât a nivelului variaţiei genetice în populaţii, cât şi a
schimbărilor care se pot produce după multe generaţii.
Variaţia genetică existentă în cadrul populaţiilor sau
polimorfismul genetic al populaţiilor, consecinţă a recombinării genetice
şi mutaţiilor (genice, cromozomiale şi genomice), a fluxului de gene intra-
şi interpopulaţional, a derivei genetice şi a eroziunii genetice, constituie
baza adaptării la condiţiile de mediu şi totodată condiţia esenţială pentru
menţinerea populaţiei şi/sau supravieţuirea speciei.

GENELE ÎN POPULAŢII

In genetică, populaţia reprezintă un grup de indivizi ai aceleiaşi

specii, care se pot încrucişa liber, unul cu altul. Multe specii ocupă areale
geografice largi şi sunt divizate în populaţii a căror mărime poate varia.
Populaţii ale unei specii pot exista pe continente diferite, sau pe un singur
continent, dar în regiuni diferite, sau în zone diferite ale aceleiaşi regiuni.
O populaţie mare este formată în mod obişnuit din grupuri mai mici de
indivizi, denumite subpopulaţii, populaţii locale sau deme. Subpopulaţiile
sunt adesea separate unele de altele prin bariere geografice (de exemplu,
un fluviu, râu, munte, etc). De aceea, membrii unei subpopulaţii au o
probabilitate mult mai mare de a se încrucişa între ei, decât cu alţi
membrii ai unei subpopulaţii învecinate sau ai populaţiei generale.
Populaţiile sunt în mod tipic unităţi dinamice, care se modifică de
la o generaţie la alta. O populaţie îşi poate modifica mărimea, localizarea
geografică şi constituţia genetică. Mărimea populaţiei este dependentă de
condiţiile climatice, nivelul surselor de hrană, raportul sexelor, prădătorii
naturali, boli, dăunători, etc. Intreaga populaţie, sau numai o parte dintre
indivizii unei populaţii, pot migra într-un areal nou, în care condiţiile de

272
 GENETICĂ, EDITURA UNIVERSITĂȚII DIN PITEȘTI, 2013

mediu pot fi diferite de cele din arealul de origine. In măsura în care

mărimea şi localizarea populaţiei se modifică, se poate modifica şi
compoziţia genetică a acesteia.
Toate alelele fiecarei gene existente într-o populaţie formează
fondul de gene al populaţiei (gene pool). Fiecare individ dintr-o populaţie
a primit genele sale de la părinţi şi, dacă este capabil de reproducere, le va
transmite descendenţilor lui, contribuind la fondul de gene al generaţiei
următoare.

Gene monomorfice şi gene polimorfice

In genetica populaţiilor, termenul de polimorfism (cu semnificaţia

multe forme) se referă la observaţia că multe caractere manifestă variaţie
în cadrul unei populaţii. Iniţial, polimorfismul se referea la variaţia
caracterelor ce puteau fi observate cu ochiul liber, cum sunt culoarea sau
modelul de culori. De aceea, cărţile mai vechi de genetica populaţiilor
conţin, aproape în totalitate, exemplul speciei Biston betularia (o molie
nocturnă, răspândită în cea mai mare parte a emisferei boreale), ai cărei
indivizi au culori diferite, ca adaptare la condiţii diferite de mediu (Fig.
12.1). La această specie, variaţia culorii, dependentă de cantitatea de
melanină sintetizată la indivizii diferitelor forme, este un caracter de
maximă importanţă pentru supravieţuire, având rol în camuflaj. Variaţia
culorii este consecinţa prezenţei la aceste forme a unor alele diferite ale
genei ce codifică sinteza pigmentului melanină.
Iniţial, marea majoritate a moliilor grizonate (B. betularia) aveau
culoare deschisă, ceea ce le asigura camuflajul pe scoarţa de culoare
deschisă a arborilor şi lichenilor pe care se aşezau. Poluarea industrială a
cauzat în multe regiuni ale Europei dispariţia lichenilor şi înnegrirea
scoarţei arborilor, ceea ce a dus la dispariţia masivă a indivizilor de
culoare deschisă (forma typica) ca urmare a detectării lor uşoare (prin
contrast) de către prădători (păsări). In aceste condiţii, indivizii formei de
culoare închisă (moliile melanice, sau forma carbonaria) au proliferat ca
rezultat al camuflării lor pe scoarţa de culoare închisă a arborilor.
Modificarea dramatică produsă în populaţiile de molie grizonată în
ceea ce priveşte culoarea indivizilor este consecinţa unei modificări
genetice, şi datorită circumstanţelor uşor de înţeles ale adaptării la condiţii
schimbate de mediu a devenit un exemplu comun folosit pentru explicarea
sau demonstrarea selecţiei naturale.
Un alt exemplu folosit frecvent pentru ilustrarea polimorfismului
este acela al variaţiei culorii cochiliilor de melci (Brooker, 2005).
273
 AUREL POPESCU

Fig. 12.1. Indivizi de Biston betularia: forma typica (stânga), cu corpul de

culoare albicioasă (modelul scoarţei de mesteacăn), şi forma carbonaria
(dreapta), cu corpul de culoare neagră (melanism industrial).

La nivel molecular (nivelul ADN), polimorfismul se datorează

existenţei a două sau mai multe alele care influenţează fenotipul
individului care le moşteneşte. Cu alte cuvinte, polimorfismul se
datorează variaţiei genetice. Termenul polimorfic este folosit de asemenea
pentru a descrie o genă ce există în mod obişnuit ca două sau mai multe
alele într-o populaţie. Spre deosebire de o genă polimorfică, o genă
monomorfică există în mod predominant ca o alelă unică într-o populaţie.
Prin convenţie, atunci când în cel putin 99% din cazuri se găseşte o
singură alelă, gena este considerată monomorfică. Altfel spus, gena
polimorfică trebuie să aibă una sau mai multe alele ce formează cel puţin
1% din alelele unei populaţii.

Fig. 12.2. Efectul fenotipic al polimorfismului genei pentru culoarea

blănii la specia Peromyscus polionotus.
274
 GENETICĂ, EDITURA UNIVERSITĂȚII DIN PITEȘTI, 2013

In majoritatea populaţiilor naturale, un procent substanţial de gene

sunt polimorfice (Fig. 12.2). Totuşi, în populaţiile mici, aflate aproape de
dispariţie (sau extincţie), este de aşteptat ca variaţia genetică să fie
scăzută, deoarece fondul de gene este derivat de la un număr mic de
indivizi. Un exemplu extrem este acela al populaţiilor de zimbru
european, la care variaţia genetică este foarte redusă, sau chiar aproape
de zero. Pentru comparaţie, circa 30% din genele umane (ceea ce
înseamnă circa 9.000 de gene) sunt polimorfice.

Frecvenţa alelelor

Frecvenţa alelelor este o măsură a frecvenţei relative a unei alele

la un locus într-o populaţie. In mod obişnuit este exprimată ca o proporţie
sau ca un procentaj. In genetica populaţiilor, frecvenţele alelelor arată
diversitatea genetică a populaţiei unei specii sau, echivalent, bogăţia
ansamblului de gene. Frecvenţa alelelor este definită după cum urmează:

Date fiind următoarele:

1. un locus particular pe cromozom şi o genă ocupând acel locus

2. o populaţie de indivizi purtători ai n loci în fiecare dintre
celulele lor somatice (de exemplu doi loci în celulele unei
specii diploide, care conţin două seturi de cromozomi)
3. o variantă sau alelă a unei gene,

atunci frecvenţa alelelor este fracţia sau procentajul de loci pe care le

ocupă alelele în cadrul populaţiei.
Când alelele unei gene nu diferă în ceea ce priveşte adecvarea,
numărul de purtători dintr-o generaţie este în medie proporţional cu
numărul de purtători din generaţia anterioară. Dar media nu este niciodată
concordantă, deoarece fiecare generaţie reprezintă ascendenţa pentru
următoarea o singură dată. De aceea, frecvenţa unei alele diferă adesea la
descendenţă de frecvenţa sa la generaţia parentală. In generaţia
descendenţilor, alela ar putea prin urmare să aibă o frecvenţă p’, uşor
diferită de p. In această situaţie, se spune că frecvenţele alelelor au suferit
o derivă (drift). Trebuie menţionat faptul că în generaţiile următoare
frecvenţa alelei nu va fi determinată de noua frecvenţă p’, ceea ce
înseamnă că driftul este un proces fără memorie. Tăria efectului de derivă
genetică este guvernată de mărimea populaţiei efective. Cănd mărimea
populaţiei efective este mică, driftul genetic va fi mai puternic. Alele în
275
 AUREL POPESCU

derivă au de obicei o durată de viaţă finită. Deriva se încheie atunci când

alelele fie ating o frecvenţă zero şi dispar din populaţie, fie ating frecvenţa
de 100% şi devin alele unice în populaţie. Ulterior unui astfel de
eveniment, frecvenţa alelelor se poate schimba doar prin introducerea sau
apariţia unei noi alele, rezultată dintr-o nouă mutaţie.
Durata de viaţă a unei alele este guvernată de mărimea efectivă a
populaţiei. Intr-o populaţie foarte mică, vor fi necesare doar câteva
generaţii până la stabilizarea derivei genetice. Intr-o populaţie mare,
stabilizarea va avea loc după mult mai multe generaţii. In medie, o alelă
va fi fixată în 4Ne generaţii, unde Ne este mărimea efectivă a populaţiei.
Conform principiului Hardy-Weinberg, care susţine că frecvenţele
genelor într-o populaţie de gene nu se schimbă peste timp, o populaţie
trebuie să fie suficient de largă pentru a preveni ca deriva genetică să
schimbe frecvenţele alelelor în timp. Aşa se explică de ce legea este
instabilă într-o populaţie mică.
Driftul genetic şi selecţia naturală acţionează rar separat, ambele
forţe fiind active într-o populaţie. Totuşi, gradul în care alelele sunt
afectate de deriva genetică şi selecţie variază dependent de împrejurare.
Intr-o populaţie mare, în care deriva genetică apare foarte încet, chiar şi o
selecţie slabă asupra unei alele va împinge frecvenţa sa în sus sau în jos
(dependent de faptul dacă alela este favorabilă sau dăunătoare). Totuşi,
dacă populaţia este foarte mică, deriva genetică va predomina. In acest
caz, efectele selective mici pot să nu fie vizibile în nici o măsură, întrucât
micile schimbări ale frecvenţei care s-ar produce ar fi mascate de deriva
genetică.

Calcularea frecvenţei alelelor pe baza frecvenţei genotipurilor

Dacă f(AA), f(Aa), şi f(aa) sunt frecvenţele celor trei genotipuri la

un locus cu două alele, atunci frecvenţa p a alelei A şi frecvenţa q a alelei
a poate fi obţinută prin numărarea alelelor. Deoarece fiecare homozigot
AA constă numai din alele A, şi deoarece jumătate dintre alelele fiecărui
heterozigot Aa sunt alele A, frecvenţa totală p a alelelor A în populaţie se
calculează ca:

frecvenţa lui A

In mod similar, frecvenţa q a alelei a este dată de:

276
 GENETICĂ, EDITURA UNIVERSITĂȚII DIN PITEȘTI, 2013

frecvenţa lui a

Ar fi de aşteptat ca suma lui p şi q să fie 1, întrucât ele sunt frecvenţele

singurelor două alele prezente. Intr-adevăr, suma lor este 1:

şi din aceasta obţinem:

q = 1 − p şi p = 1 − q

Dacă există mai mult de două forme alelice diferite, frecvenţa

fiecărei alele este simplu frecvenţa homozigoţilor plus jumătate din suma
frecvenţelor tuturor heterozigoţilor în care apar.
Este interesant de remarcat că frecvenţa alelei poate fi întotdeauna
calculată pornind de la frecvenţa genotipului. Reciproca, totuşi, cere
întrunirea condiţiei împerecherii (polenizării, în cazul plantelor) la
întâmplare (randomizate), luată în calcul de legea Hardy-Weinberg.
Aceasta se datorează în parte frecvenţelor celor trei genotipuri şi
frecvenţelor celor două alele.
Exemplul următor este foarte relevant. Consideraţi o populaţie de
zece indivizi şi un locus dat, cu două alele posibile, A şi a. Presupuneţi că
genotipurile indivizilor sunt următoarele:

AA, Aa, AA, aa, Aa, AA, AA, Aa, Aa, şi AA

Atunci, frecvenţele alelei A şi respectiv alelei a sunt:

Modificarea frecvenţei alelelor datorită derivei genetice

Deriva genetică (driftul genetic) este termenul folosit în genetica

populaţiilor pentru a face referire la deriva statistică în timp a frecvenţei
alelelor într-o populaţie finită datorită efectelor de selecţie întâmplătoare

277
 AUREL POPESCU

în formarea generaţiilor succesive. Intr-un sens mai îngust, deriva

genetică se referă la dinamica aşteptată a alelelor neutre în populaţie
(acelea care nu au nici efect pozitiv, nici efect negativ asupra adecvării)
care pot ajunge la o frecvenţă de 100% în absenţa mecanismelor ce
afectează distribuţia lor. In timp ce selecţia naturală descrie tendinţa
alelelor benefice de a deveni mai comune cu trecerea timpului (şi a celor
detrimentale de a deveni mai puţin comune), deriva genetică se referă la
tendinţa fundamentală a oricărei alele de a varia întâmplător ca frecvenţă
în timp (random genetic drift). Deriva genetică poate fi modelată ca un
proces stochastic care ia naştere ca urmare a selecţiei întâmplătoare în
producerea descendenţilor. Genele fiecărei noi generaţii nu sunt simple
copii ale genelor indivizilor din generaţia anterioară care au avut succes în
reproducere, ci mai degrabă o selecţie, care include unele erori statistice.
Deriva este efectul cumulativ în timp al acestei erori de selecţie asupra
frecvenţei alelelor în populaţie.
Prin definiţie, deriva genetică nu are o direcţie preferată. O alelă
neutră poate să crească sau să scadă ca frecvenţă în orice generaţie dată cu
aceeaşi probabilitate (probabilitate egală). Totuşi, dacă timpul este
suficient de lung, alela (aşa cum prezice analiza matematică a derivei
genetice) fie va dispărea, fie va deveni 100% prezentă în populaţie, după
care nu mai există variaţie a frecvenţei genei respective. Din acest punct
de vedere, deriva genetică tinde să elimine în timp din populaţie
variantele genei, astfel încât toţi indivizii speciei vor deveni eventual
homozigoţi pentru această genă. Deriva genetică este aşadar opusă
fenomenului mutaţional, prin care, în populaţie, sunt introduse noi
variante (mutaţii întâmplătoare). Ca şi selecţia, deriva genetică acţionează
asupra populaţiilor, alterând frecvenţa alelelor şi predominanţa
caracterelor. Deriva este observată cel mai puternic în populaţiile mici şi
determină modificări care nu trebuie să fie în mod necesar adaptative.
In natură există câteva moduri interesante în care mărimea
(mică a) populaţiei şi deriva genetică afectează compoziţia genetică a unei
specii. De exemplu, unele specii ocupă areale largi în care populaţiile
mici devin izolate din punct de vedere geografic de restul populaţiilor
speciei. In astfel de populaţii mici, frecvenţa alelelor este mai predispusă
la deriva genetică. Deoarece acest proces este unul întâmplător,
populaţiile mici izolate tind să fie mult mai diferite de celelalte populaţii.
Un tip particular de derivă genetică este cel cauzat de efectul
“gâtului de sticlă” (bottleneck effect), denumit şi de “ştrangulare a
populaţiei” sau “gâtuire genetică”. In natură, o populaţie poate fi redusă
drastic din punct de vedere numeric de evenimente cum ar fi seceta,
278
 GENETICĂ, EDITURA UNIVERSITĂȚII DIN PITEȘTI, 2013

incendiile, inundaţiile, distrugerea habitatului prin intervenţia antropică,

etc. Astfel de evenimente pot elimina randomizat (la întâmplare)
majoritatea membrilor populaţiei indiferent de constituţia genetică
(Fig. 12.3). Perioada de “ştrangulare a populaţiei”, când mărimea
populaţiei este foarte mică, poate fi influenţată de deriva genetică.
Indivizii supravieţuitori pot avea frecvenţe ale alelelor care diferă de cele
ale populaţiei originale. In plus, este de aşteptat ca frecvenţele alelelor să
devieze în mod substanţial în cursul generaţiilor din intervalul de timp în
care populaţia are mărime redusă. In cazuri extreme, alelele pot fi chiar
eliminate.

Populaţia originala Eveniment intamplator Noua populaţie

originala
Alela Nr. Frecvenţa Alela Nr. Frecvenţa Alela Nr. Frecvenţa

Fig. 12.3. Efectul de “ştrangulare a populaţiei”

Chiar dacă “populaţia ştrangulată” revine în timp la mărimea

iniţială, noua populaţie va avea un fond genetic mai restrâns comparativ
cu populaţia de origine (deci variaţia genetică va fi limitată). Exemplele
de specii, respectiv populaţii, care şi-au pierdut o mare parte, sau aproape
toată variaţia genetică, sunt numeroase (de exemplu, zimbrul în Europa,
tigrul siberian în Asia, sau ghepardul în Africa).
Un caz interesant de derivă genetică este “efectul de fondator”
(founder effect). Acesta se referă la fenomenul (cazul) în care un grup mic
de indivizi se separă de populaţia mare (Fig. 12.4) şi înfiinţează o colonie
într-o locaţie nouă.

279
 AUREL POPESCU

20 indivizi verzi 1 individ verde

10 indivizi bruni 3 indivizi bruni
Fig. 12.4. Deriva genetică poate fi rezultatul efectului de fondator.

Efectul de fondator are două consecinţe importante: 1) este de

aşteptat ca populaţia fondată să aibă o variaţie genetică mai restrânsă
decât populaţia de origine (din care a derivat); 2) probabilistic, în
populaţia fondată, frecvenţele alelelor pot să difere considerabil de cele
din populaţia de origine.

Modificarea frecvenţei alelelor datorită migraţiei

Migraţia între două populaţii poate modifica frecvenţa alelelor.

De exemplu, o specie de păsări sau insecte poate ocupa două areale
(regiuni) geografice separate printr-un curs mare de apă (fluviu, râu).
Vânturile (sau curenţii puternici de aer) dau posibilitatea indivizilor dintr-
o populaţie să zboare dincolo de cursul de apă şi să devină membrii ai
altei populaţii. Dacă cele două populaţii au frecvenţe diferite ale alelelor,
şi dacă migraţia implică un număr semnificativ de indivizi, aceasta poate
cauza modificarea frecvenţei alelelor în populaţiile respective (Fig. 12.5).

Fig. 12.5. Migraţia indivizilor dintr-o populaţie în alta - una dintre căile
pe care se poate modifica frecvenţa alelelor.
280
 GENETICĂ, EDITURA UNIVERSITĂȚII DIN PITEȘTI, 2013

După producerea migraţiei, populaţia în care s-a produs aceasta

este denumită conglomerat (Brooker, 2005). Pentru calcularea frecvenţei
alelelor în conglomerat, sunt necesare două informaţii. In primul rând,
trebuie să se cunoască frecvenţele iniţiale ale alelelor în populaţiile donor
şi respectiv recipient. In al doilea rând, trebuie să se cunoască proporţia
imigranţilor în populaţia conglomerat. Folosind aceste date, se poate
calcula modificarea frecvenţei alelelor în populaţia conglomerat, cu
ajutorul ecuaţiei:
ΔpC = m(pD - pR)
unde
ΔpC este modificarea frecvenţei alelelor în populaţia conglomerat
pD este frecvenţa alelelor în populaţia donor
pR este frecvenţa alelelor în populaţia receptor
m este proporţia imigranţilor în populaţia conglomerat

Numărul de indivizi din populaţia donor în populaţia conglomerat

m=
Numărul total de indivizi în populaţia conglomerat

Ca exemplu, să presupunem că frecvenţa alelei A este 0.7 în

populaţia donor şi 0.3 în populaţia receptor (primitoare). Un grup de 20
indivizi a migrat în populaţia receptor, care avea iniţial 80 de indivizi.
Astfel,
20
m= = 0.2
20 + 80

ΔpC = m(pD - pR) = 0.2(0.7-0.3) = 0.08

Acum putem calcula frecvenţa alelei în conglomerat:

pC = pR + ΔpC = 0.3 + 0.08 = 0.38

Prin urmare, în populaţia conglomerat, frecvenţa alelei A s-a

schimbat de la 0.3 (valoarea înainte de migraţie) la 0.38. Această creştere
a frecvenţei alelei s-a produs ca urmare a frecvenţei mai mari a alelei A în
populaţia donor. Deoarece pe specialiştii în genetica populaţiilor îi
intereseaza mai degrabă frecvenţele alelelor decât migraţia indivizilor,
acest fenomen este denumit flux de gene (gene flow). El apare oricând
indivizii migrează între populaţii având frecvenţe diferite ale alelelor.

281
 AUREL POPESCU

In exemplul anterior am luat în consideraţie consecinţele migraţiei

unidirecţionale dintr-o populaţie donor într-o populaţie receptor. In natură
este însă obişnuită migraţia indivizilor în ambele direcţii. Migraţia
bidirecţională are două consecinţe importante: 1) Dependent de rata sa,
migraţia tinde să reducă diferenţele existente între frecvenţele alelelor în
populaţiile învecinate; 2) Populaţiile care îşi amestecă frecvent fondurile
de gene pe calea migraţiei tind să aibă frecvenţe similare ale alelelor, în
timp ce populaţiile izolate sunt de aşteptat să aibă frecvenţe ale alelelor
mult diferite. In plus, migraţia poate spori diversitatea genetică în cadrul
unei populaţii. Trebuie luat în consideraţie şi faptul că întrucât mutaţiile
noi sunt evenimente rare, o anumită mutaţie care apare (numai) într-o
populaţie, poate fi introdusă prin migraţie în populaţiile învecinate.

GENETICA POPULAŢIILOR - COMPONENTĂ ESENŢIALĂ

A TEORIEI MODERNE A EVOLUŢIEI

Frecvenţa alelelor se schimbă sub influenţa celor patru forţe implicate în

procesul evoluţiei: selecţia naturală, driftul genetic, mutaţia şi fluxul de
gene (Fig. 12.6). Genetica populaţiilor ia de asemenea în considerare
subdivizarea populaţiei (Fig. 12.7) şi structura populaţiei în spaţiu. In
primul rând se încearcă explicarea unor fenomene cum sunt adaptarea şi
speciaţia.

Deriva
genetică
Izolarea Sursele Condiţiile
geografică de hrană de mediu
Selecţia
naturală
Evoluţie Supra- Variaţia Competiţia
reproducerea genetică pentru resurse
Mutaţia

Speciaţie
Migraţia

Fig. 12.6. Populaţiile se adaptează prin mutaţii întâmplătoare

(după Waldovski şi Rhorick, 2009).
282
 GENETICĂ, EDITURA UNIVERSITĂȚII DIN PITEȘTI, 2013

Fig. 12.7. Subdivizarea populaţiei poate fi implicată în schimbarea

frecvenţei alelelor şi implicit în evoluţie.

Lewontin şi-a imaginat două spaţii: un spaţiu genotipic şi un

spaţiu fenotipic. Misiunea unei teorii complete a geneticii populaţiilor este
aceea de a pune la dispoziţie un set de legi care oferă posibilitatea
elaborării unei hărţi predictibile a genotipurilor unei populaţii (G 1)
corespunzătoare unui spaţiu fenotipic (P1), în care are loc selecţia, şi a
unui alt set de legi ce permite cartarea populaţiei care rezultă (P 2) în
funcţie de spaţiul genotipic (G2), în care genetica Mendeliană poate
prezice genotipurile următoarei generaţii, completând astfel ciclul.
Exprimarea într-o formulă matematică a acestui ciclu este următoarea
(după Lewontin, 1974):

Relaţia descrisă mai sus este cunoscută sub formularea “harta

genotip - fenotip”, unde T1 reprezintă legile genetice şi epigenetice,
aspectele biologiei funcţionale sau ale dezvoltării, care transformă un
genotip într-un fenotip. T2 este transformarea datorată selecţiei naturale,
T3 sunt relaţiile epigenetice care prezic genotipurile pe baza fenotipurilor
selectate şi, în sfârşit, T4 legile geneticii Mendeliene.

Selecţia naturală

Selecţia naturală este procesul prin care organismele individuale

cu caractere favorabile au o probabilitate mai ridicată de a supravieţui şi
reproduce decât cele cu caractere nefavorabile (Fig. 12.8).

283
 AUREL POPESCU

Mutaţia crează variaţie

Selecţia acţionează împotriva

mutaţiilor nefavorabile

Unele mutaţii au valoare reproductivă

Mutaţiile favorabile au probabilitate

mai mare de supravieţuire

… si reproducere

Fig. 12.8. Soarta mutaţiilor depinde de valoarea lor adaptativă.

Selecţia naturală acţionează asupra individului ca întreg, dar

numai componenta ereditară va fi trecută la descendenţi, rezultatul fiind
acela că caracterele favorabile, ereditare, vor deveni mai comune în
generaţia următoare. După o perioadă lungă de timp, acest proces pasiv dă
naştere la adaptări şi duce la speciaţie.
Un exemplu binecunoscut de selecţie naturală în acţiune este acela
al dezvoltării rezistenţei la antibiotice de către microorganisme.
Antibioticele au fost folosite pentru a lupta împotriva bolilor bacteriene
încă de la descoperirea penicilinei, în anul 1928, de către Alexander
Fleming. Totuşi, folosirea largă şi mai ales greşită a antibioticelor a
condus la creşterea rezistenţei bacteriilor faţă de antibiotice, până la
situaţia în care Staphylococcus aureus rezistent la meticilină a fost descris
ca un “superdăunător” din cauza pericolului pentru sănătate şi a relativei
sale invulnerabilităţi faţă de medicamentele existente.
Populaţiile bacteriene naturale conţin, printre indivizii al căror
număr este incalculabil, o variaţie considerabilă la nivelul materialului lor
genetic, în primul rând datorită mutaţiilor. Atunci când sunt expuse la
antibiotice, majoritatea bacteriilor mor rapid, dar unele pot să posede
mutaţii care le fac mai puţin susceptibile. Dacă expunerea la antibiotic
este scurtă, aceşti indivizi vor supravieţui tratamentului. Această
eliminare a indivizilor neadaptaţi sau slab adaptaţi dintr-o populaţie este
un exemplu concludent de selecţie naturală în acţiune. Bacteriile care
supravieţuiesc se vor reproduce în continuare producând următoarea
284
 GENETICĂ, EDITURA UNIVERSITĂȚII DIN PITEȘTI, 2013

generaţie. Datorită eliminării indivizilor neadaptaţi din generaţia trecută,

această populaţie conţine mai mult bacterii care au o anumită rezistenţă
faţă de antibiotic. In acelaşi timp, se produc mutaţii noi, adăugând variaţie
genetică în plus la cea existentă. Mutaţiile spontane sunt foarte rare, foarte
puţine au vreun efect şi de regulă orice efect (dacă există) este negativ
(nefavorabil). Totuşi, populaţiile de bacterii sunt enorme şi se întâmplă ca
un număr mic de celule bacteriene să dobândească mutaţii benefice. Dacă
o mutaţie nouă reduce susceptibilitatea unor bacterii la un antibiotic, ele
vor avea o probabilitate mult mai mare de supravieţuire când vor fi
confruntate cu un antibiotic. După o perioadă de timp suficient de lungă şi
expuneri repetate la antibiotic, va apare o populaţie de bacterii rezistente
la respectivul antibiotic. Recent au apărut câteva tulpini noi de
Staphylococcus aureus care sunt rezistente la vancomicină şi teicoplanină.
Ecesta este un exemplu de ceea ce se numeşte “cursa înarmării”, în care
bacteria continuă să formeze tulpini care sunt mai puţin susceptibile la
antibiotic, în timp ce cercetarea medicală continuă să dezvolte noi
antibiotice care le pot omorî. O situaţie similară este aceea a rezistenţei pe
care o dezvoltă insectele la pesticidele folosite pentru protecţia plantelor
de cultură.
Selecţia naturală acţionează asupra fenotipului. Fenotipul este
rezultatul de ansamblu al constituţiei genetice a unui individ (genotip),
mediului, şi a interacţiunilor dintre gene şi dintre gene şi mediu. Adesea,
selecţia naturală acţionează asupra caracterelor specifice ale unui individ.
Unele caractere sunt determinate de o singură genă, dar majoritatea sunt
determinate şi influenţate în exprimare de mai multe gene diferite.
Variaţia are în cazul majorităţii acestor gene efecte slabe asupra
fenotipului.
Elementul cheie în înţelegerea selecţiei naturale este conceptul de
adecvare la condiţiile de viaţă (mediu). Selecţia naturală acţionează
asupra indivizilor, dar efectul său mediu asupra tuturor indivizilor cu un
genotip particular este adecvarea acelui genotip. Adecvarea este măsurată
ca proporţia descendenţei care supravieţuieşte, multiplicată cu media
fecundităţii, şi este echivalentul pentru succesul reproductiv al
genotipului. O valoare a adecvării mai înaltă de 1 indică că frecvenţa
acelui genotip creşte în populaţie, în timp ce o valoare mai mică de 1
indică că aceasta scade. Adecvarea relativă a genotipului este estimată ca
proporţia adecvării unui genotip de referinţă. Coeficientul de selecţie este
o măsură a adecvării relative, reprezentând diferenţa dintre adecvarea
relativă a două genotipuri. Cu cât coeficientul de selecţie este mai mare,

285
 AUREL POPESCU

cu atât selecţia naturală va acţiona mai puternic împotriva genotipului cu

cea mai scăzută adecvare.
Selecţia naturală se produce în fiecare stadiu de viaţă al unui
individ şi ea poate afecta în oricare dintre aceste stadii posibilitatea ca un
individ să supravieţuiască şi să se reproducă. După naştere, un individ
trebuie să supravieţuiască până la vârsta adultă înainte de a se putea
reproduce, şi selecţia celor care ating acest stadiu este denumită selecţia
pentru viabilitate. La multe specii, adulţii trebuie să concureze unii cu
alţii pentru împerechere (selecţia sexuală), şi succesul în această
competiţie asigură participarea la formarea următoarei generaţii. Când
speciile se reproduc mai mult de o dată, o supravieţuire mai lungă în etapa
de reproducere are ca rezultat creşterea numărului de descendenţi
(selecţia pentru supravieţuire). Fecunditatea femelelor (de exemplu, câte
ouă depune o pasăre) şi a masculilor (de exemplu, sperma gigantică la
anumite specii de Drosophila) poate fi limitată (selecţia pentru
fecunditate). Viabilitatea gameţilor produşi poate să difere, în timp ce
conflictul intragenomic dintre gameţii haploizi poate avea ca rezultat
selecţia gametică sau selecţia genică. In sfârşit, unele combinaţii ale
gameţilor pot fi mai compatibile decât altele (selecţia după
compatibilitate).
Selecţia are ca ţinte caractere specifice ale individului, şi dacă un
astfel caracter are o componentă ereditară se constată tendinţa ca el să
devină mai comun ăn următoarea generaţie. Formele sub care se poate
manifesta selecţia pentru caracterele specifice pot fi considerate ca
“selecţia pentru” şi “selecţia de”. Selecţia pentru se referă la caracterele
ţintă ale selecţiei, respectiv la cauzele selecţiei, pe când “selecţia de” se
referă la efectele sale. Selecţia pentru un caracter specific determină prin
urmare selecţia anumitor indivizi. Selecţia pentru un caracter specific
poate să aibă de asemenea ca rezultat selecţia indirectă a altor caractere.
Aceasta se poate întâmpla când două sau mai multe caractere sunt legate
genetic prin mecanisme cum sunt pleiotropia (o singură genă afectează
caractere multiple) şi dezechilibrul de linkage (asocierea nerandomizată a
două gene).

Direcţionarea selecţiei

Când o componentă a unui caracter este ereditară, selecţia va

altera frecvenţele diferitelor alele (variante ale genei) implicate. Selecţia
poate fi divizată în trei clase, pe baza efectului asupra frecvenţei alelelor.

286
 GENETICĂ, EDITURA UNIVERSITĂȚII DIN PITEȘTI, 2013

Selecţia pozitivă sau direcţională apare când o anumită alelă are o

adecvare mai mare decât celelalte, determinând o creştere a frecvenţei
acelei alele până la adecvarea totală la mediu, ceea ce face ca întreaga
populaţie să exprime fenotipul adecvat.
Mult mai comună este selecţia stabilizatoare, care scade frecvenţa
alelelor care au efecte nefavorabile asupra fenotipului (ceea ce ar însemna
o mai slabă adecvare), până la eliminarea lor din populaţie. Selecţia
purificatoare determină conservarea peste timp a trăsăturilor genetice
funcţionale (de exemplu, secvenţe de codificare a proteinelor sau secvenţe
reglatoare) datorită presiunii asupra variantelor dăunătoare (negative).
In sfârşit, există un număr de forme de selecţie de echilibrare, care
nu determină adecvarea totală dar permit menţinerea unei alele la
frecvenţe intermediare într-o populaţie. Aceasta poate să apară la speciile
diploide când indivizii cu o combinaţie de două alele diferite într-un locus
de pe cromozom (heterozigoţi) au o adecvare mai ridicată decât indivizii
care au două alele identice (homozigoţi). Aceasta se numeşte avantajul
heterozigoţiei asupra supradominanţei. Menţinerea variaţiei alelice poate
să apară de asemenea prin selecţia disruptivă sau diversificatoare, care
favorizează genotipurile care se abat (depărtează) de la medie în orice
direcţie, şi poate determina o distribuţie bimodală a valorilor caracterului.
In sfârşit, poate să apară prin selecţia dependentă de frecvenţă, în cazul
căreia adecvarea unui fenotip particular depinde de distribuţia în populaţie
a celorlalte fenotipuri.

Selecţia şi variaţia genetică

O parte din întreaga variaţie genetică este neutră din punct de

vedere funcţional; de exemplu, ea nu produce efecte fenotipice sau
diferenţe semnificative în adecvare. Anterior se considera că partea cea
mai mare a variaţiei genetice este conţinută în ADN necodificator, dar
studii recente au arătat că părţi largi ale secvenţelor care îl alcătuiesc sunt
înalt conservate şi aflate sub acţiunea puternică a selecţiei purificatoare;
de exemplu ele nu variază prea mult de la un individ la altul, indicând că
mutaţiile în aceste regiuni au consecinţe negative. Când variaţia genetică
nu determină diferenţe de adecvare, selecţia nu poate afecta direct
frecvenţa acesteia.
Inlănţuirea genelor condiţionează într-o măsură importantă
rezultatul selecţiei, în special când sunt implicate gene plasate foarte
aproape pe cromozom. În cursul formării gameţilor, recombinarea
materialului genetic determină regruparea alelelor. Totuşi, şansa ca o
287
 AUREL POPESCU

astfel de regrupare să aibă loc între două alele depinde de distanţa dintre
acele alele; cu cât sunt mai aproape una de alta, cu atât este mai puţin
probabil ca să se producă regruparea. In consecinţă, când selecţia ţinteşte
o alelă, aceasta va determina automat şi selecţia celeilalte alele.

Mutaţiile ca sursă a variaţiei genetice

Aşa cum s-a prezentat anterior, mutaţiile implică modificări în

secvenţele de nucleotide ale genelor, structura cromozomilor şi/sau
numărul cromozomilor. Acestea sunt evenimente care apar la întâmplare,
în mod spontan, cu o rată scăzută, sau sunt cauzate de mutageni (caz în
care rata mutaţiilor este mai mare). Geneticianul rus Serghei Cetverikov a
fost primul care a sugerat că variabilitatea indusă de mutaţii furnizează
materialul brut pentru evoluţie, dar nu constituie evoluţia însăşi. Cu alte
cuvinte, mutaţia poate furniza alele noi unei populaţii, dar nu acţionează
ca o forţă majoră în dictarea echilibrului final al frecvenţei alelelor.
Cetverikov a concluzionat că populaţiile naturale absorb mutaţiile “ca un
burete” şi le reţin în stare heterozigotă, asigurând astfel o sursă de
variabilitate pentru modificarea ulterioară.
O mutaţie nouă poate fi benefică, neutră, sau dăunătoare.
Dependent de aceasta, mutaţia respectivă poate afecta supravieţuirea şi
potenţialul de reproducere al individului care o moşteneşte. In cazul
genelor structurale ce codifică proteine, efectele noilor mutaţii vor
depinde de impactul lor asupra funcţiei proteinei. Mutaţiile dăunătoare şi
neutre au o probabilitate de apariţie mult mai ridicată decât cele benefice.
De exemplu, alelele pot fi modificate în multe moduri diferite, ce au drept
consecinţă codificarea de proteine defective. Aşa cum s-a prezentat în
capitolul 10, deleţiile, adiţiile şi substituţiile de nucleotide, inversiile de
secvente de nucleotide, mutaţiile nonsens, mutaţiile cu sens greşit
(missense mutations) şi mutaţiile cu schimbarea cadrului de citire
(frameshift mutations) pot cauza exprimarea de către o genă a unei
proteine care este nefuncţională sau mai puţin funcţională decât proteina
normală (de tip sălbatic).

Rata mutaţiei

Rata mutaţiei este probabilitatea ca o genă să fie modificată

printr-o mutaţie nouă şi se exprimă ca numărul de mutaţii noi pentru
o genă dată, per generaţie (în mod obişnuit în gama de la 1 la 100.000 la
1 la 1.000.000, sau de la 10 -5 la 10-6 per generaţie.

288
 GENETICĂ, EDITURA UNIVERSITĂȚII DIN PITEȘTI, 2013

Studiile asupra ratei mutaţiei urmăresc de regulă modificarea unei

gene normale (funcţionale) într-o alelă dăunătoare (nefuncţională). Rata
mutaţiilor ce produc alele benefice este de aşteptat să fie substanţial mai
redusă.
Să considerăm ú rata de mutaţie a alelei A la o alelă a
(probabilitatea ca o copie a genei A să devină a în cursul replicării ADN
ce precede meioza). Dacă pt este frecvenţa alelei A în generaţia t, dacă qt
= 1 − pt este frecvenţa alelei a în generaţia t, şi dacă nu există alte cauze
ale modificării frecvenţei genei (de exemplu, nu acţionează selecţia
naturală), atunci schimbarea în frecvenţa alelei într-o generaţie este:

unde pt − 1 este frecvenţa la generaţia anterioară. Aceasta ne spune că

frecvenţa lui A descreşte (şi frecvenţa lui a creşte) cu o măsură ce este
proporţională cu rata de mutaţie ú şi cu proporţia p a tuturor genelor care
sunt încă disponibile pentru mutaţii. Astfel, Δp devine mai mic pe măsură
ce frecvenţa lui p însăşi descreşte, deoarece sunt din ce în ce mai puţine
alele A care pot fi transformate prin mutaţie în alele a.
Să analizăm cazul unei alele funcţionale A (a cărei frecvenţă este
denotată de variabila p), care poate fi convertită printr-o mutaţie
dăunătoare într-o alelă a (a cărei frecvenţă este denotată de variabila q).
Conversia alelei A în alela a prin mutaţie se va produce cu o rată pe care o
denumim u. Dacă considerăm că rata mutaţiei de reversie (de la a la A)
este neglijabilă, creşterea frecvenţei alelei a după o generaţie va fi

Δq = up

De exemplu, să considerăm următoarele condiţii:

p = 0.8 (adică frecvenţa alelei A este de 80%)

q = 0.2 (adică frecvenţa alelei a este de 20%)
u = 10-5 (adică rata mutaţiei de conversie de la A la a)
Δq = (10-5) (0.8) = (0.00001) (0.8) = 0.000008

De aceea, în următoarea generaţie

qn+1 = 0.2 + 0.000008 = 0.200008

pn+1 = 0.8 – 0.000008 = 0.799992

289
 AUREL POPESCU

Aşa cum reiese din calcul, noile mutaţii nu modifică semnificativ

frecvenţele alelelor într-o singură generaţie.
Pentru calcularea modificării frecvenţei unei alele după orice
număr de generaţii se poate folosi ecuaţia:

(1 – u)t = pt / p0
unde
u este rata mutaţiei de conversie a alelei A în alela a
t este numărul de generaţii
p0 este frecvenţa alelei A în generaţia de start
pt este frecvenţa alelei A după t generaţii

Să presupunem că frecvenţa alelei A este 0.8, u = 10-5, şi dorim să

ştim care va fi frecvenţa alelei după 1.000 de generaţii (t = 1000).
Introducând aceste valori în ecuaţia precedentă şi rezolvând pentru pt

(1 – 0.00001)1.000 = pt / 0.8
Aşadar, pt = 0.792
Prin urmare, frecvenţa alelei A va scădea după 1.000 de generaţii
de la 0.8 la 0.792.
Este clar că mutaţiile furnizează variabilitate genetică, dar este
important de ştiut cum afectează rata mutaţiilor, în timp, frecvenţa alelelor
într-o populaţie. Rezultatele studiilor realizate în decursul anilor au arătat
că în populaţiile naturale rata mutaţiilor noi este foarte rar un factor
capabil să schimbe radical frecvenţa alelelor. In schimb, alte procese cum
sunt migrarea, deriva genetică şi selecţia naturală, au efecte considerabil
de mari asupra frecvenţei alelelor.

Modelele Bi-Locus şi Linkage-ul

Analiza modificării frecvenţei alelelor la un singur locus este cel

mai simplu model de analiză genetică a populaţiilor. Este însă puţin
probabil ca adecvarea unui organism să depindă de fenotipul său
determinat de alelele de la un singur locus, ceea ce face ca astfel de
modele de analiză să fie limitate în conturarea unei imagini clare a
procesului evolutiv.
Modelele bi-locus (şi în mod mai general, multi-locus) urmăresc
modificările simultane în frecvenţa genelor la mai mult de un locus.

290
 GENETICĂ, EDITURA UNIVERSITĂȚII DIN PITEȘTI, 2013

Astfel de modele sunt în mod invariabil mai complicate decât cele mono-
locus, dar au un grad mai ridicat de realism.
Cel mai simplu model bi-locus ia în consideraţie doi loci
autozomali, A şi B, fiecare cu două alele, A1 şi A2, respectiv B1 şi B2.
Astfel, există patru tipuri de gameţi haploizi în populaţie - A1B1, A1B2,
A2B1 şi A2B2 – ale căror frecvenţe le notăm cu x1, x2, x3 şi respectiv x4.
(Trebuie să se ţină cont de faptul că xi nu reprezintă frecvenţa alelelor;
în cazul analizei bi-locus, nu putem considera egală ‘frecvenţa gameţilor’
cu ‘frecvenţa alelelor’, aceasta fiind posibilă numai pentru un singur
locus). Organismele diploide se formează prin fuziunea a doi gameţi. De
aceea sunt posibile zece genotipuri diploide în populaţie – ce rezultă din
combinaţiile posibile ale gameţilor.
In cazul unui singur locus (mono-locus), s-a constatat că într-o
populaţie mare în care împerecherile se produc la întâmplare, există o
relaţie simplă între frecvenţele tipurilor de gameţi şi cele ale genotipurilor
zigoţilor pe care aceştia îi formează. In cazul bi-locus, este valabilă
aceeaşi relaţie. Astfel, de exemplu, frecvenţa genotipului A1B1 / A1B1 va fi
(x1)2; frecvenţa genotipului A1B1 / A2B1 va fi 2x1x3, şi aşa mai departe.
Primul aspect al legii Hardy-Weinberg – frecvenţele genotipice
date de pătratul sumelor frecvenţelor gametice – poate fi transpus
întocmai cazului bi-locus. Insă, aşa cum vom arăta în continuare, cel de al
doilea aspect al legii Hardy-Weinberg – stabilitatea frecvenţelor
genotipice după o rundă de împerecheri la întâmplare – nu se aplică în
mod general în cazul bi-locus.
Un concept cheie în analiza genetică populaţională bi-locus este
acela de linkage, sau de lipsă a independenţei între doi loci. Pentru a
înţelege linkage-ul (înlănţuirea), luaţi în calcul un set de gameţi produşi
de un organism cu genotip A1B1 / A2B2, adică un dublu-heterozigot. Dacă
cei doi loci sunt neînlănţuiţi, atunci compoziţia acestui set va fi {¼ A1B1,
¼ A1B2, ¼ A2B1, ¼ A2B2}, adică toate cele patru tipuri vor fi reprezentate
în mod egal (presupunând că prima lege a lui Mendel este valabilă pentru
ambii loci). Dacă locii sunt neînlănţuiţi, deci independenţi - ce alelă are
un gamet la locusul A nu ne spune nimic despre ce alelă are la locusul B.
Situaţia opusă este linkage-ul perfect. Dacă doi loci sunt perfect înlănţuiţi
(lincaţi), atunci set-ul de gameţi produşi de heterozigotul dublu A1B1 /
A2B2 are compoziţia {½ A1B1, ½ A2B2}; aceasta înseamnă că dacă un
gamet primeşte alela A1 la locusul A, el primeşte negreşit şi alela B1 la
locusul B şi vice versa.
In termeni fizici, linkage perfect înseamnă că locii A şi B sunt
situaţi aproape unul de altul pe acelaşi cromozom; alelele de la cei doi
291
 AUREL POPESCU

loci sunt prin urmare meşteniţi ca o singură unitate. Locii nelincaţi sunt
fie pe cromozomi diferiţi, fie pe acelaşi cromozom, dar separaţi de o
distanţă considerabilă, ceea ce face posibilă separarea lor prin
recombinare.
Gradul de linkage este măsurat prin fracţia de recombinare r,
unde 0 ≤ r ≤ ½. Compoziţia unui set de gameţi produşi de un organism cu
genotip A1B1 / A2B2 poate fi scrisă în termenii fracţiei de recombinare r,
după cum urmează:

A1B1 ½ (1 − r)
A1B2 ½r
A2B1 ½r
A2B2 ½ (1 − r)

Este uşor de observat că r = ½ înseamnă că locii sunt nelincaţi, aşa

încât toate cele patru tipuri de gameţi sunt produse în proporţie egală, în
timp ce r = 0 înseamnă că ei sunt perfect lincaţi.
In cazul modelului bi-locus, frecvenţele gametice (şi prin urmare
genotipice) trebuie să fie constante în decursul generaţiilor, chiar şi în
absenţa selecţiei, mutaţiei, migraţiei şi derivei genetice, spre deosebire de
cazul uni-locus (mono-locus) (considerăm că frecvenţele alelice vor fi
desigur constante, în absenţa oricărei forţe ale evoluţiei). Este posibil să
scriem ecuaţiile recurente pentru frecvenţele gameţilor, ca o funcţie a
frecvenţelor lor în generaţia anterioară plus fracţia de recombinare.
Ecuaţiile sunt:

x1 ′ = x1 + r(x2x3 − x1x4)
x2 ′ = x2 + r(x2x3 − x1x4)
x3 ′ = x3 + r(x2x3 − x1x4)
x4′ = x4 + r(x2x3 − x1x4)

Din ecuaţiile de recurenţă, este uşor de observat că frecvenţele

gametice (şi deci genotipice) vor fi stabile în cursul generaţiilor, adică xi ′
= xi pentru fiecare i, în oricare dintre cele două condiţii: (i) r = 0, sau
(ii) x2x3 − x1x4 = 0. Condiţia (i) înseamnă că cei doi loci sunt perfect
înlănţuiţi (lincaţi), şi de aceea se comportă efectiv ca un locus; condiţia
(ii) înseamnă că cei doi loci sunt în echilibru de înlănţuire (‘linkage
equilibrium’), ceea ce înseamnă că alelele de la locusul A sunt într-o
asociere întâmplătoare cu alelele de la locusul B. Mai precis, echilibrul de

292
 GENETICĂ, EDITURA UNIVERSITĂȚII DIN PITEȘTI, 2013

înlănţuire înseamnă că frecvenţa la nivel populaţional a gametului AiBi

este egală cu frecvenţa alelei Ai multiplicată cu frecvenţa alelei Bi.
Un rezultat important al teoriei bi-locus este acela că arată că, dată
fiind împerecherea la întâmplare (randomizată), cantitatea (x2x3 - x1x4) va
descreşte în fiecare generaţie până va ajunge la zero – punct în care
frecvenţele genotipice vor fi în echilibru. Astfel, o populaţie aflată iniţial
în dezechilibru de înlănţuire (‘linkage disequilibrium’) se va apropia de
echilibrul de înlănţuire peste un număr de generaţii. Rata de apropiere
depinde de valoare lui r, fracţia de recombinare. Reamintim că în cazul
unui singur locus, o singură rundă de împerechere randomizată este
suficientă pentru a aduce frecvenţele genotipice în echilibru.

Echilibrul mutaţie – selecţie

Selecţia naturală determină reducerea variaţiei genetice prin

eliminarea indivizilor neadaptaţi şi, prin aceasta, a mutaţiilor care
cauzează inadaptarea. Totodată, se produc mutaţii noi, determinând un
echilibru între mutaţii şi selecţie. Rezultatul exact al celor două procese
depinde atât de rata cu care se produc mutaţii noi cât şi de tăria selecţiei
naturale. In consecinţă, modificări ale ratei mutaţiilor sau presiunii de
selecţie vor determina schimbarea echilibrului mutaţii - selecţie.
Luând în calcul modelul uni-locus cu două alele, să presupunem
că alela A1 este superioară din punct de vedere selectiv alelei A2, dar
mutaţia recurentă de la A1 la A2 împiedică A1 să se răspândească până la
fixare. Rata mutaţiei per generaţie de la A1 la A2, adică proporţia de alele
A1 care sunt afectate de mutaţie în fiecare generaţie, este notată u
(estimările empirice ale ratelor mutaţiilor sunt de regulă în jurul valorii de
10-6). Mutaţia “înapoi” (de reversie) de la A2 la A1 poate fi ignorată,
deoarece presupunem că alela A2 are o frecvenţă foarte scăzută în
populaţie, datorită selecţiei naturale. Ce se întâmplă cu dinamica
frecvenţei genelor în aceste condiţii?
In cazul modelului uni-locus, frecvenţa alelei A1 în a doua
generaţie, în stadiul zigotic, este:

p′ = [N p2 w11 + ½ (N 2pq w12)] / Nw

= (p2 w11 + pq w12) / w (1)

Ecuaţia (1) este cunoscută ca o ecuaţie de ‘recurenţă’ - ea exprimă

frecvenţa alelei A1 în generaţia a doua în termenii frecvenţei sale în prima
generaţie. Schimbarea frecvenţei între generaţii poate fi scrisă ca:
293
 AUREL POPESCU

Δp = p′ − p
= (p2 w11 + pq w12) / w − p
= pq [p(w11 − w12) + q(w12 − w22)] / w (2)

Dacă Δp > 0, selecţia naturală a dus la creşterea frecvenţei alelei

A1; dacă Δp < 0, selecţia a dus la creşterea frecvenţei alelei A2. Dacă
Δp = 0, nu s-a produs nici o schimbare în frecvenţa genei, deci sistemul
este în echilibru alelic.
Ecuaţia (2) ne spune că Δp trebuie să fie negativ, atâta timp cât
nici p nici q nu este zero, aşa încât alela A2 va înainta repede spre fixare,
eliminând alela A1.
O situaţie mai interesantă apare atunci când heterozigotul A1B2
este superior din punct de veder al adeecvării ambilor homozigoţi, adică
w12 > w11 şi w12 > w22 - un fenomen cunoscut ca heterozis. Prin deducţie,
este clar ce ar trebui să se întâmple în această situaţie: ar trebui să se
atingă o stare de echilibru, în care ambele alele sunt prezente în populaţie.
Ecuaţia (2) confirmă această deducţie. Este uşor de observat că Δp = 0
dacă oricare alelă a ajuns la fixare (deci dacă p = 0 sau q = 0), sau, în al
treilea rând, dacă este îndeplinită următoarea condiţie:

p(w11 − w12) + q(w12 − w22) = 0

care se reduce la
p = p* = (w12 − w22) / (w12 − w22) + (w12 − w11)

(Asteriscul indică că aceasta este o condiţie a echilibrului). Intrucât

p trebuie să nu fie negativ, această condiţie poate fi îndeplinită
numai dacă există o superioritate a heterozigotului sau o inferioritate a
heterozigotului; ea reprezintă o stare de echilibru a populaţiei în care sunt
prezente ambele alele. Acest echilibru este cunoscut ca polimorfic, spre
deosebire de echilibrul monomorfic care apare atunci când niciuna dintre
alele nu a ajuns la fixare. Posibilitatea echilibrului polimorfic este destul
de semnificativă. Ea ne învaţă că selecţia naturală nu va produce
întotdeauna omogenitate genetică; în unele cazuri, selecţia conservă
variaţia genetică găsită într-o populaţie.
Aşadar, ecuaţia (1) de mai sus, exprimă frecvenţa alelei A1 în
termenii frecvenţei sale în generaţia anterioară. Intrucât o anumită fracţie
(u) a alelelor A1 va fi fost mutată la A2, în cazul modelului bi-locus,
această ecuaţie de recurenţă trebuie modificată la:

294
 GENETICĂ, EDITURA UNIVERSITĂȚII DIN PITEȘTI, 2013

p′ = (p2 w11 + pq w12) (1 − u) / w

pentru a ţine cont de mutaţie. Ca mai înainte, echilibrul este atins când
p′ = p, adică Δp = 0. Condiţia pentru echilibru este de aceea:
(3)
p = p* = (p2 w11 + pq w12) (1 − u) / w

O simplificare utilă a ecuaţiei (3) poate fi obţinută făcând câteva

presupuneri despre adecvarea genotipului şi adoptând o notare nouă. Să
presupunem că alela A2 este complet recesivă (aşa cum este adesea în
cazul mutaţiilor dăunătoare). Aceasta înseamnă că genotipurile A1A1 şi
A1A2 au adecvare identică. De aceea, adecvarea genotipică poate fi scrisă
w11 = 1, w12 = 1, w22 = 1 − s, unde s denotă diferenţa de adecvare a
homozigotului A2A2 faţă de cea a celorlalte două genotipuri (s este
cunoscut ca coeficient de selecţie faţă de A2A2). Intrucât presupunem că
alela A2 este dăunătoare, se deduce că s > 0. Substituind adecvarea acestor
genotipuri în ecuaţia (3) rezultă că:

p* = p (1 − u) / p2 + 2pq + q2(1 − s)
care se reduce la:
p* = 1 − (u/s)½

sau, în mod echivalent, la (deoarece p + q = 1):

(4)
q* = (u/s)½

Ecuaţia (4) dă frecvenţa în echilibru a alelei A2, presupunând că

aceasta este complet recesivă. Trebuie să luăam în consideraţie faptul că
pe măsură ce creşte u, creşte de asemenea şi q*. Putem intui aşadar că cu
cât mai mare va fi rata de mutaţie de la A1 la A2, cu atât mai mare va fi
frecvenţa lui A2 ce poate fi menţinută la echilibru, pentru o valoare dată a
lui s. In mod reciproc, pe măsură ce s creşte, q* descreşte. Aceasta ne
permite de asemenea să intuim că cu cât mai puternică va fi selecţia
împotriva homozigotului A2A2, cu atât mai scăzută va fi frecvenţa la
echilibru a alelei A2, pentru o valoare dată a lui u.
Este uşor de văzut de ce se spune că ecuaţia (4) descrie echilibrul
selecţie-mutaţie – selecţia naturală îndepărtează continuu alelele A2 din
populaţie, în timp ce mutaţia le recrează continuu. Ecuaţia (4) ne spune
frecvenţa de echilibru a A2 ce va fi menţinută, ca o funcţie a ratei de
mutaţie de la A1 la A2, şi mărimea dezavantajului selectiv suferit de

295
 AUREL POPESCU

homozigoţii A2A2. Este important de menţionat că ecuaţia (4) a derivat în

condiţia asumării că alela A2 este complet recesivă, deci că heterozigoţii
A1A2 sunt identici din punct de vedere fenotipic cu homozigoţii A1A1.
Totuşi, este prea devreme să derivăm ecuaţii similare pentru cazurile în
care alela este dominantă, sau parţial dominantă. Dacă A2 este dominantă,
sau parţial dominantă, frecvenţa sa de echilibru va fi mai scăzută decât
dacă ea este complet recesivă; selecţia o va îndepărta mai eficient din
populaţie. O alelă dăunătoare care este recesivă se poate “ascunde” în
heterozigoţi, şi astfel poate scăpa puterii de selecţie, dar o alelă dominantă
nu poate.
Mutaţiile dăunătoare reduc adecvarea organismelor purtătoare.
Aceasta este explicaţia importanţei date acestor mutaţii în genetica
populaţiilor, chiar dacă se consideră că pentru procesul evolutiv, mutaţiile
benefice sunt cele care joacă un rol crucial. In cunoaşterea şi înţelegerea
cauzelor variabilităţii genetice existente în populaţiile biologice trebuie să
se aibă în vedere faptul că, dacă o genă este benefică, selecţia naturală
este probabil determinantul major al frecvenţei sale de echilibru; rata
mutaţiei sporadice la această genă va juca în majoritatea cazurilor un rol
minor. Doar în cazul în care o genă este dăunătoare, mutaţia joacă un rol
major în menţinerea ei în populaţie.

296
 GENETICĂ, EDITURA UNIVERSITĂȚII DIN PITEȘTI, 2013

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Conner J.K., Hartl D.L., 2004. A Primer of Ecological Genetics. Sinauer

Associates, Sunderland.
Crow J.F., Kimura M., 1970. An Introduction to Population Genetics
Theory, Harper and Row, New York.
Drake J.W., Charlesworth B., Charlesworth D., Crow J.F., 1998. Rates of
spontaneous mutation. Genetics 148:1667-1686.
Ellstrand N.C., Elam D.R., 1993. Population genetic consequences of
small population size: implications for plant conservation. Ann. Rev.
Ecol. Syst. 24:217-242.
Eyre-Walker A., Keightley P.D., 2007. The distribution of fitness effects
of new mutations. Nature Reviews. Genetics 8(8): 610-618.
Fisher R.A., 1958. The Genetical Theory of Natural Selection, Second
Edition, New York, Dover.
Gillespie J.H., 2004. Population Genetics: A Concise Guide, Second
Edition. Johns Hopkins University Press, Baltimore.
Hamilton M.B, 2009. Population Genetics, Wiley-Blackwell.
Hartl D.L., Clark A.G., 2006. Principles of Population Genetics, Fourth
Edition. Sinauer, Sunderland.
Hedrick P.W., 2004. Genetics of Populations. Third Edition. Jones and
Bartlett.
Kimura M., 1994. Population Genetics, Molecular Evolution and the
Neutral Theory. University of Chicago Press, Chicago.
Maynard Smith J., 1989. Evolutionary Genetics. Oxford University Press,
Oxford.
Mettler L.E., Gregg T.G., 1974. Genetica Populaţiilor şi Evoluţia. Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti.
Roughgarden J., 1979. Theory of Population Genetics and Evolutionary
Ecology. Macmillan, New York.
Schluter D., Conte G.L., 2009. Genetics and ecological speciation. Proc.
Nat. Acad. Sci. USA 106:9955-9962.
Wade M.J., 2005. Evolutionary and Ecological Genetics. In: Stanford
Encyclopedia of Philosophy (Spring 2005 Edition), Edward N. Zalta (ed.)
Wang J.C., 1996. DNA topoisomerases. Annu. Rev. Biochem. 65:
635-692.

297