COMBATEREA BURUIENILOR ÎN AGRICULTURA

ECOLOGICĂ

Protectia Plantelor
Strategi de combatere
Student
Radoi Dumitru

În agricultura ecologică, combaterea buruienilor se realizează fără utilizarea pesticidelor

și a altor substanțe chimice sintetice. Aceasta necesită adoptarea unor practici agricole durabile și
ecologice, care să promoveze sănătatea solului și a plantelor, precum și reducerea impactului
negativ asupra mediului. Iată câteva metode specifice de combatere a buruienilor în agricultura
ecologică:
1. Lucrarea mecanică a solului: Utilizarea tractorului și a uneltelor agricole pentru
lucrări de arătură, frezare și scarificare poate ajuta la controlul buruienilor prin
distrugerea lor și aerisirea solului. Plivitul manual poate fi, de asemenea, o
opțiune eficientă pentru zonele mai mici.
2. Mulciul: Aplicarea unui strat de mulci organic, precum paiele, frunzele sau
compostul, în jurul plantelor poate împiedica germinarea și creșterea buruienilor,
 reducând competiția pentru resurse și menținând umiditatea solului.
3. Plantele companion: Cultivarea plantelor companion sau asocierea culturilor
poate ajuta la reducerea buruienilor prin intermediul competiției pentru lumină,
apă și nutrienți. Unele plante, precum fasolea, pot inhiba creșterea buruienilor prin
eliberarea substanțelor chimice în sol.
4. Rotirea culturilor: Practicarea unei rotații adecvate a culturilor poate contribui la
reducerea populațiilor de buruieni specifice unei culturi și la îmbunătățirea
sănătății solului. Anumite plante de îngrășăminte verde sau culturi de acoperire
pot fi cultivate între ciclurile principale de cultură pentru a reduce infestarea cu
buruieni.
5. Controlul manual: Îndepărtarea manuală a buruienilor în stadiile incipiente de
creștere poate fi o metodă eficientă și ecologică de combatere a buruienilor, mai
ales în zonele mici sau în rândurile culturilor.
6. Utilizarea aparatelor de control termic: Aparatele de control termic, cum ar fi
aburitoarele sau flăcările, pot fi utilizate pentru a controla buruienii prin
expunerea lor la căldură intensă, fără a recurge la substanțe chimice.

Prin combinarea acestor metode și practici, fermierii pot gestiona eficient buruienii în
agricultura ecologică, menținând sănătatea culturilor și a ecosistemului în ansamblu. Este
important să se adapteze strategiile de combatere a buruienilor în funcție de condițiile locale și
de caracteristicile specifice ale fiecărei ferme ecologice.

Buruienile reprezintă plante pe care nu le dorim în culturile agricole şi pot constitui o

problemă serioasă în cadrul sistemului de agricultură ecologică, deorece combatarea chimică este
interzisă. Ele pot produce pagube, atât cantitative cât şi calitative asupra recoltelor, concurând
plantele de cultură pentru apă, elemente nutritive sau lumină. Totodată, buruienile sunt cele care
pot fi gazde pentru diverşii agenţi patogeni sau pentru dăunătorii prezenţi în culturi, iar unele pot
fi chiar toxice (zârna).
Controlul buruienilor în sistemul de agricultură ecologică se realizează printr-o serie de
măsuri care integrează atât măsuri preventive, cât şi măsuri curative şi biologice.
I. Măsurile preventive au drept scop impiedicarea apariţiei şi răspândirii buruienilor.
Din cadrul acestor măsuri pot fi enumerate:
• Carantina fitosanitară
• se referă la unele norme şi convenţii internaţionale care prevăd controlul tuturor
transporturilor de produse agricole şi interzicerea exportului, importului sau a tranzitului
acelor loturi care conţin anumite specii dăunătoare (seminţe de buruieni, germeni
 patogeni, ouăle şi larvele sau adulţii unor insecte), socotite drept periculoase.
Reglementările sunt îmbunătăţite periodic, de regulă prin lărgirea listei (Toncea I.
Stoianov R, 2002).
• Asolamentul şi rotaţia culturilor
• unele specii de buruieni, specifice unor culturi, pot fi combătute prin rotaţie, ceea ce
conduce la apariţia dezvoltării unor buruieni problemă într-un număr mai mic şi se evită
astfel înmulţirea lor exagerată, aşa cum se întâmplă în cazul monoculturii sau a culturii
repetate.
• Aplicarea de îngrăşăminte şi amendamente
• pot contribui, de asemenea, la micşorarea numărului de buruieni. Astfel, există specii de
buruieni care se dezvoltă la o reacţie a solului acidă (coada calului, piciorul cocoşului,
măcrişul mărunt), iar altele la o reacţie acidă (peliniţa, păpădia, cicoarea, zămoşiţa). De
asemenea, gunoiul de grajd aplicat direct culturii, conţine un număr mare de seminţe de
bururieni ce şi-au păstrat capacitatea de germinaţie, deci se poate îmburuiena şi mai mult
cultura. În aceste condiţii, se recomandă aplicarea de amendamente care pot corecta
reacţia solului şi îngrăşământ organic bine fermentat sau compost.
• Lucrările solului
• pot de asemenea influenţa gradul de îmburuienare. Prin efectuarea de arături adânci se
crează condiţii propice de epuizare a rădăcinilor sau seminţelor de buruieni deoarece
acestea sunt lipsite de oxigen şi mor. Efectuarea de lucrări după arat şi până în momentul
semănatului poate contribui la reducerea numărului de buruieni. Acestea se combat mai
uşor dacă sunt în primele faze de vegetaţie şi nu ajung la maturitate să fructifice sau să
dezvolte organe de înmulţire vegetative.
• Material biologic certificat şi condiţionat.
• pentru semănat şi plantat este necesar ca se utilizeze material biologic certificat. Acesta
reprezintă o garanţie a purităţii biologice şi a faptului că materialul este condiţionat, adică
nu prezintă în componenţa sa seminţe de buruieni care pot deveni surse de îmburuienare a
culturii.
• Semănatul în epoca optima
• orice abatare de la epoca optimă de semănat poate duce la obţinerea unor densităţi
nesatisfăcătoare a culturilor, la un răsărit neuniform, cu goluri, care poate favoriza
apariţia buruienilor. Un covor vegetal bine încheiat, cu plante viguroase şi bine dezvoltate
care pot lupta cu buruienile pentru factorii de vegetaţie, poate duce la înăbuşirea
buruienilor, şi la micşorarea numărului acestora.
• Distrugerea focarelor de buruieni de pe terenurile necultivate
• această metodă este foarte importantă deoarece terenurile necultivate pot fi surse de
 răspândire şi de apariţie a buruienilor. Marginile de lanuri, de drumuri, taluzurile,
canalele de irigaţii, zonele limitrofe perdelor de protecţie sau a pădurilor pot constitui
surse reale de îmburuienare. Acestea sunt totodată şi locuri pentru a fi asigurată
biodiversitatea şi areale pentru speciile de faună utilă. De aceea, conform cerinţelor
agriculturii ecologice, pentru combatere trebuie să se ţină cont şi de aceste aspecte, şi se
recomandă a fi distruse doar speciile de buruieni problemă.
• Curăţirea maşinilor agricole înainte de schimbarea parcelei
• acest lucru se impune pentru a nu impurifica sămânţa destinată semănatului cu seminţe de
buruieni, precum şi evitarea transportului acestora de la o parcelă la alta.

II Măsuri curative. Prin aceste metode sunt ţinute sub control buruienile deja apărute în
cultură. Din cadrul acestor măsuri se pot distinge următorele:
• Metode fizico-mecanice
• Metode biotehnice
• Metode biologice
• Metode genetice
• Metode biochimice
• Metode biodinamice
• Metode fizico-chimice
Din cadrul acestor măsuri se remarcă combaterea manuală, mecanică, termică şi prin
inundare a buruienilor.
Una dintre măsurile utilizate în mod frecvent în tehnologiile de cultură ale plantelor
medicinale şi aromatice o constituie plivitul manual. Acesta presupune îndepărtarea buruienilor
prin smulgere din cultură, cu rădăcină pentru a fi evitată prinderea la loc a acestora.
Plivitul cu oticul sau săpăliga reprezintă o lucrare ce se poate folosi mai ales la culturi
semănate în rânduri dese şi la care plivitul manual nu mai este posibil. Buruienile sunt tăiate la 1-
3 cm de la nivelul solului, şi îndepărtate, fiind evitate pe cât posibil rănirea sau călcarea
plantelor.
Prăşitul cu sapa (manual) reprezintă o lucrare frecvent întâlnită în culturile de plante
medicinale şi aromatice. Aceasta se execută cu ajutorul unei sape, care taie şi distruge buruienile,
dar mai contribuie şi la afânarea solului, la distrugerea crustei, la îmbunătăţirea condiţiilor de
aerare, temperatură şi umiditate de la nivelul solului. De obicei, numărul praşilelor poate fi de 1-
3, dar se poate face ori de câte ori este necesar, în funcţie de specia de plantă sau de condiţiile
climatice.
Cositul este, de asemenea, o lucrare prin care sunt îndepărtate buruienile înainte de a
forma seminţe, cu ajutorul unei coase. Se recomandă a se efectua pentru combaterea buruienilor
de la marginea lanurilor, a drumurilor, de pe pajişti, sau în golurile din culturi.
Plivitul mecanic se execută de obicei cu o grapă cu colţi reglabili sau cu sapa rotativă,
când plantele şi-au format sistemul radicular, solul este reavăn, iar buruienile sunt răsărite.

Prăşitul mecanic se poate face cu un cultivator sau cu o prăşitoare cu tracţiune animală,

care acţionează între rândurile de plante. Lucrarea se poate executa de 2-3 ori pe rând, în funcţie
de gradul de îmburuienare, de condiţiile pedoclimatice.
Combaterea termică este utilizată de către agricultori pe suprafeţe mici şi se bazează pe
folosirea flăcării dată de un arzător al unei butelii de aragaz. Buruienile care au răsărit, sau cele
în curs de apariţie, sunt distruse din stratul superficial de sol. Acesta practică este total diferită de
arderea miriştii care este interzisă conform principiilor agriculturii ecologice.
III. Măsuri biologice
• Mulcirea solului
• datorită proprietăţilor buruienilor de a rămâne inactive la absenţa luminii, una dintre
metodele utilizate pentru combaterea buruienilor este mulcirea solului. Această practică
foloseşte: paie, resturi vegetale, frunze, rumeguş, compost, pentru a acoperi solul. Uneori
se mai utilizează şi mulcirea cu folie de plastic, de culoare închisă. Fără lumină buruienile
dispar, şi totodată este conservată mai bine apa în sol şi sunt protejate activitatea
microorganismelor.
• Pregătirea terenului pe întuneric sau cu utilaje acoperite
Unii cercetători recomandă ca pregătirea terenului pentru semănat să se facă noaptea,
pentru că unele seminţe de buruieni sunt inhibate de absenţa luminii şi nu mai germinează. Se
mai recomandă de asemenea, acoperirea utilajelor de arat şi de pregătire a patului germinativ cu
prelate de culoare închisă, astfel încât buruienile să nu ia contact cu lumina.
IV Metoda provocaţiei (forţarea germinaţiei seminţelor)
Această metodă, recomandată de literatura de specialitate, se referă la faptul că, seminţele
de buruieni sunt stimulate să germineze şi să răsără şi apoi sunt distruse cu o lucrare superficială
cu grapa cu discuri, apoi încorporate sub arătură. Acesta se execută în afara perioadei de
vegetaţie a culturilor şi mai este cunoscută sub numele de dezmiriştit.
V. Metoda epuizării
Principiul acestei metode constă în distrugerea buruienilor perene, care se înmulţesc prin
seminţe sau organe vegetative şi care îşi reiau vegetaţia pe baza rezervelor de materii organice
din sol şi prin discuiri repetate sunt epuizate substaţele de rezervă şi astfel nu mai poată fi reluată
vegetaţia.

VI. Metode biologice

 Combaterea cu ajutorul insectelor se bazează pe utilizarea unor specii de insecte pentru a
distruge buruienile. Acestă metodă este mai puţin utilizată deoarece pot apărea dezechilibre
ecologice.
Combaterea cu ajutorul ciupercilor fitopatogene are la bază proprietatea unor buruieni de
a fi distruse de unii agenţi patogeni. Ca de exemplu: combaterea pălămidei (Cirsium arvese) cu
ajutorul ruginii Puccinia punctiformis (Slovoski şi col., 1998), precum şi combaterea cruciuliţei
(Senecio vulgaris) cu ajutorul ciupercii Puccinia lagenophorae (Ionescu, 2001).
Combaterea alelopatică
Conform Dicţionarului botanic (C.Vaczy, 1980), alelopatie înseamnă „influenţa reciprocă
asupra dezvoltării plantelor care cresc alături”. Deci, prin fenomenul de alelopatie, plantele
interacţiunează şi eliberează în mediu anumite substanţe rezultate ale metabolismului (substanţe
alelopatice), care pot avea acţiune intraspecifică sau interspecifică. Ca expresie a relaţiilor
intraspecifice amintim unele fenomene cu impact asupra produţiei şi calităţii acesteia: autorărirea
până la dispariţia temporară a culturii (ex. Muşăţel), depresiunea continuă a recoltei în cazul
monoculturii, care culminează cu mult mult discutata „oboseală a solului”, cunoscută şi sub
numele de „autotoxiciate” sau „autopoluare” (Toncea I., Stoianov R., 2002).
VII. Metode biodinamice
Aceste metode au la bază principiile conceptului de agricultură biodinamică iniţiat în
1924 de către Rudolf Steiner. Conform acestor principii apariţia noilor buruieni este inhibată de
introducerea în sol a cenuşii obţinute din arderea propriilor seminţe. Se recomandă, de asemenea,
şi alte tehnici practice cum ar fi: obţinerea de cenuşă prin arderea seminţelor şi diluarea ei cu
nisip sau pământ uscat în părţi egale şi apoi împrăştierea pe sol uniform în vetrele de unde au fost
recoltate seminţele.

PATAREA CAFENIE A FRUNZELOR DE TOMATE

Patarea cafenie a frunzelor de tomate (Cladosporium fulvum Cooke, sin. Fulviafulvum
Cooke) este o boala frecvent intalnita atat in culturile de tomate din sere sisolarii, cat si in camp,
unde in conditii favorabile atacului, produce debilitarea plantelor, cu implicatii evidente asupra
productiei. Boala este specifica culturilor detomate protejate cu folie sau sticla, iar in camp apare
doar in conditii extreme declima. Aceasta boala este de origine din America de Nord, de unde s-a
raspandit intoata Europa, Asia, Africa, Australia, producand pagube mari la culturile protejate, iar
la noi in tara a fost descoperita de catre Aurelia Vulpoi in anul 1935. In judetulMaramures, boala
a fost prezenta in fiecare an. In anul 2007, boala a fost semnalata peo suprafata de 155 hectare,
din totalul de 290 de hectare cultivate cu tomate, din care pe o suprafata de 2 hectare a fost
semnalat atac puternic, iar pe restul – atac mijlociu.Au fost efectuate tratamente fitosanitare cu
produse specifice acestei ciuperci, dar nua fost eradicata, astfel ca si in acest an si-a facut simtita
prezenta in culturile de tomatedin spatii protejate, pe o suprafata de 0,24 ha, productia fiind
diminuata si depreciatacalitativ. In acest an, conditiile climatice au fost deosebit de favorabile
aparitiei sidezvoltarii bolilor de tipul ciupercilor, anul 2008 fiind un an cu multe precipitatii
siumiditate ridicata fata de valorile multianuale. Din punct de vedere termic, au fostinregistrate
mari oscilatii de la zi la noapte, amplitudinea fiind de 19,7-20 de gradeCelsius, in conditiile in
care, de la temperatura minima de 9,2 grade Celsius noaptea,s-a trecut brusc la temperatura
maxima de 29-31 de grade Celsius ziua. Acestetemperaturi, insotite de o umiditate atmosferica
ridicata, s-au mentinut aproape pe tot parcursul lunii iulie, ciuperca gasind conditii prielnice de
aparitie si dezvoltare.Ciuperca se manifesta pe frunze si rareori pe tulpini, pedunculi, sepale,
petale, fructe.Atacul caracteristic este pe frunze. Pe fata superioara a frunzelor apar pete galbene,
indreptul carora pe fata inferioara a frunzelor se formeaza un puf alb, care devinecafeniu si in
final brun - violaceu. Acesta prezinta sporulatia ciupercii care estealcatuita din conidiofori si
conidii. Primele simptome apar pe frunzele de la baza plantei sub forma de pete de culoare verzi-
galbui, care devin galbene, cu margineadifuza, de forme variate, izolate sau confluente.
Conditii prielnice
In conditii de umiditate atmosferica ridicata si temperaturi peste 20 de grade Celsius,
petele apar in numar mare, cresc in dimensiuni, iar tesuturile din dreptul lor senecrozeaza si
frunzele puternic atacate se usuca. Pe tulpini si pedunculi se manifestafoarte rar, dar in conditii
favorabile atacului apare sub forma de pete brune de formaneregulata care se extind in jurul
florilor, producand avortarea acestora. Pe fructe, boala apare in toate fazele de dezvoltare, fiind
afectate fructele de la etajul superior.

La suprafata acestora, in jurul pedunculilor apar pete mici, adancite in pulpa, lainceput
decolorate, care cu timpul devin brune, apoi cresc si ocupa o mare zona dinsuprafata fructului.
Cercetatorul Tidente Gardner (1925) a stabilit prin intermediulcercetarilor sale ca fructele
recoltate de pe plantele bolnave sunt infectate chiar dacanu prezinta simptome, iar semintele
infectate au o culoare mai inchisa decat celenormale, cu pete mici negricioase si hilul de culoare
neagra.
Epidemiologia cladosporiozei
Patarea cafenie a tomatelor se manifesta intens in serele si solariile neaerisite,
slabluminate si cu o umiditate peste 90% si temperaturi de 20-26 de grade Celsius.Sporularea
ciupercii incepe de la 2 grade Celsius. Perioada optima de inmultire este la20-24 grade Celsius si
inceteaza la 35 grade Celsius. Conidiile sunt raspandite decurentii de aer, de uneltele folosite la
lucrarile de intretinere a culturii, de catre om siinsecte. Miceliul ciupercii Fulvia fulva se
dezvolta intercelular si emite prin stomate,fascicole si conidiofori bruni - maslinii septati, simpli
sau ramificati. Ciuperca persistasub forma de miceliu si conidii pe resturile de plante atacate, iar
dupa unii cercetatorisi pe seminte. Temperatura de peste 22 de grade Celsius, umiditatea
atmosferica peste95%, nebulozitatea mare si circulatia redusa a aerului la nivelul plantelor
favorizeazainfectia acestora. Printre masurile preventive recomandate se numara cultivarea
desoiuri cu rezistenta fata de acest agent patogen (Abundo, Solara, Rianto, Rovato,Sonatino,
Viola, Bellina), mentinerea umiditatii aerului in sere si solarii la sub 90%, prin udari mai rare,
irigarea pe brazde, prin aerisiri repetate si prin defolierea etajelor inferioare, pentru a asigura o
ventilatie a aerului la nivelul solului, iar temperatura sanu depaseasca 22 de grade Celsius. De
asemenea, se recomanda prevenirea aparitieicondensului pe frunze in perioadele cand sunt
variatii mari de temperatura intre zi lanoapte, deoarece astfel se produce transpiratia intensa a
plantelor, iar picaturile de apacare se depun pe frunze favorizeaza germinarea conidiilor. Se va
evita irigareaabundenta prin aspersie si in special seara, deoarece se mentine apa pe limbul foliar
sifavorizeaza aparitia cladosporiozei.
Masuri de prevenire si combatere
Pentru impiedicarea acestui agent de daunare se recomanda o serie de masuri de
prevenire si combatere. In cadrul masurilor de igiena culturala recomandate senumara: ruperea
zilnica a frunzelor atacate, pana cand boala nu s-a extins, iar duparecoltarea fructelor se vor
aduna si distruge prin ardere resturile vegetale. Serecomanda dezinfectarea serelor cu Formalina
2,5%. In cazul combaterii pe calechimica se recomanda o serie de masuri. Efectuarea unui
control sistematic si permanent in cultura. La primele semnale care arata inregistrarea conditiile
optime pentru declansarea infectiei se vor efectua tratamente specifice. In cazul tratamentelor
preventive se va utiliza Topsin 70 PU 0,05% sau Derosal 50 SC 0,05%. Primultratament se va
aplica la aparitia primelor pete galbene, inainte de aparitiafructificatiilor conidiene. La aparitia
primelor pete pe frunze se vor aplica tratamentefoliare cu: Merpan 50 WP 0,25%, Bravo 500 SC
0,2%, Captadin 50 PU 0,25%,Dithane M 45 0,2%, Dithane Neotec 75 WP-0,2%, Antracol 70 WP
0,2%, EuparenMulti 50 WP 0,15%, Flint Multi 68,8 WG 1,2-1,5 kg/ ha, precum si alte
fungicideomologate existente in CODEX. Pentru a evita aparitia de forme rezistente aleciupercii,
este foarte important ca tratamentele cu produse sistemice sa alterneze cu preparatele de contact,
iar tratamentele sa fie efectuate la timp. Tratamentele se vor repeta la 6-8 zile, daca se folosesc
fungicide de contact, si la 10-12 zile, daca sefolosesc fungicide sistemice.