Sunteți pe pagina 1din 21

COMBATEREA BURUIENILOR ÎN CULTURILE LEGUMICOLE

Cele mai mari pierderi survenite în producţia legumicolă se datorează


buruienilor (mai mult decât cele datorate agenţilor patogeni), deoarece intră în
concurenţă cu plantele legumicole, sub următoarele aspecte: consumă apă şi
hrană mai intens decât plantele legumicole; au un ritm de vegetaţie accelerat,
fiind în general mai puţin pretenţioase faţă de temperatură şi lumină; umbresc
plantele legumicole; împiedică efectuarea praşilelor imediat după răsărirea
plantelor, rândurile observându-se greu; sunt gazde intermediare pentru o gamă
largă de agenţi patogeni; neînlăturate la timp, îngreunează efectuarea lucrărilor
de întreţinere a culturilor legumicole, le asfixiază, în final producţiile scad
considerabil, cantitativ şi calitativ, ajungând până la compromitere totală.
Dată fiind cunoaşterea influenţelor negative pe care buruienile le au
asupra plantelor de cultură, cercetările privitoare la găsirea de metode cât mai
eficiente de combatere a lor au fost intensificate, încât pe plan mondial acest
aspect este considerat la nivel de ştiinţă, întâlnindu-se sub denumirea de
„HERBOLOGIE” .
Pentru combaterea buruienilor, în practica agricolă se cunosc mai multe
metode, iar această acţiune poate fi dusă la bun sfârşit numai prin îmbinarea
lor, în funcţie de situaţiile concrete.
În prezent, literatura şi practica de specialitate folosesc termenul de
„Combatere integrată a buruienilor”, care corespunde conceptului de „agri-
cultură durabilă” şi care, în sinteză, înseamnă producţii mari şi rentabile,
conservarea resurselor şi protecţia mediului înconjurător.
O verigă importantă a acestui sistem o reprezintă „Managementul in-
tegrat de protecţie a plantelor” (MIPP) - care se raportează la combaterea
bolilor, dăunătorilor şi buruienilor.

1
O latură specifică a MIPP o reprezintă MIB (Integrated Weed Mana-
gement), însemnând un sistem de măsuri integrate: pentru menţinerea
îmburuienării culturilor sub nivelul pragului de dăunare; cu impact minim
asupra mediului înconjurător şi activităţilor social economice.
MIB este o treaptă superioară a herbologiei. Pentru elaborarea lui sunt
necesare cunoştinţe deosebite de ecologia buruienilor şi interferenţa lor cu
plantele de cultură, având ca obiectiv principal reducerea sau modificarea
influenţei buruienilor până la nivelul tolerabil.
Cunoştinţele privind dinamica evoluţiei diferitelor specii şi a comuni-
tăţii acestora servesc la prevenirea gradului de infestare şi mai departe la
stabilirea metodelor de realizare a acestui aspect.
Cele două noţiuni, managementul şi combaterea integrată, nu trebuie
opuse, deoarece în noua concepţie, combaterea trebuie integrată în
management, întrucât acesta prevede şi măsuri de combatere până la nivelul
tolerabil de către plantele de cultură.
Managementul combaterii integrate a buruienilor trebuie fundamentat
ştiinţific şi practic. El se precizează pentru fiecare fermă agricolă, solă sau
cultură în funcţie de gradul de îmburuienare, condiţiile pedoclimatice locale,
specia şi tehnologia de cultură a acesteia, precum şi posibilităţile teh-nico-
organizatorice ale producătorului.
Budoi Gh. (1996) scoate în evidenţă că acţiunea de combatere a
buruienilor poate fi dusă la bun sfârşit numai prin îmbinarea mai multor me-
tode posibile de aplicat în fiecare caz în parte. Metodele trebuie să fie integrate,
să formeze un complex de măsuri care să se completeze unele pe altele, iar
aplicarea lor să conducă la realizarea şi a altor cerinţe ale tehnologiilor de
cultură. Acelaşi autor introduce pentru prima dată în literatura de specialitate
din România noţiunea de MIB, arătând că această tehnologie „prietenoasă” faţă

2
de mediu se încadrează mai bine în sistemul de agricultură durabilă
(sustenabilă), care se bazează pe considerente economice, ecologice şi
productive.
Se pune problema dacă agricultura durabilă este pusă în practică. Da-
că răspunsul este afirmativ, atunci în procesul producţiei agricole compo-
nentele economice şi ecologice (figura 4.6.3.1) sunt egale (Penescu A. şi
qiontu C, 2001).
Dacă unul dintre aceste sectoare dezechilibrează intensitatea activităţii
agricole, atunci nu se mai poate vorbi de MIB.
Aceasta presupune gestionarea şi utilizarea resurselor astfel încât să se
realizeze un echilibru între producţie, ecologie şi rezultatul financiar, ca atare
MIB presupune:
• conservarea biodiversităţii plantelor în ecosisteme specifice;
• un program de monitorizare a buruienilor sub „pragul economic
de dăunare”;
• cunoaşterea biologiei populaţiilor de buruieni, a evoluţiei şi
relaţiilor acestora cu plantele de cultură, pentru elaborarea
metodelor de menţinere a lor sub „pragul economic de dăunare”;
• amplasarea
• tipul do sol
• structura solului
• condiţii climatice:
• lucrările tehnologice
• lucrările solului
• tehnici si timpul de s emanare, recoltare
• fertilizarea
• gunoi do grajd

3
• îngraşăminte
• perfecţionarea tehnologiilor de cultură, fară a elimina utilizarea
erbi-cidelor, dar reducerea acestora pentru diminuarea efectului
lor poluanl (reducerea dozelor, aplicarea lor în zona rândului sau
în vetre, folosirea bioerbicidelor etc).
Conceptul de „Combatere integrată a buruienilor” presupune utilizarea
şi îmbinarea tuturor metodelor (măsurilor) cunoscute şi care au rol important în
această direcţie.
Măsurile preventive au rolul de a împiedica răspândirea buruienilor, iar
cele curative de a distruge buruienile deja existente în cultură.
De-a lungul timpului, baza combaterii buruienilor au constituit-o
măsurile preventive şi agrotehnice, iar în ultimele decenii s-a extins şi folosirea
erbicidelor.
Metodele agrotehnice au avut şi continuă să aibă rolul primordial, dar
trebuie menţionat faptul că separarea acestora este relativă, deoarece fiecare
dintre ele pot să aibă la un moment dat ambele roluri, într-o măsură mai mare
sau mai mică, depinzând de momentul utilizării.
Măsuri preventive de combatere a buruienilor
Măsurile preventive de combatere a buruienilor prezintă o importanţă
deosebită, deoarece este mai uşor şi mai necesar de a le preveni decât a le
stârpi, după ce s-au instalat.
Organizarea şi desfăşurarea unui sistem raţional de prevenire a
îmburuienării este posibil numai prin cunoaşterea particularităţilor biologice
ale buruienilor, căile de înmulţire şi răspândire, însuşirile morfologice şi
biologice ale seminţelor, pentru a le putea identifica în sursele de îmburuie-
nare, respectiv în gunoiul de grajd, în sol, apă etc, precum şi de recunoaştere a
plantelor în primele faze de vegetaţie, deoarece sunt mult mai uşor de

4
combătut.
Ca metode preventive, în practică se utilizează: organizarea serviciului
de carantină, rotaţia culturilor, fertilizarea şi administrarea amendamentelor,
pregătirea corespunzătoare a gunoiului de grajd în vederea utilizării, curăţirea
materialului de semănat, curăţirea apelor de irigat de seminţele de buruieni,
evitarea răspândirii seminţelor etc.
Organizarea serviciului de carantină fitosanitară care să reglementeze
importul şi exportul de seminţe, cu care ocazie s-ar putea transporta şi
seminţele buruienilor de carantină. Sunt considerate buruieni de carantină:
Cuscuta sp., Orobanche sp., Solanum rostratum, Acroptilor picris, Ambrosia
elatior.
Rotaţia culturilor reprezintă veriga de bază a MIB, ca urmare a
eficienţei combaterii şi a costurilor economice neînsemnate.
Monocultura favorizează înmulţirea bolilor şi dăunătorilor, iar
buruienile invadează cultura, uneori distrugând-o, iar o rotaţie bine stabilită
limitează mult activitatea acestora.
Fertilizarea culturilor conduce la creşterea mai viguroasă a plantelor
care stânjenesc buruienile ce răsar mai târziu. Metoda se asociază cu lucrări ale
solului care distrug buruienile în primele faze de vegetaţie.
Folosirea amendamentelor. Pe solurile acide, cât şi cele alcaline apar
buruieni specifice care preferă reacţiile respective. Aplicarea de amendamente
calcaroase pe solurile acide şi cu ghips sau fosfoghips pe solurile alcaline reduc
gradul de îmburuienare.
Distrugerea focarelor infestate cu buruieni şi seminţe de buruieni
Suprafeţele de teren necultivate, marginile parcelelor, tarlalelor,
perdelelor de protecţie, greşurile din culturi şi de la capătul culturilor, hotarele
dintre proprietăţi (mejdine), taluzurile digurilor şi canalelor de irigare,

5
terenurile cu ţarcuri de oi şi alte animale constituie focare importante de
infestare cu buruieni a terenurilor de cultură învecinate.
Deşi necesită cheltuieli suplimentare, distrugerea buruienilor din aceste
zone este importantă şi chiar obligatorie în cadrul agriculturii „ecologice”.
Evitarea răspândirii seminţelor de buruieni prin intermediul animalelor.
În primul rând, ca măsură preventivă, se va evita păscutul excesiv al
pajiştilor, deoarece se creează condiţii de instalare a numeroase buruieni.
De asemenea, animalele pot lăsa pe suprafeţele de păşunat, prin
materiile fecale, cantităţi apreciabile de seminţe de buruieni. Multe seminţe de
buruieni se pot răspândi şi prin blana animalelor.
Pregătirea gunoiului de grajd în vederea folosirii pentru
fertilizarea organică.
Pregătirea gunoiului de grajd are o mare importanţă, deoarece conţine
cantităţi însemnate de seminţe de buruieni, iar acestea nu-şi pierd, decât în
mică măsură, germinaţia atunci când trec prin tubul digestiv al animalelor.
Ca măsuri practice pentru reducerea numărului de seminţe de buruieni
din gunoiul de grajd se pot aminti:
• pregătirea prealabilă a furajelor ce conţin seminţe de buruieni, prin

opărire, măcinare etc.;


• evitarea folosirii ca aşternut a paielor cu un conţinut mare de seminţe de
buruieni;
• pregătirea prealabilă a gunoiului prin amenajarea de platforme şi
declanşarea fermentaţiei anaerobe, care în condiţii de îndesare şi cu un
nivel mare de umiditate realizează temperaturi de peste 60°C, valori la care
germinaţia seminţelor de buruieni este distrusă; evitarea adăugării în
platformele de compostare a resturilor vegetale din zonele puternic
infestate cu buruieni;

6
• cosirea buruienilor din împrejurimea zonei de amenajare a platformei de

compostare, pentru ca acestea să nu ajungă la formarea seminţelor şi să


infesteze platformele.
Într-o platformă gunoiul trebuie menţinut minimum 3-4 luni pentru ca
seminţele să fíe distruse în proporţie cât mai mare.
Condiţionarea loturilor de seminţe
Speciile legumicole ale căror seminţe se extrag din fructe uscate, în
urma recoltării şi batozării, conţin într-o proporţie mai mare sau mai mică
seminţe de buruieni, în funcţie de modul de întreţinere curată a culturilor
semincere, de gradul de dezvoltare a acestora, de gradul de maturare a se-
minţelor de buruieni etc. Folosite ca atare pentru înfiinţarea culturilor,
contribuie la îmburuienarea solului şi a culturilor.
Acest aspect poate fi înlăturat prin curăţirea seminţelor, folosindu-se
mijloace specifice: vânturătoare, trioare, selectoare, în funcţie de proprietăţile
seminţelor plantelor de cultură, cât şi ale seminţelor de buruieni. Seminţele
plantelor legumicole trebuie să corespundă standardelor în vigoare privind
puritatea fizică.
Semănatul la epoca optimă asigură o încolţire rapidă a seminţelor
plantelor de cultură, iar efectuarea acestei lucrări imediat după pregfttirea
patului germinativ favorizează germinarea seminţelor şi creşterea plantelor de
cultură, care împiedică îmburuienarea. Întârzierea semănatului în raport de
momentul pregătirii terenului duce la o îmburuienare mai puternică.
O repartizare mai uniformă a seminţelor la unitatea de suprafaţă, în
funcţie de specia cultivată, asigură o mai bună acoperire a terenului de către
plante şi înăbuşirea buruienilor.
Curăţirea apelor de irigare de seminţele de buruieni.
Apa pentru irigat, provenită din acumulările de scurgere de pe suprafaţa

7
solului, conţine un număr mare de seminţe de buruieni, pe care le antrenează în
drumul său şi constituie o sursă de îmburuienare. Tot în apa de irigat seminţele
ajung şi datorită vânturilor puternice ce le antrenează spre luciul apei.
Curăţirea apei pentru irigat se poate face prin: folosirea de instalaţii de
decantare a apei; aşezarea de traverse sau vane pe cursul canalelor unde apa
circulă mai liniştit, iar seminţele de buruieni sunt dirijate spre canalele de
evacuare; aşezarea de site pe canalele principale şi de distribuţie etc.
Recoltarea la timp a culturilor
Dacă culturile legumicole nu se recoltează la timp se creează
posibilitatea ca la un număr mare de buruieni seminţele să ajungă la maturitate
fiziologică şi să se scuture pe sol, mărind rezerva. Vetrele de buruieni perene
(pălămida, susaiul etc.) trebuie recoltate separat şi înainte ca acestea să ajungă
la maturitate fiziologică, împiedicând astfel răspândirea seminţelor acestor
buruieni periculoase.
Resturile vegetale nu trebuie lăsate o perioadă prea îndelungată de timp
pe teren, întrucât sporesc rezerva de seminţe din sol.
Curăţirea de buruieni a combinelor şi instalaţiilor de recoltat şi batozat,
după efectuarea acestor lucrări este de mare importanţă, preîntâmpinând
transmiterea acestora.
Măsuri curative de combatere a buruienilor
Se referă la combaterea efectivă a buruienilor în diferitele lor faze de
vegetaţie şi grupează metodele: agrotehnice, fizice, biologice şi chimice.
Metode agrotehnice
Sunt cele mai vechi şi continuă să aibă un rol prioritar, acţionând direct
asupra buruienilor şi organelor lor de înmulţire (seminţe, rădăcini, părţi
vegetative), prezentând atât avantaje cât şi dezavantaje.
Avantaje:

8
• sunt combătute toate speciile de buruieni (monocotiledonate sau
dicotiledonate anuale, bienale şi perene);
• contribuie la pregătirea patului germinativ pentru semănat şi plantat,
trasarea de brazde pentru irigat, combaterea bolilor şi dăunătorilor; se
asigură o acumulare mai mare de apă în sol şi o mai bună aerisire a
acestuia;
• sunt nepoluante şi păstrează un echilibru al ecosistemului agricol; nu
lasă reziduuri în sol sau plantă.
Dezavantaje:
• unele lucrări ale solului aplicate neraţional şi prea des favorizează

intensificarea proceselor chimice şi microbiologice de descompunere a


materiei organice din sol, ducând la reducerea conţinutului de humus,
deteriorarea structurii şi tasarea solului;
• sunt costisitoare energetic şi financiar şi solicită multă forţă de muncă
manuală (prăşit manual, plivit);
• uneori nu se pot aplica la timp din lipsa forţei de muncă sau a condiţiilor
nefavorabile.
Lucrările solului se execută cu plugul, grapa, freza, combinatorul,
cultivatorul, cizelul şi contribuie la distrugerea buruienilor în curs de răsărire,
în vegetaţie şi într-o oarecare măsură şi a organelor vegetative de înmulţire a
acestora, prin: arătură, pregătirea patului germinativ şi lucrări de întreţinere.
Prin arătură sunt tăiate, încorporate în sol şi distruse buruienile anuale
şi bienale în vegetaţie şi numai parţial cele perene. Acestea din urmă se pot
regenera după un timp, formând noi plante. Organele vegetative ale buruienilor
sunt aduse la suprafaţă şi distruse prin uscare (vara), îngheţare (iarna).
Prin lucrările superficiale (grăpatul) sunt distruse buruienile abia
răsărite, datorită tăierii rădăcinilor. Cu cât faza de vegetaţie este mai puţin

9
avansată şi solul mai uscat efectul de distrugere este mai mare. În solurile
umede şi imediat după ploi, rădăcinile buruienilor scoase la suprafaţă şi
fragmentele de tulpină ce emit rădăcini adventive se refac repede, începând să
vegeteze. În acest caz lucrările trebuie repetate.
Pentru o bună combatere a buruienilor se recomandă „metoda
provocaţiei” şi „metoda epuizării”.
Metoda provocaţiei constă în efectuarea de lucrări superficiale de
câteva ori (2-3), care favorizează germinaţia seminţelor de buruieni, iar când
acestea au răsărit, tot prin lucrări superficiale, sunt distruse, favorizându-se în
acelaşi timp apariţia altor buruieni care vor fi distruse ulterior. Se aplică
solurilor pe care culturile se înfiinţează primăvara târziu (aprilie-mai), iar
terenul nu a fost ocupat cu o cultură anterioară.
Metoda epuizării se utilizează în special pentru distrugerea buruienilor
perene, ce se înmulţesc prin rizomi sau drajoni şi constă în lucrarea superficială
şi repetată a solului din două în două săptămâni, pentru a tăia lăstarii apăruţi la
suprafaţă, de fiecare dată.
Tăierea repetată a lăstarilor după formarea lor duce la epuizarea
organelor de înmulţire (stoloni, drajoni) prin consumul rezervei de hrană.
Se utilizează în cadrul culturilor legumicole prăsitoare, care se
înfiinţează mai târziu primăvara. Metoda este mai costisitoare şi dă rezultate
bune dacă se asociază cu erbicidarea.
O variantă mai practică a acestei metode constă în fragmentarea
organelor vegetative ale buruienilor (rizomi, drajoni) prin lucrări superficiale,
iar când lăstarii au 10-12 cm înălţime se execută arătura adâncă care
încorporează atât organele vegetative cât şi pe cele de înmulţire, ducând la
epuizarea acestora din urmă, iar lăstarii nu mai au posibilitatea de a ieşi la
suprafaţă. Metoda se aplică la culturile ce eliberează terenul spre vară (cartof

10
timpuriu, fasole, mazăre, varză timpurie), iar terenul rămâne necultivat un
interval mai mare de timp.
Prăşitul este lucrarea prin care se distrug buruienile din culturi, în
vegetaţie şi se execută mecanizat cu freza sau cultivatorul şi manual cu sapa
sau unelte Wolf sau Gradena, într-un număr variabil, în funcţie de specie,
durata de vegetaţie, gradul de îmburuienare, condiţiile de vegetaţie etc.
Plivitul buruienilor este lucrarea manuală prin care acestea se smulg din
culturi. Lucrarea se aplică adesea în cadrul culturilor legumicole, mai ales în
sistemul gospodăresc. Prin plivit se distrug în special buruienile anuale şi
bienale. Cele perene se smulg mai greu, deoarece o parte a organelor lor
vegetative rămân şi sol din care se vor forma noi lăstari.
Lucrarea se efectuează de 2-3 ori, iar în legumicultura ecologică de câte
ori este nevoie.
Plivitul se execută cel mai târziu înainte de înflorirea buruienilor, iar
pentru detaşarea mai uşoară şi mai eficientă a rădăcinilor se foloseşte „oticul”.
Mulcirea este operaţia de distrugere a buruienilor, prin înăbuşirea lor,
folosindu-se materiale organice şi plastice. Mulciul de culoare închisă îm-
piedică pătrunderea luminii la buruieni şi le forţează alungirea, respectiv
etiolarea şi epuizarea.
Metode fizice de combatere a buruienilor
Arderea cu flacără este o metodă de distrugere a buruienilor din culturi
legumicole, folosindu-se flacăra obţinută cu ajutorul unui agregat format dintr-
un rezervor de combustibil, fiu tunuri şi arzătoare aşezate pe un tractor.
Arzătoarele sunt în aşa fel adaptate încât să nu atingă frunzele plantelor
cultivate, iar flacăra produce „pălirea” buruienilor, moartea lor survenind în
câteva zile. Metoda nu are extindere prea mare deoarece este consumatoare de
combustibil.

11
În unele situaţii se recurge la arderea resturilor vegetale distribuite pe
întreaga suprafaţă (mirişte) sau adunate în grămezi (resturi vegetale legu-
micole), pentru a uşura arătura. Lucrarea prezintă multe inconveniente:
• apare riscul incendiilor de proporţii;
• elimină materia organică necesară refacerii humusului;
• distruge microorganismele pe adâncime de 10-12 cm;
• strică echilibrul ecosistemului.
Sterilizarea solului (dezinfecţia) - metodă practicată în legumicultura şi
mai ales în sere, solarii şi răsadniţe, atât pentru amestecurile de pământuri
folosite la producerea răsadurilor, cât şi a solurilor în sere, dar şi în celelalte
spaţii, în funcţie de posibilităţi, cu scopul distrugerii agenţilor patogeni, a
dăunătorilor precum şi a seminţelor de buruieni.
Pentru dezinfecţie (sterilizare) se folosesc aburi supraîncălziţi, care se
introduc în sol sau în platformele de amestecuri după tehnologia cunoscută.
Metode biologice de combatere a buruienilor
În ultimul timp o atenţie deosebită se acordă combaterii biologice a
buruienilor, care se bazează pe folosirea unor virusuri, bacterii, ciupercii
insecte ce parazitează anumite buruieni.
Metoda este unanim acceptată pentru protecţia biologică a plantelor şi
reprezintă o componentă esenţială în combaterea integrată a buruienilor.
Această metodă prezintă avantajul că este continuă, nepoluantă, economică şi
păstrează diversitatea în ecosistemele agricole. Singurul risc existent este ca
duşmanul natural al buruienilor să se adapteze şi la plantele de cultură.
Combaterea biologică a buruienilor a luat o mare amploare pe plan
mondial şi, până în prezent, s-au obţinut rezultate remarcabile.
Combaterea biologică a buruienilor s-a dovedit a fi eficientă pe supra-
feţe mari, în anumite zone sau bazine, infestate cu o singură specie de buruieni.

12
Infestarea cu Opuntia sp. în Australia a fost stopată folosindu-se insecta
sfredelitoare Cactoblactus cactorum adusă din Argentina, zambila acvatică care
împiedica activităţile în zonele specifice de infestare a fost învinsă folosindu-se
agenţi patogeni din genul Cercospora. De asemenea, s-au obţinut rezultate bune
în combaterea pălămidei cu ajutorul coleopterului Altica carducyum care
consumă frunzele acestei buruieni.
Ca agenţi naturali pentru combaterea buruienilor se folosesc diverşi
agenţi patogeni (tabelul 4.6.3.1); mai mult sunt folosite insectele (tabelul
4.6.3.2) fitofage, pentru că acestea se adaptează mai repede şi au un efect
distrugător mai energic.
Tabelul 4.6.3.1
Specii de agenţi patogeni specializaţi pe buruieni

Agentul patogen Buruiana Autorul


Amaranthus
Albuge bliti Biv. Bern Bontea Vera, 1985
retroflexus
Capsella bursa pastoris
L. Raphanus
Albuge candida Pers. BonteaVera, 1985
raphanistrum L.
Sinapis arvenis L.
Alternaria spp. Cardus pycnocephalus Anderson
Alternaria tenuissima
Euphorbia spp. L. Littlefielddd
(Fr.) Woltah
Bremya sonchis C.
Sonchus arvensis L. BonteaVera, 1985
Saw.
Eupatorium riparium
Cercosporella spp. Trajila
W.
Colletotrichum Abutilón theophrasti
Poirier
coccoides Medik
Erysphe conivolvulii Convolvulus arvensis BonteaVera, 1985

13
D.GSt.Amans L.
Erysphe polygoni
Rumex spp. BonteaVera, 1985
D.C.St.Amans
Sorghum halepense
Helmintosporium sp. Walkil
(L.) Pens
Helmintosporium Echichloa crus-galli
Bontea Vera, 1985
turcicum Pass. Pass.
Chenopodium album
Peronospora media
L. Stellarla media (L.) BonteaVera, 1985
Casp.gaum
Will
Peronospora minor
Atrplex patulum L. Bontea Vera, 1985
Casp.gaum
Peronospora polygoni Polygonum aviculare
Bontea Vera, 1985
D.C. L.
Puccinia chodrillina
Chondrilla júncea L. Hassan, 1976
Rub et Syd.
Puccinia expansa Senecio jacobaea L. Alber
Puccinia jaceae Otth. Centaurea diffusa L. Mortensen
Puccinia. suaveoleus Euphorbia cyparisias
BonteaVera, 1985
Pers. L.
Uromyces euphorbie Rumex crispus L,
BonteaVera, 1985
Pers. Ranunculus ficai ¡o L.
Uromyces rumicis
Euphorbia spp. L. Schubiger Schubiger
(Schum) Wint
Uromyces strlütus
Llttleflcld
Schzöt
Tabelul 4.6X2
Specii de insecte fitofage pe unele buruieni-problemă

Specie fitófaga Familia şi Ordinul Planta gazdä


Acanthophylus
Tephritidae-Dipt. Centaurea spp.
helianthis Rossi

14
Centaurea spp.
Chaetorelia jaceae Tephritidae-Dipt
Chaetorelia
Desv. Tephritidae-Dipt
loricata
Cirsium spp. Carduus
Eucosma incana Zell. Tortricidae-\j&p.
spp.
Sonchus arvensis
Eusina sonchi L. Tortricidae-Dipt.
Leontodón spp.
Gastrophysa viridula
Chrysomelidae-Co\. Rumex spp.
L.
Gymnetfbn anthyrhini
Curculionidae-Col. Linaria vulgaris Mill.
Payk.
Symnetron netum Curculionidae-Co\. Cirsium spp. Arctium
Germ. Curculionidae-Col. spp.
Heliophobus reticulata
Noctuidae-Lep. Silene alba
Goeze
Curculionidae-Col. Cirsium spp. Arctium
Larinus carlinae Oliv.
Curculion idae-Co\. spp.
Curculionidae-Col. Cirsium spp. Arctium
Larinus jaceae F.
Curculionidae-Co\. spp.
Curculionidae-Col. Cirsium spp. Arctium
Larinus sturnus Scholh
Curculionidae-Co\. spp.
Larinus turbinatus
Curculionidae-Col. Cirsium spp,
Gyll.
Metzneria Tortricidae-Dipt. Carduusspp. Cirsium
neuropterella L. Tortricidae-Dipt. spp.
Tephritidae-Dipt. Carduus spp. Orelia
Miopites blotei Brad
Tephritidae-Dipt. colon Mcig.
Orelia distans Loew. Tephritidae-Dipt Centaurea spp.
Chynocillus conicus
Curculionidae-Col. Carduus spp.
Fall.

S-au dovedit eficiente insectele din familiile: Himenoptera, Lepidoptera

15
Hemiptera, Coleóptera, Díptera etc. Cele mai specializate insecte sunt
sfredelitoarele de rădăcini şi tulpini, precum şi cele care atacă interiorul
seminţelor, dar cele mai eficiente sunt insectele care consumă frunzele şi
tulpinile deoarece sunt mai selective. Selectivitatea este una din principalele
condiţii pentru acceptarea introducerii unui duşman natural, înlăturând
pericolul ca prădătorul respectiv să treacă la plantele utile sau cele de cultură.
Este necesară testarea prealabilă.
Agenţii patogeni - virusuri, ciuperci, bacterii pot fi folosiţi cu succes
deoarece se răspândesc uşor (prin vânt, insecte, apă etc.), distrugând sistemul
enzimatic, astupând vasele conducătoare, producând toxine şi dagrndând
procesele metabolice ale buruienilor. Pentru utilizarea lor este necesară o
selectivitate deplină.
În ultimul timp s-au obţinut şi „bioerbicide”, care conţin spori de
ciuperci ce parazitează şi distrug unele buruieni, dar metoda este puţin
răspândită în practică.
Metode chimice de combatere a buruienilor (erbicidarea)
În culturile legumicole care solicită cel mai mult forţa de muncă ma-
nuală în vederea efectuării lucrărilor de întreţinere, ponderea este deţinută de
lucrările aplicate în vederea distrugerii buruienilor. Reducerea însă a forţei de
muncă manuală din agricultură, intensivizarea culturilor, desimile mari la
unitatea de suprafaţă, suprapunerea în aceeaşi perioadă de timp a mai multor
lucrări, apariţia eşalonată a buruienilor şi ritmul lor accentuat de creştere fac
practic aproape imposibilă executarea la timp a lucrărilor mecanice şi manuale
pentru distrugerea lor. De aceea se foloseşte, din ce în ce mai mult, metoda
chimică de combatere, erbicidarea sau plivitul chimic.
Folosirea erbicidelor reprezintă una din cele mai eficiente măsuri pen-
tru combaterea buruienilor, dar nu înlocuieşte şi nici nu exclude celelalte

16
lucrări de întreţinere ale solului. Utilizarea lor în legumicultura constituie un
proces complex şi pretenţios, deoarece ridică probleme foarte variate, care
impun respectarea anumitor norme.
Factorii care determină complexitatea procesului de utilizare a erbici-
delor în legumicultura sunt:
• numărul mare de specii legumicole;
• diversitatea sistemelor de cultivare;
• condiţiile de mediu asigurate pentru plantele legumicole sunt foarte
favorabile pentru buruieni; numărul mare de specii de buruieni;
• sensibilitatea mare a unor specii legumicole (castraveţi, pepeni, salată,
spanac etc.) la dozele de erbicide şi chiar la reziduurile acestora. Pentru ca
aplicarea erbicidelor în legumicultura să fie eficientă, se impune
respectarea unor condiţii:
• alegerea celui mai eficient erbicid;
• stabilirea celei mai corespunzătoare doze, în funcţie de specie şi con-
diţiile de mediu;
• stabilirea momentului şi tehnicii aplicării erbicidului; alegerea şi
pregătirea corespunzătoare a maşinilor, utilajelor, echipamentului de
proiect ic, în vederea aplicării tratamentelor;
• cunoaşterea gradului de remanentă a produselor; măsuri de protecţie a
muncii.
Erbicidele folosite în legumicultura trebuie să corespundă unor cerinţe:
• să prezinte o mare selectivitate şi fitotoxicitate, să poată fi folosite la cât
mai multe specii legumicole, fară să le dăuneze, dar să distrugă cât mai
multe specii de buruieni;
• să aibă o eficacitate îndelungată, fară a depăşi durata de vegetaţie a

17
speciei, pentru a se putea realiza culturi de succesiune;
• tehnica de aplicare să fie simplă şi economică;
• să fie ieftine şi să se folosească în doze mici.
Momentul de aplicare este foarte important şi la stabilirea lui se ţine
seama de natura erbicidului, cultura legumicolă, compoziţia floristică a
buruienilor etc, fiind precizate mai multe epoci:
• înainte de însămănţare sau plantare (ppi - preplant incorporation) - se

aplică înainte sau în acelaşi timp cu lucrările de modelare a terenului,


erbicidele ce necesită încorporare în sol în cel mult 20 minute după
administrare. Se folosesc erbicidele sistemice sau de absorbţiei în timpul
însămânţării, în care caz maşinile de semănat trebuie să fie prevăzute cu
dispozitive de distribuire a soluţiilor de erbicide;
• în intervalul de la semănat la răsărirea plantelor de cultură şi a buru-
ienilor (pre - preemergent), aplicându-se erbicide care au dublă acţiune, de
contact şi absorbţie;
• după ce au răsărit plantele de cultură, având 2-3 frunze adevărate (post -

post emergent), folosindu-se erbicide de contact;


• după plantare, când răsadurile s-au prins (post - post plantare)^ folo-
• sindu-se erbicide de contact, fară încorporare;
• în timpul perioadei de vegetaţie când se observă că efectul erbicidului

aplicat iniţial este diminuat, existând pericolul apariţiei unui nou val de
buruieni.
Efectul şi eficacitatea erbicidelor sunt influenţate de mai mulţi factori:
• Tipul şi compoziţia solului determină stabilirea dozei de erbicid, în
sensul că la un conţinut de humus mai ridicat şi o structură mai fină a so-
lului doza de erbicid este mai mare;
• Umiditatea optimă a solului măreşte eficacitatea erbicidelor, iar umi-

18
ditatea în exces micşorează acţiunea lor;
• Umiditatea relativă a aerului, cu cât este mai ridicată cu atât este mai
mare eficacitatea erbicidelor, în special a celor de contact şi invers, aceasta
nu trebuie să scadă sub 65%;
Precipitaţiile survenite după aplicarea erbicidelor pot fi dăunătoare în
cazul celor de contact, administrate post-emergent, sau pot avea un efect
favorabil în cazul celor de absorbţie, aplicate preemergent. Dacă la 4-5 ore
după aplicarea erbicidelor cade o ploaie moderată de 10-12 mm, eficacitatea
erbicidelor de contact creşte.
• Lipsa precipitaţiilor timp de 10-12 zile după aplicarea erbicidelor de
absorbţie, reduce mult efectul acestora. Este indicat, ca la 5-6 zile de la
administrarea erbicidelor să se aplice o irigare prin aspersiune, cu o normă
de apă de 150-200 m3/ha;
Regimul de temperatură, la nivel optim de eficacitate a erbicidelor, este
de 16-20 °C. La temperaturi mai scăzute (2-3°C) efectul erbicidelor este
întârziat, iar rezistenţa plantelor la acţiunea lor scade. Aplicate în condiţii de
temperaturi ridicate (peste 25°C) este influenţată pierderea rapidă a substanţei
active, care se volatilizează uşor.
Pentru administrare, erbicidele lichide se toarnă în rezervoarele cu apă,
apoi se face uniformizarea soluţiei. Erbicidele sub formă de pudră muiabilă se
amestecă în prealabil cu câţiva litri de apă, într-o găleată sau alt vas şi se agită
până se obţine o soluţie omogenă, de consistenţa smântânii, după care se toarnă
în rezervoarele maşinii.
Cantitatea de soluţie care se foloseşte la hectar este în general de 400-
500 litri.
Mijloacele mecanice folosite pentru erbicidare trebuie să funcţioneze
corespunzător, să fie bine întreţinute, iar după terminarea lucrului să fie

19
obligatoriu curăţate.
Măsuri de protecţie
În vederea administrării erbicidelor este necesar ca muncitorilor să li se
facă instructajul de protecţie a muncii şi să completeze fişele personale care
trebuie semnate, deoarece pericolele folosirii unor astfel de produse sunt
deosebit de mari, iar consecinţele foarte grave.
Muncitorii trebuie să respecte normele obligatorii, să poarte haine de
protecţie, să nu fumeze, să nu bea, să nu mănânce în timpul lucrului, să-şi
ferească părţile neprotejate ale corpului de contactul cu soluţia de erbicid.
În pauze şi după încheierea lucrului trebuie să se spele bine cu apă
multă şi săpun.
Animalele nu au acces în zonele erbicidate decât după 7-10 zile de la
aplicarea tratamentelor.
Resturile de soluţie, precum şi apa cu care se spală maşinile după
erbicidare, trebuie aruncate numai în gropi special amenajate, care nu au
legătură cu sursele de apă.
În legumicultura, la culturile din câmp şi solarii, precum şi la produ-
cerea răsadurilor, se foloseşte un sortiment variat de erbicide, în funcţie de
specia din cultură.
Administrarea erbicidelor se face sub formă de soluţie, în cantitate de
0,3-0,5 l/m , în care s-a dizolvat produsul, în doza indicată.
Alături de erbicidare se caută şi alte metode chimice de combatere a
buruienilor.
Astfel, o metodă chimică experimentată cu succes de către oamenii de
ştiinţă americani este pulverizarea pe sol, cu circa o lună înainte de executarea
însămânţăm, a unei soluţii de alcool etilic cu o concentraţie de 6 %. S-a ajuns
la concluzia că aceasta forţează procesul de germinare a milioane de seminţe de

20
buruieni, după care ele pot fi uşor înlăturare prin procedee mecanice.

21